România Mare, nr. 1725

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

ÎNŢELEPCIUNE

În vreme ce bogații se bucură de viață, săracii se întristează de moarte.

CORNELIU VADIM TUDOR

A început...

A început 2024, un an despre care toți „vrăjitorii” moderni spun că va fi unul ce va schimba lumea și oamenii peste noapte. Bine, nu-i nevoie să citești în globul de cristal sau în cărțile de Tarot ca să-ți dai seama că e într-adevăr un an în care se vor schimba multe. E suficient să te uiți în jur. Viețile noastre sînt, din ce am observat eu, împărțite în felii de cîte 10-13 ani în care se întîmplă lucruri. Apoi, toate se schimbă. Anul acesta avem nu doar alegeri care vor influența politica mondială și organizarea civilizației occidentale, ci și o profundă nemulțumire a oamenilor față de ceea ce se întîmplă de cîțiva ani. La noi, în România, se pregătesc prefaceri profunde pe scena politică și cred cu tărie că va avea loc o nouă revoluție, în sensul cel mai profund al acestui termen, care va schimba total lucrurile pe scena politică.

Pînă una-alta, în momentul de față avem reacții ale politicienilor români față de mult trîmbițata intrare în Schengen a țării noastre. Cu aeroporturile și cu porturile, ce-i drept, nu total și se pare că

mărinimia Austriei are în spate dorința de a scăpa de imigranții ilegali pe care nu-i folosește la muncă, așa că-i trimite la sălbaticii din est să se spele cu ei pe cap. Această chestiune a fost comentată și discutată în acest fel încă din momentul în care s-a anunțat acest acord. Unde? Pe YouTube, că la televiziunile noastre nu era loc de prima dată. Astfel, Marius Tucă, H.D. Hartmann, Ion Cristoiu, Robert Turcescu au spus răspicat că e vorba de o acțiune negîndită a PMului Marcel Ciolacu. Atît de negîndită că miroase a trădare a intereselor naționale. Bogdan Tiberiu Iacob, de la inpolitics.ro, scria pe 30 decembrie 2023 următoarele: „Scandalul Schengen cu așa-zisul succes al aderării începe să capete accente grotești: potrivit ministerului austriac de Interne, acordul dintre România, Bulgaria și Austria pentru accesul etapizat în Schengen trebuie mai întîi validat de toate statele membre ale UE. Există o mică problemă: o asemenea procedură încalcă tratatele europene și reprezintă o invenție în premieră, lăsînd impresia că în spate stă, de fapt, dorința de «aburire» a României și Bulgariei”. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

Cele două Românii

Așa cum se întîmplă de obicei, la finele anului se fac bilanțuri, pe diferite probleme (politice, economice, sociale, sportive, mili­ tare etc.), și la pragul dintre 2023 și 2024, diferite instituții administrative, talonate de firme specializate în sondarea publicului, au efectuat asemenea operațiuni, dînd publicității unele rezultate.

Dintre mai multe asemenea acțiuni un sondaj realizat de INSCOP Research – o firmă cu o experiență de peste 20 de ani în activități de cercetare sociologică, comunicare publică și activități academice – „una dintre cele mai active și mai respectate instituții de cercetare a opiniei publice din România, o companie cu standarde etice riguroase, apreciată pentru calitatea și imparțialitatea produ­selor sale”, așa cum se prezintă pe un canal de socializare, a dat publicității un set de rezultate care au inflamat o mare parte dintre analiștii socio-politici.

50% dintre români vor în comunism Sociologi, antropologi, analiști istorici și politici au sărit în sus ca arși la tălpi (mai ceva ca ursul forțat de ursar să joace tantaroiul pe o tavă plină cu jăratic incandescent!), după ce au dat cu ochii de rezultatele sondajului din 14 decembrie 2023. Care rezultat din acest sondaj i-a scandalizat pe acești domni? Iată care – răspunzînd la întrebarea „Era

mai bine înainte?”, adică înainte de decembrie 1989.

Răspunsul uluitor a fost unul care ar trebui să înghețe inimile politicienilor noștri de la vîrf: aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a fost mai bun pentru România și că se trăia mai bine! Acum, în jurul acestui rezultat, se țes ipoteze și ipoteze, fiecare specialist (unii, în contradictoriu cu alții) încearcă să dea opiniei sale girul de explicație total aplicată, aceasta fiind prezentată ca un verdict ireversibil.

Am citit și eu aceste explicații „academice” și oricît le-aș socoti că vin din partea unor specialiști cu titluri universitare, nu pot înțelege orizontul minuscul de cunoaștere și de percepere a gîndirii Poporului Român, mai ales într-o situație care nu lasă loc de îndoieli și speculații. Cu emfază, dar și aroganță, considerîndu-ne, probabil, pe noi, ceilalți, care nu avem calificarea de sociologi, antropologi (și alte derivate ale științei care studiază originea, evoluția și diverse tipuri de evoluție ale omului, precum și a studiului descrierii structurii și fiziologiei societății, al relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale, precum și al instituțiilor din societate), considerîndune prea proști ca să depistăm direcția în care vor dumnealor să bată, au elaborat un șir de teorii, le-aș putea numi absurde, dacă nu ar avea urme vizibile de eroare neforțată. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

15 ianuarie – Ziua Culturii Nationale ,

174 de ani de la nasterea , lui Mihai Eminescu

Tarã furatã ,

Deși trăim cu tine-ntre hotare Și te vedem la buletin de știri, Din munți înzăpeziți, pînă la Mare, Tu, Țara mea, de-abia mai respiri.

Ți-au luat și aerul din bătătură Și l-au vîndut pe-arginți, pe la străini, Țară bogată, dar la noi se fură Și lîna oii de pe mărăcini.

Pădurea ta, izvor de clorofilă, Sacrificat-a fost pînʼ la pămînt, Și apele cînd curg, îți plîng de milă, Nimic, în Țară, nu mai este sfînt. Închise sînt și mine și furnale, Uzinele ce fremătau mai ieri, Cu foc păzit de bunele vestale, Adăpostesc, în iarnă, palmieri, Și au ajuns teren de expoziții Sau săli cu moda, ca pe la Paris.

Protipendada, cu ciudate-ambiții, Distruge tot pentr-un meschin de vis.

Ce-am construit, cu sînge și sudoare, Cu multe renunțări la ce-i mai bun, De azi, blamata clasă muncitoare S-a năruit, la gestul de nebun Al unui ins, vremelnic la putere, Dar, rupt de țară și de neamul lui, Ce ne-a vîndut străinilor, și cere Acum, clemență, dacă vrei să-l pui La judecată, pentru-acea trădare De neam, de Țară, ca un nesimțit.

De nu-l închizi, fuge peste hotare, Ca să-l salveze cei ce l-au plătit.

Oricît i-am pedepsi pe toți deodată Cu mii de ani, pe-acești păgîni – strigoi, Țara jertfită și mereu furată, N-o s-o mai dea acești hoți înapoi!

GEO CIOLCAN

NR. 1725 l ANUL XXXV l 9 – 15 IANUARIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

F Noi încrengături ale Mafiei F Scoateți flagrantul și băgați complotul F 60 de ani de la moartea lui Octavian Goga F CNA doarme ca boul pe coadă F Mare încurcătură în familia Țopescu F Maimuța hoață pe nume Capetti

PARTEA A II-A  Un nou editorial remarcabil, pe pagina I a „Naţionalului“: „Pentru ţărănişti, chiriaşul a devenit un infractor naţional“.  Oricum, cunoaş­ tem nişte chiriaşi care după scenele de groază petrecute la evacuarea (cu sînge şi gaze lacrimogene) a bieţilor români din str. Crîngului nr. 10 din Capitală, s-au înarmat pînă-n dinţi, inclusiv cu sticle incendiare. Este mai mare păcatul că poliţiştii, care sînt tot copii de români amărîţi, se încaieră cu fraţi de-ai lor pentru două bestii pe nume Dejeu şi Stoica.  Pe nenorociţii ăştia de membri ai Guvernului, cărora le-a luat Dumnezeu minţile, dar şi pe alţii ca ei, revoluţionarul Nica Leon a anunţat că, atunci cînd va veni la Putere, îi va condamna la moarte. Da, dar întîi trebuie despuiaţi în pielea goală şi plimbaţi prin pieţele oraşului, să-i scuipe lumea între felinare. Degeaba se laudă bătrînul Mircea Ionescu-Quintus că a scris versurile romanţei „Mi-e dor de ochii tăi adînci“ (altminteri minunată) dacă el patronează şi încu­ viinţează, ca şef al P.N.L., atrocităţile săvîrşite de năpîrca asta odioasă, pe nume Valeriu Stoica. Meștere epigramist, de ce vrei să lași un nume urît pe urma matale? Crezi că românii te vor ierta vreodată?  Am primit la redacţie un material amplu cu privire la relaţiile ciudate pe care patronul postului PRIMA TV, Cristian Burci, le-a avut cu Ilie Alexandru, în prezent arestat. Se pare că Burci făcea chefuri dese şi dormea acolo, cu tot felul de persoane dubioase, fiind chiar filmat în timpul destrăbălării. Persoana care ne-a contactat ne-a cerut o sumă de bani cam pipărată, dar poate că ne va împrumuta Dan Andronic, care, oricum, îşi sapă stăpînul peste tot.  Excelent pamfletul semnat de Adrian Păunescu în „Republica: „Înainte, spre arestarea întregului Popor!“. Reproducem cîteva „urzici“ cu care scriitorul îi îmburică şi-i băşică pe şarlatanii care cred că, dacă au arestat nişte paznici şi şoferi prăpădiţi, vor păcăli pe cineva: „În fond, de ce să nu se dea caracter de masă arestărilor pentru contrabanda cu ţigări de pe Aeroportul Otopeni? (...) Pe de altă parte, cei care au comercializat aceste ţigări nu trebuie iertaţi. Nevestele lor, de asemenea. Dar toţi cei numiţi mai sus au vecini.

Aceia de ce au tăcut? Milioane de cetăţeni au fumat respectivele ţigări. Desigur, există şi oameni care n-au fumat aceste ţigări. N-au fumat, dar s-a fumat lîngă ei şi ar fi incredibil ca ei să nu-şi dea seama, din fumul celor înrăiţi în ale tutunului, de natura actului lor vicios. Arestarea fumătorilor trebuie să preceadă cu puţin arestarea nefu­ mătorilor care au beneficiat de frauda liber consimţită a umplerii nărilor şi gurii cu parfumul fumului străin. Nefumătorii au fost complici ordinari ai fumului fumătorilor. Punerea lor în cătuşe se impune. Dar lucrurile sînt şi mai complicate. Unii dintre fumători s-au îmbolnăvit din cauza năravului de care nu s-au debarasat.

Aceştia au fost internaţi în spitale. Acolo, doctorii care i-au îngrijit s-au molipsit de bolile extratabagice ale pacienţilor. La rîndul lor, aceşti doctori au neveste. Unii au amante. Ce rost ar avea şovăielile în a-i aresta pe toţi? (...) Toţi românii trebuie arestaţi pentru contrabanda cu ţigări de pe aeroporturile şi din porturile României. Toţi în lanţuri! Toţi la zdup! Desigur cu excepţia marilor vinovaţi. Aceştia trebuie să rămînă liberi și mari, pentru a continua, cu toată puterea şi credibilitatea, lupta anticorupţie!“.

 Scuze pentru citatul prea lung, dar, fiindcă n-ați fost cuminți şi v-aţi scobit în dinţi, o să publicăm un pasaj şi mai lung, din interviul pe care un general S.R.I. în rezerva (nu i se dă numele, dar noi ştim cine e!) 1-a acordat Cristinei Sofronie pentru „Național“. Titlul: „La Scroviștea, pentru transporturile «spe­ciale» e drum bătătorit de prin 1993“. Omul, într-adevăr, ştie multe, dar are şi o logică strălucită: „Desfăşurarea anchetei şi altele au fost foarte mult îngreunate de această chestiune a flagrantului, pe care au trebuit s-o susţină cum au putut. Pentru că aici n-au învăţat bine lecţia foarte mulţi. Mă refer la ministrul de Interne, şeful Vămilor, şeful Gărzii Financiare, toţi cei care au susţinut ideea în diverse etape. Au fost susţinute de către ministrul de Interne diverse formule hazlii, din punct de vedere profesional: flagrant deschis, flagrant profesional etc. (...) După ce flagrantul ăsta s-a cam epuizat şi n-a mai crezut aproape nimeni în el, a venit cealaltă idee: «Scoateţi flagrantul şi băgaţi complotul!», care complot este în derulare. (...) Numai că acest scenariu n-avea de la început unele chestii: bun, complotul era clar împotriva preşedintelui, instituţiei prezidenţiale şi toate celelalte, dar cine erau complotiştii? Şi atunci s-a trecut şi la pregătirea de artilerie, ar spune strategul Dorin Marian la lecţiile de la Colegiul Naţional, pe care le-a făcut, totuşi, la fără frecvenţă şi n-a apucat să le înveţe. (...) Cred că s-a zis: «Hai să dăm complot la toţi Balcanii!» – şi s-a băgat şi Spetznatz-ul (o secţiune a GRU), structurile mafiote, organizaţia arabă Mahat Barata, i-a băgat şi pe bulgari, deci s-a lărgit cu totul acest complot. (...)

Pentru că, în mod cert, în spatele acestui lanţ de scenarii, de ştiri, de diversiuni, de dezinformări, este Palatul Cotroceni prin consilierii lui, asta nu este un secret. Cel puţin din acest punct de vedere ei se fac foarte vinovaţi. (...) Eu cred, într-adevăr, că acum cineva moni­torizează acţiunea şi va ieşi la rampă, dar la momentul oportun, care sub nici o formă nu e acum“.  Presa ticăloşită o dă, însă, pe invers. Adică îi vînează tocmai pe aceia care au apucat Caracatiţa şi o învîrtesc deasupra capului, pregătindu-se să dea cu ea de stîncă! Şi-a făcut apariţia narodul ăla de Florin Iaru (pe numele lui adevărat Rîpă, fost magazioner la Uniunea Scriitorilor). Individul are neruşinarea de a-l bălăcări pe omul care s-a zbătut cel mai mult, alături de noi, pentru aflarea adevărului: senatorul Radu Timofte.

Automat, Rîpă îi ia apărarea lui Dorin Marian, evident. Unde se petrece măgăria asta? În „Cotidianul“ condus de Ion Raţiu Cristoiu, care, cu cîteva zile înainte, acordase „car­tonaşul roşu“ pe aceeaşi problemă, senatorilor Vadim şi Timofte. Extrem de curioasă orientarea dată muri­bundului ziar. Şi măcar culorile tipografice de-ar fi ca lumea, dar aşa-zisul cartonaş roşu este, de fapt, maro, ceea ce revoluţionează fotbalul!  Cine se mai bagă ca musca beată în posteriorul calului? Ţigăncuşa fotbalistă Roxana Iordache, de la un alt ziar dubios, „România liberă“, amestecat pînă peste urechi în contrabanda respectivă.

Am spus „fotbalistă“, pentru că înnaripata încercase, cu cîteva zile în urmă, să facă ordine şi la ...

Universitatea Craiova! E clar: a murit bietul Toni Iordache şi-a lăsat-o şefă peste ţambal pe urmaşa lui legitimă, Roxana Iordache! Cine credeţi că e de vină pentru uriaşul scandal, care a făcut atît de mult rău României, peste hotare? Nimeni altul decît P.R.M., în frunte cu Vadim! Ascultaţi, creştinilor, tineri şi bătrînilor, la cîrîitoarea asta cu perciuni şi mustăţi ca

RM

abanosul: „E cazul ca Justiţia să pună capăt unei asemenea stări de fapt. Altfel, statul de drept e periclitat, în folosul celor care au interesul să blocheze (?!) România“. Pur şi simplu nu-ţi vine să crezi! Carevasăzică, C.D.R. e prinsă la furat, dar P.R.M. blochează România! Ca să vezi! Tocmai cînd Ţapul salvator încerca să scoată România cu un Iliuşin – 76, vin naţionaliştii lui Vadim şi blochează toată operaţiunea de evacuare!  Nu-i de mirare că în acelaşi număr al „organului contra­bandiştilor“, a apărut un text la fel de diversionist: „P.R.M. îi incită pe foştii mineri din Valea Jiului la mani­ festaţii de stradă“. Anonimul autor al minciunii, care se ascunde în spatele iniţialelor P.P. (Petrică Prostu, cîinele nostru), mai dă şi lecţii minerilor: „De, este mult mai uşor să protestezi (mai ales atunci cînd ai şi sprijinul unui partid politic) decît să pui fundul la treabă!“. Trecem peste expresia ridicolă (fundul la treabă îl pune o prostituată, nu minerul, care a fost, toată existenţa lui, un rob al muncii) și îl întrebăm pe năpîrstocul ăsta: dar tu ce treabă faci pe lume mă, japiţă, care e rodul muncii tale în afară de inepţiile astea?  Acelaşi ziar continuă, temeinic, atacarea P.D.-F.S.N. Deşi o caricatură nu se poate povesti, de data asta facem o excepţie. Într-un desen realizat de Adrian Andronic, Vasile Lupu îl întreabă pe Petre Roman: „De unde ai învăţat că nu trebuie dat înapoi ce s-a furat?“ Răspunsul Pistruiatului e f. f. inteligent: „De la tata!“  Timp de 24 de ore, Guvernul a avut 2 secretari generali: Radu Stroe şi Emanuel Albu.

Eroarea aparţine purtătorului de cuvînt, şmecherilă ăla de Răzvan Popescu, care a remis presei un comunicat urechistic, cînd, în realitate, Albu era doar secretar general adjunct.  Bătrînul hoţ de ciment Nisztor Bădiceanu se apropie, cu paşi hotărîți, din nou de puşcărie. Dacă acolo îi place lui? N-ai cum să-1 opreşti, privirea lui e hotărîtă, mersul apăsat, capul congestionat, nasul în rahat! Prietenul şi protejatul lui, Attila Borşi, a fost dat în urmărire generală pentru contrabanda cu alcool. Ce sume de bani şi cîte cadouri a pompat ţiganul ungur în românul maghiarizat, va ieşi la iveală în curînd. Ce putregai şi acest Bădiceanu! În fond, un găinar de provincie, care punea botul, încă din tinereţe, pe tot ce-i ieşea în cale. Cu cine s-a înfrăţit el? Cu un alt puşcăriaş de drept comun, Dide, amîndoi pozînd în... dizidenţi!

De-aia le este o frică paralizantă de Vadim: fiindcă acesta nu se joacă, îi strînge cu autogunoiera şi-i bagă la beci în doi timpi şi trei mişcări!  Chiar aşa: să te cheme Borşi şi să faci contrabandă cu...Vodcă, cu ajutorul lui Ciment, e o performanţă demnă de filmele de desene marinate!  Din ce în ce mai suspectă poziţia ziarului „Adevărul“ faţă de infrac­ torul Traian Băsescu! Nu l-ar critica ăştia pe zbanghiu nici o clipă, nu i-ar zice nici „dă-te mai încolo!“. Mai mult, în numărul de sîmbătă al fostei „Scîntei“, Chioromişa figurează, singur, în „Topul eleganţei“.

De ce? „Pentru gestul de a împărţi noul Mers al trenurilor ziariştilor acreditaţi la Guvern“. Parcă numai Mersul trenurilor le-a împărţit borfaşul? Dar niscaiva limuzine, şi vilişoare, şi dolăraşi de buzunar, de astea aţi uitat? Nu-i nimic, ştim noi.  Revista „România Mare“ îi adresează eminen­tului regizor de film Andrei Blaier, cu prilejul împlinirii vîrstei rotunde de 65 de ani (parc-a fost ieri) multă sănătate, fericire, Premiul Oscar şi „La Mulţi Ani!“  Aflaţi în vîltoarea patimilor politice și a scandaurilor de tot felul, am uitat de o comemorare importantă: la 7 mai s-au împlinit 60 de ani de la trecerea în veşnicie a Tribunului Național Octavian Goga. Dintre toate publicaţiile, numai „Curierul Naţional“ şi-a amintit de ilustrul poet şi ziarist, consacrîndu-i o pagină de ziar, realizată de Valeriu Râpeanu. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

RM

3

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

Din culisele istoriei Români în Spania Secolului al XVI-lea În cadrul general al istoriei relaţiilor româno-spaniole contactele directe stabilite între cele două popoare au avut o importanță primordială şi, în acest sens, un rol de frunte a revenit călătorilor. Şi cînd spunem călători, avem în vedere pe toţi cei care sînt atestaţi documentar în această ipostază și care, indiferent cu ce prilej şi din ce motiv, au stat un timp în Spania. Cronologic, două au fost momentele de vîrf în ce priveşte prezenţa unor români în Spania: Secolul XVI și Veacul XIX. În cadrul acestui articol ne vom opri asupra călătorilor din Secolul al XVI-lea.

De la enigmaticii sclavi...

Pînă la mijlocul Secolului al XVI-lea cunoştinţele spaniolilor despre români se rezumau la simplele informaţii de natură geografică şi istorico-politică căpătate în urma penetrării catalane spre Mediterana orientală, cînd spaniolii au şi stabilit primele contacte cu vlahii balcanici. Primii români ajunşi în Spania sînt atestaţi documentar la începutul Secolului XV, cînd printre sclavii aduşi de corăbiile italiene şi cele catalane sînt menţionaţi şi unii de origine valahă, fără a ni se furniza însă alte amănunte. Astfel, printr-o diplomă a regelui aragonez Martin I (1395-1410) datată 8 iulie 1401, se interzicea punerea în libertate a „sclavilor de origine greacă sau care ar fi circazieni, albanezi, ruşi, bulgari, valahi sau din părţile sau regiunile supuse împăratului constantinopolitan“. În Secolul al XVI-lea, datorită poziţiei pe care o dobîndise Spania în cadrul sistemului de relaţii internaţionale, asupra ei şi-au aţintit privirile şi unii dintre pretendenţii la tronurile Țărilor române, în speranţa că vor putea obţine sprijin din partea suveranilor iberici pentru realizarea scopurilor lor. Primul dintre ei (deşi era de origine greacă, dar a fost asimilat istoriei noastre prin faptul că a ocupat timp de doi ani tronul Moldovei) a fost Despot Vodă (1561-1563). După afirmaţiile lui N. Iorga, înainte ca Iacob Heraclid Despotul să ajungă pe tronul Moldovei, el s-ar fi aflat o perioadă de timp în Spania şi aceasta înainte de 1548, an în care izvoarele documentare îl arată ca fiind student medicinist la Montpellier, în zona de sud a Franţei, aflată, în acea vreme, sub puternică influenţă catalană. Deşi nu există nici un document care să întărească afirmaţia marelui savant, considerăm că împrejurările ulterioare din viaţa viitorului domn al Moldovei susţin o astfel de posibilitate. Astfel, între 1554 şi 1555, Iacob Heraclid Despotul a luptat în Flandra, în armatele lui Carol Quintul, fapt pentru care a şi primit o diplomă imperială şi privilegii la 22 octombrie 1555. În al doilea rînd, el este autorul cunoscutelor lucrări „Despre asediul oraşelor Marigny numit şi Therouanne şi Hesdin”, dedicată lui Filip al II-lea, „Prima carte a artei militare” şi „Carte despre arta militară”, toate demonstrînd o foarte bună cunoaştere a artei militare spaniole. Ar mai fi de adăugat şi faptul că, printre mercenarii care l-au ajutat să ocupe tronul Moldovei s-au aflat şi archebuzieri spanioli, rămaşi alături de el pînă la sfîrşitul domniei. În fine, în timpul domniei lui, pregătindu-se pentru o confruntare deschisă cu turcii, Despot Vodă a trimis într-o călătorie lungă prin Europa pe unul dintre apropiaţii săi, Roussel, pentru a solicita curţilor din Apus ajutoare în bani şi arme.

Solul său a ajuns şi în Spania, dar nu avem nici un fel

de date despre rezultatele misiunii sale; se pare însă că ele nu fuseseră atît de descurajatoare din moment ce domnul Moldovei se gîndea să-l invite la nunta sa şi pe Filip al II-lea. În acelaşi timp sau puţin după trecerea lui Despot Vodă prin Spania, este semnalată prezenţa în această ţară a lui Cristofor Báthory (1530-1581), viitorul voievod al Transilvaniei (1576-1581). El a ajuns în Spania în timpul unei călătorii pe care a întreprins-o în mai multe ţări ale Apusului. Nu cunoaştem amănunte despre această călătorie, dar ştim precis că el şi-a făcut ucenicia armelor în armatele lui Carol Quintul, în anii 1546-1547.

...la „Marchizul de Ialomiţa“...

Un alt pretendent la unul din tronurile româneşti, care a rătăcit prin mai multe ţări ale Europei, ajungînd şi în Spania, a fost Nicolae Basarab. Despre el ştim că în 1569 se afla la Segovia, fiind ajutat cu bani de un oarecare Hans Heher, pe care pretendentul român l-a răsplătit pentru gestul său prin acordarea titlului de „Marchiz de Ialomiţa“. Din scrisoarea pe care secretarul regal a adresat-o, în acelaşi an 1569, superiorului său Gabriel Zayas, aflăm că Nicolae Basarab luptase în serviciul Spaniei în Malta, Ungaria şi la Granada şi că se bucura de protecţia ambasadorului Poloniei la Madrid, acesta din urmă garantînd autenticitatea descendenţei sale. Pretendentul valah cerea de la regele Spaniei o scrisoare de recomandare pentru împăratul Maximilian al II-lea (1564-1576) şi o mică sumă de bani, în afară de ce primise pînă atunci în schimbul serviciilor sale.

Mai aflăm de asemenea că el obţinuse deja o scrisoare de recomandare pentru viceregele spaniol de Neapole, daar nu voia să părăsească Spania înainte de a-i fi satisfăcute şi celelalte cereri, promiţînd că, odată ajuns pe tronul Ţării Româneşti, va şti cum să-şi arate recunoştinţa pentru ajutorul primit. Din păcate, nu ştim dacă aceste cereri ale sale au fost satisfăcute sau nu, dar este sigur că Nicolae Basarab nu a reuşit niciodată să ocupe tronul Ţării Româneşti.

Spre sfîrşitul Secolului al XVI-lea şi alţi pretendenţi la tronul Țărilor române au ajuns în Spania. Un astfel de personaj, al cărui nume real nu-l cunoaştem, dar care se intitula „principele Valahiei“, se stabilise în 1584 la Genova.

Trecuse la catolicism şi obţinuse în schimb sprijinul papei Grigore al XIII-lea, care îi pusese la dispoziţie suma de 3.000 de scuzi. Acest „principe al Valahiei“ era căsătorit cu o femeie frumoasă, numită Venetiana, probabil italiancă, care avea o deosebită trecere pe lîngă genovezi. În acelaşi an 1584, el a părăsit Genova, plecînd în Spania, cu speranţa obţinerii unor noi ajutoare. Din acest moment însă, urma lui se pierde definitiv.

Contemporan cu acest anonim a fost şi un oarecare „Yanoda Bayboda, principe de Moldavia“, probabil un fiu al lui Iancu Sasul (Iancula), stabilit în acea perioadă la Toledo, dar nu mai avem nici un fel de alte date despre el.

...și aventurierul Tomșa În fine, ultimul pretendent dom­ nesc ajuns pe pămîntul Spaniei în Secolul al XVI-lea a fost viitorul domn al Moldovei, Ştefan II Tomşa (1611-1615);

(1621-1623). A fost singurul dintre pretendenţii care au trecut prin Spania şi a reuşit în final să-şi împlinească visul. În tinereţea sa, Tomşa a fost unul din numeroşii aventurieri care cutreierau Europa în căutarea unui stăpîn războinic care să-i conducă spre glorie şi bogăţie. Ajuns în Franţa, Tomşa s-a înrolat în armata lui Henric IV (1589-1610) şi a participat la asediul oraşului spaniol Jaca (1590), unde a şi fost luat prizonier de către spanioli. Din păcate, acestea sînt însă toate informaţiile despre aventura lui spaniolă. Încercînd să tragem cîteva concluzii referitoare la prezenţa unor români în Spania Secolului al XVIlea, putem spune că ei sînt atestaţi documentar pe pămîntul spaniol, dar nu ne-au lăsat nici un fel de mărturii scrise şi nici nu ştim în ce măsură au fost ei influenţaţi de tradiţiile și realităţile spaniole. O excepţie notabilă în această privinţă o reprezintă totuşi Despot Vodă care, în cele trei lucrări rămase de la el, dovedeşte o foarte bună cunoaştere a artei militare şi a istoriei spaniole.

Marea majoritate a celor pomeniţi în acest articol au ajuns în Spania din raţiuni politice, încercînd să obţină sprijin pentru dobîndirea unuia din tronurile româneşti. Acelaşi Despot Vodă, împreună cu Cristofor Báthory, fac excepţie şi în acest caz, în momentul trecerii lor prin Spania, credem noi, nici nu bănuiau că vor ajunge să domnească în Țările române. În sfîrşit, toţi cei semnalaţi de noi în acest articol au fost purtători de informaţii despre români spre sferele de receptare spaniole, dar numai cîţiva dintre ei – Despot Vodă, Cristofor Bîthory şi Ştefan II Tomşa – au fost şi purtători de informaţii spaniole spre Țările române.

Următoarele două secole reprezintă un adevărat hiatus în ceea ce priveşte prezenţa românilor în Peninsula Iberică, fapt ce se explică prin vitregia împrejurărilor istorice în care au fost atrase Țările române, dar poate şi începutului declinului puterii spaniole. Pare aproape straniu, dar pe parcursul a două veacuri (XVII şi XVIII) o singură mărturie atestă o prezenţă românească în Spania. Ea este aceea a cronicarului sighişorean Georg Kraus, care vorbeşte despre trimiterea unei solii a principelui Gabriel Bethlen (1613-1629) în Spania, pentru a reglementa relaţiile economice dintre cele două ţări. „Gabriel Bethlen – scrie Kraus – a avut în această vreme (1626-1627) legături negustoreşti strînse şi schimb de scrisori cu mulţi principi, conţi, baroni şi neguţători de seamă din multe ţări: Imperiul german, Olanda, Anglia, Franţa, Spania, Italia... El trimise cu foarte mari cheltuieli pe Petru Bethlen, fiul fratelui său, în toate ţinuturile şi ţările amintite, cu însărcinarea de a face legături de prietenie şi negustorie cu regii, principii şi domnii din aceste ţări, precum şi de a se socoti cu cîţiva negustori din aceste ţări, care lucrau pentru el. După ce au făcut cea mai mare parte a călătoriei, Petru Bethlen a sosit în sfîrşit la Roma împreună cu însoţitorii săi, venind din Spania, prin Sicilia...“. Este vorba deci despre o solie, dacă nu oficială, cel puţin cu un caracter semioficial, trimisă cu scopul de a discuta în principal chestiuni de natură economică, dar nu putem exclude cu totul şi contactele politice, mai ales dacă avem în vedere faptul că atît Transilvania cît şi Spania erau implicate din plin în Războiul de 30 de ani.

Deşi sporadice şi uneori acci­ dentale, aceste prezenţe româneşti pe pămînt spaniol au totuşi o semnificaţie deosebită, subliniind şi ele apartenenţa românilor la spaţiul de cultură şi civilizaţie europeană în perioada Evului Mediu.

EUGEN DENIZE

4

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

Atitudini  Polemici TABLETĂ DE SCRIITOR

Vivat Eminescu!

Despre Mihai Eminescu se poate vorbi și scrie oricît și oricînd, fiindcă el este legenda vie a acestui neam, care l-a iubit pentru calitățile sale umane, profunzimea gîndirii și genialitatea scrie­ rilor lui. Prin întreaga lui creație, el a slujit acest popor muncitor, darnic și cu credință în învățăturile biblice. Poate nu toți oamenii gîndesc așa. Dacă mai sînt și excepții, e firesc, fiindcă nu toată lumea poate fi la fel... Fiecare cu bune și cu rele, poporul român, însă, este poporul iubit de Dumnezeu, iar România este Grădina Maicii Domnului, așa cum a fost ea numită de Papa Ioan Paul al II-lea.

Astăzi, vorbind despre Eminescu, vorbim de fapt despre tot ceea ce există în țara aceasta: cer cu stele, păduri cu arbori seculari, izvoare și rîuri, cîmpii nesfîrșite cu floarea-soarelui, cirezi de vite și turme de oi... Din păcate, ciobanii de astăzi nu mai sînt precum cei de dinaintea lor, care ziceau din fluier zi și noapte lîngă mioarele lor și care au creat marea poezie populară, asupra căreia Mihai Eminescu se apleca cu lacrimi în

ochi, descoperind în aceste bijuterii ancestrale frumusețea poporului nostru. Este știut că fiecare dintre noi, românii, la vreme de școală, odată cu buchisitul primelor slove am luat cunoștință de versurile eminesciene, și ele neau rămas întipărite în minte pentru tot restul vieții... Iată că Pronia a lucrat pentru poporul acesta urzit din cîntec de privighetoare și parfumul florilor care împînzesc, în fiecare an, ca un covor multicolor, cîmpiile țării... Acestui popor i s-a dăruit Eminescu, cu întreaga sa suflare, mai întîi ca om, și apoi ca poet, cîntîndu-l cu nemărginită dragoste, într-o armonie deplină cu tot ceea ce l-a înconjurat de la naștere.

Mihai Eminescu este glasul acestui popor, de care niciodată noi nu ne-am dezis și nu ne vom dezice cîtă vreme vom fi pe această lume, chiar dacă unii dintre semenii noștri sînt de altă părere... Dar să nu uităm că vorbim de un uriaș poet al neamului românesc, de care trebuie să fim mîndri, nicidecum să-l denigrăm, așa cum au încercat și încă mai încearcă unii sau alții. El este lumina veșnică din cele mai strălucitoare stele, iar slovele lui sînt rostite de români, în semn de profund omagiu, la căpătîiul său de la Bellu, la fiecare comemorare a nașterii și a morții sale. Eminescu este întru totul actual, așa cum stă bine unui mare poet al

lumii. El este contemporanul nostru dintotdeauna, chiar dacă versurile sale, scrise într-un alt veac, nu mai sînt la modă în epoca modernă de azi. El a rămas, în schimb, făuritorul limbii literare moderne, de îndată ce misiunea sa pentru lumea pămînteană avea să se încheie pentru totdeauna... Astăzi, cînd vorbim despre el, ne exprimăm gîndurile cu bucuria sufletului împlinită, că avem și noi poetul nostru național. Valoarea filozofică a versurilor sale îl susțin în fața posterității, ca notorietate literară.

Dintotdeauna Eminescu a știut a cînta ca nimeni altul tot ce ține de tradiția noastră românească, de obiceiurile noastre, de fibra românească, aplecîndu-se cu geniul său la rădăcina izvoarelor tradiției strămoșești. Pentru gloria eternă a poeziei sale, să ne aducem aminte de fiecare dată că Eminescu este al nostru dintotdeauna, și al nostru va rămîne, atîta vreme cît neamul românesc va dăinui pe acest pămînt, dimpreună cu moștenirea inestimabilă a creației lui poetice... Noi, românii, avem credința noastră și, în numele ei, avem datoria să apărăm valorile acestei țări, căreia, după cum s-a văzut în acești ultimi 33 de ani, nu toți i-au vrut binele.

Vivat Eminescu! Vivat Limba Română! Vivat spunem și iubitorilor de pretutindeni ai poeziilor sale!

Eminescu este pecetea de lumină spirituală a acestui popor, care vine din adînc de istorie spre slava sa eroică!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Mihai Eminescu în amintirile lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga (1871- 1940) îl cunoaşte pe Eminescu, pentru prima dată, din volumul său de poezii, scos de Titu Maiorescu în 1883. Asta se întîmpla în anul 1886, cînd Iorga era elev la Liceul Laurian din Botoşani: ,,Era prin 1886. Între noi, şcolarii de curs superior de la liceul din Botoşani, Neagu aduse cel dintîi vestea unei noi Evanghelii pentru tineret. Mai mare decît noi, avînd acum sufletul său de bărbat, cu toate coardele din el vibrînd, el înţelegea. Peste un an, la liceul din Iaşi, noi, cei din clasa a V-a, înţelegeam cu toţii. Era, de fapt, nu o cetire, întovărăşită de simpatie, de entuziasm chiar, a unui poet, ci o iniţiere aproape religioasă, o prefacere sufletească a unor tineri deprinşi cu aceeaşi glumă groasă care rămăsese şi în vîrsta matură a membrilor Junimii, cu aceeaşi atmosferă de materialism cras.

Această poezie minunată din cele o sută de pagini ale cărticelei albe ne ridica spre ideal – în iubire, care mijea nelămurită în sufletele noastre, în cugetare, spre care se încercau întîi aripile noastre slabe, în taina tuturor depărtărilor şi înălţimilor. Dacă e puţină bunătate astăzi în noi, dacă prin valurile tulburi ale unor timpuri de prefacere ne-am păstrat cei mai mulţi curaţi şi nobili în viaţa noastră de simţire, aceasta i-o datorim” (N. Iorga - Trecea pe stradele Iaşului un om greoi…, 1909).

Viitorul savant avea 16 ani cînd îl întîlneşte pe Eminescu pe străzile Botoşaniului, în anul 1887: „În Botoşani intra apoi, aşteptat de o seamă de lume, lîngă Hanrieta, nici tristă, nici veselă, ci nemişcată în alba ei figură liniştită, acelaşi om gros, fără vîrstă, pe buza de sus a căruia se desfăcea acum o mustaţă groasă neagră.

Acasă la el veneau acum des prietenii ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. Odată, lîngă piaţa cea mare îl întîlnii, tîrîndu-şi greu picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n-ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave tîrîră mai departe pe acel care fusese Mihai Eminescu” (N. Iorga - În amintirea lui Eminescu – 1909). Poetul venise de la ospiciul de la Mînăstirea Neamţ şi locuia cu chirie, împreună cu sora lui Harieta, într-o casă de pe strada Sf. Nicolae.

Nicolae Iorga l-a mai întîlnit şi altă dată, prin vechiul tîrg, plimbîndu-se împreună cu „Hanrieta, pe care mi-o aduc aminte, aşa de asemenea cu fratele ei, zeul tînăr, tot aşa albă, cu faţa de marmură, sigură în linii, cu ochii liniştiţi negri, adăugindu-se la această înfăţişare de nerealitate, de frumoasă închipuire,

dispreţuitoare pentru viaţă, nemişcarea, aproape desăvîrşită, a unei ciudate paralizii de tinereţe”. În articolul intitulat „Fragmentarium” scris în 1939, Nicolae Iorga spune că dacă Eminescu trăia în alte împrejurări şi condiţii, opera lui ar fi fost mult mai amplă: „Dacă el ar fi trăit în alte împrejurări, vă puteţi închipui ce larg şi-ar fi destins aripile acestea, care de atîtea ori fuseseră împiedicate de a se desfăşura mai deplin”.

Făcînd o comparaţie între scriitorii perioadei respective şi Mihai Eminescu, Nicolae Iorga observă faptul că aceşti scriitori, insuficient pregătiţi, cu greu puteau să-l înţeleagă pe Eminescu şi poezia lui: ,,Scriau un jargon franco-român, care contrastează în chipul cel mai hotărît cu minunatul geniu al poetului tînăr, care îşi scotea materialul aşa de preţios din cunoaşterea adîncă a vieţii populare, cu cîntec cu tot, a cronicarilor şi a tuturor vădirilor din trecut care trecuseră supt ochii lui de o răbdătoare atenţie. Pentru această parte din societatea contemporană, filosofia, chiar cea mai inteligibilă, era un lucru străin şi straniu, tulburător şi neplăcut. Dar nu este un rînd din ceea ce a scris Eminescu în curgerea europeană, de care s-a apropiat şi prin anii săi de studiu în străinătate şi prin continuele lecturi care au urmat.

Pentru dînşii toţi, noul cîntăreţ român nu putea să fie privit decît ca un neinteligibil, de care trebuie să se depărteze cineva cu un sentiment de momentană împovărare, ca faţă de cineva care nu merită să fie cetit mai departe” (N. Iorga – Eminescu, creator de generaţii).

Nicolae Iorga, referindu-se la rolul lui Mihai Eminescu în istoria şi cultura românilor spunea: ,,Drumurile istoriei acestei naţiuni trec prin inima lui Eminescu”, iar cu privire la limba în care scria Eminescu, savantul nota: ,,Ceea ce admirăm şi se va admira atîta vreme cît se va vorbi limba românească, cît timp accentele acestei sfinte limbi vor fi pe buzele unui om viu, e pătrunderea tuturor acestor elemente în cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet de român” (N. Iorga – Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu, 1929). (...)

Mai tîrziu, Nicolae Iorga a strîns fonduri băneşti, în perioada 1937-1940, pentru realizarea unei statui a poetului la Bucureşti şi pentru ridicarea bisericii cu numele poetului la Ipoteşti. Prin publicaţia sa „Neamul românesc” a făcut apel la contemporanii săi să participe cu bani la realizarea acestei biserici. Nicolae Iorga a înfiinţat Liga Culturală, cu scopul de a strînge bani şi a face la Ipoteşti „…dumbrava lui, crîngul lui; să se ridice

Biserica lui Mihai Eminescu din Ipotești acolo, pe dealurile acelea botoşănene, un fel de crîng sacru, cum era în antichitatea elenică, şi în mijloc să se găsească şi o locuinţă potrivită cu alesul simţ de frumuseţă pe care-l avea el, în care închinătorii ar putea să vină pentru a face rugăciunea, cum se face,într-un templu, zeului care este sărbătorit acolo”.

Nicolae Iorga a venit de două ori la Ipoteşti, interesat de ridicarea bisericii, la începerea construcţiei şi la inaugurare. Pentru construcţia acestei biserici, scriitorul Cezar Petrescu a luat iniţiativa de a strînge fonduri, fiind ajutat de Nicolae Iorga, care a publicat în „Neamul Românesc”, din 4 martie 1937, liste de subscripţii. Împreună cu I. Bianu, Marinescu dorea să facă un comitet pentru a realiza un muzeu ,,…unde să se păstreze relicvele lui Eminescu, după cum s-a făcut pentru Pasteur la Dole, pentru Goethe la Weimar etc… Sper ca de data aceasta succesul este asigurat pentru demnitatea ţării noastre, pe care Eminescu a slujit-o cu atîta curaj şi dezinteresare”.

Piatra de temelie pentru muzeu este pusă în 1933 şi este terminat după război, iar biserica este finalizată în 1939 şi a fost sfinţită de Mitropolitul Moldovei, Irineu. Nicolae Iorga a participat la dezvelirea statuii poetului de la Galaţi în 16 octombrie 1911, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la trecerea poetului în eternitate, va lua cuvîntul şi va aprecia monumentul dedicat poetului, care „A făcut să răsară dintr-o largă stîncă de marmură, însemnată de loviturile ciocanului, figura senină, blîndă – nu visătoare, ci măreţ dominatoare a poetului în plină maturitate, în stăpînirea întreagă a geniului său”.

Sursa: Luceafărul.net

RM

5

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Amintirea lui Eminescu nu poate fi întinată de minciuni, falsuri și defăimări

În contextul în care valorile româneşti sînt negate sau controversate, cînd, în locul tradiţiei a cărei paradigmă a fost sedimentată, de-a lungul veacurilor, de moşii şi strămoşii noştri, ni se oferă, cu multă „bunăvoinţă” de care noi nu avem nevoie, modele străine de specificul nostru, e de datoria oricărui om de spirit care-și iubește neamul să apere credința, limba și cultura, care ne asigură specificul și stabilitatea în timp și spațiu.

Unul din reprezentanții acestor valori-valoare ale cărei proporţii, adîncimi n-au fost încă dezvăluite în pluralitatea şi semnificaţia lor, este cel care poartă numele MIHAI EMINESCU - simbol al neamului, boltă a spiritualităţii româneşti. Şi tocmai grandoarea sa, valoarea şi semnificaţia operei sale literare, filozofice, publicistice care-i atestă calitatea de român iubitor de neam, ataşat de tradiţiile ancestrale şi de credinţă ortodoxă, i-au înveninat pe contestatarii care preferă să se tîrască pe pămînt decît să-şi înalţe gîndirea spre cerul Ţării.

De fapt, mulţi oameni de cultură – critici, istorici literari, profesori – au scris cu obiectivitate articole în care au luat atitudine împotriva acelor intelectuali, mînaţi din urmă de interese sau de alogeni care-1 contestau pe Eminescu pentru că, vezi Doamne, nu mai corespunde viziunii actuale, împotriva acestor trădători de neam care şi-au pus condeiul în slujba forţelor neiubitoare de ţară, pătîndu-şi imaginea de oameni născuţi, crescuţi şi formaţi în această Ţară, ne-am convins că au luat atitudine înalte personalităţi ale culturii române, revoltate de inepţiile emise de cei cu funcţii în cultura şi învăţămîntul superior din ţara numită de Papa Ioan-Paul al II-lea „Grădina Maicii Domnului”. La ce ocară credeţi că s-a pretetat Roman Patapievici? Citez de pe internet: „Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană!”. Deci, intrarea noastră în Uniune impunea renunţarea la tot ceea ce ne defineşte! Iar profesorul Eugen Negrici şi-a exprimat opinia conform căreia despre Eminescu n-ar fi trebuit să se mai vorbească mai nimic cîteva decenii, nu mai e de actualitate. Am ajuns să trăim, vorba lui Nicolae Gane (1838-1916), mai rău decît pe vremea byzantinilor, „trăiţi de veacuri în viclenii, în intrigi, în comploturi” (în vol. ,,Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”). De altfel, de ce să ne mirăm de asemenea defăimări, cînd şi marii muzicieni care au făcut glorie ţării sînt „anulaţi”: nu demult „recenta postare pe internet a sopranei Angela Gheorghiu ne-a şocat cu opinia sa de-a dreptul iresponsabilă: Ciprian Porumbescu, George Enescu şi Maria Tănase au fost ridicaţi în slăvi de regimul comunist, ei neavînd merite atît de măreţe” (Cf. Valentin Turigioiu, Mihai Eminescu, din nou judecat, în TRIBUNUL, 11-17 ian. 2022). Că, deşi, ca soprană, nu „gustă” muzica divină e greu de înţeles, dar şi mai greu ne vine să credem că are un orizont cultural care nu susţine, în sinea sa, valoarea universală a acestor mari reprezentanţi ai patrimoniului muzical românesc!

Restabilirea adevărului despre boala și moartea Poetului Stigmatul de lues (sifilis) care ar fi dus la moartea lui Eminescu, stabilit de „divinul” G. Călinescu (1899-1965), a fost combătut de nenumărate studii, cu documente medicale care atestă că Eminescu „a fost victima unui complot

politic, că a fost săltat de pe stradă şi pus în cămaşă de forţă la un stabiliment de nebuni, unde a fost tratat, pe baza unui diagnostic [voit] greşit, de o boală pe care nu o avea şi, practic, a fost intoxicat cu mari cantităţi de mercur [în popor i se spune argint viu] care aveau sa-i fie fatale, nu înainte de a-i provoca pierderi temporare de luciditate” (Cf. Valentin Turigioiu, TRIBUNUL, 11-17 ian. 2022). Nu dezvolt subiectul pentru că alta este tema acestui studiu şi, în plus, probe au adus medici sau martori în scrierile lor: Victor Vineş, G. Potra, Ovidiu Vuia, Ion Nica, Valeriu Lupu, Irinel Popescu, Vladimir Beliș ş.a. Mai amintim, totuşi, că, în anul 2000, la Editura MALAŞI, Gh. Sărac a publicat „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, 128 pagini, puse la dispoziţie de un colecţionar de rarităţi eminesciene; alte documente n-a mai găsit în nici o bibliotecă din ţară – ba, mai mult, în corpusul de la Biblioteca Academiei, raportul doctorului Victor Vineş, ca să poată fi extras, a fost tăiat cu lama. Deşi nu vom trata acest subiect – după cum am spus, consider că este de datoria noastră să aducem la cunoştinţa cititorilor o informaţie de mare importanţă: prin activitatea depusă, prin atitudinea pe care şi-a asumat-o, Academia Română a şters de pe fruntea marelui poet stigmatul de lues. Lucrurile s-au derulat astfel încît putem spune că ursita 1-a favorizat pe cel a cărui imagine a fost pătată pentru a atrage dispreţul public şi a submina una dintre cele mai mari valori culturale, şi adevărul a ieşit la iveală, purtînd girul celui mai înalt for ştiinţific şi cultural al României. În 2014, apare la Editura „Biharia Internaţional” volumul semnat de Gheorghe Sărac ,,În apărarea lui Eminescu”, 200 de pagini, cu o prefaţă de Elis Râpeanu – ,,Eminescu are dreptul la adevăr”, din care citez: „Ca om de ştiinţă şi cultură, D-l Nicolae Manolescu acordă credit argumentelor ştiinţifice medicale. Se înţelege că subscrie – şi nici nu se putea altfel – judecăţii exprimate de Nicolae Iorga, conform căreia «oricine poate exprima o opinie, dar pentru a deveni fapt de cultură, e necesar să aducă în sprijinul ei argumente aparţinînd domeniului de referinţă». Şi, cînd la baza mitului stă formularea culturală, argumentul peremptoriu numai medicina îl poate aduce. Şi lucrările şi documentele pe care le-a scos la lumină Gh. Sărac sînt dovezi care infirmă şi anulează cu tăria adevărului ce nu suportă nici o contradicţie că Eminescu n-a fost luetic”. Autorul republică studiul neurologului Ovidiu Vuia, „Misterul morţii lui Eminescu” (publicat, prima dată, în 1996) cu documente medicale de epocă.

Amintim şi studiul doctorului Valeriu Lupu „Eroare medicală sau atentat premeditat?” cuprinzînd şi scrisori, mărturiile doctorului V. Vineş, scrierile lui George Potra ş.a. Pe coperta a IV-a citim cuvintele autorului: „Parafrazîndu-l pe marele gînditor Petre Ţuţea care vedea în Eminescu o sumă lirică de voievozi şi omul deplin al culturii române, după cum îl definea Constantin Noica, pentru mine Eminescu este Aureola spiritualităţii şi culturii române”.

În anul următor (2015), Academia Română publică volumul de importanţă capitală „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 156 pagini (în format apropiat de A4), cu un Argument de Eugen Simion şi un Cuvînt înainte de Irinel Popescu. Sînt cuprinse, în mare parte, lucrările oamenilor de ştiinţă medicală şi literară, prezentate la colocviul organizat de Fundaţie - „Potografia lui Eminescu: adevăr şi legendă”, la 27 iunie 2014. Numele autorilor sînt prezentate chiar pe copertă, astfel: Eugen SIMION, Irinel POPESCU, Ioan Aurel POP, Cecilia CÎRJA, Ioana BONDA, Victor A. VOICU, Octavian BUDA, Dan PRELIPCEANU, Călin GIURCĂNEANU, Bogdan O. POPESCU, Eduard APETREI, Codruţ SARAFOLEANU, Vladi­ mir BELIŞ.

Cităm cîteva rînduri semni­ ficative din Argumentul acade­ micianului Eugen Simion: „Ce concluzie putem trage, la rîndul nostru, urmărind cu atenţie şi evident cu mare curiozitate şi oarecare nelinişte această nouă autopsie a misterului morţii lui Eminescu? Deducem, înainte de orice, că el a fost diagnosticat greşit (infecţie luetică) şi că tratamentul cu mercur a fost inadecvat”. În Cuvînt înainte, Prof. dr. Irinel Popescu, membru corespondent al Academiei Române, optînd pentru o abordare multidisciplinară – cum însuşi ne face cunoscut, expune, pe scurt, concluziile în urma cercetării lucrărilor medicilor renumiţi în diverse discipline. Ne-au impresionat consideraţiile privind obligaţia Academiei de Știinte Medicale de a face lumină în privinţa bolilor şi morţii lui Eminescu.

Cu toate lacunele care au existat în posibilitatea de documentare, foarte pe scurt, concluzia savantului e următoarea: „Pe baza datelor disponibile, se poate spune că Eminescu avea un creier de greutate normală şi cu circumvoluţiuni bine exprimate [„amănunt” semnificativ subliniat şi de Profesorul Vladimir Beliş], ceea ce ar contrazice total diagnosticul de sifilis nervos, în acest caz creierul suferă un proces accentuat de atrofie /.../ Aş dori ca ele [concluziile] să poată fi considerate ca un modest omagiu adus de elita corpului medical din România acestui geniu care, aşa cum spuneam anterior, defineşte în bună măsură identitatea noastră naţională” [acest „Cuvînt înainte” poartă data 29 decembrie 2014].

Sînt multe materiale publicate pe această temă, cel mai important ni se pare volumul cu acelaşi titlu – „Maladia lui EMINESCU şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, 2021, pe coperta căruia, alături de numele de la prima ediţie, figurează şi Dr. Valeriu Lupu (care a publicat, el însuşi, o carte, bine documentată, cuprinzătoare, pe această temă. Ne limităm să notăm ceea ce se scrie în lucrarea „Sentinţa în procesul Eminescu” (volum apărut la editura BIBLIOSTAR, Rîmnicu Vîlcea, 2021, 91 pagini): „Concluzia coautorilor volumului Maladia lui EMINESCU şi maladiile imaginare ale eminescologilor relevă, fără putinţă de tăgadă, că Mihai Eminescu a fost diagnosticat şi tratat greşit pentru sifilis, iar mercurul folosit în tratament a generat lezări ale sistemului nervos şi cardiovascular, grave şi ireversibile. Prin urmare, nefiind vorba de sifilis, tratamentul cu mercur s-ar fi dovedit inadecvat, grăbindu-i moartea”.

Deci, lătrăturile privind boala şi moartea lui Eminescu, al căror hămăit încă se mai aude, minciunile care merită huiduieli, sînt total anulate. Dar, oare, haita se va potoli?

ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

Atitudini  Polemici Balsamuri spirituale

Irina Loghin, ,,cea mai frumoasă floare a grădinii cîntecului românesc“

Îndrăgita interpretă de muzică populară româ­ nească, născută la 19 februarie 1939 la Gura Vitioarei, jud. Prahova, continuă să-i încînte pe iubitorii de folclor autentic cu melodii lansate în urmă cu mulți ani, dar și cu piese noi care îmbogățesc tezaurul nostru muzical.

Spre norocul meu, am primit în dar o carte scrisă de inegalabila interpretă Irina Loghin, cu titlul ,,Viața mea este un cîntec” (Editura Litera, 2012). Am să-mi permit să redau cîteva pasaje din carte, fiind convinsă că foarte puțină lume a intrat în posesia ei, iar Irina – un fenomen al muzicii populare autentice – ne-a oferit și continuă să ne ofere, de ani buni, un strop din preaplinul inimii ei. Citez: ,,Am muncit foarte mult pentru toate rezultatele obținute. Mi-am dat seama că am mulți admiratori și din rîndul publicului tînăr. Îmi scriu că sînt cea mai frumoasă floare a grădinii cîntecului... Așa scrie întrun mesaj primit de mine de la Cornelia din București.

Asemenea mesaje te motivează și te obligă să fii mereu același artist care le bucură sufletul, indiferent de starea ta, de probemele tale... Generații întregi îmi mulțumesc pentru cîntecele cu care au crescut, oameni de toate categoriile se declară admiratorii mei pe internet”.

Desigur, Irina Loghin are și regrete: ,,Cred că lipsa educației în general a condus la o degradare a primirii artistului în public și, din păcate, cred că mai pornește

și de la artist acest coborîș... Acum nu mai există nici edu­ cație muzicală. Îna-­ inte de ’89 era pro­ movată cultura, se înființaseră ansam­ blu­ri în toată țara, în toate județele, cu soliști profesioniști, cu orchestră. Ce-a fost după Revoluție, asta-i marea nenorocire, și de aceea a ajuns cultura la pămînt. Dacă stau să socotesc, un tînăr care avea la Revoluție un an, acum are 21 și a trebuit să se lupte tot timpul cu această lipsă de educație culturală!

Pe toate posturile au pătruns mediocrități, care mai de care mai netrecute prin acea sită a calității! Posturile de televiziune cheamă soliști de tot felul. Aceștia își vînd capre și oi, tot ce au, numai pentru a se vedea pe ecran!

De aici începe nenorocirea...”.

Artista consideră că există soluții: reînființarea selecției interpreților, ,,ca aceea prin care treceam noi la Casa de discuri ELECTRECORD. E vorba de altfel de cenzură, de selecție și de promovarea calității a valorilor autentice. Nu vreau ca lumea să înțeleagă că am nostalgia cenzurii ideologice, libertatea exprimării e o cucerire sfîntă, dar în toate țările civilizate există comisii, examinări, selecții foarte dure. (...) Cînd am dat

RM

concurs la Ansamblul Ciocîrlia am trecut prin două etape. Prima dată erau 24 de profesori de muzică, specialiștii din comisie, printre care toți marii dirijori: Ionel Budișteanu, Nicu Stănescu, Nicușor Predescu, Victor Predescu. Pe urmă erau profesorii de canto de la Filarmonica «George Enescu», directorul de acolo, mulți vestiți profesioniști” . Despre rolul presei de atunci și de azi: ,,Presa era un bun instrument de verificare a calității, jurnaliști specializați scriau despre spectacole în presă, publicau cronici bine intenționate, chiar dacă erau critice. Se puneau afișe prin orașe și lumea venea puhoi să ne vadă. Dădeam interviuri la radio peste tot acolo unde existau stații locale și erau emisiuni la radio, care se ocupau pe larg de cîntăreți, de regia spectacolului, de orchestră și de instrumentiști, de decoruri. Fără reclama propriu-zisă, lumea venea la spectacole, era un nor de oameni”. Descriind atmosfera de la spectacolele de altădată, interpreta își exprimă regretul că, azi, legătura cu publicul din sală are de suferit. ,,Spectatorii grăiau cîntecele mele, se identificau cu ele, aveam sentimentul că nu cîntam pentru o sală de chipuri rămase în întuneric, ci pentru fiecare spectator în parte, de parcă ne-am fi văzut față-n față, ochi în ochi, suflet în suflet. Mesajul versurilor dimpreună cu muzica descătușa sufletul oamenilor, le vindeca în parte dorul. Astăzi, poate doar în Basarabia nu auzi decît musca sau zborul unui fluture spre reflectoare. Aplauze de fier răsună cadențat, val după val, nu sînt telefoanele celulare, nu sclipesc flash-urile aparatelor de fotografiat, nu se înalță peste capetele spectatorilor camerele de filmat. E nevoie de educație pentru ca oamenii care vin la spectacole să nu filmeze sau să înregistreze în loc să asculte în liniște, e nevoie de respect. Interpretul e bruiat de toate acestea, trebuie să facă mari eforturi ca să se concentreze...”.

LILIANA TETELEA

Din Bucureştii de altădată

Instantanee ale unui carnaval interbelic

Cea mai așteptată perioadă a anului din viața românilor de ieri era, probabil, perioada Carnavalului.

Carnavalul românesc începea „odată cu Crăciunul, dar nu se încheia decît în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, cînd se punea capăt nunților, balurilor și oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării „Bucureștii vechiului regat”, George Costescu, 1944). În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri și serate, la curtea regală sau în casele „high-life-ului” bucureștean. La aceste evenimente, renumite pentru belșugul, luxul și eleganța afișată, se intra numai pe baza unei invitații speciale. Tot în această perioadă se organizau, pentru oamenii de rînd, numeroase baluri publice în sala Bossel, sala Orfeu, sala lui Schlatter (din grădina de la poarta dinspre miazănoapte a Cișmigiului) sau la Slătineanu. Vă invităm să dăm împreună o raită nocturnă pe la cîteva dintre balurile „mascate și costumate” organizate în perioada Carnavalului în anul 1932. Vom pleca însoțiți, bineînțeles, de vechiul nostru prieten, reporterul Ion Tik al revistei „Ilustrațiunea Română”. Ne vom strecura așadar printre conții, marchizele, toreadorii sau țigăncile de la intrare, bucureșteni mascați care se înghesuiau să intre la balul organizat de o societate

de binefacere. Garderobierul atoateștiutor ne va zîmbi complice. În sala supraîncălzită tinerii dansează cu patimă. Măști curioase se amuză încercînd să ghicească cine se ascunde în spatele vreunui „Pierrot” sau al „Doamnei de Pompadour”. Ne scoatem aparatul de fotografiat și carnețelul de notițe și începem să culegem primele instantanee.

Surprizele „marchizei” „Într-un colț, o impozantă «marchiză» cu brațele albe, catifelate, bravează asediul cîtorva tineri: un «Pierot», un «Othelo», un «marchiz» cu perucă albă.

- Cum se vede, doamnă, refuzînd invitația noastră, țineți să fiți cu tot dinadinsul o veritabilă marchiză care petrece… privind mulțimea.

- Dar la urma urmei, o marchiză răspunde măcar un cuvînt și ultimului muritor, adăugă «Pierrot»-ul cu oacare necaz...

Tinerii puneau felurite întrebări, la care răspundeau singuri. Marchiza, impasibilă, cerceta discret, din dosul măștii care-i acoperea orbitele, perechile de dansatori care se perindau în tururile de dans... Plictisită de un asemenea «asediu», care n-o amuza nici pe departe, marchiza spuse c-o voce destul de clar bărbătească: - Astîmpărați-vă, domnilor. Eu sînt Popescu, sticlarul din colț și m-am mascat să-mi urmăresc nevasta pe care o bănuiesc că-i aici, cu craidonul…

Tinerii se îndepărtară rușinați că și-au pierdut vremea cu o marchiză care n-avea nici măcar meritul să fie o femeie...”.

Curat Caragiale, nu-i așa? Ne retragem și noi amuzați. Dar balul e în toi și nu ne-am terminat încă articolul. Așa că ne ascundem după o draperie și tragem cu urechea.

Diplomatul și ghicitoarea „Atmosfera se încălzea pe măsură ce flirtul lua forme concrete. În orbitele măștilor de mătase, ochii fetișcanelor ca și ochii tinerilor conți, toreadori și

marchizi, străluceau fosforescenți și pătimaș. lată un «Pierrot» infidel: a urmărit multă vreme o «Salomee» trupeșă, ispititoare; acum gînguresc ca doi porumbei, la capătul scării. «Un diplomat» cu bicorn și decorații de carton se întreține grav cu o «Dulcinee» în costum de ghicitoare. Ici și colo crîmpeie de conversație.

- Eu te-am ghicit de cum ai intrat în sală, ștrengarule! Te prefaci că nu știi rumba ca să nu te spui nevestei... hai?

- Dacă știi cine sînt, spune-mi pe nume.

- Coco! Tu ești Coco!

Bicornul «diplomatului», cuprins de groază, începe să joace.

- Nu ești tu Mărioara, vecina mea?

- Tocmai... Și «ghicitoarea» isbucni într-un rîs cristalin, argintiu – un rîs de copil nebunatic. Desigur, dacă n-ar fi fost mijlocul balului, Mărioara ar fi făcut cîteva tumbe, de bucurie, așa cum face de obicei acasă cînd îi reușește cîte o șotie.

- Te denunț, te denunț, te denunț sigur, dragă Coco!

- Bine, dar dumneata? Singură la bal?

- Singură. Am vrut să știu și eu cum petrec oamenii...

Diplomatul și ghicitoarea au căzut în cele din urmă la un compromis pentru a păstra taina acestei nopți de carnaval. Fericiți, amîndoi s-au îndreptat către bufet...“.

Sursa: Art. „O noapte de carnaval”, 20 ianuarie 1932

RM

7

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

File de istorie

Mircea Ciobanul – un tiran? (II) Capriciile puterii

Şirul pribegirilor spectaculoase nu a încetat însă, şi în cursul anului 1548 importante figuri politice ca Staicu stolnicul, fiul lui Vintilă vornicul din Cornăţeni, mama lui logofăt Radu din Drăgoieşti şi fratele său Pîrvul postelnicul au îngroşat rîndurile duşmanilor lui Mircea Ciobanul, trecînd munţii în Transilvania. Era firesc în aceste condiţii să se producă o nouă confruntare armată. Şi ea a avut loc, într-adevăr, în acelaşi an – 1548. Boierii şi-au unit iarăşi forţele, au strîns bani şi au momit vreo mie de mercenari secui, apoi, punîndu-se în slujba unui tînăr pretendent, au pă­truns în ţară. Potrivnicii lui Mircea sperau că populaţia se va răzvrăti şi îi va sprijini, dar se pare că lucrul acesta nu s-a întîmplat. Mai mult chiar, Ostermayer lasă să se înţeleagă că ţăranii l-au susţinut pe domn, iar dintre boierii pribegi „aceia care n-au fost ucişi, au scăpat cu mare greutate...“. S-ar putea ca lupta să se fi dat lîngă satul Miloste, în judeţul Vîlcea.

A sosit totuşi şi clipa îndelung aşteptată a răsturnării lui Mircea! Reuşita acestei acţiuni a devenit posibilă numai datorită schimbărilor de ordin politic intervenite în Transilvania, ocupată în 1551 de habsburgi, care-şi vor exercita dominaţia asupra ei timp de cinci ani. Noul guvernator al Transilvaniei, generalul imperial Castaldo, era cu totul ostil lui Mircea Ciobanul, în care vedea un vecin nesigur, în pofida eforturilor acestuia de a apărea ca un mijlocitor de pace între Imperiul otoman şi habsburgi.

De aceea, Castaldo a considerat mai nimerit să impună în Ţara Românească un domn devotat cauzei habsburgilor.

Sorţii au căzut asupra tînărului Radu Ilie, fiul viteazului Radu de la Afumaţi, care, înconjurat de pribegi şi ajutat de Castaldo, a trecut hotarul, în luna noiembrie 1552. „În puţine zile“ – se spune într-o scrisoare redactată la Alba Iulia în 23 noiembrie 1552 – el a izbutit să strîngă „cam 15 mii de oameni şi a pus stăpînire pe locuri destul de însemnate“. Lupta decisivă s-a dat la Măneşti, în ziua de marţi, 16 noiembrie 1552. Mircea avea în oastea lui, în ajunul ciocnirii, boierii care-i rămăseseră credincioşi, cu cetele lor, curtenii, 500 de călăreţi turci cu patru sangeaci, 26 de tunuri noi, precum şi oastea de ţară, în total vreo 8.000 - 9.000 oameni, după unele informaţii.

Două zile înainte de luptă, la 14 noiembrie, în satul Onceşti, unde se afla probabil cu tabăra, Mircea Ciobanul, de teamă să nu fie trădat, a pus să fie ucişi, chiar la masa sa, 47 de boieri. Nu cunoaştem sigur decît numele uneia dintre victime, Udrea din Boldeşti, a cărui piatră de mormînt, cu inscripţie, se vede încă în biserica de la Snagov. Alţi şase au fost sacrificaţi în ziua luptei, după ce, în noaptea de luni spre marţi (15-16 noiembrie), o bună parte din cei care asistaseră speriaţi la primul masacru au fugit la Radu Ilie. Cumpăna izbînzii a înclinat către acesta din urmă, mulţumită oștenilor săi, care i-au nimicit întîi pe turcii aşezaţi în fruntea cetelor lui Mircea vodă. Apoi, rezistenţa întregii oştiri domneşti – orînduită într-un singur corp – a fost înfrîntă printr-un atac general al oastei pribegilor, organizată în două corpuri. După luptă a circulat zvonul că însuşi domnul ar fi căzut; în realitate, el s-a salvat refugiindu-se cu familia la Giurgiu, iar Radu Ilie a intrat în cetatea Tîrgoviştei, pe care și-a ales-o drept reşedinţă.

Dar domnia lui a fost de scurtă durată – numai şase luni. Ajutat de Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei – care a venit el însuşi, în fruntea oştilor sale –, de tătari şi de turci, Mircea Ciobanul şi-a recîştigat tronul la „praznicul înălţării“ (cum precizează cronica arabă), adică la 11 mai 1553. A doua lui domnie nu a fost însă cu mult mai lungă decît cea a rivalului său. În primele zile din februarie 1554, acelaşi Alexandru Lăpuşneanu – povesteşte cronica egumenului Eftimie – a trimis „pe întîiul dintre dregătorii săi, pe Nădăbaico marele vornic, încredinţîndu-i o parte din oamenii săi, ca să scoată din domnie pe Mircea voievod, din pricina purtării sale rele şi a vicleşugului şi a necredinţei şi a înşelăciunii, căci avea gînd rău asupra domnului nostru, Alexandru voievod. Aflînd de reaua credinţă a lui Mircea, viteazul domn Alexandru voievod a trimis şi a căpătat domnia de la marele împărat Suliman pentru Petraşcu voievod. Şi a luat domnia Petraşcu, iar Mircea voievod s-a dus la Ţarigrad“.

Un raport din martie 1554 al unui emisar braşovean la Bucureşti afirmă că mazilitul domn al Ţării Româneşti „nu e bănuit pentru alt cuvînt decît că se ţinea în aşa bună vecinătate cu noi şi era legat cu legătură credincioasă“.

şi sîngeroasa înfruntare de-a lungul a cincisprezece ani între Mircea Ciobanul şi principalele familii feudale s-a isprăvit cu victoria autorităţii domneşti. Totodată, în acelaşi moment, reintrarea Transilvaniei, ca principat tributar, în orbita turcească, a pus capăt practic vremii în care mai erau posibile războaiele ofensive contra turcilor.

Interese de familie, dar şi raţiuni de stat

Domnia lui Pătraşcu, fiul lui Radu Paisie, începută la 24 martie 1554, a menţinut familia lui Mircea Ciobanul într-un exil de mai bine de trei ani. A fost un răstimp în care marea boierime, greu încercată de „tiran“, a răsuflat, în sfîrşit, uşurată, crezîndu-se poate definitiv izbăvită.

De aceea, lui Pătraşcu vodă cronica Ţării Româneşti i-a conferit epitetul „cela Bunul“. El s-a stins din viaţă la 26 decembrie 1557 şi a fost îngropat la mînăstirea Dealul de lîngă Tîrgovişte.

Trei bătălii într-o lună După moartea lui Pătraşcu vodă, în ianuarie 1558, „cu poruncă împărătească de la sultan“, s-a aşezat pentru a treia oară în scaunul domnesc din Bucureşti Mircea Ciobanul. Venirea lui în Ţara Românească a pricinuit, cum era de aşteptat, un nou exod al marilor familii boiereşti peste munţi. Probabil însă că turcii condiţionaseră numirea lui Mircea de reconcilierea cu feudalii opozanţi. Asistăm astfel la încheierea unei înţelegeri, domnul „făcînd mare jurămînt“ că-i va ierta pe fugari şi-i va lăsa în bună pace să-şi reia stăpînirile. „Deci ei crezîndu-i, s-au sculat de au venit, Stănilă vornicul, şi cu toţi boierii şi cu toată curtea, de s-au închinat la Mircea vodă, de credinţă şi legătură ceau făcut“. Închinarea s-a petrecut la curtea domnească din Bucureşti, fiind de faţă dregătorii turci care-l instalaseră probabil pe Mircea în scaunul domnesc. „Dar îndată ce se duseră turcii de la el – ne spune cronica arabă –, a ucis pe Stănilă vornicul şi pe toţi (boierii) mari şi mici. A ucis de asemenea fără vină mulţi episcopi şi călugări“. Era în 3 februarie 1558. În această cumplită şi supremă răfuială a lui Mircea Ciobanul cu duşmanii săi – printre care, desigur, se aflau şi unii dintre boierii care-l trădaseră în ajunul luptei de la Măneşti – a fost pentru prima dată cînd au pierit şi reprezentanţi ai clerului; însemnînd măcelul, autorul anonim al cronicii ţării exclamă reţinut, dar vădit îndurerat, în loc de orice comentariu: „Da-vă seama înaintea lui Dumnezeu!“. Deşi nu toţi pribegii au fost stîrpiţi cu ocazia „împăcării” – unii, mai sceptici, rămînînd dincolo de hotar şi salvîndu-şi astfel viaţa –, totuşi resursele lor au fost pentru moment în aşa măsură diminuate, încît în restul celei de-a treia domnii a lui Mircea Ciobanul nu s-a mai semnalat nici măcar o singură tentativă de năvălire.

Abia după moartea „tiranului“, întîmplată la 25 septembrie 1559, vor îndrăzni din nou pribegii să-şi încerce norocul. În răstimpul 25 septembrie - 24 octombrie 1559, au avut loc nu mai puţin de trei lupte între mica oaste înjghebată de boierii pribegi supravieţuitori şi gruparea sprijinitorilor familiei lui Mircea Ciobanul. Cea dintîi, la două săptămîni după moartea domnului, în satul Româneşti, s-a încheiat cu biruinţa pribegilor. Doamna Chiajna şi fiul ei Petru au fugit peste Dunăre; dregătorii lor s-au oprit la Giurgiu.

Pregătindu-se din nou pentru luptă, aceştia din urmă, cu ajutor turcesc, i-au lovit pe pribegi în satul Şerpăteşti, înfrîngîndu-i de astă dată. „Badea clucerul (fostul mare clucer al lui Pătraşcu vodă – n.a.) şi mulţi alţii au fost ucişi“, rămăşiţele oastei lor retrăgîndu-se către Olt. După o săptămînă însă, pribegii s-au întors iarăşi şi au atacat oastea domnească în satul Roiani. Fiul cel mare al lui Mircea Ciobanul, Petru, „avînd lîngă dînsul mulţime de turci“, a cîstigat lupta, „perind mulţi oameni“; în sfîrşit, la 24 octombrie 1559, pri­mind confirmarea Porţii, Petru a început o domnie, care, sub tutela mamei sale, s-a întins pînă în mai 1568, adică mai bine de opt ani.

Luptele din toamna anului 1559 au fost ultimele iniţiative remarcabile ale marii boierimi, care, la sfîrşitul veacului XV şi începutul Secolului XVI, în timpul voievozilor Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Neagoe Basarab și Radu de la Afumaţi, jucase un rol de maximă importanţă în viaţa de stat a Ţării Româneşti. Dramatica

Faptul că politica lui Mircea Ciobanul a pus în discuţie însuşi rolul vechilor familii de mari feudali în conducerea statului a făcut ca lupta dinastică la mijlocul Secolului al XVI-lea să se ascută într-o măsură extraordinară. Succesiunea lui Mircea Ciobanul a fost mai mult decît a oricărui predecesor ameninţată, deoarece factorul politic intern în stare să garanteze executarea voinţei domneşti, respectiv marea boierime, era contra lui în mod hotărît şi cu foarte rare excepţii. Astfel stînd lucrurile, înţelegem mai bine încăpăţînarea aproape incredibilă cu care el şi-a urmărit şi exterminat adversarii declaraţi sau potenţiali. Tăierile masive de boieri, după opinia noastră, au fost premeditate deopotrivă din raţiuni de stat şi pentru interese de familie. Însuşi marele exeget al istoriei noastre naţionale, Nicolae Iorga, întrevedea în acţiunile lui Mircea Ciobanul motive plauzibile ale unei tactici politice, „în lunga şi sîngeroasa sa stăpînire, în dîra roşie pe care o lăsă pe urma sa – scrie Iorga – s-ar putea descoperi şi motive de calcul politic: intenţia de a asigura, prin stîrpirea fruntaşilor intriganţi ai boierimei muntene, o moştenire uşoară pentru viitorii membri ai dinastiei sale, planul de a sătura apetiturile lacome ale patronilor din Constantinopol cu averile confiscate ale pribegilor tăiaţi. Aş admite şi aceia că în împrejurările de atunci un domn care tăia era un domn care se apăra şi că deci cruzimile dese ale lui Mircea presupun o primejdie mare şi continuă“ (N. Iorga). Deşi asasinatul politic era larg folosit în întreaga Europă a epocii, nu se poate totuşi contesta în nici un fel şi o anumită trăsătură de cruzime neobişnuită în caracterul lui Mircea Ciobanul. Ca exemplu, în primul rînd, stă sacrificarea propriului său ginere, Barbu din Pietroşani, în primăvara anului 1548, după ce soţul fiicei sale fugise cu familia în Tran­silvania, de unde fusese extrădat.

Meritul cel mai însemnat al lui Mircea Ciobanul este – credem – tocmai acela că a fost un apărător convins al ideii de stat. Întreaga lui acţiune, în pofida mijloacelor alese, a fost subordonata problemei vitale a conservării fiinţei Ţării Româneşti. Şi în lupta acerbă purtată în vederea asigurării moştenirii tronului pentru fiul său, nu vedem, în fond, decît tot un reflex al aceluiaşi efort de a asigura în perspectivă continuitatea statală.

Merită să fie subliniat şi faptul că în jurul lui Mircea apar o serie de oameni noi, ridicaţi în mari dregătorii în locul reprezentanţilor vechilor familii. Această nouă boierime va constitui un sprijin de căpetenie pentru Mihai Viteazul, în lupta sa pentru unirea celor trei Țări române, cîteva decenii mai tîrziu.

Nimeni nu contestă, în aceeaşi ordine de idei, că în timpul lui Mircea Ciobanul comerţul Ţării Româneşti a cunoscut o remarcabilă înflorire. Cultura, fără să ofere realizări de excepţie, a continuat să se dezvolte nestînjenită pe direcţiile tradiţionale. Iată trei elemente care pledează în acest sens. În răstimp de cincisprezece ani (15451559), în cancelaria domnească sînt atestaţi nu mai puţin de şaizeci de cărturari de limba slavonă – „grămăticii“ hrisoavelor domneşti, care în bună parte proveneau din rîndurile boierimii mici sau mijlocii; Mircea Ciobanul zideşte bisericile de la Curtea Veche din Bucureşti și Buna Vestire din Rm. Vîlcea, executînd mari lucrări de construcţie la curtea din Bucureşti, pe care şi-a fixat-o ca reşedinţă permanentă; în sfîrşit, tiparul a produs în aceeaşi perioadă două cărţi – Apostolul slavonesc al lui Dimitrie Liubavici (1547) şi Triodul – Penticostar, tot slavonesc, scos de diaconul Coresi (1558).

Să mai adăugăm la acestea faptul că, pînă în vremea lui Petru cel Tînăr, fiul lui Mircea, se mai fac încă danii centrelor ortodoxe din sud-estul Europei robit de turci.

Obiceiul lui Neagoe Basarab nu a fost deci dat uitării, ceea ce ne lasă să întrezărim dorinţa familiei lui Mircea Ciobanul de a-şi justifica pretenţiile la tron şi prin însuşirea formală a unora din ideile marilor înaintaşi.

Sfîrșit ŞTEFAN ANDREESCU

8

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

Aºa vă place istoria? • Aºa vă place istoria?

Cine a scris „Cei trei muschetari“ (II) „L-am omorît!“ (2)

Nu se poate nega aportul lui Maquet la Cei trei muschetari. S-au păstrat depeşele neliniştite pe care i le trimitea Dumas: „Expediază-mi cît mai repede posibil copia şi mai ales primul volum din d’Artagnan...“. „Nu uita să-ți procuri un volum din istoria lui Ludovic XIII, în care se vorbeşte despre procesul lui Cholais şi despre documentele respective. Adu-mi totodată şi ceea ce ai lucrat despre Athos...“. „Ce curios!

Azi dimineaţă ți-am scris să introduci călăul în scenă, apoi am aruncat scrisoarea în foc hotărîndu-mă să fac eu acest lucru. Dar primele cuvinte pe care le citesc îmi dovedesc că am fost gînd la gînd...“.

Mai tîrziu, Maquet a publicat textul unui episod (moartea faimoasei Milady) în versiunea lui, vrînd să dovedească că el era adevăratul autor al Muschetarilor.

A dovedit însă contrariul: elementele valoroase ale povestirii, cele care îi dădeau viață şi culoare, aparţineau lui Dumas. *** Ar fi inexact să afirmăm că Dumas nu s-a documentat. Eliminînd aprecierile cinice şi sarcasmul uneori supărător al lui Gatien de Courtilz (care era pamfletar), a căutat informaţii suplimentare în operele altor autori. Datorită lui Dumas, muschetarii, care la Gatien de Courtilz erau nişte aventurieri nu prea simpatici, au devenit nişte personaje legendare cunoscute în lumea întreagă. Lui Richelieu, calomniat atît de Vigny cît şi de Hugo, i-a redat prestigiul. Căci Dumas a fost înainte de toate un patriot. Pe bună dreptate, H. Parigot scrie despre el: „Dacă Danton și Napoleon au fost profesorii energiei franceze, Dumas este romancierul nostru naţional“.

O generaţie se poate înşela asupra valorii unei opere.

Patru sau cinci generaţii, de pe cele cinci continente, nu se pot înşela. Popularitatea durabilă a Celor trei muschetari dovedeşte că bunul Dumas, înzestrîndu-şi eroii cu însuşirile sale, a răspuns unei nevoi de acţiune şi de generozitate, resimţită pretutindeni şi în toate vremurile.

Remember!

Dumas pleca de la texte cunoscute, uneori aprocrife, cum ar fi Memoriile d-lui d’Argentan, alteori autentice, ca de exemplu Memoriile doamnei de La Fayette. Să comparăm acestea din urmă cu romanul Vicontele de Bragelonne. Doamna de La Fayette povesteşte, fără dialoguri, istoria pri­melor iubiri ale lui Ludovic XIV. Relatarea este succintă, sobră, perfectă; autoarea se fereşte să inventeze scene la care nu a asistat.

Dumas a preluat scheletul povestirii şi personajele.

A rescris fiecare episod, recurgînd adesea la metode folosite îndeobşte de dramaturgi, introducînd efecte neaşteptate, momente de violenţă sau de umor. Schiţele doamnei de La Fayette s-au transformat într-un muzeu cu păpuşi de ceară colorată, costumate, puţin caricaturizate, extra­ ordinar de vii. În portretizarea personajelor, Dumas a urmărit să fie imparţial și exact; de altfel, singur a mărturisit că nu putea fi obiectiv.

El îşi iubea sau îşi ura personajele. Mazarin îi era tot atît de antipatic ca și cardinalul de Retz, iar pe Ludovic al XIV-lea ni l-a înfăţişat dintrun unghi defavorabil. Dar elementul principal al tehnicii lui Dumas constă în „inventarea“ unor personaje, prin intermediul cărora a explicat cele mai importante evenimente istorice. Şi chiar dacă în Memoriile doamnei de la Fayette exista un viconte de Bragelona în carne şi oase, el n-are nici pe departe viaţa pe care o capătă eroul fictiv cu acelaşi nume în romanul lui Dumas.

Rolul acestor oameni imaginari este de a lua

parte la toate momentele istoriei reale. Athos se află sub eşafodul pe care este decapitat Carol I al Angliei şi îi aude ultimele cuvinte, lui îi adresează regele acel vestit „Remember!“ („Nu uita!”). Athos şi d’Artagnan îi redau lui Carol al II-lea coroana Angliei. Aramis încearcă să-l înlocuiască pe Ludovic al XIV-lea cu fratele său vitreg, care va deveni „Masca de Fier“.

Imaginaţi-vă acum trei tineri de douăzeci de ani legaţi între ei aşa cum erau muschetarii, trăind la începutul acestui secol, unul se afla la Sarajevo în timpul atentatului împotriva arhiducelui Ferdinand, un altul a pus la cale manevra de pe Marna şi cel de-al treilea a fost inventatorul tancurilor. După douăzeci de ani presupuneţi că toţi trei au organizat atentatul din iulie 1944 împotriva lui Hitler. Aţi putea scrie un roman gen Dumas despre istoria contemporană şi ați avea un milion de cititori.

Cu condiţia de a avea temperamentul şi imaginaţia lui Alexandre Dumas-tatăl.

Dumas a trecut în revistă toată istoria Franţei: După douăzeci de ani şi Vicontele de Bragelona sînt continuarea la Cei trei muschetari. O altă trilogie: Regina Margot, Doamna de Monsoreau, Cei patruzeci şi cinci aduc în scenă casa de Valois. Seria de romane Colierul reginei, Cavalerul Casei Roşii, Joseph Balsamo, Ange Pitou, Contesa de Charny descrie decăderea şi prăbuşirea monarhiei.

Nimeni nu l-a citit pe Dumas în întregime, dar toată lumea a citit Dumas. Era firesc ca succesul să-i aducă o mulţime de duşmani. Avea şi el partea lui de vină, căci nu respecta convenţiile „republicii literelor“, acaparînd foiletoanele tuturor ziarelor și avînd la dispoziţie o echipă de colaboratori anonimi. Unii l-au acuzat pe nedrept că ar fi cumpărat cu două sute cincizeci de franci manuscrise pe care apoi le-ar fi vîndut cu zece mii...

Fabrica de romane În 1845, un pamfletar, pe nume Eugene de Mirecourt, publică o broşură care a făcut mare vîlvă: Fabrica de romane. Înainte de a-l ataca pe Dumas, Mirecourt se oferise să lucreze pentru el, dornic să facă parte din consiliul de administraţie, dacă ar fi putut. Nereuşind, îi scrise directorului ziarului „La Presse“, cerîndu-i să „curme mercantilismul revoltător al lui Alexandre Dumas“ şi să încurajeze talentele tinere. Directorul îi răspunse că cititorii îl voiau pe Dumas. Atunci Mirecourt s-a hotărît să scrie şi să publice Casa Alexandre Dumas & Comp, în care a enumerat toate lucrările lui Dumas, dezvăluind numele „adevăraţilor autori“. Poate că atacul ar fi avut efectul dorit dacă ar fi fost făcut cu mai multă măsură. Mirecourt a recurs însă la insulte şi injurii.

Printre altele, l-a acuzat pe Dumas că ar fi fost „negru“, ceea ce, în treacăt fie spus, nu constituia o crimă, o greşeală sau un cusur:

RM

„Analizaţi opera d-lui Dumas – scria cruntul Mirecourt – şi veţi descoperi sălbaticul din el. Mănîncă cartofi în coajă, copţi în cenuşa vetrei. Aleargă după onoruri. Ademeneşte traducători plătiţi, care se înjosesc, acceptînd condiţia de negri supuşi biciului unui mulatru!“. S-a legat şi de viaţa particulară a lui Dumas. Pamfletul era atît de grosolan, încît chiar şi duşmanii lui Dumas au fost scîrbiţi. Balzac, care vedea în Dumas un rival, l-a judecat pe Mirecourt cu asprime: „Am citit Casa Dumas & Comp. Este un pamflet josnic şi cretin, însă din păcate adevărat. Dar cum în Franţa o calomnie rostită cu spirit este mai repede crezută decît un adevăr spus prosteşte, Dumas nu va avea necazuri...“.

Nu numai că Dumas nu a scăzut în ochii cititorilor săi, dar a şi cîştigat în fața tribunalului, calomniatorul fiind condamnat la cincisprezece zile de închisoare şi publicarea sentinţei în ziare. Cu ocazia judecăţii, Dumas a apelat la mărturia principalului său cola­ borator, Auguste Maquet, căruia i-a cerut să dezmintă acuzaţiile pamfletului. Maquet i-a scris o scrisoare care a fost dată publicităţii: „4 martie 1845. Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvîntul dat au fost suficiente, aşa că am scris cinci sute de mii de rînduri despre treburile altora, fără să scriem un singur rînd despre treburile noastre. Şi iată că într-o zi ai rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice şi stupide, făcîndu-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plăteşti de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărţile pe care le-am făcut împreună.

Neavînd contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanţă de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moştenitor hrăpăreţ poate veni cu declaraţia dumitale în mînă, cerîndu-ţi ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală şi mă obligi să mîzgălesc hîrtia. Declar că renunţ, începînd de azi, la orice drept de proprietate sau reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’Harmental, Sylvanire, Cei trei muschetari, După douăzeci de ani, Contele de Monte Cristo, Războiul femeilor, Regina Margot, Cavalerul Casei Roşii, considerîndu-mă, o dată pentru totdeauna, suficient răsplătit de dumneata, potrivit înţelegerii noastre verbale. Dragă prietene, păstrează această scri­ soare pentru a o arăta moştenitorului hrăpăreţ, şi spune-i că pe cînd eram în viaţă mă simţeam foarte onorat şi fericit să fiu colaboratorul celui mai strălucit dintre romancierii francezi. Să facă şi el ca mine. Maquet“.

Cu timpul, Maquet şi-a schimbat atitudinea.

Dumas a înfiinţat un teatru istoric unde şi-a pus în scenă celebrele sale romane, iar Maquet a făcut mare parte din munca de adaptare. Dumas i-a cedat mare parte din drepturi (jumătate, şi chiar două treimi), iar în seara premierei cu piesa Cei trei muschetari i-a făcut surpriza de a-l trece pe afiş coautor. În 1858 el i-a intentat lui Dumas un proces pentru recunoaşterea paternităţii romanelor la care colaborase. Apoi a început să scrie singur. Dar fără Dumas, nici Auguste Maquet, nici Adolphe de Leuven, Frederic Gaillardet, sau Anicet Bourgeois nu au realizat nimic.

Cînd l-a părăsit pe Dumas, Maquet a luat documentele pe care le strînseseră împreună pentru Ange Pitou. Şi totuşi marele romancier a stîrnit admiraţia istoricului Michelet prin felul în care a descris în Ange Pitou atmosfera pariziană din timpul terorii.

Dumas nu a fost un rege trîndav exploatînd priceperea miniştrilor săi. Dimpotrivă, poate că le dădea prea multă importanţă. Nu ştiu dacă a izbutit să ridice romanul la nivelul istoriei – și nici nu cred că a dorit să facă acest lucru; dar a aşezat istoria și romanul, prin intermediul unor personaje nemuritoare, pe o scenă populară, în faţa marelui public; în lumina reflectoarelor sale, istoria şi romanul au trăit o viaţă nouă, spre marea bucurie a popoarelor şi a secolelor.

Sfîrșit andrÉ maurois

RM

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (208) Zeii (22) Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (9) Chung Lingyu – zeul daoist al nasului.

Chun Ti – zeița daoistă a zorilor de zi.

Chu Xieyuan – ministrul/zeul daoist al examenelor, care, în mituri, apare cînd este nevoie să fie înlăturați demonii din clădirile și împrejurimile unde au loc examene. Exorcizarea (alungarea demonilor) a avut importanță nu doar pentru daoiști, ci a fost prețuită și practicată în religia populară.

Chu Yian – zeu daoist al ochilor.

Dabian Cai Tian Nü – denumirea chineză a zeiței hinduse Sarasvati, divinitate a muzicii și poeziei.

Este una dintre puținele femei onorate ca zeitate și în mitologia budistă. Se spune despre zeiță că ar fi avut 15 sau 16 fii, fiecare dintre ei specialist în cîte un meșteșug și fiind în același timp patroni ai acelor meserii.

Dai Feng – zeu arhaic al norocului și fericirii. Cu un comportament blajin, zeul a avut numai acțiuni binefăcătoare pentru oameni. Apariția lui în lume producea sclipiri de lumină. Avea puterea de a pune în mișcare vaporii/aburii Cerului și ai Pămîntului, aducînd norii de ploaie. Înfățișarea sa era o combinație între aspectul omenesc și înzestrarea lui cu o coadă de tigru.

Avea domiciliul pe muntele He Shan.

Dan Zhu – zeul daoist al dinților. Era cel mai mare dintre fiii lui Yao, unul dintre cei Cinci Suverani Legendari. Mitul spune că tatăl lui Dan Zhu, pentru a scăpa de o viitoare concurență, l-a trimis într-o țară îndepărtată numită „Golful cinabrului“, unde să guverneze de unul singur. Ar fi de presupus că Yao și-a trimis fiul în căutarea cinabrului necesar în alchimia daoistă. Prințul a căpătat porecla de „Cinabrul

Oameni și miracole (32) Corpul veșnic (2) După cum impunea obiceiul, călugărul defunct fusese înfăşurat în veşmîntul său şi trupul coborît într-o groapă din apropierea bisericii mînăstirii. Trupul fusese aşezat pe o scîndură, fără sicriu, pe un fel de treaptă interioară la aproximativ douăzeci şi cinci de centimetri de sol. Cum acest mormînt era situat în mod evident sub nivelul solului, el era inundat imediat ce începea să plouă. Groapa a fost verificată, s-a constatat că trupul era la locul lui şi mormîntul a fost închis la loc cu mare grijă.

A trecut un an. La 15 aprilie 1899 mormîntul a fost deschis în prezenţa stareţului, a cîtorva călugări şi a altor martori. Aceştia au observat că apa de ploaie intrase în mormînt (ca şi în celelalte), transformîndu-1 într-o adevărată mlaştină. Spre marea lor stupefacţie, cei de faţă au văzut că trupul părintelui Charbel plutea pe acea mocirlă. A fost scos. Cadavrului i s-a făcut din nou toaleta.

Cînd a fost debarasat de mucegaiurile care îl acopereau, s-a descoperit că era intact. Pielea era proaspătă, încheieturile flexibile; membrele suple reuşeau perfect să se îndoaie; părul şi barba nu-i căzuseră. Unul dintre martori, părintele Joseph Younes, îl descria astfel: „Mîinile erau aşezate pe piept, ţinînd o cruce. Corpul era moale, proaspăt şi suplu; pe faţă şi pe mîini s-a constatat prezenţa unor mucegaiuri albe asemănătoare cu vata. După ce Saba Bu Mussa a şters acest mucegai, faţa şi mîinile au apărut precum cele ale unui om adormit.

Din coastă îi curgea un sînge roşu amestecat cu apă“.

I-au schimbat lenjeria şi hainele şi, de data asta, cadavrul a fost închis într-un sicriu a cărui parte superioară, din sticlă, permitea tuturor să-l vadă. Acest sicriu a fost păstrat într-un oratoriu din biserica mînăstirii. În zilele următoare, călugării au cercetat cadavrul.

Din nou era plin de un lichid roşu care părea că iese din porii pielii. Iar acest lichid îi impregna lenjeria şi hainele în aşa măsură încît trebuia schimbat de două ori pe săptămînă.

Doi ani mai tîrziu, în 1900, în scopul de a se pune capăt acestei scurgeri, s-a luat hotărîrea expunerii cadavrului în aer liber, pe o terasă. Dar zadarnic. Corpul

9

purpuriu“. O altă versiune a mitului pretinde că Yao pur și simplu și-a ucis fiul, modalitate sigură de a scăpa de concurența lui. Mitul nu este clar în explicația faptului cum a devenit Dan Zhu zeul dinților.

Daode Tianrong – unul dintre membrii Trinității daoiste – „Cei Trei Puri“. Ne vom referi mai pe larg la el în capitolul Religie.

Daode Zangren – zeul suprem, în termenii daoiști.

Sensul numelui este de „Marele om al lui DAO și DE“. Se afirmă că s-a născut înainte de ivirea suflului primordial Qi. Dao Jun – „Seniorul Dao“. Face parte din Triada Supremă a „Celor Trei Puri“, importante zeități daoiste.

De Tian Gong – denumirea chineză a zeiței șansei.

Similară zeiței hinduse Lakshmi.

Di Guan – zeu daoist care face parte din triada nu­ mită „San guan dadi“. În religia daoistă este condu­ cătorul Pămîntului. Supraveghează zeii terești și cei Cinci Munți Sacri. Este un fel de mandarin ceresc de al doilea rang, dar are un rol foarte important în viața religioasă. Aduce iertare celor care au încălcat legile și au păcătuit. În același timp, aduce oamenilor fericire.

Di Guan cîrmuiește în timpul celei de a doua treimi a anului, previne dezastrele și îndepărtează spiritele rele care aduc boli. Triada daoistă și populară San Guan este alcătuită din: Di Guan pentru Pămînt, Tian Guan pentru Cer și Shui Guan pentru Ape. Triada este o reprezentare a celor trei esențe ale Universului.

Di Jun – zeul Cerului de Est. Este tatăl celor 10 sori. Soția lui, Xi He, zeița Soarelui a dat naștere celor 10 copii-sori. Aceștia se roteau pe bolta cerească pe rînd, cîte unul în fiecare zi, cu carul Cerului, luminînd și încălzind Pămîntul. După îndeplinirea misiunii, soarele unei zile se odihnea pînă cînd îi venea din nou rîndul. În China veche, săptămîna era alcătuită din 10 zile.

Di Kang Wang – zeul daoist al lumii de dincolo (Infernul) și al spiritelor duhurilor. Legenda spune că

zeul a fost odinioară un călugăr, care își luase obiceiul să doarmă noaptea în propriul sicriu, procurat din timp.

Moartea l-a găsit în acel sicriu; oamenii nu și-au dat seama la început dacă este viu și doarme sau este mort, mai ales că trupul lui nu intrase în putrefacție. După moarte a devenit zeu.

Di Ku – zeul muzicii din mitologia veche. În timpul dinastiei Han s-a afirmat că este unul dintre fiii lui Huang Di. I s-a atribuit inventarea a șase instrumente muzicale de percuție; dintre ele mai importante sînt tobele, clopoțeii sau zurgălăii și clopotele. Ajutat de You Chui, un bătrîn meșteșugar, a pus la punct și niște instrumente muzicale de suflat. Se înțelege că i-a învățat pe oameni să se folosească de ele pentru a cînta. Zeul a avut două consoarte, ambele i-au născut copii în chip miraculos.

Cea numită Jiang Yuan l-a născut pe Hou Ji, fondatorul mitic al dinastiei Zhou. Zeița a rămas însărcinată imediat ce a călcat pe urma pașilor lăsați pe pămînt de zeul Di Ku. Cealaltă consoartă Qian Di, i-a dat naștere lui Xie, fondatorul mitic al dinastiei Shang/Yin. Ea rămăsese însărcinată după ce Di Ku i-a înmînat un ou.

Ding Guang Fo – „Creatorul Luminii“. Numele chinezesc al celui mai cunoscut dintre așa-zișii Qian Fo. Termenul poate avea și sensul de „Mii de Buddha“. În credința unor secte/școli budiste există convingerea că în trecut ar fi trăit un număr infinit de Buddha. În legătură cu această temă, ne vom referi mai pe larg în capitolul Religie.

Di Ya/Di Mu – zeitate aflată în slujba zeului Literaturii Wen Zhang/Wen Chang. Di Ya înseamnă „pămîntul mut“. Rolul său este de a păstra secretul examenelor. Di Ya îl ajută pe Wen Zhang la cercetarea documentelor și a hîrtiilor oficiale. În unele mituri, Di Ya îl are ca pereche pe soțul ei, Tian Long, ei fiind un fel de mamă și tată ai tuturor creaturilor, un soi de cuplu primordial, din care au luat naștere ființele. (va urma) Christina Meiţă-Tang

„asuda“ încontinuu. Doctorul Elias El-Onaissi, într-o declaraţie scrisă în 1921, relata: „Am văzut la mînăstirea Annaya cadavrul părintelui Charbel... După ce am examinat cu atenţie acest cadavru, am remarcat că porii lăsau să iasă o materie ca sudoarea... Am repetat de mai multe ori acelaşi examen la date diferite. Fenomenul a fost întotdeauna acelaşi“.

De mai multe ori, într-adevăr, deoarece această sudoare şi această neputrezire a cadavrului au durat mai bine de 50 de ani... În 1927, corpul a fost pus într-un sicriu de lemn, cu înveliş de zinc, izolat de sol, şi mormîntul a fost cu minuţiozitate sigilat într-un zid al criptei. În 1950, adică 23 de ani mai tîrziu, acelaşi zid a început să „transpire“ un lichid roz şi vîscos...

Mormîntul a fost deschis: lichidul provenea de la sicriu.

Ancheta canonică a numit trei medici pentru expertiză, care au observat că „sudoarea de sînge care fusese constatată din 1899 pînă în 1927 picura fără întrerupere în acelaşi mod ca la precedenta exhumare şi, răspîndită pe tot trupul, impregnase veşmintele sacerdotale.

O parte a patrafirului era putrezit, precum şi fundul sicriului de lemn; învelişul de zinc era despicat în dreptul picioarelor...“.

Prin urmare, acel lichid, picurînd în sicriul despicat, impregnase în cele din urmă, picătură cu picătură, peretele criptei. Martorii acestui spectacol incredibil au atestat şi faptul că trupul părintelui Charbel îşi păstrase întreaga supleţe. Dar povestea nu se opreşte aici.

Cadavrul a fost pus iar într-un sicriu nou, aşezat într-un mormînt cu pietre cimentate. Cum pelerinii începuseră să vină din ce în ce mai mult, s-a acceptat să fie pus într-o raclă în care să poată fi văzut. În 1952, cam la 54 de ani de la moartea sfîntului ermit, multe persoane au putut să observe că trupul era intact şi că din el picura în continuare acel lichid misterios.

Doctorii Georges Choukrallah, care a examinat de treizeci şi şapte de ori acest cadavrul în douăzeci şi şapte de ani, scria: „De fiecare dată cînd am examinat acest cadavru intact, am fost mirat de starea lui de conservare şi mai ales de acel lichid roşu care picura. E un fenomen atît de unic, încît nici un medic nu a mai văzut ceva asemănător...“.

Dacă acest caz al părintelui Charbel ar fi unic, poate că am fi îndreptăţiţi să respingem toate aceste mărturii, cu tot caracterul serios al anchetelor canonice.

Dar istoria misticilor arată că au fost confirmate multe alte cazuri de neputrezire a cadavrelor. Unele sînt vechi, altele foarte recente. Chiar şi pentru cazurile vechi (cele din Secolul al XIV-lea pînă în Secolul al XIX-lea), ar fi o naivitate să credem că martorii erau nişte ignoranţi şi că vastele cunoştinţe medicale de azi nu le-ar mai permite să emită astfel de observaţii.

Mai întîi, nu e nevoie să fii mare specialist ca să deosebeşti o grămadă de oase de un cadavru cu carne suplă şi intactă. Persoanele care erau numite să facă exhumările aveau o competenţă de netăgăduit în specialitatea lor. Un chirurg al regelui, chiar şi în Secolul al XVII-lea, era un anatomist avizat şi, dacă era lipsit de mijloace de tratament, era totuşi capabil să judece starea unui cadavru...

La mai multe zile de la moartea ei, în 1329, Roseline din Villeneuve, care trăise şaizeci şi şase de ani la La Celle-Roubaud, lîngă Les Arcs, departamentul Var, a fost expusă vizitatorilor pentru ultimul omagiu. Corpul ei, lipsit de rigiditate cadaverică, era suplu, iar ochii îşi păstraseră strălucirea. Dar ăsta a fost doar începutul...

După ce a fost îngropată, un parfum de trandafir s-a degajat din mormîntul ei. Fenomenul a durat atît de mult încît după cinci ani s-a trecut la exhumare. Cadavrul a fost găsit proaspăt, la fel de bine conservat ca în momentul funeraliilor, iar ochii erau tot strălucitori. Atunci a fost depus într-o capelă.

Zece ani mai tîrziu, cadavrul a fost transferat pe un altar într-o raclă, mai întîi închisă, apoi din sticlă. Şi anii au trecut... Nenumăraţi martori, printre care şi Ludovic al XlV-lea şi Anna de Austria, în 1660, au văzut trupul care îşi păstrase aceeaşi flexibilitate şi ochii la fel de „vii”.

Scrisori, documente, relatări atestă starea de conservare în care putea să fie văzută sfînta..., şi asta într-o perioadă verificabilă istoric de trei sute treizeci şi unu de ani după moartei Cadavrul a fost de mai multe ori transferat ca să nu fie împărţit în relicve. (va urma) HÉLÈNE RENARD

10

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Personaje din rîndul al doilea în preajma lui Eminescu

Excelentul reportaj filmat al lui Damian Anfile despre domiciile lui Eminescu din București, cînd ne-a plimbat ca un cicerone pe străzile orașului, m-a umplut de încîntare și nostalgice amintiri. Eram puștan de vreo 15-16 ani, cînd, îndemnat de profesoara noastră de Română, am descoperit una dintre locuințele unde a stat Eminescu cu chirie. Este vorba despre căsuța modestă de pe Strada Buzești nr. 5, nu departe de Piața ,,Matache Măcelaru” și Gara de Nord. O casă oarecare cu ferestre înguste, pavaj și gard de ciment. De-a lungul vieții, am trecut de mai multe ori pe acolo și mi-l închipuiam pe poet intrînd pe poartă ceremonios, cu o pălărie pe sprînceană, cum făcea de fiecare dată cînd se întîlnea cu Veronica Micle și își comanda cîte o pălărie tare în onoarea ei. Strada Buzesti se intersecta cu Calea Griviţei formînd o zonă insalubră, rămasă aşa de la sfîrşitul primului război mondial. Grivița era pietruită cu bolovani de rîu peste care zdroncăneau căruțele negustorilor, murdare și mirosind a varză stricată.

La fel miroseau și cinematograful ,,Feroviarul” (fost ,,Gh. Doja”), precum și cîrciumile care se înșirau ca pe ață. Tramvaiele vechi, praful, cerșetorii și strigătele negustorilor completau decorul, și nu mi-a trebuit mult să înțeleg că de acolo își luase Eugen Barbu atmosfera și personajele pe care le pusese în roma­ nul său, ,,Groapa”. În cinematograful ,,Feroviarul”, într-o seară, un mitocan a admonestat-o pe Hariclea Darclée bătrînă, care începuse să fredoneze o arie din opera ,,Tosca” de Puccini, care se dădea pe ecran. Și în cîrciumioarele acelea pentru săraci intrau, încă de dimineață, să ceară o țuică sau măcar o ţigară, poeții Eminescu și Stan Palanca.

Tot profesoara noastră ne-a îndemnat să căutăm în Cimitirul ,,Bellu” mormintele marilor noștri scriitori și să ne aplecăm în semn de omagiu.

Destinul oamenilor mari este să aibă prin preajmă și indivizi mai mărunți, de regulă admiratori, nu numai dintre cei cu aureolă. Din nenorocire, casa lui Eminescu din Str. Buzești nr. 5 nu mai există. A demolat-o fostul primar Sorin Oprescu sub pretextul că leagă Calea Griviţei de Piața Victoriei și pe locul ei cică ar fi amenajat o parcare. Dar filmul lui Damian Anfile ne arată un fel de maidan cu gunoaiele risipite de vînt și movile de pămînt și nisip rămase de la nu știu ce binale, care împiedicau circulația. În reportajul acela de de doua ore și jumătate se tot repetă un nume, Grigore Păucescu. Acesta, împreună cu preaiubita-i soață Zoe (sau, după alții, Maria) l-au găzduit pe Eminescu, de mai multe ori, în locuința lor.

Casa cu un aspect impunător, din care se mai păstrează și astăzi un colț de zid, se afla pe locul unde regele Carol al II-lea a ridicat Palatul Fundației ,,Carol I”, cu statuia ecvestră a bătrînului rege în față, construcție devenită sub comuniști Biblioteca Centrală Universitară din Piața Palatului. Grigore Păucescu fusese cineva la viața lui: avocat și gazetar, deputat conservator, și, mai mult ca sigur, mason, ca toți junimiștii. După cum își amintește și Iancu Cerkez în memoriile sale - păstrate de academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, mort recent la vîrsta de 100 de ani, mezinul din celebra familie a Cerkezilor, care a mai dat un inginer şi un arhitect - în acea casă se țineau ședințele Junimii bucureștene. Desigur, cînd locuința lui Maiorescu

­

de pe Strada Mercur nr. 1, nu era disponibilă. La Păuceşti veneau Eminescu, Slavici, Caragiale, Alecsan­ dri, ba chiar şi Odobescu și Haşdeu, cunoscuți ca Casa lui Nicolae Mandrea de la Florești, unde a stat antijunimişti. Uneori, își Mihai Eminescu făcea apariția și Creangă, cînd se deplasa de la Iași Nicolae Mandrea s-a îngrijit să steie un timp oarecare la Bucureşti, să participe la moșia Floreşti din Valea Gilortului, unde avea și aer la ședințele Consiliului General al Instrucțiunii. Dar curat, și apă bună...”. Fiindcă niciodată Eminescu n-ar era prezent și mult cuconet cu care lui Maiorescu îi fi acceptat să primească ceva pe degeaba, Theodor plăcea să se afișeze, măcar că trecea un misogin. Dar Rosetti, mare demnitar conservator și fost cumnat al veneau și la cursurile lui de la Universitate, desigur, din lui Al. I. Cuza, s-a îngrijit să-i facă șederea mai dulce, snobism, căci nu prea înțelegeau ce se discuta acolo. Era comandîndu-i traducerea din germană a documentelor plin amfiteatrul de pălării și crinoline. În plus, madam vechi românești din colecția baronului Hurmuzaki, Zoe Păucescu, infatigabila stăpînă a casei, nu putea aceasta fiind plata cazării sale la Florești. Tot din cauza sta departe, mulţumindu-se doar cu ședințele Junimii. acestor bube la picioare, în vara anului 1881 Eminescu Ca atare, se ostenea organizînd numeroase ,,soarele” avea să facă un voiaj la Marea Neagră, pe care încă nu o muzical-literare, unde, la o cafea și o țigară, se făcea văzuse niciodată, pe traseul: cu trenul de la Gara Filaret și bîrfă subțire. Mai cunoscutele, dacă ați uitat, ,,Five pînă la Giurgiu; de acolo cu vaporul pînă la Cernavodă O’clock Tea” caritabile, după cum scria și Nenea Iancu, și iarăși cu trenul pînă la Constanța. Poetul s-a întors unde se strîngeau fonduri pentru sărmani. vindecat de fiecare dată, însă din cauza tratamentului Nu demult, am cunoscut o fericită familie Păucescu cu mercur la care fusese supus din cauza unui lues din Roșiorii de Vede, Teleorman, formată dintr-un imaginar, avea să-i recidiveze boala. Așa că în anul 1885 soț, soție și trei fiice. Fiica cea mare era deja avocat, se urcă iarăși în tren și, urmînd traseul Chișinău-Bendermijlocia, studentă la Drept, iar mezina promitea să Odessa, ajunge la Balta Liman, unde, sub îngrijirile meargă pe același drum, desigur, după Bacalaureat. Ca doctorului polonez Felician Iachimovici, urmează băi urmare, i-am întrebat dacă au vreo legătură cu ilustrul cu nămol și hidroterapie, care îi vor ameliora suferința.

Grigore Păucescu, și el din Roșiori, care în 1882, l-a Manuscrisele lui Hurmuzaki erau singurele pagini luate înlocuit pe Eminescu la conducerea ziarului ,,Timpul”, cu sine de Eminescu la Florești, să nu se obosească prea provocîndu-i o adîncă amărăciune și făcîndu-l să se mult cu scrisul şi cititul. Dar, în toate scrisorile trimise la gîndească la demisie. N-au aflat, erau descendenții București amicilor, întreba ce se mai întîmplă cu cărțile Păuceştilor în linie dreaptă sau doar cimotii colaterale? și manuscrisele sale rămase la București.

Părinții s-au uitat lung la mine, ca doi surdo-muți care Dar cine era de fapt acest Nicolae Mandrea, dacă n-apucaseră să învețe cititul pe buze. Liceana, ca mai avea el moșie la Florești și posibilități să cazeze pe mică și neștiutoare, s-a uitat la soră-sa mijlocie. Iar cineva pe spezele sale? Răsfoind recent volumul ,,Prin aceasta, respectînd și ea ierarhia, la domnișoara avocată.

Focşaniul cosmopolit. Povești cu armeni, Iar dădica, după ce și-a furat părinții cu coada hagii, evrei, boieri”, tipărit de Dan Nichita ochiului, și-a asumat răspunderea unei opinii: în anul 2022 la Editura Universitară ,,Ion ,,Ți-ai găsit!”. Acest răspuns mi-a amintit de Mincu”, la pagina 99 i-am dat de urmă lui o povestire a lui D.D. Pătrășcanu, în care Nicolae Mandrea (1842-1910). Se născuse un domn se lăuda cu originile lui nobiliare la Focșani ca întîiul fiu al lui Teodor franțuzești și, ca atare, ar fi fost îndreptățit Mandrea de 28 de ani și al Zoiţei de 23 de să ia parte și el la succesiunea averii rămase ani, fiica lui Hagi Neculai Grecu. Ceilalți după strămoșii care erau și ai lui. La care doi fii ai lor au fost Mihail, care avea să soția, o moldoveancă aprigă, i-a retezat-o devină industriaș, și Gheorghe, ajuns un scurt: ,,Ce folos că tata a fost împărat, dacă arhitect cunoscut în epocă. Teodor Mandrea, eu sînt slugă...”. M-am despărțit de cele trei un unionist convins, s-a ocupat mai mult cu domnișoare numai după ce le-am smuls Profesorul negustoria și a avut magazine la Focșani, promisiunea că își vor face timp să ia din Nicolae Mandrea Iași și București, din care își procurau în urmă chestiunea în Biblioteca Muzeului de special șaluri și domnitorii Mihail Sturdza, Istorie a Orașului București, ţinîndu-mă și pe cel care l-a făcut căminar pe Gheorghe Eminovici, și mine la curent cu evenimentele. Ce păcat că, pe vremea Gheorghe Bibescu. aceea, nu se știa nimic de domnul Damian Anfile, cu un Nicolae Mandrea a plecat din Focșani la 16 ani doctorat în istoria Bucureştilor și în Cimitirul ,,Bellu”. pentru a urma studiile juridice la Berlin. S-a întors în țară El ar fi rezolvat cazul și l-ar fi comunicat pe YouTube.

Un alt personaj, tot așa, de linia a doua, cu care s-a cu un doctorat în Drept, magna cum laude. Dizertația intersectat Eminescu a fost Nicolae Mandrea, tot un a ținut-o în Latinește, uimind asistența. Profesor la conservator junimist. După cum se știe, în vara anului Universitatea din Iași. Om de o cultură enciclopedică, 1878, el l-a găzduit pe Eminescu la moșia sa de la îi citea pe clasicii greci în Greaca veche. Poliglot, a Florești, lîngă Filiași, pe Valea Gilortului, unde peisajul fost unul dintre fondatorii Societății ,,Junimea”, alături și aerul curat l-ar fi vindecat de o eczemă care îl tot de Titu Maiorescu, Petre Carp, Th. Rosetti, Iacob sîcîia de mai multă vreme. Și Ion Slavici, în amintirile Negruzzi, Vasile Pogor și ceilalți. În 1877, s-a căsătorit sale, consemnează momentul Eminescu de la Florești: cu Zoe Bălcescu, fiica lui Barbu Bălcescu, fratele ,,Eminescu se îmbolnăvise de o boală primejdioasă: i se revoluționarului și cărturarului Nicolae Bălcescu. Fata va umflaseră fluierele picioarelor de niște bube urîte, care aduce ca zestre moșia Florești, unde, în vara anului 1878, se întindeau. Doctorul Kremnitz, care ținea foarte mult va fi găzduit Eminescu. ,,Mereu la curent cu «chestiile la el, l-a examinat și ne-a încredințat că bubele acelea juridice», dar și cu cele socio-politice, se ducea des la sînt cu desăvîrşire neprimejdioase, că le au adeseori palat și era bine văzut de regele Carol I”, după cum scria oamenii care trăiesc în mizerie, și se vor vindeca numai ziarul ,,Adevărul” din 1912. Apogeul carierei l-a atins ca după ce Eminescu va fi trăit un timp oarecare mai președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție. regulat. A rămas deci ca el să plece la țară, şi răposatul PAUL SUDITU

RM

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cãpitanul James Cook face plajã în Hawaii

În 1768, un topograf din Marina Regală britanică, pe nume James Cook, a fost numit locotenent și comandant al navei H.M.S. Endeavor, care pleca într-o expediție științifică spre Tahiti, pentru a cartografia traseul planetei Venus. După trei ani revenea în Anglia, avînd la activ explorarea zonelor de coastă din Noua Zeelandă și Australia și un tur complet al planetei.

Probabil că gustul pentru aventură i s-a deschis, așa că, din 1772, pornește din nou la drum, explorînd zona de lîngă Antarctica, cartografiind Insulele Hebride și descoperind Noua Caledonie. În 1776, părăsește iar Anglia, pentru a-și adăuga în salba descoperirilor cea mai frumoasă nestemată, la 18 ianuarie 1778: Hawaii.

La mijlocul lunii ianuarie, pe cînd aparținătorii de acasă dîrdîiau, căpitanul James Cook este în plină aventură exotică și trece pe lîngă Insula Oʻahu. Două zile mai tîrziu, debarcă la Waimea, pe Insula Kauai și dă arhipelagului un nume apetisant, Sandwich, în onoarea lui John Montague, conte de Sandwich, unul din patronii săi.

Cook și echipajul său au fost bine primiți de băștinași, care erau fascinați de corăbiile europene și de obiectele din fier folosite de navigatori. Căpitanul Cook și-a aprovizionat vasele folosind metalele ca monedă de schimb pentru orice și-ar fi dorit oamenii săi, de la dragostea localnicelor, pînă la alimente.

După o scurtă oprire la Ni’ihau s-au îndreptat către nord, pentru a căuta un pasaj vestic între Atlanticul de Nord și Pacific. După aproape un an, s-au întors cum au plecat și au ancorat în siguranța golfului hawaiian Kealakekua.

Nu se știe precis dacă prima vizită a lui Cook a avut o semnificație religioasă pentru băștinași, însă, la cea de-a doua, acest lucru a fost cert. Golful Kealakekua era considerat spațiul sacru al lui Lono, zeul fertilității în Hawaii. La sosirea lui Cook, festivalul dedicat

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (16) Holera (2)

În continuare, pandemia a ajuns în Myanmar şi Sri Lanka, iar pînă în 1820 se anunţase că a ajuns şi în China, Thailanda, Filipine şi Indonezia, unde numai pe Insula Java au murit 100.000 de persoane. În Irak, la Basra, au pierit 18.000 de oameni în doar trei săptămîni, în anul 1821. Boala a cuprins, de asemenea, Turcia, Rusia, Arabia şi estul Africii, înainte de a dispărea, în 1823. Probabil că o iarnă deosebit de friguroasă a împiedicat-o să ajungă şi în vestul Europei.

A doua pandemie a apărut în Rusia în 1830, apoi s-a răspîndit în Finlanda, Polonia şi Germania. În bisericile din Marea Britanie răsuna o rugăciune nouă: „Spre Tine rugă înălţăm să cruţi acest pămînt binecuvîntat de Tine de mînia îndreptăţită ce ți-au stîrnit-o păcatele noastre”. Guvernul a impus ca vasele care veneau din Rusia să stea în carantină, dar în 1831 boala a apărut în Sunderland, unde rigolele în care „era azvîrlită cu nepăsare toată mizeria din locuinţele oamenilor” treceau chiar prin mijlocul străzilor aglomerate. În curînd, holera se dezlănţuise în nord-estul Angliei. Un chirurg din Northumberland era îngrozit: „Ce boală înspăimîntătoare este aceasta, cît e de diferită de tot ce am văzut pînă acum! Ochii afundaţi în orbite şi chipul de o paloare cadaverică, pielea albastră şi rece, puls imperceptibil, spasme violente şi chinuitoare, voce slabă şi aproape inaudibilă, gemete neîntrerupte”. Activitatea con­silierilor trimişi de guvern în regiunea afectată era stînjenită de faptul că nimeni nu ştia ce provoca holera.

Unii doctori credeau că e contagioasă, în timp ce alţii susţineau că era transmisă de o miasma – aer urît

acestei zeități era în plină desfășurare și debarcarea europenilor a fost considerată un semn divin. Pentru o vreme, navigatorii au profitat din plin de statutul lor și de ospitalitatea localnicilor. După ce unul din membrii echipajului a trecut în lumea celor drepți, dovedind, astfel, că sînt și ei muritori de rînd, relațiile au devenit mai încordate. În februarie 1779, nava britanică a părăsit golful unde fuseseră staruri, dar au fost nevoiți să se întoarcă în scurt timp, din cauza unor avarii severe ale catargului. De această dată, hawaiienii i-au primit aruncînd cu pietre în ei, încă o dovadă că celebritatea e o amantă capricioasă. Localnicii au jefuit nava mamă Discovery și au furat o mică ambarcațiune de pe ea.

Negocierile pentru redobîndirea bărcii, purtate cu regele Kalaniopuu, au eșuat după ce unul din șefii băștinași a fost împușcat și un grup de hawaiieni i-a atacat pe oamenii lui Cook.

Englezii au fost copleșiți numeric, Cook însuși pierzîndu-și viața în confruntare. Cîțiva marinari au reușit să ajungă la corăbii și să plece către Anglia. Între timp, industria turistică a înlocuit pietrele destinate vizitatorilor cu celebrele ghirlande, iar globalizarea nu a

ocolit paradisul insular din Hawaii. Cel mai tînăr stat al SUA are multe de oferit și de povestit.

Născut din foc în mijlocul apei, Arhipelagul Hawaii este populat de plante și animale unice și se înfățișează admiratorilor în peisaje fascinante. Statul Hawaii cuprinde sute de insule răspîndite de-a lungul a peste 2.000 de kilometri. Există 8 insule principale și peste 120 mai micuțe. Nu doar la sol, ci și la săritura în înălțime Hawaii are performațe remarcabile. Cel mai înalt vîrf al arhipelagului, Mauna Kea, măsoară 4.205 m de la nivelul mării, însă de la baza sa, care se află mult sub apele Oceanului Pacific, are o înălțime totală de 10.200 de metri, depășind Everestul. Kilauea este cel mai activ vulcan din lume, așa că își merită numele care s-ar traduce prin „a vomita”. De 30 ani, problemele sale gastrice par a nu se fi rezolvat, erupînd încontinuu. În partea sudică a arhipelagului se găsește Papakalea, faimoasa plajă cu nisip verde, a cărei culoare splendidă e dată de cristalele de olivină, formate în urma erupțiilor vulcanice. Există și plaje cu nisip negru pe Insula Mare, formate prin acumularea de fragmente minuscule de lavă. În timp ce faci plajă pe nisip negru, verde sau auriu, poți gusta vestitele nuci hawaiiene de Macadamia, care, de fapt, nu sînt hawaiiene deloc. Au fost importate din Australia ca plante ornamentale și de abia din 1920 au fost cultivate pentru recolta de nuci. O altă mîndrie culinară locală este cafeaua Kona, cultivată pe Insula Mare, pe pantele vulcanice ale muntelui Mauna Loa. Orice tip de cafea cultivat în altă parte nu poate fi comercializată sub denumirea Kona. Paradisul surferilor se află în Pe’ahi, pe țărmul nordic al Insulei Maui. Valurile de aici sînt perfecte pentru practicarea acestui sport, care a fost parte din cultura polineziană cu mult înainte de sosirea europenilor. Unele valuri ating înălțimi de 20 de metri, făcînd deliciul îndrăgostiților de surf.

History.com

mirositor, infectat de gunoaie sau ape menajere. Publicaţia The Lancet se întreba: „Să fie o ciupercă, o miasma, o perturbare electrică, o deficienţă de ozon, o epurare patologică a tractului intestinal? Nu ştim nimic, sîntem complet dezorientaţi, într-un vîrtej de presupuneri”.

Pentru cei ce credeau că igiena şi curăţenia ar fi putut, într-o anumită măsură, să oprească răspîndirea bolii, semnele nu erau încurajatoare. Un grup de 100 de case din Tynemouth nu aveau nici măcar o singură toaletă cu apă între ele şi aproape nimeni nu avea acces la apă curentă.

La începutul anului 1832, guvernul a îndemnat oamenii să postească pentru a-L împăca pe Atotputernicul, dar holera a continuat să se răspîndească, nepăsătoare. O serie de oraşe au luat măsuri în ce priveşte sănătatea publică, cum ar fi închiderea teatrelor, limitarea slujbelor din bise­rici sau curăţarea celor mai insalubre dintre cartierele sărace, dar un doctor din Manchester le-a comparat cu metoda „domnului de la ţară... care s-a gîndit că va ţine ciorile la distanţă dacă-şi bate în cuie poarta grădinii”. Rapiditatea cu care putea să lovească boala îi îngrozea pe oameni.

Se spune că un bărbat din Exeter ar fi plecat la muncă dimineaţa, lăsîndu-şi soţia şi fiica sănătoase, şi le-ar fi găsit moarte pe amîndouă la întoarcere. Epidemia a ajuns în toate colţurile Marii Britanii şi se estimează că a ucis 60.000 de persoane.

Franţa a fost şi mai grav afectată, pierzînd 100.000 de locuitori, dintre care 20.000 numai din Paris. Poetul german Heinrich Heine a povestit că, la un bal mascat din oraş, oaspeţii „luau în rîs spaima pe care o insufla holera”. Deodată, pe fundalul muzicii şi al hohotelor de rîs, „cel mai vesel dintre arlechini a simţit cum un val rece îi cuprindea picioarele, şi-a scos masca şi, spre uluirea tuturor celor de faţă, a dat la iveală un chip violetalbăstrui”. Într-o clipită, frea­mătul petrecerii a încetat, iar petrecăreţii s-au repezit spre caleştile lor. Era doar un crîmpei din ceea ce se întîmpla pretutindeni în capitala Franţei, iar cei care şi-au permis au fugit. Unii dintre cei

rămaşi au tras concluzia că cineva îi otrăvea, iar şase suspecţi ghinionişti au fost spînzuraţi de stîlpi de felinar.

Spre sfîrşitul anului 1835, holera era prezentă în cea mai mare parte a Europei. S-a estimat că ar fi făcut 200.000 de victime în Ungaria şi cel puţin la fel de multe în Rusia, unde zvonurile referi­toare la otrăviri au dus la o serie de răzmeriţe care au fost înăbuşite cu brutalitate.

Boala a ajuns în America de Nord în 1832, ucigînd 1.000 de persoane în Quebec înainte de a călători de-a lungul coastei estice către Statele Unite. Newyorkezii care au încercat să fugă dincolo de estuarul Long Island Sound au nimerit sub tirul artileriei celor din Rhode Island, dar boala s-a răspîndit în Vestul Mijlociu de-a lungul canalului Erie. La Ypsilanti, în statul Michigan, miliţia locală a deschis focul asupra unei diligențe care venea de la Detroit, fiindcă se anunţase că în acel oraş erau cazuri de holeră. Totuşi, boala a înaintat, ajungînd pînă la New Orleans, unde a ucis 5.000 de persoane, înainte de a contamina Mexicul şi Cuba în 1833.

Printre tratamentele misterioasei boli se numărau unele extreme, care foloseau mercur, amoniac, arsenic şi aplicarea fierului încins în foc, precum şi ulei de ricin, rubarbă, opiu şi şocurile electrice. Un medic scoţian care a consultat peste 1.000 de victime în timpul celei de-a doua pandemii era chinuit de o „dezamăgire pustiitoare”, căci toate remediile sale dăduseră greş.

El încercase „să aplice lipitori, să lase sînge, să aplice substanţe caustice pentru a produce vezicule, prescrisese băi calde, substanţe tonice, într-un cuvînt, orice ar fi putut recomanda medicina empirică, fără nici un folos”. Cît despre prevenirea bolii, în general se intuia că unul dintre motive erau condiţiile sordide de trai care apăruseră în atîtea locuri ca urmare a revoluţiei industriale, aşa că în Marea Britanie şi în unele zone ale Germaniei au fost înfiinţate instituţii de sănătate publică, în încercarea de a îmbunătăţi mediul de viaţă. (va urma) JOHN WITHINGTON

Sosirea corăbiilor lui James Cook în Hawaii

România de lîngã noi – România realã Cele două Românii

(urmare din pag. 1) Pentru a lucra cu materialul clientului, să trecem la analiza pe text, încercînd să descifrăm prin meandrele fumigene ale științei pusă în slujba minciunii, țintele urmărite. Deci, fitilul fumigenei s-a aprins îndată ce au fost publicate rezultatele sondajului, cînd acești „dirijori” ai psihologiei maselor au citit ceea ce nu le venea să creadă ochilor: după 33 de ani trăiți în noua „democrație” Dîmbovițeană, după ce România și-a îndeplinit un vis care dospea în inimile românilor încă de pe timpul luptelor de la Rovine (1395) – acela de a face parte din selectul club „pacifist”, numit NATO, mai apoi din marea familie (ciorbă reîncălzită), cu nume de UE, după crearea unor condiții de stat samaritean, constînd în opere de binefacere pentru poporul frate ucrainean (luînd de la gura noastră și din buzunarul național pentru a satisface milogeala unui actor în rol de șef de stat), precum și după cea mai fulminantă descoperire venită de la Cotroceni – aceea că domnul Iohannis a... repus România pe harta Africii – cum Doamne, după așa val de binefaceri din partea Guvernului, proștii de români să plîngă după Ceaușescu?

Iată că se poate!

Cifra care a declanșat alarma în cancelariile ștabilor de la guvernare, dîndu-le fiori pe șira spinării: 48,1% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România! Și, pentru ca lovitura de măciucă „psihologică” să fie și mai dură, sondajul arată că această cifră este în creștere cu peste 3 procente față de acum 10 ani (45,5%, în noiembrie 2013). De la acest semnal incredibil pornește sarabanda „motivațiilor” acestor specialiști în dezinformare, care fac o greșeală fundamentală, transferînd efectul pe post de cauză, și invers. Un domn (cu studii înalte, tocmai în SUA, la University of California, Irvine), după o gîndire matură, dibuiește cauza acestor nostalgii în... nostalgia după tinerețea acestor intervievați, pe care o asociază cu perioada comunistă (deci, pe românește spus: pe timpul lui Ceaușescu era mai bine pentru că... aceștia erau tineri și nu le păsa de lipsurile din vremea lor)!

Ce te faci însă cu tineretul (cei sub 35 de ani) care „susține cu vehemență nostalgia ante ʼ89”? Nu vă speriați, domnul antropolog a găsit și în acest caz, mai sensibil, un răspuns – bazat, probabil, tot pe știința înmagazinată la University of California: „au argumentele de nepus la îndoială ale nostalgiilor personale din familie (noi fiind o societate mai tradițională, punerea la îndoială a ce spun părinții sau bunicii e mai puțin frecventă)”. Deci, tot pe românește zis: dacă tataie plînge după tovarășul Ceaușescu, nepotul (cu telefonul în mînă și după ce a tras o porție cît de mică de „praf”), vine și îi ține companie la... nostalgie! Halal analiză a „relațiilor interumane”, așa cum scrie în carte! Deși pare un procedeu macabru, dacă l-aș întîlni, l-aș întreba pe acest specialist: tot pe principiul simțului nostalgic, chiar în ziua de Crăciun, un nepot și-a strîns bunica de gît pînă cînd aceasta și-a dat ultima suflare? Nu, ci pentru că a refuzat să-i mai dea bani pentru droguri!

Mai departe, fără să-și dea seama de ridicolul în care planează, ajunge la o parte din rădăcina creatoare de astfel de nostalgii. Iată cum l-a luat gura pe dinainte (de fapt, condeiul), cînd scrie astfel, în continuarea justificării translației nostalgiei comuniste de la bunic la nepot: „combinate, pe de o parte, cu instabilitatea și precaritatea financiară căreia i se opun povești de genul «pe vremea lui Ceaușescu aveai asigurat un loc de muncă și locuință» (poate era mai bine să fi scris «asigurate» – n.a.), iar pe altă parte, cu un discurs populist tiermondist (din lumea a 3-a – n.a.) revenit sub numele generic popular «decolonizare», amplificat atît de ambele extreme ale spectrului politic în diverse declinări, cît și de trolii Moscovei, care arată cu

degetul la UE ca mare colonizator”. La această beție de cuvinte, din care cititorul extrage esența derutei acestui analist antropolog, în afară de comentariul din material, am două observații pertinente: 1.

Asigurarea unui loc de muncă și a unei locuințe pe timpul lui Ceaușescu nu făcea parte din „povești”; 2.

UE, prin metodele folosite, și prin actuala politică de subordonare a economiei țărilor care o compun unui țel străin Statutului UE, chiar tinde direct spre a ne crea un statut de țară-colonie.

După asemenea gîndire, rudă cu vreun ONG soroșist, un alt specialist, de data aceasta din tagma sociologilor, își aruncă blamul asupra acestei jumătăți de popor, români care „sînt săraci, din mediul rural și urbanul mic și cu precădere din estul și sudul țării.

Pînă și cei care nu au fost născuți înainte de ʼ89, dar cu acest profil demografic, împărtășesc ideea că era mai bine înainte”. Această idee nocivă, de a împărți populația României pe zone geografice, în raport cu acumulările materiale ale locuitorilor respectivelor zone, este soră cu „inovația” care circulă în prezent în mass-media, aceea cu desființarea actualei organizări administrative a țării, și înlocuirea acesteia cu cîteva regiuni geografice, la scară mare. Dacă acest proiect s-ar realiza – dincolo de pericolul enclavizării unor regiuni cu populație majoritară maghiară, cu consecințe periculoase – în locul „egalizării” profitului economic, discrepanța dintre est și vest, dintre sud și nord se va adînci. Cît privește segmentul de populație care ar tînji după comunism, caracterizat prin penurie materială, nu este decît un fel de pleonasm sociologic, care întărește certitudinea că pe bogați nu-i interesează zona politică în care s-au îmbogățit, statutul lor material proiectîndule poziția în societate dincolo de forma de guvernămînt.

Pînă cînd vom arăta realitatea, ca grad de comparație între epoci și sisteme de guvernare, care poate fi apreciată ca un izvor al orizontului de trimitere de către aproape jumătate din populația actuală a României la beneficiile regimului ceaușist, să deslușim această enigmă și să descurcăm ițele în care și-au prins degetele anumiți specialiști, de genul celor din ale căror „opere” am reprodus pînă acum, în acest material.

Pentru o analiză calificată și o înțelegere nealterată a fenomenului acestei așa-zise nostalgii după trecutul României antedecembriste, dar și pentru formularea unui verdict, trebuie să judecăm procentul de 48,1% dintre români care consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, plecînd de la așezarea în balanța vieții a unor lucrări decupate atît dinainte de decembrie 1989, cît și de la acea dată pînă în prezent.

Ce avem noi, azi?

• Un nivel de trai, în general, mai ridicat. • Un set de drepturi și libertăți cîștigate după 1989, printre care libera circulație a persoanei a desființat o mare frustrare de pînă atunci. • În plan economic, firma privată a reușit scoaterea din anonimat a multor cetățeni români, care s-au realizat prin investiții judicioase, formînd o clasă socială de mijloc, cu încredere în sistemul politic actual. • Abundență de produse industriale și alimentare, generată, în special, de explozia firmelor de profil străine, în detrimentul producătorului autohton, îngrădit din ce în ce mai mult, pînă la desființare. • Ca o paranteză la aceste beneficii, pentru mulți români acestea rămîn doar la nivel de dorință, starea lor materială nepermițîndu-le accesul la aceste bunuri și servicii. • Aici intră, conform Comunicatului Institutului Național de Statistică, procentul de 21% din populația României care este afectată de sărăcie, iar 34,4% dintre români trăiesc în risc de sărăcie sau excluziune socială. • Procentul celor care trăiesc la limita riscului de sărăcie este de 45%. • Aderarea la NATO și UE, cu avantajele și riscurile aferente. • Sute de mii de fabrici, uzine și combinate, închise și vîndute la fier vechi, cu rămînerea pe drumuri a milioane de români, dintre care 5 milioane au plecat în bejenie, căutînd supraviețuire în alte țări. • Distrugerea unor industrii profitabile și care făceau cinste României la export, cum ar fi: industria petrolieră, industria extractivă a petrolului și gazului metan, industria chimică, industria siderurgică, industria de apărare, în același timp am devenit dependenți de importurile înrobitoare. • Înstrăinarea a peste 40% din pămîntul arabil (din totalul de 9 milioane de hectare) al României în mîinile unor mari latifundiari din afara țării (italieni, unguri, germani). • Închiderea a zeci de spitale și sanatorii din mediul rural, lăsînd fără asistență medicală primară milioane de români, care mor pe capete, din cauza indiferenței criminale a Statului față de propriul popor. • Scumpirea galopantă a prețurilor – comerțul devenind un sector incontrolabil, menit să îmbogățească multinaționalele, în detrimentul cetățeanului de rînd, care se găsește fără apărare în fața acestor șacali occidentali.

• Răspîndirea, la scară națională, a distribuitorilor și a consumatorilor de droguri, cu impact distructiv asupra tineretului, chiar de la vîrste fragede. • Dezvoltarea, la o scară națională (România fiind pe primul loc în UE), a practicării așa-zisei industrii a videochatului, cu inocularea la generația tînără a mirajului de cîștig facil, această practică fiind primul pas al unei tinere spre zona periculosă a prostituției. • Atragerea multor tinere și tineri în practicarea prostituției și a proxenetismului, cu ramificații în Europa și chiar în

continente mai îndepărtate de România. • Abandonul masiv al școlii (în special în mediul rural sau în sînul unor familii vulnerabile din punct de vedere economic).

• Creșterea alarmantă a analfabetismului funcțional, în rîndul celor care frecventează școala. • Explozia de manifestări antisociale, care degenerează în scandaluri și bătăi generale, în stradă, cu participarea, în special a comunităților de țigani, cazuri în care, de multe ori, forțele de ordine au fost depășite la nivel de intervenție.

• Înmulțirea cazurilor de tip mafiot, cu atacuri la persoane, clanurile interlope, acoperite de multe ori de oamenii legii, făcînd legea în stradă, numărul acestora și acțiunile lor periculoase fiind din ce în ce mai vizibile.

• Creșterea alarmantă a cazurilor de suicid, cuprinzînd mai toate vîrstele (de la copii de școală primară pînă la veterani), de asemenea, făcînd parte din toate mediile sociale...

Nu sînt de ajuns punctele de mai sus, și mai sînt încă multe asemenea aspecte negative, pentru ca un om cu scaun la cap, chiar și cu puțină cultură, care a trăit în această țară și înainte de decembrie 1989, și nu s-a întîlnit cu asemenea necazuri și anomalii grave ale societății românești actuale, să nu regrete timpul în care el, ca individ, precum și familia lui, trăiau în liniște și pace socială, neavînd, în primul rînd, grija zilei de mîine? Că, întîmplător, acea perioadă a coincis cu perioada României socialiste, condusă aproape un sfert de veac de Nicolae Ceaușescu, nu acest fapt este relevant în generarea unui spirit nostalgic după acea etapă, ci, concret, motivele și trăirile (unele de-a dreptul inumane) la care este supus, astăzi, Poporul Romîn – abandonat, în mare parte, de conducătorii lui politici, și vîndut străinătății pentru a se încorona acești nevrednici conducători cu cîteva tinichele agățate în piept de unchiul Sam, și pentru a-și asigura sinecuri după ce și-au încheiat opera de trădare a propriului Popor și a propriei Țări.

România de altădată Ce bine ar fi fost dacă acei care îi consideră proști și înapoiați pe cei care afirmă că era mai bine pe timpul comunismului, ar mai deschide din cînd în cînd, Cartea de Istorie. Chiar dacă au formația de arheologi sau sociologi, nu le-ar strica o mică întoarcere la situația aproape tragică în care se afla România la terminarea celui de-al II-lea Război Mondial. Tratată ca țară învinsă (de către SUA și de către occidentalii cărora acum le-am pus țara pe tavă) deși România încetase ostilitățile cu Puterile Aliate încă de la 23 august 1944, contribuind la scurtarea duratei războiului cu cel puțin 6 luni, țara noastră a trebuit să plătească un tribut greu acestui nedrept statut. După ce că România contribuise, din punct de vedere economic, cu peste 700 de milioane de dolari, la campania din acest război, pentru înfrîngerea Germaniei naziste, prin Convenția de armistițiu, semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, coroborată cu cea din 16 ianuarie 1945, România a fost obligată să plătească despăgubiri Uniunii Sovietice în sumă totală de 300 de milioane de dolari, sumă ce reprezenta peste 55% din venitul național realizat în tot anul 1945. Dacă adăugăm și valoarea pagubelor provocate de trupele fasciste ce erau izgonite de pe teritoriul României de bombardamentele inamice, ca și de alte operații militare, ceea ce a dus la distrugeri materiale însumînd 350 de milioane de dolari, avem în față tabloul sumbru al României, la data cînd la cîrma țării s-a instalat Guvernul de stînga condus de Dr. Petru Groza.

Plecînd de la această situație, care putea deveni fatală pentru o țară sărăcită, ieșită de curînd din război, dacă nu se luau măsuri urgente, la nivel național, conducerea de atunci a țării a demonstrat o gîndire și acțiune pragmatice, elaborînd planuri și proiecte de lucru de mare îndrăzneală, al căror efect nu a întîrziat să se arate, salvînd România de la o catastrofă economică și socială iminentă. Aceste măsuri de ordin administrativ au fost implementate în paralel cu activitatea diplomatică a României, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, unde

țara noastră primea o nouă lovitură prin injustețea prevederilor Tratatului de Pace care fixau data de 1 septembrie 1939 ca dată a începerii executării obligațiilor de restituire și, în special, asupra clauzei care obliga statul român să restituie toate creanțele sale față de Germania, chiar și la cele datînd din perioada neutralității. În contextul unor nedreptăți săvîrșite asupra României, inclusiv de Aliații alături de care ne-am sacrificat Armata și resursele materiale între 23 august 1944 și 9 mai 1945, noul Guvern al României a făcut, în doar cîțiva ani, adevărate minuni. În raport cu spațiul tipografic mic ce a mai rămas, voi putea puncta cîteva realizări din perioada de început a României socialiste, și următoarea, exemple concludente, care demonstrează (și ele) capacitatea de creație și de construcție a regimului instalat la 6 martie 1945. Oare nu și aceste exemple converg spre așa-zisa nostalgie (de fapt, este pură apreciere) pe care o arată, acum, aproape jumătate din populația României, care declară că se trăia mai bine în comunism?

• Primul plan cincinal (1951-1955) a demonstrat din plin ce înseamnă o conducere centralizată a economiei, cu o viziune de ansamblu și în perspectivă asupra proiecției pe 5 ani a dezvoltării tuturor ramurilor economiei, cît și partea socială a populației.

De pildă, din totalul investițiilor de 55,7 miliarde lei în economia națională, 33,3 miliarde lei au fost destinate industriei.

• Înfăptuirea planului de electrificare a început în 1951, prin inaugurarea lucrărilor la prima mare hidrocentrală (Bicaz). Paralel cu această magnifică lucrare (premieră în România), au fost construite hidrocentralele Moreni și Sadu V, termocentralele Ovidiu, Doicești, Comănești, Paroșeni, Sîngeorgiu de Pădure și Hunedoara.

• Au fost construite noi obiective industriale importante: Autobuzul (București), Steagul Roșu (autocamioane, Brașov), Fabrica de rulmenți din Bîrlad, noi furnale la Hunedoara, instalațiile de prelucrare a țițeiului la rafinăriile din Borzești și Teleajen, Fabrica de antibiotice din Iași, s-a încheiat construcția podului peste Dunăre de la Giurgiu-Ruse, realizat în colaborare cu Bulgaria.

• Într-un anuar statistic al Republicii Socialiste România, descoperit la un Anticariat (apropo: acum de ce nu se mai publică asemenea sinteze anuale? Pe vremea aceea se găseau și în librării), am dat peste un grafic foarte semnificativ în economia acestui articol, din care redau cîteva cifre comparative (anul 1938, considerat apogeul dezvoltării României interbelice, și anul 1965): Energie electrică, mil.kwh – 1.130 - 17.215 Cărbune extras, mii tone – 2.826 - 12.005 Țiței extras, mii tone – 6.594 - 12.371 Oțel, mii tone – 284 - 3.426 Motoare (combustie internă) – 10 - 49.398 Aparate radio, mii buc. – 0 - 323 Televizoare, mii buc. – 0 - 101 Tractoare, buc. – 0 - 15.836 Combine ptr. recoltat cereale – 0 - 5.012.

Deocamdată mă opresc aici, pentru că cifrele sînt din ce în ce mai amețitoare. Dacă aș reflecta și asupra culturii și artei, diferența între ceea ce a fost și ceea ce este (mai bine zis, nu este) astăzi ne-ar face să plîngem

de durere. Totuși, doar cîteva cifre, pentru a-i enerva pe acești antropologi și sociologi care privesc în sus și nu se dumiresc, în raport cu opinia acelei jumătăți de popor care nu fuge de trecut, dimpotrivă. În 1986 funcționau în România 21.422 de biblioteci cu 185.227.000 de volume și 8.934.000 de cititori înscriși; 436 de muzee, vizitate de 16.818.000 de persoane; 151 de teatre și instituții muzicale; 5.475 de cinematografe...

Unde sînt dolarii României?

România, așa cum ne-a rămas în memorie și cum este consemnat în Cartea de Istorie, sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu (criticat, pe merit, pentru unele exagerări), a lăsat urme vizibile atît în Trezoreria țării, cît și în lumea largă, acolo unde constructorii români au înălțat edificii trainice, în state de pe mai multe continente. Faptul că muncitorii și specialiștii români ridicau în străinătate construcții industriale, poduri și șosele, aeroporturi (pe cînd, astăzi, în România aceste lucrări le fac muncitorii și specialiștii străini), este edificator pentru involuția Statului Român, de la Comunism la Capitalism. În acest carusel al pierderilor noastre, după decembrie 1989, se încadrează și dispariția unor importante sume de bani (în dolari) sau abandonarea unor sume uriașe, în diferite țări, ca urmare a unor lucrări prestate acolo, precum și a unor utilaje și instalații fabricate în România și montate în acele țări. În primul rînd, nu a răspuns nimeni din noua conducere a României, după decembrie 1989, de cele peste 3 miliarde și jumătate de dolari lăsați de Ceaușescu în visteria țării și nici nu apare undeva justificarea cheltuirii acestei sume deloc de neglijat.

Să trecem la alt punct – investițiile României în diferite țări, după cum urmează: • România a fost unul dintre acționarii Combinatului de Îmbogățire a Minereurilor Acide din Ucraina, de la Krivoi Rog. Mai precis, România se angaja să realizeze aproape 30% din valoarea investiției (echivalentul a peste 700 milioane de dolari), în perspectiva aprovizionării de aici a Combinatului de la Galați, cu minereu. Muncitorii și specialiștii români au mai construit blocuri, școli și grădinițe pentru locuitorii ucraineni ai orașului.

Din păcate, după destrămarea URSS, proiectul a murit, și România a rămas în pierdere, nici un guvern postdecembrist nu s-a sinchisit să pună problema în discuție cu conducerea Ucrainei. Dimpotrivă, în loc să ne dea banii îngropați în Combinatul lor, noi ajutăm Ucraina!

• În Libia am construit școli și drumuri, România primind în schimb dreptul de exploatare a zăcămîntului de petrol de la Murzuk, care, prin mărimea lui, valorează miliarde de dolari. Pentru o sumă derizorie, în raport cu costul real, Guvernul Văcăroiu a vîndut această imensă avere pe 85 de milioane de dolari gigantului spaniol Repsol!

• În Sudan, românii au ridicat clădirea Parlamentului din Khartoum. Pe lîngă acesta au mai edificat instalații petroliere, fabrici, clădiri oficiale, case pentru populație.

Rezultatul? Astăzi, Sudanul datorează României aproape 170 de milioane de dolari!

• În Siria, românii au construit rafinăria de la Banyas, fabrica de fosfați de la Homs, fabrica de ciment de la Sheikh, rețele electrice, de transport gaze, clădiri publice.

• În Algeria, am livrat 4 instalații de foraj pentru exploatarea țițeiului, am dezvoltat complexul petrochimic de la Skikda.

Acum cîțiva ani Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, anunța că România avea de încasat 2,7 miliarde de dolari de pe urma investițiilor făcute de regimul Ceaușescu în străinătate. Guvernele de la București s-au făcut că nu știu de aceste sume, care ar prinde bine în visteria României, în schimb, datoria externă totală a României (după datele BNR) se învîrte în jurul cifrei de 700 de miliarde de euro!

Se mai miră cineva de răspunsul acelei jumătăți de Românie, care vede (și simte) diferența dintre atunci și acum?

14

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Caius Iulius Caesar, al 84-lea dictator al Romei (II) Idele lui Marte

Aceasta era neplăcuta atmosferă în care s-a desfăşurat cina de la locuinţa lui Lepidus. Contem­ poranii săi îl zugrăvesc pe acesta din urmă ca pe un om lipsit de orice personalitate, făţarnic şi gata de orice trădare, un individ capabil să-şi sacrifice fratele de dragul unei intrigi politice. Dar îi era util lui Caesar, deoarece se număra printre foarte puținii patricieni de rang înalt care erau dispuşi să uite umilinţele îndurate şi să se ataşeze cauzei sale. Un amănunt important era şi acela că lulia, soția lui Lepidus, de viță nobilă şi ea, era fiica amantei favorite a lui Caesar.

Iniţiată de Cassius, conspiraţia împotriva dicta­ torului ar mai fi durat poate un timp, mai ales că cei şaizeci de participanţi la complot țineau cu multă stricteţe secretul. Dar planul fusese dat peste cap de vestea lansată de Caesar însuşi că va pleca în Răsărit, pentru a conduce acolo noi operaţii militare. El nu anunţase acest lucru decît cu puţin înainte, poate cu o săptămînâ sau două. În orice caz, urma să plece la numai patru zile după cina de la Lepidus. Caesar plănuia o campanie de mari proporţii împotriva vrăjmaşilor Romei din Est – părţii care locuiau în Iran şi Irak –, pentru a răzbuna o înfrîngere suferită de romani în trecut şi – de ce nu? – pentru a rivaliza cu Alexandru cel Mare. Îi surîdea de fapt perspectiva de

a părăsi capitala nemulţumită şi plină de zvonuri şi de a-şi relua vechile sale relaţii camaradereşti cu soldaţii. Îşi spunea, de asemenea, că nu era exclus ca şi sănătatea lui să aibă de cîştigat, în atmosfera înviorătoare a cîmpului de luptă. Complotiştii au hotărît, aşadar, să treacă numaidecît la acţiune, fixînd în grabă ca dată a atentatului idele lui Marte. În ziua aceea, senatul urma să se întrunească într-o sală lipită de teatrul Pompei, pe Cîmpul lui Marte. Cu prilejul Idelor se organizase şi o luptă de gladiatori, de care se ocupa Decimus Brutus.

Acesta îi aşezase pe luptătorii de profesie în aşa fel încît să poată interveni dacă s-ar fi ivit vreo dificultate în calea conspiratorilor. Dar Decimus mai prezenta un avantaj deosebit: era prieten intim cu Caesar. Acesta îl indusese printre favoriţii lui, rezervîndu-i pentru

Biblioteca naþională Cum trăiau românii pe timpul lui Mozart, Beethoven și Napoleon (II)

Trebuie crezut, de altfel, că zglobia fetiță din 1777 se făcuse în 1785 femeie serioasă și poate chiar oarecum cinstită. Hauterive o laudă cît se poate. Numai soțul acestei femei nu-i plăcea rafinatului francez: „Domnul de Witte e mîndru, prost, sec și ridicol”. Se înțelege că nu cu un astfel de bărbat era să facă frumoasa și spirituala sa femeie casă lungă. Avea abia 25 de ani, mai putea deci nădăjdui într-o schimbare a soartei sale. Pentru a mai uita amărăciunile vieții conjugale, ea începu să poarte interes faptelor războinice. Era vitează și îi plăcea chiar să simtă pericolul. În 1788, trei ani după șederea ei la Iași, o găsim în lagărul Hotinului, atît de aproape de bătaia turnului, încît prințul de Ligne e nevoit să o ducă cu de-a sila înapoi la Camenița. În 1790 - 1791 Sofia de Witt se afla din nou la Iași, unde o adusese de data aceasta rolul de curtezană a soțului ei. Moldova era pe atunci ocupată de armatele Ekaterinei a II-a care se afla încurcată într-un lung și plictisitor război cu sultanul, din pricina stăpînirii Crimeii. Potemkin, marele favorit al împărătesei, conducea armatele de operații și își avea sediul în capitala Moldovei. Generalii ruși și austrieci, căci Austria era aliata Rusiei, diplomați cu cariere dubioase, toți cei în fine care voiau să se puie bine cu iubitul împărătesei, veniseră și ei la Iași, pentru a fi cît mai aproape de generalissim. Era și prințul de Ligne acolo.

Putea contele de Witt să lipsească din această mîndră adunare? Avînd nevoie de înaintare, el își împinse întîi nevasta. O prezentă lui Potemkin. Inima cuceritorului fu pe dată cucerită. Amănunte despre această nouă dragoste a Sofiei ne lipsesc. Atît se știe sigur, aproape doi ani de zile contesa de Witt a stăpînit în Iași ca o doamnă, cea dintîi din toate femeile, în fața căreia mîndrele noastre moldovence trebuiră să-și plece capetele și să-și frîngă trufia, căci fosta fată de brutar care le stricase lor casele era acum iubita stăpînului Moldovei.

La 15 octombrie 1791, Potemkin, care zăcea acum bolnav de cîteva săptămîni, se simți deodată cuprins de o mare neliniște, și, respingînd sfaturile doctorilor din Iași, ceru să i se înhame caii la trăsură pentru a merge la plimbare, la aer. Însoțit de o nepoată de a sa

și de doamna Witt, el se urcă în caretă și porunci să fie duse afară din oraș, înspre Jijia. Dar aerul de toamnă în loc să-l liniștească, îi făcu mai mult rău. Coborî lîngă o măgură și se așeză la marginea drumului, pe iarbă. Apoi, deodată, strîngînd, zice-se, pe Sofia în brațele sale, își dete duhul... Contesa părăsi Iașii. O regăsim în 1793 la Hamburg, apoi în Italia, măritată a doua oară cu Felix Potocki, o regăsim în castelul ei de la Tulcin în Ucraina, stăpînă a uneia din cele mai frumoase grădini din lume, prietenă cu poetul polon Trembisky, cu vestitul Delille.

Muri tîrziu, în 1823, la Berlin.

Să ne întoarcem, deci, la ieșenii noștri, sau, mai bine zis, la ieșence. Am văzut că în 1785, sub Mavrocordat, și în 1790, sub Potemkin, se aflau în capitala Moldovei doi oameni însemnați: contele dʼHauterive, viitorul consul la New York și director al Arhivelor Naționale din Paris, precum și mult vestitul principe Charles de Ligne, unul din cei mai apreciați oameni ai Vechiului Regim. Este, prin urmare, interesant să vedem, după ce am arătat părerea lor asupra frumoasei Sofia Potocki, cum au judecat ei societatea ieșeană din acea vreme și mai ales pe femeile moldovence, fanariote și româno-fanariote.

Lui dʼHauterive i se pare a fi văzut șapte feluri de oameni în Moldova. 1. Boierii care merg în rădvane, mîndri, curtezani, politicoși unii cu alții, precum și cu străinii. La curte, ca și la ei acasă, socotesc, judecă, se îmbogățesc și se plictisesc. 2. Boierii care merg călări, cei de mîna a doua. Ei își acoperă caii cu valtrapuri roșii sau galbene, argintii sau aurii, și sînt încrezuți și mîndri de starea lor. Se duc unii la alții pentru a bea cafea, a trage din ciubuc și a vorbi între ei despre greutatea de a fi numit și neplăcerea de a fi scos din importantele slujbe de cămăraș, cupar, spătar sau armaș. 3. Negustorii greci, subțiri, dulcegi, pungași, calități morale cu care acești corsari profită de prostia localnicilor și de nevoile străinilor pentru a-i despuia cu toată politețea din lume.

4. Negustorii moldoveni, care vînd cuie, scînduri, putini, brînză, avînd un fel de a fi care seamănă cu marfa ceți arată. 5. Nemții, foarte buni lucrători, și care s-ar îmbogăți cu toții de n-ar fi deosebit de proști, bețivi, obraznici și urîți. 6. Evreii (le descrie îmbrăcămintea, cu anteriile, bărbile și perciunii lor), care numai mulțumită

RM

viitor posturile de guvernator şi de consul, ba chiar trecîndu-l în testament, printre legatarii săi. În această calitate, avea liber acces în locuinţa dictatorului, unde s-a grăbit să se prezinte a doua zi dimineaţă după cina de la Lepidus.

Nu este cazul să acordăm vreo crezare legendelor despre nefastele presimţiri ale Calpurniei, soţia lui Caesar. Ceea ce pare însă să se confirme este că, dintrun motiv sau altul, dictatorul nu prea dorea să asiste la şedinţa senatului. Poate că nu se simţea bine sau poate că dezgustul pe care i-l inspirau senatorii era prea puternic. Decimus a reuşit totuşi să-l convingă să vină. Cînd a intrat în sală, complotiştii s-au strîns în jurul lui. Erau oameni pe care el îi cruţase, îi numise în posturi înalte, îi protejase în fel şi chip. Ei l-au răsplătit cu 23 de lovituri date cu sete. Dintre acestea, numai cea de-a doua – un pumnal înfipt în piept – a fost mortală, aşa cum a constatat un medic mai tîrziu. Dar a fost destul şi atît. Poticnindu-se, Caesar a făcut cîţiva paşi, scoţînd strigăte de durere, apoi s-a prăbuşit, orbit de sînge. Senatorii, care juraseră cu toţii că îşi vor da viaţa întru apărarea lui, au rămas mai întîi încremeniţi în băncile lor, ca nişte stane de piatră, apoi nu au ştiut cum să fugă mai repede de la locul crimei (după aceea, doi dintre ei au pretins că încercaseră să intervină).

Cît despre asasini, Dante ne asigură că, de atunci încoace, îndură cele mai cumplite cazne ale iadului. În orice caz, ei au aruncat Roma în iadul unui nou război civil, care avea să se termine 14 ani mai tîrziu, printr-o tiranie mai rece şi mai calculată – cea a nepotului lui Caesar, Octavian August.

Sfîrșit Michael Grant nemților nu sînt cei mai mari pungași din țară, și care sînt preferați celorlalți în meseriile lor de tîmplari, croitori și ceasornicari, care meserii le fac totuși mult mai prost decît alții. 7. Poporul, care mișună pe străzi, care face temeneli în noroi cum vede venind de departe vreun boier în caretă sau călare, și care, cînd nu poate face altfel, își aruncă și carul cu boi în șanț pentru a lăsa pe cei mari să treacă. După cum se vede, viitorul director al Arhivelor Naționale din Paris a mîzgălit pe o pînză mohorîtă un colț de stradă al Iașilor din vremea lui Alexandru Mavrocordat. Avea o fire poetică și îl impresiona înfățișarea exterioară a lucrurilor. Mai mult nu a văzut și nu a priceput.

Pe femei le descrie astfel: „Cele mai frumoase femei ce am întîlnit sînt aproape toate grecoaice, fete de voievozi maziliți sau ale altor greci, măritate cu boieri moldoveni. Fetele de domni se bucură de privilegiul de a fi numite domnițe și de a și păstra numele, adică în loc de a lua numele de familie al bărbatului, ele păstrează numele tatălui lor. Ele stau pe divan alături de doamna țării; atît mai dețin din puterea suverană a părintelui lor. Îmbrăcămintea femeilor este în genere nu tocmai cuviincioasă și nu stă bine decît fetelor care n-au încă 18 ani. Se poate spune că rochiile lor nu ascund decît culoarea pielii, căci trupurile se văd în toată moliciunea și cu toate scăderile lor, cînd sînt femeile mai în vîrstă.

Niciodată așezate, rareori în picioare, trupurile lor pe jumătate culcate se moleșesc, și fiind rezemate de dimineața pînă seara de pernele de pe divane, ele pierd obiceiul de a se susține. Turbanele lor, mari și grele, silesc pe aceste femei să plece capul înainte pentru a ține echilibrul, și felul acesta de a sta, în afară că lipsește de farmec, mai are și neajunsul de a face să le spînzure gușile. Mereu culcate, niciodată încălțate, cînd se scoală de pe sofale, mai mult se tîrîie decît umblă. De fapt, arta cochetăriei lor e una singură: vopsitul părului și al genelor. Și sprîncenele le vopsesc, unindu-le cu o culoare neagră care ascunde intervalele. După părerea mea, ele capătă astfel o înfățișare mai puțin dulce și priviri mai puțin expresive. Femeile au păstrat aici față de bărbați un respect patriarhal care nu se mai găsește nicăieri în Europa. Nu de mult, ele mîncau numai după ce bărbații lor prînziseră și nu se așezau pe același divan cu ei. Moravurile acestea s-au mai schimbat de cînd au fost rușii pe aici, și acum o femeie poate primi chiar pe un străin fără ca nimeni să se mire”.

Sfîrșit CONSTANTIN GANE

RM

15

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

p O V E S T I

(

A D E V A R A T E Opţiunea regelui Clovis (I) Într-un studiu închinat „locurilor amintirii“, cărora fiecare generaţie se străduieşte să le dea noi şi cutezătoare înţelesuri, reputatul istoric francez al culturii medievale Jacques Le Goff arăta: „În Franţa, la obîrşia acestei istorii şi acestor amintiri simbolice se află un eveniment cu caracter fundamental, începînd de la care Reims a devenit loc al amintirii. Este vorba despre creştinarea lui Clovis, regele francilor, botezat de episcopul catolic din Reims, Sfîntul Remi, în catedrala epocii“...

Au trecut de atunci peste 1500 de ani, cu ceţurile şi luminile lor, cu victorii şi cumplite încercări. Data precisă a împlinirii sorocului de sărbătorire este încă disputată în „deşartă ceartă a cifrelor“: botezul regelui Clovis s-a petrecut în zi de Crăciun, în anul 496 ori poate în 498 sau 499... Oricum, era sfîrşit de veac şi, mai sigur, mijloc de mileniu...

Putem spune că exactitatea cronologică nu are însemnătate hotărătoare pentru pătrunderea semnificaţiei istorice a ceremoniei de la Reims. Tot aşa cum ar fi nedrept şi simplist să risipim, prin demontări prozaice, atmosfera de mit a cronicii și ecoul cuvintelor atribuite episcopului galo-roman Remi (Remigius): „Pleacă-ţi fruntea, trufaş Sicambru, adoră ce ai ars şi arde ce ai adorat!“. Opţiunea războinicului franc s-a petrecut sub semnul unor cerinţe dramatice ale timpului său şi al unor proiecte omeneşti, cu orizont limitat de neiertătoare constrîngeri. Totuşi, aşa cum observa Nicolae Iorga în „Istoria poporului francez”, lucrare a marelui savant român preţuită de ilustrul cercetător şi teoretician al şcolii de gîndire de la revista „Annales” Fernand Braudel, evenimentul de la Reims dă un sens limpede – uman şi civilizator – procesului istoric îndelungat, plin de peripeţii, întoarceri şi obstacole, prin care „din galo-romani şi din «homo-francus» se va făuri, peste alte veacuri, personalitatea numită: francezul“.

Paris, 26 decembrie 1714. Se apropie de sfîrşit domnia lui Ludovic al XIV-lea. Eruditul Nicolas Freret este întemniţat la Bastilia prin „lettre de cachet“, o scrisoare cu semnătura regală contrasemnată de un ministru şi închisă cu pecetea suveranului Franţei. Ce făcuse Freret? Prezentase în adunarea unor oameni de ştiinţă, specialişti în studiul înscrisurilor cu valoare de document istoric – în şedinţa selectei „Académie des inscriptions“ – o încercare de răspuns la întrebarea: care este originea francilor? Ce se înţelege prin „sicambru“?

Răspunsul era că francii şi regii lor, deci şi Clovis I, se trag dintr-o constelaţie de triburi germanice independente, războinice şi migratoare, aflate iniţial în dreapta fluviului Rin, care se varsă printr-o deltă în Marea Nordului. Rîul Main, afluent al Rinului, trece chiar printr-o regiune germană numită „Franken“ sau „Franconia“. Dar nu este sigur că străbunii lui Clovis îşi au obîrşia acolo. Triburi france au fost semnalate în vechime şi în zona Ijssel (Yssel), braţ olandez al Rinului, care se separă de fluviu în regiunea Arnhem, astăzi oraş în Olanda (putem uita oare cartea „reporterului frenetic“ Cornelius Ryan: Un pod prea îndepărtat?). Arnhem era predestinat unor bătălii tragice, pînă în secolul nostru. De la vechiul Ijssel şi ţinutul de litoral Ijsselmeer se trage, poate, denumirea de „salieni“, purtată de tribul franc peste care au domnit războinicii nobili, strămoşi direcţi ai regelui Clovis. O excepţională monografie despre originea

şi condiţiile geografice, precum şi despre modul de viaţă al seminţiilor germanice aparţine istoricului clasic latin Publius Cornelius Tacitus (55-120): De origine et situ Germanorum. Despre salieni, „războinicul feroce, îndrăzneţ“, care s-au aşezat treptat pe teritoriul actual al Olandei şi Belgiei, a scris istoricul latin de origine greacă Ammianus Marcellinus (330-395), ofiţer în trupele de elită ale gărzii imperiale, care a luptat în Galia în anul 354. Referiri directe la migratorii franci apar mai întîi în foarte controversata Istorie Augustă, o culegere de biografii ale împăraţilor romani, compusă, se pare, în Secolul IV d. Cr. Sub titlul Divus Aurelianus, Flavius Vopiscus Syracusius (poate fi vorba despre un pseudonim) aminteşte că Aurelian, înainte de a deveni împărat (a domnit între 270 şi 275) şi fiind tribun militar, ofiţer comandant al Legiunii VI Gallicana, a zdrobit pe francii năvălitori, în timp ce aceştia rătăceau prin toată Galia.

Întrebări despre neamul francilor Imaginea luptătorilor franci apare şi sub numele de „sicambru“. Sicambrii erau un trib străvechi înrudit, uneori aliat, cu înaintaşii salienilor. În scrierile lui Sidonius Apollinaris (430-487), poet latin şi autor de epistole bogate în informaţii, episcop de Clermont în 472, termenii de „sicambru“şi „franc“ sînt folosiţi fără deosebire. Rinul este „un fluviu sicambru“. „Sicambrul“ – poreclă schimbată în renume – desemna pe „războinicul feroce, îndrăzneț și şi mîndru“.

Pentru Ludovic al XIV-lea, Regele-Soare, şi pentru păzitorii prestigiului tronului, concepţia propusă de Nicolas Freret despre originea germanic-barbară a aristocraţiei militare france reprezenta un afront, o provocare politică. Clovis, regele francilor între anii 481 şi 511, Carol cel Mare – Charlemagne – şi el rege al francilor între 768 şi 814, dar şi împărat al Occidentului începînd din anul 800 – erau socotiţi de ideologia oficială figuri emblematice ale regalităţii franceze. Simbol cu atît mai important, dacă ţinem seama de faptul că numele lui Clovis, Chlodovech (Chlodvig) în limba francilor, în latină Chlodovechus, devenise Ludovicus I (Louis I), deschizînd astfel şirul omonimilor regali ai lui Ludovic XIV. De altfel, încă de la începutul veacului VIII, regii franci dis­puneau de o mitologie dinastică proprie. Liber Historiae Francorum (Cartea istoriei francilor) declara că francii se trag, ca şi romanii, din regii cetăţii antice Troia. În timp ce troianul Aeneas, legendarul strămoş al neamului roman, se îndrepta spre Italia, Francion, un fiu al lui Hector, comandantul-erou al oastei troiene, răpus

de Achilles, întemeia pe Dunăre, în Tracia, cetatea Sicambra. La originea „preluării“ legendei troiene se află cronicarul cunoscut sub numele de Fredegarius, prin anul 670. „Francii-troieni“ vor pătrunde apoi în Germania şi în Galia romană, sub Marcomir şi fiul său, Pharabond, străbunul regelui Clovis I şi al regilor franci urmaşi. Oraşul Paris, fost Luteţia, va fi botezat cu numele fiului regelui Priam al Troiei, pretinde aceeaşi variantă mitologică.

Inspiraţia cronicii avea o sursă poetică evidentă: Eneida, epopeea originii romanilor, apoteoză a geniului latin, făurită între anii 29-19 î.Chr. de Vergilius. Era încă o mărturie a transferului de simboluri şi valori ale culturii, înlesnit ca urmare a opţiunii lui Clovis: deschiderea către latinitate, către Galia romanizată, cum sublinia şi Nicolae Iorga. Din elementul majoritar localnic, galic, celt – dotat cu o cultură latină – şi din francii urmaşi ai lui Clovis se vor ivi, peste veacuri, francezii.

Francezi, după numele francilor lui Clovis. Dar limba pe care o vorbesc este, cum observa tot Nicole Iorga, „una din cele mai pronunţat romanice“.

Vasul de la Soissons sau semnul unei alianţe (1) Istoricul Grigore din Tours – Gregorius Turonensis (538-594), episcop galo-roman dintr-o bogată familie senatorială, om influent, foarte bine informat şi cu înalte relaţii în mediul militar şi politic, este considerat a fi „părinte al istoriografiei france“. Este autorul operei Zece cărţi de istorie, denumită apoi Istoria ecleziastică a francilor, izvor nepreţuit de cunoştinţe ale unui spirit curajos şi lucid, atent la tradiţia populară, dar şi la sîngeroasele lupte fratricide ale Curţii. Grigore din Tours şi-a redactat textele cronicii la 60 de ani după moartea regelui Clovis şi la 30 de ani după dispariţia Clotildei, remarcabila soţie a monarhului franc, inspiratoare – alături de episcopul Remi – a botezului de la Reims.

A cunoscut şi a cules numeroase mărturii directe de la contemporanii lui Clovis. Unele dintre aceste mărturii sînt puse la îndoială. „Ştiu bine – scrie marele istoric francez Fustel de Coulanges – că nu trebuie să acordăm o încredere absolută acestor povestiri. Grigore din Tours le prelua din tradiţie şi, mai ales, din tradiţia bisericească. Dar nu dispunem deocamdată decît de aceste surse pentru a ne informa despre obiceiurile timpului şi ideile oamenilor“. Despre obiceiurile timpului şi ideile oamenilor prin anul 487 în regatul lui Clovis I ne vorbeşte întîmplarea, contestată de unii critici, cunoscută drept „povestea vasului de la Soissons“. Cu un an mai devreme, Clovis, succesor al tatălui său, regele franc Childeric, cu capitala la Tournai (astăzi, oraş în Belgia) – atacase pe aşa-zisul „rege al romanilor“, Syagrius, îl învinsese la Soissons şi devenise stăpîn peste ţinuturile din nordul Galiei, între rîurile Loire şi Somme. Refugiat la regele vizigot Alaric II, Syagrius a fost predat lui Clovis şi executat. „Regatul roman“ de la Soissons era, de fapt, un tron care se clătina. Imperiul roman de apus nu mai exista din anul 476, cînd împăratul Romulus Augustus fusese detronat de mercenarul germanic Odoacru, ulterior recunoscut ca „patricius“ şi „magister militum“ (şef al armatei) în Italia, de către curtea imperială de la Constantinopol. Syagrius, cel înfrînt de Clovis, nu găsise sprijin nici măcar la episcopul de Reims, galo-romanul aristocrat Remi, care întreţinea bune relaţii cu regele franc de la Tournai.

Dar în marşurile lor de campanie, războinicii lui Clovis făcuseră prădăciuni, după obicei, inclusiv la Reims, de unde furaseră un splendid vas de cult, odor bisericesc protejat de episcopul Remi. Grigore din Tours povesteşte în cronica sa că regele Clovis, rugat să restituie în mod excepţional vasul sacru, se adresează adunării ostenilor, strînşi la Soissons, pentru împărţirea cuvenită a prăzii de război. (va urma) FLORIN HERA

16

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei A început ...

(urmare din pag. 1) Adică, în loc să intrăm în Schengen respectînd procedurile europene, noi facem un tratat separat cu Austria, deși pînă acum nici un oficial român, bulgar sau austriac nu a spus ce reprezintă, efectiv, din punct de vedere juridic, așa-numitul Acord Politic de aderare în etape și în ce tratat european își are izvorul de drept. Asta fiindcă fără drept nu există acte normative valabile.

Cum s-a ajuns de la votul în JAI, prevăzut de normele Uniunii, la un bizar „acord politic” care să fie ratificat – nu e clar cum, prin guverne, parlamente naționale sau cum? – nimeni nu a explicat pînă acum. Ca să nu existe dubii să vedem ce scrie în textul acordului despre care vorbim: „Declarația comună a Austriei, României și Bulgariei. Data 29.12.2023.

Această declarație o completează pe cea făcută de Comisia Europeană.

Continuarea eforturilor comune de combatere a migrației ilegale (măsuri și angajamente complementare) Nota mea: După cum vedeți nu scrie nicăieri în titlu că este vorba despre o primire a României în zona Schengen, ci despre o declarație comună în scopul continuării eforturilor comune de combatere a migrației ilegale cu măsuri și angajamente complementare. Dacă asta înseamnă admitere în Schengen, eu sînt popă. Mai departe, să vedem care sînt aceste măsuri.

1) Consolidarea în continuare a protecției frontierelor externe ale UE. • Bulgaria și România ar trebui să fie sprijinite în continuare în ceea ce privește protecția fronti­erelor externe ale UE – un efort întreprins în beneficiul UE 27.

• Prezența FRONTEX la frontiera bulgaroturcă ar trebui cel puțin triplată; în plus, prezența polițiștilor de frontieră FRONTEX la frontiera sîrbo-bulgară ar trebui să fie sporită.

• Sprijin financiar substanțial deblocat de către Comisia Europeană pentru protecția frontierelor externe ale Bulgariei și României (extinderea supravegherii frontierelor: de exemplu, cu vehicule de teren, drone, sisteme electronice de supraveghere, gard de întreținere).

• Stabilizarea proiectelor-pilot la frontierele externe (BG-TK și RO-SER) și angajamentul de a trece la un aranjament mai structural (de exemplu, un plan de acțiune sau o declarație comună cu Comisia Europeană și agențiile sale).

Nota mea: Acest prim punct îmi amintește de momentul în care regalitatea maghiară din Secolul al XIII-lea oferea privilegii comerciale și scutiri de taxe sașilor colonizați în Bistrița cît și secuilor din zona Carpaților Orientali ce funcționau ca grăniceri ai Transilvaniei ocupate. Cam așa se întîmplă și acum: „domnii cei mari de la Viena” i-au prostit pe „iobagii lui Ciolacu” (așa cum au făcut strămoșii lor cu Horea și Avrămuț) să le apere interesele în schimbul unor promisiuni.

2) Intensificarea controalelor la frontierele terestre dintre Bulgaria și România precum și de către România la frontiera cu Ungaria (de exemplu, echipe multilaterale pentru măsuri compensatorii care să creeze un sistem cu mai multe filtre pentru a aborda în continuare neregulile privind migrația ilegală).

Nota mea: Nu cred că e nevoie să vă deslușesc ce înseamnă aceasta. Cozile la vamă vor fi și mai mari, controalele vor dura mai mult, vom sta ca vitele la poarta nouă, iar istoria se va repeta în continuare pentru ignoranții și naivii care uită de la mînă pînʼ

la gură și se lasă păcăliți și impresionați în alegerile electorale.

3) Colaborarea în vederea limitării mișcărilor secundare în conformitate cu dreptul Uniunii, în special prin angajamentul de a aplica rapid acordul de la Dublin, prin preluarea imediată a tuturor solicitanților de azil pentru care Bulgaria și România sînt responsabile în conformitate cu Regulamentul Dublin (și cu viitorul regulament privind azilul și Regulamentul privind gestionarea migrației), fără nici o limitare (în special în ceea ce privește numărul de persoane care urmează să fie preluate în decursul unei luni), prin preluarea beneficiarilor de protecție internațională în BG și RO, precum și prin garantarea rapidității (max. 3 zile lucrătoare) de răspunsuri la cererile de preluare. În prezent, acest lucru este în special relevant pentru solicitanții de azil afgani și sirieni.

Prin aceasta, recunoaștem importanța unui sistem de azil funcțional pentru funcționarea Schengen; în plus, transmitem semnalul că solicitanții de azil nu își pot alege țara de destinație și că cererea lor de azil va fi procesată de către statul membru responsabil.

Nota mea: Cu alte cuvinte ne obligăm să le golim țara de toți nespălații, golanii, vagabonzii și infractorii care lor le creează probleme că, deh, sînt născuți din funduri de împărați și nu suportă vulgul și să-i aducem aici ca să poată pe urmă să ne zică de la obraz că nu ne pot primi în Schengen fiindcă ar însemna ca toți acești indivizi periculoși să poată circula liber, ceea ce ei nu vor accepta. Nu mai vorbesc de faptul că vor accentua faptul că România va fi atunci o țară cu un grad ridicat de criminalitate, nesigură, cu probleme sociale etc.

Oare din cauza cui?

Probabil politicienilor austrieci nu le vine să creadă că le-a reușit manevra și se tăvălesc pe jos de rîs la felul în care „le-au tras-o” politicienilor noștri. În mod normal, la o asemenea propunere, domnul PM Ciolacu ar fi trebuit să le întoarcă spatele avertizîndu-i că toate propunerile lor prin UE se vor lovi de VETOul României. Dacă eram în locul lui, i-aș fi sunat pe americani și i-aș fi strîns cu ușa ca să pună presiune pe Ursula – o adevărată damă de pică americană – să ne admită în Schengen. Eu nu sînt însă PM-ul României și nici nu voi fi vreodată, așa că... trecem la punctul 4.

4) Desfășurarea consilierilor în materie de documente (inclusiv consilierii austrieci) pentru zborurile relevante la aeroporturi din Bulgaria și România; controale prin sondaj la sosirea în Austria, în conformitate cu dreptul Uniunii.

Nota mea: Tutelă pe față ca să fie siguri că ordinele lor sînt îndeplinite întocmai. De ce fac asta? Pentru ca umilința să fie totală și să înțelehem exact unde ne e locul.

5) Angajamentul de a discuta în 2024 despre un Spațiu Schengen funcțional și despre lucrările pregătitoare pentru măsuri compensatorii la frontiera dintre România și Bulgaria.

Nota mea: Angajamentul de a discuta în 2024 este o frecție la picior de lemn din punct de vedere juridic.

Nu înseamnă absolut nimic. Mai pe românește, e o vrăjeală.

Ridicarea frontierelor aeriene – dcizie care urma să fie adoptată în decembrie 2023, cu data intrării în aplicare pentru frontierele aeriene în conformitate cu modificarea orarelor de zbor, de exemplu, martie 2024.

Ridicarea frontierelor maritime – decizie care urma să fie adoptată în decembrie 2023, cu data intrării în vigoare pentru frontierele maritime aceeași ca și pentru frontierele aeriene.

Nota mea: Care e data exactă și modalitatea legalprocedurală prin care aceste decizii de ridicare ale frontierelor vor produce efecte juridice? Nu scrie. Știți de ce? Tocmai fiindcă e o abureală.

Calea de urmat: Angajamentul de a discuta în 2024 o dată exactă pentru o eventuală ridicare a controalelor la frontierele terestre în funcție, de asemenea, de punerea în aplicare cu succes a tuturor măsurilor complementare și a angajamentelor de la punctele 1-5 care să conducă la o îmbunătățire semnificativă a situației migrației în Austria”.

Prin măsuri compensatorii, precizăm, se înțelege: – circulația persoanelor (vize și cooperare consulară); – cooperarea polițienească; – sprijinul reciproc al polițiilor în domeniul asistenței judiciare; – schimbul de ofițeri de legătură între poliții; – cooperarea transfrontalieră la granițele interne, în special prin înființarea serviciilor comune ale poliției, vămii și poliției de frontieră pentru toate statele contractante; – misiuni de supraveghere și urmărire trans­ frontalieră a poliției; – cooperarea judiciară a statelor membre Schengen.

Nota mea: No, apoi numai pentru asta, domnul Ciolacu ar fi trebuit să-i țină pe austrieci în VETO și să-i saboteze în limitele legalității europene pe unde-i prindea pînă le ieșeau fumurile pe nas. Apropo, zicea domnia sa că-i dă în judecată pentru ultimul VETO contra aderării noastre la Schengen din consiliul JAI (Justiție și Afaceri Interne al UE). Cînd se va judeca primul termen? Nu am mai auzit nimic despre el...

Cum, domnule? Angajamentul de a discuta anul acesta despre o eventuală (deci nu e sigur, mai vedem în funcție de ce se întîmplă) ridicare a controalelor la frontierele terestre depinde de aplicarea cu succes a măsurilor de la punctele 1-5 (alea de le comentarăm pînă acum) care să conducă la o îmbunătățire semnificativă a situației migrației în Austria? Cum adică? Noi facem toate astea ca să îmbunătățim situația emigrației în Austria? Domnule Ciolacu, dumneata parcă ai jurat credință statului român, nu celui austriac! De ce lucrezi pentru „îmbunătățirea semnificativă a situației migrației în Austria”?

Totuși, poate că eu am interpretat greșit cele văzute. Nu am acces la toate datele problemei și nu e bine să judeci fără să ai totul pe masă. Spun asta fiindcă pe site-ul inpolitics.ro am găsit o postare a lui Rareș Bogdan care mă face să cred că există niște detalii pe care noi nu le știm. Citez: „Intrarea în Spațiul Schengen a fost prioritatea absolută a președintelui României, Klaus Iohannis, și a PNL. Presedintele a jucat inteligent, păcat că anumite lucruri nu pot fi divulgate acum (poate în memorii, peste niște ani)”.

Ce să mai zic? A început anul transformărilor. În ceea ce mă privește, am de gînd să particip la el în mod activ, cu ștampila în mînă. Dumneavoastră?

RM

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

A ctualitatea pe scurt  Fîşia Gaza „a devenit pur şi simplu nelocuibilă”, a avertizat vineri coordonatorul ONU pentru probleme umanitare în teritoriul palestinian, devastat de bombardamentele israeliene declanşate de atacul sîngeros al Hamas asupra Israelului la 7 octombrie, relatează AFP. „La trei luni după atacurile atroce din 7 octombrie, Gaza a devenit un loc al morţii şi al disperării”, iar locuitorii săi „se confruntă cu ameninţări zilnice sub ochii lumii”, a declarat Martin Griffiths, potrivit unui comunicat. Israelul a promis că va „distruge” Hamas – o mişcare islamistă clasificată drept teroristă de Israel, Statele Unite şi Uniunea Europeană – după atacul său fără precedent pe teritoriul israelian din 7 octombrie, care a provocat în jur de 1.140 de morţi, în principal civili, potrivit unui bilanţ efectuat pe baza celui israelian. Aproximativ 250 de persoane au fost luate ostatice, dintre care circa 100 au fost eliberate în timpul unui armistiţiu, la sfîrşitul lunii noiembrie. De atunci, operaţiunile militare israeliene au făcut 22.600 de morţi în Gaza, în majoritate femei şi minori, potrivit cifrelor difuzate vineri de Ministerul Sănătăţii al Hamas, aflată la putere în Gaza din 2007. „Continuăm să cerem o încetare imediată a conflictului, nu numai pentru populaţia din Gaza şi vecinii săi ameninţaţi, ci şi pentru generaţiile viitoare care nu vor uita niciodată cele 90 de zile de infern şi atacurile asupra celor mai fundamentale principii ale umanităţii”, a menţionat responsabilul ONU.  Cercetători bri­ tanici au declarat că un satelit revoluționar, poziționat la 36.000 de kilometri deasupra Pămîntului, va revoluționa modul în care ne pregătim pentru călătorii.

Acesta va fi capabil să furnizeze prognoze meteo mult mai precise, anticipînd apariția furtunilor și detectînd turbulențele înainte ca acestea să afecteze călătoriile aeriene. Satelitul, denumit MTG-S1 sau Meteosat Third Generation Sounder 1, este pregătit pentru lansare în anul următor de către Agenția Spațială Europeană (ESA), potrivit declarațiilor făcute pentru The Times de către James Champion, manager de proiect la Centrul European de Cercetare și Tehnologie Spațială (ESTEC) din Olanda. Champion a subliniat importanța instrumentului principal al satelitului, sonarul în infraroșu, care va revoluționa acuratețea previziunilor meteorologice. Acesta va detecta insta­ bilitățile meteorologice cu ore înainte ca norii să se formeze, permițînd oamenilor să planifice evenimente în aer liber cu mai multă siguranță și să obțină predicții precise despre furtuni și ploi.  Ministrul de Interne, Cătălin Predoiu, a făcut cîteva precizări cu privire la aderarea României în Spațiul Schengen, din luna martie a acestui an, subliniind că în ciuda faptului că este un „Schengen parțial”, aerian și maritim, aderarea îi aduce Românei un statut pe care nimeni nu i-l poate retrage. „Sînt mai multe fațete ale acestui subiect.

Pentru mine cel mai important lucru, într-o viziune personală, este faptul că noi am dobîndit un alt statut, avem statut de țară membră Schengen, (...) votăm în problemele Schengen, ne spunem părerea acolo, avem ștampilă Schengen, trebuie să schimbăm toate ștam­ pilele la frontieră, vor fi mai multe tipuri de ștampile.

Avem ștampile Schengen”, a declarat ministrul de Interne, Cătălin Predoiu. „Înseamnă foarte mult, pentru că din acest statut nu te mai poate scoate nimeni decît dacă vrei tu. Dacă îți faci treaba și performezi, nimeni nu mai poate spune în acest moment că nu mai ești membru în Schengen. Ceea ce este important. Este important ca profil de țară, este important că s-a marcat un pas înainte”, a conchis ministrul.  Ministrul de externe japonez, Yoko Kamikawa, a promis duminică Ucrainei, în cursul unei vizite la Kiev, sprijin pentru a continua să se apere contra agresiunii ruse, transmite dpa. Japonia va transfera 37 milioane de dolari într-un fond al NATO, a declarat Kamikawa într-o conferinţă de presă comună cu omologul său Dmitro Kuleba, potrivit mass-media din Ucraina. Aceşti bani vor fi dedicaţi apoi pentru apărarea antiaeriană a Ucrainei şi vor fi folosiţi pentru sisteme de detectare de drone.

Japonia sprijină Ucraina în lupta împotriva invaziei ruse şi, de asemenea, s-a aliniat la sancţiunile occidentale impuse Rusiei.  Donald Trump a ținut un discurs electoral în fața alegătorilor din Iowa și a

povestit o discuție privată pe care a avut-o cu președintele Franței, Emmanuel Macron. Trump a avut, în stilul caracteristic, un discurs spumos care a stîrnit hohote de rîs printre oamenii care s-au strîns la mitingul electoral.

Acesta a povestit discuția privată pe care a avut-o cu Emmanuel Macron, atunci cînd a aflat că președintele Franței urma să promulge o lege care să taxeze suplimentar firmele americane. „Îl știți pe Macron? E un tip foarte de treabă. L-am sunat și i-am zis «Emmanuel, ce faci?». Mi-a răspuns că bine. «Emmanuel, am auzit că vrei să taxezi companiile americane cu 25%. Pe cine altcineva mai taxezi așa?» Mi-a zis că «pe nimeni deocamdată, dar o să o facem». I-am zis imediat: «Dar nu o vei face, Emmanuel!». Mi-a răspuns: «Legea e deja trecută, Donald». I-am zis: «Ai face bine să o anulezi, pentru că dacă nu o vei anula vei plăti taxe cu 100% mai mari pe toate vinurile și șampaniile pe care le exporți în Statele Unite ale Americii, începînd din seara asta!». A răspuns imediat că: «Nu, nu, nu poți face asta, Donald!

Nu o poți face!». I-am zis că sigur că pot să fac asta și o să semnez legea chiar acum. A zis: «Nu, nu, nu, anulăm legea!». Și ăsta a fost finalul poveștii. A fost atît de ușor”, a povestit Donald Trump la mitingul electoral pe care l-a avut la Iowa. „Credeți că Joe Biden ar fi putut face ceva de genul acesta? Habar n-are. L-am văzut seara trecută, nu era în stare să găsească scările ca să coboare de pe scenă. Se uita foarte confuz. Terminase discursul care de obicei nu durează mai mult de trei minute pentru că medicamentele își pierd efectul după trei minute. Se tot uita în jur așa, confuz”, a spus Donald Trump.  Oamenii de știință sînt pe punctul de a descifra cauzele îmbătrînirii și cred că în următorul deceniu ar putea exista tratamente pentru a încetini acest efect. Anunțul vine de la cercetătorii de la Universitatea Cambridge, care bănuiesc că răspunsul se află la elefanți, balene și „meduze nemuritoare”, care au o durată de viață mai lungă și sînt rezistente la cancer. Iar cheia longevității lor pare să fie capacitatea de a repara daunele din ADN-ul lor. Echipa lucrează acum la recrearea acestor abilități pentru a le face transferabile la oameni, ceea ce ar permite întinerirea celulelor la o stare funcțională mai tînără pentru a întîrzia apariția tuturor afecțiunilor legate de vîrstă. „Este un moment foarte interesant pentru cercetarea în domeniul îmbătrînirii.

Cred că vom începe să vedem intervenții anti-îmbătrînire la om care vor apărea în următorul deceniu”, a declarat Delphine Larrieu pentru Cambridge Independent. O meduză „nemuritoare” ar putea deține indicii pentru anti-îmbătrînire în rîndul oamenilor, deoarece este singura specie de acest gen capabilă să revină la starea juvenilă și să crească din nou pînă la stadiul de adult de-a lungul întregii sale vieți. Este posibil ca ceea ce fac ele pentru a rezista îmbătrînirii – unele pot trăi pînă la 200 de ani – să fie și ceea ce le face mai puțin predispuse la cancer. Dacă mutațiile ADN-ului cauzează atît îmbătrînirea, cît și cancerul, atunci reducerea ratei de mutații prin răspunsuri mai precise la daunele ADN ar putea rezolva ambele probleme deodată.  Președintele Consiliului European, Jean Michel, și-a anunțat demisia și a explicat că va candida la alegerile europarlamentare din țara sa. Astfel, președinția Consiliului European va fi preluată, temporar, de către țara care asigură președinția rotativă a Uniunii Europene. Ungaria va fi cea care asigură președinția rotativă, iar Viktor Orban ar putea deveni președintele Consiliului European într-o perioadă crucială, informează The Guardian. Astfel, Orban – care a fost acuzat în repetate rînduri că a ținut ostatic sprijinul european pentru Ucraina, în timp ce miliarde de euro din fondurile UE pentru Ungaria au fost înghețate din cauza unor dispute legate de statul de drept – ar conduce de fapt consiliul. Duminică, Michel a reacționat la criticile aduse deciziei sale, spunînd: „Vreau să fie clar că, în orice caz, în iunie trebuia să se ia decizia privind succesorul meu, iar decizia Parlamentului va fi în iulie, astfel încît este ușor pentru Consiliu să decidă, să anticipeze intrarea în funcție a succesorului meu”.

Liderii europeni urmează să se întîlnească pe 17, 27 și 28 iunie – după alegerile parlamentare cincinale, care au loc în întregul bloc în perioada 6-9 iunie – pentru a începe să se lupte pentru posturile de conducere ale blocului, inclusiv pentru președinții Comisiei și

17 Consiliului.  Biserica Romano-Catolică ar trebui să se „gîndească serios” la posibilitatea de a permite preoţilor să se căsătorească, a declarat un înalt oficial al Vaticanului şi consilier al Papei Francisc într-un interviu publicat duminică, relatează Reuters, conform news.ro. „Este probabil prima dată cînd spun acest lucru în mod public şi va suna ca o erezie pentru unii oameni”, a declarat pentru Times of Malta arhiepiscopul Charles Scicluna din Malta, care este şi secretar adjunct în cadrul biroului doctrinar al Vaticanului. Papa Francisc a exclus orice şansă ca el să schimbe regula romano-catolică potrivit căreia preoţii trebuie să fie celibatari. Dar aceasta nu este o doctrină oficială a Bisericii şi, prin urmare, ar putea fi schimbată de un viitor Papă. Scicluna, poate cel mai bine cunoscut pentru investigaţiile sale privind infracţiunile de abuz sexual, a remarcat faptul că Biserica a „pierdut mulţi preoţi mari pentru că au ales căsătoria”. El a spus că „există loc” pentru celibat în Biserică, dar şi că aceasta trebuie să ia în considerare faptul că un preot se îndrăgosteşte uneori. Atunci el trebuie să aleagă „între ea şi preoţie, iar unii preoţi fac faţă acestei situaţii angajîndu-se în secret în relaţii sentimentale”.  Italia, prin vocea ministrului său de Externe, Antonio Tajani, cere UE formarea unei armate proprii.

La scurt timp după acest anunț, din partea Rusiei a venit o reacție cu tentă ironică. „Vom aproba o busolă strategică care nu este răspunsul la războiul din Ucraina, ci o parte a răspunsului, pentru că ea trebuie să ne facă mai puternici militar. Acţiunile detaliate sînt ambiţioase, dar realizabile cu un angajament politic susţinut”, a spus, în martie 2022, șeful diplomației comunitare, Josep Borrell. Acum, ideea ca UE să-și alcătuiască o armată proprie revine în prim-plan. Întrun interviu acordat presei italiene, șeful diplomației de la Roma, Antonio Tajani, a declarat că o cooperare europeană mai strînsă în domeniul apărării este o prioritate pentru partidul Forza Italia pe care îl conduce. „Dacă vrem să fim apărători ai păcii în lume, avem nevoie de o armată europeană. Iar aceasta este o precondiţie fundamentală pentru a putea avea o politică externă europeană eficientă“, a declarat el în interviul publicat duminică. „Într-o lume cu actori puternici precum Statele Unite, China, India, Rusia – cu crize din Orientul Mijlociu pînă în Indo-Pacific – cetăţenii italieni, germani, francezi sau sloveni nu pot fi protejaţi decît de ceva care există deja, şi anume Uniunea Europeană”, a adăugat el.  Făcînd o aluzie la conflictele din Orientul Mijlociu și Europa de Est, Papa Francisc a afirmat luni că „lovirea fără discernămînt” a civililor reprezintă o crimă de război, deoarece încalcă dreptul internațional umanitar, scrie Reuters. Suveranul pontif și-a exprimat opinia într-un discurs de 45 de minute adresat reprezentanților acreditați ai Vaticanului din 184 de țări, discurs denumit uneori „starea lumii”. În cadrul prelegerii, Papa a mai abordat conflictele din Africa și Asia, crizele de migrație din Statele Unite și America Latină, schimbările climatice și persecuția creștinilor. El a condamnat atacul transfrontalier al Hamas din Gaza în sudul Israelului, din 7 octombrie, drept un act „atroce” de „terorism și extremism”, și a reiterat apelul pentru eliberarea imediată a celor încă ținuți ostatici de militanții din Gaza. În declarațiile sale care leagă cele două conflicte de amploare (din Ucraina și din Gaza), Francisc a subliniat că războiul modern adesea nu distinge între obiectivele militare și cele civile. Nu există conflict care să nu ducă, într-un fel sau altul, la „lovirea fără discernămînt” a populației civile, a menționat el. „Poate că trebuie să conștientizăm mai clar că victimele civile nu sînt doar daune colaterale, ci sînt bărbați și femei, cu nume și prenume, care își pierd viețile”, a subliniat Francisc. Pontiful a mai menționat că recrudescența antisemitismului de la începutul războiului din Gaza reprezintă o „ură” ce trebuie eliminată din societate. În alte părți ale discursului său, Francisc a criticat industria arma­mentului, cerînd înființarea unui fond unde banii economisiți prin reducerea stocurilor de arme să fie direcționați pentru eliminarea foametei. De asemenea, a pledat pentru interzicerea universală a maternității surogat, pe care a descris-o drept „deplorabilă” și o gravă încălcare a demnității atît a femeii, cît și a copilului. „Un copil este întotdeauna un dar și niciodată baza unui contract comercial”, a subliniat el.

R.M.

18

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

Ghid de resuscitare a rezoluţiilor de Anul Nou Anul Nou reprezintă, pentru mulţi, catalizatorul schimbărilor pentru care nu și-au făcut timp sau nu au cheltuit suficientă energie în anul precedent. Pe 1 ianuarie listele cu rezoluţii se rotunjesc promiţător, însă respectarea lor – în devălmășia de probleme și de termene cotidiene – degenerează uneori într-un adevărat supliciu. Statisticile arată că, încă dinainte de luna ghioceilor, multe dintre angajamentele asumate la pragul dintre ani sînt abandonate, odată cu colapsul voinţei și motivaţiei. Discuţia despre hotărîrile pe care le luăm în prag de an nou pare nepotrivită la început de februarie.

Dacă aruncăm un ochi asupra statisticilor, cons­ ta­tăm că eșecurile noastre nu ne plasează într-o minoritate stingheritoare și că, de fapt, abandonul angajamentelor de Anul Nou e apanajul unei majorităţi (cîteodată) zdrobitoare.

Renunţînd chiar după linia de start Potrivit Statistic Brain Research Institute, doar 8% dintre americanii care își stabilesc ţinte pentru noul an reușesc să le și atingă, în timp ce 42% nu au reușit nici măcar o dată să-și ducă la capăt bunele intenţii, iar 48% au cunoscut rareori gustul succesului. Acest voiaj pe un drum presărat cu intenţii bune, dar care sfîrșește într-o fundătură le e cunoscut și englezilor. Potrivit unui sondaj Bupa, realizat în noiembrie 2015, doar 1 din 8 britanici au reușit să bifeze obiectivele fixate.

Dacă 80% au eșuat după 3 luni sau chiar mai repede, 66% au capitulat în faţa efortului de a împinge la deal bolovanul rezoluţiilor încă din prima lună. Eșecul nu pare a fi o surpriză nici măcar pentru protagoniști, cîtă vreme un alt sondaj Bupa, publicat în decembrie 2016, releva faptul că jumătate dintre cei care intenţionau să facă ajustări ale stilului lor de viaţă nu erau deloc siguri că vor izbuti în acest demers. Strava, reţeaua socială a sportivilor, a identificat chiar o „zi a renunţărilor”, localizată, deloc onorabil, în prima jumătate a lunii ianuarie. Analizînd peste 30 de milioane de activităţi la nivel global din luna ianuarie, Strava a stabilit că a doua vineri din ianuarie ar fi ziua în care motivaţia legată de exerciţiul fizic intră în colaps.

Un alt studiu, citat de The Independent, stabilește că, în medie, o persoană își urmărește conștiincios rezoluţiile timp de 3 săptămîni și jumătate, așadar 24 ianuarie ar fi „ziua eșecului”. Potrivit U.S.News, 80% din rezoluţiile de Anul Nou persistă pînă în a doua jumătate a lunii februarie. Chiar dacă cifrele nu se suprapun perfect, imaginea de ansamblu nu e una fericită: pare că șansele de schimbare sînt mai degrabă împotriva decît de partea celor doritori să își reseteze obiceiurile. Totuși, potrivit studiilor, cei care își stabilesc explicit obiectivele au de 10 ori mai multe șanse de a ajunge la finish cu ele decît cei care nu o fac. Condiţia este să își gestioneze înţelept resursele pe care le au, să nu se lase descurajaţi de obstacole și mai ales să își propună obiective realizabile. Este tentant să pui pe listă schimbări comportamentale de anvergură, însă atunci cînd voinţa este forţată să se fragmenteze între obiective concurente, înfrîngerea bate la ușă.

Totul sau nimic Rezoluţiile ambiţioase ne pot aduce entuziasmul la cote incandescente, dar practica arată că longevitatea lor e destul de îndoielnică. Realismul schimbărilor mari (să alergi 10 km zilnic, să renunţi definitiv la desert sau să citești 100 de cărţi noi pe an) este invers proporţional cu distanţa dintre acestea și obiceiurile actuale. „Stabilirea obiectivelor mici, realizabile pe tot parcursul anului, în loc de un obiectiv singular și copleșitor pe 1 ianuarie, vă poate ajuta să atingeţi ceea ce vă străduiţi să obţineţi”, afirmă psihologul Lynn Bufka, subliniind faptul că accentul nu trebuie să cadă pe anvergura schimbării, cît

pe conștientizarea nevoii de schimbare și pe avansarea cu pași mici spre ţelul propus.

Schimbările foarte mari, survenite în intervale mici de timp, au un potenţial de seducţie inepuizabil, dovadă popularitatea dietelor care promit debarasarea de un număr mare de kilograme în cîteva săptămîni, cînd magia nu funcţionează chiar în intervalul a 3-4 zile. Potrivit dr. Roberta Anding, profesor de nutriţie la Colegiul de Medicină Baylor, modificările mici ale stilului de viaţă sînt un predictor mai bun al rezultatelor reale. Șansele de succes sînt amplificate de tratarea obiectivelor propuse ca resetări mai degrabă decît ca rezoluţii, susţine Anding.

O reţetă aproape infailibilă de autosabotare este să muști mai mult decît poţi mesteca, punctează plastic și scriitorul James Clear într-un articol publicat în Huffington Post, în care rezumă problematica schimbării la o concluziecheie: poţi avea un vis mare, dar plămădirea lui ţine de perseverenţa cu care urmezi o multitudine de pași mici.

Progresele mici menţin motivaţia pe linia de plutire, cu atît mai mult cu cît ruperea obiceiurilor nocive, la fel ca și formarea celor dorite sînt procese care consumă mai mult timp decît sîntem dispuși să admitem la început de drum.

Timpul lucrează pentru noi, dar în ritmul lui Ideea că ne putem forma un nou obicei în doar 3 săptămîni a fost îndelung vehiculată, avînd priză la public pentru că, în definitiv, 21 de zile reprezintă o perioadă de timp foarte rezonabilă. Nu este însă neapărat și corectă, atrage atenţia Oliver Burkeman într-un articol scris pentru The Guardian, în care face săpături pentru a descoperi originea acestui număr magic. Așa ajungem la chirurgul plastician Maxwell Maltz, care a descoperit, în anii ’50, că pacienţii săi aveau nevoie de aproximativ 21 de zile pentru a se acomoda cu noua lor înfăţișare.

Constatînd că și schimbările comportamentale proprii reclamau un minimum de 21 de zile, Maltz își va publica observaţiile într-o carte devenită bestseller, „PsychoCybernetics”. Concluzia lui Maltz era că este necesară o perioadă de cel puţin 3 săptămîni pentru ca o imagine mintală veche să se destrame și să apară o alta nouă.

Problema rezoluţiilor de Anul Nou este, de fapt, problema vieţii în sine: „a preţui plăcerile prezentului mai mult decît satisfacţiile viitorului”, scrie David DeSteno, profesor de psihologie la Northeastern University. Pe de o parte, sîntem supuși acestei permanente tentaţii, iar pe de altă parte sîntem asaltaţi de cărţi care ne învaţă cum să ne educăm autocontrolul prin puterea voinţei.

Dar dacă voinţa este factorul-cheie în schimbarea propriilor comportamente, de ce alegem mai degrabă ciocolata decît merele și de ce cheltuim banii în achiziţii impulsive în loc să-i virăm într-un cont de economii, se întreabă DeSteno, punînd la îndoială paradigma clasică a autocontrolului. Nu doar că voinţa slăbește atunci cînd e piesa de rezistenţă a strategiei noastre, dar modul în care privim schimbarea seamănă mai degrabă cu autoflagelarea, cîtă vreme mintea e nevoită să ducă o luptă de uzură cu ea însăși.

Schimbarea este (și) o problemă de mediu

Mediul în care este plantat un obicei joacă un rol la fel de important ca natura acestuia, este concluzia unui articol semnat de jurnalista Alix Spigel, care analizează modul în care și-au gestionat dependenţa de heroină soldaţii americani din Vietnam. Ca răspuns la o problemă de dimensiuni îngrijorătoare – în anii ’70, aproximativ 15% dintre soldaţii armatei americane din Vietnam foloseau heroina –, guvernul a creat un program de prevenţie și de reabilitare, monitorizînd situaţia soldaţilor inclusiv după întoarcerea lor acasă.

Lee Robins, cercetătorul psihiatric implicat în acest program, a descoperit că procentul de vindecare a dependenţei, odată cu revenirea în ţară, a fost unul incredibil: 95% din consumatorii de heroină nu au recidivat la întoarcerea în Statele Unite. Rezultatele au fost atît de incongruente cu informaţiile și percepţiile asupra consumatorilor de heroină (se credea că, odată dependenţi, aceștia sînt condamnaţi la moarte sigură; realitatea arată însă așa), încît iniţial s-a crezut că studiul a fost comandat politic. De fapt, cercetarea a infirmat, cel puţin parţial, teoria oamenilor de știinţă din deceniile ’60-’80, conform căreia schimbarea comportamentului decurge din modificarea scopurilor și dorinţelor, susţine Wendy Wod, profesor de psihologie la Univer­ sitatea din California de Sud. Este posibil să schimbi dorinţele și intenţiile cuiva care dorește să renunţe la un comportament înrădăcinat, însă dacă repetarea lui a fost frecventă, transformarea se va cantona la nivel de intenţii. Mediul în care ne aflăm modelează (ba chiar dictează) acţiunile noastre mai mult decît sîntem conștienţi, afirmă Neal, oferind exemplul fumătorilor, cărora vederea locului în care se fumează de obicei le creează dorinţa puternică de a-și aprinde ţigara. „Aproximativ 45% dintre acţiunile zilnice sînt repetitive și au loc în același mediu”, susţine David Neal. Lipsa de recidivă a soldaţilor americani s-a datorat tocmai abandonării mediului în care s-a consumat adicţia, comentează Wood, care susţine că perturbarea mediului obișnuit contribuie la renunţarea la comportamentul inadecvat. (...)

Graţie rezoluţiilor făcute de Anul Nou, în lista de cumpărături a familiilor a crescut procentul de alimente sănătoase. O alegere meritorie, dacă împotriva ei n-ar complota alegeri dintr-un registru diametral opus.

Datele unui studiu recent indică faptul că, în sezonul de vacanţă, cheltuielile pentru alimente crescuseră cu 15% faţă de restul anului, iar 75% din cheltuiala suplimentară a fost înghiţită de articole alimentare mai puţin sănătoase. După sezonul sărbătorilor de iarnă, vînzarea alimentelor sănătoase a crescut cu 29,4% comparativ cu valoarea iniţială și cu 18,9% faţă de perioada vacanţei.

O victorie a alimentelor sănătoase și nu prea, întrucît vînzările de alimente nesănătoase rămăseseră la același nivel cu cel din perioada sărbătorilor – iar numărul de calorii se înscria pe o curbă ascendentă, depășindu-l cu 9,3% pe cel al alimentelor achiziţionate de sărbători.

Concluzia studiului este rezumată astfel de nutriţionista Lizzy Pope, de la Universitatea din Vermont: achiziţia articolelor alimentare sănătoase devine un surogat pentru atingerea obiectivelor privind sănătatea. Faptul că o pungă de salată se răsfaţă peste o cutie de ciocolată ne poate da senzaţia că ne-am înscris deja pe ruta spre succes, oferindu-ne impresia, în cuvintele lui Pope, că lucrăm la obiectivele noastre în timp ce evidenţa arată că le sabotăm.

Un progres, fie și lent, este totuși mai bun decît regresul sau decît stagnarea. Și, desigur, pentru că peste un an ne-am fi dorit să fi început astăzi, începînd efectiv am putea fi cu un obicei mai sănătos sau cu o satisfacţie mai vie chiar mai buni decît noi înșine.

Carmen Lăiu (Semneletimpului)

RM

19

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ Bananele influențează metabolismul sistemului gastric

Deși se știe că bananele au multe beneficii pentru sănătate – în special datorită potasiului – există, de asemenea, un efect secundar foarte surprinzător al consumului regulat de banane. De fapt, consumul de banane poate oferi corpului dumneavoastră o moleculă specifică care ajută la digestie și vă face să vă simțiți plini: vorbim de amidon rezistent!

Amidonul rezistent scade glicemia după mese, hrănește bacteriile bune din intestin și ajută la pierderea în greutate, încetinind digestia și menținîndu-ne sătui mai mult timp. Acesta face parte dintr-o categorie mai mare de carbohidrați care nu sînt digerați complet. De fapt, unele cercetări au arătat că alimentele bogate în amidon rezistent oferă jumătate din caloriile omologilor tradiționali cu amidon din cauza lipsei de absorbție!

Amidonul rezistent este un tip de carbohidrat care funcționează mai mult ca fibre decît carbohidrați.

Este numit astfel din cauza peretelui său exterior dur, deoarece „rezistă” la digestie. Această rezistență afectează apetitul și zahărul din sînge. „Amidonul rezistent nu este digerat și trece neschimbat prin tractul gastro-intestinal, unde acți­ onează ca o fibră prebiotică și solubilă”, spune Kate Gerweck. Amidonul rezistent din banane a fost studiat în legătură cu sănătatea intestinului și s-a demonstrat că îmbunătățește semnificativ calitatea scaunului, reduce scaunele dureroase, crăpate sau dure, îmbunătățește frecvența scaunului. De obicei, metoda de gătit și refrigerare ajută la crearea amidonului rezistent benefic.

De exemplu, cartofii fierți nu oferă un amidon rezistent.

Cu toate acestea, dacă fierbeți cartofii și îi lăsați peste noapte la frigider, se va forma amidon rezistent.

Obțineți amidon mai rezistent mîncînd banane mai verzi, care lasă un gust cretos în gură – postgustul amidonului rezistent! Cînd o banană devine galbenă

sau dezvoltă pete maronii, conținutul său de amidon a scăzut și a fost înlocuit cu zahăr. Din acest motiv, bananele maro sînt grozave pentru coacere! Dacă nu vă place să mîncați banane verzi, puteți masca cu ușurință gustul de cretă adăugînd banana într-un smoothie.

Cum susține amidonul rezistent sănătatea?

Există trei procese principale în organism despre care cercetătorii au descoperit că sînt afectate pozitiv de amidonul rezistent. Mai presus de toate, zahărul din sînge și rezistența la insulină. „Amidonul rezistent este cel mai subestimat ingredient cînd vine vorba de zahărul din sînge”, spune Kelly Schmidt. Susține sănătatea intestinului, dar promovează și sensibilitatea la insulină.

Deoarece aproximativ jumătate din carbohidrații de amidon rezistent nu sînt digerați, ei nu intră în fluxul sanguin unde ar crește nivelul zahărului din sînge! Dacă ați fost diagnosticat cu diabet sau rezistență la insulină, puteți beneficia de încorporarea amidonului rezistent în dieta dumneavoastră! Cercetările au arătat că consumul a pînă la 40 de grame de amidon rezistent pe zi poate îmbunătăți sensibilitatea la insulină la persoanele cu sindrom metabolic! În al doilea rînd, amidonul rezistent afectează microbiomul intestinal. Această armată de bacterii de patru trilioane trăiește în tractul gastrointes­ tinal și dictează o mare parte din sănătatea metabolică, inclusiv scăderea în greutate, semnalele de foame și pofta.

Cel mai bun mod de a crea un microbiom intestinal sănătos este să mîncați alimente care cresc diversitatea bacteriilor intestinale sănătoase. Acestea se numesc alimente probiotice, ce hrănesc bacteriile bune din

pe regina Charlotte, soţia regelui Charles al III-lea, O istorie a farselor (335) oriprovenit din casa de Hanovra; a auzit toate bîrfele şi

O farsă literară, folosită ca experiment jurnalistic

Dezgustat de sîngerosul best-seller American Psycho, în 1991 jurnalistul David Wilkening din Florida a încercat un experiment. Luînd romanul Puiul de cerb al scriitoarei Marjorie Kinan Rawling, devenit bestseller în 1938, a renunţat la introducere şi primele trei capitole şi l-a trimis, sub propriul lui nume, unui număr de 22 de editori. Printre aceştia se afla Scribner’s, editura care publicase iniţial această poveste mult îndrăgită, ce cîştigase şi Premiul Pulitzer, despre un băiat din Florida şi tînărul său cerb. Ecranizată în 1946 într-o producţie cinematografică cu Gregory Peck în rolul principal, cartea se află şi astăzi în librării – dar aparent redactorul de la Scribner’s, care îi respinse oferta lui Wilkening, nu a auzit niciodată de ea. Contactat de agenţia de presă Associated Press după ce Wilkening a dezvăluit public farsa, acesta a spus: „Nu ne pierdem foarte mult timp doar asupra unui singur manuscris“ şi a închis telefonul cînd a fost întrebat dacă citise vreodată Puiul de cerb.

Dintre ceilalţi douăzeci şi doi de editori, doisprezece au refuzat manuscrisul de la început şi opt nici măcar nu s-au ostenit să dea un răspuns. Clasicul roman a fost recunoscut o singură dată; de către proprietarul unei edituri foarte mici, Pineapple Press. „Ne-am dat seama de la primele pagini, pentru că era atît de evident!“, remarca el.

Hoață și impostoare (1) Părăsindu-şi satul natal din comitatul Staffordshire şi sosind la Londra la vîrsta de şaisprezece ani, Sarah Wilson, o tînără ambiţioasă, isteaţă şi spirituală a avut noroc. În cîteva săptămîni s-a angajat ca fată în casă a domnişoarei Caroline Vernon, o doamnă de onoare a reginei şi astfel, la începutul anului 1771 s-a trezit în „Casa reginei“ (acolo unde se află, în prezent, Palatul Buckingham). Aici a avut ocazia să o vadă de multe

scandalurile şi în curînd s-a obişnuit atît de mult cu norocul ei, încît invidia a luat locul admiraţiei. Aceşti curteni se bucurau de o viaţă împlinită, lipsită de griji, fără a fi nevoiţi să ridice un deget, totuşi nu erau mai buni ca ea, nu aveau o educaţie mai bună ca ea şi, cu siguranţă, nu erau mai inteligenţi ca ea.

Poate că Sarah a acţionat din impuls cînd, aflînduse singură în camera reginei, a deschis sertarele mesei de toaletă şi a luat de acolo pietre preţioase, cercei, un pandantiv, un inel de aur, un portret în miniatură al reginei, chiar şi una din rochiile Maiestăţii sale.

Poate s-a gîndit că, din moment ce regina are aşa de multe bijuterii, hoţia nu va fi observată. Dar s-a înşelat amarnic. Regina a observat că obiectele cu pricina lipsesc şi a dat ordin ca încăperea să îi fie păzită permanent. La interval de cîteva zile, Sarah a fost prinsă cu mîţa-n sac. Dreptatea s-a făcut iute.

Acuzată de furt şi violare a intimităţii regale, pedeapsa cu moartea a fost înlocuită cu deportarea. Astfel, în luna iulie 1771, doar la şaptesprezece ani, o navă de închisoare a purtat-o pînă în Baltimore, Maryland.

Scoasă la vînzare şi cumpărată de un anume domn W. Devall din Bush Creek, ţinutul Frederick, la scurt timp după aceea a fugit şi de aici.

Uimitor, în bocceaua ei cu lucruri personale se mai aflau şi cîteva obiecte furate de la regină, inclusiv o rochie, un inel şi portretul în miniatură. Cu această recuzită, Sarah s-a transformat în „prinţesa Susanna Caroline Matilda, sora reginei Charlotte“, care se certase cu restul familiei şi plecase în exil american în urma scandalului. Înşelătoria a fost, în mod natural, sprijinită de abilitatea ei de a ţine discursuri coerente şi de com­portamentul ei stilat, ca şi de cunoştinţele despre ceea ce se întîmpla, în intimitate, la curtea regală britanică. (va urma) STUART GORDON

intestinul nostru, ajutîndu-le să se dezvolte în timp, depășindu-le pe cele rele. Acest echilibru poate fi creat prin consumul de alimente bogate în amidon rezistent! „Amidonul rezistent dintr-o banană acționează ca un probiotic, ceea ce înseamnă că hrănește bacteriile bune. Un echilibru de bacterii intestinale a fost legat de niveluri îmbunătățite de zahăr din sînge”, spune Lacy Ngo. Al treilea mod în care amidonul rezistent contribuie la sănătate este prin suprimarea apetitului. Deoarece rezistă la digestie, încetinește, de asemenea, golirea gastrică și vă menține mai sătui pentru mai mult timp, ceea ce, la rîndul său, reduce aportul total de calorii zilnic. Indiferent dacă doriți să slăbiți, să vă îmbună­ tățiți sănătatea intestinală și metabolismul, amidonul rezistent vă poate ajuta să vă atingeți obiectivele.

Așa cum am mai menționat și în alte articole, sănătatea vine din intestine, unde este depozitată 80% din imunitatea omului. Tot aici se găsește cea mai mare cantitate de serotonină, hormonul relaxării, care la lăsarea întunericului se transformă în melatonină, oferind un somn liniștitor. Microbiomul intestinal conține un „autobuz” plin cu bacterii sănătoase și patogene. Echilibrul energetic între cele două forme este „cheia sănătății”.

Medicina energo-informațională, care are la bază fizica cuantică, este în măsură să depisteze la timp patogenitatea, să o neutralizeze și să întrerupă procesul de autodistrugere și activează procesul de autovindecare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

nsuiri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Post de înaintaș; 2) Cîștig din pagubă (pl.); 3) Esență de lemn! – Lungime de undă – Date în leagăn!; 4) Răvașe de sărbători; 5) Cap cu turban – Punte bătută de valuri; 6) Înscrisă în cerc – Punct marcat cu mîna; 7) Nu duce lipsă – Aflat la nivelul solului; 8) Întărită în apărare; 9) Patria șahului – Lansare la rampă! – Plecat de jos... la atac!; 10) Plin de talent! – Puse la respect.

VERTICAL: 1) Primul pe listă; 2) Reluare cu capul; 3) Meci deschis! – Înscrisă la cuvînt; 4) A ieși la lumină – Ilustrul necunoscut; 5) Scris în proză – Director la masa verde; 6) Unii fără pereche; 7) Lucrare plină de greșeli – Copilul nimănui; 8) Poarta sărutului! - Pe teren propriu; 9) Tablă de materii – Tratat popular de medicină; 10) Exemplu de fermitate.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,NEDUMERIRI” 1) CASCADORII; 2) ARTIFICIER; 3) LEAT – VATRA; 4) ANTICAR – TN; 5) MAI – AGITA; 6) I – SANATATE; 7) TITRAT – ROS; 8) ALIC – ISCAT; 9) TACANIT – RI; 10) ARINI – INEC

20

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

Bratislava – un oraș surprinzător (III)

De-a lungul secolelor catedrala a primit spre îmormîntare trupurile multor figuri emblematice, cum ar fi demnitari bisericești, președinți din ținutul Pozsony, sau Jozef Ignac Bajza, autorul primei nuvele slovace și, de asemenea, episcopi, preoți, preoți francezi propovăduind Revoluția franceză și mulți alți oameni nebotezați în Biserica Catolică. A treia și ultima criptă aparține arhiepiscopului și este singura criptă deschisă publicului. Se deschide în două holuri sub nava bisericii în direcția străzii Kapitulska și conține peste 90 de morminte. A doua criptă aparține ordinului călugăresc iezuit, este accesibilă dinspre Capela Sf. Ana, și se află sub drumul ce leagă catedrala de seminarul teologic din apropiere. Prima este cripta familiei Palffy, așezată sub altarul principal, care se poate accesa și din exterior. Intrarea în criptă se face prin partea de nord a catedralei și este marcată cu blazonul familiei Palffy.

Deasupra este o sculptură din anul 1613 reprezentînd un cavaler în armură și o scoică. Această familie a fost foarte importantă în Bratislava, fiindcă ei erau proprietarii castelului. Încă din momentul construcției catedralei deasupra unui cimitir, ea a avut catacombe de o întindere necunoscută și cripte conținînd resturile unui mare număr de importante figure istorice.

Coroana Sf. Ștefan așezată în vîrful turnului bisericii a fost pusă acolo în 1847, în timpul reparației turnului avariat că să comemoreze importanța cate­ dralei ca biserică a încoronării. Corona cîntărește 150 kg, măsoară peste 1 metru în diametru și stă pe o pernă aurită cu dimensiunile de 1,2/ 1,2 m, înaltă de 1,64 m. Perna și coroana conțin un total de 8 kg de aur și au fost restaurate în 2010.

Catedrala a devenit biserică a încoronării regilor maghiari în 1563 continuînd tradiția bisericii Fecioara Maria din Szekesfehervar, după cucerirea acestui oraș de către otomani. Pe 8 septembrie 1563, coroana Sf. Ștefan a fost pusă pe capul lui Maximilian al II-lea, fiu al împăratului Ferdinand I de Habsburg. În total, au fost încoronați aici 11 regi împreună cu 8 dintre soții lor, între 1563 – 1830, incluzînd-o aici și pe Maria Tereza de Austria.

Încoronările Biserica a obținut forma să actuală de-a lungul perioadei cuprinse între anii 1869 – 1877 cînd a fost reconstruită în stil gotic după distrugerile provocate de incendii, război, cutremure și alte dezastre. În 1760 vîrful turnului gotic a fost lovit de fulger și înlocuit cu unul baroc, care a fost ulterior distrus de foc în 1835 și reconstruit în 1847 cu ceva modificări, iar deasupra i-a fost adăugată coroana Sf. Ștefan. Adăugările ce au avut loc în Secolul al XVIII-lea includ Capela St. John, în stil baroc care a servit drept mausoleu. A fost construită cu prețul a 2.000 de piese de aur pe cheltuiala Cardinalului Peter Pazmany ca, de altfel, și faimoasa scultura ecvestră a Sf. Martin adăugată în 1744. Ambele lucrări au fost realizate de Georg Rafael Donner.

Pentru că orașul s-a dezvoltat foarte mult, a primit în 1291 privilegii adiționale, iar biserica a devenit insuficientă pentru nevoile sale. Construcția unei noi biserici gotice va începe în 1311 pe locul unei foste biserici și al cimitirului acesteia. Construcția a

Bratislava – Castelul Devin

continuat pînă în 1452 cu toată greutatea construcției și a lipsei de fonduri. Pentru o scurtă perioadă, la începutul Secolului al XV-lea, construcția bisericii a fost oprită din cauza războaielor husite. În 1452, biserica a fost finalizată și au început serviciile religioase, deși lucrările au continuat pînă în Secolul al XVI-lea De-a lungul acestei perioade un nou altar a fost adăugat împreună cu două capele dedicate reginei Sofia și Sfintei Ana. Mult timp înainte de construcția catedralei, locul acela fusese o intersecție de drumuri unde se află vechiul centru al orașului, existînd probabil o piață și, cu siguranță, o capelă. Serviciile religioase importante aveau loc la Castelul Bratislava, unde există scaunul episcopal. Pentru că siguranța castelului a avut de suferit în timp, regele maghiar Emeric a solicitat Papei mutarea acestui centru episcopal în interiorul cetății, iar Papa a fost de acord. Biserica a fost mutată atunci în 1221 și reconstruită în stil romanic și închinată Sfîntului Mîntuitor.

Construcția catedralei Să le luăm pe rînd. Catedrala Sf. Martin este situată la granița de vest a centrului istoric și turistic, la poalele Castelului Bratislava și este cunoscută în special pentru că era biserica încoronării regilor maghiari între 1563 – 1830. Nava bisericii este formată din trei camere, separate de două rînduri a cîte 8 coloane. Turnul are 85 de metri înălțime și la un moment dat a fost parte a fortificațiilor orașului. Catedrala are tradiționala formă de cruce cu transept. Turnul are deasupra sa o replică a coroanei maghiare, pentru că a fost loc al încoronării regilor maghiari iar altarul este dominat de un grup ecvestru înfățișîndu-l pe Sf. Martin în uniformă de hussar oferindu-și o parte din manta ca acoperămînt unui sărac căruia îi era frig.

Astăzi există un festival anual care reface încoronarea diferiților monarhi din vechime. Din Bratislava mai menționez, ca și curiozitate, porțiunea subterană resta­ urată a unui cimitir evreiesc în care este îngropat și rabinul din Secolul al XIX-lea Moses Sofer, aflat la poalele dealului castelului, aproape de intrarea într-un tunel de tramvai. Singurul cimitir militar din Bratislava este Slavín, inaugurat în 1960 în onoarea soldaților Armatei Sovietice care au căzut luptînd pentru eliberarea Bratislavei de ocupația germană. Oferă o panoramă excelentă a orașului, precum și a Carpaților Mici.

Alte structuri proeminente din Secolul al XX-lea includ Nový Most pe Dunăre (Podul Nou), care prezintă un restaurant în turn cu formă de OZN, sediul Radioului Slovac în formă de piramidă inversată, precum și Turnul Kamzík TV cu un design unic, care are o punte de observație și un restaurant rotitor. La începutul Secolului al XXI-lea, edificii noi au transformat panorama tradițională a orașului.

Odată intrați pe străzile orașului am început să căutăm castelul și l-am și zărit undeva în dreapta, cocoțat pe o colină. Am reușit cumva să ajungem în apropierea lui și de acolo, întrebînd, am aflat direcția corectă. Credeți cumva că am ajuns? Nici vorbă, fiindcă am ratat intersecția unde trebuia să facem dreapta și sub presiunea traficului am fost obligați să trecem din nou Dunărea iar odată ajunși pe celălalt mal să începem să căutăm un alt pod ca să ajungem de unde plecasem. Castelul ăla parcă era Mecca din „Noaptea de Decemvrie” a lui Macedonski. La un moment dat vedem un pod care părea să ducă chiar în apropierea colinei

pe care era castelul, numai că Devi ne-a tăiat avîntul: „Pun pariu pe ce vreți voi că deși podul asta e chiar în fața noastră căutăm o juma’ de oră drumul să ne urcăm pe el”. La așa pariu am decis să căutăm alt pod pe care l-am găsit și iată-ne pe drumul cel bun, iată colina pe care se află castelul… Dar unde-i nenorocitul ăla de drum care duce pînă sus și cum se ajunge la el?

Indicatoare care să îți semnalizeze direcția spre castel nu existau. Măi – zic – aici e că în basme: pentru a ajunge la premiul cel mare treʼ să parcurgi un drum inițiatic și să găsești singur drumul spre comoară. Întrun final am găsit drumul corect spre casteluʼ luʼ pește prăjit și pe ultimii 200 de metri am beneficiat și de indicatoarele de direcție mult dorite. Mai mare rîsul. În sfîrșit… Am ajuns, am parcat mașina, dar am constatat că interiorul muzeului nu putea fi vizitat din cauză că era 1 ianuarie. Curtea, însă, da. La fel și magazinul de souvenir-uri care, firește, era deschis.

Clădirea masivă, cu turnuri în cele patru colțuri, este situată chiar deasupra fluviului Dunărea, în mijlocul Bratislavei. Cel mai înalt turn este Turnul Coroanei, în sud-est, construit în Secolul al XIII-lea, care a găzduit, firește, bijuteriile coroanei maghiare. Zidurile exterioare și coridoarele interioare conțin fragmente ale unor elemente de construcție gotice și renascentiste.

La est de intrarea principală se poate vedea poarta de intrare zidită în Secolul al XVI-lea. În spatele acesteia există un coridor boltit și apoi niște scări mari în stil baroc, care duc la expoziții ale Muzeului Național Slovac (Slovenské národné múzeum). Partea stîngă a laturii sud-estice a clădirii găzduiește cele patru săli ale Camerei Comorii (deschisă în 1988), cu o colecție a celor mai importante descoperiri arheologice și a altor obiecte găsite în Slovacia, inclusiv statuia preistorică intitulată „Venus din Moravany”. Al treilea etaj găzduiește expoziția „Istoria Slovaciei”. Primul etaj din partea de sud-est a clădirii găzduiește camerele Parlamentului Slovac – Consiliul Național al Republicii Slovace – inclusiv mobilă din Secolul al XVI-lea.

Partea de nord a clădirii – fosta Capelă în stil baroc, găzduiește sala de muzică în care se țin concerte.

Curtea include intrarea în Sala Cavalerilor. La vestul clădirii castelului există clădirea Hillebrandt, care a fost construită în 1762 și distrusă de incendiul din 1811. La est de clădirea castelului se află constelația bazilicii Moraviei Mari (Secolul al IX-lea), Bisericii „Sfîntul Salvator” (Secolul al XI-lea) și altor obiecte medievale timpurii. La nord-est de clădirea castelului, lîngă Poarta Nicolae, se află Bastionul Lugiland (care a fost o poartă de intrare gotică în Secolul al XV-lea), o clădire lungă din Secolul al XVII-lea (astăzi o clădire a Consiliului Național al Republicii Slovace) și un grajd în stil baroc (astăzi un restaurant faimos). Un parc englezesc este situat la sud de grajd. Întreaga frontieră nordică a sitului castelului este formată de o clădire lungă în stil baroc, din Secolul al XVIII-lea, care astăzi găzduiește Muzeul Național Slovac și administrația castelului.

Plecăm de acolo și ne mutăm cu mașină cu tot într-o altă parcare pe malul Dunării, de unde aveam de gînd să plecăm per pedes să vizităm centrul vechi al orașului despre care aflasem dintr-o hartă luată de la castel că ar fi ceva demn de toată atenția. (va urma) nicu marius marin

RM

21

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Planurile Chinei, Rusieipeșianumite Israelului în Gaza La cîteva ore de la atacul Hamas, principii ideologice. Primul sărbătorile au început în Iran.

Biroul Liderului Suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, a lansat un nou videoclip de propagandă, gloriind așa-numita operațiune „Furtuna Al Aqsa”. În „Piața Palestinei” din Teheran, lacașii regimului au împărțit băuturi și dulciuri trecătorilor. În zilele următoare, Israelul și Hamas au dominat titlurile din presa lumii.

Dar, dincolo de ultima bătălie dintr-un război între Israel și palestinieni care a durat aproape 80 de ani, se întîmplă altceva. Două state autocratice – Iran și Rusia – consolidează o relație centrată

ETICH

E TA

este ostilitatea față de Occident; al doilea, o dorință profundă de a răsturna ordinea bazată pe regulile SUA; iar al treilea, în ceea ce îl privește pe liderul suprem al Iranului, ayatollahul Ali Khamenei, o ciocnire a civilizațiilor. Între timp, Kremlinul nu are un interes ideologic real în Gaza, dar își face simțită prezența. Liderii Hamas au călătorit de mai multe ori la Moscova pentru a se întîlni cu o gamă largă de personal de securitate și politicieni ai Rusiei. (continuare în pag. 23) T.I.

Ucraina sau Hong Kong?

Aceasta e întrebarea pe care și-o pun chinezii din insula numită Taiwan, parte a teritoriului chinez conform tratatelor de pace încheiate la sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial și opiniei taiwanezilor care pînă în anul 1973 au fost reprezentanții Chinei la ONU. Adică și ei, ca și oamenii președintelui Xi, sînt de părere că insula lor e parte a Chinei, doar că nu vor comunism. Asta e diferența fundamentală. Din această cauză se pare că viitorul lor poate avea doar două forme: cea a războiului din Ucraina și cea a Hong Kong-ului alipit Chinei în mod pașnic.

Varianta Ucraina nu cred că și-o dorește

nici președintele Xi, mai ales că i-a și spus asta lui Joe Biden, atunci cînd s-au întîlnit la San Francisco acum două luni.

Rămîne unirea pașnică cu China, dar cum va avea ea loc? Revenind la prima variantă, cea a războiului, oamenii din Taiwan au urmărit fiecare întorsătură a războiului din Ucraina. Dar, în timp ce simpatia lor pentru cauza ucraineană este aproape universală, concluziile pentru viitorul insulei sînt foarte diferite. Pentru unii, concluzia este că chiar și un dușman aparent invincibil poate fi învins dacă o societate rămîne fermă, o sursă de inspirație pentru efortul Taiwanului de a rezista unei temute invazii a Chinei. Alții trag concluzia opusă din imaginile orașelor ucrainene distruse.

Orice este mai bun decît războiul, spun ei, iar Taiwanul ar trebui să facă tot posibilul pentru a evita provocarea mîniei Beijingului, chiar dacă asta înseamnă compromisuri dureroase. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Ucigașii Statului Român (4)

Motto: ,,Nullum judicium sine lege” (Nici o judecată în afara legii) Principiu fundamental al Justiției

Nu știu dacă ați aflat că, în România, atunci cînd politicienii spun ,,Vom fi cu toții bine!”, se referă numai la ei, iar cînd zic ,,Trebuie să ne sacrificăm toți”, se referă la noi, marea masă a populației. Este vorba de acei politicieni care au răsuflat ușurați: ,,Dacă nu găseam niște proști ca ăștia, munceam toată viața!” sau, altfel spus, pe limba cîinilor, ,,Dacă nu găseam pomul ăsta, făceam pe mine!”.

Indivizii ăștia au și o lozincă: ,,Fă-te frate cu săracul pînă trec alegerile...”, și uite așa, de la vremurile în care ne conducea un • MĂLĂELE - ROMÂNIA cizmar, am ajuns, azi, sub niște ,,cizme”. E adevărat că oricine are dreptul să fie prost, mai ales că prostia nu doare, dar majoritatea politicienilor români prea abuzează de acest drept. Conform ultimelor statistici, 3 din 100 politicieni sînt la fel de pramatii și lichele ca ceilalți 97, și asta pentru că se acționează doar în baza principiului ,,Corupții care nu sînt prinși vor primi salarii nesmțite și pensii speciale”. De aici și concluzia: ,,Cele mai bănoase meserii se termină în «ar», cum ar fi șmenar, samsar, cămătar, bișnițar, primar, parlamentar...”.

Legat de asta consider că ar trebui să se dea o lege clară: Cine votează corupți să facă pușcărie cu ei – sau altfel spus, Dacă aveți senzația de greață, să știți că nu e de la Covid, ci de la ce ați votat! Să nu uităm că Cîțu (sic!), la un moment dat, a spus cu seninătate: ,,Nu e curentul scump, sunteți voi săraci!”. E aici și decizia Guvernului de a acorda un spor privaților: ,,Spor la muncă, FRAIERILOR!”. Tot guvernanții au sperat că vor rezolva problema lipsei banilor colaborînd cu oamenii de rînd: ,,Dacă ne spuneți de unde am mai putea fura, mîine desființăm toate taxele!”. Mai mult, referitor la perpetua criză financiară din România, al nostru prezident, Iohannis, a declarat presei: ,,În semn de solidaritate cu românii afectați de explozia prețurilor, ne-am scurtat concediul în Miami cu aproape 10 minute”.

Deci, dragi cititori, nu uitați că sînteți români! Votați Zigfried, Werner, Fritz, Clotilde, De Mezzo, Ludovic, Iohannis, Hunor, Helwig, Arafat...! Aveți încredere în politicienii români, că se gîndesc la voi și nu vă fură totul deodată, ci puțin cîte puțin, ca să nu simțiți că vă iau, ci că vă dau. Ei sînt foarte cumsecade și comunică cu voi, ca să pricepeți cum stă treaba. De pildă: ,,O să fie bine, dacă va fi. Probabil că vom deschide dacă se va putea. Dacă nu, nu. În ambele cazuri va fi cumva, vedem cum, dacă o să vedem. Dacă nu, nu. Dacă ne vom răzgîndi, nu va fi în acel fel, ci altfel. Clar?” (Monica Anisie, fost ministru al Educației). Sau: ,,Catindez din nou ca să nu mai fie analfabețivi în funcțiuni publice!” (Eba). Aici nu se poate omite vorba unui inteligent pesedist, ale cărui circumvoluțiuni sînt netede și lucioase: ,,Au fost și huiduieli pro PSD!” (Cornel Udrea), ceea ce mă duce cu gîndul la gluma aceea în care se spune că un userist era atît de imbecil încît pînă și colegii lui și-au dat seama.

Adevărul este că politicienii români au ridicat hoția la rang de virtute, de unde și concluzia că măsura cea mai bună de a relansa întreaga economie ar fi ca politicienii să aducă înapoi tot ce au furat, chiar și butucii pe care au pus întreaga țară. De fapt, în România, ziua de 1 Mai nu se mai sărbătorește, pentru că politicienii trăiesc din furt, nu din muncă. Chiar se spune că hoț este acela care fură un portofel, iar cel care fură milioane de euro se cheamă... POLITICIAN! Iată de ce politica din România m-a dezamăgit profund... Singurele partide în care mai cred sînt partidele de sex și cele de pescuit! Din cauza asta îi spun nepoatei mele, premiantă la școală în fiecare an: ,,Să te porți frumos cu repetenții și să-i respecți, că la o anumită vreme te vor guverna!”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Ucraina sau Hong Kong? (urmare din pag. 21) Aceste două viziuni concurente se vor duela în alegerile prezidențiale din Taiwan, programate pentru luna aceasta, și vor determina modul în care democrația insulară își reînnoiește apărarea pe măsură ce armata Chinei se extinde. Sondajele de opinie în interiorul Taiwanului și determinarea cu care acesta își va întări forțele armate vor afecta, de asemenea, măsura în care SUA se vor implica militar în cazul în care Beijingul ar încerca să captureze insula, care găzduiește 24 de milioane de oameni – și majoritatea capacității avansate de producție de semiconductori din lume. „Ucraina a subliniat faptul că nu este o posibilitate îndepărtată ca un vecin agresiv să poată decide unilateral să ia măsuri împotriva ta. Este un semnal de alarmă”, a spus Enoch Wu, fondatorul Forward Alliance, o organizație neguvernamentală care a început să antreneze civili taiwanezi ca răspuns la urgență și prim ajutor. „Amenințarea cu care ne confruntăm este una existențială, așa că misiunea noastră de apărare trebuie să implice întreaga societate”, a adăugat el în declarațiile preluate de World Street Journal.

O barieră naturală formidabilă – peste 80 de mile de apă – separă Taiwanul de China continentală, făcînd orice invazie mult mai complicată decît conducerea Rusiei de coloane de tancuri peste granița cu Ucraina în februarie 2022. Navele și avioanele chineze care transportă trupe ar fi vizate de rachetele taiwaneze și victimele inițiale ale oricărei forțe invadatoare este probabil să fie mari. Faptul că Taiwan este o insulă, totuși, face și asigurarea muniției și a proviziilor vitale, cum ar fi combustibilul pentru a-și alimenta centralele electrice, mai complicată. Dimensiunea mică a insulei – 6% din suprafața Ucrainei – oferă o adîncime strategică mică în cazul în care armata chineză reușește să stabilească niște capete de pod, așa cum se va întîmpla majoritatea jocurilor de război. „Pentru Taiwan, situația este asemănătoare cu a lui David care se confruntă cu Goliat”, a spus generalul-maior Sun Li-fang, purtătorul de cuvînt al armatei din Taiwan. „Dar aceasta este țara noastră de origine, iar stilul de viață al democrației și libertății face parte din valorile noastre. Îl vom proteja cu orice preț”. În timp ce SUA nu au nici o obligație de a apăra Taiwan și au menținut de multă vreme o politică de ambiguitate strategică în această problemă, președintele Biden a avertizat în mod repetat că, spre deosebire de Ucraina, armata americană ar interveni direct în cazul în care China ar încerca să cucerească insula cu forța. Înainte ca trupele americane să se desfășoare, totuși, insula ar trebui să reziste singură la primele lovituri. Pînă acum, în ciuda îmbunătățirilor recente, este departe de a fi pregătită, spun mulți oficiali și analiști americani. Asta pentru că tinerele generații din Taiwan nu au nici o dorință să lupte și să moară pentru insula lor, așa cum de altfel gîndesc majoritatea tinerilor de astăzi pentru care ideea de sacrificiu pentru țară și teritoriu nu există. Ei preferă să producă bani ca să se distreze decît să lupte pentru țara lor. Asta e unul din rezultatele societății capitaliste din anii aceștia, rezultat de care profită societăți în care patriotismul nu a murit, așa cum e cea din China.

Mulți tineri care s-au înscris în armate de voluntari de patru ani au decis să plătească o penalizare și au renunțat devreme pentru că spun că au făcut asta pentru bani – nu ca să lupte și să moară. Wang Chungwei, un bărbat care va intra în armată în următoarele săptămîni, a spus că el, la fel ca majoritatea tinerilor taiwanezi, nu așteaptă cu nerăbdare această experiență. „Va fi o pierdere totală de timp”, a spus el, adăugînd că preferă să stea acasă și să lucreze la afacerea de familie. „Nu contează pentru mine dacă China preia controlul. Oricum, familiile noastre au sosit aici din China” a declarat el pentru WSJ.

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024 Asta în ceea ce privește războiul. După cum vedem, dacă chinezii ajung la insulă și pun piciorul pe ea, forțele care le vor sta în față sînt slabe și ca antrenament, dar mai ales ca motivație pentru că progresiștii răsfățați din tinerele generații cred că au doar drepturi, nu și obligații. Ei bine, cînd vor face parte din China, vor vedea că moartea ar fi fost de preferat regimului de democrație populară chinez.

Cît privește varianta de a deveni un nou Hong Kong, aici o influență importantă o vor avea alegerile de luna aceasta din Taiwan. Alegerile prezidențiale vor avea loc în circumstanțe ambigue și turbulente, mai ales după înfrîngerea suferită de Partidul Democrat Progresist la guvernare, în timpul votului local de sîmbătă, 26 noiembrie 2022 președintele taiwanez Tsai Ing-wen depunîndu-și demisia de la președinția partidului, scrie moderndiplomacy.ro. Potrivit aceluiași site, demisia lui Tsai din funcția de președinte al Partidului Democrat Progresist a venit după cea mai mare înfrîngere din istoria partidului care acum ocupă președinția a doar cinci municipalități sau provincii, după ce partidul de opoziție Kuomintang a obținut majoritatea mandatelor în localităţi şi municipii. Desigur, rezultatele viitoarelor alegeri prezidențiale din Taiwan vor depinde de tendințele existente în relația dintre partidele politice concurente cu China, care prin natura lor reprezintă liniile de contact de bază partizane și ideologice în cadrul celor mai mari două partide din Taiwan, și anume: Partidul Democrat Progresist la guvernare și Partidul Naționalist Kuomintang. Partidul Democrat Progresist este simbolizat de coaliția „General Green”, care, la rîndul ei, este împărțită în două tabere interne: „Deep Green” mai dură, care cere independența completă a Taiwanului față de China și apără identitatea taiwaneză și „Verdele deschis”, căruia îi aparține actualul președinte taiwanez, Tsai In-wen, un susținător al menținerii status quo-ului în relațiile cu China.

Partidului Kuomintang este loial Beijingului, lucru răsplătit prin sprijin din partea Chinei continentale pentru liderii partidului la viitoarele alegeri prezi­ dențiale, avînd în vedere controlul acestuia asupra tuturor organizațiilor sindicale agricole care au o influență largă în rîndul fermierilor și proprietarilor de pămînt din Taiwan. China a exploatat deja această putere politică pentru a viza zone de fermieri locali care fac parte din baza electorală a partidului de guvernămînt, pentru a-i împinge să nu o voteze (și să susțină indirect Kuomintang-ul) prin impunerea unei interdicții asupra importului de produse agricole după Nancy. Vizita lui Pelosi pe insulă, în special în provincii precum Yunlin și Kaohsiung în sud-vest, vă dați seama acum cît de bine i-a servit pe chinezi. În consecință, Beijingul își intensifică presiunea militară și politică asupra insulei taiwaneze, descriind alegerile prezidențiale și legislative programate pentru 13 ianuarie ca o alegere între „pace și război”, îndemnîndu-i pe taiwanezi să facă „alegerea corectă”. Aici, atît China, cît și Statele Unite ale Americii încearcă să susțină candidații fideli lor la viitoarele alegeri prezidențiale din Taiwan, într-un moment în care legea taiwaneză interzice finanțarea campaniilor electorale de „puteri străine ostile”, inclusiv China. Aici, mass-media guvernamentală chineză și cei apropiați Partidului Comunist încearcă să se concentreze pe a beneficia și a valorifica succesul Partidului Kuomintang la alegerile locale din noiembrie 2022, trimițînd mesaje unificate înainte de organizarea acestor alegeri. Cel mai important dintre aceste mesaje este îmbunătățirea așteptată a relațiilor dintre orașele și provinciile taiwaneze și chineze în cazul unei victorii Kuomintang, prin restabilirea unor mecanisme de schimb între ele și gestionarea lor mai bună, precum Forumul Taipei și Shanghai. Mesajele chineze au inclus și afirmația că, dacă cetățenii taiwanezi aleg reprezentanți și lideri ai KMT la viitoarele alegeri prezidențiale, ei vor fi ales „pacea și stabilitatea” în regiune în loc de ostilitatea față de China. Ceea ce este izbitor aici este faptul că mesajele chineze evită să folosească limbajul amenințării cu anexarea insulei

RM

prin forță și evită utilizarea cuvîntului „sancțiuni” pentru a descrie interzicerea importului unor produse agricole taiwaneze și subliniază că nu vizează poporul taiwanez, ci mai degrabă clasa conducătoare. În consecință, victoria Kuomintang-ului la alegerile prezidențiale din Taiwan oferă conducerii chineze posibilitatea de a convinge poporul chinez că starea de spirit populară din Taiwan înclină spre unitate și respinge independența față de China continentală. Timpul este un element strategic în gîndirea președintelui chinez Xi Jinping, deoarece îi permite să continue să folosească metode politice și diplomatice pentru a atinge obiectivul anexării insulei taiwaneze fără a lupta, în timp ce liderii Partidului Democrat Progresist de guvernămînt, care se opune Beijing, lucrează la construirea de capabilități militare, bazîndu-se pe piața locală în pregătirea pentru cel mai rău scenariu, și anume victoria lor la viitoarele alegeri prezidențiale din Taiwan și invazia insulei taiwaneze care cere secesiunea de Beijing.

Din punctul de vedere al Chinei, viitoarele alegeri prezidențiale din Taiwan vor reprezenta o lovitură pentru retorica Statelor Unite ale Americii și eforturile acesteia de a submina principiul „o singură China”. Washington s-a bazat pe sprijinul lui Tsai Wen pentru a realiza acest lucru, iar discursul american s-a bazat pe faptul că actualul președinte taiwanez Tsai și Partidul Democrat Progresist sînt reprezentanții populari ai „democrației” taiwaneze în fața agresiuni chineze. Aflăm că viitoarele alegeri prezidențiale din Taiwan sînt direct legate de această problemă majoră a principiului secesiunii sau nu de China continentală și, prin urmare, victoria Partidului Kuomintang, în cazul în care aceasta se va impune pe planurile și agenda Washingtonului ca o reflectare a stării de spirit populare și a respingerii politicilor intervenționiste americane în afacerile din Taiwan.

Ce e interesant e faptul că partidul care susține apropierea de China e chiar Kuomintang, adică naționaliștii pe care în 1949 Mao și armata lui i-au alungat în insulă din China. Ce interesantă e viața cîteodată. În ceea ce privește rezultatul alegerilor se prea poate ca acestea să încline în partea susținătorilor unirii cu China, fiindcă mă îndoiesc că marele stat asiatic nu-și va băga lăbuțele în scrutinul de sîmbăta aceasta.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Eu voi fi cu tine...

Motto: „Învață-ne să ne numărăm zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!” – Psalmul 90.12 La început de an rămînem ușor pe gînduri. Cîte bucurii și cîte necazuri vor fi partea noastră în cele 366 de zile ale acestui an? În ce măsură se vor împlini urările de bine rostite ca un refren și de această dată? Sînt suficiente motive ca cineva să înceapă noul an cu teamă, pentru că situația din lume și starea inimii omului nu aduc optimism. Și totuși, adevărații creștini au pacea în inimă și nu-și fac iluzii în legătură cu nimic. Viitorul le este luminat de Cuvîntul Dumnezeului lor. Chiar dacă nu cunosc detaliile, direcția le este clară și ei merg înainte liniștiți. Evenimentele care țin planeta sub tensiune și, deopotrivă, împrejurările lor personale, toate sînt sub ochiul atent al Dumnezeului Atotputernic. El ține în mîna Sa destinul întregii umanități și în același timp pe cel al fiecărui om în parte. Întrebările cu privire la sensul vieții, la problema răului, la suferință, la moarte, la viața de apoi, toate își găsesc răspunsul în Biblie. Citiți-o cu stăruință! Este cuvîntul pe care vi l-a lăsat Dumnezeu. „Eu voi fi cu tine … nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi … Nu te înspăimînta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pe oriunde vei merge“ (Iosua 1.5,9).

RM

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

23

Planurile Chinei, Rusiei și Israelului în Gaza

refuzînd să se alăture Statelor Unite ale Americii și altor țări pentru a clasifica Hamas drept organizație teroristă și l-a descris, în schimb, drept o „mișcare de rezistență palestiniană”.

Prin urmare, atît China, cît și Rusia, datorită apropierii lor de Iran, depind de intrarea în Orientul Mijlociu prin intermediul acestuia, mai ales după ce Iranul a devenit recent o parte importantă a efortului de război rusesc în Ucraina, pe lîngă faptul că China cumpără cantități mari de petrol iranian. În sfîrșit, conform unei analize atente a scenei, dacă atît Moscova, cît și Beijingul sînt capabili să creeze o legitimitate paralelă și să pună deoparte lumea unipolară dominantă, reprezentată de Statele Unite ale Americii, rolul lor va fi eficient în rezolvarea crizei palestiniene, prin Organizația Națiunilor Unite și prin canale bilaterale pentru a ajuta la atenuarea crizei umanitare actuale și apoi să oprească diviziunea și fragmentarea Fîșiei Gaza în conformitate cu planul israelian și american în curs.

Sprijinul american pentru Israel va oferi Chinei posibilitatea de a-și extinde vînzările de arme către țările arabe care sînt nemulțumite de poziția Statelor Unite ale Americii, dar Beijingul, în același timp, vrea să rezolve criza pentru a-și proteja interesele economice în regiune.

De asemenea, este de așteptat ca implicarea Chinei și Rusiei în Orientul Mijlociu să crească în timpul acestui conflict năprasnic din Fîșia Gaza, deoarece Beijingul și Moscova vor juca un rol sporit în eforturile depuse pentru a pune capăt războiului și a-și asigura interesele economice. De asemenea, vor să profite de frustrarea țărilor arabe față de Statele Unite ale Americii, să se consolideze ca putere majoră în regiune și, în consecință, abordarea declarată a Beijingului și a Moscovei riscă să tulbure Israelul și planurile sale față de Fîșia Gaza.

Ucigașii Statului Român (4)

să facă rost de bani pentru USR, mai ales în acest an electoral. Ca să scape de fostul director general, care nu avea metodele propuse de tanti Sivache și respingea în mod categoric înregimentarea lui în USR, s-a pus la cale o mîrșăvie regizată și pusă în practică prin implicarea celor din DNA, care sînt campioni în a inventa infractori din ordin politic. Așa s-a făcut că tanti Sivache, după ce a primit drept mită 20.000 de euro de la un manager de spital care voia să fie menținut în funcție, a împărțit ,,frățește” suma de bani cu directorul general ASSMB, căruia i-a aruncat în portbagajul mașinii 10.000 de euro, după care s-a dus la DNA să declare că ea ,,s-a infiltrat în mafia spitalelor pentru a-i îndepărta pe toți cei care se împotrivesc metodelor prin care se produc bani în folos politic”. Acesta a fost și motivul pentru care porția sa din șpagă a fost cedată celor din DNA. Ce javre! Ce nemernici! Ce... criminali! Și, nu numai atît, tanti Sivache, în adîncul întunericului din mintea sa, a hotărît să facă ordine și în presa centrală, care s-a dovedit curajoasă, obiectivă și independentă. Nu vă spun ce și cum a scris tanti Sivache denunțul său împotriva subsemnatului, că vă veți strica de rîs, dar mă simt nevoit să vă precizez că pe rezoluția procurorului stă scrisă următoarea mențiune: ,,Dosarul a fost clasat din lipsă de probe” (Dosar 7782/P/2023).

Așadar, tanti Sivache și-a rupt colții în propria nemernicie dar, cu siguranță, nu se va opri aici, întrucît dumneaei continuă să aibă încredere în promisiunea clasei politice actuale: ,,Vom face o justiție nouă.

NOUĂ, nu VOUĂ!”. Păi, ce să mai faceți, că Justiția e deja... varză! Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Ferește-mă, Doamne, de Justiție, că de Injustiție mă apăr singur!”. Și, la urma urmei, toți știm că orice inițiativă politică nu înseamnă altceva decît ,,Alți ciobani, alți cîini și aceleași oi” (Valeriu Butulescu).

La categoria cîinilor sau javre, cum li se mai spune acestora, se încadrează perfect și tanti Sivache, care s-a confesat unei șefe de direcție din ASSMB că ar fi acționat altfel împotriva subsemnatului, dacă i-aș fi spus că sînt jurnalist, cu mare alergie la... PROȘTI. Nu știu dacă răspunsul meu o mai poate ajuta, acum, pe tanti Sivache, dar îl dau cu mare drag și cu scuzele de rigoare: ,,Draga mea coruptă, nu ți-am precizat anumite aspecte, pentru că sînt extrem de timid!”.

Morala: ,,Să nu pui niciodată belciug de aur scroafelor” (Proverb) (va urma)

(urmare din pag. 21) În martie 2023, un înalt oficial al Hamas s-a întîlnit cu ministrul rus de externe Serghei Lavrov la Moscova, la doar cîteva luni după ce Lavrov a decis că răspunsul occidental la Ucraina nu avea nimic de-a face cu imperialismul rus, ci cu totul altceva. „A existat o încercare slab camuflată de a profita de situația din Ucraina pentru a distrage atenția comunității internaționale de la unul dintre cele mai vechi conflicte nerezolvate – cel palestino-israelian”, a spus el.

Retorica de aici este notabilă nu numai pentru conținutul său clișeic, ci pentru faptul că nu a adus nimic nou. Conflictul Israel-Palestina, ca și războiul din Ucraina, reprezintă o linie geopolitică mai largă între Est și Vest. Unde vă poziționați pentru fiecare dintre ele este probabil să definească locul în care vă poziționați cu privire la o gamă largă de probleme mai largi care separă cele două blocuri.

La rîndul ei, Republica Islamică a avut întotdeauna o divizare Est-Vest ca principiu călăuzitor al politicii.

Fondatorul său, ayatollahul Ruhollah Khomeini, și-a bazat o mare parte din ura față de Mohammed Reza Pahlavi, șahul Iranului, pe ceea ce el a perceput ca fiind supunerea lui Pahlavi față de Occident. La fel ca mulți bătrîni, Khomeini avea o viziune binară asupra lumii.

Fuziunea sa dintre islamism și anti-imperialism a găsit o cale politică convenabilă în bifurcarea tradițională a lumii islamului în Haq versus Batel (adevăr și dreptate împotriva minciunii) și Dar al-Islam versus Dar alHarb (tărîmul păcii și credinței împotriva tărîmul războiului și al neîncrederii). Pe asta și-a grefat dorința de a păstra identitatea islamică a Iranului în fața influenței occidentale: o rezistență la ceea ce a fost numit Gharbzadegi (literal: „Lovirea în Occident”).

(urmare din pag. 21) Asta-i precum într-un banc cu Vlad Voiculescu: - Alo! Cu domnul ministru USR, vă rog. Sînt Oana, o colegă de liceu...!

- Mai du-te naibii de fufă, ministru’ nost’ nici n-a făcut liceul!

Dacă nu știți cine este Vlad Voiculescu, vă reamintesc că este acea secătură useristă, care a fost de două ori ministru al Sănătății și care ne-a definit prin propria prestație politică Legea lui Arhimede a Secolului XXI: ,,Un hoț scufundat într-un partid este împins într-o funcție barosană în Guvern, cu o forță egală cu volumul de bani publici dislocați pentru ceilalți hoți din partid”.

Este vorba de USR (Ușchiți Sacii Repede), pentru care Guvernul va lansa programul ,,PRIMUL FURT” pentru organizația de tineret a partidului satanist. Spun ,,satanist” pentru că ăștia toți sînt niște slugi fidele ale Noii Ordini Mondiale. Ăștia sînt cei care au inițiat legalizarea drogurilor și tot ei sînt cei care au susținut în mod abuziv vaccinarea populației anti COVID-19. Și, pentru că acești nemernici sînt bine duși cu bidonul, au promovat continuu curentul LGBTQ+ și, ca niște progresiști bine îndoctrinați, ne-au explicat ce bine ar fi ca și bărbații să alăpteze bebelușii, iar ca o culme a imbecilității lor, ne-au îndrumat să începem a mînca făină din viermi, tacîmuri de gîndaci și greieri la grătar, adică ,,Cri, cri, cri, toamnă gri,/ Nu credeam că într-o zi/ Oamenii mă vor hali...” (Folclor).

Chiar mă întreb ce s-ar întîmpla dacă în farfuria cu gîndaci de bălegar v-ar cădea o muscă de rahat. De fapt, în orice privință – LGBTQ+, covid, gîndaci... – deviza USR este nu aceea de a vindeca cetățenii, ci de a-i îmbolnăvi pe cei sănătoși. Cînd, la o televiziune națională, Vlad Voiculescu a fost întrebat cum apreciază moartea unui om care a făcut 3 vaccinuri anticovid, acesta a răspuns: ,,Dacă nu se vaccina, era muuult mai rău!”.

Relativ recent, acest iresponsabil nerecuperabil a declarat că vinovați de gaura bugetară ivită după achitarea vaccinurilor letale sînt toți cei care au refuzat să se vaccineze, deci nebunului ăsta îi pare nespus de rău că nu toți românii au căzut în plasa lor satanistă, și pentru asta sînt învinovățiți cu tupeu, în stilul șmecherașilor de gang. Așa se face că trăim vremuri similare cu cele de

Este clar că există un conflict declarat între cele trei țări (China, Rusia și Statele Unite ale Americii) cu privire la Gaza. Atît China, cît și Rusia au încercat să conteste rolul american existent de „unic mediator” prin comunicarea cu toate părțile implicate după operațiunea lansată de mișcarea Hamas împotriva Israelului. China și Rusia și-au exprimat îngrijorarea cu privire la planul de împărțire a Fîșiei Gaza. Toată mass-media și ziarele oficiale chineze, precum și trimisul special al Chinei în Orientul Mijlociu, au declarat că Beijingul consideră că situația din Gaza este foarte periculoasă cu posibilitatea crescîndă a unui atac la sol pe scară largă pe fondul unei perspective îngrijorătoare de viitor, în lumina răspîndirii conflictelor armate la graniță pe mai mult de un front.

Cele mai puternice declarații au venit de la președintele rus Vladimir Putin, care a vorbit despre „necesitatea de a ajunge la păianjenul care și-a extins membrele la fiecare centimetru al lumii, adică Statele Unite ale Americii. De la începutul războiului, massmedia oficială chineză și rusă au atacat puternic Israelul și au citat mass-media iraniană prin mecanismul de raportare, care indică folosirea ilegală excesivă a bombelor albe cu fosfor de către armata israeliană.

Aici, China și Rusia încearcă să joace un rol prin aliații lor din Orientul Mijlociu pentru a opri procesul de divizare și fragmentare a Fîșiei Gaza. Astfel, ne confruntăm cu procesul de împărțire a noului Orient Mijlociu conform planului israelian și american în curs.

Istoria sprijinului Chinei pentru mișcările de rezistență palestiniene datează de pe vremea fondatorului Partidului Comunist Chinez, Mao Zedong, care a trimis arme palestinienilor ca parte a sprijinirii așanumitelor mișcări de „eliberare națională” din întreaga lume. China, împreună cu Rusia, a nemulțumit Israelul

acum 2.024 de ani, cînd Isus a fost răstignit și cînd Pilat a întrebat: ,,Pe cine eliberez?”, iar poporul a răspuns: ,,Pe Baraba, hoțul!”. Și, de atunci, norodul numai hoți a ales.

S-a ajuns pînă acolo încît, pe afișele cu bandiți, pe care scria ,,Căutat”, acum scrie ,,Votează!”, sau altfel spus, dacă înainte de 1989 aveai curaj dacă plecai din România, acum ai curaj dacă rămîi! În prezent, sondajele de opinie ne spun că 99,99% dintre cei care trăiesc în România vorbesc mai mult de mama lui Iohannis decît despre el.

Ce mai, aceeași majoritate își aduce aminte că, în comunism, i se oprea curentul, apa și gazul, iar acum le oprește singură. Și la 112, mesajele cele mai dese sînt cele de genul: ,,Sîntem prizonierii unor infractori!”, iar cînd operatoarea solicită precizarea locului faptei și cîte persoane sînt victimele infracțiunii, răspundem la unison: ,,În România, și sîntem cam 16-17 milioane!”.

Adevărul este că întreaga clasă politică din România nu este altceva decît un tomberon plin de gunoaie politice și pericole sociale de tot soiul. Păi, dragi cititori, cum puteți fi atît de impasibili încît să acceptați și lesa unor guvernanți ale căror ziceri sînt demne de a concura la un festival de stand-up? De pildă: ,,Asimptomaticii vor sta în spital pînă vor dispărea simptomele” (Nelu Tătaru, fost ministru al Sănătății); ,,Elevii care fac școală on-line vor avea transportul gratuit” (Monica Anisie, fost ministru al Educației); ,,Sindrom inflamator care interesează cel puțin două organe... și INIMA, și CORDUL” (Col.dr. Valeriu Gheorghiță).

Păi, ,,Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca punînd mîna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei/ Și în temniți large, cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni” (Mihai Eminescu - ,,Scrisoarea III”).

Rămîne de văzut doar în ce categorie îi vom repartiza, spre exemplu, pe Vlad Voiculescu și sluga sa fidelă, Oana Sivache, cea care m-a învinovățit penal pentru că am scris în presă despre ea, dar și că aș avea oarece implicări în acțiunea de amenințare a sa de către niște derbedei, care ar fi vrut să-i spargă ușa în toiul nopții și să intre peste ea în casă (?!). Gura lumii spune că tanti Sivache ar fi primit cîteva șpăgi consistente, iar ținta agresorilor ar fi fost tocmai aceste venituri ilicite. De fapt, Vlad Voiculescu a intervenit pe linie politică pe lîngă Nicușor Dan, primarul Capitalei, pentru ca Oana Sivache să fie numită director general la ASSMB, sarcina acesteia fiind unică și clară:

24

Nr. 1725 l 9 – 15 ianuarie 2024

RM

o nouă perspectivă asupra VIITORULUI Omenirea a învățat să producă miliarde din gropile de gunoi.

Cum poate această tehnologie să salveze planeta?

Exploatarea criptomonedelor este un proces extrem de consumator de energie. Companiile folosesc în mare parte resurse „murdare” pentru minerit, cum ar fi petrol, cărbune, gaz, șist și uraniu. Ecologiștii din întreaga lume trag un semnal de alarmă: prin continuarea utilizării combustibililor fosili, omenirea se apropie constant de colapsul climatic. Minerii se străduiesc să respecte actuala agendă de mediu și experimentează surse alternative: soluția problemei poate fi găsită în energia nucleară și vulcanică, precum și... în gropile de gunoi.

Iadul pe pămînt Încălzirea globală rămîne una dintre principalele amenințări la adresa viitorului nostru. An de an, oamenii de știință înregistrează perioade din ce în ce mai prelungite de secetă și ploi tropicale, inundații și incendii. Căldura anormală a devenit obișnuită în Italia și Turcia, iar alunecările de teren și incendiile forestiere au devenit comune în Grecia. Nivelul oceanelor lumii ar putea crește pînă la trei metri pînă la sfîrșitul secolului, iar unele așezări au dispărut deja sub apă. Datorită industrializării generale, planeta a devenit mai fierbinte cu 1,1 grade Celsius. După trecerea marcajului de 1,5 grade vor apărea consecințe ireversibile.

Modul de a evita această soartă este de a obține emisii nete de carbon zero, promisiune a semnatarilor Acordului de la Paris pe climă din 2015. Cu toate acestea, conform calculelor experților Națiunilor Unite (ONU), puterile mondiale continuă să crească producția de combustibili fosili. Pînă în 2030, volumele sale se vor dubla.

Vara lui 2023 a fost cea mai caldă înregistrată vreodată, spun meteorologii. Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a prezis în repetate rînduri debutul haosului climatic pe Pămînt și chiar a declarat că omenirea, prin faptul că nu respinge combustibilul fosil, a „deschis porțile iadului”. Există șansa de a preveni o catastrofă – dar numai după depășirea dependenței de combustibil. Țările-lider ale lumii, cu toată disponibilitatea lor de a trece la energia verde, nu pot, totuși, să dezvolte un plan pentru abandonarea treptată a materiilor prime convenționale. Și acest lucru nu este într-adevăr ușor, deoarece combustibilul furnizează energie chiar și în cele mai avansate domenii tehnologic ale economiei, inclusiv criptomonedele.

BTC și CO2 Criptomoneda, o monedă electronică descentralizată, este extrasă folosind tehnologia blockchain. Acolo, ca într-un registru, informațiile despre tranzacții sînt înregistrate, iar transferurile de bani sînt confirmate de intermediari-mineri. Pe măsură ce criptomoneda cîștigă popularitate, minerii au nevoie de mai multă putere de calcul. Oamenii de știință de la Cambridge au descoperit că, din noiembrie 2022 pînă în noiembrie 2023, Bitcoin a consumat aproximativ 160 terawațioră de energie electrică, ceea ce este comparabil cu consumul de energie al întregii Polonii (158 teravațioră) și Egiptului (168 terawați-oră). Potrivit unui studiu realizat de omul de afaceri australian Nick Gogerty, costul criptomonedelor este de 90% din costul energiei. Și fiecare megawatt de electricitate consumat de un

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

miner costă planeta 0,65 tone de dioxid de carbon emis în atmosfera sa. O tranzacție consumă 707,6 kilowați-oră de energie electrică, ceea ce este echivalent cu consumul mediu de energie al gospodăriei americane în 22 de zile. În același timp, mineritul criptomonedelor se desfășoară nu numai în centrele de date și fermele cripto, ci și acasă.

Exploatarea la negru face mult mai dificilă estimarea amprentei de carbon a industriei cripto. Din noiembrie 2022 pînă în noiembrie 2023, exploatarea Bitcoin a dus la 79 de megatone de emisii de dioxid de carbon.

Aceasta este echivalentă cu emisiile anuale de CO2 ale României (78,4 megatone) și Greciei (79,9 megatone).

În același timp, conform Băncii Centrale a Țărilor de Jos, fiecare tranzacție de Bitcoin costă în medie 0,3 tone de dioxid de carbon. Aceeași amprentă de carbon este lăsată de aproximativ 750 de mii de tranzacții pentru plata cu cardul bancar Visa. În ceea ce privește impactul asupra mediului, după cum au descoperit experții de la Universitatea din New Mexico, mineritul este comparabil cu arderea benzinei și creșterea vitelor. Și, după cum arată statisticile, în ultima lună, consumul de energie electrică de către mineri a fost doar în creștere.

Impactul criptomonedei asupra mediului a devenit rapid subiectul unei dezbateri pe scară largă. În special, antreprenorul și filantropul american Bill Gates, care se autointitulează un criptosceptic, a subliniat că nici o altă metodă de transfer de bani cunoscută de omenire nu consumă atîta energie electrică precum extragerea monedei digitale. Fondatorul Windows Corporation a mai declarat că criptomoneda și tokenurile sînt active supraevaluate. Potrivit lui Gates, popularitatea lor este asigurată de vînzarea rapidă a monedelor digitale de către un prost către un prost și mai mare, care se așteaptă și el să scape rapid de cripto. Suspendarea achizițiilor de mașini Tesla cu Bitcoin în 2021 a devenit unul dintre cele mai puternice proteste împotriva industriei cripto în afaceri. Șeful companiei, Elon Musk, a decis să facă acest lucru din îngrijorare față de volumele mari de consum de combustibili fosili. Musk a promis că va reveni la operațiunile cu moneda digitală numai după ce minerii vor trece la surse de energie regenerabilă.

La momentul acestui anunț, valoarea criptomonedei a scăzut cu 365,85 miliarde de dolari.

Pe lîngă oamenii de afaceri, secretarul Trezoreriei SUA, Janet Yellen, a vorbit împotriva Bitcoin. În opinia ei, moneda digitală este extrem de ineficientă în efectuarea tranzacțiilor, iar cantitatea de energie necesară pentru a le efectua este pur și simplu uluitoare. La nivel federal,

în Statele Unite, nu au fost adoptate măsuri restrictive pentru minerit. La nivel de stat, totuși, interdicțiile au fost introduse de New York și Washington, iar afirmațiile despre respectarea mediului înconjurător a procesului de exploatare reduc atractivitatea întregii industrii criptografice pentru investitori.

China reprezintă aproximativ 65% din mineritul bitcoin la nivel global. Conducerea este deținută de regiunea Mongoliei Interioare. Din 2017, consumul de energie al Chinei a crescut de zece ori din cauza interesului tot mai mare pentru banii digitali. Pentru a-l reduce, autoritățile au fost chiar pregătite să oprească complet proiectele cripto și să blocheze tranzacțiile. În 2017, Beijingul a interzis ofertele inițiale de monede – emiterea de jetoane digitale pentru a atrage susținători. Toate acestea se încadrează în strategia globală de mediu a Chinei. Pînă în 2030, așa cum a declarat președintele Republicii, Xi Jinping, statul intenționează să atingă emisiile de dioxid de carbon maxime, iar pînă în 2060, neutralitatea carbonului.

Minerii, nevoiți să părăsească piața locală cu resurse hidroelectrice ieftine și prietenoase cu mediul, s-au stabilit în țări cărora le pasă mult mai puțin de protejarea mediului.

Astfel, dorința Chinei de a-și proteja natura a dus la daune mult mai mari asupra mediului înconjurător.

Exploatare ecologică Cantități semnificative de consum de energie sînt costisitoare nu numai pentru mediu, ci și pentru investitori. Acest lucru stimulează căutarea unor soluții mai eficiente pentru industrie. „ASIC-urile” – dispozitive populare pentru extragerea monedelor – sînt îmbunătățite, iar cererea de miză – exploatarea monedei digitale prin validatoare care consumă mult mai puțină energie – este în creștere.

Minerii reușesc să extragă energie chiar și din gunoi – totuși, astfel de inițiative sînt încă în stadiul de proiect-pilot. Cert este că în depozitele de gunoi, în timpul eliminării gunoiului, fermentației, cultivării orezului, epurării apelor uzate, precum și în minele de cărbune, în timpul forajului și producției de petrol, se formează metan, un gaz cu efect de seră puternic care agravează încălzirea globală de multe ori mai mult decît dioxidul de carbon. De exemplu, în 2022, compania minieră Bitcoin Vespene Energy a început să instaleze microturbine în gropile de gunoi pentru a furniza energie electrică centrelor sale de date și instalațiilor miniere. În 2023, gigantul criptografic Marathon a anunțat lansarea unui proiect de generare de energie din gazul provenit de la depozitul de deșeuri pentru a alimenta mineri. Puterea estimată va fi de 280 de kilowați.

Energia pentru echipamente poate fi generată și din gazul de ardere, un produs secundar al producției de petrol care este de obicei ars. Crusoe Energy a fost primul care a demonstrat acest lucru. Cea mai mare corporație petrolieră Exxon este, de asemenea, implicată într-unul dintre proiectele lui Crusoe.

Energia vulcanică a fost propusă a fi folosită în El Salvador, prima țară din lume care a recunoscut Bitcoin ca monedă națională.

N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.