România Mare, nr. 1726

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Nu credeam că televizorul, după ce va ucide cinematograful, va ucide și biblioteca. Un asasin în serie, așadar.

CornELIU VADIm TUDor

Trump ar putea fi bun pentru Europa

Europa nu ar trebui să fie îngrijorată cu privire la perspectiva unui al doilea mandat al lui Trump. După cum au subliniat mulți, el ar fi mai radical decît în primul mandat. Tot ceea ce s-a întîmplat începînd cu 2020 va confirma instinctul lui Trump conform căruia ignorarea convenției constituționale este o strategie bună, în timp ce victoria sa ar însemna, de asemenea, probabil și sfîrșitul sprijinului SUA pentru Ucraina – și, posibil, sfîrșitul NATO. Ar însemna, cu siguranță, o perioadă de economie care ar submina, printre altele, orice încercare de a opri schimbările climatice, scrie UnHerd

S-ar putea, totuși, să existe cîteva moduri în care o revenire a lui Trump ar fi salutară pentru Europa – și, mai ales, pentru Regatul Unit. Relația UE cu Statele Unite a devenit, în ultimele decenii, una nesănătoasă. Sîntem ca niște copii adulți care locuiesc cu părinții lor, îmbufnîndu-se și plîngînduse, dar presupunînd că altcineva va spăla rufele. Dacă Trump cîștigă, poate că vom decide în sfîrșit

că este timpul să ne mutăm într-un apartament al nostru. La urma urmei, este timpul să ne reamintim că hegemonia americană este un fenomen recent. Statele Unite sînt cea mai bogată țară din lume de la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, dar la început bogăția sa a avut un efect redus asupra politicii și societății Europei, cu excepția situației în care fiicele magnaților americani au adus zestre generoase și o doză sănătoasă de sînge roșu în cîteva familii ducale aflate în declin.

Statele Unite au luptat pentru scurt timp în Primul Război Mondial, dar apoi s-au retras în izolaționism și, deși al II-lea Război Mondial a transformat America într-o putere globală, nici în 1945 nu era evident că acest nou rol va fi susținut. La început, angajamentele militare americane au fost anulate și au existat voci care și-ar fi dorit să se retragă din afacerile mondiale. Ceea ce i-a împiedicat a fost Războiul Rece.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

Istorie și glorie

(La Centenarul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I“)

Armata. Imagini colorate defilează prin fața ochilor într-o desfășurare de forțe umane și tehnică militară impresionante, care converg într-o simbioză dintre om și mașină – rezultanta unui număr de studii și cercetări îndelungate, care premerg actului contemplativ al spectatorului neutru. Defilarea Armatei. Cadre parcă decupate dintr-o panoramă inițiatică, rulînd rectiliniu, într-o muzică înșelătoare a motoarelor care fac să trepideze coloana vertebrală a fîșiei de asfalt văruită cu linii albe, în cinstea evenimentului sacerdotal. Oameni și aplauze. Copii înălțați pe umeri de bărbați, dornici să nu piardă nici o strălucire din scurgerea în coloană perfectă a metalului metamorfozat în tehnica sofisticată din care copilul extrage rădăcina pătrată a spectacolului șenilat. Defilarea Armatei. Unități terestre trecînd pe sub Arcul de Triumf de la Șosea, ca într-un defileu al Istoriei noastre, în timp ce, deasupra capetelor miilor de spectatori, urmașii lui Aurel Vlaicu săgetează văzduhul Bucureștilor cu silueta sclipitoare a avioanelor de vînătoare, urmate de huruiala asurzitoare a borțoaselor elicoptere. La terminarea paradei militare, la care au fost admirate și uniformele specifice ale diferitelor arme – ademenitoare pentru căutătorii de inedit în viața particulară – drumul

spectatorului spre casă pare mai zglobiu, imaginea grandoarei spectacolului la care a fost martor îi deschide apetitul spre reverie și mulțumirea de sine. Doar politicienii, prezenți (din obligație) la acest „chin”, răsuflă ușurați că au terminat corvoada de azi, grăbindu-se spre locuri mai călduțe și fără să mai simtă trepidația ușuratică a poporului.

Am început acest reportaj într-un cadru de gală, prezentînd Armia Țării într-o fotografie de sărbătoare – la o Paradă cu o încărcătură națională și cu o radiere emoțională perenă – ca o sondare mediatică a reflexiei spiritului militar asupra cotidianului nostru, oricît ar fi acesta, cîteodată, de sumbru și nelămurit. Am ales acest model de punere în temă, considerînd faptul că tot românul a fost, măcar o dată, martorul unei asemenea Parade Militare (privită aievea, sau la televizor), dar mulți concetățeni nu cunosc mai nimic despre subiectul declinat al reportajului de față – Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I“ – o instituție muzeală din România, care – prin efortul Ministerului Apărării Naționale și al unor oameni inimoși, specialiști în arta muzeală – ne prezintă, într-un număr de săli, apariția și evoluția la români a Armatei naționale, sîmburele a ceea ce avea să devină sistemul național de apărare actual.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

Pasi prin muzeu

Pășiți ușor pe marmura curată, Cu pași evlavioși, și-oricît de moi, Sîntem în sanctuarul de eroi Înscriși în catalogul din Armată.

Pereții sînt vitrine cu icoane, Imagini re-nviate, de neșters, Din ele ne privește-un univers Învolburat, cu multe milioane

De gînduri ce se-ndreaptă, cu regrete, Spre cei ce-au fost, și-acuma sînt în lut. Prin jertfă, amintirea a trecut Dintr-un asalt, la rama din perete.

Pășiți încet, și-n murmur de cuvinte Prin fața panopliei cu eroi, Chiar de nu sînt, ei mai trăiesc prin noi, Și ard în candela de pe morminte.

În uniformele ce-s neclintite

Pe manechine fără de puteri, Bat inimi de soldați și ofițeri, Cuprinse ca-ntr-un val de stalactite.

Într-un decor iluminat de flamuri

Ce freamătă și-n lipsă de vreun vînt, Simțim sub tălpi al Patriei pămînt Înnobilat de seva-atîtor neamuri.

Pășiți sfioși pe trepte de grandoare, Și-ngenunchiați în fața unui steag. În faldul lui stă cel mai scump meleag, În care zac, sub iarba cîntătoare,

Acei ce-s renăscuți într-un Muzeu Spre-a nemuri în vremuri călătoare. Pășiți în pace prin Muzeul care Ține eroii lîngă Dumnezeu!

G EO C IOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

 Noi încrengături ale Mafiei  Scoateți flagrantul și băgați complotul  60 de ani de la moartea lui Octavian Goga  CNA doarme ca boul pe coadă  Mare încurcătură în familia Țopescu  Maimuța hoață pe nume Capetti

PArTEA A III-A

 Lipsa de profesionalism a postului PrImA TV a devenit, deja, subiect de rîs pentru cele cîteva mii de persoane care se mai uită, uneori, din goana telecomenzii, la prostănacii ăştia. Dintre numeroasele gafe comise de hingherii lui Bobic şi Andronic, uite una: într-un reportaj consacrat audierilor de la Comisiile de Apărare ale Parlamentului, în scandalul de la otopeni, au fost utilizate, în mod incredibil, imagini de la... întîlnirea preşedinţilor partidelor parlamentare cu toţi cursanţii români şi străini ai Colegiului Naţional de Apărare, în primplan fiind un ofiţer al Armatei Franţei, şi un ofiţer al Armatei S.U.A. (?!), dar şi omul nr. 2 al Ambasadei S.U.A. la Bucureşti (?!). Aşa ceva poate duce, în alte Ţări, la conflicte diplomatice. Noi înţelegem că PrImA TV e în criză de materiale şi de peliculă (dar şi de bani pentru salarii!), însă nu pricepem de ce Consiliul Naţional al Audiovizualului nu analizează activitatea scandaloasă a acestei cocine. De fapt, noi nu înţelegem cu ce se ocupă, de vreo 2 ani încoace, acest organism C.n.A., care este total inutil. Despre prăjina aia de 2 metri, care pare bolnavă de botulism, Cristina Tudor, nu putem spune decît atît: miss Univers pe 1998 nu este din Trinidad TABAGO, cum a pronunţat ea, gîndindu-se, probabil, la contrabanda tabagică pe care o patronează stăpînul de sclavi Costel Bobic  În comparaţie, oricine poate să-şi dea seama de seriozitatea postului Antena 1, care este, de departe, cel mai corect şi mai profesionist post de Televiziune din Ţară. Ultima performanţă a Antenei 1 merită lauda tuturor românilor: difuzarea celor mai iubite seriale, „Dallas“, „Caracatiţa“ şi „Twin Peaks“.  Titlul săptămînii: „O cioară bătăuşă a terorizat un cartier întreg din Frankfurt“. Au fost scene de coşmar, pe legea mea: „Cioara, deosebit de violentă, nu ezită să atace oamenii, lovindu-i cu ciocul în cap. Din cauza zburătoarei, un bărbat a fost bătut măr, deoarece, încercînd să se apere, el a aruncat după cioară cu sacoşa plină de cumpărături. Ghinionul a făcut ca sacoşa să lovească o maşină care tocmai trecea, iar şoferul acesteia a coborît şi l-a luat la bătaie pe vinovat“. Mare scofală! În românia sînt nenumărate ciori violente, care îi lovesc pe oameni cu ciocul în cap, spurcă totul cu găinaţul lor şi, în general fac o gălăgie pe care n-o poate potoli decît primarul Constantin Simirad, cu alice: Nicolae Dide, Nicolae Păun, Gh. Mocuţa, Nicolae Alexandru, Nicolae Manolescu, Andrei Pleşu ş.a.  A scos din nou capul de la cutie – gros, umflat, ca o piftie rece, cu fruntea de două deşte – agentul Mossad Adrian Severin. Noi crezusem că s-a travestit în fetiţă şi s-a dat la fund, recunoscînd, oficial, ceea ce este pe ascuns. Ca mîine, l-am fi văzut concurînd pentru Israel la „Eurovizion“, în locul transsexualului Dana Internaţional. Dar nu, duduia Adriana se dă analistă! Tare mult trebuie să-i mai placă vorba asta, analistă, unei creaturi cu sex incert. Şi unde putea să scrie analista Severina decît în fiţuica ciumată „Ziua“? Sub titlul „învăţăturile alegerilor din Ungaria“, posesorul mai multor dosare penale se ia, hodoronc-tronc, tot de P.r.m.! Observaţi cîtă lipsă de imaginaţie au troglodiţii ăştia PLĂTIŢI din străinătate pentru a acuza (oricînd, oriunde şi din orice) forţele naţionale din românia? Se face contrabandă cu ţigări în românia? P.r.m. e de vină! Au loc scurgeri de informaţii din Serviciile Secrete? P.r.m. e de vină! Se obrăznicesc ungurii pînă peste limita suportabilă? P.r m e de vină! I s-a trîntit actualei Puteri uşa în nas, şi de către n.A.T.o , şi de către Uniunea Europeană? Evident, tot P.r m e de vină, încă dinainte de naşterea sa. De fapt, japiţele

astea urăsc tot ceea ce e românesc, dar pentru că nu pot să strige, pe faţă, .„Să scoatem în afara legii România!“, vituperează ceva mai mascat, cerînd interzicerea „româniei mari“. Dar, să revenim la Adrian Severin. Neîndoielnic, tipul clasic al trădătorului de Ţară. Pentru aşa-zisul Tratat cu Ucraina, în virtutea căruia au fost abandonate teritoriile româneşti Bucovina de Nord, Basarabia de Sud, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, Adrian Severin va primi mici atenţii, pînă la moarte, de la milioane de români, conform afişului revoluţionar „SCUIPAŢI AICI!“. În loc să tacă dracului din gură şi să-şi pape dolarii furaţi (inclusiv cei şterpeliţi prin privatizarea frauduloasă a Fabricii de Confecţii de la Focşani) Bursucul Veninos dă să muşte: „Nu este lipsit de sens să asociem asemenea ştiri cu rezultatele unui recent sondaj de opinie potrivit căruia în România aproximativ 35% din populaţie doreşte un regim autoritar în locul actualei guvernări democratice (?!) considerate prea slabe şi prea corupte, în timp ce pupularitatea (sic!) P.R.M. şi a preşedintelui său cresc ameninţător“. Iar de aici, dă-i şi luptă împotriva... extremiştilor! Cine sînt extremiştii? Naţionaliştii! Deci exact aceia care îi demască pe borfaşii, jefuitorii şi trădătorii de Ţară! Ai intrat în panică, Broscoiule, faci pe tine de frică! Tu ştii ce-ai făcut în viaţă, pe cine ai turnat, ce bani ai încasat de la Serviciile Secrete străine, ce comision ai înfulecat şi tu de la Afacerea Airbus, cîţi dolari ai scos peste graniţă! De-aia ţi s-a umflat guşa şi-ţi gîlgîie pipota numai venin, fiindcă ştii că, în clipa în care vor ieşi la lumină afacerile de tip mafiot în care eşti amestecat, te vor lăsa din braţe chiar patronii tăi din Mossad şi Francmasonerie, care nu se prea încurcă cu găinarii. Indiferent cîtă agitaţie bezmetică fac acum, Petre Roman – Neulander, Adrian Severin, Traian Băsescu, Nicolae Alexandru, Valeriu Stoica, Gh. Mocuţa, Zoe Petre, Dorin Marian şi alţii ca ei sînt nişte HOŢI şi noul regim îi va băga la puşcărie!  La Hotelul Intercontinental din Berlin, s-a nimerit să se afle, în acelaşi timp, Bill Clinton şi jucătoarea de tenis Martina Hingis, elveţiancă de origine slovacă. Din motive de securitate, preşedintele S.U.A. a dormit în apartamentul preferat al fetei. Politicos, acesta a sunat-o şi i-a lăsat un mesaj pe robotul telefonic: „Bună, sînt Bill Clinton și îţi cer iertare că ţi-am ocupat apartamentul, dar nu rămîn decît o noapte“. Ce folos! Dacă nu i-a arătat şi vulturul tatuat, n-a realizat nimic! E posibil să piardă Bill o asemenea ocazie, cînd Hillary se afla la Festivalul de la Cannes? Hi – hi! Adică Hillary și Hingis l-au cam speriat pe băiatul ăsta cu gura veşnic căscată! Dacă n-o să rămînă Bill Clinton, în curînd, doar cu bufniţa a bătrînă de Madeleine Albright, să nu-mi spuneţi mie Terente!  mirabela Dauer este, în sfîrşit, răcorită! Puştiulache ăla agresiv, pe nume Horațiu Tudor, care scria măscări despre ea la „Naţional“, a îmbulinat-o. În nr. de vineri al cunoscutului cotidian, a apărut o notiţă care ne-a luat maul. O reproducem în întregime, ca să nu fie loc de dubiu: „Marti, 12 mai, frumoşii îndrăgostiţi Cristina Ţopescu şi Christel Ungar s-au cununat religios la Biserica Lutherană din Sibiu, locul de naştere al mamei vitrege a Cristinei Ţopescu. La ceremonie au participat 20 de persoane vizibil emoţionate de legămîntul pe care cei doi l-au făcut în faţa lui Dumnezeu. După cum se ştie Cristina Ţopescu este însărcinată și urmează să nască la sfîrsitul lunii iunie“. Semnează: Horaţiu Tudor. Hai că-i tare! Dacă am înţeles noi bine, ar fi avut loc o nuntă între două lesbiene, Cristina fiind şi nevastă şi fiică vitregă a lui Christel, care s-a născut chiar acolo, în Biserica Lutherană. Totuşi, cine este tatăl viitorului copil al Cristinei Ţopescu? Cumva directorul SIE, Cătălin Harnagea, despre care presa scrie că a căzut în freză

după reporteriţa de la PRO TV? Teribil labirint! Nici Stan şi Bran n-ar putea găsi ieşirea! A trebuit să apară numărul de a doua zi, ca să aflăm că o corectoare (?!) ar fi operat modificări cu mînuţa ei, ceea ce poate fi adevărat – dar ziarul ăsta n-are şi el un „Cap limpede“, o revizie finală, un BT (Bun de Tipar)?! Îmbîrligată afacere!  Ştiţi care e subvenţia primită de P.N.Ţ.C.D. de la Guvern, în 1997? Aproape 2,7 miliarde de lei! Aici, ţărăniştii i-au depăşit pe feseniştii din partidul evreiesc ce-şi zice P.D., care au înfulecat numai 2,2 miliarde de lei! Cam mare răsplata pentru trădare de Ţară!  Am fost informaţi că Emil Constantinescu ar fi fost recrutat ca informator al Securităţii, încă de pe cînd lucra ca procuror, de către cine credeţi? Chiar de către viitorul general de S.R.I. Mihai Stan! În perioada 1995-1996, pe cînd lucra la F.P.S., Mihai Stan şi-a făcut copii la toate documentele importante, pe care i le-a dat Ţapului.  Nevasta unui cunoscut fruntaş ţărănist este îngrozitor de „rea de muscă“! Închipuiţivă că, în acelaşi timp, ea trăieşte cu întreaga conducere bicefală a F.P.S.: şi cu Sorin Dimitriu, şi cu Gabriel Mihuț! Săracul bărbătuş, cam scump îşi plăteşte cariera politică...  Dacă e luni, e „Atac la persoană“! Ăştia e atîta de nebuni, că îi bate pe toţi numai din titluri, nu mai contează conţinutul: „O dovadă clară a legăturilor dintre Emil Constantinescu, Armată şi comerţul cu ţigarete“; „Ţigareta II nu s-a întîmplat degeaba! Profitînd de criză şi de scandal, Emil Constantinescu ar putea restrînge drepturile cetăţeneşti“; „Preşedintele uzează de toată logistica şi de toate efectivele în marele război al intoxicaţiei naţionale“; „Constantinescu a făcut paşi esenţiali spre regimul totalitar“; „Scandalul ţigărilor maschează, în fapt, scandalurile cimentului, Renelului, statului mafiot!“; „Anii ’90, o reiterare a anilor ’50“; „România, în faţa unei noi dictaturi?“; „O nouă ţintă – securiştii care nu fac jocul politicienilor şi mafioţilor“; „Mihai Ghezea a fost condamnat pentru şantaj şi evaziune fiscală“: „Alba-Neagra la Comisia de Apărare a Senatului“ (o scărmănare a beţivanului Nicolae Alexandru, care la 13 mai a zis că din Mafia Ţigărilor fac parte şi Guvernele altor state (?!), şi diplomaţi străini (?!), dar la 14 mai a primit un bombeu în gură de la Pistruiat – de-a făcut treişpe-paişpe – aşa că a dat-o la întors, declarînd că a vrut să spună altceva, dar a scăpat-o!).  Directorul publicaţiei, Dumitru Dragomir, dă dovadă de mult umor reproducînd „sfaturile“ primite de la prieteni: „Nu te mai lega, domnule, de cei ce locuiesc la Cotroceni, că ăştia sînt în stare de orice cînd simt că vor pierde caşcavalul“; „Ai grijă cum scrii de Zoe, că-i foarte răzbunătoare şi cu mare influenţă la preşedinte!“; „Pe Roman să-l laşi în pace dacă nu vrei să-ţi pui toată jidănimea în cap“; „De ce l-ai lăsat în pace pe Sorin Roşca Stănescu (zis Ciripoi)? Nu cumva îţi este frică de gaşca lui?“; „Cu ce te şantajează Mirescu de-l laşi să scrie în revista ta? Dă-l, domnule, afară, să vezi ce liniște ai, pentru că, oricum, cînd vă veți despărți, primul de care va scrie nasol vei fi chiar tu“ (asta cam așa e, dar Mitică e leu-paraleu doar pînă la ora 14, cînd îl loveşte „boala porcului“, adică doarme două ore de tai buşteni pe corpul lui).  Face ce face ziarul „Republica“ şi îşi trădează patronii din umbră: „Teodor Meleşcanu devine liderul de drept (?!) al social-democraţiei româneşti“, îşi intitulează Liana Buligan un editorial. Cînd conduci un partid de 6%, e, totuşi, cam greu de crezut că poţi conduce şi o Ţară!  „Jurnalul Naţional“ ne fericeşte cu o informaţie fără de care, zău, nu ştim dacă mai puteam face un pas către baie: cică Petre roman foloseşte un parfum grecesc foarte la modă, Issey myakey, care costă cca 1 milion de lei. Tot ce se poate, dar cînd îşi dă el cu parfumul ăsta? Înainte sau după ce-şi ia porţia de usturoi?  O ironie fină a lui Al. Paleologu: „La noi, pluralism înseamnă mai multe P.C.R.-uri“.

Sfîrșit

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 aprilie 1998)

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Alături de un om numit Vladimir Ilici (I)

Din amintirile Nadejdei Konstantinovna Krupskaia

Nadejda Konstantinovna Krupskaia s-a născut la Petersburg, în anul 1869, într-o familie de origine nobilă, care îşi pierduse averea. Tatăl ei, ofițer de carieră, frecventa cercurile revoluţionare din acea vreme, aşa încît Nadejda Konstantinovna a auzit încă din fragedă copilărie în casa părintească vorbindu-se despre exploatarea ţăranilor şi a muncitorilor, despre represiunile ţariste şi necesitatea luptei pentru libertate şi dreptate socială. Rămînînd orfană de tată la vîrsta de 14 ani, ea a fost nevoită să-şi cîştige singură existenţa, meditînd copiii familiilor bogate.

În prima tinereţe a devenit adeptă a teoriei lui Lev Tolstoi; dornică de a se face utilă celor obidiți, Nadejda Konstantinovna a plecat la țară spre a împărtăşi viaţa și munca mujicilor. Curînd însă a înţeles că soluția tolstoiană de autoperfecționare nu va putea schimba nedreapta orînduire socială din Rusia țaristă. Frecventînd „Cursurile superioare pentru femei“, de la Petersburg, Krupskaia s-a alăturat unui cerc studenţesc, unde a luat, pentru prima oară, contact cu învăţătura marxistă. Animată de dorinţa de a contribui la răspîndirea marxismului în mase, a devenit profesoară la o şcoală serală pentru muncitori. În cadrul cercurilor marxiste ce funcţionau ilegal în capitala de atunci a Rusiei, Krupskaia l-a întîlnit, în 1894, pe Lenin şi la scurt timp după aceasta a devenit unul dintre cei mai activi membri ai „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare“, înfiinţată de V.I. Lenin în 1893. Arestată în anul 1898 şi condamnată la deportare, Nadejda Konstantinovna a cerut să fie trimisă în Siberia în localitatea Suşenskoe, unde se afla exilat Vladimir Ilici. Aici s-au căsătorit, Krupskaia devenind astfel tovarăşa de viață, muncă şi luptă a marelui conducător al proletariatului.

Vorbind despre viata ei, Krupskaia mărturisea: „Sînt foarte fericită de a fi văzut înfăptuindu-se revoluția; îmi iubesc mult munca şi am fost fericită în viața mea personală. Iar dacă uneori trec prin momente grele, cine oare nu trece? (...) Dacă ar fi să reîncep viața, puține şi neînsemnate sînt lucrurile pe care aş dori să le schimb“. După moartea lui Lenin, Krupskaia s-a străduit să-l înfăţişeze aşa cum a fost, strîngînd diferite documente, la care a adăugat, cum era şi firesc, propriile ei amintiri.

Publicăm mai jos, sub o formă întrucîtva condensată, cîteva din răspunsurile Nadejdei Konstantinovna Krupskaia la un chestionar al Institutului „V.M. Behterev“ al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S., apărute pentru prima oară în revista sovietică „Literaturnaia Gazeta“. Aceste răspunsuri, care datează din 1935, i-au fost cerute în scopul completării datelor menite să dezvăluie cît mai cuprinzător complexa şi uriaşa personalitate a lui Lenin, şi nimeni mai bine decît tovarăşa lui de viață n-ar fi putut da informaţii mai exacte despre firea, temperamentul, afecţiunile şi obiceiurile sale.

Un zîmbet sincer

Nu era slab, dar nici foarte puternic. Nu prea avea deprinderea activităţii fizice, lucra cu braţele doar cînd era vorba de muncă voluntară. Îmi amintesc că odată, pe cînd eram în deportare, a reparat gardul locuinţei noastre. Plimbările nu-l oboseau însă niciodată. Era vioi şi-i plăcea să meargă pe jos. Chiar şi în casă umbla mult, măsurînd camera dintr-un colţ într-altul, cîteodată în vîrful picioarelor. Atunci ştiam că se gîndeşte la ceva. De ce umbla în vîrful picioarelor? Probabil ca să nu-i deranjeze pe cei din jur, bunăoară

pe proprietarii apartamentului în care, în timpul emigraţiei, închiriasem o cameră. Şi cred totodată că în felul acesta reuşea să se concentreze mai bine. Să stea culcat nu-i plăcea de fel. Avea pasul grăbit şi cînd mergea nu se legăna şi nu gesticula. Mişcările sale erau degajate şi fără să fie tocmai armonioase, nu erau nici stîngace, nici dezordonate.

Nu făcea gimnastică, dar juca gorodki, înota, patina bine şi ştia să meargă pe bicicletă. Cînd era în exil, patina adesea pe rîu de-a lungul malurilor. Tot atunci, după ce am venit la el, plecam de multe ori prin pădure, la cules de ciuperci. Avea ochi buni şi cînd, după scurtă vreme, a învăţat să recunoască pe cele comestibile, a devenit un culegător de ciuperci pasionat, îi plăcea mult şi vînătoarea; dar mai presus de orice – plimbările prin pădure.

Nu se îndeletnicea cu nici un fel de artă sau meşteşug, în afară de utilizarea diverselor procedee ale scrierii cons pirative.

Îmbrăcatul şi dezbrăcatul nu-i luau mult timp. Cînd căzu la pat, găsi o metodă care îi uşură această treabă şi se strădui s-o folosească tot timpul bolii. Cînd vorbea, obişnuia să mişte mîna dreaptă înainte şi lateral. Am văzut cîndva un tablou care-l înfăţişa pe Ilici vorbind: mîna dreaptă era dusă înainte, iar partea superioară a antebraţului lipită de corp. Reprezentarea era incorectă, nu acesta era gestul lui: e drept că ducea mîna înainte, dar o îndepărta de trup, făcînd o mişcare circulară.

Nu l-am văzut niciodată bătînd cu pumnul în masă sau ameninţind cu degetul. Toate gesturile sale erau fireşti, fără urmă de afectare sau poză, dar, ca şi mimica lui de altfel, foarte expresive. Zîmbea foarte des. Avea un zîmbet sincer, nicidecum caustic sau „politicos“. Ştia să rîdă cu poftă pînă la lacrimi, şi cînd izbucnea în hohote avea obiceiul să se lase pe spate. Nu l-am surprins zîmbind sau rîzînd din obligaţie sau din politeţe. La el aceste manifestări erau întotdeauna spontane, naturale. Avea o voce puternică şi profundă, fără stridenţe, un glas de bariton. Îi plăcea să cînte; din „repertoriul“ său făceau parte: „Ce dragă-mi eşti, nespus de dragă“, „Varşovianka“, „Porniţi înainte, tovarăşi“, „Vous avez pris l’Alsace et la Lorraine“, „Les soldats du 17-e“. Vorbea repede. Stenografii notau anevoie spusele lui,

însă cred că nu atît din pricina repeziciunii cu care rostea cuvintele, ci mai degrabă pentru că pe atunci stenografii noştri erau destul de slabi, iar construcţia frazelor lui llici complicată. Într-o culegere de texte „Leff“, a apărut odată un articol în care autorii, analizind structura vorbirii lui llici, afirmau că ar fi influenţată de cea latină. De altfel, chiar llici mi-a spus că în tinereţe îl pasionase studiul limbii latine. Cuvîntările lui nu păcătuiau niciodată prin monotonie; avea o voce expresivă. Deosebit de expresive erau „Zwischenruf”-urile sale. Parcă le aud şi acum. Vorbea simplu, fără să recurgă la efecte teatrale, o limbă tipic rusească. Vorbea liber, găsindu-şi cuvintele şi alcătuindu-şi frazele fără greutate. E drept că-şi pregătea cu multă scrupulozitate discursurile, dar nuşi nota decît planul lor, meditînd asupra conţinutului. Fie că ținea o cuvîntare în public, fie că discuta cu un prieten, întotdeauna vorbea cu înflăcărare. Mi s-a întîmplat adeseori să-l văd cum umblă prin cameră şi rosteşte în şoaptă cuvîntarea pe care o pregătea, căci era foarte emotiv. Cîteodată, cînd ne plimbam împreună, era tăcut, cufundat în meditații. Atunci tăceam şi eu, lăsîndu-l să se reculeagă. Apoi începea singur să-mi istorisească, cu lux de amănunte, la ce se gîndise şi nu suporta să fie întrerupt. Pe drum, cînd se întorcea acasă după vreo discuţie în contradictoriu sau după o polemică, era sumbru, tăcut, tulburat. Cînd îl vedeam aşa, ştiam că e mai bine să nu-l întreb nimic şi că mai tîrziu avea să-mi povestească, neîntrebat, totul. Alteori, cînd ne plimbam, rostea din senin cîte o replică şi atunci înţelegeam că nu încetase să se gîndească la ceea ce îl frămînta. De aceea cred că i-a fost atît de greu la începutul bolii, cînd doctorii i-au interzis lectura şi, în general, orice fel de efort. După mine a fost o greşeală. Ilici îmi repeta întruna: „Doar nimeni nu-mi poate interzice să gîndesc, nici ei, nici eu”. Nevoia de a se exprima şi de a lămuri totul îi era caracteristică. Nu-mi amintesc să-i fi scăpat vreodată sensul unui cuvînt sau al unei fraze, sau să nu înţeleagă semnificaţia celor expuse de interlocutorul său. Dimpotrivă, prindea orice, neobişnuit de repede. Însemnările sale erau lapidare, ideea fiind cuprinsă într-un cuvînt sau într-o simplă frază. Acasă, cînd îl frămînta ceva, vorbea în şoaptă. Era un om plin de viaţă, foarte perseverent, optimist. În închisoare a dat dovadă de o neîntrecută stăpînire de sine şi tărie sufletească. În timpul bolii i-am spus odată în prezenţa surorii care-l îngrijea: „Ştii că ai început să-ţi recapeţi pe încetul vorbirea la această perioadă drept o şedere vremelnică în închisoare“. La care sora a exclamat: „Cum puteţi vorbi astfel, Nadejda Konstantinovna? Ce, aici e ca la închisoare?“. Ilici însă m-a înţeles, şi după această discuţie a devenit mult mai stăpîn pe sine. Scria mult şi cu plăcere, neobişnuit de repede şi cu multe prescurtări. Cînd subiectul îl interesa în mod deosebit sau cînd era emoţionat, scrisul lui devenea mai citeţ. Tot ce scria era închegat şi consecvent din punct de vedere logic. Cînd era grăbit, recurgea adesea la prescurtări sărind litere, mai ales vocale, şi chiar silabe întregi. Își redacta materialele direct, iar ulterior făcea foarte puţine corecturi. Între exprimarea orală şi cea scrisă nu avea nici o preferinţă, căci era înzestrat şi pentru una, şi pentru cealaltă. Vorbea liber şi scria fără cel mai mic efort. Tabelele statistice, cifrele, datele le nota întotdeauna extrem de clar. Îşi întocmea reprezentări grafice – care constituiau adevărate mostre de caligrafie –, folosind cifre, curbe, diagrame, dar nu şi desene. Nu desena şi nici de pictură nu s-a ocupat niciodată. Citea cu mare repeziciune şi numai în gînd. Nu mi-a citit niciodată cu voce tare şi nici eu lui. N-am deprins acest obicei, pentru că astfel lectura căpăta un ritm prea lent; uneori însă comenta în şoaptă cele citite.

(va urma)

„MAGAZIN ISTORIC”

Atitudini « Polemici

TABLETĂ DE SCRIITOR

Veronica Pîrlea-Conovali inspiră bunătate

Toamna trecută a fost pentru a treia oară, în trei ani, cînd m-am aflat la Chișinău, la Centrul Internațional Academic „Mihai Eminescu”. Am venit cu toată dragostea și cu voioșie în suflet, știind că mă voi întîlni cu frații mei basarabeni: poeți, scriitori, artiști de muzică populară și ușoară, iubitori de artă, în general. Și am venit aici cu gînduri bune, frățești, să vorbesc despre poeta și scriitoarea Veronica Pîrlea-Conovali, „sora mea de suflet”, așa cum îi place poetei Gabriela Alef să o numească.

Născută la 12 noiembrie 1968, în satul Varancău, raionul Soroca, fiica Anei și a lui Vasile Pîrlii, Veronica Pîrlea-Conovali avea să-și sărbătorească chiar atunci a 55-a aniversare.

Laureată a concursului nostru de creație literară „Vara visurilor mele”, ediția a XVII-a, 2019, Veronica Pîrlea-Conovali a primit atunci Marele Premiu, pentru volumul de poezii „Dialog în vis”. Ulterior, același premiu l-au primit Silvia Strătilă, la ediția a XX-a, 2022, pentru volumul de eseuri „Refugiu în cuvîntul cel dintîi”, iar la ediția a XXI-a, 2023, Traian Vasilcău a fost încununat cu același premiu, pentru volumul de poeme patriotice, „Caii orfani”. Toate cele trei titluri de carte au apărut pe cheltuiala Editurii ,,Amurg sentimental”... Iată că și de data aceasta, aveam să mă aflu printre prietenii de la Chișinău, la marea sărbătoarea a poeziei, prin vocea înflăcărată a sărbătoritei. Am vorbit atunci așa cum am făcut de fiecare dată, cu simț critic, despre personalitatea sa distinctă, despre omul Veronica Pîrlea-Conovali, care scrie cuvinte luminoase de glorie și spor în toate cele, cu penița de aur a gîndurilor ei. Iată că această întîlnire, dacă nu poate fi transferată în pagini de roman, poate fi reconstituită într-un reportaj de actualitate, pornind de la poezia sa patriotică, fără însă a omite proza sa artistică. Veronica Pîrlea-Conovali merită acest lucru cu prisosință, pornind de la vestea primită, și anume că 2023 a fost declarat Anul Veronica Pîrlea-Conovali pe raionul Soroca, inițiativă venită

din partea Bibliotecii centrale „Mihail Sadoveanu” din același raion. Acest proiect este implementat de către fosta directoare Eugenia Răileanu și dus în continuare de Viorica Gaja Cojocaru. Astfel, de la 1 ianuarie 2023 și pînă la 31 decembrie 2023, bibliotecile din raionul Soroca au organizat evenimente dedicate scriitorilor cu merite incontestabile. Ce poate fi mai frumos decît acest lucru, cînd unui om i se recunosc meritele culturale, profesionale. Veronica Pîrlea-Conovali este una dintre aceste personalități, care se bucură de recunoașterea unanimă a concetățenilor săi, a societății, în general, și a colegilor săi de breaslă.

Veronica Pîrlea-Conovali inspiră bunătate și o frumusețe spirituală de-a dreptul copleșitoare, mai ales atunci cînd vine vorba de patrie, de țară, de glia străbună, de părinți și de înaintași. În creația sa se simte aerul proaspăt al omului militant pentru bucurie și pace, fapt pentru care se cuvine - fiindcă așa e moral și drept - să-i iei în seamă numele și scrierile, la frumoasa vîrstă pe care a împlinit-o de curînd, într-o toamnă aurie, solfegiind prin copaci cele mai frumoase melodii compuse dintr-o diversitate de culori poetice. Despre dumneaei putem vorbi ca despre orice anotimp, întrucît creația sa emană din vechile noastre doruri, care ne însoțesc de cînd ne naștem și pînă ce murim, oriunde ne-am afla... La jubileul celor 55 de ani ai săi, îi dorim putere de muncă în tot ceea ce înfăptuiește în calitate de soție, mamă, bunică, dar mai ales ca poetă împlinită și profund devotată limbii poporului nostru, moștenire

Monument salvat în memoria marelui povestitor Ion Creangă

Despre Ion Creangă (1 martie 1837 – 31 decembrie 1889), unul dintre cei mai de seamă scriitori români se cunosc puține povești care au legătură cu familia sa. Și nu mulți au auzit despre brînzăria lui David Creangă, bunicul scriitorului. Aceasta se află în Pipirig, Neamț, și are o vechime de aproximativ 200 de ani.

Iată povestea ei. În curtea unui locuitor din Dolhești se afla o clădire din lemn care, la momentul la care a fost cumpărat terenul respectiv, nu figura în acte. Era o veche magazie din lemn, părăginită, pe jumătate dărîmată. Abia cu puțin timp în urmă, omul a aflat că aceasta a aparținut familiei scriitorului Ion Creangă și că este, de fapt, un monument istoric.

Localnicul a povestit că vechea clădire îl incomoda. A vrut să o dărîme, dar legea nu i-a permis acest lucru

din cauza certificării. A luat în considerare să renoveze vechea clădire, însă avea nevoie de foarte multe avize și mulți bani. Conform legii, un astfel de monument (construit din lemn) aparține autorităților locale publice. Drept urmare, sub coordonarea autorităților din județul Neamț, cu efortul mai multor instituții de pe plan local și național, în 2023, proiectul de restaurare a fost finalizat, aproximativ 70% din materialul lemnos original fiind recuperat.

Brînzăria lui David Creangă a fost strămutată în apropierea Bisericii Sfîntul Nicolae. Acolo sînt înmormîntați și bunicii îndrăgitului scriitor. Ei se numără, de asemenea, și printre ctitorii lăcașului de cult.

Cele mai vechi mențiuni despre familia scriitorului se află în „Catagrafia ţinuturilor Moldovei”, din anul

lăsată de la înaintași, limba română, în care ne rostim de cînd ne știm pe lumea asta.

Veronica Pîrlea-Conovali, ca profesor de istorie, ca documentarist, știe mult mai bine ce înseamnă să fii patriot, să-ți iubești patria, obiceiurile și tradițiile. Pentru dumneaei, lumina divină înseamnă meditație, fraternitate, creație, toate acestea regăsindu-se cîte un pic în creațiile dumneaei, prin descrieri sincere, ca vorbirea nucarilor de odinioară, din satul său de baștină. Cu această ocazie aveam să primesc un prețios dar scriitoricesc din partea unui minuțios poet, calibrat prin sinceritate și forță creatoare de proporții covîrșitoare, Traian Vasilcău: poemul „Cuprinderea” (Iarba, pomul, omul), cu următoarea apreciere: „Ion Machidon este, poate, unicul scriitor român, poate chiar din întreaga lume, care scrie cu inima. Pentru că din cauza unei electrocutări din copilărie mai are valabil doar un deget de la mîna dreaptă. Scrie cu inima, cuprinde cu inima: și iarbă, și pom, și om, mai mult, ori exclusiv, cu inima. Acesta a fost, este și va rămîne Ion Machidon, propulsat ca poet și scriitor pentru marea literatură a românilor de frumoasa Revistă «România Mare»”.

Redau integral poemul scris de Traian Vasilcău:

,,Un fir de iarbă mîinile-și întinde

Și-mi spune cu-al său glas, aproape stins:

– Pe mine n-are cine mă cuprinde.

Îți mulțumesc pentru că m-ai cuprins!

Un pom, uitat de toți, fără merinde, Mi-a spus, cu sufletul de dor aprins:

– Pe mine n-are cine mă cuprinde.

Îți mulțumesc pentru că m-ai cuprins!

Un om, printre ființe suferinde, Se stinge-acum, spunînd ca un învins:

– Pe mine n-are cine mă cuprinde.

Îți mulțumesc pentru că m-ai cuprins!”.

Prin urmare, în timpul petrecut la Chișinău aveam să observ că basarabenii nu se dezic de limba lui Eminescu și de rădăcinile străbunilor noștri, chiar dacă trăiesc despărțiți de graniță, în Republica Moldova, de lîngă Moldova seculară.

Ion MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

1774, așa cum reiese dintr-o carte scrisă de profesorul Gheorghe Radu. În lucrarea acestuia se vorbește despre un anume Ştefan Creangă Bîrsanul. ,,Este neîndoios faptul că acesta era strămoșul ce venise din Țara Bîrsei. Pînă la valoroasa catagrafie a Moldovei din 1820, care ne dă toate satele, cu numele fiecărui locuitor pe categorii fiscale, nu mai avem nici o știre despre coborîtorii acestui strămoș, care împreună cu alți bîrsani au umplut cu turmele lor plaiurile. Au durat așezarea statornică Pipirig, pe vale, lîngă pîrîul cu același nume, construind case, pive și mori”, se arată în cartea citată.

David Creangă, bunicul dinspre mamă al lui Ion Creangă, s-a născut în 1796 la Pipirig. După catagrafia din 1829, David avea 33 de ani și soţia sa, Anastasia, avea 30 de ani. La acea vreme, cei doi aveau patru copii: Smaranda (11 ani), Ion (10 ani), Ioana (8 ani) și Maria (5 ani). În 1835, Smaranda se căsătoreşte cu Ştefan a Petrii Ciubotaru din Humuleşti, relaţie din care avea să se nască marele scriitor Ion Creangă.

Locul în care acesta s-a născut și a copilărit, în satul Humulești, azi o suburbie a orașului Tîrgu Neamț (jud. Neamț), a devenit Casa memorială-muzeu, unde se păstrează documente de arhivă, scrisori, cărți poștale cu autograf și fotocopii ale manuscriselor scriitorului. Lîngă muzeu se află și Parcul tematic ,,Ion Creangă”, un loc în care se găsesc personaje îndrăgite din poveștile pentru copii scrise de autorul considerat unul din cei patru mari clasici ai literaturii române, și de la a cărui moarte s-au împlinit, la 31 decembrie 2023, 134 de ani. r m

Brînzăria lui Creangă înainte

Brînzăria după restaurare

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Omagiu lui EUGEN ALBU, la doi ani de la plecarea la Marţial

Eugen Albu a fost şi a rămas un simbol al epigramisticii româneşti. A susţinut acest produs al spiritualităţii româneşti pînă în pragul trecerii sale în eternitate, insistînd în menţinerea valorii lui, în perioada în care catrenul epigramatic a scăzut în valoare odată cu plecarea la Marţial a celor mai mari purtători de condei cu săgeată ascuţită. Ne-a reprezentat breasla aproape patru decenii. L-am cunoscut, l-am apreciat şi, din ceea ce am scris despre el, a reţinut în volumele „Viitorul de ieri. Portrete în patru rînduri”, Cluj-Napoca, 2018, următoarele rînduri:

„Norocul epigramei româneşti este că mai există mari epigramişti ce oferă creaţii care constituie modele demne de urmat. Unu dintre aceştia este Eugen Albu care, decenii întregi a mînuit condeiul ascuţit, urcînd treptele afirmării pînă la cele de sus” (p.81). Deci, nu ne mirăm că unele dintre catrenele sale cunosc circulaţie liberă, asimilînd poate, la modul epigramatic, precum Păstorel, judecăţi de valoare generalizate, dîndu-le o formă meşteşugită:

Cu omul neşcolit şi prost

Nu lupt că n-are nici un rost, Dar duc o luptă colosală

Cu prostul care are şcoală.

E epigramistul care face conexiuni şi deducţii aparent intuitive, dar vîrful săgeţii loveşte ţinta:

Am alergat atîţia ani

Cu sănătatea după bani,

Iar astăzi, cînd mă lasă toate,

Cu banii după sănătate.

Eugen Albu e ardelean, român din moşi strămoşi, înţelept, cu umorul pe buze, şi cu măsură în tot ce face şi... fără grabă. A descoperit în spiritul, în fiinţa lui epigrama şi din acel moment şi-a închinat viaţa ei, convins că acesta a fost destinul din născare:

Nu-mi amintesc exact momentul,

Dar cred că-n pîntecele mamei

M-aflam atuncea cînd talentul

M-a pus în slujba epigramei.

Da, cînd s-a născut – pe 27 aprilie 1940, la Geoagiu de Sus (Alba) – nu ştia acest luicru, dar, cînd l-a aflat şi-a dedicat viaţa şi condeiul epigramei româneşti. A absolvit Şcoala Tehnică Sanitară postliceală de la Sibiu şi după ce trece prin diverse servicii (inclusiv ca angajat la Teatrul din Sibiu), se angajează la Spitalul Clinic judeţean Cluj, Clinica Chirurgie, unde a lucrat pînă la pensionare. S-a căsătorit cu Doina, care a stat alături de el, i-a fost sprijin permanent, a fost prezentă şi la manifestările închinate epigramei. În 1987, Eugen a devenit membru marcant al Cenaclului Epigramiştilor „Satiricon” şi mărturiseşte în volumul „Viitorul de ieri”: „Îmi fierbea ca un creuzet capul de idei şi poante Dl. Prof Bindea mi-a fost îndrumător”

E membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România, întemeietor fiind cel care a avut cele mai mari merite în înflorirea epigramei – neuitatul preşedinte Mircea Trifu (1922-1994). A fost recompensat cu multe premii, distincţii, onoruri pentru creaţia sa valoroasă de epigrame şi pentru activitatea neobosită în domeniul care ne reprezintă. Chiar şi atunci cînd nu era preşedintele „SATIRICON”-ului, era îndrumător al epigramei. A publicat 14 volume de epigrame şi creaţii satirice. Îl am în faţă pe penultimul dintre acestea – cel la care m-am referit: „Viitorul de ieri”, care cuprinde ingenioase Portrete în patru rînduri, Memoria veşniciei, Viitorul de ieri etc., cu epigrame cu nuanţă de madrigal, poezii. Nu mă pot abţine să nu dau măcar un exemplu dintre cele cinci catrene pe care mi le-a închinat:

Nu o laud, nu o critic, Dar cum bine îmi dau seama, Personal o identific

Cu zeiţa EPIGRAMA.

Merită subliniată o neînţelegere care a apărut între mine şi reputatul artist Florin Piersic, căruia la împlinirea vîrstei de 80 de ani, prin telefon, după urările de sănătate, viaţă lungă şi multi ani ca actor fără pereche în teatru şi în film, i-am citit următorul autoepitaf închipuit: Spre groapă cînd o fi să trec, Păziţi-mi somnul şi-am să tac, De mă treziţi, în loc să plec Vă ţin de vorbă înc-un veac.

M-a rugat să-l repet ca să-l spună şi dumnealui musafirilor prezenţi care au rîs copios. Cînd i-am trimis o carte „substanţială” cu academicieni epigramişti, după dedicaţie, i-am scris şi acest autoepitaf închipuit. Rezultatul a fost dezastruos: am primit o scrisoare din partea unei oarecare din Ilfov, care nu merită să-i pomenesc numele, cu jigniri, admonestări, vezi Doamne, cum pot să-l jignesc etc. etc. M-am revoltat în sinea mea, mi-am dat seama că nu ştie ce-i o epigramă, deci nu gustă poanta şi nu realizează că, de fapt, e vorba de o laudă, nu de jignire. Ce actor poate să vorbească liber, fără textul rolului, minute întregi la televizor, ţinîndu-ne nemişcaţi în faţa ecranului?

Ei, da’ ca să n-o mai lungesc, iată aceeaşi idee în catrenul lui Eugen Albu, apărut şi în reviste, nu numai în volumul din 2020, amintit: I s-a ridicat un bust (2016) La „Poarta de su’ Feleac”

Pe bustul tău de-acum vor fi Mai multe păsări ca-n copaci

Cu care singur vei vorbi

Că nici ca bust nu poţi să taci.

Eugen Albu s-a dedat şi la poezie, închinîndu-le unor personalităţi din domeniul artistic. Aceste poezii cu prozodie clasică, armonioasă (nu „fuşereală” de versuri „albe”, adică invizibile, Fănuş Neagu avînd mai multă poezie în proza lui) sînt fie succesiune de catrene ce pot fi luate ca independente, fie poezii în care ideile se succed dintr-un catren în altul, precum „Dor de Eminescu”:

Eşti dăltuit cu slove-adînci În doină,-n cîntec şi în vers, În codri,-n rîuri şi în stînci, Eşti dăltuit în univers

Deşi demult te-ai săvîrşit

Plecînd spre astrele cereşti, Tu ai rămas la nesfîrşit

Izvorul limbii româneşti.

Iată și două catrene din omagiul adus lui Amza Pellea:

Deşi a fost un suflet mare Cum foarte rar am întîlnit

Cel mult pe scenă-i duc o floare

Căci pentru mine n-a murit.

Interpretînd cu-atîta har Pe Sucă sau Mihai Viteazul, Pe Nea Mărin miliardar, A fost şi lacrima, şi hazul.

Și unul din madrigalurile închinate lui Brâncuşi: Chiar dacă ani vor trece mii

Şi noi din lume vom fi duşi, La fel ca azi va glăsui

Tăcuta Masă-a lui Brâncuşi.

În ceea ce-l priveşte pe taragotistul Dumitru Fărcaş, citim:

El reprezintă un popor, Deşi nu este om politic

Şi-i cel mai mare-ambasador

Al cîntecului mitic.

Aduce omagiu şi Academicianului Ioan-Aurel Pop, se bucură că Academia l-a ales ca Preşedinte, ca ştiinţa să ducă Ţara înainte:

Prin cîte titluri i s-au dat E-un om aproape legendar

Şi-atît am doar de regretat –Că cei ca el se nasc mai rar.

În același volum, Eugen Albu publică şi altceva decît epigrame propriu-zise, dar nu lipsesc nici aceste „domnişoare” balerine ce se-nvîrt nu pe vîrful pantofului balerin, ci pe vîrful săgeţii din condei.

Ce spune despre dentist?

Mi-a scos măseaua cariată

Ce viaţa mi-o făcea coşmar,

Dar, chiar şi anesteziată, Tot m-a durut... la buzunar.

Dar despre avocat?

Tip cu elocinţă fină

Care scoate-ntotdeauna

Adevărul la lumină

Folosind abil minciuna.

Iată şi principiul său de viaţă:

Decît să fiu cu mari cuvinte

Elogiat de un lingău, Prefer s-ascult un om cuminte

Vorbindu-mă chiar şi de rău.

Prin valoarea operelor sale, Eugen Albu conferă epigramei româneşti şi, în acelaşi timp, lasă exemple demne de urmat de cei care, cu har şi respect pentru rîndul scris şi tipărit, înţeleg că „e greu să fii major în acest caz minor”. Chiar şi cînd nu a avut funcţii de conducere în cadrul Cenaclului „SATIRICON”, a avut, de-a lungul anilor, un rol permanent de îndrumător, atît prin valoarea creaţiilor sale epigramatice, axate în bună parte pe teme medicale, cît şi prin interesul pe care l-a depus, prin opiniile exprimate în şedinţele de lucru vizînd promovarea valorilor.

Înclinat, ca orice ardelean, spre buna rînduială, spre lucrul făcut cu măsură, multe din epigramele sale, fără să piardă din voiciunea poantei, prin spiritualitate se înrudesc cu aforismul pentru că asistăm la o deplasare a comunicării, deci şi a umorului, spre raţiune. Majoritatea creaţiilor sale şindreaptă săgeata spre aspecte negative, învăluite în ironie, chiar în satiră, demonstrînd că epigrama e un instrument al libertăţii creatorului.

Opera sa epigramatică – numărul de volume publicate, colaborarea la reviste, participarea la festivaluri (la multe din ele fiind premiat) –, valoarea ei, îl situează pe Eugen Albu în detaşamentul de frunte al epigramiştilor români. A plecat dintre noi acum doi ani (pe 23 ianuarie 2022, înainte de a-mplini 82 de ani), dar, prin creaţiile sale, rămîne printre noi şi ne îndeamnă să păstrăm zîna umorului românesc la valoarea pe care şi-a cîştigat-o.

Dr. ELIS rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

Conștiința

A trecut aproape o lună de la marea sărbătoare creștină a Nașterii Domnului. De 33 de ani, Crăciunul a căpătat și o altă conotație pentru români, de cînd evenimentele nedorite, petrecute atunci, au asociat NAȘTEREA cu MOARTEA. Anul are 365 de zile, de ce a trebuit oare ca această zi sfîntă să fie întinată, iar în Istoria țării să devină o pată înroșită?

Întrebarea va rămîne fără răspuns. Sîntem prea mici, niște PITICI, iar CEI MARI au buzunarele pline de dolari. Și, cum BANUL este Ochiul Dracului, hipnotizat, îi faci pe plac. Iar TU rămîi sărac.

Conștiința ne permite cunoașterea de noi înșine. Doar Omul, și nimeni altcineva, poate să-și dea seama, înaintea acelei clipe hotărîtoare, că are conștiința clară, ori adormită... În mod normal, explică Samuel Aun Weor, autor și fondator al ,,Mișcării Gnostice Universale”, conștiința doarme profund. Foarte rare sînt momentele în care conștiința omului este trează. El lucrează cu conștiința în totalitate adormită, și doar în momente excepționale se trezește. Viața ființei umane este o lume de visare, însă ea crede că e trează, și niciodată nu ar admite că vizează, că are conștiința adormită. Dacă cineva ar ajunge să se trezească s-ar simți teribil de rușinat el însuși, ar înțelege cît

de ridicolă e situația sa. Viața noastră este teribil de ridicolă, de tragică și, arareori, sublimă. Iluzia de a fi conștienți în mod continuu se naște din memorie și din toate procesele gîndirii.

Există puține excepții, pe care trebuie să le căutăm cu felinarul lui Diogene, acele cazuri rare sînt reprezentate de OAMENII adevărați: Budha, Isus, Hermes și alți inițiați. Acești fondatori de religii au avut conștiința continuă, au fost mari Iluminați...

Oare cît de adormită poate fi CONȘTIINȚA celor care publică în presă articole în care condamnă întreaga generație de dinainte de 1989? Se insistă pe vinovăția colectivă, iar prin tendința de manipulare a prăpastiei între generații, sînt inoculate în conștiința unora dușmănia și prostia. Drept urmare, părinții și bunicii sînt considerați POVARA țării, uitîndu-se că Timpul își pune amprenta pe fiecare. Nu-i scăpare.

De la ură la crimă este doar un pas. De la ura fasciștilor împotriva evreilor, pînă la ororile de la Auschwitz, a fost doar un pas. Un singur pas care va lăsa, pentru totdeauna, urme ce nu se pot șterge în istoria omenirii.

Din Bucure ş tii de altădată

Periferiile Bucureștiului interbelic (I)

Societatea românească interbelică – asemeni celei de azi – era o lume a contrastelor. O lume a luminilor strălucitoare, dar și una a umbrelor. O societate în care conviețuiau elitele culturale și politice ale vremii cu personajele pitorești ale clasei de mijloc, alcătuită din mici patroni și din meseriași, din muncitori și din funcționari. O lume a vitrinelor strălucitoare din centrul orașelor, dar și o lume a mahalalelor insalubre – diversă și pestriță și ea. Victor Eftimiu consemna în articolul „S-au supărat boierii! – Prăpastia dintre oraș și sat” (publicat în revista „Realitatea Ilustrată“ – numărul din 5 mai 1937): „Nu cred să existe țară în lume în care prăpastia dintre pătura suprapusă și majoritatea poporului să fie atît de largă și de adîncă. Pe deoparte luxul tîrgoveților: femei fardate, domni cu ghete fine, automobile strălucitoare, vitrine cu toate bunătățile pămîntului: de la pijama de mătase la cutiile cu icre negre... Pe de alta, numai la cîțiva kilometri de centrul Capitalei, mizeria cea mai întristătoare: drumuri desfundate, cîini fără sat, colibe-n fundul pămîntului, copii firavi, oameni pămîntii, femei scofîlcite, băltoace verzi și beznă, luminată numai de ochii arși ai celor halucinați de friguri palustre”.

Reporterul Alex F. Mihail surprindea și el în reportajele publicate în presa interbelică discrepanța dintre oamenii care populau străzile din centrul Bucureștiului și cei aparținînd lumii pline de farmec a mahalalelor bucureștene. „Mahalalele, în special cele de la periferia Capitalei, prezintă aspecte variate, uneori nebănuite, pentru cei care trăiesc mai mult prin centru. Sînt acolo altfel de case, alt aspect au străzile, parcă sînt chiar alți oameni, altă viață... S-ar părea că vizitatorul a făcut o călătorie lungă și că s-ar afla

Dacă puterea condamnă zi de zi comunismul – adică o idee –, de fapt, condamnă generația respectivă, fără a ține seama de mersul istoriei, cînd ,,Craii de la Răsărit” dominau în această parte de lume. Și ce putea să facă o țară mică, secătuită de război? ,,Stalin și poporul rus libertate ne-a adus”, asta cîntam, fără să vrem. În acea perioadă, în alt orășel depărtat... Vom găsi prin aceste mahalale cetățeni care în viața lor n-au văzut Calea Victoriei. Unii lucrează pe la fabricile de pe acolo, n-au nici timp și nici un interes să ne viziteze, după cum nu ne-ar vizita niscaiva locuitori de prin Mizil, Pașcani sau Barheci.

- Ian-te... tete... mi-te uită! Da cînd s-au clădit cășile astea? – m-a întrebat, cu mîna la gură, adînc uimită, o lucrătoare de la regie, care se rătăcise întîmplător prin centrul orașului.

Lucrătoarea, deși bucureșteancă bătrînă, nu avusese încă prilejul să vadă nici Palatul poștelor, nici Casa de depuneri. La rîndu-i, subsemnatul a făcut aceeași impresie ciudată localnicilor, care se minunară cum de se poate ca un tip bucureștean să nu cunoască cutare sau cutare mahala a lor”.

La Obor

„Oborul prezintă o viață specială cu briscele lui, carele cu lemne, carele cu fîn din zilele de tîrg, oborul de cai, boi și porci, țigănușii care forfotesc printre toți, strîngînd, cu un mănunchi de bețișoare, paiele risipite pe jos, prin praf... E o minune cît fîn și paie se pot aduna în acest mod: se vede cîte un moșneag țigan depărtîndu-se cu un maldăr considerabil în spinare, legat cu o funie... Iar prin gropile lor, unde sînt șatrele, prin dosul Gării Obor, se găsesc mici stoguri de fîn; provizii de iarnă.

Tot prin partea locului sînt «bombele», adică misterioasele și straniile hoteluri, aranjate uneori de mahalagii cu stare. Pe aici se adăpostesc, într-o groasnică promiscuitate, miile de vagabonzi nenorociți, cerșetoare cu copii, hoți uneori, poate chiar criminali, care în statisticile oficiale figurează ca cetățeni ai orașului nostru. Pe aici se văd și autobuzele ce fac legătura cu satele și orașele depărtate ale Munteniei. Unele sînt încărcate pe acoperiș cu cele mai variate și ciudate mărfuri, la o înălțime dublă cu a vehiculului, și pleacă astfel pînă pe la Slatina sau Tîrgoviște”.

Pe la Gara de Nord

„Calea Griviței se întinde acum pînă aproape de Chitila. Mi-aduc aminte, pe vremea cînd a murit marele nostru critic Ion Dobrogeanu-Gherea, am asistat atunci la înmormîntarea lui, care s-a făcut la Cimitirul Sfînta Vineri. După Gara de Nord nu mai era aproape nimic.

în România au fost trimiși în închisoare oameni nevinovați, pentru asta fiind condamnată Securitatea, fără a se face distincția între Securitatea stalinistă de atunci, vinovată de represiuni, și Securitatea ceaușistă de mai tîrziu, care nu a avut nici un amestec.

În numele libertății, în decursul istoriei s-au comis multe atrocități. Revoluții, războaie soldate cu pagube imense și pierderi de vieți omenești. Actele barbare comise de naziști asupra evreilor nu vor putea fi șterse din memoria timpului. Personal, am avut două colege evreice și n-am uitat niciodată spaima oglindită pe chipul lor cînd au fost urcate în trenul morții împreună cu mama lor și cu alți evrei pentru a fi duse spre moarte. Pentru ele am scris poemul ,,Stele galbene”. ,,Din Iad, stele galbene cad. Pe piepturi străluceau ca un coșmar. Priviri de metal înfigeau, în trupuri supte, moarte, în chinuri neîntrerupte. Prietenele mele, Ghizi, Suri, Helen, copilăria mea vă caută în Cer, dar voi v-ați oprit, pe veci, în Istoria anilor ’40...”.

LILIAnA TETELEA

Azi s-a clădit un oraș întreg: noaptea, cimitirul pe jumătate întunecat, luminat mistic de sute de licăriri de candele, apare straniu, înconjurat fiind de vesele și sgomotoase localuri de petrecere, cinematograf, cîrciumi, dans, teatru de cartier, farmacii, prăvălii diverse etc. Bineînțeles că acolo toate sînt altfel ca la noi: de pildă, un jazz se poate compune din două tobe mari și două viori! Vă puteți închipui”.

Prin Militari – „Veneția bucureșteană“

„Merită o mențiune specială comuna suburbană Militari, dincolo de Palatul de la Cotroceni, unde aproape fiecare casă este înconjurată, chiar în timpul verii, de cîte o imensă băltoacă. Gospodina, cînd iese în curte să întindă rufele, dă cu picioarele în baltă. Iar cetățeanul are nevoie de cizme impermeabile, de picioroange de lemn, sau de alte mijloace ingenioase, atunci cînd se pregătește să plece de acasă. Sînt adevărate lacuri, în mijlocul cărora se zăresc, ici colo, casele năpăstuite ale oamenilor. Se mai vede cîte-o clădire mai răsărită, s-ar putea zice «o vilă» așezată pe un dîmb mai ridicat, unde nu ajunge apa. Comuna suburbană Militari are 22 de cîrciumi și o farmacie. Ce afaceri fac cîrciumile, nu știu; dar e probabil că farmacia vinde multă chinină sulfurică.

Totuși regiunea ar putea deveni un cartier drăguț dacă s-ar scurge băltoacele care o infectează. Nu știu dacă cei de pe la Militari găsesc ceva de pescuit prin bălțile lor, dar pentru c-am pomenit despre cei care stau cu năvodul la Ciurel, să spunem ceva despre pescarii bucureșteni de la sud-estul orașului. Aici, pe malul Dîmboviței, se află sărăcimea, care locuiește în apropiere de Abator. Toți caută să scoată din apa murdară fel de fel de rămășițe, intestine și organe lepădate ale animalelor tăiate și care plutesc în apa înroșită ce vine prin sumbra gură de canal a abatorului”. (va urma)

Sursa: Art. „O RAITĂ PE LA PERIFERIE”, 1933

File de istorie

„Sfîntul păstor al oilor sale...“

În cadrul Conferinţei ştiinţifice internaţionale „Petru Movilă şi contemporaneitatea. La 400 ani de la naşterea sa” (Kiev, 15-16 martie 1995), din partea Mitropoliei Ortodoxe din Kiev a participat şi protoiereul Nicolai Zabuga, rectorul şcolilor teologice din Kiev, care a anunţat că „la Sfînta Mitropolie este spre definitivare operaţiunea de strîngere a materialelor necesare pentru canonizarea mitropolitului Petru Movilă, la sfîrşitul anului 1995, în 22 decembrie.

Acest mare eveniment atît din viaţa Bisericii Ortodoxe Ucrainene, cît şi a Bisericii noastre strămoşeşti, fusese, de altfel, anunţat în Pastorala de Crăciun – 1995 a arhipăstorului Bisericii Ortodoxe Ucrainene, Prea Fericitul Vladimir, care preciza: „Bunul Dumnezeu nu părăseşte niciodată Sfînta Sa Biserică. El trimite semnele evidente ale Bunăvoinţei Sale. În anul 1996, s-au împlinit 400 de ani de la naşterea mitropolitului Kievului, Petru Movilă... Acest eminent fruntaş al Bisericii şi-a adus o contribuţie de nepreţuit la întărirea Sfintei Ortodoxii în Ucraina, la dezvoltarea spiritualităţii, culturii şi învăţămîntului naţional. Luînd în consideraţie toate meritele sale întru slava Sfintei Biserici, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ucrainene a hotărît să pregătească materialele necesare pentru canonizarea lui“.

Prezentăm cititorilor cîteva dintre temeiurile pentru canonizarea iubitorului de Dumnezeu arhiepiscop şi mitropolit al Kievului – Petru Movilă.

Petru Movilă s-a născut într-o familie cu tradiţie pronunţat bisericească. Bunicul lui, marele logofăt Ioan Movilă, s-a călugărit cu numele de Ioanichie şi i se poate vedea chipul pictat la mînăstirea Suceviţa, ctitoria Movileştilor. Fratele tatălui său, Gheorghe Movilă, după ce a fost călugăr la Probota, a ajuns episcop de Rădăuţi, apoi, mai tîrziu, a fost mitropolit al Moldovei. O altă rudă îndepărtată a lor, Teodosie Barbovschi, a fost şi el mitropolit al Moldovei. Din familia lor făcea parte, ca om de casă, Nestor Ureche, care, în momentul cînd Simion Movilă, tatăl lui Petru, a devenit domn al Ţării Româneşti, ajunge Ban al Craiovei. Nestor Ureche, cu soţia sa, Mitrofana, zideşte mînăstirea Secu şi mînăstirea Sf. Vineri din Iaşi şi se călugăreşte cu numele de Nicodim.

Ce fel de oameni erau aceşti Movileşti? La 6 iunie 1562, reprezentantul Germaniei în Moldova, dorind să facă unele daruri cîtorva demnitari de la Iaşi, fiind în acelaşi timp atent la ochii şi urechile turcilor, a pretextat o nuntă şi a făcut un raport împăratului Maximilian, în care a spus: „Este bine să dăm un ceas părintelui mitropolit şi să dăm şi o cupă unuia care la moldoveni are un rol foarte important“, fiind vorba de marele logofăt Ioan Movilă, despre care zice că este „om întotdeauna la fel cu sine însuşi, grav, cu şiretenie, rar la vorbă, nepomenind de Majestăţile Voastre şi de alţii decît dacă este întrebat“. Acesta era bunicul lui Petru Movilă. Simion Movilă, tatăl lui Petru, avea aceleaşi trăsături ca şi fratele său, Ieremia Movilă, despre care Miron Costin spune: „Era om întreg la toate, nerăpitor, nemîndru, nevărsătoru de sînge, blîndu, dumnezeiescu“. În această atmosferă s-a născut şi şi-a făcut educaţia primilor 10-12 ani Petru Movilă. De mic a trăit la Suceava, la Curtea domnească, cu ceilalţi copii ai Movileştilor, cu verii şi cu fraţii lui, Mihail, Gavriil, Ioan şi Moise. El a primit o educaţie obişnuită pentru fiii de boieri sau de voievozi din acel timp. Dar cînd a început să înţeleagă lucrurile, el şi-a dat seama că se găseşte lîngă Moaştele Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, cum se constată din însemnările sale, unde povesteşte cîteva minuni săvîrşite la moaştele Sfîntului. Pentru evlavia lui Petru Movilă şi pentru vocaţia lui călugărească aş mai adăuga că tot alaiul acesta măreţ de personalităţi, la care m-am referit mai sus, n-a fost niciodată evocat în însemnările sale.

Dar ce a evocat Petru Movilă în însemnările lui? În casa lor era un om de serviciu, o slugă, care nu era rudă cu ei,

un ucrainean, pe nume Ştefan, care, în clipele de răgaz, se retrăgea în camera lui şi citea din Ceaslov şi Psaltire, găsinduşi mîngîierea în rugăciune. Într-o bună zi, Ştefan a cerut părinţilor lui Petru Movilă să-l elibereze din slujbă, ca să se ducă la mînăstire. Deşi aveau nevoie de serviciile lui, i-au dat drumul. El s-a dus la mînăstirea movileană Sucevița, unde, cu timpul, s-a călugărit cu numele de Atanasie. Pe acesta îl evocă cu multă dragoste Petru Movilă în însemnările sale.

Movileștii, fiind nevoiţi din cauza împrejurărilor să trăiască în Polonia, şi-au păstrat tot timpul ortodoxia. Astfel, deşi fetele din neamul lor au încheiat aici căsătorii mixte, ele nu şi-au schimbat credinţa ortodoxă. După învăţătura primită de la dascăli, profesori în casă, Petru Movilă şi-a continuat studiile la colegii de înaltă ţinută din Polonia, unde teologia era la mare cinste. El s-a pregătit şi în domeniul militar, pentru că avea posibilitatea să ajungă voievod, fie la Iaşi, fie la Bucureşti. Dar domnia nu l-a interesat, fiind rînduit de Dumnezeu să ajungă faţă bisericească. Pregătirea militară a copiilor de nobili era obligatorie, după obiceiul timpului, pe lîngă cea teologică, care, la Movileşti, corespundea aspiraţiilor de familie, de trăire religioasă ortodoxă foarte intensă.

Petru Movilă s-a pregătit, deci, şi în domeniul militar şi a participat la două bătălii date între poloni, aliaţi cu moldovenii şi turcii, la Ţuţora, lîngă Iaşi, în 1620, şi la Hotin, în 1621. În timpul bătăliei de la Hotin, el a răscumpărat cu bani un Evangheliar manuscris de la Ştefan cel Mare, căzut ca pradă de război în mîinile polonilor, pe care l-a păstrat drept talisman sfînt, dăruindu-l ulterior Lavrei Pecerska, cu însemnarea: „Unde voi fi îngropat şi eu“.

În 1622, Petru Movilă, care se pregătise după obiceiul vremii şi în domeniul militar, a renunţat definitiv la posibilitatea de a ajunge voievod şi, cu moştenirea rămasă de la părinţii săi (mama sa, Marghita-Melania, a murit în 1622), şi-a cumpărat o moşie la Rubiejovka, în apropiere de Kiev, unde a ridicat şi o biserică, cu hramul „Sf. Ioan cel Nou“. Aici, a trăit retras timp de cinci ani, în meditaţie şi în reflecţie. Tradiţia spune că se ducea deseori la Pecerska, pentru a lua parte la slujbe, mai ales la hramuri, dar şi ca să-i cerceteze pe monahii îmbunătăţiţi, de la care primea hrană duhovnicească.

În 1627, laicul Petru Movilă a fost ales direct egumenarhimandrit la Pecerska Lavra. S-a călugărit, păstrîndu-şi numele de Petru. El a păstrat relaţii ecumenice cu romanocatolicii şi cu protestanţii, chiar şi cu uniţii, dar a apărat cu fermitate Ortodoxia. În 1633, la Lvov, a fost ales mitropolit şi a venit triumfal la reşedinţa din Kiev, unde şi-a început activitatea sa rodnică, păstrîndu-şi şi titlul de egumenarhimandrit al Lavrei Pecerska, care era o pîrghie puternică în mîna ierarhului eparhiot.

Ca mitropolit, Petru Movilă a înfiinţat protopopiate şi vicariate, şcoli catehetice, a organizat tipografii în toată eparhia şi a centralizat Frăţiile Ortodoxe, ameninţate să cadă sub alte influenţe, a înmulţit numărul episcopilor sufragani, a tipărit cărţi cu conţinut duhovnicesc şi încă multe altele. În Patericul tipărit de Petru Movilă la Pecerska, în 1636, sînt pomeniţi trei călugări îmbunătăţiţi care, pentru sporul lor duhovnicesc, purtau sub veşminte cămăşi de pocăinţă.

Unul dintre ei este Teodosie, începătorul vieţii de obşte de la Pecerska, despre care Patericul spune că avea sub hainele obişnuite o cămaşă aspră din păr şi o centură din lanţ de fier. Al doilea este călugărul Isachie, iar celălalt un fost cneaz, care, de asemenea, potrivit Patericului, purtau cămăşi de pocăinţă.

Petru Movilă a avut vocaţie pentru viaţa monahală, pentru viaţa bisericească. În momentul trecerii sale la cele veşnice, contemporanii şi apoi posteritatea au aşezat pe capul său aureola sfinţeniei. El a trăit într-o chilie modestă la Pecerskaia Lavra. Tot așa de modest a rînduit să i se facă şi îngroparea. În Testamentul său se spune, între altele: „Tot ce am avut şi chiar pe mine m-am sacrificat pentru lauda lui Dumnezeu şi slujirea lui Dumnezeu“. Acesta este încă un argument pentru canonizarea lui.

Petru Movilă, care a apărat Ortodoxia cît a trăit, a ocrotit-o şi după moarte. Noaptea, l-au pus într-un sicriu modest și l-au aşezat în Catedrala Sf. Sofia din Kiev, ameninţată oricînd să fie ocupată de neamici. Ucenicul gravor Ilia, care a împodobit Cazania de la Iaşi, a făcut două plăci de argint, cu opt găurele, pe care le-a prins la sicriu, de o parte şi de alta. Pe o placă a imprimat emblema Movileştilor, iar pe cealaltă a gravat un scurt epitaf. L-au ţinut în biserică pe Petru Movilă, care era uscăţiv şi slab, datorită nevoinţelor călugăreşti purtate tainic în chilia lui, din 22 decembrie 1646, cînd şi-a dat obştescul sfîrşit, pînă la 9 martie, anul următor, timp în care a fost ales un nou mitropolit şi alt egumen-arhimandrit la Pecerska şi, după ce au fost puse toate în ordine, abia atunci l-au îngropat, cu toată rînduiala, la Pecerskaia Lavra, în partea stîngă.

Cuvîntul panegiric a fost ţinut de călugărul Iosif, în 24 de pagini tipărite, din care pînă azi s-a păstrat un singur exemplar, după cît cunoaştem, fapt pentru care a fost mai puţin cunoscut şi folosit de istoriografia din ultimul secol. El a fost tradus în româneşte prin strădania părintelui Paul Mihail şi tipărit în 1988 la Sibiu, de ÎPS Mitropolit Antonie. Aşa avem astăzi documentul principal pentru canonizarea Mitropolitului Petru Movilă.

Dar ce afirmaţii se fac în acest necrolog? Între altele, se zice: „Mitropolitul Petru Movilă nu pregetă să meargă în sicriu, ca să-şi deschidă porţile Cerului. Iese din această lume la ora trei din noapte. Sorii casnici şi lunile drept lămpi aprinse îi slujesc. Domnul nu i-a oprit plata lui Petru Movilă. A părăsit păstorul oile sale. Le-a pregătit deja pentru întîmpinarea Domnului. În continuare se arată ce făcea în chilia lui, numai de Dumnezeu ştiut, Petru Movilă: „Nu mai număr primii ani de călugărie consacraţi diferitelor obedienţe. Făcea zilnic metanii. Petele de praf de pe veşmintele nevoinţei, la miez de noapte erau spălate cu lacrimi. În alte zile, mai ales în post, cînd adesea celebra Sf. Liturghie, şi în prima şi ultima săptămînă a Postului Mare, nu mînca nimic. Purta sub hainele obişnuite cămaşă de pocăinţă din păr aspru. Avea veşmîntul acesta nasturi. Nasturii erau mici, dar lăsau uneori umflături în corp. Dacă ar fi văzut cineva, ar fi zis că această haină e făcută numai din nasturi. Scumpi aceşti nasturi. Nu găseşti alţii ca ei pe pămănt. Cerul însuşi îi are în mare preţ cînd i se oferă în schimbul lor, spune panegiristul. Cine nu recunoaşte că şi nasturii sînt scumpi, cînd însuşi Domnul aşa de scump îi plăteşte. Domnul nu e risipitor, iubeşte justiţia. Dacă nasturii n-ar fi ajuns aşa cum sînt, n-ar fi poruncit să fie plătiţi aşa de scump. Nu erau goi aceşti nasturi, ci aveau pietre şi cămaşa de pocăinţă era socotită drept platoşe.

Parte din el avea flori însîngerate, de la platoşa intrată în corp. Parte avea flori vineţii, de la această cămaşă de pocăinţă. Avea veşmîntul acesta şi petliţe și un brîu de fier, cu dinţi ascuţiţi, din primii ani de călugărie purtaţi pînă în ultimul moment. Nu-i de mirare că petliţele au durat mult, pentru că erau bine cusute de veşmînt. O petliţă era petrecută peste alta“. Acestea ne trimit cu gîndul şi la cingătoarea de cuie a contemporanului său, fizicianul Pascal.

Dezlegarea o găsim mai întîi în Patericul de la Pecerska. Acolo sînt menţionaţi, cum s-a arătat, trei monahi care purtau cămaşă aspră. Şi Petru Movilă, încă de pe cînd era în apropierea Lavrei Pecerska, a început să practice acest ascetism riguros.

„Minunat este Dumnezeu între Sfinţii Săi!“. Dr. NESTOR VORNICESCU, Mitropolitul Olteniei, membru de onoare al Academiei Române

Mînăstirea Lavra Peșterilor, locul în care este înhumat Petru Movilă

Enigme ale istoriei • Enigme ale istoriei

A fost asasinat Alexandru Macedon?

Personalitatea lui Alexandru cel Mare şi strălucitele lui victorii militare au produs o puternică impresie asupra contemporanilor şi a generaţiilor care au urmat. Istorici din toate timpurile, atraşi de figura cuceritorului macedonean, unul din cei mai mari generali şi oameni de stat ai antichităţii, au scris nenumărate pagini despre acest discipol al filozofului Aristotel.

Dacă scurta şi furtunoasa viaţă a lui Alexandru Macedon a fost descrisă destul de amănunţit, împrejurările morţii lui, la vîrsta de nici 33 ani, continuă să fie şi astăzi o enigmă. Vestitul strateg a murit de moarte firească sau a fost victima unui complot? Posteritatea a admis, de cele mai multe ori, prima versiune, care a fost, de altfel, versiunea oficială în toţi cei aproape 2300 ani, cîţi au trecut de la dispariţia lui Alexandru Macedon. Nu toţi istoricii au împărtăşit-o însă.

o suliţă. A fost dus acasă muribund, gemînd de durere şi implorînd să i se dea o armă care să-i curme suferinţa. Mai departe, Justinus scrie fără ocolişuri că boala lui Alexandru Macedon semăna nu atît cu o formă gravă de malarie, cît mai curînd cu un complot urmat de un asasinat, pe care puternicii şi influenţii succesori ai lui Alexandru au reuşit să-l tăinuiască. E adevărat, nu le-a stat în putere să stăvilească răspîndirea zvonurilor despre complot şi despre moartea violentă a conducătorului. Ele au circulat încă mulţi ani după sfîrşitul acestuia.

Otrava din... copita măgarului

Autorii antici au cunoscut deci versiunea asasinării lui Alexandru Macedon. Unii au susţinut-o (Justinus), sau doar au admis-o (Diodor, Curtius), alţii au respins-o (Arrianus, Plutarh). Toţi relatează însă că boala lui Alexandru s-a declanşat în timpul unui ospăţ acasă la Medios. Cine a fost acest Medios?

fi interpretată ca o dizgraţie definitivă. Toate aceste motive l-ar fi determinat pe generalul Antipatros să pună la cale otrăvirea lui Alexandru, folosindu-se de fiii lui şi de Medios.

Despre participarea lui Antipatros la complot vorbeşte şi Diodor. În plus, el afirmă că moartea comandantului Philotas şi a fiului său, generalul Parmenion, a produs o impresie zguduitoare asupra contemporanilor şi că, printre cei care au dezaprobat faptele lui Alexandru s-a numărat şi Cassandros. Ajuns rege al Macedoniei, Cassandros a ucis-o pe mama lui Alexandru şi a nimicit întreaga lui familie. Iar oraşul Theba, distrus de Alexandru pentru că îndrăznise să i se împotrivească, l-a reclădit „cu o deosebită grijă“.

Firele duc spre Antipatros

Fireşte, e foarte simplu să admitem versiunea oficială a morţii lui Alexandru şi să respingem, ca nefondate, orice alte ipoteze. Ar fi, însă, greşit să nu ţinem seama de bănuielile anticilor cum că Alexandru ar fi fost victima unui complot, cu atît mai mult cu cît, se ştie, au mai fost făcute încercări de înlăturare a regelui macedonean (tentativa lui Philotas în 330 î.e.n. sau așa-numita conspiraţie a pajilor, în 327 î.e.n.).

Ce fapte istorice ar putea atesta existența unui complot condus de Antipatros?

O cupă de vin – un strigăt de durere

În primăvara anului 323 î.e.n., la Babilon, Alexandru Macedon a început pregătirile în vederea unei noi expediţii. Cu unsprezece ani mai înainte, armatele sale trecuseră Helespontul (Dardanelele de azi) şi puseseră stăpînire, în deceniul următor, pe un teritoriu imens. De data aceasta, în primăvara anului 323 î.e.n., cavaleria şi pedestrimea lui Alexandru, formată mai ales din ostaşi greu înarmaţi (celebra falangă macedoneană), urmau a fi reorganizate pentru o expediţie în Arabia. În cursul pregătirilor, însă, regele macedonean s-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi a încetat din viaţă la 13 iunie.

S-a scris, cel mai adesea, că moartea s-ar fi datorat unei forme grave de malarie. Dar în istoriografia antică, în scrieri favorabile sau nefavorabile lui Alexandru, această versiune a provocat îndoieli. Mai mult, o cercetare atentă a vechilor izvoare dezvăluie mărturii care pledează împotriva ei. Istoricul Flavius Arrianus (Secolul II e.n.), care a descris expediţiile lui Alexandru Macedon, citează documente din care rezultă că acesta s-a îmbolnăvit de friguri, după mai multe ospeţe în casa unui oarecare Medios. Invocînd aceeaşi sursă, Plutarh scrie că Alexandru a căzut bolnav de friguri după ce băuse toată noaptea şi toată ziua următoare. Istoricii Diodor (Secolul I î.e.n.) şi Justinus (aproximativ Secolul II e.n.) precizează şi ei că boala subită a regelui macedonean a survenit după ce acesta băuse mult vin.

Autorii antici sînt, deci, de aceeaşi părere cînd e vorba de împrejurările în care s-a declanşat boala. În ceea ce priveşte evoluţia ei, părerile lor nu coincid. În plus, descrierile, destul de vagi, fac imposibilă precizarea unui diagnostic. Astfel, după unii autori, Alexandru a fost în stare, între două crize, să asculte istorisirile prietenilor săi (Plutarh) sau să stea de vorbă cu Medios (Arrianus); boala a fost însoţită de febră mare (Plutarh) şi de pierderea vorbirii (Plutarh şi Arrianus). Diodor insistă mai mult asupra unor amănunte. După ce a băut o cupă mare cu vin – scrie istoricul grec –Alexandru a scos un strigăt de durere. Prietenii l-au dus pe braţe şi l-au culcat, stînd de veghe la căpătîiul lui. Dar boala se agrava şi nici unul din medicii chemaţi n-a putut să aline cumplitele suferinţe ale lui Alexandru. O descriere similară face şi Justinus. Sorbind cîteva înghiţituri de vin, Alexandru a gemut, ca străpuns de

Originar din Tessalia, Medios ajunsese, după spusele lui Arrianus, omul cel mai devotat dintre curtenii lui Alexandru. Medios a fost şi organizatorul nesfîrşitelor ospeţe menite să-l distreze pe Alexandru, care, profund afectat de moartea prietenului său Hephaistion, nu scăpa prilejul să caute „uitarea“ în vin. În această privinţă pare concludentă mărturia lui Plutarh: Alexandru se simţea foarte obosit şi ar fi preferat să se odihnească, dar la rugămintea insistentă a lui Medios s-a dus la ospăţ şi acolo s-a îmbolnăvit de friguri. Medios era bun prieten cu Tollas, unul din fiii lui Antipatros, remarcabil general al armatei macedonene. Un fiu al lui Antipatros, Cassandros, deşi căsătorit cu o soră a lui Alexandru, a avut grijă, după moartea acestuia, să extermine întreaga lui familie.

Împrejurările morţii lui Alexandru sînt deci legate, direct sau indirect, de familia lui Antipatros. Astfel, istoricul Arrianus (care, am văzut, respinge ideea asasinării lui Alexandru) relatează, totuşi: „Am mai citit multe alte lucruri despre moartea lui Alexandru: de pildă, că Antipatros i-ar fi trimis otravă şi că aceasta l-ar fi ucis pe Alexandru; că lui Antipatros otrava i-o preparase Aristotel, pe care moartea lui Callisthenes îl făcuse să se teamă de Alexandru; în sfîrşit, că otrava fusese adusă de Cassandros, fiul lui Antipatros şi – după unii – ascunsă în acest scop în copita unui măgar. Versiunea adaugă că lollas, fratele mai mic al lui Cassandros, i-ar fi dat lui Alexandru otrava; lollas era paharnicul regelui, care îl jignise cumplit, puţin timp înaintea morţii. Alţii scriu că şi Medios a fost amestecat în complot, întrucît el îl îndemnase pe Alexandru să meargă să chefuiască“.

La rîndul lui, Plutarh afirmă că Alexandru s-a temut întotdeauna de Antipatros şi de fiii acestuia. Pe paharnic l-a ţinut din scurt, iar pe Cassandros l-a lovit pentru că îndrăznise să-şi bată joc de obiceiurile perşilor: „Se spune că o groază atît de cumplită şi de persistentă a intrat în sufletul lui Cassandros – istoriseşte Plutarh – încît, după mulţi ani, pe cînd domnea peste macedoneni şi stăpînea Grecia, plimbîndu-se prin Delfi şi privind statuile de acolo, s-a găsit deodată în fața statuii lui Alexandru şi pe loc a început să freamăte şi să tremure din tot trupul şi cu greu şi-a revenit, fiind amețit de vederea statuii“.

În ceea ce priveşte otrava, Plutarh scrie că, după spusele unora, „era o apă rece“ ca un fel de rouă fină luată de la stînca din Nonacris, pe care o pun într-o copită de măgar, fiindcă nici un alt vas n-o poate ţine, și plesneşte din pricina răcelii și puterii ei“.

Ferm convins că „Alexandru a fost doborît nu de vitejia dușmanilor, ci de perfidia celor apropiaţi și detrădarea supușilor“, Justinus îl acuză fățiș pe Antipatros de a fi organizat și pus în aplicare complotul. În primul rînd – argumentează istoricul – pentru că Antipatros ar fi fost speriat de moartea celor mai buni prieteni ai lui, guvernatori de provincii, ucişi din ordinul lui Alexandru. În al doilea rînd, Antipatros ar fi fost conştient de antipatia lui Alexandru faţă de el, regele refuzînd să-i recunoască meritele. Apoi, mama lui Alexandru, Olympiada, l-a jignit şi calomniat sistematic pe Antipatros. În sfîrşit, rechemarea lui Antipatros din Macedonia în Orient putea

Dintre toți comandanţii armatei macedonene, Antipatros a fost, după rege, cea mai importantă persoană din stat. Inteligent și instruit, el s-a făcut remarcat încă pe timpul regelui Filip II (359-336 î.e.n.), tatăl lui Alexandru, care i-a încredinţat importante misiuni militare şi diplomatice. A fost prieten cu filozoful Aristotel și cu oratorul Isotrate, cu care a corespondat cu regularitate; scrisorile lui Antipatros, adunate în două volume, alcătuiesc, alături de o istorie a expediţiilor în Iliria, o modestă, dar interesantă moştenire literară.

După asasinarea lui Filip II, Antipatros s-a numărat printre cei care au trecut, de îndată, de partea noului rege, Alexandru. Apreciindu-i devotamentul, acesta i-a încredințat misiuni de cea mai mare importanţă în perioada pregătirii şi realizării campaniei din Orient. Astfel, Antipatros a stat la cîrma statului cît timp Alexandru a condus expediţia din Balcani şi a fost numit guvernator al Macedoniei şi strateg al Europei în perioada expediţiilor în Asia. Toate acestea creează impresia că relaţiile de prietenie dintre Alexandru şi Antipatros s-au menţinut, nealterate, pînă în ultimul moment. Izvoarele scrise ale timpului menţionează, însă, că, la un moment dat, între cei doi oameni de stat s-au iscat neînţelegeri, care au ajuns pînă la ură.

Autorii antici explică în două feluri cauzele acestor neînţelegeri. Unii afirmă că ele au pornit de la o veche duşmănie dintre Antipatros şi Olympiada, mama lui Alexandru. Cei doi – relatează Arrianus – îl asaltau pe Alexandru cu scrisori în care se învinuiau reciproc; guvernatorul se plîngea de îngîmfarea Olympiadei şi de obiceiul ei de a se amesteca în toate problemele; aceasta, la rîndul ei, susţinea că pe Antipatros l-au ameţit onorurile şi că, uitînd cui le datorează, se considera îndreptăţit să joace primul rol în Macedonia şi în Elada. Alţi autori sînt, însă, de părere că nu intrigile de acest gen, ci cauze mai profunde, generate de politica dusă de Alexandru în Orient, au dus la înstrăinarea lui Antipatros de regele său. Ca reprezentant al aristocraţiei macedonene, Antipatros n-a fost de acord, de pildă, cu politica de adoptare a obiceiurilor popoarelor cucerite, dusă de Alexandru, socotind-o umilitoare pentru poporul lui şi pentru propria lui persoană, iar ca prieten al lui Aristotel s-a simţit dator să apere cultura elină. În plus, Antipatros a fost profund impresionat de moartea lui Philotas şi mai ales de executarea nejustificată a lui Parmenion, vechiul lui tovarăş de arme. Curînd după uciderea lor, a survenit o nouă execuţie. De data aceasta osînditul a fost chiar ginerele lui Antipatros. Apoi Alexandru a ordonat ca Antipatros să-i transmită lui Crateros puterea în Macedonia şi el însuşi să vină la Babilon.

Să fi considerat oare Alexandru că era periculos să lase în îndepărtata Macedonie un om influent, care nu-i împărtăşea vederile? Plutarh afirmă că Alexandru se temea de Antipatros şi de fiii acestuia. Pare verosimil ca, primind ordinul să plece spre Babilon, bătrînul comandant să-şi fi amintit de soarta lui Parmenion și să fi făcut el primul pas. Dar l-a făcut oare?

ELENA RĂDULESCU

Moartea lui Alexandru cel Mare

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (209)

Zeii (23)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (10)

Dizang – numele în chineză al unuia din cei patru mari Bodhisattwa ai Budismului Mahayana. Numit în sanscrită Kritigarbha. Noțiunea dizang are sensul de „matrice“ sau „tezaur“ al Pămîntului, dar și acela de „uter“ sau „pîntece“ al Pămîntului. În legătură cu aceasta, ne vom referi mai pe larg în capitolul Religie.

Dong Wang Gong – zeu daoist care își are reședința într-un palat mirific situat pe muntele sacru Kunlun. Deține un registru cu evidența tuturor nemuritorilor. Soția lui este însăși marea zeiță „Regina Mamă a Vestului“.

Dongyue Dadi – este zeul numit „Mare Conducător al Muntelui de Est“. Ca ajutor direct al Împăratului de Jad, cîrmuiește Ministerul celest al celor Cinci Piscuri. Sălașul său se află pe Muntele sacru estic Tai Shan. Supraveghează toate aspectele vieții care privesc activitățile umane, dar și ale altor creaturi, de la naștere pînă în clipa morții. Are în subordinea sa un personal numeros, recrutat dintre sufletele decedaților, distribuite în circa 80 de birouri – nașteri, decese, avere, poziție socială, număr de copii etc. Se spune că este chiar nepot de bunic al marelui zeu Împăratul de Jad. Și sora sa, Sheng Mu, are un rol important. Ea se comportă binevoitoare cu femeile și copiii, le asigură sănătatea, bunăstarea.

Dongyue Dadi este venerat aproape la fel de mult ca bunicul său, marele zeu Împăratul de Jad. Este portretizat ca un adevărat împărat, în veșminte imperiale bogat ornate, stînd așezat pe un tron măreț. Se spune că poate fi identificat cu trei personaje reale, istorice, înainte de zeificare. Cu mareșalul Tang Zhen, cu Yuan Chang și cu Huang Feihu. Toți aceștia s-au aflat în slujba împăraților primelor timpuri. Cultul lui este prosper, sanctuarele care îi sînt consacrate sînt foarte frecventate și bogate. Un exemplu este Dongyue Miao din capitala Beijing.

Doumu Yuanjun – este considerată „zeița Stelei de Nord“, iar alții o numesc „Mama Carului Mare“. Cunoscută și ca suverană a omenirii și a Stelei Nordului. Ca zeitate stelară daoistă, a fost identificată

Oameni și miracole (33)

Corpul veșnic (3)

În iunie 1835 (după 506 ani), o nouă transferare (a cincea, fiecare dintre ele fiind o nouă ocazie de confirmare a miracolului). Membrele erau tot flexibile, iar patru medici numiţi de episcop au putut constata neputrezirea cadavrului, prospeţimea ochilor şi elasticitatea pielii. În sfîrşit, după alte cîteva mutări, acel trup miraculos şi venerat a fost aşezat într-o raclă... dar în curînd s-a constatat că fusese atacată de umiditate şi bacterii. În 1887, s-a procedat la o îmbălsămare pentru a fi definitv apărat. Îmbălsămarea a pus aşadar capăt rezistenţei spontane a acestui cadavru faţă de putrezire. A rezistat timp de ... 565 de ani!

Tereza din Avila

În timpul vieţii, această mare mistică a dat dovadă de o intensă activitate intelectuală şi fizică, dar evenimentele miraculoase au continuat şi după moartea ei.

Tereza din Avila, născută în 1515, a trăit 67 de ani şi jumătate şi a murit în 1582 la Alba. Mare mistică, a analizat ea însăşi toate miracolele legate de ea, mai puţin ultimul: neputrezirea cadavrului. Imediat după ce a murit, mireasma de flori a umplut camera unde odihneau rămăşiţele sale pămînteşti. A fost înmormîntată, fără să i se facă autopsie sau să fie îmbălsămată, într-un sicriu de lemn, într-o groapă adîncă săpată sub grilajul corului, peste toate aruncîndu-se o mare cantitate de var şi de pietre înainte de sigilarea mormîntului.

Pentru că mireasma care exala din mormînt surprindea şi uimea pe toţi cei care se apropiau de el, la 1 iulie 1583 părintele Graţian a făcut prima exhumare.

cu Steaua Nordului. Zeița păstrează un registru în care sînt consemnate cu grijă detalii despre viața și moartea fiecărei ființe de pe Pămînt. A fost recunoscută nu numai de către daoiști, ci și de către budiști, pentru care reprezintă o zeitate a Luminii. Este echivalentă a zeiței indiene Maritchi. Unii creștini chinezi au văzut-o ca pe o încarnare a Fecioarei Maria. Este venerată de daoiștii, budiștii și creștinii doritori de viață lungă și de compasiune venită din partea ei. Poate fi văzută portretizată, ca o zeitate așezată pe un lotus, cu coroană budistă pe cap. Daoiștii îi recunosc o poziție asemănătoare zeiței Guan Yin din budism. Budiștii o figurează adesea cu trei ochi și 18 brațe, ținînd asupra ei o carte a vieții și a morții. Uneori apare și cu patru capete/fețe, fiecare cu cîte trei ochi, cu cîte patru brațe de fiecare parte a corpului, ținînd în mîini diferite obiecte – arc, sabie, steag, cap de dragon, pagodă în miniatură etc. – ca simboluri ale multiplelor ei înzestrări. În templele daoiste îi este dedicată o sală proprie. Un mit susține că zeița a fost mama a nouă suverani umani ai Antichității chineze mitice. După zeificare, cei nouă fii au fost plantați în stelele vecine ei.

Dou Shen – zeu daoist, șef al Ministerului celest însărcinat cu bolile. Este în același timp, ministrul ceresc al variolei.

Duo Wen – zeitate budistă; numele chinez al indianului Vaisravana. În mitologia budistă este regelepaznic al Nordului și șeful tuturor celor care apără cele patru laturi ale Pămîntului. Înzestrat cu puteri nemărginite, aude și vede tot ce se petrece în Univers. El stăpînește domeniul iernii. Mai este cunoscut și sub denumirea de „Războinicul Negru“, deoarece este înfățișat în culoarea cea mai sumbră. Nu toți pictorii respectă această convenție; unii îl reproduc în culoarea roz. Alți plasticeni îl aseamănă imagistic cu zeul indian Kuvera, stăpînul comorilor și al bogățiilor din mitologia hindusă. Chinezii îl consideră versiunea budistă a zeului daoist Molishou, deoarece seamănă ca înfățișare. Pentru budiști el face parte din gruparea de Tian Wang – cei patru regi paznici ai punctelor cardinale –, numiți și „Patru Regi Minunați“.

Dushi Wang – stăpînul celei de-a VIII-a Curți de judecată a Infernului daoist. Sub cîrmuirea lui, sufletele vinovate de ateism sau de trădarea religiei ori care i-au înșelat pe zei, sînt torturate prin sufocare. Ele sînt azvîrlite într-o tigaie a uitării pusă pe foc. Fumul și

Sfînta fusese îngropată numai de un an: hainele erau putrezite de umiditate, trupul fiind acoperit de muşchi şi de noroi, dar perfect intact. Carnea era moale, albă, flexibilă şi parfumată. Un fel de „ulei“ curgea picătură cu picătură din toate membrele. Călugăriţele au spălat trupul, l-au îmbrăcat cu veşminte noi şi l-au pus într-o cutie de lemn foarte solid. Acest sicriu a fost coborît în aceeaşi groapă şi acoperit doar cu pămînt.

În 1585, în urma deciziei episcopului de mutare a cadavrului la Avila, s-a făcut a doua exhumare (după trei ani). Corpul a fost găsit la fel de intact, însoţit de acelaşi parfum. Ajuns la Avila, trupul a fost încredinţat unei călugăriţe care l-a spălat, l-a îmbrăcat şi, din nou, a fost închis într-un sicriu (tapisat cu tafta) şi aşezat într-o raclă din sala consiliului canonicilor. Dar minunile nu au rămas multă vreme secrete... Regele a auzit şi el. A trimis aşadar un consilier care, însoţit de episcop şi de cîteva personalităţi, au pus să se deschidă sicriul.

La 1 ianuarie 1586, aceste douăzeci de personalităţi au observat trupul sfintei. Era „întreg, intact, răspîndea o mireasmă cerească, încheieturile funcţionau şi carnea era suplă“... La sfîrşitul lunii august din acelaşi an, cadavrul a fost transferat de la Avila la Alba: alt examen, alte constatări identice....

aburii împiedică victimele să mai respire. Dushi Wang pune în funcțiune și așa-numitul „turn al nostalgiei“. Eaoshen – unul dintre zeii bogăției din religia populară. Apare înfățișat ca un uriaș de culoare albastră. Erlang Shen – zeu al religiei daoiste, erou popular semi-mitic, războinic viteaz și vestit în folclor ca vînător de demoni și spirite malefice. Ca zeu, el păzește lumea cerească, împrăștie spiritele rele, împiedică duhurile dușmănoase să se apropie. Originea lui are mai multe variante. Se spune că mama zeului era soră cu însuși Împăratul de Jad. Erlang Shen ar fi, așadar, nepotul suveranului suprem. Budiștii l-au identificat cu al doilea fiu al regelui ceresc din nord. O altă variantă afirmă că zeul a fost un personaj real care s-a numit Li Er Lang. Ca al doilea fiu al inginerului Li, specialist în sistemul de irigații din Dujiangyan, el a fost zeificat pentru meritele sale deosebite. Printre altele i-ar fi ajutat pe oameni ca specialist în timpul inundațiilor din dinastiile Qin, Sui și Jin. Zeul apare ca un personaj important în celebrul roman „Călătorie spre Soare-Apune“ de Wu Chengen. Erlang Shen avea niște calități deosebite. Era un mare magician, capabil să se transforme în 72 de moduri, ceea ce și făcea, cînd era nevoie, în încăperea unde se îmbrăca înainte de a pleca în misiune. Era înzestrat și cu un al treilea ochi situat în mijlocul frunții, un ochi al adevărului, care îi permitea să vadă tot ce stă ascuns și să practice divinația. Se folosea în luptă de o sabie magică și o lance extraordinară sau de un trident magic. Aceasta făcea din el o făptură de neînvins. În slujba sa se aflau cîțiva copoi de vînătoare ai Cerului și mai ales cîinele fidel numit Xiao tian guan, nelipsit de lîngă el. Cu toții erau mari vînători de demoni și de spirite rele. Erlang Shen își avea reședința în apropierea rîului libațiilor, unde mai locuiau frații săi și încă multe alte zeități. Pînă acolo ajungea și fumul de tămîie arsă de credincioși. În afară de faptul că eroul Erlang i-a ajutat pe pămînteni la combaterea inundațiilor provocate de ploile torențiale, acesta a fost chemat în Cer pentru a-l potoli pe năstrușnicul Sun Wukong, regele maimuțelor. În romanul amintit – „Călătorie spre Soare-Apune“, viteazul Erlang Shen îi vine de hac regelui maimuțelor. Tot el i-a ajutat pe reprezentanții dinastiei Zhou să îi învingă pe cei din dinastia Shang/Yin și să le ia locul la cîrma Imperiului Chinez.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

Astăzi (1)

În zilele noastre, cu ocazia exhumărilor cerute de anchetele în vederea canonizării, s-a observat acelaşi miracol?

Răspunsul e afirmativ.

În 1972, a fost exhumat cadavrul unei mistice belgiene, Léonie van den Dyck, supranumită „vizionara de la Onkerzeele“ (Fecioara i-a apărut de mai multe ori în 1933 în dioceza Gand, Belgia). Moartă în 1949, ea a fost găsită, la douăzeci şi trei de ani după moarte, intactă. „Faţa întreagă, nasul uşor turtit de capac... culoarea albgălbuie a tegumentelor este mai curînd excepţională. Aceste tegumente sînt tari la pipăit, comparabile cu o rigiditate cadaverică...“.

(va urma)

HÉLÈNE RENARD

În 1592 (după 9 ani), pentru examinarea canonică a cadavrului, episcopul însoţit de medici „faimoşi“ au găsit trupul lipsit de orice putrefacţie; putea fi văzut astfel, întreg, fără să-i fi fost scoase nici intestinele, nici ficatul şi nici plămînii, pînă în aprilie. În 1594, cînd a fost pus într-un sicriu sigilat, s-a constatat doar neputrezirea. Un martor a remarcat sînge pe umăr... Mai tîrziu, cadavrul Sfintei Tereza a fost aşezat în racle care au fost una după alta deschise (la 16, 22 şi 34 de ani după moartea ei). În sfîrşit, a fost pusă din nou în mormînt într-un sicriu cu cercuri de fier. Acesta a fost redeschis în 1750, adică după 168 de ani, şi s-au făcut aceleaşi constatări într-un proces-verbal detaliat. Zece ani mai tîrziu, cadavrul a fost din nou transferat şi, în sfîrşit, şi-a găsit un mormînt definitiv: la 178 de ani de la moarte! În ceea ce priveşte inima Terezei din Avila, care a descris cum simţea „rana iubirii“ – ca „o suliţă care o străpungea“ –, ea prezenta într-adevăr, la extracţia ei în 1592, o rană, un fel de ruptură transversală cu margini uşor arse. Interpretările în această privinţă sînt divergente. Medicii de azi (de exemplu, profesorul Jean Lhermitte) sînt înclinaţi spre ipoteza unei dilatări a miocardului pînă la ruptură. Susţinătorii psihanalizei freudiene ţin să amintească faptul că suliţa are o formă falică. Credincioşii văd însă în asta dovada că a fost stigmatizată în inimă de intensitatea iubirii sale pentru Dumnezeu.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Obsesiile cărturarului Constantin Barbu

Prin anii ’90, puțină lume auzise de filologul Constantin Barbu din Craiova. Poate doar studenții care recunoscuseră în el pe profesorul acela excentric şi cu plete de la Facultatea de Litere, iar alții că, în tinerețe, făcuse gazetărie prin oraș. Această situație l-ar fi menținut, mult și bine, doar în atenția localnicilor, dacă, într-o seară, postul de televiziune OTV n-ar fi avut ideea să-l invite, la o emisiune. Iar rezultatul a fost peste așteptările lui Dan Diaconescu care, astfel, a fost nevoit să-i amîne pentru altă dată pe alți invitați în acea seară, numai să nu-l întrerupă pe Constantin Barbu. În afara celor 40 și ceva de ani ai săi, omul părea mai degrabă un șmecheraș care se îmbrăca în costum de blugi, ca de rocker, un bișnițar mărunt sau poate vreun cîntăreț de cabaret. Dar, cum începea să vorbească despre munca sa cu studenții și cărțile sale, lăsa impresia că știe totul despre Limba și Literatura Română de ieri și de azi.

Dar mai ales știe totul despre Mihai Eminescu, și mai ales ceva ce nouă, profanilor, doar ne trecuse pe la ureche, fără să fi înțeles prea bine cum stau lucrurile... Anume că Eminescu nu murise nebun, ci asasinat. Cine să-l omoare și de ce?, făcuse pe niznaiul Dan Diaconescu, dînd ghes invitatului din seara aceea să se deslușească...

Și a vorbit profesorul Constantin Barbu pînă la ziuă despre Eminescu. Se treziseră vrăbiile în București și ieșiseră tramvaiele pe traseu, iar el tot nu obosise ... Ziarele ,,Curierul de Iași” și ,,Timpul”... Ioan Slavici și Mite Kremnitz, spioana și amanta lui Maiorescu și a lui Carol I... ,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu!!” (P.P.Carp)...

Și Dan Diaconescu, respectuos pînă la adorație față de oamenii deștepți care mai treceau pe la elpoeții Vadim și Adrian Păunescu, istoricul Gheorghe Dumitrașcu, filozoful Titus Raveica, profesorul Mihai Ungheanu sau filologul Romulus Vulpescu - nici nu îndrăznea să respire.

De aceea, în mod firesc, peste cîteva luni, Constantin Barbu a revenit la OTV. Pe urmă, nu a mai venit deloc. Pentru că, după o expresie tocită și răstocită pe la noi, timpul nu mai are răbdare. Lumea se schimbă și, ca să existe, televiziunile îi cheamă doar pe aceia care fac rating, maneliști, sportivi sau curve de politicieni. Și, natural, Constantin Barbu, cu obsesia lui de-o viațăEminescu n-a murit de moarte bună, ci a fost a-sa-sinat! - a dispărut fără urmă. Căci un om precum poetul, la 39 de ani, nu poate muri decît tragic, violent, și ajutat de alții sau chiar împins pe fereastră, nicidecum de moarte bună. Auzi colo, moarte bună. Moartea nu este bună, este neagră și rea, cum este moartea care îl ajunge din urmă pe Toma Alimoș. Fiindcă un profesoraș nu făcea rating, și din cauza aceasta, dacă ar fi candidat undeva, n-ar fi luat decît cel mult un vot, al lui. Cum i s-a întîmplat lui Ion Creangă în ziua cînd a candidat la Iași, pe lista liberalilor, pentru Cameră, și s-a ales doar cu un vot, votul lui. Nici măcar Tinca Vartic nu-l votase. Păi, cum să-și facă loc, mai în față, cînd, toată viața, își bătuse joc de liberali? Și cînd domnul Kogălniceanu, avocat și figură proeminentă în Partida Națională, strămoșul liberalilor, îi ceruse votul, institutorul Creangă îl trimisese la plimbare - ,,Bate dumneata la alte uși!”?

Dar nici pe conservatori nu-i iubea Ion Creangă, măcar că, uneori, le trecea pragul la ,,Junimea”, să le citească snoave de-ale lui, țărănești. Nu-i iubea, fiindcă scorțosul domn Maiorescu îl făcuse ,,Scriitor poporal”, cînd, de fapt, el era un scriitor de geniu, întruchipînd înțelepciunea populară. Cel puțin așa susținea bădița Mihai care credea în talentul lui și îl încuraja să scrie. De aceea, dintre toți conservatorii, doar pe el îl iubea. ... Și pe urmă, s-a închis și OTV, și despre Constantin Barbu nu s-a mai auzit chiar nimic. Pînă deunăzi, cînd l-am redescoperit pe YouTube. Ce-i drept, mai îmbătrînit și mai obosit, dar tot cu pletele alea rebele, măcar că mai albite, și mai pe urmă, într-o iarnă, cind fusesem invitat la o Pomană a porcului, era să mă iau la bătaie cu unul ras pe cap, cum umblă, în zilele noastre, cei atinși de chelie, că de ce mă tot băgam peste fi-su, o loază de licean, tot îndemnîndu-l să citească, fiindcă cine nu citește degeaba trăiește, iar cine nu citează degeaba citește. Ce vorba e aia? Că el nu s-a prea omorît cu cititul în viața lui și uite-l ditamai aviatorul, pe bani mulți, la o companie chinezească, care operează pe Otopeni. Nici acum n-ar

citi, dar îl obligă gălbejiții care i-au dat cărți de aviație și pe urmă îl cheamă să se mai exerseze pe calculator și, dacă îl prind că nici măcar n-a răsfoit cărțile alea, îl dau afară. Așadar, dacă profesorului Constantin Barbu din Craiova i s-a dat interzis la televizor, pentru atacuri la adresa Academiei Române și a BOR, pline de securiști și de plagiatori, spune el, în schimb, nu lipsește de pe platforma YouTube. Unde susține aceleași teme ca și în anii trecuți: 1) de ce BOR și Patriarhul Daniel se opun inițiativei arhiepiscopului Teodosie al Tomisului de a înființa o Mitropolie la Constanța? Și 2): cine și de ce l-a împins pe Eminescu la moarte? Pe data de 13 februarie 2023, profesorul Constantin Barbu a ținut o conferință la sediul Academiei Tomitane din Constanța, Sala Magna - Centrul Eparhial, cu tema: ,,Este Eminescu un martir în istoria românească?”, în care a vorbit, pe larg, despre cele două subiecte. Întrucît chestiunea înființării unei Mitropolii la Constanța am mai tratat-o și cu altă ocazie, de data aceasta, ne rezumăm să răspundem în linii mari.

BOR și Patriarhia Română se opun acestei inițiative pe motiv că Dobrogea a fost un ținut pustiu secole de-a rîndul. Să nu fi auzit Preafericitul Daniel de Sfinții Andrei și Filip care au trecut prin Sciția Minor la fel precum Sfinții Ioan Constantin, Dionisie Exiguul și alți sfinți care au creștinat un popor întîlnit în cale? Sau că vestigiile de la Tomis, unele existente și astăzi, sînt datate cu 8000 de ani înaintea lui Christos? Să nu știe nici BOR, care e atît de știutoare cu alte mărunțișuri, că Sfîntul Ioan Cassian este născut la Tomis, fiind revendicat și de Biserica Ortodoxă, și de Biserica Catolică? Pentru informarea generală, e bine de știut că la Universitatea din Constanța se găsește un tezaur inestimabil format din documente în 24 de limbi și adunat din numeroase arhive, care privesc vechimea românilor în acest colț de lume încă de acum cîteva milenii. Multe dintre aceste acte care și-au găsit locul în cele 100 de volume ale impresionantei lucrări ,,Monumenta Romaniae Historica”, care stă la dispoziția cititorilor. Dar BOR, în frunte cu Patriarhul Daniel, nu agreează ideea ca Prea Sfințitul Episcop Teodosie Tomitanul să fie uns mitropolit. Dar să lăsăm pe altă dată dezbaterea acestei chestiuni și să revenim la Mihai Eminescu.

Aşadar, să ne întrebăm şi noi, asemenea lui Dan Diaconescu, acum două decenii şi ceva în urmă: cine să fi avut interesul să-l piardă pe poetul Eminescu şi din ce motive?, întrucît asasinarea poeţilor este o practică neobişnuită. ● În primul rînd, trebuie ştiut că Eminescu era un om extrem de intransigent și de moral, în primul rînd cu sine, și apoi cu cei din jur. Și că oamenii de acest fel au darul de a-și face lesne dușmani în toți cei care nu sînt ca dînșii. Și Eminescu și-a făcut dușmani, dar ca jurnalist, nu ca poet. La fel a fost și Slavici, Macedonski sau Eugen Lovinescu care, pentru caracterul lor integru, au trecut prin pușcării sau li s-au interzis onorurile sociale și academice meritate. Doar Eminescu a fost împins spre moarte. ● Dosarele medicale, întocmite de doctorul Alexandru Șuțu în 1883 și 1889, la internarea lui Eminescu în Spitalul ,,Caritatea” (de fapt, răpirea lui de pe stradă și încarcerarea într-o rezervă a spitalului) și dăruite mai tîrziu Academiei, spun clar că poetul n-a avut nici lues și nici n-a fost vreo clipă nebun. Același verdict îl dau și rapoartele doctorilor Leidesdorf și Obersteiner de la Sanatoriul ,,Oberdöbling” de lîngă Viena, care, sesizînd că pacientul lor nu era deloc nebun, nu i-au aplicat nici un tratament, și așa acesta a putut să-și revină. Desele tulburări de comportament ale lui Eminescu erau provocate de surmenajul intelectual de la Ziarul ,,Timpul”, de căldură și de intoxicarea cu mercur, în urma injecțiilor făcute la Botoșani de doctorul

Iszak și la București. Pe vremea aceea, mercurul era singurul tratament împotriva luesului, dar, din păcate, doar un paliativ. ● Motivul principal, care i-a enervat pe mai-marii epocii (regele Carol I, liberalii D. A.Sturdza, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti și conservatorii P. P. Carp, Maiorescu, Marghiloman și ceilalți): Eminescu își începuse activitatea la ziarul ,,Timpul” în noiembrie 1877, cînd Slavici, pus de Maiorescu, îl chemase la București, căci tocmai demisionase de la ,,Curierul de Iași” și era liber. Și de atunci și pînă în vara anului 1883 el a publicat la ,,Timpul” și la alte gazete texte în care demasca, în egală măsură, și escrocheriile liberalilor, dar și ale conservatorilor. Dintre cele mai importante subiecte amintim: Afacerea Strousberg, în care Statul fusese păgubit cu multe milioane de franci care n-au mai fost recuperați niciodată; Chestiunea Dunării, în care politicienii noștri au sabotat proiectul ca România să dețină președinția Comisiei Dunărene; Averea uriașă făcută de avocatul Maiorescu în procesele în care îi apărase pe mai mulți ofițeri ruși învinuiți de guvernul rus că ar fi furat, în cîrdășie cu negustori evrei din București, sume uriașe destinate înzestrării armatei, echipamente și hrană pentru ostași și cai, în Războiul de Independență din 1877-1978. Și așa Maiorescu avea pică pe Eminescu din pricină că îi cam făcea ochi dulci lui Mite Kremnitz, amanta lui, dar și a altora, și nu știa cum să-l expedieze mai repede la Iași, iar acum îl mai supăra și cu acuzele privind actele sale de corupție. ● În sfîrșit, deranjul cel mai mare era provocat de cele cîteva articole publicate de Eminescu privind acordul secret dintre România și marile puteri Germania și AustroUngaria. Chiar și cancelarul Bismarck fusese informat de aceste dezvăluiri și amenința cu războiul împotriva României. ● Dar de ce nu agrea Eminescu un acord secret cu marile puteri ale Europei? Pentru simplul motiv că, pentru a fi semnat, România ar fi trebuit să renunțe pentru totdeauna la Transilvania, și Eminescu n-ar fi acceptat, pentru nimic în lume, acest compromis: ,,Totul pînă la Transilvania!”, scria el. Dar, de fapt, pe nemți nu-i prea interesa acest acord, dovadă că nici nu l-au semnat pînă la urmă. Și nici pe regele Carol I care s-a derobat de această răspundere, punîndu-i pe D. A. Sturdza și P. P. Carp să semneze doar ei. Acordul era ținta doar a Austro-Ungariei care voia Transilvania pentru totdeauna. În cele din urmă, acordul tot s-a semnat și a fost în vigoare pînă în 1916, cînd România a intrat în război alături de Antantă, nu de Puterile Centrale, deși aveam în fruntea țării un rege neamț. Exact peste 113 ani, sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, politicienii români au mai savîrşit un act de trădare, semnînd documentul prin care România renunţa la Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, Bugeacul şi Insula Şerpilor, în favoarea ucrainienilor. ● Că a vrut sau nu, regele Carol I a rămas în istorie drept cel mai mare duşman al lui Eminescu, atunci cînd a cerut Parlamentului să tărăgăneze 11 luni aprobarea cererii sale de a i se acorda o pensie oarecare. În atare situaţie, Şerban Milcoveanu ne informează că poetul, sfătuit de cineva, se internase iarăşi la ,,Caritatea”, sperînd că va obține vreun certificat medical prin care să forțeze cumva mîna nedemnului rege. Dar, pînă la urmă, n-a mai avut parte sărmanul de nici o pensie... Și nici măcar de suta aceea de lei pe care i-o votase primăria din Botoșani, bani pe care și i-a însușit Radu Mihail, șeful Poliției din București.● ,,Dacă Shakespeare și Dante își au mormîntul într-o biserică, de ce și Eminescu să nu fie scos din noroiul de la Bellu și depus în Catedrala Neamului?”, iată o idee mai veche a lui Constantin Barbu, greu de realizat. Eminescu a purtat cu sine mai multe cufere pline cu manuscrise și cărți însumînd 1.200 de titluri, în majoritate de lingvistică, privitoare la originile dacice ale Limbii Române.

● Fiindcă apucase să scrie despre aservirea României marilor puteri, Eminescu a trebuit îndepărtat. Dar, cum nu putea să fie ucis, pur și simplu, sau aruncat în închisoare, l-au discreditat făcîndu-l nebun, pe principiul că cine să ia în serios ce scrie un nebun? Și abia după aceea, în vălmășagul astfel creat, să fie eliminat definitiv. ● De căutat o carte rară: Nicolae Miulescu - ,,Dacia, țara zeilor”. ● Privitor la originile românilor, și astăzi se mai confruntă două curente: Școala Ardeleană, care susținea originea noastră latină, și curentul pro-dacic, susținut de Hașdeu, Densușianu și Eminescu.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Viaţa medicului de la ţară

Medicul de la țară de azi – asemeni celui de ieri –lucrează de cele mai multe ori în condiții improprii, în dispensare care nu au dotarea necesară și cărora le lipsesc utilitățile specifice Secolului XXI. Ei bat – de cele mai multe ori cu mijloacele proprii – drumurile de țară care duc către localitățile izolate din circumscripții. Și astăzi, la fel ca și în perioada interbelică, atunci cînd un medic nou – fie el „doftor” sau „doftoroaie” – ajunge în satele lor pierdute de lume, toată suflarea comunității îl așteaptă cu sufletul la gură.

A venit doftoroaia

„Într-o jumătate de oră, vestea sosirii doftoroaei noi a trecut din gură în gură, din tindă în tindă, asvîrlită peste uluci, aruncată în treacăt peste podeț, furișată cu subînțelesuri, ca pe o taină deochiată, în urechea d-lui șef de post, așternută pe hîrtie, grabnic, pentru cucoana d-lui primar, telefonată foarte respectuos cucoanei boerului, la curte, gîlgîită-n «dorobanți de verde», la o vorbă cu crîșmarul și, în fine, dusă de poștaș, în trapul obosit al murgului, în comunele învecinate. Așa fierbe satul, ori de cîte ori vine un nou medic comunal, fie pentru că cel vechi a fost mutat, fie că și-a luat un concediu mai lung, fie c-a fost avansat, ori cine știe din ce alte motive. Și satul fierbe și-și trimite peste apă și deasupra muchiilor de dealuri neliniștea curiozității, vreme îndelungată, cu o răbdare fără margini, pînă cînd noul venit e judecat bine, cîntărit și răstălmăcit de toată suflarea satului, de la boier pînă la țiganul de pripas, pînă cînd a fost văzut și auzit de toți, pînă cînd și-a dat toată măsura lui, a arătat ce știe, ce poate și ce vrea, fie el «doftor» sau «doftoroaie»”.

Medicul de familie din mediul rural de astăzi –asemeni celui din perioada interbelică – este alături de primar, de preot, de șeful de post și de profesorii din comună – unul dintre personajele cele mai importante din comunitate. Dar atribuțiile lui sînt multe și greu de dus la capăt pentru că trebuie să asigure pacienților și întregii comunități întreaga gamă de servicii medicale.

Statistică interbelică

„Cea mai frumoasă pildă e un «raport statistic», pe care îl avem înaintea noastră și din care ne mulțumim

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (17)

Holera (3)

Revista The Lancet a publicat un articol care ataca virulent aceste idei de modă nouă, dar, după prima epidemie din Marea Britanie, o investigaţie derulată de comisia regală în 50 dintre oraşele cel mai grav afectate de boală a descoperit că numai şase aveau un sistem adecvat de alimentare cu apă şi numai unul avea un sistem de canalizare adecvat. Reformatorii sociali s-au plîns că sclavii negri din America trăiau în condiţii mai bune decît britanicii din clasa muncitoare.

Holera s-a întors în Marea Britanie în 1848. În satul scoţian Carnbroe, cînd 40 de oameni s-au îmbolnăvit, convins că va muri, un bărbat a preferat să-şi taie beregata decît să aştepte chinurile bolii. Mevagissey, din comitatul Cornwall, nu avea un sistem adecvat de canalizare, aşa că, atunci cînd holera s-a apropiat, doctorii din localitate au împrumutat corturi de la guvern şi au evacuat 1.300 de persoane, ducîndu-le pe un cîmp aflat la un kilometru depărtare, unde exista o sursă îndestulătoare de apă curată. Nimeni nu s-a molipsit de holeră, în timp ce aproape toţi cei care au rămas în sat s-au îmbolnăvit. Din nou, au murit peste 60.000 de britanici, dar acum John Snow, anestezistul reginei Victoria, era pe punctul de a descoperi microbul care produce holera. Dacă era

să spicuim. E vorba de circumscripția Zătreni-Vîlcea, cuprinzînd șapte comune cu un total de 10.614 locuitori, pe 40 de km. pătrați. Ce citim în acest raport? În primul rînd că fiecare comună se inspectează de două ori pe lună, tot așa școalele și examinarea elevilor. Pe anul 1936, medicul acestei circumscripții a făcut 109 inspecțiuni. Numărul școalelor inspectate – 29, iar totalul elevilor e de 7.140. Și rezultatele acestor inspecții n-au fost satisfăcătoare de multe ori. A consultat 936 de bărbați și 1.384 de femei. A vaccinat 476 de copii, de la 3 luni la 12 ani și a revaccinat 463. A făcut 551 de injecții intravenoase și alte cîteva sute de tot felul. Vreți să știți mersul boalelor? În primul rînd vine sifilisul. Urmează pelagra și... (e poate rușinos, dar e bine să se știe...) scabia, apoi tuberculoza și celelalte. Aceasta în general, iar cu privire la femei e suficient să adăugăm că la un total de cîteva sute de faceri, se înregistrează 282 de infecții puerperale (notă: o infecție ce apare fie în timpul nașterii, fie postpartum). Ne oprim aici și nu tragem concluzii deocamdată, aici noi nu vrem decît să arătăm activitatea medicului rural. Și în această privință o observație: medicul circumscripției Zătreni girează «prin delegație» și circumscripția Roșiile. Cu alte cuvinte, pe alți 40 de km poartă grija altor 10.000 de suflete. E mult? Desigur. E prea mult? Poate... Dar – fără literatură – ce muncă frumoasă și ce rodnică!

Să fim bine înțeleși. Rîndurile acestea, cărora le dorim să fie un îndemn și poate un apel adresat tinerilor medici, nu au decît un scop: să dovedească deplin, să arate tuturor cît de interesant, cît de vast, cît de neîntrecut laborator și teren de creație constituie un post de medic rural. E muncă multă!”.

vorba despre o boală ce afecta intestinele, se întreba el, atunci cum se putea răspîndi pe calea aerului, după cum susţineau cei care credeau că miasmele provoacă boala? Snow a argumentat că era mult mai probabil ca holera să se transmită pe calea apei contaminate, dar această teorie nu a reuşit să-i convingă pe toţi. În timp ce dezbaterea continua, a izbucnit o a treia pandemie, considerată unanim cea mai devastatoare. Se crede că boala a apărut mai întîi în India în 1852, răspîndindu-se apoi în Iran, Europa, Statele Unite şi în restul lumii. Africa a fost deosebit de grav afectată, iar în Rusia s-au înregistrat peste un milion de decese. Se spune că la Chicago boala a făcut cîte o victimă la fiecare 20 de persoane. Deşi spre sfîrşitul anului 1853 a ajuns şi în Marea Britanie, în anul următor Parlamentul şi-a pus în aplicare planul de a desfiinţa Comisia pentru Sănătate. The Times a jubilat, declarînd: „Preferăm riscul de a contracta holeră sau alte boli decît să fim sănătoşi cu de-a sila”. Cu toate acestea, curînd, membrii Parlamentului şiau reconsiderat decizia şi au înfiinţat un organism similar. În preajma cabinetului lui Snow din cartierul londonez Soho au murit 500 de persoane, dar practic nici una din zona învecinată. El a reuşit să convingă autorităţile să îndepărteze mînerul pompei de apă din cartier, iar decesele s-au oprit. Dar în 1858, cînd Snow a murit în urma unui atac cerebral, teoria sa era în continuare controversată. Într-adevăr, în 1865, în timpul unei a patra pandemii, un adept al teoriei miasmelor susţinea că zonele afectate de holeră erau înconjurate de un „abur uşor, transparent şi albăstrui”. Totuşi, în 1875, guvernul condus de Disraeli a impus tuturor autorităţilor locale să pună la dispoziţia

Deși poate greu de crezut, cei mari mai „dușmani” ai medicului de la țară de azi sînt aceiași ca și în perioada interbelică: „Medicul rural trebuie să fie și este un luptător. La noi, la țară, se cere încă negreșit acest lucru. El duce o luptă continuă, cu încordări adesea, și viclenii de multe ori, dar de un pitoresc și – în nenumărate cazuri – de un comic grotesc, demn de pana unui Holberg. Cel dintîi și cel mai înverșunat dușman al doftorului e însuși pacientul. Țăranul se hotărăște greu să se arate la vizita medicală. Cît e încă pe picioare, bărbat sau femeie, se drege cu o țuică tare. Dacă a început a zace, vecinii vin cu tot bagajul de leacuri moștenite sau auzite de cine știe unde. Abia cînd e aproape pe ducă se decide să ia drumul dispensarului – de multe ori prea tîrziu. Și cîtă trudă să-i deschizi gura...

- Ce ai, fată?

Aici intervine mama, sora, buna, sau vecina, ce o însoțește:

- Păi nu e fată, dom’ doftor, că s-a măritat de pe la Sîntă Mărie cu Ilie a lui Mreană, de vinde porcii pe Valea Mînecii, și-acu el a plecat la Craiova, să mai facă rost de bani (notă: astăzi urmașii lui Ilie a lui Mreană sînt plecați în Spania sau Italia) și ea, sireaca, zace de două luni...

- Vezi? Și de ce n-a venit mai dinainte?

- Păi îi era rușine și ei...

- De doctor nu trebuie să-ți fie rușine...

- Că bine ziceți! Și eu îi zisei așa, că deh, de-aia sînteți d-stră doftori, că doar nu vă dați la muiere... De cele mai multe ori, medicul renunță la aceste amabile generalități, căci n-are vreme de pierdut.

- Și ce ai dumneata, lele?

- Am un dor...

- Ce fel de dor?

- Un dor la inimă...

Nu vă închipuiți că e vorba de un amor ascuns... Nu. Dorul la inimă înseamnă, în bună traducere, durere de stomac. Tot așa cum un copil care «trece prin el» are disenterie de pildă. Există un întreg vocabular medical, de un pitoresc desăvîrșit și care diferă după regiuni: unul la șes, altul la deal și altul la munte”.

Ce s-a schimbat? Ce a rămas aproape la fel ca și acum 87 de ani – atunci cînd redactorul Lory Panaitescu-Zătreni își publica articolul în revista „Realitatea Ilustrată”? Vă lăsăm pe voi să răspundeți. Sursa: Art. „SATUL romÂnESCVIAȚA MEDICULUI DE LA ȚARĂ”, 1937

publicului un sistem de scurgere şi de canalizare şi o reţea adecvată de alimentare cu apă. Pînă în 1896, holera ajunsese suficient de rară în Marea Britanie încît să fie considerată o „boală exotică”, dar a continuat să ameninţe alte părţi ale lumii.

Cea de-a cincea pandemie, care a debutat în anul 1881, a afectat grav Spania, ucigînd cel puţin 60.000 de persoane, şi Rusia, unde au decedat nu mai puţin de 200.000 de persoane în 1893-1894. Pînă atunci, bacteriologul german Robert Koch reuşise să izoleze bacteria în formă de virgulă care provoacă holera şi să confirme teoria lui Snow, conform căreia boala era transmisă pe calea apei contaminate. Condiţiile sanitare mai bune au împiedicat holera să mai pună stăpînire pe multe oraşe europene şi boala nu a mai reuşit să pătrundă în Statele Unite, fiindcă autorităţile au instituit măsuri de carantină mai eficiente. În Secolul al XlX-lea, printre victimele celebre ale holerei s-a numărat Ceaikovski, care a insistat să bea apă de la robinet în timp ce boala făcea ravagii în Sankt Petersburg, în 1893. Alte victime au fost filosoful Hegel şi marele teoretician militar Carl von Clausewitz. Romancierul francez Alexandre Dumas s-a molipsit de holeră în 1832, dar a supravieţuit şi a putut să scrie opere precum Cei trei muschetari şi Contele de Monte Cristo.

Cea de-a şasea pandemie s-a produs între anii 1899 şi 1923 şi, încă o dată, Rusia a fost grav afectată, pierzînd aproximativ un milion de locuitori. Haosul războiului civil care a urmat după revoluţia bolşevică a făcut ca boala să aibă efecte şi mai cumplite.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Armata – dincolo de rãzboi

Istorie și glorie

(La Centenarul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I“)

(urmare din pag. 1)

Eroii și imnul lor

Se știe că dintotdeauna poporul român a manifestat o vocație pașnică, dezvoltînd aspirații de bună înțelegere cu toate neamurile din jur, căutînd pace dimprejur, aceasta fiind condiția de dezvoltare proprie, în limita unei bune vecinătăți cu alte popoare. Totuși, de-a lungul Istoriei, împrejurările istorice vitrege au obligat poporul român să-și întrerupă îndeletnicirile pașnice și să pună mîna pe arme, pentru a-și apăra vatra străbună împotriva năvălitorilor de aiurea, dornici de a cuceri bogatele ținuturi românești. Despre evoluția factorului militar românesc, în condițiile confruntării cu forțe din afară, în cele mai multe cazuri oastea noastră ieșind victorioasă, avem dovezi grăitoare din scrierile cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, ale unor oameni politici și istorici de vază, precum: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu – Hașdeu, Alexandru D.Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pîrvan, generalul Radu R.Rosetti, Constantin Daicoviciu, C.C.Giurescu și ale altor astfel de istorici și gînditori care s-au aplecat cu venerație asupra trecutului militar al românilor.

Din multe lupte la care oastea română – indiferent în ce etapă de coagulare și dezvoltare se afla – a participat, mulți ostași nu s-au mai întors, jertfa lor pecetluind libertatea celor de acasă, independența și integritatea Țării. Cifrele, multe pierdute în negura vremii, sînt mărturia dureroasă a sacrificiului suprem pe care acești fii l-au făcut, în onoarea Patriei. Cei aproape 100.000 de morți din ultima conflagrație mondială merită respectul nostru și o perpetuă aducere aminte, astfel cum ne apare și în emoționantul cîntec „Imnul eroilor”, compus de Ionel G.Brătianu, pe versurile poetului Iuliu Roșca Dormidont, pe care-l redăm aici, pentru profunzimea sentimentului iubirii de Țară și pentru mesajul de slăvire a cultului eroilor adevărați. „Presărați pe-a lor morminte ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul fericiților eroi./ Ridicați pe piramida nemuririi faima lor/ Însemnați în cărți de aur cîntecul nemuritor./ Pe copii la sînul vostru/ Alintați-i cu-acest cînt/ Povestindu-le cu farmec/ Al eroilor avînt./ Dezveliți tot adevărul/ Și le spuneți tuturor/ Cum muriră frații noștri/ Pentru Neam și Țara lor./ Și pe sacrele morminte puneți lacrime și flori/ Ca să fie dulce somnul miilor de luptători./ Sufletele lor curate, înspre ceruri să ia zbor/ Căci muriră-n luptă sfîntă, pentru Neam și Țara lor”.

Începuturi îndepărtate

Respectul pentru credința înaintașilor, tezaurizarea obiectelor de valoare și a vestigiilor trecutului s-au manifestat cu milenii în urmă, încă din antichitate, apoi primii regi geto-daci erau preocupați de a aduna la un loc diferite piese din aur, argint, pietre prețioase – comoara lui Dromichete

(anul 300 î.Chr.) rămînînd, pînă astăzi, o enigmă în planul acestor semne incipiente de a strînge și a păstra obiecte de maximă importanță. Pentru că sîntem în perimetrul cazon, amintim că primele manifestări muzeografice în domeniu au fost semnalate între anii 1834 și 1837, cînd, după reînființarea Armatei Române conform Regulamentului organic, la Arsenalul Armatei au fost aduse modele de armament și diferite obiecte de uz militar, apreciate ca fiind ilustrative pentru trecutul oștirii române.

Cum domnia lui Alexandru Ioan Cuza și-a pus amprenta și pe latura militară a Principatelor Unite, iată că și în domeniul tezaurizării trecutului militar acționează hotărîrile acestuia. Astfel, decide ca la Arsenalul Armatei să se creeze un spațiu de depozitare unde, pe lîngă obiectele depuse anterior, să fie păstrate și drapele de luptă, uniforme, arme și piese de artilerie care au ieșit din dotarea armatei. Odată cu aducerea pe tronul României a lui Carol I, numărul pieselor din acest depozit se mărește în mod simțitor, cauza fiind disponibilizarea unor repere militare, ca urmare a achiziționării de armament nou și înlocuirea celui vechi. Deja, spre sfîrșitul Secolului al XIX-lea, se putea vorbi de un muzeu al Artileriei, în cadrul Arsenalului Armatei.

La început de Secol XX, în anul 1906, a fost organizată, la București, în parcul care astăzi poartă numele regelui Carol, o mare Expoziție națională, prilejuită de împlinirea a 4 decenii de la urcarea pe tron a regelui Carol I. Pentru desfășurarea acestui inedit eveniment, în parc au fost construite impozante clădiri în care a fost organizată Expoziția. În cadrul acesteia, exponatele de la Arsenalul Armatei, cele care făceau parte din Muzeul Artileriei, au constituit secvența militară a Expoziției, cu accent pe evidențierea formei armate a poporului român, fiind rememorate, în special, fapte de arme din Războiul de Independență – piatră de hotar în formarea Statului modern Român.

Ca un ecou al reușitei expoziției de la 1906, au apărut în spațiul public voci care propuneau înființarea unui muzeu militar, ca atare, cu scopul de a venera amintirea vitejiei ostașilor români, precum și de a contribui la educarea și instruirea publicului larg. Un prim pas a fost făcut atunci cînd, la 19 ianuarie 1914, maiorul Radu R.Rosetti (viitor general, academician și mare om de cultură român) trimite Ministerului de Război un Raport prin care propune înființarea unei secții militare pe lîngă Muzeul Național ce se construia pe șoseaua Kiseleff, propunere care a avut finalizare, Decretul respectiv specificînd, printre altele: „Se vor expune obiectele atingătoare de istorie militară a neamului”. Într-adevăr, primele asemenea „obiecte atingătoare” – embrionul viitorului Muzeu Militar, au fost (conform datelor oferite de documentele Muzeului Militar Național): 126 de tunuri, mitraliere, țevi și afete; 34 de proiectile de artilerie; 682 de arme albe și de foc; 601 cartușe de infanterie; 575 de decorații și accesorii pentru decorații; 73 de drapele; 13 machete; 15 uniforme și accesorii pentru uniforme; 4 armuri; 142 de piese arheologice; 6 sculpturi; 2 tablouri și alte piese. Pentru că nu am înșirat aceste repere ca pe un inventar, descopăr, cu mîndrie că, în sinea lor, acestea îmbracă o paletă largă de exponate, arătîndune că tezaurizarea trecutului nostru militar nu se reduce doar la elemente pur militare, ci acesta este mai complex, introducînd descoperiri arheologice și lucrări de artă, care întregesc o mai bună cunoaștere a trecutului nostru istoric.

După Primul Război Mondial, Armata țării suferă o rapidă reorganizare, domeniul muzeografiei fiind și el în vederile unor șefi militari. Un nou prilej de dezvoltare a acestui domeniu se ivește în 1919, cînd, la 12 mai, Nicolae Iorga, cel care conducea din 1908 Liga Culturală (Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, înființată în 1890 la București), sub auspiciile căreia au fost înființate Universitatea populară de la Vălenii de Munte și Teatrul popular din București – adresează o scrisoare Marelui

Cartier General și solicită ca instituția militară să participe la Expoziția Ligii Culturale din acel an cu o secțiune militară, astfel că, la 6 iunie 1919, în prezența familiei regale, regele Ferdinand și regina Maria, expoziția și-a deschis porțile, vizitatorii putînd admira, pe bază de exponate, capturi din Primul Război Mondial, precum și alte piese din Arsenalul Armatei.

După această Expoziție, lucrurile evoluează favorabil – calea inițierii unui Muzeu specific militar avînd culoarea verde. Practic, după închiderea Expoziției Ligii Culturale, la 15 august 1919, entuziasmat de succesul cu care au fost întîmpinate exponatele venind din sistemul militar, ministrul de Război de atunci, generalul Ion Rășcanu, hotărăște înființarea unui muzeu militar în adevăratul sens al cuvîntului. Pentru a completa fericita hotărîre a ministrului Rășcanu, Ministerul Agriculturii și Domeniilor (ministru – Ion Gh. Duca), la data de 8 septembrie, cedează Muzeului Militar, pe timp de 3 ani, Palatul Artelor din Parcul Carol, gest căruia îi urmează cedarea a încă două clădiri din vecinătate, colonelul C. Ștefănescu-Amza avînd onoranta (dar și greaua) misiune de a fi numit director al noii instituții militare cu profil muzeistic.

Decretul Nr. 6064 din 18 decembrie 1923

Deși v-am purtat pe apele învolburate ale timpului, amintind și de un rege de acum 2300 de ani, acolada temporală fiind introdusă pentru a crea substratul ancestral al rădăcinii Poporului lui Decebal, nolens, volens, reportajul a ajuns la kilometrul zero al nașterii Muzeului Militar Național – punctul din care impactul documentar și emoțional își dau mîna într-o horă ce s-ar putea numi Hora Istoriei renăscute din amintiri de război. Într-adevăr, după începuturi fragile, putîndu-le numi de conjunctură, dar determinante pentru Marele Muzeu, se apropia ora nașterii unei instituții militare unice, cu radiații mergînd pînă la tezaurul lui Decebal îngropat la Tismana, și mai departe, așa cum am mai menționat aici.

Deschis spre tezaurizarea moștenirii noastre armate și spre slăvirea înaintașilor întru dobîndirea independenței României, regele Ferdinand, urcat cu 9 ani înainte pe tronul Țării (după decesul bătrînului Carol I), și-a pus semnătura (nu doar augustă, dar și istorică) pe Înaltul Decret nr. 6064 din 18 decembrie 1923, prin care „Secția Militară, înființată prin Î.D. No. 1789 din 22 aprilie 1914, pe lîngă muzeul național se transformă în muzeul militar național, a cărui organizare a început în 1919, în localul cedat ministerului de război prin Î.D.No. 4836/919”.

Deși anul următor se vor deschide porțile Muzeului, data de mai sus rămîne ca singura Zi de naștere a Muzeului Militar Național.

Dacă facerea a fost relativ ușoară, dezvoltarea Muzeului și aducerea lui la un nivel istoric și muzeal decent a cunoscut multe linii sinuoase, complexitatea unei astfel de lucrări impunînd un travaliu imens. Curînd, însă, expoziția muzeului, dispusă în 17 săli și 8 galerii, cu ecouri venind de la înființarea Principatelor Române Țara Românească și Moldova, pînă în anul 1922, cu reflectarea celor două evenimente cruciale pentru soarta României – Războiul de Independență și Primul Război Mondial, s-a constituit în primul examen al noii instituții muzeale, examen reușit cu brio, deși se simțea o trimitere mai în profunzime a devenirii României de atunci, ceea ce s-a și făcut, partea istorică pură se deschidea cu paleoliticul. O sală de onoare aprindea inimile vizitatorilor și imaginația, la întîlnirea acestora cu o vastă colecție de drapele militare, de asemeni, întîlnind numele ofițerilor căzuți în prima conflagrație mondială.

Totul funcționa „brici”, cum spunem noi.

S-a mărit spațiul de expunere, s-a inaugurat o nouă clădire a bibliotecii muzeului, s-au editat ghiduri de

prezentare, s-au tipărit albume, fotografii, hărți, planșe cu imagini din muzeu, filmele prezentate la diferite activități (peste 42.000 metri de peliculă) aducînd imagini vii dintr-un trecut care nu trebuia uitat, ajungîndu-se ca, în aproape 20 de ani de la inaugurare, Muzeul Militar Național să-și sporească patrimoniul de aproape 100 de ori.

Ca și astăzi, vizitatorii anului 1930 se opreau și priveau cu ochi mari exponate de o valoare istorică inestimabilă. Prin fața omului de rînd – care a avut sau nu contact cu Armata – steagul militar din vremea lui Ștefan cel Mare, țeava de tun din timpul domnitorului Petru Cercel (a înființat o turnătorie de tunuri), steagul și sabia lui Tudor Vladimirescu, obiecte personale ce au aparținut lui Alexandru Ioan Cuza, drapelele unităților distinse în campaniile din 1877-1878 și 1918-1919, făceau să vibreze aerul din incintă, impactul cu istoria vie a unui timp de glorii avea să-l urmărească multă vreme.

Așa precum citim în cronicile acelor ani, la un deceniu și ceva de la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918, vizita la Muzeul Militar Național era considerată obligatorie pentru educarea patriotică a tineretului (atenție! nu era în epoca Ceaușescu), elevii vizitau Muzeul atît cu școala, cît și însoțiți de părinți. În aceste condiții nu este de mirare că, anual, numărul celor care treceau pragul Muzeului era, în medie, de 70.000-90.000.

Din nefericire, soarta Muzeului nu depindea doar de inimosul colectiv de aici (muzeografi, restauratori, istorici, ghizi, bibliotecari etc.), ci și de forțe și întîmplări exterioare care, din păcare, venind ca un tăvălug, unele după altele, au încetinit dezvoltarea Muzeului, punîndu-i chiar existența sub semnul întrebării. Pentru depășirea rapidă a acestor întîmplări nefaste, le voi consemna ca atare, fără prea multe comentarii:

1. Din cauza unui trăsnet, în dimineața zilei de 15 iunie 1938, a avut loc un puternic incendiu care a mistuit o mare parte din clădirea centrală, ca și o parte din colecțiile semnificative (drapele, uniforme, documente). La refacerea inventarului, cu ochii în lacrimi, salariații Muzeului au constatat pierderi (obiecte și documente) de o valoare inestimabilă, care nu au mai fost recuperate niciodată;

2. După mulți ani de refacere și punerea iar la dispoziția publicului, în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, în urma unui cutremur de mare intensitate (7,4 grade pe scara Richter), care a omorît 429 de oameni, rănind un număr de 1.092, a avut de suferit și muzeul. Bineînțeles, acest dezastru natural a produs pagube și Muzeului, afectînd, în mos special, structura de rezistență a clădirilor. Deși reconstrucția s-a terminat în 1942, în plin război, exponatele, împachetate în lăzi, încă din anul 1941, nu au mai fost etalate. Sub pretextul înălțării unui complex de clădiri care să cuprindă și Muzeul Mlitar Național, s-a propus demolarea clădirilor care adăposteau muzeul, lăzile cu averea Muzeului fiind transportate la Sinaia și pe Șoseaua Giurgiului, în București. După presa vremii, adevăratul motiv al „dispariției” MMN a fost frica de germani, care atunci erau în România, frică generată de intenția acestora de a lichida tot ce amintea de Primul Război Mondial și ar putea întreține o atmosferă antigermană;

3. Pe 15 septembrie 1950, Muzeul s-a organizat întrun nou sediu, în clădirea Societății sportive „Înainte”, din Calea Șerban Vodă 213-217;

4. Nici nu se organizase bine că, pe 12 octombrie 1955, a fost mutat pe Bulevardul Nicolae Bălcescu nr. 5-7, în fosta clădire a Ștabului domnesc al lui A.I.Cuza;

5. Din păcate, nici în acest loc n-a stat prea mult, curînd fiind mutat în clădirile fostei Școli de Infanterie și Cavalerie din București, în Dealul Spirii, adresă

ce corespundea cu strada Izvor 137, vecin cu redacția ziarului Militar „Apărarea Patriei”.

6. După ce, între anii 1972 și 1975, se închide pentru reamenajare într-o nouă concepție, peste 11 ani, venind peste el lucrările centrului civic și ale actualului Palat al Parlamentului, Muzeul ia din nou drumul, în căutarea altei adrese de domiciliu, de data aceasta oprindu-se (credem, definitiv), în fosta cazarmă a Regimentului IV Ilfov nr. 21, din strada Mircea Vulcănescu 125-127 (fostă Ștefan Furtună).

23 octombrie 1988 este ultima deschidere a Muzeului Militar Național la adresa de mai sus, într-o expunere modernă, pe o suprafață de peste 22.000 metri pătrați, cu un număr total de 9 nivele și un parc exterior de tehnică militară diversă. Desigur, noua etapă istorică a României a influențat și organizarea (organigrama) Muzeului Militar Național, nume ce a înlocuit (din martie 2006) fosta titulatură de Muzeul Militar Central. Între timp, pentru o mai largă expunere în teritoriu, au luat ființă 5 filiale: Bacău, Cluj-Napoca, Constanța, Iași, Oradea.

Astăzi, prin cele 13 săli de muzeu, doldora de istorie, prin care au trecut, în 2023, peste 43.000 de iubitori de istorie militară, ne oprim în fața miilor de exponate într-o structură muzeală de excepție: expoziția permanentă despre Istoria Militară a Poporului Român; expozițiile permanente cu o multitudine de colecții, sau unele temporare, pe categorii de arme sau pe evenimente anuale. În primul rînd îți taie respirația descoperirile arheologice, expuse în Muzeu. Cum te raportezi tu, om al mileniului III, atunci cînd te afli în fața secolelor și mileniilor trecute, cînd admiri Marea Zeiță neolitică de la Reșca, comuna Dragosloveni (Olt), Cetatea Romula, plăcuța votivă reprezentînd „Cavalerul trac” de la Polovragi, un vas de ceramică de provizii cu inscripții paleocreștine, de la Copăceni; cînd îți vine să atingi Istoria însăși prin atingerea sabiei lui Constantin Brâncoveanu, a lui A.I.Cuza, Ferdinand I, Gheorghe Magheru, tunul antitanc „Reșița”, obuzierul de mare putere pe calea ferată „Skoda” (420 mm), unicat în Europa; medaliile „Serviciul Credincios”, „Steaua României”, Ordinul „Mihai Viteazul”; uniformele și ținutele militarilor și membrilor Casei Regale, printre care reginele Elisabeta și Maria, principesele Mărioara, Elisabeta și Ileana, mareșalilor Al. Averescu, Constantin Prezan și Ion Antonescu, generalilor Carol Davila, Eremia Grigorescu, Ion Dragalina, Vasile Milea; sau cum stai și duci, involuntar, mîna la piept, cînd te afli la doar cîțiva centimetri de zecile de drapele ale unor unități militare, stindarde purtate în zeci de lupte, unele și peste granițele țării, ale căror culori și fîlfîire au însemnat legătura –poate pentru ultima oară – soldatului român cu pămîntul de acasă, cu iarba din curte și cu mama, așteptîndu-l cu lacrimi în pridvorul casei bătrînești, într-o eternă emoție. Chiar acesta este sentimentul care ne copleșește de la primul și pînă la ultimul pas în marea „Aulă” a Istoriei noastre Militare – emoția ce ne inundă ființa, pentru că neam aflat, un timp, în epicentrul unei structuri semnificative pentru liniștea noastră – în Sanctuarul Eroilor Neamului –Muzeul Militar Național din București unde, un colectiv de 90 de specialiști, conduși de directorul instituției, colonelul Radu Riti – slujesc Patria sub emblema eternității acesteia. În clipa de libertate sufletească, dar și în momente de tensiune socială, vizitați acest Muzeu de suflet, pentru a vă încărca sufletul cu puterea țîșnită din piepturile celor care dorm somnul de veci, trecuți în neființă în timpul tuturor Războaielor Patriei, ai căror ochi plînși de dor ne veghează din pînza Drapelelor de luptă. Istorie și Glorie – iată sintagma care trebuie să constituie emblema României de azi, dacă vrem ca o instituție patriotică, precum este Muzeul Militar Național, să mai arboreze la intrare Drapelul Tricolor – simbolul României Moderne.

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Adam Smith – magistrul liberalismului economic

În Secolul al XVIII-lea, o teorie economică relativ completă şi considerabil coerentă a fost elaborată de către autori englezi şi francezi, printre care ilustrul Adam Smith, profesorul de economie politică Jean-Baptiste Say, promotorul „armoniilor economice“, francezul Frederic Bastiat sau celebrul bancher englez David Ricardo ş.a. Acestei teorii şi activităţii reprezentanţilor ei li s-a dat numele de „Şcoala clasică“. Sistemul respectiv a fost apreciat multă vreme „definitiv“, apoi „bun“. El a impus un liberalism general şi nu o dată nuanţat. Un liberalism a cărui geneză se explică, în principal, prin concursul a două revoluţii: una tehnică şi alta juridică. Cea tehnică a permis Angliei să-şi constituie o industrie puternică, mulţumită unor

condiţii şi conjuncturi favorabile, dar și unor invenţii strălucitoare şi munci stăruitoare. Dînd substanţă revoluţiei juridice, Revoluţia franceză din 1789 a introdus un ferment de liberalism şi individualism, chiar în statele unde nu şi-a implantat concepţiile politice.

Libertatea individuală, libertatea opiniilor, drepturile omului şi cetăţeanului aveau corespondent, pe plan economic, în libertatea desfăşurării activităţilor, a comerţului, a muncii.

Desigur, relaţia poate fi privită şi invers. Evoluînd într-un asemenea cadru în formare şi pe care îl va influenţa decisiv, economistul englez Adam Smith este considerat „adevăratul creator al economiei politice moderne“, devenită apoi „clasică“. Dar cine este Adam Smith şi care sînt ideile sale fundamentale?

criticul atît de fervent al protecţionismului în economie, a admis Actele de navigaţie, datînd încă din vremea lui Cromwell. În condiţiile confruntării Angliei, a flotei engleze, cu puterea maritimă a Olandei, pentru a dobîndi supremaţia pe mări şi oceane – coordonată considerată vitală în epocă în ce priveşte amplificarea puterii Insulelor Britanice – aceste Acte de navigaţie obligau comerţul englez pe mare să se servească numai de nave engleze, chiar dacă preţul practicat de navele străine era mai avantajos. Era calea – susţinea şi autorul Bogăţiei naţiunilor – prin care se putea dezvolta o puternică marină engleză care să distrugă agasanta preeminenţă a marinei olandeze. Referitor la asemenea acceptări, Adam Smith a scris într-o frază caracteristică: „Astfel de reglemente pot, fără îndoială, să fie considerate într-o anumită măsură o violare a libertăţii naturale. Dar manifestările libertăţii naturale ale unui mic număr de indivizi care riscă să pună în pericol siguranţa societăţii întregi sînt şi trebuie să fie conţinute (în sens de controlate – n.n.) de legile tuturor guvernelor, cele mai libere ca şi cele mai despotice“.

Urmărind „binele propriu“

Se naşte în Scoţia, la Kirkcaldy, la 5 iunie 1723. Între 1737 şi 1740 studiază la Universitatea din Glasgow, una din cele mai bune universităţi europene ale timpului. Din 1740 şi pînă în 1746 îşi finalizează studiile la Oxford, instituţie, însă, atunci, cu o stare intelectuală relativ scăzută. Se întoarce în Scoţia şi ţine la Edinburgh două „cursuri libere“: unul asupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice, în care apără şi dezvoltă principiile libertăţii comerciale. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, pe care o cunoştea atît de bine. Trece apoi, tot aici, la catedra de filosofîe morală, unde se ocupă cu teologia naturală, etica, jurisprudenţa şi politica.

Această personalitate atît de cultă, cu un orizont atît de larg, rămîne la Glasgow pînă în 1764 cînd, simţind acut nevoia să vadă lumea, realităţile şi neavînd alte mijloace, acceptă să ţină companie tînărului duce de Buccleugh (nepot direct al unui celebru om de stat englez, Charles Townshend), într-o călătorie în Europa. Va petrece un an şi jumătate la Toulouse, două luni la Geneva, unde se pare că l-a întîlnit pe Voltaire, şi zece luni la Paris, unde îi frecventează pe enciclopedişti (Diderot, D’Alembert, Condillac etc.) şi pe fiziocraţi. Se întoarce în Scoţia în 1767. Deja în 1766 îi apăruse la Londra lucrarea, devenită apoi celebră, Bogăţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Cartea, considerată „o adevărată Biblie a şcolii liberale“, are un conţinut vast: autorul examinează regimul colonial, regimul marilor companii comerciale, sistemul mercantilist, sistemul monetar-bănesc, impozitele etc. Documentarea este bogată, precisă, ideile fiind susţinute de fapte, de analize şi concluzii pertinente. Valoarea volumului este amplificată de stilul clar şi direct al autorului, de limbajul elegant, literar, convingător şi instructiv (cartea a fost tradusă în româneşte şi publicată – volumele I-II – în anul 1962 la Editura Academiei Române, Bucureşti). În 1778, Smith este numit comisar al vămilor la Edinburgh, post în care rămîne pînă la moartea sa survenită în 1790.

Asemeni altor mari creatori, Adam Smith a preluat importante idei de la predecesorii săi, pentru a le „topi“ într-un sistem general. Vederilor fragmentare însă el le-a substituit o filosofîe socială şi economică închegată. De la Francis Hutcheson, fostul său profesor de filosofîe la Glasgow, Smith preia idei despre diviziunea muncii, variaţiile de valoare, elemente privind originea monedei etc.

48.000 de ace

Pe fiziocraţi Adam Smith i-a cunoscut, cum spuneam, în vremea şederii lui la Paris, în 1765. Atunci a avut relaţii directe cu medicul şi cărturarul François Quesnay şi cu ministrul lui Ludovic XVI, Anne Robert Jacques Turgot. Influenţa acestora asupra economistului scoţian a fost profundă. Pe de o parte, doctrina fiziocrată, cu celebrul ei „Laissez faire, laissez

passer...“, i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Apoi, el pare a fi „împrumutat“ de la fiziocraţi ideile cu privire la distribuirea venitului anual între diversele clase ale naţiunii. Dar dacă fiziocraţii, parcă „hipnotizaţi“ de rolul agriculturii – singurul domeniu unde se putea crea valoare, cum afirmau ei – au avut o vedere „diminuată“ asupra economiei, privind „printr-o fereastră prea strîmtă“, Adam Smith „s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor, în punctul cel mai înalt. De acolo vederea era mai cuprinzătoare“. În acest sens, dacă François Quesnay socotea că „agricultura este izvorul tuturor bogăţiilor statului şi cetăţenilor“, Adam Smith încă din prima frază a renumitei sale cărţi relevă munca drept „adevăratul izvor al bogăţiei“.

Activitatea omului şi nu forţele naturii – scria Adam Smith – creează în fiecare an masa bunurilor pe care acesta o consumă. Fără direcţionarea lor de către om, forţele naturale rămîn nefecunde şi nefolositoare. Şi cum munca, în general, şi nu numai pămîntul, dă naştere bogăţiei, este deci vorba nu numai de munca unei singure clase – aceea a agricultorilor – cum apreciau fiziocraţii –, ci de munca tuturor claselor, de munca întregii naţiuni. Bogăţia anuală creată într-o ţară, mai arăta Smith, reprezintă efectul „tuturor celor care lucrează pentru dînsa“, ea rezultă din colaborarea lor, din „cooperare“. În Bogăţia naţiunilor Adam Smith a privit lumea economică ca un vast atelier, diversificat şi cooperant, mobilul psihologic esenţial al producătorilor din orice poziţie reprezentîndu-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia.

O asemenea cooperare în societăţile umane, precizează Adam Smith, s-a realizat spontan, sub o formă deosebită: „diviziunea muncii“. Smith o pune în lumină şi o aşază ca idee esenţială a lucrării sale. El defineşte diviziunea muncii drept instituţia prin care se efectuează, fără sforţare şi în mod natural, „cooperarea oamenilor în crearea produsului economic”. În timp ce animalele – explică marele economist – se mărginesc a-şi satisface nevoile lor individuale, fiecare om, în loc de a-şi fabrica singur necesarul pentru toate nevoile sale, se mulţumeşte să fabrice un singur produs pe care-l schimbă apoi cu cele ce-i lipsesc. De aici, pentru comunitate, o mare creştere a bogăţiei. Diviziunea muncii, stabilind cooperarea tuturor pentru satisfacerea dorinţelor fiecăruia, este adevăratul izvor al productivităţii, al progresului, al bunăstării. Pentru a elimina „excesul de specializare“, Smith cere „să se impună“ poporului „o instrucţie elementară – citit, scris, socotit“ – prin crearea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului. Iată dar o notă particulară oferită de Adam Smith principiului pe care l-a urmărit consecvent, al „nonintervenţiei statului“ în economie, marele economist – şi profesor de morală totodată –admiţînd, de asemenea, intervenţia statului în probleme de „securitate naţională, justiţie, poliţie“.

Sensul oricărei oferte

De fapt, Smith nu a fost un adversar al statului, ci un promotor echilibrat al acestuia, un sprijinitor al statului naţional. A rămas celebru faptul că liberalul Adam Smith,

Marile linii ale lumii actuale – mai scria Smith – nu au fost trase potrivit unui plan conceput de un organizator, fie el de excepţie, şi executate de o societate inteligentă, ci prin acumularea de nenumărate trăsături desenate de indivizi ascultînd de forţa instinctivă a propriului lor interes, o forţă inconştientă (indiferentă) în raport cu scopul general pe care puteau să-l atingă indivizii.

Este o idee practic analoagă celei a „legilor economice eterne“, sugerînd o acţiune superioară voinţelor şi care, la caz, li se opune unora dintre acestea în pofida rezistenţei. Smith însă nu „vede“ atît noţiunea de lege economică în sensul de regularitate, repetiţie, reînnoire identică a anumitor fenomene, date fiind anumite condiţii, cît insistă în analizele sale asupra ceea ce fenomenele economice au spontan, „instinctiv“, „natural“. Pentru Smith lumea economică este o fiinţă vie, care-şi creează singură organele naturale, indispensabile.

Interesul, competiţia, spontaneitatea instituţiilor economice, mecanismul regulator al cererii-ofertei, optimismul faţă de bogăţie şi prosperitate, iată ideile fundamentale ale lui Adam Smith în acest cadru. Idei care, desigur, comportă abordări mai largi. Capitalul se adună nu graţie prevederii colective a societăţii, ci acţiunii concurente şi simultane a miilor de indivizi care, împinşi de dorinţa elementară de a-şi îmbunătăţi situaţia, sînt spontan mînaţi să economisească şi să întrebuinţeze productiv munca lor. Mai departe, după cum arătau celebri profesori de economie politică Gide şi Rist, în minunatul lor volum Istoria doctrinelor economice de la fiziocraţi pînă astăzi (Paris, 1911), ideea spontaneităţii instituţiilor economice îşi află la Smith o aplicaţie deosebită în explicarea mecanismului de adaptare a ofertei la cerere – iar aceasta tocmai într-o societate bazată pe concurenţă, unde fiecare produce pentru piaţă, fără o înţelegere, fără un acord prealabil cu concurenţii şi cu cumpărătorii şi fără vreo direcţie de ansamblu. De fapt, preciza Adam Smith, nu este vorba de a satisface orice cerere, oricare ar fi ea – „cererea absolută“ –, ci de „cererea efectivă“, respectiv cererea acelora care sînt capabili „să dea“ ceva în schimbul produselor ce doresc, cel mai puţin „acoperind“ cheltuielile de producţie ale acestor produse.

Dintr-o Anglie „deschisă“ de Francis Bacon și filosofia sa și „avertizată“ de Thomas Hobles în Leviathan că „homo homini lupus est“, dintr-o Anglie în care se vădeau încă restricţii şi regulamente draconice ale autorităţilor şi organizaţiilor de diferite tipuri, Adam Smith vede o lume liberă, suplă, bogată. O lume care poate prospera prin inteligenţa întreprinzătorilor şi efortul lucrătorilor, prin prosperitatea indivizilor săi. Dincolo de unele impreciziuni ale gîndirii sale –formulări mai confuze, interpretări mai puţin raţionale etc. –, inerente oricărui cercetător şi care au fost enunţate cu claritate doar peste zeci şi sute de ani, ideile şi consideraţiile economistului scoţian, uneori dramatic verificate de viață, izbîndind dramatic, reprezintă mesajul peste veacuri al unui mare cercetător, al unui ilustru profesor, al unui economist de excepţională marcă, al unui excelent vizionar, în fapt, un om atît de modest în timpul vieţii şi atît de mare în posteritate. DAn PoPESCU

OVESTI ADEVARATE p

Opţiunea regelui Clovis (II)

Vasul de la Soissons sau semnul unei alianţe (2)

Atît regele, cît şi luptătorii săi sînt franci salieni, idolatri (scena se petrece aproximativ cu un deceniu mai devreme decît botezul de la Reims). Clovis, prieten cu episcopul creştin, cere oştenilor să-i cedeze vasul. Adunarea, preţuind vitejia şi isteţimea tînărului rege, un flăcău pletos şi mîndru, acceptă să-i predea lui trofeul. Un singur războinic se opune, în ultimul moment, strigînd furios: „N-ai să capeţi nimic, decît ce ţi se cuvine cu adevărat prin tragere la sorţi!“. Şi cu o lovitură de secure, face bucăţi vasul. Regele Clovis tace, acceptă provocarea. Rămăşiţele odorului de la Reims sau ale „vasului de la Soissons“ vor fi totuşi redate episcopiei catolice. Peste un an, la inspecţia armelor pe „Cîmpul lui Marte“ – istoriseşte Grigore din Tours – Clovis întîlneşte din nou pe războinicul care l-a înfruntat. Îi strigă oşteanului că ţine armele în mare dezordine, neîngrijite, îi azvîrle securea la pămînt şi... îl ucide.

Care este tîlcul povestirii? Ni se prezintă doar o anecdotă despre temperamentul barbar? Mai curînd, episcopul „vasului de la Soissons“ are semnificaţia unei prevestiri a orientării strategice a regelui Clovis: alianţa cu episcopatul galo-roman şi cu populaţia majoritară creştină a Galiei.

Înfruntare cu urmaşii lui Arie

„Împotriva arianismului, curentul cel mai primejdios dintre toate ereziile, angajamentul Galiei este fără greş“ – relevă istoricul francez Pierre Chaunu, punînd în evidenţă poziţia comună a regelui Clovis şi a bisericii galo-romane faţă de „cea mai mare sfidare pe care creştinismul a fost silit s-o întîmpine în Galia“. Tezele teologului grec Arius şi ale adepţilor săi fuseseră repudiate ca erezie de către primul Conciliu ecumenic al bisericii creştine, convocat de Constantin cel Mare la Niceea în 325.

Conciliul ecumenic de la Constantinopol a condamnat definitiv arianismul în 381. Cu toate acestea, prin intermediul lui Wulfilas, episcopul misionar al goţilor (310-383), arianismul va deveni religia oficială a majorităţii popoarelor migratoare germanice: vizigoţi, ostrogoţi, burgunzi, vandali, longobarzi. Datorită botezului lui Clovis, francii vor lupta împotriva ereziei lui Arius.

Ar fi desigur naiv să ni-l imaginăm pe regele franc Clovis asaltat de preocupări de natură etică. Nu a fost în această postură nici atunci cînd a acceptat botezul, nici mai tîrziu, în cavalcada de la Vouille (507), bătălia crîncenă în care îşi elimină, cu securea proprie, adversarul eretic-arian, Alaric II, regele vizigoţilor. Pe Clovis îl interesau mărirea teritoriului – peste Loire către Pirinei, cucerirea tezaurului vizigot şi – de ce nu? – eliberarea de sub adepţii lui Alaric (cel închinat lui Arie), a oraşului sacru Tours, unde se aflau relicvele Sfîntului Martin, evanghelizatorul Galiei.

Este utilă, în acest context, caracterizarea rezervată lui Clovis de către importanta Enciclopedie catolică: „A fost botezat de Sfîntul Remigiu, episcop de Reims la 25 decembrie 498 sau 499. Evenimentul a fost determinat, desigur, în afară de motivele personale şi de acţiunea soţiei, profund credincioasa Clotilda –, de raţiuni de oportunitate politică: a îngăduit regelui să aibă de partea lui toată populaţia romană a Galiei... Astfel, Clovis a putut dobîndi multe cuceriri, în special în regatul vizigot, unde a ocupat şi capitala Tolosa (Toulouse). Iar de Ia Byzanţ a

obţinut titlul de consul...”. Cu alte cuvinte: recunoaşterea legitimităţii de stăpînitor. Admirabilul Gregorius Turonensis spune, şi el, acelaşi lucru în cartea a II-a a Istoriei francilor: „Şi iată regele Chlodvig (Clovis) grăi către ai săi: «Sînt foarte neliniştit că aceşti arieni stăpînesc o parte a Galiei. Să pornim asupra lor cu ajutorul Domnului şi, zdrobindu-i, să supunem ţara puterii noastre»“. Mai înainte, cu ajutorul Domnului Clotildei, regele Clovis bătuse pe ferocii alamani la Tolbiac. Se spune că, drept recunoştinţă, a acceptat să intre în cristelniţă... Dar istoricii nu s-au pus încă de acord nici asupra exactităţii locului, nici asupra datei, nici asupra tuturor urmărilor bătăliei de la Tolbiac, „Tulbiacense oppidum“ ori, poate, Zulpich. De altfel, cînd interesele majore ale supravieţuirii şi puterii şi-au spus hotărît cuvîntul, adepţi ai lui Arie, împreună cu politeişti păgîni şi idolatri, precum şi buni galoromani s-au strîns umăr la umăr, în clipe deosebit de grele ale istoriei: aceasta s-a întîmplat chiar în veacul V, încheiat cu botezul lui Clovis. În 451, pe cîmpiile Catalaunice (lîngă Chalons-sur-Marne), într-una din marile bătălii ale omenirii, armata romană cuprinzînd şi burgunzi, franci, vizigoţi (vizigoţii aveau în frunte pe regele Theodoric I, care şi-a dat viaţa ca un viteaz pe cîmpul de luptă), sub comanda celebrului general roman Aetius (născut în Moesia), forţează retragerea lui Attila și a hoardelor hunilor.

În acea bătălie, oastea francă aliată lui Aetius era condusă de Meroveu, rege al salienilor între 447 şi 457, strămoş al regilor Childeric I (tatăl lui Clovis) şi Clovis I. Meroveu a dat numele său legendar dinastiei france merovingiene – sub conducerea căreia Regnum Francorum – Regatul Francilor – a ajuns principala putere creştină în Occident în Secolul al VI-lea.

Un turn lîngă Panteon Georges Tessier, autorul lucrării fundamentale Botezul lui Clovis, apreciază că personalitatea regelui franc, popularitatea sa de erou naţional şi religios l-au transformat într-o „figură de provă“ înălţată „în pragul istoriei Franţei“.

S-a creat treptat un „mit al lui Clovis“. Este ceea ce Jean Favier, preşedintele Bibliotecii Naţionale a Franţei, numeşte: „mitul părintelui întemeietor“. Dar ar fi o eroare, afirmă totodată renumitul istoric medievist, să considerăm botezul lui Clovis drept naşterea Franţei creştine. Sfînta Genevieve exista cu o jumătate de secol înainte de Clovis. Sfîntul Martin cu un veac înainte. Dacă Clovis găseşte un episcop la Reims pentru botez, acest lucru înseamnă că exista episcop la Reims înaintea sa. Erau episcopi în cea mai mare parte a cetăţilor romane. Galia romană este creştină – deşi la ţară creştinismul se va înrădăcina total abia prin Secolele X-XI.

La rîndul său, istoricul Pierre Chaunu observă: primul adevărat rege al Franţei este Philippe II Auguste

(1180-1223). Însuşi cuvîntul „Franţa“ – spune Pierre Chaunu – apare în Cîntecul lui Roland, cel mai vechi, cel mai frumos cîntec de vitejie francez, pe la anul 1100. Cavalerii au în inimă dulcea Franţă atunci... Aceasta nu reduce importanţa istorică a opţiunii regelui Clovis. Aşa cum sublinia Georges Duby în cuprinzătoarea istorie a Franţei, creştinarea lui Clovis marchează un punct de joncţiune între civilizaţia greco-romană şi cea medievală. În Franţa, ca şi în alte ţări ale continentului nostru, transmiterea valorilor antice ale Orientului și Occidentului – și, nu în ultimul rînd, a valorilor Vechiului și Noului Testament către lumea Evului Mediu şi a viitoarelor Renaşteri – are o însemnătate hotărîtoare.

Către sfîrşitul domniei lui Clovis (regele franc a murit în 511, la vîrsta de 45 de ani, ca primul rege catolic din Occidentul Europei) a fost redactată „legea salică“ (după numele francilor salieni). Era o încercare de a înlocui răzbunarea sîngeroasă de familie, violentă şi anarhică, cu o ordine de drept bazată pe principiul că fiecare „om liber“ (era o lume cu foarte mulţi sclavi) are o anumită valoare care poate fi exprimată şi cantitativ, în bani. În caz de agresiune, rănire, mutilare, victima trebuia despăgubită larg de către cel dovedit ca vinovat.

Cu acest prilej, „legea salică“ reflecta inegalităţi de apreciere şi statut social între elementul germanic şi cel galo-roman, între cuceritori şi cuceriţi. Elitele francilor şi galo-romanilor erau aliate, dar nu egale. Totodată, în mod discriminator, „legea salică“ îndepărta femeile de la proprietatea funciară; în Franţa, în Secolul al XIV-lea, obiceiurile şi principiile reflectate în „legea salică“ cu privire la proprietatea şi moştenirea pămîntului au fost arbitrar interpretate, în aşa fel încît să permită înlăturarea femeilor de la succesiunea Coroanei.

„Majoritatea oamenilor care nu şi-au găsit timp să se instruiască – va scrie ironic Voltaire – curtenii, doamnele şi principesele chiar, care nu cunosc «legea salică» decît din spusele vagi ale lumii, îşi imaginează că este o lege fundamentală prin care, odinioară, naţiunea franceză întrunită a exclus definitiv femeile de la domnie“. De fapt, „legea salică“ avea numeroase concepte semnificative, printre care acela de romanus possessor (proprietar roman). Se recunoştea astfel existenţa unui fond specific de valori materiale şi spirituale de apartenenţă latină, care se bucura de protecţia legii, împotriva jafului şi nimicirii (simbolul mitic al acestei idei poate fi recunoscut chiar şi în „anecdota istorică“ a vasului de la Soissons). Printr-o ironie a soartei, chiar ctitoriile lui Clovis de la Paris – capitala de el aleasă în concurență cu oraşele Tours, Toulouse sau Orleans –s-au risipit în furtunile veacurilor.

Într-o dimineaţă a anului 507, Clovis – aruncînd, se spune, securea „francisca“ – a hotărît pînă unde anume să se întindă suprafaţa unei basilici impunătoare, după model roman, închinată apostolilor Petru şi Pavel. Această primă necropolă oficială a regatului francilor va adăposti timp îndelungat mormintele lui Clovis, ale reginei Clotilda și ale sfintei Genevieve (423-512), femeia creştină care a însufleţit populaţia Parisului să nu se teamă de Attila! Necropola va primi, mai tîrziu, prin recunoştinţa parizienilor, numele Genovevei – Genevieve.

Astăzi rămăşiţă singuratică a unei clopotniţe, Turnul lui Clovis aminteşte modest necropola dispărută. Dar memoria Franţei a respins această parabolă a deşertăciunii. Pe Colina Sfintei Genoveva, nu departe de „Turnul lui Clovis“ şi protejîndu-l parcă, prin intimitatea vecinătăţii lor, se înaltă Sorbona, leagăn tradiţional al culturii Franţei, şi Panteonul, suprem loc al amintirii.

Sfîrșit

FLORIN HERA

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Trump ar putea fi bun pentru Europa

(urmare din pag. 1)

Această perioadă, în care s-a stabilit relația specială a Americii cu Europa de Vest, a fost una deosebită. În primul rînd, Statele Unite au avut un avantaj economic semnificativ. Avusese avînt în timpul războiului în timp ce multe țări europene fuseseră distruse: acestea sînt condițiile care ne-au dat Planul Marshall. În al doilea rînd, Statele Unite s-au confruntat cu o amenințare politică excepțională. Uniunea Sovietică nu a fost doar o altă mare putere; era un stat cu ambiția de a exercita influență în fiecare colț al globului și unul care a atras loialitatea idealistă din partea oamenilor din întreaga lume (chiar dacă propriii săi lideri erau cinici). Și așa s-a născut NATO.

Condițiile s-au schimbat acum și expresia „al doilea Război Rece” ascunde mai mult decît dezvăluie. Rusia este mai mică decît Uniunea Sovietică. Țările care s-au aliat cu URSS în Pactul de la Varșovia – într-adevăr, țări care au fost cîndva parte a Uniunii Sovietice – sînt acum membre ale NATO. Rusia caută să-și exercite puterea pentru a nu exporta o ideologie și națiunea, desigur, nu este populară în Occident.

Istoricul Emmanuel Le Roy Ladurie a socotit că un sfert dintre colegii săi de la École Normale Supérieur de la sfîrșitul anilor ʼ40 erau membri ai Partidului Comunist cu carnet, fără suflare în admirația lor pentru Stalin. Ar trebui să-mi imaginez că în zilele noastre numărul normalienilor care sînt, să zicem, zoroastrieni este probabil mai mare decît numărul celor care îl admiră pe Vladimir Putin.

Toate acestea înseamnă că Trump este perfect rezonabil în a spune că Statele Unite poartă o parte disproporționată din povara militară a NATO. Este greu de imaginat circumstanțele în care aventurile militare ale lui Putin ar putea reprezenta o amenințare directă pentru America. Dimpotrivă, este ușor să ne imaginăm cum ar putea amenința Polonia sau Lituania și, de asemenea, ușor să ne imaginăm cum amenințările la adresa acelor țări ar destabiliza Marea Britanie și Franța – chiar dacă doar prin împingerea unui număr mare de refugiați spre vest. Deci, nu ar fi neapărat un lucru rău dacă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord ar fi înlocuită cu un organism pur european. Acea alianță s-ar putea concentra pe limitarea Rusiei – nu mai este o prioritate pentru SUA. Ar însemna, de asemenea, că Europa nu va fi prinsă în aventurile militare americane. Merită să ne amintim că singurul

Poate că nici un an electoral din actualul mileniu n-a strîns ghem atîtea alegeri importante de pe mapamond. Mai bine de 4,2 miliarde de cetățeni, din 65 de state, se vor prezenta la urnele de vot. Democrația liberală sau autoritarismul? Asta e marea miză a anului de foc. Progresistul Bertrand Russell mărturisea că obișnuia să se îndepărteze mereu de poză, pentru a vedea mai bine perspectiva. „Cu cît te apropii mai mult, imaginea devine mai tulbure, iar luminile de avertizare clipesc roșu din întuneric” – metafora The Times descrie perfect momentul astral.

Primele alegeri din anul 2024 s-au desfășurat în Bangladesh, o țară de 170 de milioane de cetățeni. Premierul Sheikh Hasina și-a asigurat, duminica trecută, al patrulea mandat consecutiv în cadrul unor alegeri controversate. Țara sa rămîne în sfera de influență a Indiei, deci americană. Liga Awami și aliații săi au cîștigat 223 din 300 de locuri parlamentare contestate. În box-office-ul electoral, America domină tranșant. În toamnă, vom afla dacă mai există un adevărat stăpîn al lumii sau SUA se prăbușesc în haos. Pe un loc, mai de la coada clasamentului, stă pitită și România, cu patru runde electorale, organizate în premieră într-un singur an. Așteaptă sorocul Înaltelor Porți, nu decizia unui electorat debusolat. La mijlocul acestei luni, în Taiwan se organizează alegeri cruciale. Dacă va cîștiga partida chineză, hegemonul va trage un maidan de toată frumusețea, iar militarii regimului de la Beijing vor fi îndreptățiți să intervină în forță.

Unchiul Sam și Țarul de la Kremlin

În iunie, cetățenii cu drept de vot din cele 27 de țări membre ale UE vor alege cine îi va reprezenta în Parlamentul European. Ursula von der Leyen, președintele american al Europei, cum bine o definea

membru NATO care a invocat Articolul 5 din Constituția organizației – care spune că un atac asupra unuia va fi tratat ca un atac asupra tuturor – a fost chiar SUA, după 11 septembrie. De asemenea, merită să ne amintim că America a devenit o putere globală pentru a lupta mai degrabă cu comunismul decît pentru a apăra democrația. În Europa de Vest, cele două au mers mînă în mînă, dar în America sau Asia lupta împotriva comunismului însemna adesea aliarea cu regimuri nedemocratice și, în timp ce SUA a oferit mult ajutor țărilor cu guverne de stînga, în Europa, acasă, în anii ‘50, stîngiștii democratici au fost adesea tratați ca și cum ar fi comuniști.

Departe de a interveni în străinătate în numele democrației, Statele Unite au devenit adesea mai democratice ca urmare a intervențiilor străine. Drepturile civile pentru afro-americani au fost parțial un produs al Războiului Rece. Integrarea rasială a armatei, în timpul și după războiul din Coreea, a fost probabil mai importantă decît hotărîrea Brown v. Board of Education; ulterior, dorința Americii de a fi recunoscută ca o societate justă din punct de vedere rasial a fost datorată în mare parte nevoii de a obține sprijin global împotriva Uniunii Sovietice.

Acest lucru are implicații asupra modului în care Europa ar trebui să-l trateze pe Trump. Nu există nici un motiv natural pentru care America ar trebui să fie, așa cum a spus recent Biden, un „far al democrației”. Ar trebui să recunoaștem că Statele Unite, ca orice națiune, pot fi pur și simplu ghidate de interesele sale. Retorica lui Trump „America First” ar trebui să ne reamintească că este timpul să începem să avem de-a face cu SUA în același mod în care tratăm cu China sau Rusia, lucrînd cu ei atunci cînd ne convine și apărîndu-ne propriile interese atunci cînd este necesar.

În primii 30 de ani după cel de-al II-lea Război Mondial, liderii politici europeni au recunoscut că Statele Unite sînt un aliat necesar, dar au simțit puțin atașament emoțional față de țară. Harold Macmillan i-a spus lui Richard Crossman că britanicii ar trebui să fie pentru americani ceea ce grecii au fost pentru romani: ambii clasiciști, fiecare considerau Grecia lui Homer și Tucidide ca o civilizație mult mai mare decît Roma lui Iulius Cezar. Macmillan nu s-a obosit să viziteze locul de naștere al mamei sale, în Indiana, pînă cînd i s-a potrivit politicii externe britanice să facă acest lucru, în 1956. S-ar fi înfiorat de rușine dacă ar fi văzut entuziasmul cu care Blair sau Cameron tratau fiecare vizită la Camp David, de parcă ar fi fost eleve îndrăgostite mai degrabă decît prim-miniștri ai unei țări independente.

2024 – în cumpăna electorală

publicația progresistă Politico, mai vrea încă un mandat. Vor reuși partidele suveraniste să construiască în legislativul de la Bruxelles un pol de putere, după marile scindări din trecut? E greu de făcut previziuni, mai ales că Unchiul Sam și Țarul de la Kremlin nu se astîmpără. Bătrînul Xi Jinping surîde mustăcind.

În multe țări europene au loc alegeri legislative. Ochiul nostru e ațintit însă spre Austria, unde ÖVP, partidul conservatorului cancelar Nehammer, are cea mai scăzută cotă electorală din 2016 încoace, potrivit ultimelor sondaje publicate de Politico. Partidul naționalist, FPÖ, aproape că și-a dublat zestrea electorală. Euronews susține că are prima șansă să cîștige alegerile din toamna anului 2024.

Partidul Libertății din Austria (FPÖ), considerat de progresiști de extremă dreapta, are în prezent un scor impresionant de 30% din voturi. Sprijinul de care a ajuns să beneficieze a crescut constant, după ce căzuse în dizgrație în urma scandalului Ibiza 2019, cînd vicecancelarul de atunci și liderul FPÖ, Heinz-Christian Strache, a fost filmat în timp ce obținea favoruri de la oligarhii ruși.

Rusia va avea președinția BRICS

Putin n-are emoții în anul electoral, nici pe frontul ucrainean, nici pe cel intern, unde și-a enclavizat opozanții. Ca bonificație, Rusia va avea președinția BRICS+, organizație în plină ascensiune, prin acceptarea a zece noi membri. Argentina lui Milei, candidatul cu drujbă, s-a retras, dar revendică Insulele Falkland, creînd probleme în Downing Street.

Se mai țin alegerile în Ucraina? E ca la Radio Erevan. Da, doar dacă zboară porcul. În India, președintele Narendra Modi candidează pentru al treilea mandat.

Parcă uităm, uneori, că, în epoca relațiilor speciale, America ne datora la fel de mult ca și lor – dacă nu mai mult. Într-o măsură remarcabil de mare, politica externă americană de după război a fost făcută de europeni. Personalități influente precum Zbigniew Brzezinski (consilier pentru securitate națională din 1977 pînă în 1981) și Madeleine Albright (secretar de stat din 1997 pînă în 2001) s-au născut în Polonia și, respectiv, Cehoslovacia. Henry Kissinger nu a venit în Statele Unite pînă în adolescență și nu și-a pierdut niciodată accentul gros german. Nu pot să nu bănuiesc că regretatului doctor Kissinger nu i-a plăcut niciodată prea mult America – chiar a preferat fotbalul jocului pe care americanii îl numesc fotbal. Rareori s-a mutat mult în afara benzii înguste de pe coasta de est, care se întindea de la Cambridge, Massachusetts, în nord, pînă la Washington DC, în sud; Texasul sau Vestul Mijlociu i se păreau probabil la fel de străine ca și China. Nu s-a prezentat niciodată la alegeri și pare să fi considerat vulgaritatea politicii americane cu dezgust – deși, în mod semnificativ, acest lucru nu l-a împiedicat să vorbească cu Trump.

Kissinger a întruchipat poate atitudinea pe care ar trebui să o adoptăm acum față de Statele Unite, prin aceea că nu a considerat-o ca fiind un reprezentant al unei morale superioare. Kissinger știa că, cel puțin în viitorul apropiat, Statele Unite vor fi cea mai puternică țară din lume. El știa că, cel puțin în unele privințe, rolul său în lume era unul benign. Dar locul la care ținea cel mai mult era Europa. Era fascinat de bărbați precum Bismarck, care slujeau monarhii și, prin urmare, își puteau planifica politica diplomatică pe perioade lungi – netulburați de convulsiile politicii electorale. Liderul Secolului al XX-lea pe care l-a admirat cel mai mult a fost Charles de Gaulle, omul care a scos Franța din structurile de comandă combinate ale NATO în 1966.

Bineînțeles, De Gaulle nu era cu adevărat suverainistul naiv care se prefăcea a fi: știa că au existat momente în care Franța depindea de sprijinul american – manierele sale ostentative proaste erau menite să ascundă acest lucru și să promoveze o puternică imagine de sine franceză. De asemenea, el a înțeles, cu regret, că un anumit grad de integrare europeană era inevitabil. Prin urmare, politicienii europeni de astăzi ar trebui să le urmeze modelul. Ei ar trebui să privească Statele Unite – oricît de groaznici sînt liderii sau sistemul lor politic – cu un respect prudent. Dar ar trebui să se uite unul la altul pentru apărarea propriului continent, indiferent de rezultatele alegerilor din acest an.

Nu degeaba a tras o vizită la Casa Albă, chiar dacă Freedom House a retrogradat ratingul democrației țării de la „liber” la „parțial liber,” pentru că presa e folosită împotriva minorităților musulmane.

India – un miracol economic

Să nu uităm că premierul britanic, Rishi Sunak, e indian de origine. Sub administrația Modi, India a devenit cel mai aprig tigru asiatic. Are cea mai mare creștere economică din lume. Prognoza S&P Global Ratings susține că va deveni a treia economie ca mărime din lume pînă în 2030, depășind Japonia și Germania. Americanii nu sînt mulțumiți de popularitatea crescîndă a lui Andrés Manuel López Obrador, actualul președinte al Mexicului, ce-și pune în iunie mandatul pe masă. Deep State-ul de pe Potomac îl sprijină din umbră pe Xóchitl Gálvez, liderul opoziției. Sînt posibile mișcări tectonice în zonă. În presa importantă din lume, alegerile din România sînt trecute la „și altele”. De mult nu se mai fixează ora exactă la București. Poate de pe timpul distrugerii ceasului de la Universitate, locul întîlnirilor noastre amoroase din trecut. Se pune întrebarea dacă democrația liberală mai are vreo șansă în fața tăvălugului autoritarist? Generația noastră e tot mai sceptică. Cît va mai dura libertatea noastră?

„Asistăm la o instabilitate globală, mai tulburătoare decît în oricare perioadă de la Războiul Rece încoace. Democrațiile se confruntă cu provocări de securitate pe mai multe fronturi (Rusia, China, Iran) și pe mai multe dimensiuni, de la militar la economic. Alegerile au întotdeauna consecințe, dar alegerile din 2024 pot avea mai multe urmări decît majoritatea de pînă acum. Ținețivă bine!” – ne recomandă Joseph C. Sternberg, în Wall Street Journal

MARIUS GHILEZAN (Romanialibera.ro)

A ctualitatea pe scurt

 S-a rezolvat. Nu se poate. Aceasta este concluzia la care s-a ajuns după discuţiile protestatarilor din agricultură. Aceştia s-au întîlnit duminică cu Marcel Boloş, care, deşi a acceptat șase dintre revendicări, a menţionat că va trebui să discute totuşi cu Comisia Europeană. Luni au avut loc noi proteste în care oamenii şi-au strigat nemulţumirile faţă de accizele mari la motorină, preţurile RCA, dar şi schimbările legislative care le pun pe butuci afacerile. „Declarăm că nu s-a ajuns la nici un acord, motivînd legislația europeană. Nu s-au găsit soluții pentru reducerea cheltuielilor bugetare în toate domeniile. Protestul va continua la nesfîrșit pînă cînd autorităţile vor înţelege că neputinţa lor de a gestiona o ţară este reală. Totul se motivează pe Comisia Europeană, PNRR”, a declarat Dănuț Andruș, unul dintre liderii protestatarilor, la ieșirea de la discuțiile de la Ministerul Finanțelor. Sindicatul Europol a susținut duminică seara tîrziu că „politicienii” au pus polițiștii și jandarmii să oprească prin orice mijloace fermierii și transportatorii să intre în București și să îi împiedice să blocheze drumurile publice. „Coaliției de guvernămînt îi este frică de democrație” și se folosește de oamenii legii pentru a intimida, au mai susținut reprezentanții polițiștilor.  Hamas a distribuit duminică o înregistrare video în care apar trei ostatici israelieni în Gaza şi în care aceştia îndeamnă guvernul lor să oprească ofensiva împotriva grupării islamiste palestiniene şi să obţină eliberarea lor, în timp ce ambele părţi au marcat cea de-a 100-a zi de război, relatează Reuters. Hamas a precizat duminică faptul că a pierdut contactul cu unii ostatici în timp ce forţele israeliene au bombardat Gaza, menţionînd că este posibil ca aceştia să fi fost ucişi în acest proces. La începutul războiului, a ameninţat, de asemenea, că va executa ostaticii ca represalii la loviturile militare israeliene. Oficialii israelieni au refuzat, în general, să răspundă la mesajele publice ale Hamas cu privire la ostatici, considerîndu-le război psihologic. Dar Israelul a precizat, de asemenea, că este conştient de riscurile pe care le presupune ofensiva sa pentru ostatici şi că îşi ia măsuri de precauţie. „Operaţiunea militară necesită timp. Ea ne obligă să fim precişi şi o adaptăm în funcţie de ameninţări şi de ostaticii care se află pe teren”, a declarat duminică purtătorul de cuvînt al şefului forţelor armate, contraamiralul Daniel Hagari.  Secretarul de stat al SUA, Antony Blinken, președintele francez, Emmanuel Macron, și lideri cheie din Orientul Mijlociu vor participa la Forumul Economic Mondial (WEF) de săptămîna viitoare. Pe agenda elitei economice mondiale se află războaiele din Gaza și Ucraina. Cea de-a 54-a reuniune anuală a WEF din stațiunea de schi elvețiană Davos va avea loc în cel mai complicat context geopolitic al său de pînă acum, a declarat președintele acesteia, Borge Brende. O sesiune cheie cu ușile închise care va aborda acest lucru va fi condusă de directorii executivi ai băncii britanice Barclays și asigurătorului de viață canadian Manulife Financial Corp, potrivit unei copii a agendei obținute de Reuters. „Ne vom asigura că reunim oamenii potriviți pentru a vedea cum putem rezolva problemele din această lume foarte provocatoare”, au declarat oficialii. Blinken și Sullivan se vor alătura părților direct interesate de conflictul din Gaza, inclusiv liderilor din Qatar și Emiratele Arabe Unite – care s-au afirmat ca agenți de putere în Orientul Mijlociu – și președintelui Israelului, Isaac Herzog. Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, și peste 40 de miniștri de externe vor fi, de asemenea, la fața locului, au spus organizatorii. Emmanuel Macron este de așteptat să țină un discurs despre rolul Franței în viitorul Europei, în timp ce președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, se va adresa

forumului, au declarat organizatorii. Războiul din Ucraina a dominat ultimele două întîlniri ale WEF și, în timp ce președintele Volodimir Zelenski este așteptat să țină din nou un discurs, nu este clar dacă la eveniment vor participa oficiali ruși. China, un aliat esențial al președintelui rus Vladimir Putin, îl va trimite în Elveția pe premierul Li Qiang, cel mai înalt oficial chinez. Președintele Xi Jinping n-a mai participat la forumul de la Davos din 2017. Organizatorii WEF au mai anunțat, de asemenea, participarea la reuniune a liderilor cheie din Sudul Global. Preşedinţia ucraineană a anunţat că Ucraina a început, la Davos, negocierile cu România în vederea încheierii unui acord bilateral de securitate. La negocieri participă şeful de cabinet al preşedintelui Ucrainei, Andriy Yermak, şi secretarul de stat din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al României, Iulian Fota. România a devenit cea de-a 9-a ţară care a iniţiat discuţii bilaterale de securitate cu Ucraina şi a afirmat încă o dată sprijinul său nemijlocit pentru independenţa şi integritatea teritorială a Ucrainei, precum şi pentru parcursul său european şi euroatlantic.  Șeful diplomaţiei chineze, Wang Yi, a avertizat că orice pas către independenţa Taiwanului va fi „sever pedepsit”, după ce alegătorii taiwanezi l-au ales preşedinte pe candidatul pro-suveranitate Lai Ching-te, relatează Agerpres. Alegătorii din insula autonomă, revendicată de China, au ignorat avertismentele Beijingului acordînd o victorie largă acestui candidat, descris de Partidul Comunist Chinez drept un separatist periculos. „Dacă cineva de pe Insula Taiwan intenţionează să se îndrepte spre independenţă, ei (...) vor încerca să împartă teritoriul chinez şi cu siguranţă vor fi aspru pedepsiţi de Istorie şi lege”, a declarat Wang Yi în cadrul unei conferinţe de presă comune cu omologul său egiptean Sameh Shoukry, la Cairo. Wang Yi a mai spus că „indiferent de rezultatele alegerilor, ei nu pot schimba faptul fundamental că nu există decît o singură Chină şi că Taiwanul face parte din ea. Taiwanul nu a fost niciodată o ţară. Nu a fost în trecut şi cu siguranţă nu va fi în viitor”, a spus el. Taiwanul a cerut duminică Chinei „să respecte rezultatele alegerilor prezidenţiale” cîştigate în ajun de Lai Ching-te, care a promis că va proteja insula de „ameninţările şi intimidarea” venite din partea Beijingului. Preşedintele ales al Taiwanului, Lai Ching-te (64 de ani), reprezentantul Partidului Democrat Progresist (DPP), a promis sîmbătă, în faţa susţinătorilor săi, să protejeze insula de ameninţările şi intimidările din partea Chinei, după ce Beijingul a transmis după scrutinul prezidenţial şi parlamentar desfăşurat sîmbătă că reunificarea este inevitabilă.  Frederik al X-lea a devenit duminică, 14 ianuarie, rege al Regatului Danemarcei, succedîndu-i mamei sale, regina Margrethe a II-a, care a abdicat după exact 52 de ani de domnie, transmite Agerpres. Aproximativ o sută de mii de danezi au sărbătorit evenimentul în capitala Copenhaga. Numeroşi locuitori din toată Danemarca s-au adunat duminică în capitală, semn al popularităţii uriaşe de care se bucură monarhia. Frederik al X-lea este căsătorit cu australianca Mary Elizabeth Donaldson, care a devenit regină consoartă. Noul cuplu regal danez preia tronul într-un moment marcat de o uriaşă susţinere publică şi de entuziasm pentru monarhie. Cel mai recent sondaj realizat după ce regina a anunţat că va abdica a indicat că 82% dintre danezi se aşteaptă ca Frederik să se descurce bine sau foarte bine în noul său rol, în timp ce 86% au declarat acelaşi lucru despre Mary, în postura de regină consoartă.  Într-un document secret, Ministerul german al Apărării descrie în mod realist și cu detalii șocante „calea spre conflict”, cu alte cuvinte, începutul unui război între Rusia și NATO. Jurnaliștii de la Bild au publicat acest scenariu, care arată că începutul războiului va fi în februarie 2024, iar Rusia va încerca să profite de faptul că în toată lumea este un an electoral.

Printre punctele specificate în Plan și prezentate de publicația Bild, amintim următoarele: documentul secret al Bundeswehr „Apărarea colectivă 2025” ia în considerare începutul conflictului în februarie 2024; Rusia lansează un nou val de mobilizare și înrolează încă 200.000 de persoane în armată, apoi, Kremlinul începe o ofensivă de primăvară pe scară largă, pe fondul unui sprijin insuficient din partea Occidentului pentru Ucraina; ofensiva rusă va reuși pînă în iunie 2024 și va împinge armata ucraineană înapoi; Rusia va provoca o agresiune împotriva minorităților etnice rusești din Estonia, Letonia și Lituania; au loc confruntări, pe care Rusia le folosește ca pretext pentru a începe exercițiul masiv West 2024, care implică 50.000 de soldați în vestul Rusiei și în Belarus, începînd cu luna septembrie a acestui an; chiar în momentul în care SUA sînt paralizate după alegeri, Rusia repetă algoritmul intervenției în estul Ucrainei din 2014 pe teritoriul NATO, și asta în scenariul exercițiilor Bundeswehr; în ianuarie 2025, va avea loc o reuniune specială a Consiliului NATO, la care Polonia și statele baltice raportează despre amenințarea crescîndă din partea Rusiei; Rusia folosește propaganda pentru a genera o diversiune și, sub pretextul amenințării NATO, deplasează trupe suplimentare în țările baltice și în Belarus, în special în martie 2025. Bild este aceeași publicație care a publicat prima dată o hartă a atacului Rusiei asupra Ucrainei, cu mult înainte de începerea războiului, indicînd inclusiv direcțiile de atac.  În ultimele săptămîni, Statele Unite au înregistrat o expansiune surprinzătoare, dar semnificativă, nu pe teritoriul continental, ci în cel oceanic. Teritoriul național s-a extins cu 1 milion de kilometri pătrați, depășind chiar și suprafața Spaniei. Prin urmare, harta Statelor Unite ale Americii suferă o modificare semnificativă, informează IFL Science. Această expansiune, însă, nu a fost propulsată de fenomene geologice sau de cuceriri militare, ci de o mișcare strategică de a-și afirma controlul asupra platformei continentale extinse (ECS), semnificînd un nou capitol în ambițiile maritime ale națiunii. Departamentul de Stat al SUA, în anunțarea noilor coordonate geografice, a subliniat cele șapte zone offshore în care Statele Unite își revendică acum ECS: Arctica, Atlanticul (coasta de est), Marea Bering, Pacificul (coasta de vest), Insulele Mariane și două zone în Golful Mexic. Această extindere vastă, care acoperă o suprafață de două ori mai mare decît Spania, are implicații imediate asupra managementului resurselor, securității și poziției geopolitice a națiunii. Mead Treadwell, fost locotenent guvernator al Alaska și președinte al Comisiei de Cercetare Arctică din SUA, a subliniat enormitatea acestei expansiuni, afirmînd că „America este mai mare decît a fost ieri”. Această extindere nu se referă doar la revendicări teritoriale; are implicații semnificative pentru securitatea națiunii și influența globală.  Cei mai bogați cinci oameni din lume șiau dublat averile, ajungînd la 869 de miliarde de dolari (681,5 miliarde de lire sterline) din 2020, în timp ce cei mai săraci – 60% din populație – aproape 5 miliarde de oameni, au pierdut bani. Detaliile apar într-un raport realizat de Oxfam, în contextul în care cei mai bogați oameni din lume s-au reunit începînd de luni la Davos, în Elveția, pentru reuniunea anuală a Forumului Economic Mondial, care adună lideri politici, directori de corporații și oameni bogați. Potrivit raportului, este probabil ca decalajul uriaș dintre bogați și săraci să se accentueze și să ducă la încoronarea primului miliardar din lume în decurs de un deceniu. În același timp, raportul avertizează că, dacă tendințele actuale continuă, sărăcia mondială nu va fi eradicată decît peste 229 de ani. Subliniind o creștere dramatică a inegalității de la pandemia Covid, Oxfam a afirmat că miliardarii lumii sînt mai bogați cu 3,3 miliarde de dolari (2,6 miliarde de lire sterline) decît în 2020, iar averea lor a crescut de trei ori mai repede decît rata inflației. r.m.

În Secolul al XX-lea, Europa a fost cuprinsă de un val de ură împotriva autorităților și a bogaților (I)

– De ce acest sentiment riscă să renască –

În conștiința populară, istoria statelor vesteuropene de după cel de-al II-lea Război Mondial este asociată cu triumful democrației, drepturilor omului, statului bunăstării și apariția Comunității Economice Europene. Cu toate acestea, nu toată lumea a împărtășit o astfel de imagine idilică. Mulți locuitori din țările vest-europene erau încrezători că autoritățile lor nu merg deloc pe calea cea bună, iar singura modalitate de a îndrepta lucrurile era o revoluție socială. Populațiile urmau să fie dominate de teroare împotriva oficialilor guvernamentali, a marilor oameni de afaceri și a industriașilor. La sfîrșitul anilor 1960, în Franța, Germania, Italia și statele învecinate, organizațiile teroriste de stînga au declanșat un adevărat război pe străzile orașelor.

La 31 mai 2023, Curtea Regională Superioară din Dresda a condamnat-o pe studenta Lina E. la 5 ani și 3 luni de închisoare sub acuzația de vătămare corporală gravă și participare la o asociație criminală. Alți trei inculpați din dosar au primit pedepse diferite de închisoare. Cazul a stîrnit proteste publice în Germania: studenta și complicii ei au comis o crimă motivată nu de rasă, ci de ura de clasă – au atacat un bărbat care era considerat a fi extremist de dreapta.

În raportul său din 2022, Oficiul Federal pentru Protecția Constituției și Lupta împotriva Terorismului a remarcat potențialul de pericol „înalt” al extremismului de stînga. Numărul radicalilor de stînga pregătiți pentru violență în țară este de peste 10 mii de oameni. „Actele de violență sînt efectuate intenționat și planificat de grupuri mici secrete și organizate profesional”, se spune în raport. Potrivit serviciului de informații, „atacurile extremiștilor de stînga vizează în primul rînd polițiștii și extremiștii de dreapta, dar și firmele și întreprinderile, în principal din sectorul imobiliar”. Oamenii legii notează și încercările radicalilor de stînga de a-și extinde influența asupra mișcărilor de protest legate de protecția climei. Poate părea surprinzător, dar Germania tolerantă, ca mulți dintre vecinii săi din Europa de Vest, are o tradiție a terorismului de stînga.

„Să creăm o Armată Roșie“

„Să începem o luptă armată! Să creăm o Armată Roșie!” – aceste cuvinte au încheiat manifestul publicat în ziarul Agit 883 din Berlinul de Vest. Manifestanții s-au declarat „fracțiune a Armatei Roșii” (RAF), care avea să devină în curînd una dintre cele mai brutale organizații teroriste din Europa și să provoace reacții în lanț ale adepților.

La sfîrşitul anilor 1960, în rîndul tinerilor vestgermani se declarau nemulţumiți faţă de regimul de conducere şi de situaţia actuală din ţară. Mulți reprezentanți ai instituției germane au avut un trecut nazist, țara se înarma în mod activ, iar pe teritoriul său erau staționate rachete nucleare americane. Situația a fost alimentată activ de serviciile de informații ale Republicii Democrate Germane (RDA), care au lucrat cu profesori de stînga la universități. La început, protestele au fost pașnice. Totul s-a schimbat în 1967,

cînd polițistul Heinz Kurras l-a împușcat pe studentul la filologie Benno Ohnesorg în ceafă. El nu a fost tras la răspundere; o anchetă guvernamentală a concluzionat că ofițerul a acționat în legitimă apărare. Cu toate acestea, martorii celor întîmplate au spus o poveste diferită. „Am văzut cum poliția l-a atacat pe Benno Ohnesorg și a început să-l bată cu bastoanele. L-au ținut și l-au bătut... împușcătura nu a fost făcută în legitimă apărare, din moment ce poliția se sprijinea de el, iar bărbatul nu se putea apăra”, spunea Ulrich Jansen, martor al crimei.

Crima a contribuit la radicalizarea protestului studenților. În noaptea de 2 spre 3 aprilie 1968, o serie de dispozitive au explodat în două magazine universale din Frankfurt. Pe 4 aprilie, Andreas Baader, Gudrun Enslin, Torvald Proll și Horst Sehnlein au fost arestați pentru incendiere. Toți patru au fost condamnați la trei ani de închisoare, dar au fost eliberați în vara anului 1969, în așteptarea unui recurs. Odată eliberați, au devenit adevărate vedete politice. În 1970, Andreas Baader a fost arestat din nou. Tovarășii săi au elaborat un plan pentru a-l elibera din închisoare și au angajat-o pe populara jurnalistă Ulrike Meinhof, care a scris articole în apărarea activistului și a complicilor săi în timpul primului proces. Ea ar fi trebuit să interogheze inculpatul; în schimb a condus militanți de stînga în biblioteca unde Andreas Baader a fost adus din celula lui pentru un interogatoriu, care l-a eliberat. „Acționăm de partea celor care încearcă să se elibereze de teroare și violență. Și dacă nu le mai rămîn alte mijloace

Meinhof a fost găsit în celula ei. Un an mai tîrziu, trupurile altor lideri ai RAF, Gudrun Enslin și Andreas Baader, au fost găsite în închisoare în circumstanțe la fel de misterioase.

Teroriștii care erau în libertate erau pregătiți pentru orice și au trecut rapid la luarea de ostatici. Proteste ale ostaticilor au avut loc la Ambasada Germaniei din Stockholm, iar pe 13 octombrie 1979, patru teroriști din cadrul Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei au deturnat un avion Lufthansa care transporta 86 de pasageri și 5 membri ai echipajului, în semn de solidaritate cu RAF. Atacurile teroriste au continuat pînă la reunificarea Germaniei, dispărînd treptat. Oamenii legii i-au arestat pe manifestanți, iar sprijinul public a scăzut treptat. Dizolvarea organizației a fost anunțată oficial abia în 1998. Fracțiunea Armatei Roșii nu a realizat revoluția în Germania. Cu toate acestea, ea a plantat semințe care au încolțit în alte țări din Europa de Vest.

Un deceniu de plumb (1)

decît războiul, atunci sîntem pentru război. Și sîntem împotriva celor care promovează utilizarea armelor nucleare, despre care se discută în prezent în legătură cu Vietnamul”, spune Ulrike Meinhof, terorist și jurnalist. După evadare, toți participanții la operațiune au intrat în subteran. Folosind pașapoarte false, aceștia au călătorit în Siria, unde au fost antrenați la baza militanților mișcării Fatah palestiniene. Pregătirea militară a „oamenilor Armatei Roșii” nu a mers bine. Au avut constant dispute cu palestinienii. Germanilor nu le plăcea mîncarea slabă, lipsa alcoolului și regulile stricte, în timp ce palestinienii erau nemulțumiți de morala rafiților. În august 1970, „Armata Roșie” s-a întors în Germania și a început imediat să jefuiască bănci. A existat un aflux constant de noi militanți în organizație. Încercările poliției de a-i aresta erau adesea însoțite de împușcături; în Germania a izbucnit un adevărat război de stradă. În același timp, ideile lor s-au bucurat de o popularitate considerabilă în societate. Faimosul scriitor Heinrich Böll , de exemplu, a emis o scrisoare deschisă în care a numit lupta autorităților împotriva RAF „fascism total”. În mai 1972, RAF a efectuat o ofensivă. Explozii au avut loc în toată țara: la sediul forțelor armate americane, secțiile de poliție și mașinile oficialilor și judecătorilor au fost aruncate în aer. Ca răspuns, poliția a efectuat o operațiune puternică împotriva radicalilor. În 1972, membri cheie ai RAF au fost arestați. Dar acest lucru nu a oprit valul de violență; „a doua generație” a organizației a început să caute eliberarea liderilor săi prin teroare. Pe 9 mai 1976, corpul neînsuflețit al lui Ulrike

De la mijlocul anilor 1960, în Italia a început o gravă criză socio-economică. Guvernul creștindemocraților a încercat din răsputeri să penduleze între diverse grupuri politice și clanuri economice, dar în fiecare an lucrurile au degenerat. Inflația și șomajul au crescut. La fel ca și în Germania, tinerii au fost dezamăgiți de faptul că mulți funcționari de seamă ai regimului fascist și-au păstrat poziția în elita politică și de afaceri. Radicalii italieni de stînga au decis să urmeze calea parcursă de colegii lor germani. Ideea creării unui partid armat a încolțit în mintea stîngii italiene destul de mult timp, dar doar Giangiacomo Feltrinnelli, milionar și director al uneia dintre cele mai mari edituri din Italia, a decis să o implementeze. În curînd, el însuși va muri în timp ce încerca să comită un atac terorist, cînd revoluționarii au plănuit să arunce în aer o centrală electrică și au intrat întrun schimb de focuri cu gardienii. Cu toate acestea, rămășițele grupului său s-au reunit ulterior în cadrul Brigăzilor Roșii, cea mai de succes grupare teroristă italiană din anii 1970. „Brigăzile Roșii” au fost create în 1970 și au început activitatea un an mai tîrziu. Au devenit un adevărat simbol al terorismului de stînga nu numai în Italia, ci în întreaga lume.

Totul a început fără prea multă violență: au deteriorat imaginea funcționarilor și a oamenilor bogați. Mai tîrziu, au trecut la răpiri, fapt care a făcut posibilă completarea finanțelor partidului sau schimbul de ostatici cu camarazii aflați în închisoare.

Anul 1974 a devenit un punct de cotitură pentru aceștia, cînd au atacat doi activiști ai mișcării sociale neofasciste italiene. A urmat arestarea lui Renato Curcio, iar la scurt timp, într-un schimb de focuri cu carabinierii (soldați ai trupelor interne), un glonț o ucide pe soția sa, Mara Cagol. Conducerea organizației a trecut la Mario Moretti, sub conducerea căruia a avut loc principalul val de violențe. (va urma) N.K.

Ciocniri între polițiști și manifestanți, Stuttgart, 1987

Doza de sãnãtate

Colesterolul – un barometru al sănătății

Lumea este într-o permanentă schimbare, astfel încît aproape nu mai putem ține pasul cu noutățile care apar în toate domeniile vieții. Multe lucruri care credeam că nu se vor schimba niciodată sînt, acum, total diferite.

Nu doar corpul trebuie să primească hrană sănătoasă, ci și mintea, care este hrănită de gînduri frumoase pentru a fi în perfectă armonie cu trupul fizic.

Colesterolul este produs în proporție de 90% în corpul uman. Valorile ridicate ale acestuia indică o dereglare metabolică care poate fi reglată și fără medicamentație de sinteză. Fiziologic, colesterolul poate fi reglat prin echilibrarea vezicii biliare, care îl transportă în acidul galic și apoi este trimis în intestine sau este transportat în sînge ca lipoproteină cu rol de sintetizare a hormonilor steroizi.

Valoarea colesterolului este mai mare la bărbații tineri decît la femei, iar pe parcursul vieții statistica se inversează, în funcție de gen și vîrstă. În timpul gravidității valorile colesterolului cresc.

Factorii de risc sînt fumatul, hipertensiunea arterială, bolile cardiace, de aceea este recomandat un echilibru în alimentație și reducerea greutății corporale. Un studiu efectuat în America, la Universitatea Harvard, pe un lot de 38.000 de bărbați și 80.000 de femei, efectuat pe o perioadă de 8 ani, a urmărit influența consumului de ouă asupra creșterii colesterolului. Rezultatul a fost următorul: consumul acestor alimente nu are nici un efect asupra creșterii colesterolului.

O istorie a farselor (336)

Hoață și impostoare (2)

Prima persoană care a invitat-o pe „prinţesa Susanna“ în umila sa casă a fost proprietarul de pămînt Smyth, din Virginia. Atrăgînd atenţia prin frumuseţea ei îndrăzneaţă şi fondul ei inepuizabil de bîrfe despre întîmplările scandaloase din mijlocul înaltei societăţi englezeşti, Sarah a devenit în curînd obiectul competiţiei avînd ca miză prezenţa ei în casa fiecăruia. „S-a plimbat din casa unui gentleman în alta, observa jurnalul Annual Register, şi a făcut impresii uimitoare în multe locuri, imitînd stilul regal cu o măiestrie atît de mare, încît mulţi au avut onoarea de a-i săruta şi mîna“.

Desigur, aceştia au fost anii chiar de dinaintea războiului de independenţă, totuşi coloniile sudice erau mult mai puţin răzvrătite decît cele din nord şi nu prea se născuse spiritul republican în superbele conace albe în care „prinţesa Susanna“ îşi crease propria curte regală. Cum toată lumea presupunea că, mai devreme sau mai tîrziu, ea va reintra în favorurile de la Londra, mulţi i-au oferit bani şi cadouri pe care ea le-a acceptat cu multă graţie, asigurîndu-i pe donatori că va face tot ce-i stă în putinţă să îi ajute cu ceea ce au rugat-o. „Unora le-a promis guvernare, altora regimente, cu tot felul de promovări în cadrul trezoreriei, armatei şi marinei regale. Pe scurt, şi-a jucat rolul atît de plauzibil, încît i-a convins pe toţi că nu este o impostoare“.

Cîţiva totuşi au avut bănuieli. Cum se face că nimeni nu auzise de sora mai tînără a reginei? Şi de ce, din moment ce se născuse în Germania, refuza să vorbească limba germană? Şi din acelaşi motiv, de ce engleza ei era atît de bună? Se ştia de către foarte multă lume că, deşi domneau în Anglia de trei generaţii, cei din dinastia Hanovra tot nu stăpîneau la perfecţie limba engleză. Dar Sarah a scăpat cu bine şi de acest hop pînă cînd proprietarul ei, domnul Devall, auzind că o fată cu semnalmentele ei făcea turul ţării dînduse drept prinţesă, a dat un anunţ prin care îi avertiza pe toţi cititorii că „prinţesa Susanna“ este, de fapt, servitoarea lui. El şi-a mai trimis şi un angajat, pe nume Michael Dalton, să-i dea de urmă. Găsind-o pe plantaţia din apropiere de Charleston, a obligat-o cu pistolul să se predea şi să-1 urmeze înapoi la viaţa de sclavie, în Bush Creek.

Totuși, se recomandă o atenție mărită în cazul persoanelor cu colesterolul mărit: limitarea consumului de carne grasă, mezeluri, alcool, un stil de viață activ, consumul de fructe și legume. Astăzi este bine cunoscută contribuția stresului cotidian la creșterea valorilor colesterolului.

Medicina energo-informațională oferă terapii personalizate de reglare a metabolismului, după nevoile pacientului aflat în terapie. Tratamentele propuse după diagnosticarea energetică, în general, încep cu detoxifierea microcelulară a corpului. Organele mari de detoxifiere (rinichi, plămîni, ficat/bilă, intestine, limfă) sînt pregătite, după detoxifierea menționată, să elimine toxinele acumulate în corp, care, în cea mai mare parte, sînt depuse pe membrana organelor.

Medicina bio-informativă este o ramură integrativă care tratează organismul în totalitate: trup, suflet și spirit. În introducerea articolului am menționat rolul semnificativ pe care îl are colesterolul în tot corpul. A trata numai local scăderea colesterolului cantitativ prin medicamente de sinteză atrage un cerc vicios din care pacientul nu mai poate ieși.

Tratamentele se efectuează după o diagnosticare energetică care durează aproximativ 45 de minute, după care se recomandă terapiile cuvenite. Fiecare terapie este personalizată în funcție de potențialul energetic al pacientului aflat în tratament. Energia corpului este măsurată înainte de tratament. Mai mult, tehnologia care are la bază fizica cuantică și care stă la baza tuturor studiilor neurobiologice ne oferă astăzi posibilități nevisate în urmă cu cîțiva ani.

Corpul uman este asemenea unui computer biologic care trebuie „devirusat” și reechilibrat, eliberat de „gunoiul acumulat”. Energia trebuie să circule în corp asemenea unui izvor curat.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

„Cît de dureros să vezi cum o domniţă cu pretenţii atît de exaltate de pedigriu ajunge, surprinsă, în mîinile duşmanilor săi neînduplecaţi!“ exclama redactorul de la Annual Register. Dar Sarah Wilson nu-şi spusese ultimul cuvînt. Timp de doi ani a muncit în tăcere şi cu răbdare pentru Devall, iar cînd s-a ivit ocazia să evadeze, a profitat de ea. Întîi a apărut coincidenţa ca o altă slujnică, pe nume Sarah Wilson, să sosească în Maryland; apoi Devall s-a înrolat în armata de rezervă şi a plecat la luptă pentru obţinerea libertăţii. Reuşind cumva să o înlocuiască pe noua Sarah Wilson cu ea însăşi, de această dată a plecat pentru totdeauna şi s-a căsătorit cu William Talbot, un suflător la cornet în regimentul Dragonilor Uşori. Însoţindu-l în campaniile sale, cînd războiul s-a sfîrşit ea l-a convins să rămînă în America. Folosind banii strînşi în timpul carierei ei regale, au înfiinţat împreună o afacere de succes, iar Sarah a dat naştere unei familii numeroase. Stabilindu-se în cartierul Bowery – pe atunci o zonă decentă din New York – ei au trăit, după cum se spune, fericiţi pînă la adînci bătrîneţi.

„WINEGATE“

În 1973, optsprezece dintre cei mai distinşi negustori de vin din Franţa au pus la cale o escrocherie în valoare de 800.000 de dolari pe piaţa mondială de vinuri. Trezindu-se, în acel an, cu o producţie prea mică de vin din regiunea – de obicei, generoasă – Bordeaux, decît să accepte pierderea, cei optsprezece şi-au unit forţele (unii spun că au fost protejaţi de premierul de atunci Chaban-Delmas) în propriul interes. Conduşi de Lionel Cruse, şeful firmei de îmbuteliere şi transport Cruse et Fils, Frères, ei au amestecat vin alb de calitate inferioară cu vin roşu, obţinînd astfel un vin roşu acceptabil, dar omiţînd să menţioneze că era un amestec (amestecurile se vînd la un preţ mai mic decît vinurile pure). Din păcate pentru ei, escrocheria nu a funcţionat. S-au scurs informaţii. Industria vinului şi întreaga Franţă au fost şocate. În special cuprinse de ruşine, într-o industrie în care reputaţia şi cinstea contează la fel de mult ca şi conţinutul produsului. Guvernul a confiscat 1,9 milioane de sticle de vin amestecat – falsul Bordeaux – şi, de asemenea, a sechestrat alte 382.000 de galoane de vin aflate încă în ciubere. Şi acesta a fost sfîrşitul, după mai mult de un secol de activitate, al firmei Cruse et Fils, Frères. (va urma)

STUART GORDON

Tratamentele oferite de medicina bio-informativă sînt, de cele mai multe ori, însoțite și de vibrații homeopatice, iar la nevoie, pentru susținerea terapiei, se pot recomanda și suplimente alimentare, tratamente bazate pe tehnologia punctelor cuantice sau recomandări fitoterapeutice. Adesea recomand orezul roșu (zilnic două linguri de orez fiert cu o linguriță de scorțișoară), însoțit de un ceai zilnic de ghimbir fără zahăr.

Clenciuri

ORIZONTAL: 1) Boala copilăriei; 2) Te scoate din cursă; 3) Plecat în forță – Coji de nucă!; 4) Ajunse din urmă; 5) Frați cu stejarul – A ospăta; 6) A intra în șir – Animalul dintre crengi!; 7) Luați din urmă! – Bătut la cap; 8) Vin... mai tîrziu – Din gură în gură (masc.; pl.); 9) Scoatere din circulație – Meci deschis!; 10) Limite de itinerar! – Duși cu vorba.

VERTICAL: 1) Prind cu mreaja; 2) Între noi femeile – Ridicat de la masă; 3) Verb conjugat ,,pe ghicite” – Fond de credit!; 4) Originea marilor descoperiri; 5) Banul care face muzica – Vine din centru! – Emoții în premieră!; 6) Ridicați spiritual; 7) Un călător la vechiul han – Părere greșită; 8) Vatra satelor! – Prăjitură cu fructe; 9) Susțin comerțul stradal – Refren la colinde; 10) Evoluție la sol – Buni... la istorie.

Dezlegarea careului ,,ÎNSUȘIRI”

GH. ENE

1) PREDECESOR; 2) RECUPERARI; 3) EM – MILA – AG; 4) FELICITARI; 5) EMIR – BAC – D; 6) ROTITA – ACI; 7) ARE – ATASAT; 8) BARICADATA; 9) IRAN – RA –AT; 10) LE – STIMATE.

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Ger mania (I)

Ne-am decis, după excursia la Viena, să mai ieșim o dată peste graniță. De data asta, urma să zburăm pînă la Munchen, unde ne aștepta o mașină închiriată în prealabil. Cum era primul meu zbor cu avionul, eram curios și chiar puțin nervos. Ca absolvent al unui liceu cu profil aeronave nu ar fi fost normal, însă... Am trecut de filtre în Otopeni și ne-am pregătit pentru îmbarcare în aeronava Airbus a companiei Lufthansa. Am urcat și ne-am ocupat locurile aflate în coada avionului. Aeronava a rulat pe pistă pînă la locul de plecare, a turat progresiv motoarele și a început să ruleze pe pistă tot mai repede pînă am simțit că se desprinde de sol. Motoarele erau turate la maxim și avionul se înălța tot mai sus, printre nori mizerabili și plini de apă, specifici lunii în care ne aflam: octombrie. Nu mi-a plăcut foarte tare, recunosc, și am început să-mi reamintesc principiile de zbor, ale forței de tracțiune a motorului care, împingînd avionul înainte, crea forța portantă și-l ținea în aer. Raluca era mult mai încîntată decît mine și cred că la un moment dat o cam enervam cu teoriile mele aeronautice, asta pînă în momentul în care i s-a vărsat cafeaua în poală din cauza turbulențelor, ceea nu a fost deloc plăcut.

Am aterizat cu bine la Munchen unde vremea era foarte frumoasă, iar ogoarele văzute de sus și așezările de lîngă oraș arătau foarte ordonate și îngrijite, de parcă am fi fost în Germania! Înainte de a purcede la drum vreau să vă spun cîteva lucruri despre capitala Bavariei. Numele orașului este legat de o colonie (în locul numit Petersbergl) a unor călugări proveniți de la mînăstirea Schäftlarn. Nu se cunoaște dată exactă a fondării așezării. Prima atestare documentară datează din 1158, în timpul lui Henric Leul (Heinrich der Löwe), duce de Saxonia. O jumătatate de secol mai tîrziu localitatea a primit statut de cetate și a fost fortificată. În 1327 orașul a fost distrus de foc, dar a fost reconstruit cîțiva ani mai tîrziu de Ludovic al IV-lea, împărat al Sfîntului Imperiu Roman. Prima instituție academică a orașului, Academia Bavareză de Științe, a fost fondată în 1759. În 1806, Munchen a devenit capitală a regatului Bavaria. Douăzeci de ani mai tîrziu o altă prestigioasă instituție educațională, Universitatea Landshut, și-a pus bazele în oraș. În 1882, a fost introdusă iluminarea electrică. Munchen a jucat un rol important în perioada nazistă, fiind numit de Hitler „capitala mișcării naziste” (Hauptstadt der Bewegung), dar a fost și orașul unde „Trandafirul Alb” (Die Weiße Rose), un grup de studenți, a format o mișcare antinazistă din iunie 1942 pînă în februarie 1943. Au fost arestați pentru că au distribuit manifeste la Universitatea din Munchen. Orașul a fost lovit grav în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, dar

în perioada postbelică a fost reconstruit după un plan meticulos.

Am aterizat și, după ce ne-am luat bagajele și am ieșit din aeroport, ne-am îndreptat spre firma de renta-car, unde ne rezervasem un autoturism încă din țară. Optasem pentru un VW Passat, însă ne-am pricopsit cu un ditʼai Mercedes Kompressor Break. Am plecat spre Munchen, fiindcă ajunsesem pe la 10 dimineața și ne gîndeam să dăm o raită prin centru și abia apoi să ne îndreptăm spre Regensburg, locul unde urma să dormim. Am intrat în Munchen lăsînd în dreapta marele stadion Allianz Arena și ne-am apropiat de Marienplatz. Ne-a luat cam 20 de minute pînă să găsim intrarea într-o parcare subterană, cu toate că aveam GPS. Am găsit-o și am luat-o pe jos către piața centrală a marelui oraș bavarez. Între timp se înnorase, așa că ne-am îmbrăcat preventiv în pelerinele de ploaie.

Am ajuns în piața centrală, faimoasa Marienplatz, și am găsit-o plină de turiști, fie singuri, fie în grupuri conduse de ghizi locali care le explicau tot ce era nevoie să știe despre clădirile ce ne înconjurau. Piesa centrală o constituia turnul primăriei care, pe lîngă păpușile frumos aranjate pe două nivele, dispunea și de un sistem muzical numit Carillon și care era format din peste 10 clopote care băteau în ritmul unei melodii anume. La noi în țară, fiindcă nu mă pot opri să nu fac comparații, avem un asemenea Carillon, la Iași, în Palatul Culturii. Al nostru, ce-i drept, are doar 7 clopote, dar e important să rețineți că există așa ceva și în România.

Între timp a început să plouă și Carillon-ul din turnul primăriei să bată, iar păpușile să se învîrtă. Am avut norocul să prindem un spectacol rar, dar deosebit de interesant.

Vorbind despre Primăria Nouă, vreau să spun că decizia de a o construi a fost luată din cauza lipsei de spațiu ce exista în vechea primărie. S-a ales locul din zona de nord a Pieței Mariei și s-a decis ca stilul arhitectonic să fie cel neogotic, adică unul aflat în contrast cu cel folosit la clădirile familiei regale. Edificiul s-a construit pe secțiuni: prima secțiune construită în estul pieței pe colț cu Dienerstrasse a fost rezultatul ideilor lui Georg Hauberrisser, între anii 1867-1874. Cînd a devenit clar că această clădire nu va fi capabilă să găzduiască tot personalul administrației orașului, s-a început urmărirea tuturor proprietăților de pe Dienerstrasse, Landschaftstrasse și Weinstrasse adiacente viitoarei noi primării. Astfel s-a putut construi, între 1889-1892, secțiunea dintre Dienerstrasse și Landschaftstrasse. În 1897, primăria și consiliul local au decis să extindă clădirile în Piața Mariei ca să creeze un complex din patru părți. Pentru atingerea acestui obiectiv, toată zona dintre Piața Mariei și Landschaftstrasse a fost folosită pentru construcție. În 1898, lucrările de extindere au început cu turnul primăriei, iar în decembrie 1905 a început a treia secțiune a clădirii. La construirea Turnului primăriei din Munchen arhitectul a fost cu siguranță inspirat de turnul Primăriei din Bruxelles. Pînă la sfîrșitul anului 1906, birourile au fost gata. Zona fațadei dinspre Piața Mariei a atins o lungime de 98,5 metri, din care 48 de metri aparțineau primei secțiuni a construcției. După minimele distrugeri suferite din cauza celui de-al II-lea Război

Mondial, s-a construit un etaj peste secțiunea de deasupra, ascuns de o balustradă neogotică astfel încît imaginea clădirii a fost păstrată. Aceasta acoperă o suprafață de 9.159 metri pătrați, avînd 400 de camere. Fațada dinspre Piața Mariei are 100 de metri lungime și este bogat decorată cu cel mai mare ciclu princiar din Germania, constînd în statuile regilor din aproape toată dinastia de Wittelsbach, iar în piață avem statuia ecvestră a Prințului regent Luitpold. Clădirea are la parter un restaurant foarte mare numit Ratskeller, alte cîteva camere sînt închiriate pentru mici afaceri și mai există și centrul de informare turistică.

Trebuie să vorbim puțin și despre mecanismului ceasului din turn. Acesta este al cincilea ca mărime în Europa și a fost inaugurat în 1908. Cele 43 de clopote cîntă succesiv 4 cîntece, în timp ce 32 de figuri se rotesc în dansul meșterilor cositorari ce dansau la nunta lui Wiliam al V-lea cu Renata de Lorraine din 1568. Cel mai mic dintre clopote are 10 kg și un diametru de 18 cm, iar cel mai mare are 1.300 de kg și un diametru de 125 cm, greutatea totală a clopotelor ajungînd la 7.000 kg. Figurinele ceasului au fost create în 1899 de Christian Reitmann. Astfel, în partea superioară a fost organizat un turnir copiat după cel organizat în Piața Mariei în anul 1568 pentru nunta Ducelui William al V-lea cu Renata de Lorraine. eroi, clovni, spectatori aplaudînd, păgîni și cărători au fost aranjați pe zona unde se ținea turnirul unde cavalerii din Bavaria și Lorena se înfruntau. Bineînțeles că privind jocurile cavalerii bavarezi îmbrăcăți în alb-albastru cîștigă mereu contra celor din Lorraine în galbennegru. În partea inferioară avem dansul cositorarilor ca o amintire a ciumei din 1515-1517, atunci cînd nimeni nu îndrăznea să iasă din case de teama ciumei, Cositorarii au dansat pe străzi și au cîntat ca să mai înveselească locuitorii.

Ne întrebam de ce numește Marienplatz, adică Piața Mariei, cînd atenția ne fu atrasă de o coloană de piatră avînd-o în vîrf pe Maica Domnului. Acest monument este foarte popular în țările cu majoritate catolică și are o poveste foarte interesantă. Totul începe pe vremea Imperiului Roman, la Roma, unde exista practica ridicării unei coloane ce avea în vîrf statuia împăratului. Ultima coloană de acest fel a fost Coloana lui Foca, ridicată în Forumul Roman. Practica creștină a ridicării de coloane avînd în vîrf o statuie a Mariei sînt datate mai devreme de Secolul al X-lea în Clermont Ferrand din Franța și a devenit ceva obișnuit în special pe timpurile Contra Reformei după Consiliul din Trent (1545-1563). Astfel, coloana din Piața Santa Maria Maggiore din Roma a fost una dintre primele. Coloana în sine era foarte veche. A făcut parte din coloanele care au susținut așa-numita Bazilică a lui Constantin din Roma, distrusă de un cutremur prin Secolul IX. Pînă în Secolul al XVII-lea doar această coloană a supraviețuit, iar în anul 1614 a fost transportată în Piața Santa Maria Maggiore, unde a fost decorată cu o statuie de bronz a Fecioarei cu Pruncul. În decursul deceniilor a servit drept model pentru multe coloane similare în Italia și în alte țări europene.

(va urma) nICU mArIUS mArIn

Coloana Sfintei Treimi din Olomouc

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro •

Am rămas fără arme

Războiul din Ucraina a fost și încă este unul extrem de costisitor pentru noi, europenii, ba aș spune că ne-a lăsat nu doar fără resursele ieftine venite de la ruși care ne permiteau să fim un important jucător pe piața mondială, dar și fără apărare pentru că ne-am golit depozitele de armament ca să se bată americanii prin intermediul ucrainenilor cu soldații lui Putin. Astfel, s-a ajuns la o creștere fără precedent a producției europene de armament ca să înlocuiască munițiile și armele pierdute în războiul din Ucraina. O fabrică aflată la vest de Oslo produce un sistem de apărare

antirachetă care poate doborî drone, elicoptere și alte amenințări aeriene de la aproape 40 de mile distanță. Capabil să lanseze 72 de rachete în cer deodată, Sistemul Național Avansat de Rachete Sol-aer, sau Nasams, este cel care protejează spațiul aerian deasupra Casei Albe. Cînd a fost desfășurat pentru prima dată în Ucraina în 2022, a înregistrat o rată de succes de 100% în doborîrea rachetelor de croazieră și a dronelor în primele luni.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Eșecul Occidentului

Anul 2024 și potențiala amînare a alegerilor ucrainene, desfășurarea alegerilor europene, americane, ruse și poate israeliene, vor schimba clar cărțile politicii mondiale, analizează cercetătorul în relații internaționale Sébastien Boussois, pentru Le Figaro Procesul de dezoccidentalizare a lumii se accelerează cu viteză de cîteva luni încoace. Războaiele susținute de Occident au încetat de mult să producă victorii. Exemplul situației din Ucraina, precum și al războiului dintre Israel și Gaza, care monopolizează atenția opiniei publice, politicienilor și mass-media, sînt cele două viitoare avatare ale unui eșec geopolitic global

al americanilor și europenilor de a-și impune agenda. Se vorbește din ce în ce mai mult despre un eșec în Ucraina și despre un impas pentru Israel și Gaza.

În Occident, criticile sînt tot mai mari împotriva sprijinului pentru Ucraina și Israel. Acesta este deja cazul Statelor Unite, al căror sprijin necondiționat pentru Ucraina și Israel este pus în discuție în prezent și servește drept pîrghie pentru afacerile politice interne. Acest fenomen este destul de recent și, în timp ce posibila realegere a lui Trump a fost doar un miraj, americanii au susținut în continuare masiv acest cost financiar. Acest sprijin politic și mai ales financiar, care a costat foarte scump Washingtonul și Bruxellesul, este discutat mai mult ca niciodată și chiar pus sub semnul întrebării; ceea ce nu a fost cazul de doi ani încoace în privința Ucrainei sau de zeci de ani pentru Israel. (continuare în pag. 22) IoAn TEoDor

Facebook: Tribunul

U cigașii S tatului R omân (5)

motto: ,,Statul, în loc să ne apere prin instituțiile sale de criminali, hoți, corupți, trădători, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. PETRE ȚUȚEA

De vreo 5-6 ani am scris în paginile Revistei ,,România Mare” tot soiul de aspecte privitoare la ultimul război al omenirii, cel dintre Dumnezeu și Satana, iar acest lucru nu este o glumă, fake-news sau conspirație. Am atras atenția și asupra faptului că acest război nu se va sfîrși decît prin dispariția întregii omeniri, mai ales că, acum, specia umană ,,E mai sălbatică ca oricînd!/ Planeta sîngerează ca o rană/ Devine fiară omul cel mai blînd!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Călăii”).

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a lăsat cele Zece Porunci, legi divine, adică să nu furăm, să ne iubim aproapele, să nu ucidem ș.a.m.d., dar, vorba aia, cînd te lupți pentru pace de mii de ani, cînd să te mai gîndești la așa ceva? Sincer să fiu, dacă trec toate acestea prin filtrul logicii elementare, voi ajunge să mă întreb: ,,Oare cum arată pacea ăstora, care o tot caută, războindu-se continuu, și nu o găsesc?”.

Hitler spunea: ,,Cine vrea pace, trebuie să facă un război!”, adică înfăptuirea păcii depinde de oameni, care trebuie căsăpiți în neștire de alți oameni, de unde și concluzia că ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller). În susținerea acestei opinii a venit Ted Turner, fondator al Cable New Network – CNN, care a spus: ,,O populație totală mondială cu 95% mai puțin decît în prezent ar fi ideală”, ceea ce vine în acord cu o altă zicere potrivit căreia ,,Războiul și foametea nu sînt suficiente pentru a crește mortalitatea la peste 90%. Foarte eficientă ar fi o pandemie cu efecte letale” (Dr. Eric Pianka, profesor de ecologie evolutivă la Universitatea din Texas).

Dacă nu credeți aceste lucruri, iată ce a spus David Rockefeller: ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”. Și criza a venit, dar nu una, ci mai multe, ca să fim încolțiți și să ne predăm cu zîmbetul pe buze, că nu degeaba Jacques Attali a susținut că ,,idioții merg singuri la tăiere”.

Așadar, cioclii planetari nu se plictisesc, iar planul lor de a reduce populația lumii cu 95% se înfăptuiește întocmai, mai ales că omenirea a intrat într-o stare de inerție iresponsabilă, greu de analizat. În acest sens, nu-mi pot explica de ce, în România, la nivel guvernamental, nu s-a format o celulă de criză care să analizeze sub toate aspectele aceste semnale, de o gravitate excepțională. O inerție condamnabilă s-a constatat și la nivel de CSAT, Avocatul Poporului, Ministerul Apărării și chiar Biserică. Peste tot s-a bagatelizat realul pericol, iar cînd acesta a acoperit ca un tsunami întreaga țară, Iohannis ne-a anunțat că... ,,Țara a eșuat!”. Dacă nu am fost în stare să construim spitale, școli, autostrăzi, fabrici sau canale de irigații, am fi fost de apreciat dacă umpleam țara cu celule de criză, care ne-ar fi dat speranțe într-o salvare miraculoasă. Americanii au o vorbă: ,,Dacă vrei să ieși din groapă, trebuie, în primul rînd, să te oprești din săpat”, ceea ce, în România, nu se prea potrivește, pentru că la noi, cînd vrei să ieși din groapă, se formează o comisie, care decide adîncirea gropii, după care se îngroapă totul acolo, cu tot cu comisie, iar deasupra se plantează panseluțe, culoarea acestora fiind decisă de o nouă... comisie, aflată deja la marginea alte gropi.

,,Eu cred că națiunea română doarme îngrijorător de profund, iar horcăitul acestui somn nu-mi sună deloc bine” (Adrian Pintea), și s-a ajuns aici după ce am trăit vremuri în care românii spuneau că ,,Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atăt!” (Petru Rareș).

(continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Am rămas fără arme

(urmare din pag. 21)

În condițiile în care Occidentul se confruntă cu un număr tot mai mare de potențiale amenințări, inclusiv Rusia și China, comenzile se adună pentru Nasam de la Kongsberg Defence & Aerospace.

Așa cred cei de la WSJ. „Nu ne-am confruntat niciodată cu o cerere atît de mare”, a spus Eirik Lie, un soldat de 30 de ani din Kongsberg, care este președintele unității de apărare a companiei, într-un tur al fabricii din noiembrie. Noii clienți, totuși, vor trebui să aștepte: producția unui Nasams durează doi ani și există deja întîrzieri în comenzi.

Războiul din Ucraina a evidențiat deficiențele Occidentului în a produce rapid mai multe arme întrun moment de maximă nevoie. Conflictul din Gaza poate înăspri aprovizionarea cu anumite armamente. Constrîngerea este deosebit de acută pentru rachete și sistemele care se apără împotriva lor și, de asemenea, protejează împotriva dronelor care au devenit un element central al războiului modern. Pentru a crește, Kongsberg, care produce și rachete de pe nave și părți ale avioanelor de luptă F-35, a trecut la schimburi de 24 de ore, șapte zile și are lucrători chiar și de sărbători,

Eșecul Occidentului

(urmare din pag. 21)

De acum înainte, Occidentul își arată în văzul lumii incapacitatea de a soluționa conflictele, susținut fiind de Organizația Națiunile Unite, iar acum este criticat pe scară largă pe plan intern de populații care nu mai doresc să plătească pentru războaiele îndepărtate sau pentru politicile care ruinează țările în cauză. Odată cu alegerile din 2024 (în special americane și europene), opiniile occidentale riscă să pună capăt acestei gestionări financiare greșite. Trump va pune America și americanii înapoi în centrul priorităților mandatului său.

Occidentalii sînt prinși în capcană de alegerile lor și de imposibilitatea de a urma o politică pe termen lung. La fiecare patru sau cinci ani, începem de la zero. Anul 2024 îi slăbește pe occidentali prin numărul de buletine strategice sau prin refuzul unora dintre alegeri. Dincolo de războaiele în curs sau pe termen lung, în special cele din Ucraina și Gaza, mai multe țări și instituții occidentale își vor schimba părerea și strategia, în timp ce alții își vor vedea liderii deja în funcție fiind realeși și prinzînd rădăcini în convingerile lor. Aceasta este slăbiciunea democrațiilor: politicile duse, oricît de radicale și pro-occidentale ar fi ele, sînt limitate în timp și puse în mod regulat sub semnul întrebării; în timp ce se confruntă cu ele, liderii rămîn pe loc și trebuie doar să aștepte roata să se întoarcă. Ei se confruntă cu numeroase regimuri durabile și stabile.

Acesta este cazul lui Putin, care știe că schimbarea mai mult decît posibilă de la Casa Albă, precum și alegerile europene vor slăbi sprijinul pentru Ucraina. Acest lucru îi convine la fel de mult ca și războiul din Gaza, care a distras atenția occidentală. Președintele rus tocmai și-a anunțat candidatura pentru 2024 și dorește să guverneze pînă în 2036. Un fost europarlamentar a confirmat: aceasta este o putere pe care o are Rusia, pe care nici Statele Unite, nici Europa nu o au. Putin vrea Ucraina chiar dacă acest proces ar dura zece ani. Europenii și americanii nu vor mai putea sprijini material Ucraina și vor trebui să o împingă la masa negocierilor.

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă ar putea calma sentimentul anti-rus, dar ar putea pune capăt și sprijinului financiar pentru Ucraina. CIA credea în ianuarie 2023 că Moscova l-a ajutat pe Trump să fie ales în 2017. Mike Johnson, actualul președinte al Camerei Reprezentanților și un loial al lui Trump, se află în prezent într-un impas politic și amenință că va împiedica creditele de vot pentru Israel și Ucraina. Ceea ce s-ar potrivi Rusiei, care s-a plasat de partea palestinienilor.

cînd fabrica ar fi fost de obicei inactivă. S-ar putea să nu fie suficient. Problema este că armele moderne sînt extrem de complexe, necesitînd adesea mii de piese. Kongsberg, ca majoritatea firmelor occidentale de apărare, își proiectează și își asamblează sistemele de arme, dar nu produce majoritatea componentelor. Peste 1.500 de furnizori contribuie la produsele din această fabrică. Numai lanțul de aprovizionare Nasams este format din peste o mie de companii și este construit pe două continente, cu contractantul american de apărare RTX, cunoscut anterior ca Raytheon Technologies.

Arătînd către un Nasam parțial asamblat, Lie a spus: „Sîntem aprovizionați de către companii care, la rîndul lor, au propriile lor lanțuri de aprovizionare”. Industria de apărare se confruntă, de asemenea, cu o criză prelungită a forței de muncă, deoarece se luptă să găsească lucrători cu competențe de nișă, de la dezvoltarea de software la sudare și care sînt dispuși să suporte controale de securitate îndelungate.

Deși acordă bugete mai mari pentru apărare, Occidentul nu s-a confruntat cu aceleași constrîngeri de aprovizionare probabil de la războiul din Coreea, spun unii analiști militari. Numai zece dintre cele mai mari companii de apărare din Occident se află în

Pe partea europeană, viitoarele alegeri vor întări poziția extremei drepte. După cum ne spune același fost europarlamentar, acești noi aleși provoacă vechile elite pe care le descriu adesea drept corupte. Populiste, aceste curente care au continuat să crească timp de douăzeci de ani denunță supunerea Europei în fața Statelor Unite și sînt apropiate de regimurile cu tendințe autoritare din Europa și din alte părți.

În 2024, alegerile prezidențiale ar trebui să aibă loc și în Ucraina. Dar Zelenski și-a pierdut popularitatea și pare să vrea să amîne alegerile în beneficiul său. Cel mai popular dintre actualii reprezentanți ai Ucrainei este generalul Valery Zalouzhny, care ar putea fi viitorul președinte dacă ar avea loc alegerile și dacă Zelenski ar înceta să obosească occidentalii cu cerințele și minciunile sale.

prezent pe registre de comenzi în valoare de peste 730 de miliarde de dolari, în creștere cu aproximativ 57% față de sfîrșitul anului 2017, cînd cererea a început să crească. Un purtător de cuvînt al Pentagonului a declarat că baza industrială de apărare a SUA poate continua să sprijine Ucraina și Israelul, asigurînd totodată pregătirea țării în regiunea Indo-Pacific, toate avînd cerințe diferite de arme.

O mare parte din capacitatea Occidentului de a produce arme, în special în Europa, a fost erodată pe măsură ce bugetele apărării au scăzut după Războiul Rece și prin dezindustrializarea treptată. Companiile germane puteau produce pînă la 400 de tancuri pe an în apogeul Războiului Rece, dar acum pot construi doar pînă la 50 pe an, potrivit lui Nicholas Drummond, un consultant în apărare. Asta în condițiile în care rușii pot construi 1.600 de tancuri pe an. De asemenea, producția armelor moderne durează mai mult și costă mai mulți bani, ceea ce poate menține un plafon asupra stocurilor și poate prelungi timpul necesar pentru a le înlocui.

Prin urmare, golindu-ne depozitele ca să omorîm ruși ne-am lăsat descoperiți în fața unor potențiali inamici; mă întreb: cam cît de incompetenți sînt cei care conduc UE? Răspuns: uite atît de incompetenți!

În Israel, cu cît războiul durează mai mult, cu atît mandatul lui Netanyahu durează mai mult. Cu toate acestea, el a devenit foarte nepopular și încă are de suferit din cauza cazurilor de corupție. Dacă războiul se termină repede, va fi îndepărtat. Și vor fi convocate noi alegeri, provocînd luni întregi de instabilitate și slăbind și mai mult statul evreu și aliatul său american. De asta se teme un fost ambasador israelian din inima UE: democrația israeliană merge prost și războiul este o modalitate bună de a uita toate acestea. Nu putem pierde războiul, spune el, dar dacă îl cîștigăm (asta înseamnă distrugerea Hamas, ceea ce este departe de a fi ușor), lui Netanyahu nu i se va mulțumi pentru asta. El este în mare parte responsabil, în fața israelienilor, pentru drama din 7 octombrie.

Ucraina aflată în mare dificultate ar putea pierde sprijinul occidental. Am vrut să-i facem pe occidentali să creadă că războiul ucrainean împotriva Rusiei va fi rapid. Pînă în prezent, regimul de la Moscova nu a avut nici o victorie, nici un colaps. Un fost ambasador în Statele Unite și Rusia afirmă că acest subiect nu mai este un tabu: nu numai că opinia publică începe să se sature de acest conflict și de costurile suportate de americani și europeni pentru susținerea unui război inutil, dar astăzi, în mass-media și printre anumiți specialiști, este sesizată o posibilă prăbușire a ucrainenilor care sînt ținuți artificial la distanță de Occident. Cu doar trei luni în urmă, spunînd asta erai făcut putinist. Acum nu mai e cazul.

Din momentul în care occidentalii spun stop, nu mai există o luptă ucraineană. Putem găsi lupta lăudabilă; s-a cheltuit mult pe contraofensiva ucraineană și a fost un eșec. Am încercat totul, dar Rusia a rezistat în mare măsură cu aliații săi. Este cu siguranță o formă de victorie pentru Sudul Global care se conturează: aroganța occidentală și certitudinea de a fi cei mai puternici au lucrat împotriva noastră.

În Orientul Mijlociu, neîncrederea față de occidentali și americani este în creștere. Ciclul retragerilor

americane din Asia Centrală și Orientul Mijlociu a fost punctul de plecare pentru consolidarea prezenței Chinei în Afganistan în special și a Rusiei în Siria. În timp ce Statele Unite sprijină Israelul, care ucide civili în Gaza, opiniile sînt preponderent împotriva Tel Aviv. Qatar, Emiratele Arabe Unite, Rusia și China caută o încetare a focului, în timp ce Washington pune veto Națiunilor Unite pentru a permite Israelului să oprească atacurile civililor din Gaza. Astăzi există un front de refuz împotriva Israelului și în favoarea palestinienilor, care slăbește poziția Statelor Unite care vor fi din ce în ce mai izolate în viitor.

În timpul acesta, Rusia prinde rădăcini în Orientul Mijlociu și Siria, mulțumită în special aliatului emirat care a făcut eforturi pentru normalizarea relațiilor cu Bashar al-Assad și pentru reintroducerea Siriei în Liga Arabă. Vizita recentă a lui Putin în Golf este o dovadă a acestei înrădăcini. Abu Dhabi nu aplică sancțiuni împotriva Moscovei și, aproape de Israel, își așteaptă timpul pentru a-și propune idei pentru soluționarea chestiunii israelo-palestiniene, în timp ce Qatarul gestionează Hamas cît poate de bine.

Moscova și-a continuat alianțele cu un număr tot mai mare de țări arabe în timpul războiului din Gaza, iar emirații încep să enerveze Washingtonul neaplicînd sancțiuni nici Rusiei, nici Siriei. Abu Dhabi, un aliat istoric al Occidentului, vede lumea în schimbare și apropiindu-se de Sudul Global, deoarece știe că, în cele din urmă, Israelul va fi în mare pericol fără sprijinul Statelor Unite. Mohammed ben Zayed, președintele emiratean, se va putea prezenta apoi ca mediator atunci cînd Occidentul nu va mai avea influență acolo. Cam asta e situația Occidentului în clipa de față și sper ca după alegerile europarlamentare din iunie anul acesta partidele de extremă dreapta, cum le numește jurnalistul Le Figaro, și care nu sînt de fapt decît niște partide conservatoare care vor să oprească lucrurile greșite din politica europeană, să reușească să repună proiectul UE pe drumul inițial.

U cigașii S tatului R omân (5)

(urmare din pag. 21)

Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Românie, sat fără cîini,/ Țara mea vraiște și flămîndă,/ Istoria te-a scăpat din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă” (,,Românie, sat fără cîini”).

Mai zilele trecute, românii se întrebau unde a dispărut Iohannis, cel care a transformat Palatul Cotroceni într-o agenție turistică de lux, prin intermediul căreia, pe banii statului, omul a fost la ski, golf, la piramide și la evenimente europene, unde a primit tot soiul de distincții, fără a avea vreun merit. Cîndva, spre exemplu, a fost la Paris, unde s-a întîllnit cu Emmanuel Macron, în cadrul unei celule de criză privind situația din... Sahel. Se zice că africanii vor să cultive grîu în deșert, iar Iohannis le-a explicat cum se poate realiza un sistem de irigații performant. Mai mult, președintele Iohannis a demonstrat de-a lungul timpului că îl doare de țară numai atunci cînd îl doare în cot.

Adevărul este că, pe timpul crizei pandemice, întreaga Administrație de Stat a devenit o slugă fidelă a Noii Ordini Mondiale, și dezastrul a fost total. Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Mai dați-i dracu’, nu-i vedeți că parcă,/ Pe zi ce trece, ba trăiesc, ba mor?/ N-ați înțeles că toți pensionarii/ Vă toacă-n nevoi averea țării?” (,,Dar împușcați poporul nerentabil!”).

În concluzie, este clar că nu se mai poate rezolva nimic, chiar și prin înființarea unor celule de criză. Se pare că mai utile ar fi celulele penitenciare, cît mai multe, reci și întunecate, ca să încapă toți Iohanniștii, Arafații, Cîții, Ciolacii..., adică toți care au făcut corp comun pe timpul crizei pandemice, care s-a transformat rapid într-un... GENOCID PREMEDITAT, deși inventatorul tehnologiei ARN-mesager, dr. Robert Malone, a tras următorul semnal de alarmă: ,,Vaccinarea anti-Covid 19 este cel mai cumplit coșmar al vaccinologilor. OPRIȚI vaccinarea!”. Din păcate, astfel de avertizări nu au apărut în mass-media, care, în proporție de 95%, e vîndută sataniștilor. Așa se face că, spre exemplu, la România TV, Alice Drăghici își manifesta istericalele la modul ,,Da’ să se vaccineze dracului toți românii și să ne vedem de treabă!”. Însă Corneliu Vadim Tudor lăsase posterității următorul avertisment: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi la ușă va intra” (,,Apocalipsa nu dă telefon”).

Iată de ce toți cei implicați în această cacealma planetară, care avea ca deviză salvarea omenirii de la viață, nicidecum de la moarte, trebuie să plătească cu vîrf și îndesat, char dacă acești CRIMINALI sînt Bill Gates, Rockefeller, Sörös, Attali, Rothschild sau Iohannis, Cîțu, Arafat, Gheorghiță, Ciolacu, Vela, Tătaru, Rafila și alți ciocli, reuniți sub umbrela Noii Ordini Mondiale. Și, ca o culme a nemerniciei, cine credeți că l-a condamnat penal pe Putin pentru GENOCID? Simplu: exact țările în care își fac veacul sataniștii menționați mai sus, adică Franța, al cărui ,,erou”, Napoleon Bonaparte, a tăvălit în războaie întreaga Europă, Germania, cu al său Hitler, care a riscat două războaie mondiale. Nu se poate trece peste Anglia și Spania, ai căror pirați au

colonizat mai mult de jumătatea Planetei. În acest top al morții se găsesc și SUA, care, în slujba păcii, au lansat două bombe atomice. Mai mult, acum războinicii păcii s-au unit sub diverse cupole – NATO, ONU, OMS, UE, BANCA MONDIALĂ – toate mînjite cu sînge nevinovat, genocidele lor fiind ridicate cu tupeu la rang de virtuți.

Ce mai, ,,pacea” creată de ăștia au umplut cimitirele, și toate știrile privitoare la lupta lor pentru pace sînt total paralele cu una dintre cele mai importante porunci ale bunului Dumnezeu: ,,Iubește-ți aproapele!”. Păi, măi fraților, voi ați încercat să faceți pace și cu alte ocazii, prin Vietnam, Iugoslavia, Israel, Irak, Ucraina etc., dar trebuie să fii de-a dreptul idiot încît să poți crede că-ți iubești aproapele rezemîndu-ți tancul de gardul său și că poți obține pacea cu obuzul pe țeavă. Alte comentarii sînt de prisos, dar trebuie să vă spun că această golăneală prin mileniile istoriei m-a umplut de scîrbă. Nu mai vreau să aud de aceste puteri (a se citi putori) de-a dreptul sataniste, care au în plan instaurare unei așa-zise Noi Ordini Mondiale, adică ultimul și cel mai îngrozitor Turn Babel al omenirii.

Se zice că viermii sînt făcuți pentru a fi striviți, dar oare noi, românii, cînd îi vom zdrobi pe toți cei care neau transformat viața într-un calvar? De ce nu acționăm și noi cum a făcut Rusia, cînd, în 2018, a scos în afara legii toate fundațiile Sörös, iar anul trecut a făcut același lucru cu adepții curentului LGBTQ+? Hai să scoatem și noi în afara legii toate partidele politice care au avut în timpul pandemiei o atitudine eminamente PRO-vaccinare! Cum erau ei programați ca, prin vaccinarea ARN-mesager, deci prin modificare genetică, să ne transforme din oameni în oi, iar pentru a conduce turma spre prăpastie ne abureau cu vestea bună potrivit căreia eram pe drumul cel bun, fără a ne da și vestea rea, care preciza că direcția era greșită.

De ce nu sînt duși la balamucul central sau închiși în pușcării cei de la USR, majoritatea dintre ei bursieri Sörös, care ne intoxică cu tot soiul de sfaturi idioate, cum ar fi alăptarea noilor născuți de către bărbați, introducerea în alimentația omului a viermilor, gîndacilor sau lăcustelor, educația sexuală a copiilor chiar și de 4-5 ani ș.a.m.d.? Ce mai, niște nebuni, adevărate pericole sociale care, culmea, și-au denumit secta Uniunea Salvați România, deși ei nu sînt decît niște Ucigași ai Statului Român!

Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare./ Au început pe nervi să ne cam calce/ Ca și-un păduche ce se vrea erou/ Le știm prea bine limba de pumnal ce/ S-ar împlînta chiar și-n Isus, din nou/ Îi simți cum li se varsă fierea-n sînge/ Ne pizmuiesc și cîrîie în gol/ Ei nu știu că Planeta-i poate strînge/ Ca-ntr-un muzeu de monștri, în formol” (,,Fariseii”).

Și, ce credeți că au mai făcut acești viermi de la USR și de pe la alte partide? Pur și simplu s-au dezvinovățit la unison în privința implicării lor în vaccinarea românilor, declarînd că nu știau că vaccinurile nu erau vaccinuri, ci terapii genetice, cu efecte, adeseori, grave, uneori chiar letale. Ni s-a mai spus că ,,Vaccinul nu imunizează, ci îți asigură o mică protecție”, adică un fel de frecție la picior de lemn. Este ca și cum un bolnav de cancer în fază

Orizont limitat

motto: „Deci nu vă îngrijorați” – Matei 6.31

Pănțărușul (pasăre mică, numită și ochiulboului) hibernează în păduri și își intonează bucuros cîntul, chiar dacă afară este frig și zăpada acoperă pămîntul. Se pare că este atît de fericit, încît niciodată vremea rea nu-i poate tăia cu nimic elanul. Comportamentul lipsit de griji al păsărilor i-a pus pe mulți pe gînduri. Aceste creaturi înaripate par să aibă ceva ce noi nu avem, pentru că, de multe ori, seninătatea și bucuria noastră sînt doar de suprafață. Îngrijorarea ne alungă într-o clipă buna dispoziție – nu însă și pe cea a păsărilor, fiindcă ele nu-și fac griji. Nu sînt îngrijorate nici de o penurie de alimente, nici de cotele privind poluarea mediului. „Orizontul lor limitat“ le face să fie extrem de „nepăsătoare“. Noi, oamenii, „gîndim mai departe“ decît păsările și, din acest motiv, sîntem adesea deprimați. Totuși, nu gîndim suficient de departe! Aceasta este, de fapt, problema! Rămînem blocați în limitele lumii noastre vizibile.

De multe ori, Dumnezeu nu are loc în gîndurile noastre. Ajutorul și purtarea Lui de grijă sînt concepte neclare pentru mulți, dar nu trebuie să rămînă așa! Cine crede în Domnul Isus devine un copil al lui Dumnezeu. El poate privi cu încredere la Dumnezeu ca la Tatăl său și își poate lăsa grijile în seama Lui. Acest lucru aduce în inimă bucurie și alungă grijile.

terminală și-ar lua pe el un flanel, pentru a se proteja de umbra răcoroasă. Păcat că mulți români au căzut victime ale acestei cacealmale, unii dînd chiar șpagă să se vaccineze printre primii, și asta în timp ce sataniștii susțin că nici usturoi n-au mîncat și nici gura nu le miroase. Oricum, povestea nu se termină acum și așa, pentru că, după faptă vine și răsplată, adică sataniștii vor fi trași la răspundere pentru acest... GENOCID, ce se vrea a fi ultimul din istoria omenirii. Noi, toți românii, putem depune o plîngere penală la Parchetul de pe lîngă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva tuturor instituțiilor statului și a guvernanților care s-au implicat sub diverse forme în administrarea crizei pandemice din perioada 2019-2023, în urma căreia întreaga națiune a avut de suferit, dezastrul vaccinării continuînd să-și producă efectele și în prezent.

Așadar, citiți, completați și semnați plîngerea penală următoare, ce urmează a fi expediată către instituția menționată mai sus:

Domnule Prim-Procuror, Subsemnatul (a)... (CNP...), domiciliat în..., în calitate de cetățean român, născut și crescut într-un mediu dominat de Adevăr, Dreptate și, nu în ultimul rînd, Credință în existența și puterea divină a bunului Dumnezeu, vă solicit să dispuneți începerea urmăririi penale împotriva..., cărora le aduc acuzația de GENOCID (Art. 438, pct. 1, lit. a, b, c, d/ Cod Penal), acest demers fiind activat din următoarele MOTIVE... (va urma)

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Cobalt sîngeros. Munca sclavilor în mine înflorește în Africa

În urmă cu un secol și jumătate, civilizația occidentală s-a îmbogățit în colonii africane, obținînd profituri de miliarde din resursele naturale și din munca sclavilor ce proveneau din rîndul locuitorilor. Astăzi, Africa continuă să atragă corporații străine, dar acum acestea nu sînt interesate de aur și diamante, ci de minerale rare precum cobaltul, un metal necesar producției de smartphone-uri și vehicule electrice. Mai mult de jumătate din rezervele lumii din acest mineral toxic sînt ascunse în solurile Republicii Democrate (RD) Congo, o fostă colonie belgiană unde, în ciuda abolirii sclaviei, munca sclavilor continuă pînă în zilele noastre. Citiți în rîndurile ce urmează despre modul în care minerii congolezi mor în minele de cobalt, iar companiile din SUA și China se îmbogățesc din extracția metalului rar.

Trecutul colonial

Congo este una dintre cele mai sărace țări din lume, a doua țară ca mărime din Africa, o fostă colonie a Regatului Belgiei. La începutul secolului trecut, Congo era colonia personală a regelui Leopold al II-lea, perioadă în care cauciucul era produs într-un mod activ. În acele timpuri, regele era apreciat, dar în prezent Leopold este considerat a fi responsabil pentru numeroase atrocități, suferințe și decese a milioane de congolezi.

Pentru nerespectarea normei de colectare a cauciucului, atît adulții, cît și copiii s-au ales cu mîinile tăiate. Aceasta a fost un fel de „șmecherie”, deoarece pedeapsa de drept era cea cu moartea, iar mîna tăiată era dovada morții vinovatului. Munca copiilor era practicată și în Congo, iar mii de copii au murit din cauza bolilor în școli speciale închise, unde au fost învățați fie să lucreze, fie să lupte. Rata mortalității în aceste „lagăre de concentrare pentru copii” a ajuns la 50-60%.

Pe lîngă cauciuc, în Congo, bogat în minerale, au fost extrase și diverse metale rare. De exemplu, uraniul a fost folosit pentru a crea bombe atomice de Robert Oppenheimer. Ulterior, în 1945, aceste bombe au fost detonate de forțele aeriene ale Statelor Unite peste orașele Hiroshima și Nagasaki, ucigînd și mutilînd zeci de mii de japonezi.

Mineral important

Acum, industria minieră este una dintre principalele surse de venit pentru RD Congo. Taxele pentru companiile miniere au reprezentat 46% din veniturile guvernamentale în 2019. Cele mai importante minerale extrase astăzi în RD Congo sînt cuprul și cobaltul. Cuprul este folosit în producția de cabluri electrice, iar cobaltul este folosit pentru bateriile litiu-

ion, bateriile pentru smartphone-uri, consolele de jocuri, laptopuri, smartphone-uri și tablete, ceasuri inteligente și vehicule electrice, inclusiv Tesla. Datorită cobaltului se dezvoltă industriile de înaltă tehnologie ale lumii. Producția globală de cobalt în 2022 a fost de 166,2 mii tone, în toată Africa – 117,3 mii tone, dintre care 111,3 mii tone în Congo.

Rezervele de cobalt din RD Congo, un metal toxic argintiu subprodus al exploatării cuprului și nichelului, reprezintă pînă la 60% din rezervele dovedite ale lumii. Profiturile din minerit merg către guvernul congolez, revînzător de minerale artizanale către companiile străine de exploatare a metalelor (în principal chineze). Indicii bursieri de cobalt sînt în continuă creștere. După cum raportează The New York Review of Books, economia țării este construită în jurul minelor, iar oficialii primesc mită de la intermediari străini care revînd drepturile miniere. Locuitorii de rînd nu primesc practic nimic din „dezvoltarea” fondurilor bugetare, se arată în publicație. „Autoritățile nu primesc nici un stimulent să schimbe ceva”, notează jurnaliștii americani.

Munca de sclav

Condițiile de muncă pentru mineri din RD Congo sînt asemănătoare cu cele ale sclavilor, spune Siddhartha Kara, cercetător la Școala de Sănătate Publică de la Harvard. După cum scrie NPR, RD Congo are mai multe rezerve de cobalt decît restul planetei, dar acesta este exploatat de mineri artizanali – lucrători independenți care fac „lucrări extrem de periculoase pentru cîțiva dolari pe zi”. Localnicii îi numesc creuseurs (în franceză „săpători”). „Imaginați-vă că vă plimbați prin unele dintre aceste zone miniere și vă întoarceți în timp cu cîteva secole”, spune Siddhartha Kara. „Oamenii lucrează acolo în condiții inumane, istovitoare și degradante. Ei folosesc lopeți, bucăți de armătură pentru a tăia și săpa în șanțuri, găuri și tuneluri pentru a colecta cobalt”.

Metal toxic

Minele au devastat peisajul RDC – milioane de copaci au fost tăiați, aerul a fost puternic poluat cu praf și nisip, iar apa a fost otrăvită de deșeurile toxice de la fabricile de minereu. În jurul lor se află mii de barăci făcute din bucăți de metal și gunoaie, în care supraviețuiesc sute de mii de oameni.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

În timpul sezonului ploios, din cauza conținutului ridicat de metale din sol, pămîntul devine verde, notează The New York Times. De obicei, solul este roșu-maroniu. „Cobaltul este toxic la atingere și la respirație, iar sute de mii de săraci congolezi îl ating și îl inhalează în fiecare zi. Mame tinere cu bebeluși în brațe inhalează acest cobalt toxic”, adaugă Siddhartha Kara. Multe dintre minele artizanale din RDC se prăbușesc, provocînd o avalanșă de pietriș care zdrobește oamenii. Mii de oameni și-au pierdut membrele, iar mulți dintre ei au primit de la stat bare metalice în loc de proteze. „Cele mai grave lucruri se întîmplă cînd se sapă tuneluri. Probabil că sînt 10-15 mii de tuneluri săpate manual de mineri artizanali. Nu au suporturi, puțuri de ventilație, ancore și altele asemenea. Aceste tuneluri se prăbușesc tot timpul, îngropînd de vii pe toți cei care se află acolo, inclusiv copiii. Este o moarte aproape imposibil de imaginat. Am întîlnit mame care tremurau de durere și vorbeau despre copiii lor îngropați

de vii într-un tunel prăbușit”. Copiii sînt forțați să lucreze în minele de cobalt din Congo începînd cu vîrsta de 4-5 ani. Mulți dintre ei, din cauza lucrului cu metale nocive și praf toxic, dezvoltă probleme cronice de sănătate, se îmbolnăvesc și mor. Majoritatea acestor copii își vor petrece întreaga viață în mine, la fel ca și părinții lor. În același timp, minerii sînt asupriți de așa-numitele comandouri – bandiți înarmați care răpesc copii în alte părți ale RDC și îi aduc în mine. Sclavii își dau salariile asupritorilor – doar unul sau doi dolari pe zi. „Corupția permite ca această groază să se întîmple. RD Congo este o țară sărăcă și sfîșiată de război, care a suferit de pe urma comerțului cu sclavi de sute de ani. Cînd marile corporații străine vin fluturînd bulgări de bani, este ușor să ne imaginăm corupția care există aici”, spune Siddhartha Kara.

Situația trebuie să se schimbe

Primul președinte ales democratic în Congo în 1960, Patrice Lumumba, a promis că va folosi veniturile din vastele sale rezerve în beneficiul poporului. Șase luni mai tîrziu a fost răsturnat de la putere, ucis, tăiat în bucăți, dizolvat în acid și „înlocuit cu un dictator care a vîndut rezervele Congo cui dorea el”.

Nu doar europenii și americanii fac bani din metalele congoleze. Majoritatea minelor din RDC aparțin Republicii Populare Chineze. În 2009, fostul președinte Joseph Kabila a semnat un acord cu China pentru accesul la concesiuni miniere în schimbul angajamentelor de a construi drumuri, spitale, școli. Oamenii de afaceri chinezi au ajuns să controleze 15 din cele 19 concesiuni de minerit de cupru și cobalt. China ar putea controla pînă la jumătate din piața bateriilor pentru smartphone-uri și laptopuri.

După publicațiile din mass-media occidentale despre ororile minelor congoleze și îndoielile multor cumpărători de cobalt (de exemplu, Apple), autoritățile RD Congo au promis că vor analiza problema muncii copiilor. Cu toate acestea, țara conține încă „o mină de cobalt artizanală, în carieră deschisă, de mărimea a două terenuri de fotbal, plină de copii”. Albert Mutawa, managerul minei, susține că guvernul nu alocă bani pentru școli, așa că părinții își trimit copiii la mine. Cînd autoritățile locale au mărit de șase ori taxa de școlarizare (pe care puțini părinți și-au putut permite), mulți copii au fost trimiși în mine, a raportat ABC TV. Majoritatea băieților care lucrează la mina Mutawa au între 12 și 16 ani, și trebuie să tîrască saci de 40 de kilograme de pămînt bogat în cobalt de-a lungul pereților minei și să le încarce în vehicule. Este nevoie de 1.200 de saci de cobalt pentru a umple un camion, fiecare echipaj umple două camioane –fiecare băiat trebuie să transporte aproximativ 240 de saci. Ei primesc mai puțin de un dolar pe zi. După ce cobaltul este încărcat în mașini, băieții de cinci sau șase ani aruncă pungile goale înapoi în groapă. Situația este agravată de situația politică instabilă. Multe zone din Republica Democratică Congo sînt cuprinse de teroare de bandele armate paramilitare locale. Unul dintre cele mai odioase grupuri este M23, format din tutsi care au fugit de genocid. În RDC operează și alte grupuri rebele, Forțele Democratice Aliate (ADF) și Cooperativa de Dezvoltare Congo (CODECO). În ciuda lozincilor zgomotoase, de facto aceste asociații sînt grupuri de bandiți. Grupurile armate din diferite părți ale țării primesc sprijin din partea statelor vecine – Rwanda, Uganda și Burundi. N.K.

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS booK coNSulTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MANpRES DISTRIbuTIoN SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSN 1220 – 7616.