România Mare, nr. 1727

«TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Politica reprezintă arta de a sta la pîndă.

CornELIU VADIm TUDor

Celălalt

Prima organizare socială a oamenilor s-a petrecut prin epoca fierului. Atunci au ieșit din peșteri, unde stăteau organizați pe familii, acestea s-au unit și au format un trib. Apartenența la un trib însemna că simțeai, gîndeai și acționai la fel cu ceilalți. Pe toți îi uneau aceleași idealuri, toți munceau la fel, toți gîndeau la fel. Problemele au început cînd oamenii din triburi au început să se întîlnească unii cu alții pe la vînători, poate pe la petreceri, sau apărîndu-se împotriva dușmanului comun. Atunci triburile s-au unit și au dat naștere regatelor. La noi, de treaba asta s-a ocupat Burebista.

Ce vreau să spun este faptul că oamenii au fost mereu tentați să se adune cu cine se aseamănă. În aceste condiții, apare „celălalt”. Celălalt e întotdeauna adversarul. Are alte valori, are alt stil de viață, muncește altfel, gîndește altfel, zîmbește altfel, e altfel, e... celălalt. Simpla lui vedere are darul de a-ți întuneca judecata. Orice gest al lui e o provocare, orice zîmbet – o batjocură, orice cuvînt – o insultă. Ajungi să-ți dai seama că un om nu e ca tine, că

nu e din tribul tău doar privindu-l pe stradă cum e îmbrăcat, cum merge, cum se comportă, cum arată. Dintr-o privire ști ce iubește, ce disprețuiește și îți vine să mături cu el pe jos. Tu îl consideri un prost, un ignorant, un imbecil și nu înțelegi cum un om poate fi astfel. El te consideră pe tine la fel, fii liniștit. Fiecare dintre voi încearcă să impună celuilalt stilul său de viață și adevărurile sale. Dacă nu reușește, atunci încearcă prin vot să trimită în fruntea obștii oameni din tribul său, care să-i reprezinte interesele și să le pună pumnul în gură celorlalți. Asta se întîmplă în democrație prin vot, iar în dictaturi prin violență.

Cum noi, în civilizația occidentală, trăim într-o democrație, dar tot niște tribali rămînem în felul în care ne raportăm și-l tratăm pe celălalt, publicația britanică The Guardian, una foarte progresistă de felul său, a descoperit că în istorie crizele au împărțit alegătorii europeni în cinci „triburi”. Astfel, atitudinile față de climă, migrație, tulburările economice globale, Ucraina și Covid vor domina alegerile din acest an, arată cercetările ziariștilor de la prestigiosul jurnal.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE –DEZIDERAT ȘI ÎNFĂPTUIRE (1)

O lecție de istorie

Miercuri, 24 ianuarie, marcăm ziua cînd, acum 165 de ani, întrun elan național, pe trunchiul unei conjucturi internaționale favorabile (cît de cît), Moldova și Țara Românească s-au unit într-un singur stat – prima victorie definitivă a poporului român, în plan politic și administrativ –pecetluită cu victoria finală, de peste 59 de ani – 1 Decembrie 1918 – Marea Unire de la Alba Iulia. Pentru că, în fiecare sfîrșit de ianuarie sîntem datori să rememorăm marea izbîndă de la 24 ianuarie 1859, omagiind efortul și capacitatea înaintașilor noștri în a învinge obstacole naționale și internaționale întru realizarea visului cosmic de a fi toți românii sub același spectru al românismului, o facem și în acest an. După ce, în anii precedenți, am abordat subiecte în mijlocul cărora se găseau descrieri generale ale dublului act de la 5 ianuarie (Moldova) și 24 ianuarie (Muntenia) – date calendaristice cînd Alexandru Ioan Cuza a fost ales Domnitor, în ambele Principate Române, precum și materiale axate pe conturarea și creionarea unor personaje principale din această epopee națională (A.I.Cuza, Mihail Kogălniceanu, Elena Cuza etc.), de data aceasta – grație dezvoltării

unei istoriografii elaborate, centrate pe aspecte mai puțin bătătorite din angrenajul sofisticat al realizării acestei uniri, voi aborda o tematică mult mai incitantă, bazată pe elemente fie controversate, fie care aruncă o altă lumină asupra evenimentelor, accentuînd sau diminuînd anumite acțiuni, revendicînd sau, dimpotrivă, denunțînd ceva.

Ne-am obișnuit ca, atunci cînd vorbim sau scriem despre actul Unirii de la 24 ianuarie 1859, să reliefăm doar prestația locală, ca să zic așa, exagerînd rolul factorului național în realizarea unirii, rupîndu-l total de conjunctura internațională, de Înalta Poartă și de Puterile garante, fără de care idealul românilor din Principate, de a constitui un Stat unitar, s-ar fi îndeplinit cine știe cînd, și cine știe cu ce pierderi materiale și sacrificii umane. Fenomenul descris mai sus a fost vizibil în perioada în care se dorea un fel de cosmetizare a complicatului proces (politic și administrativ) autohton, făcîndu-ne să percepem că demersul acestuia s-a datorat, într-o măsură covîrșitoare, elementelor din interior, spiritului revoluționar și, evident, curajului civic al unor pături sociale, avînd în frunte o mînă de conducători dîrzi și devotați cauzei unirii.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

24 ianuarie 1859

Albește iarna munții-mpovărați De-acea povară purificatoare, Și scutură din brazi mărgăritare Peste imperiul Munților Carpați.

Se-adună cerbii-n cete, la izvor, Cînd crapă-n munții reci de dimineață, Bînd apa rece-ascunsă pe sub gheață, Subțire, alunecînd ca un fuior.

Sfîrșitul de Gerar ne-aduce-n dar Emblema ce-o avem ca pomenire –Țara – pecetluită prin Unire, În acel an cu dublu calendar.

Unirea, ce ne-a fost un azimut Spre țelul Principatelor Române, A fost un vis din care ne rămîne Și peste veacuri, dorul de-nceput.

Acel elan, de oameni ne-nfricați, Ce-au înfruntat imperii și destine

Doar pentru-a rupe chingile străine

Ce sugrumau românii, toți ca frați.

Astăzi, cu gîndul la acei eroi

Care-au știut ce-i Țara și menirea

Avînd un singur mare crez – UNIREA, Să-ngenunchem la Patrie și noi,

Și, pentru-o zi măcar să ne-nchinăm La harta Țării, ca la o icoană, Deși avem deschisă iar o rană Cu Basarabia, pe care n-o uităm!

Unirea să trăiască prin cuvînt, Cît viața va pulsa în omenire!

Sub fald de Tricolor, pentru Unire, Să ne legăm prin trainic jurămînt!

GEO CIOLCAN

RESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

 EM-IL 76  9 Jirinovski patinează pe rotile  CUrS – SCUrSUrA sociologiei româneşti  Dudu Ionescu a sîngerat ca la Mărăşeşti  Madam Sacîz

PArTEA I

 Acum este clar ca lumina zilei că Emil Constantinescu a pierdut şi sprijinul politic intern, şi sprijinul politic extern. Despre cel intern nici nu e nevoie să mai vorbim: personajul e băgat pînă la urechi în afacerile murdare coordonate de la cîţiva metri de el, din Palatul Cotroceni. Normal, n-a pus el, direct, mîna, fiindcă nici nu era nevoie de aşa ceva, dar de pus botul l-a pus, asta e sigur. Să nu se fi întrebat Em-IL 76 de unde tot vin găleţile de bani ale unui protocol cu mult mai scump decît limitele prevăzute de Lege? Individul şi-a forţat norocul prea tare (pe linia „Mă bucur de un suficient de mare sprijin popular!“), dar coarda a pleznit şi l-a lovit în ocarină. În ceea ce priveşte străinătatea, singura Ţară care contează, deocamdată, este America – or, americanii s-au săturat de Emil Constantinescu ca de emigranţii mexicani, încă de la începutul anului, din cel puţin 4 motive:

1) A fost neputincios în rezolvarea crizei politice, pe care întîi a negat-o; 2) A permis pătrunderea ruşilor pe piaţa românescă de petrol, prin LUKoIL (sugestivă e amînarea, pe 25 de ani, a datoriei pe care o are PETroTEL faţă de BANCOREX, de 50 de milioane de dolari); 3) Acordul cu Bell Helicopters este ţinut de acelaşi Constantinescu în sertar, pentru a stoarce comisionul lui personal şi a se da mare în iulie, cînd va paşte iarba din faţa Casei Albe; 4) A participat la mai multe reuniuni alături de resturile Mişcării Legionare. Emil Constantinescu este un cadavru politic. Recentul scandal de contrabandă a fost bomboana pe colivă, un şah-mat la preşedinte. Francmasoneria îl împinge de zor, din spate, pe Petre Roman-Neulander care, dacă Emil Constantinescu va fi suspendat din funcţie, ar deveni, automat, preşedintele Ţării. Ar fi o catastrofă şi o ruşine teribilă pentru Poporul Român, să fie condus de 2 evrei, succesiv.  N-ar fi reuşit Opoziţia în 4 ani să-i paradească pe şmecherii ăştia din Coaliţie aşa cum şi-au făcut-o singuri, cu mîna lor, în numai 4 luni. În fond, C.D.r şi U.S.D. sînt într-un război permanent, care n-a încetat nici măcar o zi. Numai că furtuna BIŞNIŢEI va mătura ambele grupări mafiote, fiindcă sînt amestecaţi nu numai cei de la Preşedinţie, P.N.Ţ.C.D. şi P.n.L., ci şi Traian Băsescu, Victor

Babiuc, Bogdan Baltazar ş.a. Ajunge numai ca Serviciile Secrete să arunce pe piaţă dovezile cu privire la mita şi fărădelegile lui Neulander, în special înregistrarea momentului cînd a primit 3 milioane de dolari gheață, din partea firmei Airbus, prin agentul dublu Vasile Damian (ce-o căuta ăsta în calitate de „corespondent“ din Franţa al Antenei 1?) – şi cariera Băiatului Fără Gît va lua sfîrşit, fulgerător. Fiindcă occidentalii nu-s proşti să-şi dea cu stîngu-n dreptul, nu pariază pe mîrţoage şi nu se încurcă deloc cu infractori, care le-ar putea crea mari probleme. Pacientul de la Plătăreşti acuză P.r.m.ul că ar fi adus prejudicii imaginii României, ceea ce e o minciună de copil întîrziat mintal – adevăratele prejudicii le-a adus el, atunci cînd a acuzat Statul Român că ar fi încălcat embargoul impus Iugoslaviei (?!).  Aşteptăm dezvăluirile promise de Victor Ciorbea. Acesta a fost văzut luni, 27 aprilie, în jurul orei 22, ieşind din redacţia ziarului „România liberă”, însoţit de Ana Blandiana şi de P.M. Băcanu. Cu siguranţă că pun ei ceva la cale...  Mafia de la PrImA TV face eforturi disperate pentru a-1 salva măcar pe Nini Săpunaru: timp de două seri cea mai proastă emisiune de ştiri din Ţară, „Focus”, 1-a desemnat pe hoţul din Focşani drept „Omul zilei”, iar vineri, 1 mai, Horia Alexandrescu 1-a invitat aşa, hodoronc-tronc, la ghiveciul lui călugăresc „Starea de veghe”, unde, zice el, n-au ce căuta papagalii (?!), dar ciorile sînt binevenite, evident. Başca faptul că se amestecă, de-a valma, şi se calcă pe picioare preoţi cu cîntăreţe de şantan, agenţi secreţi cu fotbaliatori etc. Horia cică-i deştept şi uns cu toate alifiile, îşi pregăteşte o ieşire dibace din tot rahatul ăsta, îl va trăda pe Constantinescu aşa cum 1-a trădat pe Iliescu, după trădarea lui Ceauşescu, în curînd va exclama: „Ce v-am spus eu? Păi eu am atras atenţia încă de acum cîteva luni” etc, etc. Ăsta-i Horia, băiat deştept, talentat, dar la lecţia despre caracter a lipsit, tocmai palma ţigări în toaleta şcolii.  Ziarul german „Frankfurter Rundschau“ nu-l mai slăbeşte deloc pe Radu Vasile: „Un om ambiţios, care nu a renunţat niciodată la obiceiul de a-i săpa pe alţii“.  O opinie optimistă despre viitorul fostelor Ţări socialiste emite ministrul de Finanţe de la Varşovia, Leszek Balcerowicz: „Nu numai Polonia, ci întreaga regiune central şi est-

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Alături de un om numit Vladimir Ilici (II)

Dragoste de natură, severitate față de sine

Din amintirile Nadejdei Konstantinovna Krupskaia predilecţie pentru opera lui Wagner. De obicei, însă, pleca după primul act. Detesta zgomotul – nu mă refer la cel al străzii pline de oameni al mulţimii, al marelui oraş. În casă nu-i plăcea de fel gălăgia.

Lenin vedea bine la depărtare şi se întrecea adeseori cu mama mea, care avea şi ea vederea bună. Cu o memorie vizuală excelentă, ţinea minte cu uşurinţă feţele oamenilor, paginile şi rîndurile din cărțile citite. Reţinea de îndată şi pentru multă vreme tot ceea ce vedea, fără să uite amănuntele.

Era un mare iubitor al naturii. Îi plăceau munţii, pădurea şi apusul soarelui. Ştia să aprecieze armoniile de culori. Totuşi acorda foarte puţină atenție îmbrăcăminţii sale. Bănuiesc că nici nu băga de seamă culoarea cravatei. De altfel, cravata însăşi însemna pentru el o necesitate incomodă.

Auzea bine cu ambele urechi, desluşea uşor pînă şi şoaptele. Se orienta fără dificultate în locuri necunoscute, ghicind cu uşurinţă, după ureche, distanțele şi direcţia sunetelor. Memora şi reţinea corect cele auzite, redîndule întocmai. Cred că memoria lui auditivă era tot atît de dezvoltată ca şi cea vizuală. Îi plăcea muzica, însă îl obosea foarte mult. Asculta concentrat. Avea o

Avea simţul muzicii şi era înzestrat cu o memorie muzicală bună. Instrumentele lui preferate erau vioara şi pianul. Dacă era în stare să descifreze o partitură, nu ştiu. Baletului îi prefera opera, îi plăceau, în special, sonatele „Patetica“ şi „Apassionata“, cît şi „Aria toreadorului“. La Paris mergea cu multă plăcere la diferite concerte. Dar de asemenea bucurii am avut prea puţin parte în viaţa noastră. Îl atrăgea, de asemenea, teatrul şi îl impresiona puternic. În Elveţia am văzut împreună piesa „Cadavrul viu“. Nu era pretenţios la mîncare; mînca tot ce i se dădea. În cameră nu suporta florile de grădină, în special cele cu miros tare, dar îi plăcea să aibă flori de cîmp şi, în general, verdeaţă. Îmi amintesc cum odată, în 1922, l-am surprins adăugînd apă călduţă într-un vas în care pusesem nişte ramuri cu muguri înfloriţi. Era primăvară şi lui îi plăcea mirosul de primăvară.

europeană se mişcă, cu o viteză incredibilă, spre un viitor al spiritului întreprinzător şi al comunicării“. Să dea Dumnezeu, deşi auzim asta de aproape 9 ani...  Ştiţi cum se relaxează Vladimir Jirinovski? Pur şi simplu se dă cu patinele cu rotile, prin Piaţa Roşie de la Kremlin, înconjurat de gărzile sale de corp! Trebuie să recunoaşteţi că jogging-ul făcut de Bill Clinton păleşte faţă de cursele şi virajele lui Jirinovski, care, dacă nu cade puţin în nas, n-are nici un farmec.  Un căpitan S.P.P., în vîrstă de cca. 40 de ani, înalt, care lucrează acoperit, mai mult prin străinătate, a mărturisit unei cunoştinţe: „Acum i-o coacem şi colonelului Ilie Merce!“. Individul este un ucigaş profesionist, numai cu aşa ceva se ocupă. Cineva, care i-a vizitat garsoniera din Bucureşti, relatează că acest killer are acolo un bar cu perete dublu, în spatele căruia se află un adevărat arsenal: puşti, pistoale-mitralieră, grenade, pumnale etc. Am mai aflat că respectivul căpitan deţine mai multe casete compromiţătoare cu unii politicieni, în special cu Petre roman. Dacă mai are multe bestii de-astea, S.P.P.-ul se îndreaptă către auto-desfiinţare.  Zilele trecute, în cadrul unei festivităţi organizate la Poiana Braşov, cunoscutul realizator de Televiziune Emanoil Isopescu a primit „Premiul PRO TV“ pentru emisiunea sa „Urmărire generală“. Organizatorii l-au întrebat dacă, aşa cum se obişnuieşte, doreşte să mulţumească cuiva. „Da – a răspuns Isopescu – le mulţumesc lui Stere Gulea, Răzvan Popescu şi Alinei Mungiu, care mi-au dat posibilitatea să iau acest premiu!“ (aluzie la cîinoşenia cu care cele trei gloabe i-au dat afară din TVr pe cei mai redutabili profesionişti, înconjurîndu-se de tot felul de licheluţe murdare.  Incalificabilă ieşirea CUrS-ului, care a difuzat un Barometru de Opinie MINCINOS, unde se fac estimări şi cu privire la alegerile pentru funcţia de primar-general al Capitalei – or, în condiţiile în care cele mai multe partide nici măcar nu şi-au anunţat, oficial, candidaţii, graba lui Dorel Abraham e suspectă. La fel de suspectă (dar nici nu avem pretenţii la altceva!) este campania electorală pe care TVr i-o face, la emisiunea de Ştiri de la ora 20, lui Viorel Lis, pe care îl prezintă în vizită de lucru prin tot felul de blocuri de locuinţe, înconjurat de o suită de vreo 20 de aplaudaci, unii cu cască şantierească pe cap, exact ca un alai al lui Ceauşescu. Ce-i asta, fraţilor? În ce Ţară se mai petrec atîtea încălcări grosolane ale Legii? (va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 8 mai 1998)

Avea o fire optimistă. În Siberia şi în Franţa a fost mult mai nervos ca de obicei. Suferea de insomnii groaznice. Dimineţile nu se simţea bine, deoarece noaptea adormea tîrziu şi dormea prost. În Elveţia i-a mers mai bme, ca urmare a vieţii ordonate pe care o ducea, însă în Franţa am trăit anapoda. Discuţiile ţineau pînă noaptea tîrziu, ca şi în Siberia, de altfel. În Siberia, înainte de sfîrşitul termenului de deportare, a fost nervos şi mai iritabil ca niciodată, temîndu-se de o eventuală prelungire a exilului. Atunci a şi slăbit. Dar nu avea stări de melancolie sau de apatie. Schimbările de dispoziţie erau întotdeauna motivate. Starea lui obişnuită era de concentrare intensă. În timpul discuţiilor, cu excepţia cazurilor cînd era nevoie să se stăpînească, vorbea întotdeauna răspicat, fără menajamente, neţinînd seamă de nimeni. În conversaţiile cu cei din jurul său dovedea foarte mult tact. Avea o fire impresionabilă şi reacţiona foarte prompt. Cînd se emoţiona, chipul său devenea palid. Era foarte sever cu sine, avînd un dezvoltat spirit autocritic. Ura însă introspecţia şi sterilele frămîntări sufleteşti. Cînd era foarte agitat, lua cîte un dicţionar şi citea, uneori, ceasuri întregi.

A fost un om care a luptat, toată viața lui, cu curaj şi îndrăzneală.

Sfîrșit

„MAGAzIN

Din culisele istoriei

Munteni și moldoveni la asediul Vienei (I)

La sfîrşitul lunii martie 1683, în tabăra de vară de lîngă Adrianopol domnea agitaţia caracteristică pregătirilor pentru o mare expediţie. Toată armata otomană, înzestrată cum rareori se văzuse pînă atunci, era gata să se arunce din nou asupra Europei

Deşi ajuns la o vîrstă înaintată, marele vizir Kara Mustafa paşa nu se putea lauda că poseda nici inteligența şi nici faima socrului şi înaintaşului său, temutul sadrazam (mare vizir) Köpnülü. În schimb, orgoliul, ambiţia şi înclinația lui pentru glorie nu cunoşteau margini. Asemenea califilor, visa să întindă umbra stindardului verde al Profetului asupra întregului ţărm al Mediteranei. Era convins că Allah îl alesese tocmai pe el să realizeze, pentru distratul şi leneşul Mahomed al IV-lea, ceea ce nu reuşiseră sultanii Mahomed al II-lea şi Soliman cel Măreţ. Deocamdată însă îi stătea în cale împăratul Leopold I. După ce îl va distruge, lovindu-l în inima imperiului său, Viena, se gîndea să coboare în cîmpiile Italiei.

Pentru a-şi realiza visul, bătrînul sadrazam nu cruţase nici un efort. La ordinul marelui vizir trebuiau să-şi unească ostile cu cele ale sultanului și domnii Moldovei şi Ţării Româneşti. Ba mai mult, lui Duca Vodă al Moldovei i se ceruse încă din februarie 1683 să trimită la Constantinopol un mare număr de care.

„Sire, salvaţi imperiul!“

Vestea mobilizării forţelor otomane se răspîndise cu iuţeala fulgerului în toate colţurile lumii. Febra pregătirilor pusese în mişcare popoare, principi, armate, pentru că nici unul dintre popoarele ameninţate nu dorea biruinţa Semilunii. Nici chiar vasalii Porţii nu erau dispuşi să contribuie la victoria armatelor sultanului. Domnii ţărilor române, şi mai ales Şerban Cantacuzino, erau cel mai puţin înclinaţi s-o facă. Din umbră, fără a se compromite faţă de Poartă, Şerban Cantacuzino iniţiase deja o serie de acţiuni pentru a slăbi puterea acesteia. În 1651 începuse tratative cu imperialii la Constantinopol şi Bucureşti, în vederea unor acţiuni comune antiotomane. Emisari ai lui Leopold trimişi către Constantinopol şi Cracovia străbăteau nestingheriţi pămîntul Țărilor române. Dar tratativele pentru unirea forţelor creştine se desfăşurau anevoie, în vreme ce pericolul invaziei otomane în inima Europei creştea de la o zi la alta.

şi 700 de studenţi, împărţiţi în trei companii comandate de colonelul baron de Weltz şi de rectorul Universităţii. Zile şi nopţi de-a rîndul, în Viena se lucrase la palisade, pentru întărirea fortificaţiilor. Între timp însă, turcii trecuseră Dunărea şi se apropiau ameninţători de oraş. La rîndul lor, tătarii dăduseră foc la toate satele şi oraşele de la ţărmurile Dunării şi pînă în munţi, pustiind totul în calea lor. La 14 iulie 1683, armata padişahului îşi fixase tabăra chiar sub zidurile Vienei.

După evaluările contemporanilor circa 200.000 de turci ocupau poziţia unei imense semilune, de pe malul drept al Dunării şi pînă la Heiligenstadt şi Nussdorf. Trupele române, al căror efectiv se ridica la 6.000 de oameni (4.000 de munteni şi 2.000 de moldoveni), au fost aşezate în flancul stîng, spre Dunăre. Mai tîrziu, prin 22 iulie, Şerban Cantacuzino cu ostaşii săi a fost mutat în păduricea de la Schönbrunn.

Legături secrete

După sosirea în tabăra turcească, românii și-au continuat drumul spre Viena împreună cu întreaga armată. Marele vizir nu avea însă prea mare încredere în fidelitatea lor. De aceea, în marşul spre capitala imperiului, ei nu au fost angajaţi în nici o bătălie, misiunea lor constînd doar în a construi poduri. Ceva mai tîrziu, în vremea cînd se aflau în partea de sud-vest a oraşului, în păduricea de la Schönbrunn, muntenii şi moldovenii s-au ocupat cu tăiatul lemnelor necesare frontului. Ajunşi sub zidurile Vienei, ei au luat poziţie în flancul stîng, spre Dunăre. Aici, sub supravegherea trupelor turceşti, comandate de Kara Mahomed din Mesopotamia şi a unor trupe tătăreşti, trebuiau să construiască poduri peste Dunăre, pentru ca armatele otomane să poată trece pe celălalt mal al fluviului, unde se afla oastea austriacă comandată de Carol de Lorena. Dacă acesta ar fi fost alungat de acolo, Viena ar fi fost complet încercuită.

care făcea legătura înrtre insula mare a Dunării şi malul apropiat al cetăţii imperiale, fusese distrus de către generalul Schultz. Marele vizir a poruncit celor doi domni români să-l repare. În timp ce ostaşii români începuseră lucrările de reparaţii, Carol de Lorena a dat ordin generalului Heissler, colonelului Ricciardi şi locotenent colonelului Ludovico Archinto să deschidă focul asupra lor. Dar bateriile imperiale n-au apucat să tragă decît cîteva salve, că românii, conform înţelegerii cu Kunitz, au şi părăsit lucrul, lăsînd podul neterminat. Atitudinea lor nu a trecut însă neobservată şi marele vizir a poruncit paşei din Bosnia şi celui din Magnezia să-i supravegheze îndeaproape. Cu toate acestea, o scenă asemănătoare s-a petrecut şi la 30 august. După ce lucraseră o noapte întreagă la un pod, românii au părăsit lucrul la primele salve trase de artileria imperială. Acţiunile celor doi domni români, şi îndeosebi ale lui Şerban Cantacuzino, nu s-au limitat numai la atît. Înfruntînd cele mai grave riscuri, domnul muntean a întreţinut o vastă reţea de spionaj, care acţiona în favoarea imperialilor. Prin mijlocirea sa, rezidentul Kunitz trimitea cu regularitate informaţii în cetate despre situaţia din tabăra otomană. Unul dintre spionii acestuia, Iacob Heider, travestit în haine turceşti şi condus prin tabăra otomană de oamenii lui Şerban, preda cu regularitate Habsburgilor scrisorile lui Kunitz, pe care, pentru mal mare siguranţă, le ascundea în ceară topită. Nici după ce Heider a fost prins de turci, Şerban nu a renunţat la această activitate. La rugămintea lui Kunitz, el s-a angajat să îmbrace pe un alt spion al acestuia în haine muntene şi să escorteze cu propria sa gardă pe toţi cei ce duceau scrisori „pentru serviciul împăratului“. În schimbul acestor servicii, el a cerut ca, atunci cînd trupele sale vor fi nevoite să lucreze la poduri, imperialii să nu tragă asupra ostaşilor, ci în aer, pentru a le oferi pretextul de a părăsi lucrul. La rîndul său, el a promis că în momentul în care vor trebui să tragă asupra cetăţii tunarii români îşi vor încărca tunurile cu paie.

Vădind un admirabil curaj, Şerban Cantacuzino nu s-a mulţumit numai să înlesnească corespondenţa lui Kunitz. El însuşi a trimis asediaţilor, prin ştafetele sale personale, informaţii şi indicaţii preţioase, fapt ce a contribuit mult la ridicarea moralului apărătorilor Vienei. Multă vreme a ţinut ascuns în cortul său un iezuit, pe care, în momentul cînd asediaţii erau gata să predea cetatea, l-a trimis la Viena, cu însărcinarea de a-i convinge să mai reziste încă patru ore, pentru că turcii vor termina praful de puşcă şi, pînă le va sosi altul, vor înceta să mai tragă.

Dificultăţile ce existau în unirea forţelor creştine spre a se opune colosului ridicat de Semilună sporeau şi mai mult speranţele bătrînului Kara Mustafa. Dar, la 31 martie 1683, mai repede decît se aşteptase vanitosul sadrazam, s-a încheiat alianţa ofensivă şi defensivă între Imperiul habsburgic şi Polonia. Chiar în ziua în care a fost semnat acest tratat, sultanul a poruncit ridicarea taberei de la Adrianopol, şi la 1 aprilie 1683 el însuşi, în fruntea oştilor, însoţit de primul său sfetnic, a luat drumul spre Ungaria. Hanul Crimeei, domnii Țărilor române şi principele Transilvaniei primiseră ordin să se grăbească, pentru a se întîlni cu oștile padişahului, care aveau să-şi întindă tabăra mai jos de Buda. Între timp, imensa armată condusă de Kara Mustafa s-a pus în mişcare către Viena.

După înfrîngerea de către tătari a cavaleriei imperiale în apropiere de Paternell, la 6 leghe de Viena, drumul lui Kara Mustafa spre capitala imperiului era deschis. Aflînd vestea, împăratul, înspăimîntat, a părăsit în grabă Viena, fugind „împreună cu Curtea“ către Passau. Fuga lui a mărit şi mai mult confuzia în rîndul populaţiei vieneze, şi o bună parte dintre locuitori i-a urmat exemplul. Soldaţii celor cîteva companii de infanterie sosiţi la Viena erau atît de obosiţi, încît abia se puteau ține pe picioare. Garnizoana oraşului nu număra, în total, mai mult de 22.000 de oameni, adunaţi în cea mai mare grabă din toate părţile. Între ei se aflau

Dar, cu toate riscurile la care se expuneau, românii nu erau dispuşi să execute întocmai ordinele marelui vizir. lată de ce, în zilele de 15 şi 16 iulie şi apoi în alte cîteva rînduri, oştenii români care lucrau la poduri au părăsit lucrul fără nici o rezistenţă, la primul atac al austriecilor. Faptele s-au petrecut în perioada în care situaţia asediaţilor devenise foarte critică. Către sfîrşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1683, rîndurile apărătorilor oraşului scădeau văzînd cu ochii, muniţiile şi proviziile se împuţinau, iar bolile şi foametea secerau populaţia mai cumplit decît ghiulelele duşmane. Este adevărat că nici situaţia din tabăra otomană nu era prea strălucită. De aceea, chiar fără să se fi înţeles între dînşii, atît Gh. Duca cît mai ales Șerban Cantacuzino au uitat, pentru moment, toate neînţelegerile care-i dezbinau și au conlucrat pentru zădărnicirea planurilor trufaşului Kara Mustafa.

Profitînd de faptul că în tabăra otomană se afla trimisul imperial la Constantinopol, Georg Kunitz, care, fiind reţinut de către turci şi luat cu ei în expediţie îşi crease un sistem de legătură cu asediaţii, Şerban Cantacuzino a încercat şi a izbutit să stabilească în secret legătura cu el. Din păduricea de la Schönbrunn, domnul muntean l-a asigurat în repetate rînduri, prin oamenii săi de încredere, că românii care lucrau la poduri îşi vor părăsi lucrul şi se vor retrage fără luptă de îndată ce armatele imperiale vor deschide focul. O astfel de ocazie s-a ivit şi în ziua de 6 august. Cu cîtva timp înainte, podul de la Nussdorf,

În legătură cu atitudinea lui Şerban în timpul asediului, în „Genealogia Cantacuzinilor” se relevă faptul că turcii ar fi luat cu siguranţă Viena dacă Şerban Cantacuzino, „ce se ajunsese cu împăratul Leopold, n-ar fi ajutat, dînd vizirului nădejdi cum că are înştiinţare că nemţii vor să dea cetatea şi cu alte nădejdi ce da vizirului, cu azi, cu mîine, rugîndu-l să nu strice cetatea şi să piarză în zadar oaste, pînă ce au sosit leşii în ajutor, cu Sobieski, craiul lor”. Diplomat abil, Şerban Cantacuzino şi-a dat seama că nu va putea să-i ajute mult timp pe Habsburgi fără a se arăta, în aceiaşi timp fidel Porții. De aceea, cînd marele vizir i-a cerut să tatoneze terenul în vederea încheierii unei păci, el a însărcinat, la 29 august 1683, pe capuchehaia sa, lanachi Profirița, să iniţieze, în numele său, tratative de pace cu Kunitz. Sub motiv că nu are nici plenipotenţa şi nici instrucţiunile necesare, rezidentul imperial a refuzat oferta. La 7 septembrie, domnul muntean a mai făcut o încercare asemănătoare, dar tot fără rezultat. Considerînd că, prin aceasta, şi-a dovedit fidelitatea faţă de Poartă, Șerban şi-a reafirmat hotărîrea sa intimă de a adera şi cu armele la lupta creştinilor împotriva Imperiului otoman. Acest fapt i-a sporit şi mai mult prestigiul în ochii imperialilor. (va urma)

VENIAMIN CIOBANU

Cercetător la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol“, Iași

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Sub talpa „coanei Europa“

Dan Gîju nu este un poet surogat... Nici pe departe nu este un gînditor, un meditativ, ci este un poet natural, care își gîndește poezia prin prisma omului cultivat, care cîntă cu toată dăruirea sa dragostea față de pămîntul natal, de istoria acestui neam. Poezia sa este un florilegiu de sentimente pur românești, care vine în sprijinul celor care vor să cunoască cu adevărat cum au fost românii și România pînă în 1989. Din acel an, însă, totul s-a schimbat, dar nu în favoarea țării, ci a unui grup de oameni care a contribuit la vînzarea ei și la sărăcirea populației... Dan Gîju își exprimă sentimentele prin poezii de o intensă vibrație națională, ideile sale, care reflectă întocmai realitatea în care trăiește, fiind greu de combătut.

Poezia lui este o pledoarie pentru dreptul omului la libertate, în condițiile în care acesta este nesocotit prin legile dictatoriale care se fac atît la nivelul Parlamentului din România, cît și la cel al Uniunii Europene. Dan Gîju trăiește poezia cu sentimente profunde, născute din fibra părinților săi și a neamului românesc, cum însuși ni se destăinuie, pe-alocuri, fără a face însă paradă din asta. Pe coperta a patra a volumul său ,,Poeme de rămînere sub arme” (ediția a II-a, Editura Favorit, 2016), un titlu cu mai multe înțelesuri și mai multe tăișuri, descoperim versuri cu o structură concisă, cu o lirică cutremurător de plastică, din care nu lipsesc pitorescul, optimismul și încrederea în victorie. Zicerea sa e făcută pe un ton clar, dar aproape șoptit, de teamă, parcă, să nu supere pe careva dintre strămoșii săi sau să dea de bănuit că ar fi altceva decît ceea ce este el: poetul angajat care își cîntă țara, demascînd cu o furie dezlănțuită abuzurile politicienilor la adresa națiunii române și a țării întregi:

„M-au inspirat deopotrivă femeia și patria,/ floarea de colț și sabia, libertatea și lanțul,/ ciocîrlia-n zbor și țărîna...”. Mărturii emoționante din care aflăm cine a contribuit la formarea sa ca poet și cadru militar: femeia dătătoare de viață, patria pe care a slujit-o cu devotament și abnegație în anii săi de militărie, floarea de colț întru iubire față de om, și sabia care, deopotrivă, este arma de apărare cînd vrăjmașii încearcă să cotropească patria în care s-a născut. Toate acestea dau naștere la libertatea omului și la zborul spre înalt al ciocîrliei, care este legată de brazda de pămînt, prin cîntec și cuibul făcut în lanul de grîu. După aceste explicații fundamentale privind elementele care-i stau la baza inspirației, stimulîndu-l pe autor în găsirea celor mai adecvate cuvinte poetice, Dan Gîju devine ca un vulcan, greu de stăpînit și de controlat, iar lava sa poetică atacă direct, se întinde peste tot, necruțînd nimic în cale, cînd vine vorba de Europa, care a făcut mai mult rău decît bine țării noastre, prin interpușii săi, și nu e nevoie de explicații, pentru că vedem cu toții ce se întîmplă astăzi la nivel de națiune și la nivel de Europa... Totuși poetul acceptă calea de mijloc, făcîndu-se prieten cu dracu’ pînă să treacă puntea, adică, zice el, la pag. 13, în poemul numerotat cu cifra unu roman. Poemul merită să fie citit intregral, nu fragmentat, fiindcă el exprimă un act de curaj din partea poetului-pamfletar, care se exprimă deschis, fără angoase, zugrăvind portretul Europei în mod sarcastic, neocolind termenii argotici, dar cît mai aproape de adevăr: „Cred că tu habar nu ai cine sîntem, cucoană,/ Vampă de bani gata, îngîmfato, paparudo ce ești!/ Încă strîmbi din nas, crezînd că venim să îți cerem pomană/ Și deja, pe parbriz, ai scris Nicht!, cu un dești.// Deși nu de asta venim, cu atît mai mult nu venim să-ți furăm rochița de bal sau saboții;/ Ce să facem noi cu lenjeria matale din sclipici și carton/ Cînd, de fapt,

mai degrabă, ne ghiorăie mațele și, în plus, știm cu toții/ Că, mai nou, ți-ai pus și-n gingii silicon?/ Nu, cucoană! Noi venim hotărîți să ne luăm înapoi/ Dacii noștri de pe Columna Traiană,/ plini de lanțuri, sîngerînzi și prea goi”. În versurile sale se simt bătăile inimii ostașului român, crescut și educat din familie în spirit patriotic, mai ales de Mitică Fidel, bunicul lui, despre care, scotocind prin sacul cu amintirile sale, scrie: „...bunicul meu, fost transmisionist pe Frontul de Est, în al Doilea Război Mondial, care mi-a vorbit pentru prima oară despre patrie, despre război și despre... moartea eroică”.

Poemele lui Dan Gîju sînt ca o apă neliniștită, din care răsar deopotrivă nuferii, dar și nemulțumirile sale față de consecințele procesului de integrare a României, fără limite și, uneori, în detrimentul ei, în comunitatea europeană, iar de aici pornește revolta și supărarea sa, urmată de un discurs coerent privind starea sa ca cetățean al acestor plaiuri... Poetul nu este împotriva Europei, după cum se manifestă, ci împotriva demagogiei și a tuturor celor care încearcă să forțeze limitele și să denigreze poporul acesta, iar în poezia de la pag. 14, numerotată cu cifra doi roman, din subcapitolul „Euroscepticele”, face o caracterizare în stil pamfletar a Europei: „Uneori, mi se pare că ești o biată domnișoară bătrînă,/ Uitată de tutorele tău prea senil într-un banal pension;/ Europo! Pentru nimic în lume nu mi-aș da pe tine băcița care încheagă lapte la stînă/ Cu atît mai mult țărăncuța, care-și plînge ograda transformată-n balcon... / Și totuși, mi-e viața legată de tine cu frînghii de timp ancestral;/ Eram prea sărac și copil cînd mi-am pus butucii la gleznă/ Și, rînjind precum moartea cocoțată aiurea pe cal,/ M-am zvîrlit peste bord în oceanul umplut cu uitări și cu beznă./ Și pentru ce, Europo? Pentru ce toate aceste vicleșuguri spurcate/ Cînd în cărți scrie clar că de mîna mea vei pieri, împușcată în cap, pe la spate”. Bineînțeles că poetul exagerează, vrînd să creeze un manifest public de nuanță, nicidecum de răzbunare, chiar dacă are dreptate... Fiindcă Dan Gîju este un poet al sublimului, sensibil, cu sufletul bun. Iată o altă poezie patriotică de-a dreptul cuceritoare, care merită citită în totalitate din mai multe motive, motivul principal fiind acela că poetul, în mod direct, fără ocolișuri sau alte artificii, atrage atenția că se impune o schimbare rapidă de atitudine a românilor la nivel de societate, în politică și în viață de zi cu zi: „Am învățat că steaua sus răsare, numai că noi ne amărîm pe jos,/ Imberbi, scorțoși, fosile vorbitoare, cu suflet străveziu și găunos./ Ne rîd pe cruce morții la Săpînța, țăranii,-n schimb, jelesc pe coridoare,/ În Parlament se joacă Perinița, doar eu mai știu de România Mare/ Și nu-mi pot rupe gîndul din istorii, nici astupa mirarea despre regi:/ Cum primii doi s-au acoperit de glorii, iar ceilalți au fost atît de blegi?!/ Cum scrisam noi cu sînge la Rovine, la Podu-Nalt, la Plevna, la Oituz,/ Iar astăzi stăm cu pantalonii-n vine, cerșind un zlot și-un bob de cucuruz?// Cum cu puterea-i tainică, trufașă, ne ține Dunărea-n căușul ei:/ Latini și slavi, ori boierime lașă, dar cel mai mult pe geto-dacii mei/ Din coama cărora, prin stînci, se-ncurcă Tîrnave, Jiuri, Olturi sau Sireturi/ Și totuși, noi ne tîrîim pe brînci, trăgîndune cu moartea de șireturi?” („Și nu-mi pot rupe gîndul”, pag.30.) În această poezie întîlnim toată harta României, cu rîurile care o străbat de la un capăt la altul și în care a curs sîngele românilor care au luptat ca țara aceasta să rămînă a românilor. Sfîrșitul poemului este de-a dreptul șocant. Scoate în evidență suferința, umilința, slugărnicia românului, care își acceptă soarta nefericită, crezînd că nu mai are scăpare... Dan Gîju este poetul tuturor, mai cu seamă al acelora care nu mai au nici un fel de speranță, chiar dacă se spune că speranța moare ultima... Prin versurile sale, el ia atitudine, militează pentru trezirea la adevăr a românilor considerînd că și poezia are un rol determinant la formarea unei conștiințe vii, de rezistență, de apărare a identității și a dreptului la o existență demnă. Poemul citit este un bun

prilej de a aminti românilor că avem o țară frumoasă ca o ie românească, iar poetul își aduce aminte cu nostalgie de toată istoria ei și de brazdele de pămînt, pînă mai ieri, îngrijite, cu lanuri de grîu aurii și maci presărați de la o margine la alta, sub cerul senin și luminat de razele de soare.

Curajul poetului este de-a dreptul înălțător, ca un arc peste timp, oferindu-ne bucuria de a-l ști că în zilele noastre se manifestă liber, preamărind în versurile lui dragostea față de țara aceasta, pe care ne-au lăsat-o generații întregi de voievozi, și-i amintim și noi: Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu și alții care și-au jertfit propriile vieți pentru binele țării. Iată și o litanie poetică, „Sonetul V” (pag. 67) care amintește, păstrînd proporțiile, de stilul de lucru arghezian: „E ziua mea de astăzi tot mai seacă/ Și tot mai mulți călăi cu iz tomnatic/ Îmi ară cîmpul vieții și mi-l toacă/ În lung și-n lat, cu artă..., matematic./ Și mă cutremur cînd îmi văd feciorul/ Tot mai prostit, mai aplecat sub vreme,/ Iar veneticii potrivind toporul,/ Ca-n împlinirea unei anateme,/ Exact peste grumazul maicii mele –/ Cu sînul muls, deja, și sîngerînd,/ Abia mai susținînd-o cîrjele,/ La margine de drum, scoasă din rînd.../ E vremea, deci, de luptă, camarade,/ Ridică-te –îți spun – că mama cade!”. Poemul poate fi interpretat în chip și fel, însă cu același discernămînt artistic precum poetul care l-a scris, chimia fiind una și aceeași: unire și iar unire, pentru a scoate țara de sub ruinele rămase în urma politicii mincinoase a puterii. Volumul „Poeme de rămînere sub arme” este un jurnal poetic dens, care se poate citi rapid și din care se pot trage anumite concluzii de ordin patriotic și mai ales social, raportate la situația actuală. Prin versurile sale, poetul melodiază atît de frumos, dar atît de trist analizînd soarta României, acaparată total de politicile Europei și ale altor entități „protectoare”... Poetul Dan Gîju ne-a demonstrat că știe ce înseamnă să te simți acasă în țara ta, și merită toate laudele pentru dăruirea sa patriotică. Inspirat, și-a ales ca motto al cărții sale versurile ,,Nu ești înfrînt atunci cînd sîngeri,/ nici ochii cînd în lacrimi ți-s,/ adevăratele înfrîngeri/ sînt renunțări la vis”, scrise de inegalabilul poet Radu Gyr, care a văzut libertatea prin ochii morții din închisorile comuniste, la care a venit timpul să luăm aminte. Poetul avertizează Europa că nu e de glumit cu românul care știe a răbda jugul străinului, dar dacă-i ajunge cuțitul la os, ăla e... Poemul VI (pag. 18), ce urmează ca temă abordată de autor, este în asentimentul multor români care nu vor să facă jocul și nici cartea străinilor: „Ai grijă, Europo, venim!/ Pe jos, pe cai neînșeuați, cu tîrlia,/Prin secoli și ani, zile și nopți bejenim;/ Nu mai avem nimic de pierdut. România/ E o vacă de muls, doar atît,/ Dar noi de mult nu mai avem parte de ugerul ei./ Deci, cu flăcări în ochi, cu foamea în gît/ Ne tărîm, călărim, pedalăm – telelei;/ Ne tîrîm, da, ne tîrîm, înviem și murim,/ Dar ai grijă, fă, că venim!”. Citind poezia lui Dan Gîju, chiar dacă este spectaculoasă, nu trebuie să ne dea lacrimile, cum scria un contemporan despre creația sa, ci trebuie să ne asociem la dîrzenia poetului și la curajul acestuia de a se manifesta în felul nostru, popular, cînd vorbim de dragostea de țară. Pentru că dacă ne-am raporta fie la doar cîteva poezii din cartea aceasta, cum am și făcut-o, îl putem socoti pe Dan Gîju ca fiind un poet de vibrație națională, curajos, gata, în orice împrejurare ostilă țării noastre, să se exprime atît de vehement și cu atîta fermitate, cum nimeni nu a mai făcut-o vreodată pînă la inegalabilul Corneliu Vadim Tudor... Numai la Vadim Tudor, în poeziile sale, am mai găsit atîta atașament față de poporul român și de țara sa. Deci, iată că și în vremurile actuale, după treizeci și ceva de ani de dictatură capitalistă, și nu numai, se află printre noi poeți ca Dan Gîju, care cîntă durerea neamului românesc, cînd vine vorba de nedreptățile la care este supus, sub talpa ipocritei Uniuni Europene, care cultivă minciuna, demagogia, despotismul, și care s-a băgat cu bocancii murdari de noroi în sufletul României.

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

PETRE GIGEA-GORUN –Ministru, Diplomat, Scriitor

Am primit, de curînd, două cărţi scrise de onorantul meu confrate Petre GigeaGorun: ,,Din poezia tinereţii mele” (220 pagini) şi ,,Întîlniri și convorbiri cu înalte personalități bisericești” (422 pagini), apărute la Editura SITECH din Craiova, în 2023. Din păcate puţină lume îl cunoaşte, la adevărata sa valoare, pe acest scriitor, care a publicat, după cum ne mărturiseşte, 56 de cărţi (peste 3.000 pagini) cu poezii, romane, monografii, amintiri, epigrame... Am uitat să vă spun că Domnia Sa conduce Cenaclul Epigramiştilor Olteni din 2008, redactînd şi revista „Cugetul”, revigorînd epigrama oltenească, după plecarea celui care a fost uitat aproape de tot, deşi a avut rolul său, Valentin Smarand Popescu Petre Gigea-Gorun este o importantă personalitate care a jucat roluri de seamă în viaţa României – atît în ţară cît şi în afara ei. S-a născut la Goicea, în cîmpia Doljului, la 31 martie 1930, din părinţii Ion şi Ecaterina. Între 1937 și 1941, a făcut şcoala primară în comuna natală, apoi Liceul Comercial „Gh. Chiţu” din Craiova. S-a căsătorit în 1952 cu Marieta Bădel din Băileşti. Au doi copii: Cătălin şi Irina. A studiat, la Bucureşti, la Academia de Ştiinţe Economice şi, mai tîrziu, a absolvit şi Academia „Şt. Gheorghiu”. A intrat în P.C.R. în 1957. A fost deputat în Marea Adunare Naţională (19851989), ministru al Finanţelor (1981-1986), Ambasador al României în Franţa (1986-1989) şi reprezentant al României la U.N.E.S.C.O. (1987-1989). E o carieră bogată, remarcabilă, la care a adăugat şi alte activităţi. L-am cunoscut la festivalurile de epigramă de la Casa de Cultură, susţinute de primăriţa (sic!) Olguţa Vasilescu, festivaluri la care a fost prezent, la multe ediţii, oferind premii substanţiale la tema HOFIGAL, Ştefan Manea, cel care a trăit 80 de ani şi a murit pe 14 mai 2018, avînd slujba de înmormîtare la Cimitirul Bellu în Sfînta Zi a Înălţării Domnului.

Poetul plînge părinţii lăsaţi azi singuri să moară-n sat, mustrîndu-i pe cei plecaţi care-şi vor cumpăra un loc de veci aiurea. Acolo unde totul e strict numerotat Şi unde nu se mişcă nici grîul, nici pădurea

Totuşi, poetul e convins că destinul nimic nu amînă, chiar şi dragostea vine cînd hotărăşte îndrumătorul destin. Şi atunci, cea cu ochi albaştri, Ca două limpezimi de cer, coboară uşor din aştri, ca o prinţesă care a simţit că el e stingher. El o cheamă, îndemnînd-o la gesturi ingenue:

Te-apropie şi strînge-mă de mînă, Iar vorba-ţi fie nesfîrşitul dor Ca apa care curge din fîntînă, Din nesecat şi preacurat izvor.

Ne impresionează şi sonetele, şi rondelurile, pline de lumină poetică şi de respect pentru forma lor clasică. Înalţă slavă femeii, căreia i se adresează cu Mărire, ţie, de viaţă dătătoare, cea care din bolta vieţii-albastre-ai devenit scînteie. Nu-i uită nici pe cei ce dorm în leagăn: Fie-ţi viaţa un izvor

De virtuţi nepieritoare, Dormi, copile, somn uşor, Ca să creşti să te faci mare

Mama este apa din izvorul vieţii, e razele din lună şi lumina din soare – imagini cu puternice semnificaţii, care transformă poezia într-un cîmp arat de dragoste. Şi dragostea e un izvor ce loveşte, dar şi mîngîie stînca, ceascund căldura vieţii, dragostea e un colţ de cer senin, care, uneori se întunecă.

Ne emoţionează elogiul adus propriei soţii:

Mi-ai netezit un drum cu spini

Tu flori gingaşe-ai aşternut, Azi nu mai sîntem doi străini

Ca-ntr-un îndepărtat trecut

În Precuvîntare la volumul de poezii amintit, pe care-l am în faţă şi pe care voi încerca să-l prezint succint, autorul se destăinuie: „Copilăria a fost cea mai frumoasă parte a vieţii mele. Cu fiecare an, am intrat în Universul cunoaşterii prin pasiunea de citit cărţi. /.../ Un îndemn lăuntric m-a îndreptat spre scris, avînd o dragoste deosebită faţă de scriitori şi cărţile lor minunate. Am început să scriu şi în versuri, din timpul cursului inferior al liceului”. Îşi revarsă sufletul în versurile închinate satului natal – Goicea Mică, din cîmpia olteană, exprimînd recunoştinţă pentru acest spaţiu astral care l-a înzestrat cu chipul făpturii pămîntene. E satul cu neamul său, cu bunici şi părinţi, prieteni şi-alte rude, vecini şi cunoscuţi, unde şi-a trăit copilăria scumpă ce a dat putere fiinţei sale şi harul de a-i purta pe toţi în suflet, de-a nu-i lăsa pierduţi. Sînt locuri sfinte pentru fiinţa sa, scump leagăn şi pămînt pe care vrea să le poarte în nemurire.

Natura sfîntă-şi tremură aripa /.../

Că-mpreunase cerul cu pămîntul

În poeziile „din tinereţea vieţii” sale se simte un fel de angajament pentru veşnicie – acea veşnicie care dăinuieşte şi în oasele străbunilor, nu numai în conştiinţa celor vii – dragostea de Patrie. Acest volum „selectat cu emoţie, cuprinzînd peste 200 de poezii, scrise de-a lungul vieţii, mai ales în tinereţe, cînd trăirile sufleteşti erau puternice, constituie o închinare către Dumnezeu (Care „mi-a dat o viaţă lungă şi posibilitatea de a cunoaşte lumea şi valorile universale”), a poporului român şi Ţării, pămîntului care l-a născut, satului: Pămîntul ce m-a dat mereu îmi cere/Să viu să-l văd/.../ Plecat din sat, dar niciodată rupt/.../ Mi-e gîndul tot la el, neîntrerupt,/ Iar de a lui fiinţă nu mă pot desprinde. Pentru acest Pămînt străbun, udat cu sînge şi sudori/.../ Eu viaţa mi-o voi da de-o să mi-o ceri. E dragostea totală ce depăşeşte tot ce-i în jurul nostru, dar s-a adîncit în fiinţa noastră cu care onorăm Imnul ţării, cînd se cîntă solemn, stînd drepţi, cu capul sus şi mîinile simţind întreaga fiinţă, nu numai inima – cum s-a adoptat noua modă... inima poate fi înlocuită sau, poate, inima vrea ceva şi gîndirea/logica dreaptă impune altceva. Românul stă drepţi cînd se cîntă Imnul Ţării, e destinat Ţării cu toată fiinţa lui, din cap pînă-n picioare, cu fiecare fir de păr şi cu fiecare suflare, nu face poză cu mîna pe inimă.

Eşti floarea albă din grădine

Un gînd curat şi renăscut, Un colţ de cer necunoscut Cu zări albastre şi senine.

Totuşi viaţa se scurge, timpul merge-nainte fărăntoarceri şi tinereţea rămîne în urmă; gîndul e la fel de puternic ca trăirea şi gîndul, judecata autorului ne incită la dialog, parcă ne-ndeamnă să găsim alinare în amintire.

Poeziile lui Gigea-Gorun se citesc cu multă trăire, ne implică în sentimentele şi gîndurile sale. În plus, sînt poezii în vers clasic, nu înseilări de rînduri, uneori fără legătură între ele, cu tentă „narativă”; micile abateri de la ritmul încălcat, uneori, de condeiul grăbit le simţim ca pe un ecou al sufletului de oltean născut în universul îmbobocit şi înflorit din pămîntul pe care se cultivă grîu, porumb şi pe care se leagănă pomi încărcaţi cu prune şi mere, pămîntul cu livezi, păduri şi poiene, cu puţuri cu roată sau cu cumpănă. E poezia celui adus pe lume de vraja de lumină a amintirilor. Chiar dacă brazda s-a pierdut în asfalt, încă se vede copilul în floare, plecat din sat, dar niciodată rupt de el. Încă simte cum din nori curg lacrimi cristaline. S-a născut cu dragoste de ţară – veşnică comoară ce-şi are rădăcinile în adîncimi nebănuite.

E o poezie cu teme complexe şi simţi cum toate converg spre eul lui de român, strălucind în imnul inălţat ţării şi neamului – altarul la care se închină. Oare tinerii de azi, iubiţii noştri fii şi nepoţi, mai sînt pătrunşi în suflet de asemenea sentimente? În drumul pe care-l parcurge spre universul de necuprins, talpa Ţării i-a dat înţelepciune, speranţă şi durere, dar şi înălţare. Lumea-n care s-a născut şi-o duce pe tălpi a rămas în el ca mit, dar şi ca adevăr. Chiar şi cînd viaţa a alergat, uneori, pe brînci, poetul a ars ca un rug. Poetul, cu imaginaţie dusă de gînduri nelimitate, se-nchină şi zeilor, o-nţelege şi pe Pandora, Dar Cronos ne cerne şi timpul se scurge Şi vine o vreme, cînd Caron ne cere Să trecem cu barca pe Stixul ce curge Spre lumea lui Hades, de vrăji şi mistere. Şi, uneori, gîndirea apasă, îl duce pe autor la judecăţi înălţate în sfere fiolozofice care, totuşi, nu se desprind de pămînt, de înţelepciunea ancestrală. Deci, ce e omul? Ce e viaţa noastră? Iată cea mai înţeleaptă imagine: omul e ca un anotimp. Şi viaţa curge ca noaptea după zi şi ziua după noapte, aşa cum pămîntul se-nvîrteşte după soare, aşa

cum copiii devin oameni mari care lasă şi ei în urmă alţi copii, cum soarele luminează fruntea şi adînceşte gîndul, iar frunzele ruginite ale toamnei încărunţesc tîmplele şi toamna îi trimite scrisoare pe-adierile de vînt. Poetul e năpădit de gînduri frînte şi sfioasă-nsingurare, nostalgice chemări, ce ară paginile cărţii şi-l duc mereu la o casă, undeva la ţară, unde a fost o altă lume decît cea de azi, o lume cu farmec dulce din poveşti, cu cerul plin de stele şi cu vechi candelabre-făclii, cu miros de tămîie din Sfînta Biserică Ortodoxă. Se adînceşte – şi, odată cu poetul, ne adîncim şi noi – în sfere nebănuite, ca-ntr-o fîntînă pe care, cu cît o adînceşti, cu-atît o-nalţi, purtînd centura de amintiri care susţin sfertul sau crîmpeiul de viaţă rămas. Trăirile se nasc din trăiri, chiar naive, ca iarna cea frumoasă cu zăpada albă şi neprihănită, castă, care acoperă negreala pămîntului, acea zăpadă care nu ştie (sau, poate, ştie?) că se va topi, intrînd în pămînt ca omul care-i urmează pe cei dinaintea lui, purtînd la căpătîi o cruce. Fără să vreau, mi-a inspirat următorul catren: Român sînt, port în spate-o cruce Ca dar de ziua mea dintîi

Şi n-o s-o las nici cînd m-oi duce –O voi purta la căpătîi!

Un întreg univers în care e cuprins omul, acel om deosebit pentru care viaţa a constituit tot un univers de activităţi, trăiri, responsabilităţi, funcţii, pe care puţini oameni le-ar fi putut îndeplini, un univers al omului cu gînd şi judecată curate, neîntunecate de influenţe care acoperă azi existenţa românilor. Subînţelegem pînă şi dorul celui cu părul alb (sau cu chelie), dor ascuns în el, ce-i nelinişteşte noaptea, dar care pleacă odată cu întunericul, făcînd loc înţelepciunii. Cînd devine delăsător şi nu mai scrie, e certat de zîna din cerneală care se insinuează în condeiul pe care i-l pune în mînă. Atunci cuvîntul intră iar în vers şi-n ritmul viu pentru că harul e dat de Dumnezeu, dar strădania, insistenţa, munca pe text ţin de om (de scriitor), el e cel care dă putere condeiului şi înălţare ideii. Şi, după ce bunica s-a stins încet precum o lumînare, poetul, prin versul său, o cheamă înapoi. O vede stînd la fereastră, cu chipul ei suav şi părul nins, simte şi azi tristeţea din surîsul ei. Chiar dacă fereastra a rămas pustie, gîndurile poetului aleargă să mai vadă o dată privirea blîndă care s-a-ngropat sub pleoape. Că biata s-a dus aşa cum ne ducem cu toţi, fără să putem citi cartea destinului, dar simţim, deasupra capului, sabia destinului care ne va muta în veşnicie.

Poeziile-rugăciuni ne pătrund în suflet şi, fără să vrem, ducem cele trei degete împreunate, de la mîna dreaptă, la frunte, la mijloc, pe umărul drept şi pe cel stîng, încheind cu Amin! Uneori, tot citind, ai impresia că întreaga carte e o rugăciune adresată vieţii şi lui Dumnezeu de către cel care a deţinut înalte funcţii în vechiul regim (blestemat de cei care sînt, azi, şi mai blestemaţi de români) şi şi-a păstrat în fiinţă neamul, Ţara, Credinţa Ortodoxă strămoşească, sprijinind acţiunile întreprinse în slujba Bisericii, participînd la vizita Sfîntului Papă Ioan Paul al II-lea în România, fiind mereu alături de Înaltpreafericiţii Părinţi din fruntea Mitropoliilor şi a Patriarhiei, păstrînd o vie amintire IPS Patriarh – Părintele Teoctist, despre care scrie, parcă, în genunchi.

De pe aceeaşi poziţie a românului cu adînci rădăcini în glia strămoşească, închină imn Eternei Transilvanii –strălucitoare cetate, Pămînt etern românesc în care se odihnesc înalţi străbuni.

Poetul – Excelenţa Sa Domnul Petre Gigea consideră că a suit muntele vieţii pînă-n vîrful vremii, de unde se trece un prag spre depărtări. Ca fiecare om, speră să fie o amînare, deşi destinul este frînt şi tot omul va avea doar un deznodămînt. Cum Dumnezeu a fost bun şi drept, s-a convins că nu trăieşte degeaba şi e dator să-şi continue chemarea, destinul, cu noi realizări. Noi îi dorim să treacă pragul spre depărtări cît mai tîrziu, să ne ofere opere care să ne încînte sufletul şi spiritul, ca şi pînă acum. Pentru că cititorul simte cum, pe măsură ce scrie, autorul nu mai e stăpînul rîndurilor scrise, ci textul însuşi se insinuează în gîndirea şi simţirea autorului. În felul acesta, autorul încearcă o eliberare sufletească adîncind trăirea în sine. Este şi autor, şi personaj, şi cititor, dăruindu-se versului aşa cum ploaia cerului se dăruieşte holdei mănoase a cîmpiei. Poezia sa e un îndemn strecurat în condeiul celui născut în Cîmpia Română. E un izvor total, ca un şuvoi, ca un rîu ce decurge din fiinţa sa de român dotat de Dumnezeu cu cinste şi virtuţi.

Citind poeziile lui Petre Gigea-Gorun, ne dăm seama cîtă dreptate are Vasile Militaru cînd scrie: „După chip cunoşti o floare,/ Ciocîrlia după cînt,/ Aurul după culoare,/ Iar pe om, după cuvînt“. Dr. ELIS rÂPEAnU

Atitudini « Polemici

Balsamuri spirituale

„Tovarășul“

I-a fost scris să se nască în LUMINA românească, într-un ianuarie din celălat veac, și s-a stins în Sfînta Zi a unui Crăciun de care am uitat, ultimul său gînd fiind: Cum m-oi vedea EU prin cătarea unei puști? ,,Și vai... mi-e somn adînc/ și obosit sînt foarte,/ mi-e dor să dorm o viață și o moarte” (Adrian Păunescu, ,,Mi-e somn pe viață și pe moarte”).

Pentru că nu știa să joace golf, a fost TOVARĂȘ, nu DOMN. Pe șantiere, însă, au rămas urmele sale de pași. Și se știe că a pășit cu destoinicie prin țări bogate și țări sărace, capitaliste și comuniste, peste tot fiind primit cum se cuvine. Chiar cu onoruri regale –enigmă astrală, de nepătruns: de unde a plecat și cum de a ajuns, în caleașca aurită, un tovarăș, alături de -o regină? Din păcate pentru el, după ce a vizitat ,,raiul” lui Kim Ir Sen, de pe cer a căzut o stea, marcînd căderea sa, atunci cînd a hotărît să adopte măsurile antipopulare și la noi în țară. Gîndul lui era ca, impunînd economii drastice în țară, să achite integral datoria externă, căzînd astfel în dizgrația finanței internaționale, care a declanșat o companie furibundă împotriva sa, deoarece ,,nu mai aveau ce roade”.

Deși TOVARĂȘ, nu DOMN, și-a păstrat demnitatea de OM. Fără vocabular de mahala, nu l-am auzit vreodată să insulte pe cineva. Primuluiministru nu i-a spus ,,pisic” (cum, în trecut, un domn l-a poreclit), nu i-a pus consoartei sale lanț de aur la gît, și la ,,Cireșica” n-a dansat cu Floricica. Respect mare și ținute demne în Marea Adunare Națională, nu ,,golaniadă” și blesteme.

Cu păcate neiertate, de ziua Nașterii lui Isus, lumînările s-au stins și s-au deschis căile întortochiate, în care nu se mai regăsește frate cu frate. De cînd porțile s-au deschis spre libertate, s-au răspîndit în drum SĂRĂCIE și PARFUM. Și ce parfumuri se înălțau

după fiecare ,,tun”: vile cu piscine, conturi în bănci străine și ,,ELENE” răsfățate cu poșete de lux, de ,,succesuri” înțesate. Atunci au apărut mulți bogătași de TOP, dintre care doar cîțiva au ajuns, se pare, la ,,răcoare”.

Au trecut 34 de ani, timp în care te ,,răsfeți” doar pe micile-ecrane. Românii s-au ,,înjumătățit”, plecînd la străini, șosele nu s-au construit, bolnavii ard de vii în spitale, atotputernicul COVID ne-a sărăcit, vaccinul, după toane, pe unii i-a îmbogățit, iar pe alții i-a ,,pleznit” ziaristul ,,venetic”.

În decembrie 1989 se spunea că TOVARĂȘUL are conturi de miliarde în străinătate. Nimeni nu le-a găsit. În schimb, în prezent, conturile puternicilor zilei cresc în străinătate, ca ,,ciupercile” după ploaie. Dar nu-i nici un bai că bogații românilor au palate în Dubai...

Istoria se repetă și, deși TOVARĂȘUL nu mai este, după mai bine de trei decenii, răbdăm de frig, caloriferele înghețate îți dau fiori în spate și, pe bună dreptate, te întrebi: ,,De ce a fost el condamnat în eternitate?”

Lupta de clasă e mai aprigă ca niciodată. În socialism, erai luat de pe stradă și băgat în fabrică. În capitalism ești luat din fabrică și aruncat în stradă.

,,Era școala gratis și ieftină cartea

La radio coruri de vis ascultam

Eram toți egali, nu-și făcea nimeni partea

Zideam din ruine o țară. TRĂIAM” (C.V. Tudor).

Cauzele dezastrului produs în ,,libertate” ar fi ignoranța, incapacitatea de a aprecia valoarea realizărilor

Din Bucure ş tii de altădată

Periferiile Bucureștiului interbelic (II)

Tîrgul de la Sfînta Treime-Tei

„În afară de halele zidite, mai sînt multe tîrguri volante, adică unde marfa este expusă numai cîteva ore. Asemenea tîrguri sînt în diferite părți ale orașului. Dacă iei mașina nr. 13 poți ajunge la Sf. Treime-Tei, unde cred că și cel mai blazat cetățean ar fi surprins de noutatea lucrului. E acolo un tîrg cum cred că nu mai există nicăieri în România și chiar nicăieri în Europa: în cîteva ore se vînd mărfuri în valoare de milioane de lei. Partea caracteristică este că tot tîrgul se desfășoară pe jos, afară de partea centrală unde este o hală a primăriei. Totuși, chiar la această hală, pastrama și alte cărnuri proaspete și conservate se scot afară, pe mese, sau se atîrnă în cuiere, în bătaia prafului și sînt expuse roiurilor de muște și de alte gîngănii sburătoare. Tîrgul din fața halei pînă pe trotuarele școalei primare și a bisericii Sf. Treime este destinat țiganilor; cel din dos negustorilor mai înstăriți, care ici colo mai ridică cîte o tarabă sau vreun cuier cu haine.

Ce nu se poate cumpăra aici? Un costum de haine pentru 200-300 de lei, ghete, sfeșnice de aramă, colivii de păsări... Toate au un preț derizoriu. Mărfurile se

întind pe o distanță de vreun kilometru, pînă pe gardul școalei, unde se văd fel de fel de cămăși, țesături, covorașe etc. Iar lîngă gardul bisericii se dezbracă mușterii de hainele vechi, îmbrăcînd pe cele noi. Peste gard, în curtea bisericii, se aruncă încălțămintea veche și celelalte sdrențe. La ușa școalei citesc un anunț mare: «Misterele Camerei galbene». Într-o sală specială rulează un film pentru mușteriii tîrgului și pentru cine-ar dori să mai vie. Pe trotuarul bolovănos al școalei se văd cîțiva șarlatani cu rulete și diverse alte jocuri de noroc, cu care este înșelată lumea precum și copiii care trec pe acolo...

Prin praf, pe jos, sau pe ziare desfășurate, se văd panglici de diferite culori, săpunașe, sticluțe de parfum, un irigator vechi, niște pene de păun, un gramofon cu trompetă, sticle murdare, oglinjoare, foarfeci, un bufet și o masă de sufragerie, cu scaune, rame, niște pălării de paie, un ceas de buzunar cu capace galbene («De aur!» – strigă negustorul), prăjituri cu lămîi și șocoladă («Doi lei bucata!»). Unul vinde cîrnăciori fripți, cu un leu. Toată lumea strigă, țipă, caută, se ceartă. Un domn mai bătrîn pune mîna pe un țigan, pe care-l ține strîns de mînecă:

- Te-am prins!

- A fost pe la mine zilele trecute – povestește păgubașul. S-a prefăcut că vrea să cumpere haine... I leam arătat... a văzut locul unde sînt... Și peste noapte a venit de mi le-a furat...

- Dar nici n-am fost în București, boerule... – se apară învinuitul.

- Atunci ai vîndut pontul. A fost un tovarăș de-al tău de mi le-a furat și le vindeți aici în tîrg sau le dați în provincie... Singur spui că n-ai fost în București... Unde te-ai dus și cu ce afaceri?

SĂMÎNȚA BUNĂ

Dacă aş putea să o iau de la capăt

motto: „Ce este născut din carne este carne; și ce este născut din Duh este duh. Nu te mira că țiam zis: Trebuie să fiți născuți din nou” – Ioan 3.6,7 Devenise o vedetă în domeniul muzical și se bucura din plin de succes și de apreciere. Fanii de pretutindeni se îngrămădeau să o asculte cîntînd și să obțină un autograf. Chiar și înalta societate o idolatriza. Dar, într-o zi, vocea ei s-a stins și a dispărut din lumina reflectoarelor. O boală a împiedicat-o să mai dea concerte. Ultimii ani pînă la moarte i-a petrecut singură. Douăzeci de ani de sănătate, de bogăție, de succes și de reputație… apoi singurătatea și moartea! Cunoscuse Edith Piaf fericirea adevărată? Ea a cîntat de multe ori: „Nu, nu regret nimic!“, dar spre finalul vieții a scris în jurnalul ei: „Dacă îmi evaluez viața cu onestitate și fără scuze, dacă mă gîndesc la toate acele dezmățuri, atunci trebuie să mă rușinez. Cît de mult regret astăzi ceea ce am făcut! O, dacă aș putea să o iau de la capăt…“. Dar acest lucru nu este posibil. Nimeni nu poate da înapoi roata timpului. Chiar dacă am putea să ne întoarcem în urmă cu douăzeci sau treizeci de ani, întrebarea este dacă la a doua încercare ar ieși mai bine. Inima noastră rea ar produce același efect rău. Deși nu putem anula anii pierduți, un nou început este posibil. Avem nevoie de o naștere din nou. Oricine își mărturisește păcatele și crede în Isus Christos ca Mîntuitor personal primește această viață nouă, veșnică, de la Dumnezeu.

epocii, oricare ar fi aceasta, și nepăsarea. Realizările din socialism au fost puse la pămînt.

Într-un articol publicat în Revista ,,România Mare”, Ileana Vulpescu scria că ,,istoria o fac nebunii, iar mincinoșii o scriu”. Nu pot fi contabilizate adevărurile din epoca de ,,tristă amintire” punîndu-se întrebarea: De ce oare? Poate pentru eșecurile din prezent.

LILIAnA TETELEA

Cîțiva negustori cu prăvălie în București, care au adus și ei ceva marfă, ocazional, la acest tîrg, caută să scape pe cel bănuit:

- E un băiat cumsecade. Îl cunoaștem noi... Nu fură niciodată!

- Zîrr! Zîrr!

E unul cu bragă, care strigă astfel spre a atrage atenția publicului. Lumea se îngrămădește în jurul lui.

- Aci fabrica de rahat! Un leu bucata.

Dar afacerile principale le fac cîrciumile din jur, vreo șase la număr; sînt singurele cîrciumi din București care au dreptul să ție deschis dumineca, pe cînd se slujește la biserică. Atmosfera e caracteristică pentru cartierul Sf. Treime-Tei. Nicăieri în București nu veți găsi cîrciumi deschise duminica, înainte de prînz. E o favoare specială pentru cei de prin partea locului. Se pare că tîrgul din Sf. Treime-Tei ar fi susținut din răsputeri de către preoții lui Bachus de prin partea locului, căci toate cîștigurile, ale tuturor, ajung la urma urmei acolo. În orice caz, negustorii serioși din București se plîng că noul tîrg le face o concurență neloială deoarece acolo se vînd nu numai lucruri vechi, ci și noi. Iar cei de acolo se plîng și ei: - Prețurile sînt mici... Nu se cîștigă nimic... Și mișună mulți pungași, care fură mărfurile...”. Sfîrșit

Sursa: Art. „O RAITĂ PE LA PERIFERIE”, 1933

File de istorie

Un domnitor controversat: Radu Paisie

Nicolae Ceauşescu ajunsese să reprezinte, potrivit canoanelor propagandei comuniste a anilor ’70 - ’80, încununarea şirului glorios al voievozilor români care luptaseră cu sabia în mînă pentru neatîrnarea țării și realizarea statului naţional unitar. Istoria devenea astfel unică și unitară, din ea ieşind tot ceea ce contravenea spiritului propagandei de partid, cultului personalităţii, o propagandă de cel mai autentic spirit stalinist. Dispăreau confruntările dintre principii celor trei Ţări Române, dispăreau domnii întregi, atunci cînd cel aflat în jilţul voievodal acţionase altfel decît o cereau dogmele documentelor de partid. Poate că și din acest motiv nu avem încă seria de monografii ale domnilor români, atît de necesară istoriografiei noastre şi cercetătorilor străini. Între figurile trecute în uitare s-a aflat şi cea a domnului muntean Radu Paisie, care a ocupat, în prima jumătate a Secolului XVI, în mai multe rînduri, tronul Țării Româneşti. În cei aproape 10 ani de domnie (din iunie 1535 pînă în februarie 1545), Radu Paisie nu numai că nu s-a luptat cu otomanii, dar s-a bucurat de sprijinul lor constant pentru a ocupa sau relua tronul. Să încercăm dar să schiţăm, atît cît ne permit puţinele documente păstrate, chipul acestui domn.

„Steagul şi pacea împăratului“

Nu era uşor să fii domn în acele vremuri. Iată ce ne spune un călător străin prin Ţările Române: „Ca și cînd ar fi cuprinşi de o nebunie înnăscută, ei (românii) obişnuiesc să-și omoare aproape pe toţi domnii, fie în ascuns, fie pe faţă, şi e cea mai mare minune ca cineva să ajungă să domnească măcar la trei ani, ori să moară în scaun de moarte firească“. Într-adevăr, între 1418 (anul morţii lui Mircea cel Bătrân) şi 1535 s-au produs nu mai puţin de 50 de schimbări de domnie, 30 de voievozi disputîndu-și tronul, ca să nu îi luăm în calcul şi pe pretendenţi. Instabilitatea provenea şi din faptul că în Ţările Române nu exista dreptul exclusiv al primului născut de a moşteni tronul. Drepturi egale aveau toţi fiii de domn, indiferent dacă proveneau dintr-o căsătorie sau dintr-o legătură întîmplătoare a domnului. Ajungeau să poată afirma că erau „os domnesc“, uneori nefiind nevoie să o și demonstreze. Alegerea domnului se făcea de către boierii ţării, grupaţi în diferite facţiuni rivale, adesea create prin legături de rudenie. Pretendentul susţinut de cea mai puternică grupare boierească se impunea ca domn, fostul ocupant al tronului fiind ucis, dacă nu scăpa cu fuga. Adesea, sprijin se căuta şi în exteriorul ţării, la regele ungar sau la Poarta otomană. După 1526 Ungaria dispărînd ca stat, sultanul a rămas principalul arbitru al luptelor pentru domnie.

Un asemenea pretendent a fost şi Radu Paisie. Puţine informaţii păstrate ne spun că se ocupase cu negustoria. Mihai Viteazul îl numea într-un document „Radu vodă Măjeseul“ (maja fiind o unitate de greutate folosită pe atunci şi la cîntărirea peştelui). Mai aflăm din alte documente că „era boier însurat şi se numea Petru și că, după moartea soţiei, călugărindu-se la mînăstirea Argeşului, s-a numit Paisie“. S-ar putea însă ca adevărata cauză a călugăririi lui să fî fost o tentativă eşuată de a lua tronul. Predecesorul său, Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) i-a cruţat, poate, viaţa impunîndu-i însă exilul mînăstiresc.

La 13 iunie 1535, boierii Craioveşti, care reprezentau cea mai puternică grupare în acel moment, nemulţumiţi de maniera prea autoritară a domnului, l-au omorît pe Vlad Vintilă în cursul unei vînători. Apoi, după cum relatează Letopiseţul Cantacuzinesc, „au venit la sfînta mînăstire Argeşul de au luat pe egumenul Paisie şi l-au ridicat domn. Şi i-au schimbat numele de i-au zis Radu Vodă“.

Radu Paisie nu este primul călugăr ajuns domn. Tronul Ţării Româneşti mai fusese ocupat, între 1472 şi 1495, de un fost monah, cunoscut de posteritate sub numele Vlad Călugărul. Craioveştii l-au ales pe Paisie considerîndu-l un personaj ce putea fi uşor dominat. Cel de-al doilea nume – Radu – l-a adoptat Paisie după Radu cel Mare (1495-1508), al cărui fiu natural se declarase. Tot din dorinţa de legitimare, s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica lui Neagoe Basarab şi văduva lui Radu de la Afumaţi? În momentul urcării pe tron judecînd şi după imaginea zugrăvită în bolniţa Coziei, ctitorită de el – avea în jur de 40 de ani. După alegerea boierilor, noul domn avea nevoie şi de confirmarea sultanului Süleyman (15201566). Într-o scrisoare către acesta, boierii dau dovadă de multă abilitate în susţinerea alegerii lor. „Cînd am văzut că ţara a rămas fără voievod, iar măria sa padişahul cel măreţ se afla departe (în campanie în Iran), l-am numit voievod pe Radu, pe care îl cunoaşteţi şi care fiind fiu

de voievod, este potrivit pentru orice slujbă împărătească. Totuşi, oricare va fi ilustra voastră poruncă, noi ne supunem şi arătăm ascultare“. Probabil, sultanul a fost mai curînd convins de cei 100.000 de aspri aduşi personal de Radu Paisie la Istanbul, în iulie 1536. La 29 noiembrie, acelaşi an, Radu Paisie putea să informeze Sfatul din Braşov că a primit „steagul și pacea împăratului de la Poartă”. Venit pe tron cu sprijinul boierilor, la începutul domniei Radu Paisie „lasă pe boieri să facă tot ce vor”, consemna cronicarul sas Ostermayer.

Un document buclucaş

Necunoscute sînt şi circumstanţele răzvrătirii lui Şerban banul din Izvorani, înalt dregător al domnului, în iunie 1539. În acel an, spun documentele, din cauza foametei ce bîntuia prin ţară, „oamenii îşi vindeau fiii turcilor“. La 2 iunie 1539 se ştia la Sibiu că între ban şi voievod a izbucnit un conflict. Peste opt zile, sibienii erau informaţi că Radu Paisie a plecat la Istanbul, chemat de sultan. Şerban banul se intitula „ispravnic“ al scaunului domnesc. La 12 iulie, la Braşov şi Sibiu se ştia că Radu Paisie urma să revină. Și nu singur, ci însoţit de un trimis al sultanului, care să îl impună în faţa boierilor răzvrătiţi. Interesant este că o parte a acestora, în frunte cu Şerban banul, s-au refugiat tocmai în Imperiul otoman. Alţii, conduşi de Stroe paharnicul, numit în documente şi Pribeagul, și-au găsit scăpare peste munţi, în Transilvania. Se vede că Radu Paisie avea mare trecere la sultan. La cererea lui, Şerban banul a fost prins şi ucis.

Radu Paisie a fost blamat de posteritate pentru că (s-a spus, dar data exactă este încă disputată) că în vremea lui ar fi căzut Brăila sub stăpînirea otomană. I s-a reproşat că ar fi cedat-o pentru a-şi recîştiga domnia. Adevărul este că, ţinînd cont de raportul de forţe şi de interesul otomanilor de a controla linia Dunării, Brăila ar fi căzut, oricum, în stăpînirea lor.

În primăvara anului 1544, Radu Paisie își vede din nou periclitat tronul. După cum ne povesteşte Radu Popescu, Stroe Pribeagul şi boierii refugiaţi în 1539 în Transilvania „strîngînd haiduci şi luînd pe Laiotă Basarab, care era acolo fecior de domn au venit asupra Radului Vodă şi s-au bătut“, în aprilie. Înfrînt, Radu Paisie revenea după două luni cu ajutor de la otomani. La Fîntîna Ţiganului, Laiotă şi Stroe au fost prinşi şi omorîţi.

Există opinia în istoriografia noastră că la Fîntîna Ţiganului s-au dat două lupte: prima în 1538 şi a doua în 1544. Totul porneşte de la un document care a fost greşit datat 17 noiembrie 1538, în loc de 17 noiembrie 1537. Prin documentul respectiv, vistierul Radu primea două moşii pentru „slujba pe care mi-a slujit-o, cînd a venit Laiotă Basarab şi cu Stroe la Fîntîna Ţiganului, de s-a bătut cu domnia mea“. Dacă examinăm şi următorul act, în ordine cronologică, emis de Radu Paisie, la 24 noiembrie 1537, putem sesiza o serie de inadvertenţe. De regulă, în actele voievodale sînt trecuţi, la sfîrşit, ca martori, boierii din sfatul domnesc. În actul din 24 noiembrie, apare trecut printre boierii din sfat Stroe paharnicul sau Pribeagul. El este prezent şi în documentele ulterioare, fără întrerupere, pînă în luna mai 1539. Atunci, în urma revoltei la care a participat alături de Şerban banul, a dispărut dintre boierii divaniţi. Este ilogică deci menţionarea lui într-un document din 17 noiembrie 1537, ca opozant al domnului, pentru ca, peste numai şapte zile, să apară printre boierii din sfat, oamenii cei mai credincioşi domnului. Singura concluzie logică este că documentul din 17 noiembrie 1537 este un fals, alcătuit după 1544, anul singurei bătălii de la Fîntîna

Ţiganului. Asemenea „cărţi mincinoase” erau frecvente în epocă.

Avînd nevoie de spijinul Porţii, Radu Paisie nu a ridicat vreodată sabia contra otomanilor. De cîte ori i s-a cerut, a participat la campaniile militare otomane. Astfel, în 1537, sub conducerea aceluiaşi Şerban banul, un corp de oaste muntean i se alătura lui Ioan Zapolya, regele a ceea ce mai rămăsese din Ungaria, în lupta contra lui Ferdinand de Habsburg. Un an mai tîrziu, în august 1538, Radu Paisie i se alătura lui Suleyman Legiuitorul în expediţia contra domnului Moldovei, Petru Rareş, cu 3.000 de oşteni. În iunie 1541, Radu Paisie, de data aceasta alături de Petru Rareş, revenit pe tronul Moldovei, prăda ţinuturile transilvane, ca represalii contra lui Ferdinand de Habsburg. Analele secuieşti se văitau: „Vai! cum neau chinuit, cum ne-au robit cu turcii şi cum au ars ţara“. În acelaşi an, cei doi domni au colaborat la prinderea lui Ştefan Mailat, voievodul Ardealului răsculat contra sultanului și refugiat în cetatea Făgăraş. Drept răsplată, Radu Paisie a primit cetăţile transilvănene Vurpăr şi Vintul de Jos.

„De Dumnezeu dăruiţii mei copii“

Şi totuşi, o serie de izvoare menţionează intenţia domnului de a se desprinde de sub tutela Porţii. În 1536, Dionisio della Vechia, autorul unor planuri de insurecţie balcanică antiotomană, relata că în luna iulie avusese o întrevedere la Istanbul cu „voievodul sau regele Valahiei“. Peste un an, acelaşi personaj pretindea că obţinuse acordul domnului muntean de a participa la insurecţie. Există și mărturii din partea lui Radu Paisie. La 7 ianuarie 1543, el semna chiar un tratat de alianţă cu Ferdinand de Habsburg, obţinînd garanţia unui adăpost în teritoriile acestuia şi sprijin pentru recuperarea tronului. Dar niciodată Radu Paisie nu a trecut de la intenţie la faptă. Fidelitatea faţă de sultan nu era însă o garanţie suficientă pentru păstrarea tronului, în condiţiile în care la Istanbul se îmbulzeau sumedenie de pretendenţi. Unul dintre aceştia, Mircea Ciobanul, a captat bunăvoinţa marelui vizir Rustem Paşa. În decembrie 1544, sultanul i-a cerut lui Radu Paisie să îşi trimită unul dintre fii ostatic la Poartă. Este vorba despre Marcu, cel pe care domnul îl desemnase ca succesor. Întîrziind cu îndeplinirea poruncii sultanale, Radu Paisie a stîrnit bănuieli. Petru Rareş și guvernatorii otomani ai ţinuturilor din jur erau informaţi că domnul Ţării Româneşti „este pradă temerilor şi ezitării“ şi erau preveniţi ca în cazul în care fugea cu vistieria, să nu îl lase să scape. Pretextul mazilirii l-a constituit neascultarea poruncii de trimitere a lui Marcu la Poartă.

Pentru ca Radu Paisie să nu fugă cu vistieria, a fost informat despre mazilire la o lună după numirea lui Mircea Ciobanul. Un document otoman recent publicat, emis în aceeaşi zi cu firmanul de mazilire a lui Radu Paisie (22 februarie 1545), îl prezintă pe Mircea Ciobanul ca fiind pe punctul de a sosi în Ţara Românească. Ceea ce înseamnă că noul domn era în ţară la sfîrşitul lunii februarie, și nu o lună mai tîrziu, cum se credea pînă acum, pe baza primului act emis de Mircea Ciobanul la 25 martie 1545. Înainte de a pleca spre Istanbul, Radu Paisie i-a trimis sultanului, pentru a-i cîştiga bunăvoinţa, suma de 500.000 de aspri. Cu gîndul la reluarea domniei, a expediat sume de bani spre păstrare la mînăstirile de la Muntele Athos. A rămas doar cu visul. Exilat în Egipt, a murit la o dată necunoscută, fără să mai revadă ţara. Controversate sînt şi opiniile istoricilor în privinţa copiilor săi. În două documente interne, Radu Paisie vorbea despre „de Dumnezeu dăruiţii mei copii, Io Marcu voievod şi Vlad voievod“. Istoricul P.S. Năsturel crede că Vlad a fost ucis din porunca doamnei Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul, în timpul domniei lui Petru cel Tînăr (1559-1568). Despre Marcu, fiul cel mare, nu se mai ştie nimic. Dar între 1554-1557, Țara Românească l-a avut ca domn pe Pătraşcu cel Bun, care se declara fiul lui Radu Paisie. S-a emis ipoteza că Pătraşcu este Marcu, care şi-a schimbat numele la urcarea pe tron.

Un document otoman din 1560 intră în contradicţie însă cu o asemenea ipoteză. Acolo era menţionat Mehmed, „fiul fostului voievod al Ţării Româneşti, voievodul Radu“. Mehmed făcuse cerere pentru obţinerea unui timar. Chiar dacă în document nu se spune explicit că fostul voievod este Radu Paisie, Mehmed nu poate fi decît fiul său trecut la islamism. Rămîne însă ca noi documente să ne lămurească mai bine.

VALENTIN G HEONEA

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Un monarh francez, speranţa Irlandei?

Regele Soare să se intereseze de mica Irlandă? Sună ciudat și totuşi, în anii 1689-1690, Ludovic al XIV-lea le-a apărut irlandezilor ca eliberator. Din ură față de englezi, ei au fost gata să se dea pe mîna monarhului francez. Într-un număr remarcabil, revista Historama a publicat un articol semnat de Rene Pillorget, consacrat acestei teme, articol care a fost adaptat pentru Magazin istoric.

În Secolul al XVII-lea era greu pentru un prinţ catolic să domnească asupra unei naţiuni majoritar protestante. Carol al II-lea, regele Marii Britanii (1660-1685), nu şi-a lăsat dezvăluite convingerile decît la moartea sa, în februarie 1685. Fratele său mai mic, Iacob al II-lea (1685-1688), dimpotrivă, s-a afirmat deschis catolic. El a acoperit toate posturile importante din stat cu coreligionari ai săi şi s-a preocupat să-și facă prozeliţi. Prin diverse măsuri – inspirate de un zel stîngaci –, a urmat un drum ce l-a condus inexorabil spre prăbuşire.

Regele refugiat

Protestanţii englezi au dovedit o remarcabilă răbdare. Regele avea 52 de ani. Moştenitoarea tronului, fiica sa, prinţesa Mary, era protestantă, căsătorită cu Wilhelm (William) de Orania, stathouderul Olandei. Într-o bună zi, mai devreme sau mai tîrziu – se spunea – acest cuplu va restabili ordinea morală a lucrurilor.

În schimb, minoritatea catolică a Angliei şi majoritatea catolică a Irlandei erau neliniştite de perspectiva unei succesiuni protestante.

În 1687, Bonrepaux, agent al marchizului de Seignelay – fiul marelui Colbert, secretar de stat la Marină – l-a întîlnit la Londra pe unul dintre foştii consilieri catolici ai lui Iacob al II-lea, Richard Talbot, conte de Tyrconnel, la ora aceea vicerege al Irlandei, prin graţia lui Iacob al II-lea. El i-a cerut lui Bonrepaux ca, în caz de deces al lui Iacob, care nu avea moştenitor catolic, Ludovic al XIV-lea să accepte să îl recunoască drept guvernator al unei Irlande independente. Printr-o scrisoare din 9 octombrie 1687, Seignelay, din partea regelui, l-a rugat pe Bonrepaux să îi răspundă favorabil. Tyrconnel l-a înştiinţat apoi că, într-un an, totul va fi gata pentru a primi trupe franceze în Irlanda. Desigur, ar fi prea mult să afirmăm că el voia să „livreze“ Irlanda lui Ludovic al XIV-lea. Dar la fel de adevărat este că nu o putea menţine independentă decît cu ajutorul militar al Franţei şi că astfel ea devenea o ţară vasală acesteia.

Decesul regal aşteptat nu s-a produs. În schimb, un alt moment a precipitat cursul evenimentelor. Pe 20 iunie 1688, a doua soţie a lui Iacob al II-lea, Marie de Modene, a adus pe lume un fiu, Iacob Eduard, ale cărui drepturi la coroană primau de acum înainte în faţa celor ale lui Mary. Imediat, Iacob Eduard a fost botezat de un preot catolic. Protestanţii nu se puteau hotărî să accepte o familie de suverani „papistaşi“. La chemarea lor, William de Orania a debarcat la Torbay, la 5 noiembrie 1688. S-a produs o revoltă, fără caracter sîngeros, căreia i s-a spus, din acest motiv, „glorioasă“.

Abandonat de toţi, Iacob al II-lea a comis greşeala, la 23 decembrie, de a se refugia în Franţa. Adversarii săi au proclamat atunci vacanta tronului. Ceea ce nu ar fi fost posibil dacă Iacob s-ar fi dus direct în Irlanda, ţară ce îi rămăsese fidelă. Ca rege al Irlandei, ca şi al Anglei, nu i s-ar fi putut reproşa că şi-a transferat pentru un moment reşedinţa. În plus, el nici nu a întîrziat în Franţa. L-a părăsit pe Ludovic al XIV-lea la 25 februarie 1689 – 12 zile după ce Parlamentul din Londra i-a proclamat rege şi regină pe William şi pe Mary. Pe 6 martie, Iacob s-a îmbarcat la Brest, pentru Irlanda. În ciuda adversităţii marchizului francez de Louvois, subsecretar de stat la Război, faţă de orice dispersare de forţe – Franţa era angajată în războiul Ligii de la Augsburg –, Ludovic, la sfatul lui Seignelay, i-a furnizat 3.000 oameni, transportaţi pe vreo 20 de nave. În plus, a acreditat pe lîngă Iacob al II-lea un ambasador, pe contele d’Avaux.

Iacob a debarcat la Kinsale şi l-a întîlnit pe Tyrconnel la Cork. Populaţia catolică l-a întîmpinat cu entuziasm. Ţăranii au furnizat în mod spontan oi şi boi marinarilor şi soldaţilor francezi. La sfîrşitul lui martie, Iacob era stăpîn al întregii Irlande, cu excepţia a două oraşe din nord: Enniskillen şi Londonderry. În aprilie, cel din urmă este

asediat de Conrad de Rosen. 30.000 de protestanţi se aflau acolo. Moralul asediaţilor era fără fisură. S-au ţinut bine și, la 30 iunie, corăbii engleze au reuşit să-i aprovizioneze cu alimente. Forţele „iacobine“, irlandeze și franceze, s-au retras spre sud. Ele au fost învinse de trupele protestante ale oraşului Enniskillen. Aproape întreg nordul insulei se afla din nou în mîinile lui William şi Mary.

Decepţii franceze și irlandeze

Dar Iacob al II-lea nu considera Irlanda decît o trambulină pentru recucerirea Angliei. El era convins că operaţia va fi relativ facilă, supuşii lui rămînîndu-i – spunea el – profund ataşaţi. Instrucţiunile remise lui d’Avaux şi primele scrisori ce i-au fost trimise de la Versailles par a indica faptul că Ludovic al XIV-lea credea în posibilitatea unui succes al vărului său în Anglia. Dar modul în care l-a salutat la plecare exprima exact gîndul său: „Tot ce aş putea să vă urez cel mai bine este să nu vă revăd niciodată; dar dacă soarta vă obligă să reveniţi, mă veţi găsi exact cum m-aţi găsit”. Ceea ce nu excludea deloc posibilitatea unui eşec al lui Iacob. Scrisorile adresate militarilor și semnate de rege erau și ele realiste. Menţionau că un alt contingent va fi trimis în Irlanda, dar numai dacă Iacob va reuşi să se menţină acolo pînă în iarnă. Dacă îi susţinea tentativa, Ludovic al XIV-lea nu avea nimic de pierdut, ci, poate, foarte mult de cîştigat. Dacă Iacob reuşea să-l elimine pe ginerele său şi să-şi recucerească tronul, Marea Britanie devenea poate aliata Franţei; în orice caz, ea nu ar fi făcut parte din nici o coaliţie împotriva regelui francez.

În martie, Ludovic al XIV-lea spera ca fidelitatea majorităţii irlandezilor să antreneze o răscoală „iacobină“ în Scoţia. Dar rezistenţa oraşului Londonderry l-a făcut ca, la sfîrşitul lui mai, să-l sfătuiască pe vărul său să se menţină într-o strictă defensivă şi să se abţină de la orice operaţiune în afara Irlandei. Pe 17 mai, guvernul de la Londra a declarat război Franţei. În vreme ce Parlamentul nu manifesta decît sentimente confuze faţă de afacerile continentale, sosirea trupelor franceze în Irlanda i-a permis lui William al III-lea să o prezinte ca pe o invazie şi astfel să obţină aprobarea majorităţii. Împotriva Franţei s-a constituit o Mare Alianţă – mai largă decît Liga de la Augsburg. Ea cuprindea Olanda, Spania, Imperiul german: Iacob al II-lea i-a decepţionat deopotrivă pe francezi şi pe irlandezi. Convins că el „va stăpîni“ Anglia „înainte să treacă trei luni“, a luat hotărîri din care o mare parte păreau inspirate mai puţin de grija de a-i învinge pe englezi cît mai degrabă de aceea de a-i menaja. A convocat un Parlament ce nu număra, graţie abilelor manipulări electorale, decît 6 membri protestanţi – din 278 –, și îşi avea sediul la Dublin, în plus nu a întîrziat să intre în conflict cu el. Catolicii, în trecut, fuseseră spoliaţi de cea mai mare parte a pămînturilor lor. În vreme ce ei posedau 60% din suprafaţa insulei, în 1640, Cromwell redusese această cifră la 22%. Ei ar fi vrut ca această injustiţie să fie reparată. Parlamentul a votat deci un Bill of Attainder, confiscînd bunurile a vreo 2.000 persoane – mai ales protestanţi –, care nu îl recunoşteau pe Iacob al II-lea. Catolicii ar fi dorit ca posturile civile și militare să fie pe viitor accesibile tuturor, fără diferenţă de confesiune; ca fiecare să plătească dijma bisericii de care aparţine şi nu obligatoriu clerului protestant. Dar, cel mai adesea, Iacob al II-lea a oferit acestor revendicări răspunsuri dilatorii. El a refuzat să înlocuiască episcopii stabiliţi de către înalţii prelaţi catolici. A autorizat pe proprietarii funciari protestanţi să aibă în apropierea lor gărzi armate pentru a putea, eventual, „să se apere de o insultă catolică“. A refuzat, de asemenea, să aprobe decretul ce hotăra că legile votate de Parlamentul din Londra nu pot fi aplicate în

Irlanda. „El nu vrea să facă nimic care ar scoate Irlanda de sub dependenţa englezilor“, scria d’Avaux, care estima, în ce-l priveşte, că Iacob ar trebui să joace deschis pe cartea catolică şi irlandeză şi să nu se preocupe de Scoţia şi de Anglia decît după ce şi-a instituit autoritatea asupra insulei, în înregimea ei.

Tyrconnel şi apoplexia

Iacob datora mult vărului său, Ludovic al XIVlea. Acesta furnizase toţi banii pe care d’Avaux îi administrase. Parlamentul său nevotîndu-i decît subsidii insuficiente, el a recurs la inflaţie, lovind moneda de aramă cu metalul pe care i l-a livrat Ludovic al XIVlea. Cu cît francezii îl ajutau, cu atît el arăta faţă de ei o „gelozie stranie“ şi o mare susceptibilitate. Aceasta se manifesta şi în problemele economice. Absolut firesc, Versaillesul s-a interesat de comerţul franco-irlandez. Lîna din Irlanda putea alimenta industria franceză, în schimbul vinului şi produselor manufacturiere. Ludovic al XIV-lea a scutit de orice taxă vamală produsele irlandeze, cu o singură excepţie: stofele de lînă. El a poruncit ca toţi irlandezii sosiţi să facă negoţ în Franţa „să fie trataţi ca francezi naturalizaţi“. Două hotărîri care au trezit ecouri favorabile la Dublin. În iunie, Camera a votat două legi, una „pentru stabilirea comerţului cu Franţa“, alta care naturaliza „pe toţi francezii“ aflaţi în Irlanda. Iacob al II-lea s-a arătat rezervat, apoi ostil acestor măsuri. El voia să nu fie „nici o legătură specială între francezi şi irlandezi“, notează d’Avaux. Împreună cu Tyrconnel ar fi vrut ca Irlanda să înceteze să exporte lîna Angliei. Dar Iacob al II-lea nu s-a putut hotărî să interzică exportul și, în ciuda circumstanţelor de ordin politic, acest trafic a continuat.

Perspectiva întoarcerii sale la Londra a devenit din ce în ce mai incertă. William al III-lea a trimis trupe în Ulster, sub comanda unui protestant francez exilat, mareşalul Schomberg. Campania viitoare se va dovedi dificilă pentru iacobiţi. Este cert că voluntarii irlandezi erau numeroşi şi entuziaşti, dar incapabili de a-i înfrunta pe soldaţii de meserie. Iacob al II-lea, care nu dorea sosirea întăririlor franceze, a sfîrşit prin a accepta oferta lui Louvois: corpuri irlandeze vor fi trimise în Franţa şi înlocuite prin trupe franceze experimentate. De fapt, Louvois urmărea să aducă în Franţa cei mai buni soldaţi irlandezi şi să-i înlocuiască cu trupe franceze mediocre. Schimbul s-a operat. Astfel, pe 21 martie 1690, contele de Lauzun sosea la Cork cu 7.000 de oameni, iar în aprilie cinci regimente irlandeze, între 1.000 şi 1.200 de oameni fiecare, s-au îmbarcat pentru Franţa. Pe 14 iunie, William III în persoană a debarcat aproape de Belfast, cu trupe engleze, garda sa olandeză, mercenarii germani şi danezi, protestanţi francezi. Pe 12 iulie, el a ieşit victorios pe malurile Boyne-ului, la 45 km nord de Dublin, asupra armatei franco-irlandeze. Iacob al II-lea a fugit în Franţa pentru a doua oară, lăsîndu-şi ginerele stăpîn în toată Irlanda, la est de Shannon.

Grijuliu să-şi elibereze trupele pentru a le trimite pe continent, William va acorda cu plăcere o pace generoasă învinşilor. Dar el trebuia să se socotească cu opinia protestanţilor irlandezi, deja furioşi. Aceştia cereau o capitulare fără condiţii. Neavînd nimic de pierdut, iacobiţii au continuat lupta. Patrick Sarsfield hărţuia trupele lui William, care se îndreptaseră spre Limerick, unde se repliase Tyrconnel. Dar oraşul era atît de bine apărat, de vreo 22 zile, de un francez, maiorul Boisseleau, încît regele a preferat să ridice asediul şi să meargă în Anglia. A fost repede negociat tratatul de la Limerick şi semnat, pe 6 octombrie 1691. Articolele civile ale acestuia acordau catolicilor Irlandei libera exercitare a religiei lor, cea care exista sub Carol al II-lea. Ele redau tuturor ofiţerilor şi soldaţilor care purtaseră arme pentru Iacob al II-lea bunurile, drepturile şi libertăţile de care ei sau strămoşii lor s-au bucurat, cu condiţia să presteze un jurămînt de fidelitate faţă de William al III-lea şi Mary a II-a. A fost stipulată şi o amnistie.

În definitiv, singurele rezultate pozitive ale expediţiei din Irlanda au fost, pentru Ludovic al XIV-lea, că l-a constrîns pe William al III-lea, duşmanul său, să trimită acolo trupe şi, pe de altă parte, că în serviciul lui au intrat mii de soldaţi de o valoare indiscutabilă. Dar, ciudat, nici el, nici William, nici Iacob al II-lea nu s-au interesat de Irlanda pentru ea în sine. Ea nu constituia atît pentru unii, cît şi pentru ceilalţi, decît un teatru de operații marginal. În vreme ce unii irlandezi văzuseră în expediţia franceză „singura ocazie pe care o puteau avea de a-și redobîndi libertatea“. Se înţelege că aici încercaseră o autentică amărăciune.

„M AGA z IN ISTORIC”

Viața de toate zilele

în China Dinastiei Tang (210)

zeii (24)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (11)

Fan Kui – zeul daoist al măcelarilor. Ca muritor de rînd a fost un meșter pielar.

Fan Li – unul dintre zeii daoiști ai bogăției. Unii îl consideră și zeul aliterațiilor. Înainte de zeificare, în viața pămînteană, ar fi fost un negustor înstărit, care ar fi trăit în statul Yue, în Perioada „Primăvară-Toamnă“.

Fan Wang – zeitate budistă importantă, însă nu atît de mare ca Buddha. Mitul referitor la el spune că ar fi clocit ca o cloșcă un ou cosmic din care a eclozat întregul Univers. El este, deci, într-o anumită viziune, părintele tuturor lucrurilor.

Fei Lian – unul dintre zeii Vîntului; mai este acceptat și ca zeu al Focului. Înfățișarea lui este foarte grăitoare. Se spune că în anatomia lui se adună elemente de la 5 specii de animale diferite. Din cîteva descrieri rezultă că este vorba, de fapt, de mai mult de cinci componente. În general este văzut ca un dragon înaripat, cu aripi mari, dar uneori fără aripi, cu cap zdravăn, masculin, de cerb greoi, potrivit pentru păstrarea echilibrului în deplasările lui rapide. Alții îi aseamănă capul cu al unei vrăbii, dar cu coarne albe ca de taur, strălucitoare, uneori cu dungi pe ele. Cel mai adesea capul este descris ca al unui cerb, mai rar ca al unei păsări și apare acoperit cu blană lungă, aurie, cu pete negre ca de leopard. Are picioare ca de cerb. Trupul lui se prelungește cu o coadă lungă, răsucită, ca de șarpe. De regulă, călărește pe un tigru pentru a zbura printre nori.

Aceasta nu exclude posibilitatea ca și el să poată fi călărit. Rareori apare și sub formă umană. Deplasările lui sînt extrem de rapide, mai iuți decît vîntul. Chiar și prin pădure alunecă ușor, în viteză. Duce cu sine un sac plin cu vînturi de toate felurile pe care le slobozește cînd simte nevoia. Firește, este o făptură turbulentă,

Oameni și miracole (34)

Astăzi (2)

În același raport din 1972, se menționează: braţul drept poate să fie ridicat fără greutate. Ambele mîini prezintă tegumente alb-gălbui, pline, tari şi rezistînd la spălare... Picioarele sînt încrucişate, stîngul peste dreptul; tegumentul superficial lipseşte pe tarsul unuia dintre ele, şi acolo apar foarte distinct tendoanele degetelor, uşor mai albe decît restul. Aceste membre inferioare sînt pline, solide, de culoare alb-gălbuie“.

În 1967, a fost găsit intact, cu ocazia transferării sale, cadavrul unei călugăriţe spaniole. Monica de Jesus Cornago Zapater, moartă în 1964.

Se pare că la fel s-a întîmplat şi în cazul cardinalului de Milano, monseniorul Schuster, exhumat în 1986 (dar în privinţa căruia documentele nu sînt încă disponibile).

În sfîrşit, în 1981, trei ziare italiene – La Voce del Popolo, La Stampa şi Domenica del Corriere – au titrat pe prima pagină: „FRASSATI ESTE INTACT!”.

E vorba de Pietro Giorgio Frassati, un laic al cărui proces de canonizare a fost cerut la 12 iunie 1978. Frassati a murit în 1925 şi cadavrul său a fost exhumat în 1981, adică după cincizeci şi şase de ani. Faţa lui era încă radioasă, şi corpul intact. Nepoţii şi nepoatele sale, prezenţi la exhumare, care nu-l cunoşteau decît din fotografii, i-au recunoscut faţa încă zîmbitoare. Din trup emana o mireasmă.

După moarte

Ca să fim siguri că sîntem într-adevăr în faţa unui fenomen inexplicabil, miraculos, trebuie să cunoaştem precis procesul natural de descompunere în momentul morţii.

Michele Rudler, de la catedra de medicină a Universităţii Paris V, cunoaşte perfect această problemă.

„Ştim ce se petrece în primele ore de după moarte, declara ea. Dar după aceea ne este imposibil

agitată, care poate ucide cu ușurință orice creatură care îl amenință. Nu este un carnivor, ci se hrănește doar cu vegetale. Dinamismul lui exagerat nu poate fi domolit decît de Hou Yi, arcașul ceresc, în preajma căruia își petrece vremea sau acționează. Într-un mit se spune că arcașul Yi îi găurește uneori cu o săgeată sacul cu vînturi și de aceea, uneori, se pornește cîte un vînt. Fei Lian s-a implicat în marea bătălie dintre Chi You și Împăratul Galben, ajutîndu-l pe primul. Sub formă umană, Fei Lian, zeul Vîntului este cunoscut sub numele de Feng Bo. Într-un mit separat se amintește că Fei Lian a fost transformat într-o zeiță, numită Feng Po Po.

Fei Sue – spiritul protector al Fluviului Huai.

Feng Du Dadi – zeu daoist al lumii de dincolo. Mitul lui diferă de conceptul mixt al Infernului. Se spune că Feng Du Dadi are rolul de a interoga sufletele care intră în tărîmul morților și raportează despre ele Împăratului de Jad și zeului Piscului de Est. Zeul Feng Du Dadi a fost identificat cu un personaj real, un individ rebel numit Chu Bawang, care a trăit în dinastia Jin.

Feng Yi – erou zeificat, asociat Fluviului Galben. Zeu al Apelor. Se crede că a fost un om, care a înghițit o parte din leacul vieții veșnice și s-a transformat în zeu al Apelor. Este identificat uneori cu Hebo. Camaradul lui în ale eroismului se numește Tai Bing. Amîndoi călăreau pe dragoni sau pluteau pe curcubeu în Carul lui Yin și Yang, strecurîndu-se printre nori. Puteau atinge cele mai îndepărtate spații ale Cerului, fără să lase urme pe zăpadă sau pe brume. Nici soarele nu izbutea să arunce vreo umbră în spatele lor. Cînd ajungeau în vîrful munților sacri Kunlun, deschideau Poarta Cerului, izbind-o cu putere și intrau în Palatul Zeilor.

Fen Yang – unul din spiritele Pămîntului, un fel de naiadă/nimfă a ploii.

Fo – denumirea chineză a zeității Buddha, nu atît ca persoană fizică, istorică, ci ca spirit. Referirea este totuși la personajul Sydharta Sakyamuni Gautama din religia indiană.

Fu De zheng Shen – Marele Spirit al Pămîntului în religia daoistă.

să mai spunem ceva. Totul depinde de diferiţi factori precum umiditatea, PH-ul, anotimpul, cauzele morţii, bacteriile, temperatura ambiantă etc. Cunoaştem aşadar aproximativ primele şaptezeci de ore cu variante şi diferite marje de eroare. Cu cît sîntem mai aproape de ceasul morţii, cu atît mai mult medicul legist poate să fie mai precis asupra cauzelor acesteia şi asupra momentului“.

Putem rezuma astfel observaţiile medicilor legişti: În cadavru, sîngele se degradează datorită acţiunii bacteriilor care se hrănesc cu el. „Identificarea acestor bacterii pe un cadavru n-ar avea nici un sens“, precizează Michele Rudler. Globulele roşii nu au nici un mijloc de a supravieţui cînd nu mai există aport de oxigen şi de zahăr. În afara cadavrului, adică în laborator, la rece, la 4 grade Celsius, sîngele poate să fie păstrat cîteva săptămîni, chiar cîteva luni, dar nu poate să fie congelat, căci globulele roşii fac explozie.

Un proces bine cunoscut este cel al rigidităţii cadaverice. El survine între a douăsprezecea şi a douăzeci şi patra oră, apoi dispare după patruzeci şi opt de ore. În clinică, se face deosebire între rigiditatea extrapiramidală (corpul păstrează poziţia pe care i-o imprimi) şi rigiditatea nepiramidală, cea a cadavrului care nu păstrează poziţia la care este obligat, ci revine la poziţia iniţială. Această rigiditate a muşchilor nu se explică; e legată de problema fibrelor musculare care se îngustează. Ea se observă la tot corpul, mai ales la muşchii roşii cu contracţie intensă (membrele), şi este mai puţin evidentă la muşchii albi cu contracţii lente (intestinele, de exemplu).

În ceea ce priveşte mirosul: „Nu există niciodată mirosuri plăcute la cadavre“, spune Michele Rudler. Bacteriile, rupînd extremităţile proteinelor, eliberează gaze sulfuroase, sulfuri de hidrogen sau amoniac, metan etc. şi degajă un miros pestilenţial.

Atunci începe faza de putrefacţie, cu o pată verde pe abdomen, lîngă fosa iliacă dreaptă, nu departe de apendice, o umflătură a intestinului gros care e o zonă

Fu Shou Lu – termen generic pentru a-i denumi împreună pe cei trei zei stelari, cunoscuți ca Fu Xing, Shou Xing și Lu Xing. Fu Xing este Steaua Norocului, Shou Xing este Steaua Longevității și Lu Xing este Steaua Demnității.

Fu Xing – zeu daoist al Norocului și Fericirii. În tradiția populară, ca zeu ceresc este „Steaua Norocului“. Sub numele Fen Shen trece drept un spirit al fericirii. Este un personaj mitologic benefic pentru oameni, patronul norocului venit pe neașteptate. A fost identificat mai întîi ca mandarinul Yang Cheng din Secolul al VI-lea, aflat în slujba împăratului Liang Wudi. Înaltul funcționar judeca crimele petrecute în provincia Hunan. Suveranul acelor vremuri era încîntat să aducă la curte oameni pitici, maniaci recrutați din statul Daozhou. De acolo provenea și mandarinul Yang Cheng. Acesta și-a dat seama că zona riscă să se depopuleze și să decadă cîtă vreme împăratul lua mereu de acolo oameni mici de statură, nostimi pentru el în mișcări și obiceiuri. În consecință, a pledat în fața suveranului în favoarea locului, în așa fel încît aducerea la curte a populației de pitici a încetat. Oamenii au rămas recunoscători și, după dispariția demnitarului, l-au zeificat în Veacul al VIlea. Pe parcursul timpului, popularul zeu Fu Xing a mai fost identificat cu generalul erou Guo Ziyi, cel care a apărat cu succes dinastia Tang atacată de populația turcomană și a salvat împărăția de la o răscoală. Fu Xing a mai fost confundat frecvent cu Tian Guan, cîrmuitorul Cerului. El rămîne în ochii oamenilor de rînd un simbol al destinului, al succesului, dragostei, abundenței, prosperității, sănătății și demnității sociale. Iconografic este portretizat ca un bărbat plin de demnitate, în veșmînt simplu, negustoresc, de culoare albastră, Ținînd în mînă ruloul puterii și al autorității, avînd alături un copil mic. Uneori, în formă simbolică este reprezentat ca un liliac. Imaginile lui se pot vedea de obicei afișate în sufrageriile caselor, în sălile de mese, în restaurante.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

foarte „bacterizată“. Pata se formează după patruzeci şi opt de ore şi putrefacţia se întinde pe tot abdomenul.

Sîngele contra morţii (1)

Aceste cîteva noţiuni despre descompunerea cadaverică şi semnele care o însoţesc arată foarte bine că cea mai mică excepţie de la acest proces inevitabil ţine de miracol şi că orice tentativă de explicare a unei astfel de excepţii este hazardată. Totuşi, putem face cîteva remarci şi reflecţii asupra acestei probleme.

În relatări se observă cîteva constante, astfel încît putem rezuma cele patru principale criterii ale nealterării:

– mirosul suav;

– absenţa rigidităţii şi supleţea membrelor;

– nealterarea cadavrului;

– scurgerea sîngelui sau picurarea unui lichid uleios.

Se remarcă astfel că nu toţi sfinţii au „beneficiat“ de acest miracol, că printre cei mai „mari“, mai veneraţi, sînt mulţi care nu se bucură de acest privilegiu. Dar trebuie totodată să admitem că nealterarea nu se aplică majorităţii muritorilor şi că pentru asta e nevoie de fiinţe care să fi dus o viaţă excepţională de unire cu divinul. În rest, nu se poate spune de ce cutare sau cutare mistic mai curînd decît un altul beneficiază de acest miracol. Persistenţa unui miros plăcut însoţeşte întotdeauna nerigiditatea şi neputrezirea. De aceea sîntem îndreptăţiţi să deducem că există o legătură între parfum şi conservarea cadavrului şi chiar între exudarea unui lichid uleios, parfum şi conservare.

Dacă trupul neînsufleţit nu putrezeşte, înseamnă că bacteriile nu pot, dintr-un motiv care rămîne de precizat, să-şi înceapă „treaba“. Fie că sînt eliminate sau inexistente, fie că sînt inhibate, paralizate într-un fel, fie că nu pot să supravieţuiască, negăsind în sînge elementele supravieţuirii lor (printre care oxigenul).

Misterul neputrezirii s-ar putea situa aşadar în sînge. (va urma)

HÉLÈNE RENARD

LECTURI LA

Doi umorişti de altădată

Fiind o chestiune de factură literară și logică, era de la sine înțeles că reproducerea în revista noastră a unor aforisme, vorbe de duh și alte proze scurte din opera lui Tudor Mușatescu și Teodor Mazilu reclama o introducție în aceste specii literare, care nu sînt la îndemîna oricui. Cel mai greu este cum să dibui începutul, căci, mai încolo, notațiile curg ca unse pînă spre final, care începe să se scrie singur. Exact cum este rînduiala cozonacului care, ca să fie bun, trebuie frămîntat doar cu pumnii, nu cu degetele, și cînd se dă la masă e musai să se desfacă în felii de sus în jos. Iar ca rețeta să fie completă, trebuie știut că la un kilogram de cozonac cu stafide, rahat sau cu nuci se bat fix 50 de ouă.

Și de mare ajutor mi-a fost moralistul Aurel Baranga, un tip uns cu toate alifiile, descoperit pe YouTube în mai multe filmulețe alb-negru date la TVR de atunci, în care spunea că toate comediile de la noi, de la arhitectura construcției și pînă la limbajul copiind canoanele comediei clasice, poartă amprenta lui Caragiale, unul dintre cei mai mari comediografi ai lumii.

Îi citisem comediile, adunate într-un volum tipărit de Editura ,,Minerva” în colecția ,,Biblioteca pentru toți”, atît de populară pînă în 1980. Și remarcasem un lucru: toate personajele masculine mai importante se numesc Cristea, Cristofor, Cristinoiu sau derivatele, după o logică pe care nici astăzi n-o înţeleg. Dacă se gîndise la Christos, nu vedeam legătura, căci toate erau personaje negative.

Mare șmecher Aurică Baranga: în volumul ,,Jurnal de atelier” relatează momentul cînd comedia satirică ,,Siciliana”, la care muncise atît de mult, a avut vizionarea în fața marilor ideologi şi activiști din sectorul cenzură. A ieșit un dezastru din cauza unor scene, replici și cuvinte incompatibile cu cerințele realismului socialist. Conflictul piesei se baza pe refuzul unor agronomi de a se prezenta la locul de muncă pe ogoarele patriei. Tovarășe, dumneata judeci sectar, generalizînd cazuri nerelevante. Eșți agentul lui Eisenhower, zice Aurel Baranga că s-ar fi stropşit la el un activist mai nedus la biserică. Ridicăte-n picioare, care arunci cu noroi în cuceririle noastre revoluționare! Ținînd cont că s-a muncit din greu la repetiții, cu mare caznă s-a aprobat premiera așa cum arăta atunci, urmînd ca, după aceea, piesa să fie scoasă de pe afiș. La reprezentația de a două zi, cine credeți că vine? Cel mai tînăr membru al CC, împreună cu soția, care spune, de față cu martori: bună piesă, dar trebuia și mai tare. Vino mîine să-ți dau o listă cu profesorii, medicii și agronomii care nu vor să se ducă la țară. Și piesa, nu numai că n-a mai fost scoasă de pe afiș, dar s-a jucat, ani întregi, cu casa închisă. Nu știu cine pe cine a plagiat, dar și Marin Preda, în romanul său, ,,Delirul”, ediția a doua, face să apară același personaj politic, de data aceasta, la vîrsta adolescenței, care este adus acasă cu jandarmii și bătut, în fața părinților, să se învețe minte și să nu se mai țină de revoluții.

Tudor Mușatescu (1903-1971) este unul dintre numeroșii noștri comediografi crescuți la umbra lui Caragiale, dar care, prin harul său, și-a făcut un nume printre maeștrii comediei de moravuri, devenind foarte popular. Tudorică Mușatescu a avut nenumărați prieteni și a scris mult teatru, activitate de care s-a apucat de timpuriu, romane și proză scurtă, epistole și versuri. Multe dintre scrierile sale au scăpat de eroziunea timpului, fiind citite și

astăzi cu mare plăcere, desigur, cine are norocul să-i găsească volumele la anticariate.

Tudor Mușatescu este părintele celebrului personaj Spirache Necşulescu din capodopera ,,TitanicVals”, jucat de marii actori Radu Beligan, Birlic sau Dem Rădulescu. El este prototipul omului simplu din provincie, care practică o muncă umilitoare la Prefectură și găsește satisfacții în sînul numeroasei sale familii, crescînd porumbei, citind jurnalul și întîlnindu-se cu amicii. Dar, într-o zi, i se întîmplă o nenorocire: se îmbogățește, pe neașteptate, în urma morții fratelui său, milionar. Aluzia e clară: nu-i da noroc de bani săracului, fiindcă nu știe ce să facă cu ei. Familia parcă turbează: fiecare vrea cîte ceva, să uite condiția mizeră de pînă atunci. Parvenitismul face prăpăd. Și uite-l pe Spirache gata-gata să ajungă şi parlamentar, căci cu banii deschizi orice ușă. De tot hazul este scena cînd Spirache se roagă de alegătorii săi să nu-l voteze, fiindcă știe că nu poate să le dea nimic. Înduioşătoare naivitatea şi onestitatea personajului nostru, copiată de la umoriștii francezi de după Eugène Labiche. De reținut oximoronul Spirache Necşulescu care nu e bun de politician fiindcă nu știe să mintă și avocatul Rădulescu-Nercea, geambaș de miniștri, situație întîlnită și la politicienii noștri de astăzi.

Umor popular și de calitate găsim și în proza scurtă a lui Tudor Mușatescu: ,,maxime”, calambururi, dialoguri spumoase. O lungă serie de ,,maxime” apăruse în fosta revistă ,,Contemporanul” pînă la moartea scriitorului. Din povețele unui calendar: ,,Omul moare cu zile și calendarul cu file”. Din Jurnalul unei pălării: ,,Sarcina pălăriei este să acopere numai capul, nu şi ceea ce se află în el”. Dicționarul umoristic al limbii române: ,,Afecțiune - Dragoste care și-a aranjat dreptul la pensie”. ,,Balama - Compromis între stai și du-te”. ,,Boccaccio - Crucea de piatră a literaturii”. ,,Fustă - Poale lungi, minte scurtă (învechit)/ Poale scurte, minte ioc”.

– Credeam că nu mai are stăpîn.

– ?!...

– Păi, dacă era parcat în faţa cimitirului…

,,Maximele” (,,Spiritele”) sînt, de fapt, aforisme mai mult sau mai puțin inspirate. ● ,,Nu te grăbi să rîzi de cel care a făcut pasul înapoi și să-i întorci, cu dispreț, spatele. Poate că vrea să-și ia avînt”. ● ,,Este un adevărat bărbat individul care nu uită niciodată ziua de naștere a soției, dar nu știe cîţi ani are”. ● ,,Agentul era atît de secret, încît nici soţia nu l-a recunoscut”. ● ,,Ultima tăcere i-a adus un doctorat în filozofie”. Bucureșteanul Teodor Mazilu (1939-1980) a fost un scriitor prolific: romane și proză scurtă, comedii și versuri, toate cu niște titluri neobișnuite: ,,Proștii sub clar de lună”, ,,Pelerinaj pe ruinele unei iubiri pierdute” sau ,,Împăiați-vă iubiții”. În opinia criticii, Teodor Mazilu a creat un gen nou, ceva între comedie și tragedie, în care sistemul de valori a suferit mutații mai aproape de moravurile și aspirațiile societății românești din anii ’70-’80. El a dezvoltat teoria omului cu păcate – canalia, impostorul, ființa mediocră, frivola fără scrupule –care provin din așa-zisă lume bună, burghezia proletară, generatoare peste decenii a capitalismului sălbatic și de cumetrie, angajat într-o direcție pe care nici el nu o cunoaște. În felul acesta, Teodor Mazilu a creat teoria labruyerismului, tot un fel de ,,caractere” care prindeau viață fără să le stingherească cineva în fosta societate comunistă. ,,Din păcate, scrie prof. Ion Rotaru, spre deosebire de Caragiale, Cehov sau Eugen Ionescu, Mazilu nu finalizează dialogul soțsoție, întîlnit în mai toate scrierile lui, printr-o poantă și nu dezvoltă caracterele în direcția componentei lor psihologice”. Revenind la bestiarul care-i populează scrierile, Teodor Mazilu dă viață unor falsuri care trăiesc niște ,,drame ale bunei-stării” (desigur, socialiste). De aceea, toți aleargă după titluri academice, catedre universitare, Luchieni şi Raffaeli, vile complet mobilate şi automobile de lux, excursii în străinătate, visuri care vor prinde viaţă ceva mai tîrziu, cînd comuniştii vor construi capitalismul.

● ,,Depresiile sufletești sînt privilegii ale celor cu bani la ciorap”. ● ,,Nu zic să o iubești, Antoane, dar măcar du-o la cinema”. ● ,,Dispariţia lui va aduce atîta ușurare, încît în marile orașe, Tokyo sau Paris, vor avea loc serbări cîmpeneşti cu bere și mititei”.

Și scurtele dialoguri sînt spumoase, motiv pentru care au devenit, cu timpul, muşatisme

– De ce vaca aceea nu are coarne?

– Fiindcă e cal, domniţă.

* * *

– Uite, mami, un peşte roşu. – Nu, puişor, acela e un fluture.

* * *

– Medicul mi-a recomandat băi de soare pentru reumatismul meu.

– Reci sau calde?

* * *

– Cura de slăbire a soţiei tale a dat rezultate?

– Foarte bune. Săptămîna trecută a dispărut cu totul.

* * *

– De ce ai furat, mă, automobilul?

● ,,Dragă, uite ce înțelegere vreau să stabilesc cu tine încă de la început: în timp ce eu nu te întreb cu cîte femei umbli, nici tu să nu mă întrebi cîţi bărbați vin aici în lipsa ta”. ● ,,Oamenii cinstiţi nu sînt decit niște indivizi care vor să-și vîndă liniștea la un preț cît mai mare”. ● ,,Manole îl privea pe cel din fața lui, care își dorea să fie un cap pătrat, cînd, de fapt, era chiar un cap pătrat. «Ah, de ce n-am avut și eu un cap pătrat?, zice el, de ce mi-a plăcut să gîndesc creator?»“. ● ,,Gogu n-avea nici studii, nici talent organizatoric și nici experiență. Avea, în schimb, ca o compensaţie, perspective în muncă”. ● ,,Dacă mă iubeşti, Ortanso, te rog să mă iubeşti cu convingere, să sufăr şi eu cu adevărat”. ● ,,Averea mea e laşitatea, prietene”. ● ,,Mi-ai promis și mi-ai jurat că o să mori devreme, Costică, să mă bucur și eu de tristețea văduviei”. ● ,,Am o răbdare flaubertiană, madam Cuculeț”. ● ,,N-am avut încotro: trebuia să mă culc cu urîţenia aia. Altfel, ar fi umplut instituția că sînt impotent”. ● ,,Mie nu-mi place să fiu șef. Mie îmi place să fiu mic și să tremur de frică. Cu cît ești mai mic, cu atît ești mai mare”. ● ,,Nu dau doi bani pe tine, Costele: ești un turnător ordinar și fără dicție”. ● ,,Cu sînii mei mici, ah, ce viață monotonă duc”.

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Jimbolia, oraşul de dat la ziar

La nivel european, Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia își are un singur geamăn, în Aachen, Germania: Internationales Zeitungsmuseum. Jimbolia, orășelul de graniță, aflat la 42 de km de Timișoara, păstrează comoara de care multă lume încă nu a auzit. Muzeul a fost fondat de poetul Petre Stoica, tocmai de aceea istorisirea va începe cu el.

Singurătatea poetului de cursă lungă

Pași siguri, dar boemi, o înfățișare ruptă din alte vremuri, cu imensa pălărie din paie care-i acoperea părul alb și lăsa la vedere doi ochi plini de cuvinte: Petre Stoica. O prezență neobișnuită care străbătea drumurile orașului Jimbolia, în anul 1995. Purta mereu după el o geantă mare de piele, pe umăr.

S-a reîntors din București în vestul țării, dar nu la Peciu Nou, unde-și avea originile, ci la doar trei km distanță de Serbia. După viața tumultuoasă din capitală, perioadă care poate fi descrisă doar de artiștii care au trăit-o, poetul Petre Stoica a decis să se retragă într-o zonă unde liniștea dăinuie. Nu a fost retragerea spre o bătrînețe unde zilele-s toate la fel, monotone și serbede, ci a avut nevoie de un loc unde să își lase amprenta.

O cărămidă la fundaþia culturii

La scurtă vreme după ce a pășit pe pămîntul bănățean a dat viață unui vis: Fundația culturală româno-germană „Petre Stoica”. Un loc unde trăiau și se îmbinau în cultură și stil de viață cele două naționalități. A simțit necesitatea redescoperirii valorilor culturale și spirituale, române și germane din Banat, dar și promovarea lor. „Fundația mea este o instituție originală, cum de altfel a fost remarcat în presa locală, națională și chiar internațională. Concret (iartă acest reziduu al limbajului de lemn) eu sînt președintele, secretarul, administratorul, grădinarul și femeie de serviciu cu jumătate de normă al Fundației. În ciuda vastelor funcții pe care le dețin cu multă plăcere, Fundația mea și-a făcut în județ un bun renume, prin

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (18)

Holera (4)

Epidemia dintre anii 1899 şi 1923 a fost deosebit de devastatoare în India şi Arabia, unde peste 20.000 de pelerini au murit în drum spre Mecca în 1907-1908. Holera a lovit şi în nordul Africii, aproximativ 34.000 de oameni murind în Egipt în doar trei luni. Autorităţile britanice au încercat să adauge substanţe dezinfectante în sursa de apă a oraşului Cairo, motiv pentru care au fost acuzate de otrăvire în masă de către localnici.

A şaptea pandemie a durat din 1961 pînă în 2005 şi a lovit aproape 120 de ţări, dar cea mai mare parte din lumea industrializată a scăpat. În prezent, tratamentele care înlocuiesc fluidele şi sărurile pierdute, combinate cu administrarea de antibiotice, pot reduce rata deceselor pînă la mai puţin de 1%.

Boala somnului

Printre noii dăunători întîlniţi de exploratorii europeni în Africa se număra musca ţeţe, a cărei înţepătură ustura ca introducerea unui ac înroşit în foc. În 1857, David Livingstone spunea că înţepătura putea ucide cai şi vite, deşi el nu a făcut legătura cu boala somnului care îi afecta pe oameni. Simptomele apar treptat: dureri articulare, cefalee, insomnie şi letargie care pot afecta viaţa suferindului ani întregi. Apoi este afectat sistemul nervos central. Bolnavii ajung să meargă cu mare greutate, abia tîrîndu-şi picioarele, iar somnolenţa în timpul zilei poate fi atît de pronunţată,

activitatea ei cultural-spirituală” (Petre Stoica, interviu pentru ziarul „Ziua”, 2005).

Cum să iei caimacul vieþii literare...

...deschizînd o cafenea, desigur. Petre Stoica a bifat o altă obsesie care îl urmărea în gînduri de foarte mult timp. În 2003, cu multă atenție, redecorează o încăpere a Casei de Cultură din Jimbolia. Atent la fiecare detaliu, la fiecare tablou așezat în locul ales cu grijă și o nelipsită bibliotecă, unde se odihneau cărțile aduse tocmai de la București. Astfel ia naștere Cafeneaua literară „Apunake”, numele personajului îndrăgit de poet în perioada studenției.

Poetul a creat spațiul și ideea, literatura a venit de la sine. Numeroși artiști s-au adunat aici, au citit, dezbătut, au legat prietenii și au împărtășit din poveștile lor

Muzeul Presei „Sever Bocu” din Jimbolia se mîndrește nu doar cu unicitate la nivel național, ci și cu o complexitate în materie de exponate. Muzeul păstrează între pereți, pe rafturi, mii de exemplare de ziare și reviste, presă scrisă, ediții unice sau colecții care cuprind de la primul pînă la ultimul număr. Vorbim de încă un vis al poetului Petre Stoica, unul pentru care a adunat într-o viață de om „un munte de valori”, cum afirma chiar el. A făcut mereu sacrificii financiare pentru a completa colecția cu cîte o raritate pe care o găsea în diferite locuri. Cu încă o donație „consistentă” din partea Bibliotecii Astra din Sibiu, a reușit să inaugureze Muzeul Presei „Sever Bocu”, la 14 septembrie 2007, o zi memorabilă.

Scopul principal al instituției muzeale este de a aduna cît mai multe numere din presa de pe teritoriul

încît pot adormi chiar şi în timp ce mănîncă. În ultimul stadiu apar tremurături, paralizia membrelor şi pierderea totală a apetitului, încît bolnavul se împuţinează la trup, ajungînd să arate aproape ca un schelet acoperit de piele, apoi cade într-o comă profundă, după care survine moartea. Avea să se demonstreze că şi această boală era transmisă de un parazit, ai cărui vectori sînt muştele ţeţe. Probabil că boala somnului fusese prezentă secole de-a rîndul în regiuni relativ izolate ale Africii. Muştele ţeţe colonizează de obicei zonele rurale şi nu se răspîndesc la voia întîmplării, iar înainte de Secolul al XlX-lea persoanele infectate călătoreau arareori dincolo de zonele în care locuiau. Dar, cînd comercianţii şi exploratorii din Occident au început să străbată continentul în lung şi-n lat, cu grupuri de hamali băştinaşi, parazitul a călătorit împreună cu ei pe distanţe mari. La mijlocul secolului, vizitatorii din afara Africii ajungeau la nord şi la vest de Lacul Victoria (unde se află în prezent Uganda), unde musca ţeţe se înmulţea în voie. În 1900, autorităţile britanice au început să observe primele cazuri de boală a somnului. Doi ani mai tîrziu, guvernul 1-a trimis pe un anumit dr. Low de la Academia Londoneză de Medicină Tropicală pentru a investiga situaţia. El a comunicat că boala ucisese deja între 20.000 şi 30.000 de oameni şi a adăugat ameninţător că se răspîndea în continuare şi că „se pare că devenea tot mai virulentă”. A conchis: „Practic, boala este în mod invariabil fatală”, aşa încît perspectivele erau „foarte sumbre”. Nu exista nici un remediu cunoscut şi, deşi misionarii înfiinţaseră tabere pentru bolnavi, tot ce puteau face era să le uşureze puţin moartea.

Înainte de asta, în 1894, un medic britanic pe nume David Bruce identificase parazitul care provoca boala în sîngele cailor şi al vitelor. Şapte ani mai tîrziu, un alt medic britanic ce lucra în Gambia a identificat parazitul

României, indiferent de limba în care au fost publicate. Muzeul se mîndrește cu prima publicație din țară, „Albina Românească” apărută în 1837, pînă la ziarele și revistele actuale. Redacțiile din țară și din străinătate au venit în ajutor și au completat fondul. Proiectul este viu și în continuă dezvoltare, pentru că și în prezent muzeul este abonat la diverse publicații, care vin să îi sporească zestrea.

În sălile de aici nu se găsesc doar articole de presă, ci și almanahuri și calendare din Secolul XIX, fotografii de epocă, o bibliotecă de specialitate în domeniul mass-media. Iar pentru a crea o atmosferă demnă de un muzeu al presei, s-a adus și o tiparniță din anul 1904.

Muzeul Presei „Sever Bocu” este mai mult decît un muzeu, este locul perfect pentru studiu, lectură și relaxare îmbinată cu istoria (sur)prinsă în cuvinte.

PUBLIMIX RO

la oamenii care sufereau de boala somnului. Bruce a recomandat uciderea muştelor şi restricţionarea deplasării oamenilor şi vitelor infectate. În 1903, el a comunicat că populaţia băştinaşă de pe Insula Buvuma din Lacul Victoria scăzuse de la 22.000 pînă la numai 8.000, în timp ce partea de sud a provinciei Uugosa aflată pe marginea lacului îşi pierduse aproape toţi locuitorii. În 1907, conform unor estimări, pînă la 200.000 de africani muriseră în acea regiune, ceea ce însemna probabil două treimi din populaţie.

În cele din urmă, boala a fost învinsă printr-o iniţiativă politică. Sir Hesketh Bell, comisarul britanic din Uganda, ceruse în mod repetat Biroului Colonial din Londra permisiunea de a muta întreaga populaţie din zonele infestate, dar fusese refuzat mereu, de teamă că localnicii s-ar putea revolta, nedorind să părăsească o zonă cu pămînt atît de fertil. În cele din urmă, disperat, Bell a adus el însuşi în discuţie ideea în faţa căpeteniilor băştinaşe şi acestea au fost de acord. Evacuarea a decurs în mod paşnic, iar epidemia s-a stins. Bell spera că, odată ce oamenii vor fi plecat, muştele nu mai aveau să transmită boala şi că va fi posibil ca locuitorii să se întoarcă.

Din păcate, parazitul şi-a găsit o gazdă permanentă în animalele sălbatice, care nu prezentau nici un simptom, dar aveau rolul de vectori ai bolii, infectînd încontinuu muştele care le înţepau. În prezent, există tratamente eficiente pentru boala somnului, cu condiţia să fie diagnosticată înainte de a afecta sistemul nervos central. Chiar în aceste condiţii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că 66.000 de persoane încă mai mor în fiecare an din cauza bolii.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Istoria dupã 165 de ani

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE –DEZIDERAT ȘI ÎNFĂPTUIRE (1)

(urmare din pag. 1)

Desigur, așa și este – pînă la un punct – ridicarea poporului la luptă, în diferite etape premergătoare anului de grație 1859 (Răscoala – după unii istorici, războiul – avîndu-l în frunte pe olteanul Tudor Vladimirescu, de la 1821, Revoluțiile din Țările Române de la 1848, care au scos la iveală o serie de conducători ce s-au implicat, apoi, și în procesul mult mai complicat al Unirii Principatelor Române), au demonstrat dorința românilor din ambele Principate, dar și din Transilvania, de a fi liberi și de a trăi într-o uniune firească, determinată de neam, limbă, teritorii, credință, obiceiuri etc. De aici însă, pînă la realizarea acestui vis, mai era cale lungă, lungă și întortocheată, plină de obstacole, de capcane și de aranjamente la „masa verde”, cărora li s-au alăturat reorientări sau chiar trădări – tacîmul integral al unei societăți feudale care se crampona să nu lase loc dezvoltării și modernizării Principatelor Române.

Hai să deschidem cronici și să încercăm a înțelege, și cu bune și cu rele, Epopeea Unirii din 24 ianuarie 1859. Vom avea în față o adevărată lecție de istorie care nu se predă în nici o școală din România.

Cu gîndul la Unire

Întotdeauna cînd sîntem nevoiți să abordăm o perioadă istorică din dezvoltarea țării noastre, perioadă care s-a soldat cu transformări semnificative pentru evoluția următoare a Statului, noi, cei de azi, în încercarea de a ne raporta la acel eveniment pe care-l descriem, pornim din capul locului cu un handicap, acela al distanței temporale, care fie că estompează importanța subiectului, fie că îi denaturează, într-o oarecare măsură, substratul material și imaterial. Ceea ce am scris mai înainte nu se constituie nicidecum într-un reproș adus Istoriografiei românești, ci rămîne ca o simplă constatare, dar și un semnal de alarmă de a nu cădea în această capcană a judecării trecutului nostru istoric (doar) prin prisma cunoștințelor acumulate de-a lungul timpului și a cramponării noastre în perimetrul mileniului III, fără a încerca să ne „teleportăm” în timpul calendaristic al evenimentelor despre care vrem să scriem.

neamului și de starea locului”, aceștia dorind să fie „strîns legați de oricare întîmplări”. Astfel cum scria Eudoxiu Hurmuzaki (1812-1874) în „Colecția de documente externe”, publicate după moartea sa, în acest document se cerea, nici mai mult, nici mai puțin, decît „formarea unui regat al Daciei sub protecția marilor puteri”. Tot din „Documentele Hurmuzaki” descoperim o depeșă a consulului francez Ledoulux care, la 1810, consemna: „Voi ține seama de amîndouă provinciile în același timp deoarece le consider ca o singură națiune. Același dialect, aceleași obiceiuri, aceeași religie, aceleași resurse, totul este comun pentru cele două provincii; ele nu se deosebesc între ele decît prin numărul populației”.

să-l aducă anul 1848, agitația pro-unire, din Moldova și Țara Românească, la care nu rămînea indiferentă nici Transilvania, se manifesta din ce în ce mai vizibil și, ceea ce era mai important, mai complex. Ca un preambul la ceea ce avea să urmeze, iată cîteva exemple care demonstrează deschideri noi spre țelul Unirii, precum și esențializări proprii acestui demers.

1. Mișcarea condusă de Ion Cîmpineanu. Acest boier muntean (colonel și om politic), care a eliberat robii și i-a împroprietărit pe clăcașii de pe moșiile sale, a fost inițiatorul „Partidei Naționale” care milita pentru unirea și independența țărilor române, în 1838 întocmind un program (nu doar teoretic, ci și cu măsuri practice) în vederea Unirii celor două țări române. Acesta a trimis un emisar la Iași, la domnitorul Mihail Sturdza, pentru a-i propune unificarea sub conducerea sa a întregului popor român, acesta refuzînd, neavînd curajul și pregătirea necesară pentru o astfel de misiune. Mișcarea condusă de Cîmpineanu a rămas consemnată în Marea Istorie a Unirii doar ca o încercare, anul următor conducătorul acesteia fiind arestat;

2. Ca un ecou la mișcarea colonelului Ion Cîmpineanu, în 1840, în Țara Românească, a apărut o altă mișcare revoluționară, dar mult mai radicală, și cu rezonanțe social-politice. După ce s-a descoperit această organizație revoluționară secretă, inițiată și condusă de un fiu al familiei de boieri munteni, Filipescu (Dimitrie Filipescu), acesta a fost arestat și închis în mînăstirea Snagov;

Cu referire la idealul românilor trăitori în cele trei Principate Românești (Moldova, Muntenia și Transilvania), de a se constitui într-un singur stat național, jumătatea Secolului al XVIII-lea a marcat un reviriment vizibil, generat de sentimentul formării națiunii și exprimării, în acest demers, al conștiinței naționale. Datele care ne-au rămas, de pildă, din activitatea Școlii Ardelene – acea mișcare ideologică și culturală cu caracter iluminist a intelectualității românești din Transilvania, cea care a întocmit vestitul Memoriu „Supplex Libellus Valachorum”, înaintat Împăratului Leopold al II-lea, în 1791 – ne conduc spre germenii ideii de Unire, prin reliefarea – într-o primă fază – a unității etnice a românilor, așa cum ne indică textul unei petiții din Blaj, în apropierea sfîrșitului de Secol XVIII, „De ortu progressu conversione Valachorum”.

În primul deceniu al Secolului al XIX-lea, în încercarea de a tatona reacția Europei la doleanțele românilor de pe ambele părți ale Carpaților, un grup de boieri moldoveni intervenise pe lîngă Napoleon I într-o încercare de a-l determina să sprijine, politic, constituirea unui stat unitar român. Nelăsîndu-se mai prejos, boierii munteni, înainte de 1829, cînd, prin Pacea de la Adrianopol s-a desființat monopolul turcesc asupra comerțului Țării Românești și Moldovei, într-un Memoriu cereau ca „Valahia și Moldova să se împreune și să se facă amîndouă un prințipat”, aducînd motivații pertinente în acest domeniu: „Atît moldovenii cît și muntenii beneficiau de o uniune de lege, de începutul

Vorbim de trezirea politică a românilor avînd în vizor unirea, dar și de un context favorabil acestui curent național, cu ramificații atît în interior, cît și în afara celor două Principate. Un exemplu care apare în acest cadru unionist este Regulamentul organic, întocmit în cele două țări românești (1831 – în Țara Românească; 1832 – în Moldova) și aplicat sub supravegherea Rusiei, prin generalul Pavel Kiseleff. Chiar dacă, prin conținut se urmărea menținerea organizării de stat feudal, încercînd să o medernizeze, unele articole au favorizat dezvoltarea capitalismului și, prin stipulații aproape identice, pregătind Unirea celor două țări române. Destul de elocvent în acest sens, în Regulamentul organic al Țării Românești, la secțiunea a V-a, cu titlul semnifictiv „Începuturile de unire mai aproape între amîndouă prințipaturile”, cauza Unirii apărea clar, ca în articolul 371: „Începutul, religia, obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două prințipaturi, precum și cele deopotrivă trebuințe sînt îndestule elemente de o mai deaproape a lor unire, care pînă acum s-a fost poprit și s-au zăbovit numai după împrejurări întîmplătoare și cele urmate după dînsele bunele dobîndiri și urmările folositoare ce ar odrăzli dintr-o apropiere a cestor două popule, nu pot fi supuse la nici o îndoială”.

Ideile inovatoare în ce privește unirea Principatelor prindeau viață pe terenul destrămării societății feudale (cu toată opoziția reprezentanților acesteia), din sînul căreia răsăreau germenii unei ordine sociale, menite să conducă la emanciparea noii viziuni naționale, crearea premiselor următoarei etape de dezvoltare, aceea a capitalismului. În raport cu interesele și posibilitățile acestora, toate clasele sociale parcurgeau un drum al înnoirilor specifice, dintre care nu lipsea ideea de Unire, cea care putea defini stabilirea unui stat modern pe aceste meleaguri dacice.

Cum în apropierea jumătății veacului al XIX-lea se simțea tot mai mult suflul elanului pe care avea

3. La începutul anului 1845, un alt Filipescu, de data aceasta Costache Filipescu, în urma unei vizite în Moldova, unde s-a întîlnit cu unii dintre capii moldoveni ai ideii de Unire, s-a înapoiat în Țara Românească unde a propagat ideea Unirii. În afara teoriei vehiculate, ca rezultat concret al acestui „schimb de experiență” (cum am spune noi, astăzi), la 21 mai 1845, la conacul lui Costache de la Mînjina (Galați), a avut loc o reuniune moldovo-munteană, pe tema unirii forțelor pentru realizarea Unirii celor două țări românești, întîlnire la care a luat parte și Nicolae Bălcescu;

4. După cum atestă documentele vremii, reprezentanții curentului unionist nu se limitau doar la Moldova și Țara Românească, idealul acestora cuprinzînd și Transilvania care, totuși, datorită statutului ei politic și administrativ mai special, trebuia tratată în altă cheie decît celelalte două principate. În acest concept, cu particularități aparte, un mijloc de influență reciprocă a fost acela al includerii Transilvaniei în programul diversificat al pregătirii politice a Unirii. Astfel, după vizitele lui Bălcescu în Transilvania, în anul 1845, un alt lider politic muntean, Grigore Grădișteanu – viitorul participant la Revoluția de la 1848, partizan al unirii Principatelor și alegerii lui A.I.Cuza –trimis în Transilvania, a vizitat Brașovul, Sibiul, Făgărașul și Alba Iulia, „în vederea unei acțiuni generale a tuturor românilor, dacă evenimentele o vor impune”.

5. Pentru trezirea interesului statelor europene asupra problemei Unirii Principatelor Române, reprezentanți ai acestui ideal – români de frunte – au început să bată cărările continentului nostru și au prezentat situația din cele două țări, precum și dorințele ambelor popoare (de fapt, unul singur, dar divizat) în ce privește Unirea, centrul acestor acțiuni fiind stabilit Parisul. În capitala Franței s-au deplasat C.A.Rosetti, apoi frații Dumitru și I.C.Brătianu, care au stabilit unele legături cu fruntași ai vieții politice și publice franceze, aceștia alăturîndu-se lui Nicolae Bălcescu, cel care își stabilise comandamentul la Paris. Un pas important în coagularea forțelor revoluționare din interiorul și din afara țărilor noastre l-a constituit înființarea, la Paris, în decembrie 1845, a „Societății Studenților Români”, cu tineri români aflați la studii în Franța, din ambele Principate. Cam acesta era tabloul celor două Principate Române înaintea anului revoluționar 1848, și a Unirii, din 1859: un teren politic mișcător și niște premise promițătoare (în imagini idealiste), dar înșelătoare (în contextul unor interese divergente ale Marilor Puteri, cu privire la acest deziderat definitoriu al românilor).

Anul 1848 – în conturarea anului 1859

Multă cerneală s-a consumat, prin pana istoricilor, a analiștilor politici, a jurnaliștilor sau a autorilor de manuale de Istorie, cu privire la introducerea sau nu, în programul revoluției, (în mod cert) a obiectivului realizării unirii Țărilor Române. Desigur, între aceste obiective (independența administrativă și legislativă, neamestecul niciunei puteri în treburile interne ale statului, suprimarea rangurilor sociale, împroprietărirea țăranilor, desființarea robiei etc.), se preconiza și problema unificării politice și statale a poporului român, cu dezideratul național, acela de formare a unui stat național modern, în limitele emancipării generale a statelor europene. Iată însă că, de pildă, în Proclamația de la Izlaz, alcătuită din 22 de articole, citită de Ion Heliade Rădulescu, la 9 iunie 1848, nici un punct nu se referea la Unire, în mod explicit. Eroare? Omisiune? Tactică?

Încercînd să explice acest fapt, la un timp după desfășurarea evenimentelor, Nicolae Bălcescu îl pune pe socoteala împrejurărilor politice, „împrejurările politice nu-i ertară a pune din început în programul lor chestia unității naționale”, astfel cum ne comunică Gh. Zane –economist și istoric gălățean (născut în 1897), autorul volumului „Marx și Bălcescu”. Tot Bălcescu considera că, dacă Revoluția nu era repede înăbușită, aceasta, consolidîndu-și acțiunea, ar fi oferit timp și pentru introducerea acestei revendicări în care se găsea ecoul tuturor românilor. De altfel, la doi ani de la Revoluția de la 1848, Ion Ghica (viitorul ministru și prim-ministru în Guvernele de după 1859), explica ceea ce Bălcescu doar creionase: „Deosebit de aceasta, ar fi fost poate primejdios pentru români a proclama principiul de unire între dînșii, la o epocă cînd amîndouă imperiile (habsburgic și otoman), de care atîrnă cea mai mare parte a lor erau încă puternice”.

În Moldova, însă, a fost diferit. Revoluționarii de la Iași au întocmit două programe cu revendicări (o Petiție, la 27 martie 1848, și un Program, în august același an, documente catalogate ca minimal, și maximal). Doar în cel din august, redactat de Mihail Kogălniceanu, printre cele 36 de puncte, puse sub titulatura de „Dorințele partidei naționale din Moldova”, se specifica: „unirea Moldovei cu Țara Românească, socotită drept cheia boltei, fără de care s-ar prăbuși tot edificiul național”. În Transilvania problema unirii era și mai complicată, asuprirea străină blocînd aproape total această idee și acest ideal. Chiar dacă, pe Cîmpia Libertății de la Blaj, la 3 mai 1848, voința românilor se materializează în sloganul „Noi vrem să ne unim cu țara”, la finele lunii (30 mai), Dieta maghiară de la Cluj, împotriva voinței populației românești, proclamă unirea Transilvaniei cu... Ungaria!

Acestea sînt avatarurile anilor 1848 și 1849, în cele trei țări românești, trecute prin furcile caudine ale Revoluției – înfrîntă peste tot – dar rămasă în conștiința românilor ca o lecție (cu ceva îmbunătățiri) a luptei poporului pentru scuturarea jugului feudal și al stăpînirii străine, pentru emanciparea vieții politice și sociale și, chiar dacă nu în tonuri apăsate, pentru posibilitatea unirii tuturor românilor și formarea unui stat unitar românesc.

Dar stați, drama în care jucau Moldova, Țara Românească și Transilvania (în regia imperiilor vremii) nu s-a terminat, sau, cel puțin, s-a terminat primul act. Alarmate de ideea Unirii, care a circulat (mascată sau la vedere) în vîrtejul Revoluțiilor din 1848-1849, Rusia, Turcia, Imperiul Habsburgic etc., au generat acțiuni și mișcări politice, la nivel european, spre a „inventa” tot soiul de piedici (desigur, nerecunoscute de către aceștia) în împlinirea visului de veacuri al românilor din cele trei Principate. După înăbușirea revoluției române, Moldova și Muntenia s-au aflat sub incidența Convenției de la Balta-Liman, încheiată la 19 aprilie 1849, Convenție care stipula că, „pînă la consolidarea liniștei interne” cele două imperii (Rus și Otoman) să ocupe cu trupe Moldova și Muntenia. Pînă una alta, ca să nu lungim discuția, Imperiul Habsburgic i-a alungat pe ocupanți, în 1854 trupele habsburgice ocupînd cele două țări române, așa cum procedase în secolele anterioare cu Transilvania, Banatul și Bucovina. Deci, am schimbat stăpînirea! În aceste condiții critice mai persista ideea de

Unire, la români? Precum Pasărea Phoenix, deși curtea de la Viena a luat măsuri pentru a îngropa această idee, expediind șefilor militari din Muntenia și Moldova ordinul de a interveni energic pentru a „curăța Principatele de toate elementele dubioase”, ideea Unirii a reînviat, în mijlocul unui complex de împrejurări, în care, la Conferința de pace, s-a stabilit abolirea protectoratului rus asupra Valahiei și Moldovei, și trecerea celor două țări sub protectoratul colectiv al Puterilor europene – cadrul în care, (chiar fără voia lor, doar pentru a securiza granițele celor două țări române) poziția Marilor Puteri, în raport cu dezideratul de căpătîi al Valahiei și Moldovei – Unirea într-un singur stat – a devenit favorabilă acestuia. Problema a căpătat o turnură favorabilă nouă cînd, la Congresul de la Paris, deschis la 28 februarie 1856, ca urmare a încheierii păcii, în urma Războiului Crimeei, la care au participat reprezentanții Turciei, Austriei, Franței, Angliei și Rusiei, cărora li s-au alăturat cei ai Sardiniei și Prusiei, în ședința din 8 martie, reprezentantul Franței, nimeni altul decît ministrul de Externe, Al. Walewski, a dat tonul, declarînd: „Înainte de a se stinge chestiunea noii organizări a Principatelor, este de cercetat dacă ele trebuie a mai trăi sub o organizare separată, și dacă nu ar fi în interesul acestor țări, cît și al Europei, ca ele să fie întrunite într-un singur stat”. La acest mod de context internațional mă refeream eu în prologul acestui articol (și vor mai fi și altele și mai consistente), care au defrișat lăstărișul unor state (Turcia, Austria), care s-au opus demersului civilizat al francezului. Unirea – ca un cazan sub presiune Înfrîngerea Revoluției din 1848-1849 a dus (și) la împrăștierea fruntașilor revoluției în lume, de frica arestărilor. Acum, după o oarecare deschidere, generată, în special, de ajungerea pe ordinea de zi la Conferința de Pace de la Paris a problemei Unirii Principatelor Române, oamenii revoluției se întorc la vatră, prezența acestora în mijlocul poporului fiind din ce în ce mai activă și determinantă în formarea unei atitudini de propagandă benefică a ideilor Unirii. În sensul celor de mai sus stă mărturie apariția unor publicații menite să pună bazele unor mase conștiente de implicarea acestora în opera de Unire, depășind figurația de spectatori.

„Jurnalul Craiovei, „Timpul”, „Patria”, „România Literară”, „Steaua Dunării” și alte publicații erau ecoul dirijat într-un singur sens – Unirea!

Pentru că am amintit de reîntoarcerea exilaților și emigranților de peste hotare (operațiune nu tocmai ușoară, lucrurile necesitînd o laborioasă activitate diplomatică), iată numele cîtorva foști conducători ai Revoluției de la 1848, sosiți în țară, între anii 1855-1857: I.Bălăceanu, preotul Radu Șapcă, Radu G.Golescu, Ion Maiorescu, Aron Florian, A.Cristofi,

C.Alexandrescu, A.G.Golescu-Negru, Alexandru C.Golescu, Radu C.Golescu, N.Pleșoianu, C.A.Rosetti, Cezar Bolliac, frații Brătianu și Gheorghe Magheru. Acum, cele două Principate treceau printr-o etapă cu două aspecte semnificative, și diametral opuse: pe de o parte – deschiderea spre țelul mult așteptat – Unirea; pe de altă parte – încrîncenarea pe care o primeau din partea statelor opozante acestei Uniri, care, așa cum proceda consulul Imperiului Habsburgic, arogant și solemn, acesta avea tupeul să se adreseze partizanilor Unirii să-și „scoată din minte toate himerele”, adăugînd cu o mare infatuare că „nu va fi unire (...) lucrurile vor rămîne cum sînt, în afară de cîteva reforme administrative”.

Așa stînd lucrurile, era evident că strategia unioniștilor trebuia să fie una a forțării lucrurilor (ceea ce a lipsit la 1848), acum avînd de partea lor hotărîrile Conferinței pentru pace și Tratatele încheiate. Chiar și în Țara Românească, unde misiunea celor ce doreau Unirea era îngreunată de poziția reacționară a domnitorului Barbu Știrbei, mișcarea pentru Unire s-a accentuat, deși radicalizarea acesteia nu era posibilă deocamdată. În Moldova, în schimb, profitînd de o oarecare deschidere a domnitorului Grigore Ghica, manifestările au luat forme organizatorice mai eficente – întruniri în diferite locuri publice, la care participau reprezentanți ai diferitelor categorii sociale (boieri, burghezie), înființarea de organizații pro-unire („Societatea unirii”), care își fixase ca obiectiv „Unirea Principatelor sub un prinț străin, mai ales de o rasă latină, dintre familiile domnitoare din Europa, afară de dinastiile staturilor megieșiste”, precum și „statornicirea unei capitale noi în mijlocul ambelor țări”.

Drumul nu era chiar așa cum găsim scris în anumite materiale de referință, adică, vezi Doamne, întreaga stăpînire se raliase la mesajul unioniștilor și conlucrau pentru Unire. De pildă, vara anului 1856 imprimase o nouă presiune pe inițiatorii Unirii, cauza fiind înlocuirea de către Poartă a celor doi domni, prin caimacamii (locțiitor al unui domnitor – n.a.) Teodor Balș, în Moldova, și Alexandru Ghica, în Muntenia Ca urmare, în Moldova, de exemplu, a fost instituit un crunt regim represiv față de mișcarea unionistă, ajungîndu-se la arestări, destituiri și bătăi. Totuși, moldovenii nu s-au recunoscut înfrînți, doar că și-au adaptat manifestările la situația din teren. Mai mult, sfidînd consecințele acestui gest îndrăzneț, la o reprezentație de teatru, publicul din sală a cerut intonarea cîntecului care avea să devină Imnul Unirii, anume cunoscuta „Hora Unirii”, pe înflăcăratele versuri ale lui Vasile Alecsandri și pe muzica sacadată a lui Alexandru Flechtenmacher Despre o formă ceva mai organizată a mișcării pentru Unire, dar și reflectarea acesteia în rezistența dușmanilor Unirii și reacția unora dintre ei, în numărul viitor al revistei.

(va urma)

Cîmpia libertății de la Blaj, 3 mai 1848

Drama generalilor români

Athanase Trincu – învingător prin omenie (I)

„Urmare a unei telegrame primită la comandamentul Armatei 1, la Arad, unde mă găseam la 15 octombrie 1944, în îndeplinirea serviciului pentru frontul împotriva Germaniei, telegramă ce mă chema grabnic la Bucureşti pentru mutare, m-am prezentat la 17 octombrie 1944 la cabinetul ministrului de război pentru a primi ordine. În locul lor, generalul magistrat Păiș, din justiţia militară, m-a declarat arestat, în chiar cabinetul directorului de cabinet al ministrului de război, fiind depus la arestul militar al Comandamentului Militar al Capitalei, în condițiuni care înfrîngeau nu numai regulile omeniei, dar chiar și ale închisorii, alături de infractorii de rînd și borfaşi. Fără nici o justificare, fără să mi se puie în sarcină vreo infracţiune, vreun delict, vreo crimă, am fost ţinut astfel pînă ce mi s-a afectat regimul corespunzător gradului meu, pînă la 7 februarie 1945, cînd am fost transferat la domiciliu (str. Mihai Vodă 37) unde sînt ţinut, sub pază asigurată de patru ostaşi, şi aştept cu încredere acuzatorul public care să mă puie în cunoştinţă de răspunderile ce apasă

Comandantul...

asupră-mi, de vina care am să răspund. Am înaintat memoriu şefului meu ierarhic, ministrului de război, narînd situaţia în trista ei nuditate, solicitînd începerea unei anchete împotriva-mi pentru limpezirea situaţiei. Într-o atare situaţie, îmi permit, ca unul care nu găsesc în rafturile memoriei mele, în sipetul cugetului meu și în nici una din cutele sufletului meu nici o abatere de la legile dreptăţii, ale liniştii pe care fiecare om cu frica lui Dumnezeu și respectul pentru aproapele său trebuie să-l aibă, să vă dau toate detaliile privind cariera mea, activitatea mea și unele dintre faptele mele menite să ilustreze un temperament, o mentalitate și o ţinută, sentimente și convingeri politice, militare, sociale, cu nădejdea că ceea ce nu desluşesc eu, acolo unde nu descifrez eu, de unde începe să se urzească culpabilitatea mea, va lămuri acuzatorul public“.

Textul pe care l-am reprodus a fost extras dintrun memoriu înaintat de generalul Athanase Trincu acuzatorului public al Tribunalului Poporului, în mai 1945.

am fost ţinuţi de către generalul Trincu, care cu riscul situaţiei domniei sale, ne-a protejat“. La rîndul său, Nae Isescu a declarat: „Dacă cu toate detaşamentele de muncă ar fi fost comandanţi ca domnia sa, atunci evreii ar fi fost foarte mulţumiţi“.

...omul... (1)

La 1 noiembrie 1942 i s-a încredinţat funcţia de comandant al Diviziei 21 infanterie, aflată la Galaţi, după care, la 16 octombrie 1943, a fost trimisă la Odessa pentru a înlocui o altă mare unitate românească. Din nou, analizîndu-i activitatea, anchetatorii săi au constatat „conduita omenească şi îngăduitoare a lui Trincu Athanase faţă de populaţia evreiască şi ajutorul şi măsurile binevoitoare ce au fost luate de acesta în legătură cu această populaţie“.

În 1939, la apogeul unei respectabile cariere ostăşeşti, i s-a încredinţat comanda Brigăzii 39 infanterie şi apoi a altor mari unităţi române. În timpul acţiunilor militare din 1941 pentru eliberarea Basarabiei a fost comandant secund al Diviziei 1 grăniceri, avînd sub comanda sa directă un detaşament compus din Regimentul 5 grăniceri, Regimentul 2 artilerie grăniceri şi Divizionul 53 artilerie, distingîndu-se prin „priceperea, energia şi vitejia sa“, aşa cum remarca generalul Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3 armată. În relaţiile cu populaţia civilă, inclusiv cu cea evreiască, s-a purtat cu „omenie“, aşa cum aprecia, mai tîrziu, în 1952, în urma cercetărilor făcute și a declaraţiilor martorilor citaţi, Cabinetul crime de război al Parchetului Curţii Bucureşti.

La 19 iulie 1941, la Gura Galbenă, generalul Trincu a preluat comanda Diviziei 35 infanterie. „Atît înainte de intrarea noastră în război, cît şi după această dată, în operaţiile din Basarabia – cum aprecia generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4 – generalul Trincu a dovedit bune însuşiri de comandă și a obţinut succese reale, care au contribuit la curăţirea cît mai repede de duşman a teritoriului basarabean. I se poate încredinţa comanda definitivă a diviziei“. Dar neîmpărtăşind „convingerea guvernului“ de atunci cu privire la necesitatea continuării operaţiilor militare dincolo de Nistru, el a cerut, după propriile-i mărturisiri, să i se permită îngrijirea sănătăţii (suferea de cistită cronică), internîndu-se în Spitalul militar „Regina Elisabeta“. În urma efectuării analizelor și a deciziei comisiei militare a fost clasat pentru zona interioară.

La 26 octombrie 1942, atunci cînd generalul Constantin Pantazi, ministrul de război, l-a felicitat pentru preconizata avansare la gradul de general de divizie şi i-a comunicat: „Vei lua comanda Diviziei 4 la Stalingrad“, generalul Trincu i-a replicat: „Domnule ministru, vă mulţumesc pentru grad, dar comanda diviziei de la Stalingrad n-o primesc“. O atitudine surprinzătoare pentru un general activ în vreme de război. După propria-i mărturisire, cu acel prilej s-a prezentat la secretarul general al Ministerului de război, generalul Vintilă Davidescu, căruia i-a declarat că nu va prelua comanda diviziei la Stalingrad şi i-a cerut să-l şteargă de pe tabelul de înaintare în grad. După consultarea telefonică cu ministrul de război, care era la Chişinău, generalul Davidescu a oprit publicarea în Monitorul oficial a tabelului cu înaintările în grad, pînă la sosirea ministrului în Bucureşti.

Dintr-un alt memoriu redactat de generalul Trincu în 26 octombrie 1944, rezultă că discuţia pe care a avut-o cu ministrul Pantazi se desfăşurase astfel: „În ziua de 28 octombrie 1942, orele 11, sînt chemat la telefon şi apostrofat personal de domnul ministru:

– Dacă nu primeşti Divizia 4 într-un minut, te depăşesc (de la înaintarea în grad)...

– Vă rog, domnule ministru, într-o secundă, un minut e prea mult.

– Faci raport.

– Am înţeles.

În timp ce scriam raportul, sînt chemat, prin maior Hodoş, la domnul ministru. Cer să-i prezint demisia, însă nu mi-o primeşte şi mă numeşte din nou la comanda Diviziei 21, de la care mă luase cu nouă luni înainte”.

Argumentîndu-şi poziţia, generalul Trincu invoca atitudinea ostilă pe care o adoptase o parte din militari față de trecerea Nistrului. În perioada februarie – noiembrie 1942 a îndeplinit funcţia de comandant al Comenduirii Pieţei Bucureşti. În cadrul îndatoririlor pe care le avea a manifestat înţelegere şi bunăvoinţă faţă de populaţia evreiască aflată în acei ani într-o situaţie extrem de dificilă. Relevîndu-i comportarea, Avram Presei declara următoarele, în timpul procesului intentat peste ani: „Din ordinul comandantului am fost ținuti numai trei jumătăţi de zi pe săptămînă la lucru, pe cînd la alte detaşamente se lucra zile întregi. Restul timpului eram liberi să ne cîştigăm existenţa. Mai mult, domnul general Trincu Athanase a adus din detaşamente exterioare elemente capabile, dar complet lipsite de mijloace, iar unul din camarazii mei, împovărat de o familie grea, urma să fie trimis în provincie, conform ordinului prefecturii, şi domnul general l-a oprit în Bucureşti. Nu pot uita felul omenos și binevoitor în care

În martie 1944, considerînd că menţinerea diviziei sale la Odessa era o aberaţie, a întocmit un plan pentru grabnica ei retragere şi l-a prezentat comandantului Corpului 3 armată, care nu l-a aprobat. Imediat, generalul Trincu a cerut şi a obţinut o permisie de 15 zile. Ajuns la Bucureşti, s-a prezentat imediat ministrului de război. După discuţia cu acesta, i s-a luat comanda Diviziei 21, fiind înlocuit cu generalul Polichron Dumitrescu. Pus o vreme la dispoziţia Ministerului de război, în mai 1944 a primit comanda Comandamentului de Etape nr. 2. Nu săvîrşise nici un fel de fapte pentru care să se teamă. În 1945, în timp ce era arestat, solicita cu insistenţă „o cercetare minuţioasă, aspră, dar dreaptă, în toată această activitate a mea la Odessa, unde am funcţionat împotriva voinţei şi convingerilor mele. La Odessa am stat 4 luni, de la 11 noiembrie 1943 la 14 martie 1944, cu misiune pur operativă – dintre care o lună am lipsit în Bucureşti –garnizoana avînd un comandant special. În tot acest timp purtarea mea a fost mai mult decît părintească faţă de populaţie fără deosebire. Examinată în modul cel mai minuţios și sever, activitatea mea la Odessa se va vedea că a fost exemplu de omenie şi bunătate, ordonînd şi supraveghind ca această purtare să fie a tuturor unităţilor de sub comanda mea.

Cîteva exemple vor fi edificatoare:

a) Cele trei luni cît am stat la Odessa n-a fost nici o stare tulbure. Am interzis ofiţerilor şi trupei de a lua ceva fără bani de la populaţie sau a avea o atitudine neomenoasă, sub sancţiuni severe pentru orice abatere, cerînd note de plată sau chitanţe;

b) Am înmormîntat cu onoruri militare pe un căpitan aviator erou rus, Andrei Cuzmici, căzut în port în timpul unui bombardament, pentru care am fost reclamat de germani şi anchetat de Marele Stat Major (dovezi la dosar). Radio Moscova a elogiat gestul comandantului român;

c) Am redeschis Teatrul «Cazacilor de Don», închis de predecesorul meu, dînd populaţiei posibilitatea să se bucure de cultura rusă şi artiştilor posibilitatea de trai. Asistînd personal la redeschidere am fost ovaţionat de populaţie şi artişti (informaţii se pot lua de la locuitorii Odessei și de la autorităţile noastre militare şi civile);

d) Am dat hrană copiilor săraci şi familiilor lipsite de mijloace, din economiile rezultate de la unităţi (martori şefii de corpuri şi locuitorii);

e) Am reţinut hrana pe o zi a ostaşilor din Odessa pentru a face daruri de Crăciun copiilor săraci;

f) Am îmbrăcat din bani proprii pînă la ghete şi palton pe copilul Serioja – locuieşte peste drum de fosta poliţie – şi am împărţit familiei, precum şi altor familii sărace, diferite alimente şi lemne de foc. Se poate întreba.

La plecarea din Odessa, toată casa, inclusiv lucrurile mele personale şi hainele au rămas în grija sergentului Hodnog, din Compania 21 poliţie. Lucrurile toate ale casei au fost luate în primire cu inventar şi predate după inventar. Martori: colonel Dumitriu Aurel, Marele Stat Major, Mustafa Mustafa.

La Odessa, deci, n-am făcut decît bine. Contingenţa mea cu acest oraş este numai de ordin geografic. N-am schingiuit, n-am ucis, n-am jefuit, n-am protejat asemenea acte“.

(va urma)

Col. dr. ALESANDRU DUȚU, FLORICA DOBRE

Soldați români stundiind o hartă

OVESTI ADEVARATE p

Compostela – o mie de ani de pelerinaj (I)

Toate marile religii au cunoscut obiceiul ca oamenii să meargă, individual sau în mari grupuri, în locuri de cult venerate. În Grecia antică și Orientul elenistic, principalele centre de pelerinaj erau oracolele, ca expresie a voinţei zeilor, interpretată de preoţi și preotese, care „dădeau consultaţii“ într-un loc anume. Foarte curînd, evreii au luat obiceiul de a merge la Ierusalim, pentru marile lor sărbători, iar odată cu apariţia Islamului, Mecca a devenit principalul centru religios al musulmanilor.

În Evul Mediu cele mai cunoscute rute ale pelerinajului rămîn, în mod indubitabil, cele spre Santiago de Compostela, considerate mai tîrziu, în 1987, primele itinerare culturale europene, cu rol esenţial în evoluţia mentalităţilor și a schimburilor. De aproape 12 secole, succesul sanctuarului de la Santiago de Compostela în Spania (provincia Galicia), nu se dezminte. Regele Franţei Ludovic al VII-lea, în 1154, preşedintele Qiscard d’Estaing, în 1978, Papa Ioan Paul al II-lea, de două ori, în 1982 și 1989, peste 10.000 de pelerini în 1995, supunîndu-se unor condiţii severe, „au primit compostela“, cum se spune, ca un certificat de bună conduită religioasă.

Catolici practicanţi, simpli sportivi sau ecologiști, mari iubitori de efort (cel puţin 100 km trebuiau efectuaţi pe jos, călare sau cu bicicleta) aceşti oameni luau în picioare drumul medieval, în căutarea unui ideal secular sau a unei forme de purificare. Pentru că, în mod cert, nu s-a mers și nu se merge la Compostela numai pentru a venera presupusele relicve ale lui Jacques „cel Mare“ prietenul lui Christos. Cu atît mai mult cu cît nici o autoritate religioasă de prim plan nu s-ar angaja să susţină astăzi că acolo, într-un

Povestirile jacqueţilor

Turismul „per pedes“ – în vogă în Franţa de cîţiva ani – a permis redescoperirea unor drumuri tradiţionale, străbătute generaţii de-a rîndul în Evul Mediu şi epoca modernă, între care cel mai cunoscut rămîne cel spre Santiago de Compostela.

Este îndeobşte acceptat că mormîntul apostolului Jacques „cel Mare“, martirizat la Ierusalim puţin timp după Christos, a fost descoperit în provincia Galicia din Spania, la începutul Veacului al IX-lea. În jurul relicvelor sale s-a dezvoltat apoi un febril pelerinaj, mai întîi local, apoi, începînd din Secolul XI, internaţional, apogeul acestor călătorii înregistrînduse în Veacurile XII și XIII. Compostela era, alături de Roma, unul dintre locurile sfinte ale Europei. O primă biserică, construită acolo în 899, a cedat locul, la începutul Secolului al XII-lea, unei superbe bazilici romane, ale cărei elemente persistă încă, încastrate în biserica barocă şi neo-clasică actuală.

sicriu de argint, plasat sub strana bazilicii, se află corpul sfîntului Jacques. În ciuda faptului că, la 1 noiembrie 1884, Papa Leon al XIIIlea a declarat autentice relicvele. Ceea ce, în ultimă instanţă, nici nu are importanță. Pentru că oamenii nu aşteaptă, în cele două-trei zile cît zăbovesc la sanctuar, apariţii sau miracole. Pelerinajul permite doar trăirea unei duble experienţe, cea în care societăţile noastre sînt în mare „secetă“: în primul rînd, solidaritatea, apoi sărăcia asumată voluntar. Mulţi văd în mersul pe jos sau pe bicicletă spre locul sfînt o formă de penitență salvatoare, o sfîntă ispăşire a modernităţii înşelătoare.

Cît de temeinică este influența înstăpînită peste timp de celebritatea acestei rute se poate deduce din apariţia la Paris, la Editura Fayard, a unui excelent ghid european al drumurilor care duc la Compostela. „Guide europeen des chemins de Compostelle”, semnat de Jean Bourdarias și Michel Wasielewski (560 pagini), care evidenţiază ceea ce acei mîndri locuitori de la capătul pămîntului european, galicienii, proclamau încă de acum zece secole. În Veacul al XII-lea, pelerinii aveau la dispoziţie lucrarea „Liber Sancti Jacobi“, redactată de Papa Calixt II: cinci volume destinate „a-i ajuta pe cei ce se aştern la drum pentru a-și găsi liniştea, bucuria şi seninătatea, forţa, viața lungă, gloria și sănătatea“. Astăzi, grație „Ghidului” celor doi autori francezi, călători din cele patru colțuri ale lumii creştine au deschise toate căile spre Santiago de Compostela.

Prima descriere a drumurilor spre Santiago coboară în Veacul al XII-lea. Ea figurează în lucrarea Guide du pelerin de Saint-Jacques, ultima parte din Livre de Saint-Jacques, o compoziţie vastă, scrisă între anii 1130 şi 1150, integral în onoarea apostolului. Volumul mai cuprindea un ansamblu de piese liturgice, o carte a miracolelor, istoria mutării moaştelor sfîntului, istoria legendară a lui Carol cel Mare şi a lui Roland, atribuită episcopului Turpin.

Existau mai multe trasee spre locul sfînt, ele purtînd numele fie al locului de plecare, fie al unei aşezări principale pe care o străbăteau. Via Podiensis (itinerarul ce pornea de la Notre-Dame du Puy), via Lemovicensis, care traversa Limoges-ul, via Turonensis, care începea de la Tours, sînt numai trei dintre ele. După Pirinei acestea se uneau la Puente la Reina, pentru a deveni o singură rută, denumită „drumul francez“ (camino frances).

Itinerarele s-au tăiat progresiv, în cursul Secolului al XI-lea, atunci cînd pelerinajul a cunoscut o mare înflorire, după restaurarea bazilicii, distrusă de musulmani în anul 997. Ele au fost fixate după criterii deopotrivă geografice (sau de accesibilitate) şi religioase. Traversarea unor cursuri de apă pe un pod sau printr-un vad, trecerea unui lanţ muntos printr-un defileu, evitarea unor regiuni ostile sau a unor vămi prea scumpe, grija de a găsi un loc

de înnoptat au fost elemente ce au impus un anumit drum. Din punct de vedere religios, s-au preferat traseele care permiteau vizitarea și altor sanctuare renumite, asa încît, în drumul spre destinaţie, se ramificau un fel de pelerinaje secundare.

De pildă, pe via Turonensis exista sanctuarul Sf. Caterina de la Fierbois, escală obligatorie a pelerinilor. La Burgos, pe acelaşi itinerar, călătorii se opreau pentru a venera un ciudat crucifix, executat dintr-un material suplu, nici piatră, nici lemn, căruia i se atribuiau adevărate miracole. Pe alte rute secundare puteau fi vizitate alte sanctuare vecine: Notre-Dame de Rocamadour, de la Quercy, o biserică din Oviedo etc. În mod ciudat, nu se cunosc descrieri ale rutelor spre Saint-Jacques redactate în cele două secole care au urmat. În schimb, la sfîrşitul Evului Mediu, noile povestiri ale jacqueţilor (astfel erau numiţi pelerinii spre Compostela) înscriseseră drumurile existente într-o perspectivă europeană. Astfel, prin 1495, călugărul Hermann Kunig von Vach îşi relata pelerinajul pornit din Germania. El ne descria două drumuri, unul dus, altul întors. Primul, inferior (Niederstrasse), pleca de la Koln, traversa Aix-la-Chapelle, Bruxelles, Amiens, Paris şi se întîlnea cu via Turonensis la Chartres. Al doilea, superior (Oberstrasse), începea în mica localitate elveţiană Einsiedeln, trecea prin Berna, Geneva, Valencia şi se întîlnea cu via Tolosana, deci cu ruta ce străbătea Toulouse, la Saint-Gilles. Via Tolosana aduna pelerinii originari din Italia. De la Roma începea drumul italian spre Compostela, ce mergea prin Visa și Avignon. Via Francigena traversa Torino, Briangon şi Gap, înainte de a intra în Avignon. După cum se vede, drumul spre Compostela constituia un traseu lung pentru oamenii Evului Mediu şi ai secolelor următoare. Etapele și modul de circulaţie sînt foarte bine descrise de povestirile pelerinilor, între ei, seniorul ceh Leo de Rozmital (în 1465), negustorul Jean de Tournai, din Valenciennes (în 1488), nobilul german Arnold von Harff, din Koln (în 1498-1499), sau preotul italian Domenico Laffi, plecat din Bologna în 1670.

Scoica pelerinului, amplasată în punctele cheie ale traseului

Toţi aceşti autori sînt preocupaţi în mod expres să transmită lectorilor lor informaţii utile: resursele ţărilor traversate, primirea la care se pot aştepta, elemente din care se poate încropi un studiu geografic şi etnografic al regiunilor vizitate. În amintitul Guide du pelerin de pildă, Poitou, Gasconia și Navarra sînt prezentate ca regiuni bogate, cu hrană din abundenţă. Locuitorii sînt însă foarte sever priviţi: gasconii, de pildă, sînt ospitalieri, dar comozi, destrăbălaţi şi beţivi, iar locuitorii Castiliei răi şi plini de vicii.

(va urma)

Adaptare de F LORENTINA DOLGHIN

Traseul se face exclusiv pe jos sau cu bicicleta

Rãzboi corupþiei

Celălalt

(urmare din pag. 1)

Alegătorii Europei nu mai sînt împărțiți în tabere de stînga sau de dreapta, pro sau anti-UE, sugerează un sondaj, ci în cinci triburi distincte ale căror preocupări conflictuale vor domina aproape 20 de scrutine de pe continent în acest an.

Sondajul sugerează că Parlamentul European și alegerile naționale din 2024 vor fi afectate de atitudinile cetățenilor față de cinci crize majore care au afectat viața alegătorilor în ultimii ani: urgența climatică, criza migrației din 2015, tulburările economice globale, războiul din Ucraina și Covid. Toate, aș adăuga eu, stîrnite de imaginația bogată și interesele economice ale unor tineri care vor și ei un loc la masa bogaților (așa-numita „criză climatică”), de interesele economice ale Germaniei, care i-a invitat pe năpăstuiții planetei să vină în Uniunea Europeană, fiindcă avea nevoie de mînă de lucru, de dorința unor anormali ca cei de la Davos de a controla omenirea (prin COVID) și de incompetența și naivitatea (asta ca să mă exprim elegant) conducătorilor UE și SUA în relația cu Rusia. Autorii raportului susțin că toate aceste cinci crize „au fost resimțite în toată Europa, deși cu intensități diferite în diferite colțuri ale continentului; trăite ca o amenințare existențială de mulți europeni; au afectat dramatic politicile guvernamentale – și nu s-au terminat încă”.

Co-autorul studiului, Mark Leonard, a spus: „În 2019, lupta centrală a fost între populiștii care doreau să întoarcă spatele integrării europene și partidele mainstream care doreau să salveze proiectul european de Brexit și Trump. De data aceasta, va fi o competiție între temerile provocate de creșterea temperaturii globale, imigrație, inflație și conflicte militare”, a declarat Leonard, directorul thinktank-ului Consiliului European pentru Relații Externe (ECFR) din Berlin.

Ivan Krastev de la Centrul pentru Strategii Liberale din Sofia, Bulgaria, a declarat că studiul arată că, în ceea ce privește modul în care vedeau UE, cetățenii „se îndepărtează de legăturile ideologice dintre dreapta și stînga” și, în schimb, au fost influențați mai mult de opiniile lor despre aceste crize. Raportul A Crisis of One’s Own: the Politics of Trauma in Europe’s Election Year sugerează că partidele politice majore ar putea avea dificultăţi să mobilizeze alegătorii pe probleme precum viitorul proiectului european, sugerînd în schimb că ar trebui să „examineze şi să propună soluţii” pentru preocupările cele mai urgente ale alegătorilor. În general, au spus autorii raportului, criza climatică și imigrația s-ar dovedi cei mai mari doi mobilizatori în campaniile electorale care se vor desfășura în Europa în 2024.

Alegătorii olandezi au plasat partidul anti-imigranți Pentru Libertate (PVV) al lui Geert Wilders în fruntea sondajului, alianța pro-mediu Green-Labour condusă de fostul vicepreședinte al Comisiei Europene Frans Timmermans ieșînd pe locul al doilea. Astea cred cei de la Politico că ar fi preocupările europenilor, doar că olandezii nu reprezintă populația UE, fiindcă pentru noi, spre exemplu, preocupările majorității ar trebui să

fie nepăsarea clasei politice, distrugerea țării și închinarea în fața intereselor altora. „Lupta dintre aceste două «triburi» este... o ciocnire a două «probleme legate de extincție»”, au spus autorii. „Activiștii pentru climă se tem de dispariția vieții umane și a altor specii; activiștii antimigrație se tem de dispariția națiunilor și a identității lor culturale”. Aș spune că activiștii pentru climă se plictisesc foarte tare în viețile lor și, în loc să se instruiască, ei se lipesc cu super glue de asfalt, în calea mașinilor, și aruncă cu ulei pe tablouri celebre ale umanității.

Alegătorii care consideră imigrația drept cea mai mare criză susțin în mare parte partidele de dreapta, cum ar fi Mitingul Național din Franța sau Alternativa Germaniei pentru Germania (AfD); cei care acordă prioritate climei tind să susțină partidele verzi sau de stînga, cum ar fi socialiștii din Spania sau stînga Poloniei. Întotdeauna socialiștii au fost niște ciudați care au creat numai probleme: de la Marx și Lenin la ultimul mucos care are senzația că dacă dezumflă cauciucurile mașinilor e un vajnic luptător pentru planetă.

Pe lîngă alegerile pentru Parlamentul European, care vor avea loc în iunie, alegătorii din 15 țări europene – inclusiv Portugalia, Belgia, Austria, Croația, Lituania și Marea Britanie – merg la urne în acest an să pună ștampila pe buletinele parlamentare naționale și prezidențiale. Sondajul a nouă state membre ale UE, reprezentînd 75% din populația blocului, plus Marea Britanie și Elveția – a sugerat că 73,4 milioane de alegători europeni au considerat că urgența climatică este cea mai importantă criză care le afectează viitorul. Asta înseamnă, după umila mea părere, că mașina de spălat creiere a progresiștilor și-a făcut bine treaba în Occident. Aproape la fel de mulți (72,8 milioane) au simțit că virusul Covid – care a expus vulnerabilitatea sistemelor naționale de asistență medicală, cu consecințe economice majore – este cel mai important, în timp ce 69,3 milioane au declarat că turbulențele economice globale sînt preocuparea lor principală, 58,2 milioane au optat pentru imigrație, 49 de milioane pentru invazia Ucrainei de către Rusia, iar 46,4 milioane nu au ales nici unul dintre cele cinci puncte.

Dacă pentru aproape 73 de milioane de alegători Covid a fost o problemă pentru că a arătat vulnerabilitatea sistemelor medicale și nu pentru că ni s-au încălcat drepturi și libertăți și continuă să moară oameni din cauza vaccinurilor netestate, înseamnă că tot ce știam eu despre democrația vest-europeană poate fi aruncat la gunoi.

Studiul a constatat, totuși, că aceste „triburi” ale alegătorilor nu erau distribuite în mod egal nici geografic, nici în funcție de vîrstă sau de educație. Alegătorii din Germania, de exemplu, au considerat că imigrația a fost cea mai transformatoare criză (31%), în timp ce în Franța a fost schimbarea climatică (27%). În Italia și Portugalia, ambele au fost grav afectate de prăbușirea financiară din 2008 și de criza din zona euro care a urmat, o multitudine de respondenți (34%) au declarat că turbulențele economice la nivel mondial și creșterea costului vieții sînt primordiale printre preocupările lor.

Temerile cu privire la războiul Rusiei împotriva Ucrainei, între timp, au fost cele mai mari în țările cele mai apropiate de conflict: respondenții din Estonia (40%), Polonia (31%) și Danemarca (29%) au considerat că este cea mai importantă criză, față de 7% în Franța. și Italia și 6% în Spania și Marea Britanie.

În ceea ce privește generațiile, criza climatică a ocupat primul loc în rîndul tinerilor, 24% dintre tinerii cu vîrste între 18 și 29 de ani considerînd-o cea mai importantă problemă pentru viitorul lor. Această grupă de vîrstă a văzut, de asemenea, imigrația ca fiind cea mai puțin importantă preocupare (9%). Ce

v-am spus eu, mai devreme, că „ăia micii din vest” au senzația că ei sînt adevărați „Captain Planet”?

Generațiile mai în vîrstă au fost cele mai îngrijorate de imigrație ca fiind o problemă vitală, 13% dintre persoanele cu vîrste între 50 și 69 de ani și 16% dintre respondenții cu vîrsta peste 70 de ani considerînd-o drept cea mai mare preocupare. Printre alegătorii cu studii superioare, criza climatică a fost principala preocupare (22%).

Pentru susținătorii partidelor de extremă dreaptă din țările în care nu sînt la putere, imigrația a fost problema care le-a schimbat cel mai mult modul în care își privesc viitorul, de exemplu Reconquête (76%) în Franța, AfD în Germania (66%) și Reforma. în Marea Britanie (63%). Cu toate acestea, în țările în care extrema dreaptă este la guvernare, cum ar fi Italia, abia 10% dintre respondenții la sondaj au raportat că imigrația este cea mai mare preocupare, inclusiv doar 17% dintre alegători aliniați partidului Frații Italiei a premierului Italiei, Giorgia Meloni.

Alegerile pentru Parlamentul European din 2024 vor fi „despre proiecții, mai degrabă decît proiecte”, au spus autorii studiului. „Fiecare dintre cele cinci crize ale Europei va avea multe vieți, dar în urne vor trăi, vor muri sau vor învia. Alegerile europene nu vor fi doar o competiție între stînga și dreapta – și eurosceptici și pro-europeni – ci și o bătălie pentru supremație între diferitele triburi de criză ale Europei”.

Nici peste ocean, imaginea nu a fost mai bună. În SUA, Donald Trump este acum favoritul multora pentru a deveni din nou președinte. În Ucraina, războiul s-a prelungit fără sfîrșit. Pericolul ca restul lumii să devină plictisită de luptă și să-și piardă interesul e mult prea evident. Apoi este războiul din Orientul Mijlociu, fără a uita, însă, criza climatică...

După cum observați, sondajul a fost făcut doar pe țările din vestul Europei fiindcă el nu suflă nici o vorba despre noi... „ceilalți”. Da, noi sîntem „ceilalți”, ciudații, anormalii, care merg la biserică, se împărtășesc toți cu aceeași linguriță chiar pe vreme de Covid, care le rîdem în față cînd auzim de prostia climatică, mîncăm carne, bem lapte de vacă și, culmea prostiei, pîine din făină de grîu. Noi, „ceilalți”, ne căsătorim doar femeie cu bărbat și nu sîntem de acord cu genurile și tranzițiile nesfîrșite între ele, sîntem toți „antivacciniști”, desigur, „putiniști” și neapărat niște naționaliști și extremiști de dreapta care mănîncă la cină carne de progresist.

Da, dragi cititori, noi sîntem „celălalt”. În zilele astea noi, europenii din est, care sîntem în stare să recunoaștem socialismul și dictatura dintr-o privire sau o simplă frază, cărora nu ne plac anormalitățile lor, care încă ne mai închinăm și ne mai rugăm, care vrem să le lăsăm copiilor noștri o țară, o istorie, o civilizație și o limbă, am devenit pentru ei „celălalt”. Dar și ei pentru noi.

Alegătorii lor se luptă pentru niște lucruri pe care tot ei le-au inventat, iar noi, „ceilalți”, îi încurcăm. Au crezut că ne aduc lîngă ei pentru a avea niște servitori în plus, nu fiindcă ne voiau binele. Ei bine, eu cred că ar trebui să le încurcăm socotelile și să votăm la alegerile europarlamentare în așa fel încît domnul Cristian Terheș să aibă cît mai mulți colegi în Grupul Conservator din Parlamentul European.

Un an nou aduce o nouă speranță. Trebuie să credem în schimbare. Că ceva mai bun este posibil.

A ctualitatea pe scurt

 Primarul USR Dominic Fritz o aduce pe Maia Sandu, președinta Republicii Moldova, în atenția Centrului Național Anticorupție. Acesta i-a oferit Maiei Sandu premiul „Timişoara pentru Valori Europene”, însoţit de o suma de 30.000 de euro, fapt care contravine legislației interne a Republicii Moldova. Așa cum a precizat Olesea Stamate, preşedinta Comisiei juridice, numiri şi imunităţi din Parlament moldovean, șefa statului nu poate primi premii în bani. „Legea integrității spune că banii nu pot fi acceptați. Nu este ceva care se admite, dar nu este un cadou. Este parte a unui premiu, o diplomă cu suma respectivă de bani. O situație care nu este întru totul reglementată de lege. Legea nu poate să reglementeze toate situațiile care apar. Atunci vom aplica legea prin interpretare și vom vedea care este soluția”, a precizat șefa Comisiei Juridice. Ca urmare a acestei situații neplăcute în care a fost pusă de primarul Fritz, Administrația prezidențială de la Moldova a cerut explicații Centrului Național Anticorupție în legătură cu acest caz. Concluziile vor fi făcute publice.  Fostul premier britanic Boris Johnson și-a exprimat sprijinul pentru Donald Trump, candidat pentru un al doilea mandat în fruntea Statelor Unite, la începutul primarelor republicane. Britanicul a spus în editorialul său săptămînal pentru Daily Mail că o întoarcere a fostului președinte la Casa Albă ar putea fi „ceea ce are nevoie lumea”, potrivit BFMTV. El susține în special că, dacă Donald Trump ar fi ales și ar decide să susțină Ucraina în războiul cu Rusia, calitățile sale de lider „ar putea fi o mare victorie la scară globală”. „Lumea are nevoie acum de un lider american a cărui disponibilitate de a folosi forța și a cărui imprevizibilitate totală constituie un factor de descurajare major pentru inamicii Occidentului”, a spus el. Fostul președinte american (20172021), însă, și-a evidențiat în repetate rînduri relația cu Vladimir Putin, ridicînd îndoieli cu privire la sprijinul american pentru Ucraina dacă ar urma să-i succeadă lui Joe Biden, un fervent susținător al Kievului. „Pur și simplu nu pot să cred că Donald Trump i-ar dezamăgi pe ucraineni”, spune Boris Johnson, premierul britanic din 2019 pînă în 2022. „Dacă acesta este cazul, atunci există toate șansele ca, sub Trump, Occidentul să fie mai puternic și lumea să fie mai stabilă”, dă asigurări Boris Johnson, recunoscînd în același timp că fostul șef al statului „a spus unele lucruri necugetate” în trecut.  „Axa” Iranului se implică tot mai mult în atacuri asupra SUA, chiar dacă, declară Teheranul, problema sa e doar cu Israelul. În cele aproximativ 100 de zile de la atacul Hamas asupra Israelului la 7 octombrie, președintele Joe Biden a încercat să ajute Israelul să cîștige războiul din Fîșia Gaza și să prevină transformarea conflictului într-un război regional cu Iran și aliații săi. Situația devine tot mai dificilă pe măsură ce „axa rezistenței” a Iranului, Israelul și America angajează lovituri din ce în ce mai periculoase unul împotriva celuilalt, inclusiv asasinate, notează The Economist Aliații Iranului din Irak și Siria au lansat aproximativ 140 de atacuri cu rachete și drone împotriva trupelor americane începînd cu debutul războiului din Gaza. Poate cel mai sever a fost pe 20 ianuarie, cu o serie de „rachete și rachete balistice multiple” trase asupra bazei Al Asad din vestul Irakului, conform Bazei Centrale al Americii. Rapoartele spun că bateriile de apărare antiaeriană Patriot le-au interceptat în mare parte, dar unele au lovit baza, rănind un număr necunoscut de americani și irakieni. Pînă acum, America a răspuns împotriva aliaților locali. Biden va trebui acum să facă față presiunii crescînde de a întreprinde acțiuni mai puternice împotriva Iranului însuși. Este o dilemă: Dacă SUA nu fac nimic, atunci par slabe; dacă vor face, președintele SUA riscă să înceapă un război în an electoral.  O nouă și bizară amenințare pandemică ar putea izbucni în viitorul apropiat, avertizează oamenii de știință, pe măsură ce virușii antici înghețați în permafrostul arctic devin o sursă potențială de epidemii majore de boli, scrie The Guardian. Specialiștii avertizează că încălzirea climei Pămîntului ar putea duce la eliberarea acestor microbi, cunoscuți sub numele de „viruși zombi”, din tulpinile lor înghețate, declanșînd astfel o urgență medicală globală. Studiile recente au

identificat tulpini ale acestor viruși în permafrostul arctic, alimentînd temerile cu privire la o posibilă pandemie provocată nu de o boală nouă, ci de o boală din trecutul îndepărtat al omenirii. În lumina acestor descoperiri, oamenii de știință au început să dezvolte o rețea de monitorizare a Arcticii, cu scopul de a identifica rapid cazurile de boli cauzate de acești viruși antici. În fața acestor provocări, oamenii de știință colaborează cu UArctic, Universitatea Arcticii, pentru a dezvolta facilități de carantină și pentru a furniza expertiză medicală specializată. Scopul este să se identifice rapid cazurile și să se ofere tratament local, limitînd astfel riscul de epidemii globale. Specialiștii subliniază importanța pregătirii pentru această amenințare tangibilă și solicită o abordare preventivă. Problema devine cu atît mai urgentă cu cît oamenii de știință estimează că permafrostul ar putea conține viruși cu o vechime de pînă la un milion de ani, anterior speciei umane.  Primarul Londrei, Sadiq Khan, a pledat pentru libertatea de mișcare a tinerilor între Regatul Unit și Uniunea Europeană, într-un efort de a reduce impactul economic și cultural generat de decizia Regatului Unit de a părăsi Uniunea Europeană, cunoscută sub numele de Brexit. Într-un interviu acordat publicației Observer, Khan și-a exprimat susținerea fie pentru un acord personalizat privind „mobilitatea tinerilor” cu țările UE, fie pentru modificări ale regulilor post-Brexit referitoare la vize, care în prezent restricționează călătoriile și posibilitatea de a lucra în alte țări europene, citează și The Guardian. Aceste declarații sugerează că Partidul Laburist, sub conducerea lui Khan, va susține o campanie puternic pro-europeană și anti-Brexit în alegerile pentru funcția de primar al Londrei în luna mai. Cu toate că nu susține întoarcerea în UE, Khan a cerut anterior desfășurarea unei „dezbateri pragmatice” cu privire la posibilitatea ca Regatul Unit să revină în piața unică și uniunea vamală, atunci cînd condițiile acordului Brexit vor fi discutate din nou în 2025.  Președintele rus Vladimir Putin și-a manifestat intenția de a vizita Phenianul în curînd, conform informațiilor furnizate duminică de presa de stat nord-coreeană KCNA, a anunțat Reuters. Putin a transmis mulțumiri liderului nord-coreean Kim Jong Un pentru invitația la Phenian, în cadrul unei întîlniri cu ministrul nord-coreean de externe Choe Son Hui, care a efectuat o vizită oficială în Rusia săptămîna trecută, conform unui oficial al Ministerului de Externe citat de KCNA. În cadrul discuțiilor, cei doi lideri au evidențiat sprijinul și solidaritatea de care a dat dovadă Coreea de Nord în contextul războiului din Ucraina. Putin și Kim Jong Un au exprimat, de asemenea, îngrijorări serioase cu privire la acțiunile „provocatoare” ale Statelor Unite și ale aliaților lor împotriva drepturilor suverane ale Phenianului. Prin urmare, au acceptat să coopereze în afaceri regionale, consolidînd astfel parteneriatul dintre cele două țări. Cooperarea viitoare dintre Phenian și Moscova va fi în deplină conformitate cu Carta ONU și cu celelalte legi internaționale, conform surselor oficiale. Vizita iminentă a președintelui rus la Phenian indică consolidarea relațiilor bilaterale și preocuparea ambelor țări pentru presiunile internaționale, precum și intenția de a coopera în chestiuni regionale. Este de așteptat ca acest eveniment să aducă clarificări și să definească direcțiile viitoare ale colaborării dintre cele două state.  Lupta împotriva violenţei sexuale şi a incestului este „o prioritate a guvernului francez”, a dat asigurări sîmbătă Ministerul Afacerilor Externe, după ce experţi ai ONU au cerut Franţei să „acţioneze urgent” pentru a-i proteja pe copii şi mamele lor, potrivit AFP, citat de Agerpres. „Franţa a luat act” de acest apel, a precizat Quai d’Orsay într-un comunicat. „Preşedintele Republicii a dorit crearea Comisiei independente privind incestul şi violenţa sexuală împotriva copiilor în 2021. Noul plan de combatere a violenţei împotriva copiilor 2023-2027 reflectă angajamentul guvernului francez”, se arată în comunicat. Experţi independenţi ai ONU au cerut vineri Franţei să „acţioneze urgent” pentru a-i proteja pe copii de incest şi pentru a le sprijini pe mamele acestora, un avertisment salutat de asociaţiile franceze care se tem că lupta împotriva incestului va fi trecută în plan secund. „În ciuda acuzaţiilor credibile de abuz sexual şi violenţă incestuoasă împotriva copiilor de către taţii lor, Franţa a ignorat principiile

precauţiei şi interesul superior al copilului”, au acuzat aceşti experţi, mandataţi de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, dar care nu au vorbit în numele organizaţiei în sine.  Suveranul Pontif l-a felicitat pe Klaus Schwab, președintele executiv Forumului Economic Mondial de la Davos, pentru „construirea unei lumi mai bune“. „Reuniunea anuală din acest an a Forumului Economic Mondial are loc într-un climat foarte tulburător de instabilitate internațională. (…) Sper că discuțiile voastre vor ține cont de necesitatea urgentă de a promova coeziunea socială, fraternitatea și reconcilierea între grupuri, comunități și state, pentru a aborda provocările care ne confruntă. (…) Pacea după care tînjesc popoarele lumii noastre nu poate fi altceva decît rodul dreptății (cf. Isaia 32:17). În consecință, necesită mai mult decît simpla punere deoparte a instrumentelor de război; cere abordarea nedreptăților care sînt cauzele fundamentale ale conflictului. Printre cele mai semnificative dintre acestea se numără foamea, care continuă să afecteze regiuni întregi ale lumii, chiar dacă altele sînt marcate de risipa excesivă de alimente. (…) Sper, deci, ca participanții la Forumul din acest an să fie atenți la responsabilitatea morală pe care fiecare dintre noi o are în lupta împotriva sărăciei, realizarea unei dezvoltări integrale pentru toți frații și surorile noastre și căutarea unei convieţuiri paşnice între popoare. Aceasta este marea provocare pe care ne-o propune timpul prezent. Și dacă, în urmărirea acestor obiective, propriile noastre zile par să dea semne ale unei anumite regresii, rămîne adevărat că fiecare nouă generație trebuie să preia luptele și realizările generațiilor trecute, punîndu-și obiectivele și mai sus. Bunătatea, împreună cu iubirea, dreptatea și solidaritatea, nu se realizează o dată pentru totdeauna; ele trebuie să fie realizate în fiecare zi (Îndemnul apostolic Laudate Deum, 34). Cu aceste sentimente, îmi ofer urările mele de bine pentru deliberările Forumului, iar tuturor celor care participă de bunăvoie o abundență de binecuvîntări divine“, se arată în mesajul Papei Francisc.  Pe baza datelor vamale oficiale, Bloomberg a calculat că în 2023 importurile chineze de echipamente utilizate pentru a produce cipuri au crescut cu 14%, pînă la aproape 40 de miliarde de dolari, a doua cea mai mare cifră înregistrată de la debutul colectării datelor statistice. Această creştere de două cifre a venit pe fondul unei scăderi de 5,5% a importurilor totale ale Chinei în 2023, o dovadă a importanţei acordate de Guvernul de la Beijing şi industria locală de cipuri pentru ca gigantul asiatic să devină autosuficient în materie de semiconductori. Importurile Chinei de echipamente pentru producţia de cipuri provenite din Ţările de Jos au explodat anul trecut, înainte de intrarea în vigoare a unor noi restricţii la export decise de autorităţile de la Haga, care vor limita şi mai mult capacitatea companiilor chineze, precum Semiconductor Manufacturing International Corp., de a obţine cele mai moderne echipamente. De exemplu, în luna decembrie 2023, importurile chineze de echipamente de litografie din Ţările de Jos au crescut cu aproape 1.000% în ritm anual, pînă la 1,1 miliarde de dolari, pe măsură ce firmele chineze s-au grăbit să facă achiziţii înainte de intrarea în vigoare a restricţiilor olandeze, în cursul acestei luni.  România ocupă locul 51 în clasamentul țărilor dezvoltate, coborînd 3 poziții față de anul trecut, în timp ce SUA și China rămîn în fruntea listei. Modificările semnificative în primele 20 de poziții ale clasamentului reflectă creșterea influenței Asiei, scăderea treptată a influenței Europei și ascensiunea țărilor producătoare de petrol, cum ar fi Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În ceea ce privește UE, aceasta înregistrează o pierdere treptată a ponderii în prezența globală, scăzînd de la 23,2% în 2005 la 20,8% în prezent.  Josep Borrell, șeful politicii externe a Uniunii Europene a declarat luni reporterilor înainte de o reuniune a miniștrilor de Externe din UE și din Orientul Mijlociu de la Bruxelles, că opoziția guvernului israelian față de soluția celor două state este ,,inacceptabilă”, relatează CNN. ,,Care sînt celelalte soluții pe care le au în minte? Să-i facă pe toți palestinienii să plece? Să-i ucidă?”, a întrebat Borrell. El a spus că o soluție cu două state, cu un stat palestinian independent, este obiectivul final al celor 27 de membri ai UE. r m

În Secolul al XX-lea, Europa a fost cuprinsă de un val de ură împotriva autorităților și a

bogaților

(II)

– De ce acest sentiment riscă să renască –

Un deceniu de plumb (2)

Pe 9 mai 1978, pe Via Caetani din Roma a fost descoperit cadavrul ciuruit al unui bărbat în vîrstă îmbrăcat într-un costum scump. Era Aldo Moro, fostul prim-ministru al Italiei, care fusese răpit recent de teroriştii din Brigăzile Roşii. Răpitorii au cerut eliberarea a 13 dintre militanții lor, începînd cu Renato Curcio. Guvernul lui Giulio Andreotti a refuzat orice negocieri sau concesii către terorişti, dar operaţiunile de căutare ale poliţiei nu au dat rezultate. În cele din urmă, teroriștii s-au săturat să aștepte... „Războiul de gherilă este acum un fapt obiectiv al situației politice italiene și europene, o nevoie politică a avangardei proletare; dezvoltarea sa poate fi amînată, dar nu împiedicată”, spunea Renato Curcio, terorist italian, unul dintre fondatorii Brigăzilor Roșii.

Anul următor, 1979, a fost punctul culminant al activității Brigăzilor Roșii. Au fost efectuate 2.150 de acţiuni, dintre care 133 au fost atacuri asupra jurnaliştilor şi redacţiilor şi 207 asupra filialelor diferitelor partide politice. Și apoi totul s-a deteriorat. Uciderea lui Aldo Moro a jucat un rol major în acest sens. Această crimă a fost cea care a întrerupt schimbarea politică spre stînga a Italiei, observată din 1972 și mai ales din 1976. A început o mișcare inversă, întărirea forțelor conservatoare, iar societatea s-a adunat în jurul ideilor de combatere a violenței politice. Pînă în 1982-1984, Brigăzile Roșii au fost complet învinse.

La locul de naștere al revoluției

În seara zilei de 17 noiembrie 1986, CEO-ul celei mai mari companii franceze de automobile Renault, Georges Besse, a coborît din mașină și s-a îndreptat spre casa lui., dar curînd a fost doborît de patru gloanțe în cap și piept. Șeful celei mai mari companii din industria auto franceză nu avea nici o șansă de salvare. Organizația Direct Action (DA) și-a asumat curînd responsabilitatea pentru crimă.

Stînga a explicat nevoia de a „executa” managerul de vîrf al Renault, simplu – Georges Besse a efectuat disponibilizări în masă la fabricile companiei, lăsînd un număr mare de oameni fără locuri de muncă. Originile Acțiunii directe, ca și alte organizații teroriste de stînga europene din a doua jumătate a Secolului XX, se întorc în Mai Roșu în 1968. Apoi protestele studențești au dispărut și, deși au schimbat societatea vest-europeană, nu au dus la schimbări imediate radicale. Tineretul dorea o revoluție. Mai mult, ea a fost susținută în acest sens de către filosofi francezi de seamă, precum Jean-Paul Sartre și Michel Foucault. „Știi cît de mult îl admir pe Che Guevara. De fapt, cred că acest om nu a fost doar un intelectual, ci și cel mai desăvîrșit om al timpului nostru – ca luptător și ca om, ca teoretician, care a fost capabil să avanseze cauza revoluției, trasîndu-și teoriile. din experiența lui personală de luptă”, spunea Jean-Paul Sartre.

Migranții din Africa de Nord și Orientul Mijlociu au devenit aliați ai PD. Tinerii arabi care lucrau în fabricile franceze au fost foarte receptivi la ideile radicale. Prin

intermediul acestora, radicalii de stînga au avut acces la grupările teroriste din Orientul Mijlociu, precum Fatah, care a ajutat anterior Fracțiunea Armata Roșie Germană. Din această cauză, nivelul de pregătire al militanților a fost foarte ridicat – ofițerii de poliție, jandarmii și personalul militar au pierdut în mod regulat oameni. În același timp, în cei șapte ani de activitate ai PD, oamenii legii au reușit să anihileze doar un terorist, italianul Ciro Rizzato.

Datorită numărului mare de migranți din rîndurile sale, organizația s-a diferențiat de ceilalți europeni de stînga; a luat poziții aproape antisemite și a refuzat Israelului dreptul de a exista. De exemplu, în 1982, după o nouă escaladare în Orientul Mijlociu, militanții Direct Action au tras în reprezentanța Ministerului israelian al Apărării din Paris. Acțiunea directă a privit Franța ca pe o țară imperialistă și neo-colonială care a menținut un curs de interferență în afacerile interne ale statelor africane și din Orientul Mijlociu. Grupul a considerat lupta împotriva guvernului francez parte a unui război global pentru eliberarea popoarelor oprimate.

De exemplu, militanții organizației au perturbat livrarea de arme către Africa de Sud, care era pregătită de partea franceză, ale cărei autorități duceau atunci un război împotriva mișcării de eliberare națională condusă de Congresul Național African. La început, organizația a căutat să evite victimele civile. O excepție a fost făcută doar pentru forțele de securitate – polițiști, jandarmi și personal militar. Cu toate acestea, în 1984 a avut loc o schimbare în activitățile organizației. La 2 august 1984, în holul Agenției Spațiale Europene a avut loc o explozie și, un an mai tîrziu, au fost comise două crime importante – în suburbiile Parisului, inginerul șef al Ministerului francez al Apărării, Rene Audran, a fost atacat, iar în Germania, președintele industriei aerospațiale germane, Ernest Zimmermann, de asemenea.

În legătură cu intensificarea Acțiunii directe, poliția franceză a fost nevoită să consolideze măsurile de securitate. Pînă în 1987, organizația a fost practic distrusă, iar liderii ei erau în închisoare. Toți au fost condamnați la închisoare pe viață. Aceștia au fost eliberați din motive medicale. Nici unul dintre ei nu și-a regretat faptele.

* * *

Pentru a explica fenomenul terorismului de stînga, politologul și directorul Fundației pentru Politici Progresiste, Oleg Bondarenko, face apel la amintirea contextului de la sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut. „După cel de-al II-lea Război Mondial, o jumătate a Europei s-a aflat în tabăra socialistă, iar în a doua jumătate a avut loc o renaștere a sentimentelor de stînga”, a amintit el. Potrivit acestuia, în unele țări europene stînga a fost la un pas de accederea la putere și doar eforturile Statelor Unite au împiedicat acest lucru. „Europa anilor 1960 este o Europă a eliberării. Este logic că ideea de stînga a primit și o versiune radicală”, consideră Oleg Bondarenko, politolog, director al Fundației Progressive Policy.

În același timp, Bondarenko este sigur că stînga radicală nu a putut obține mari succese. Chiar și filozoful francez Guy Debord a recunoscut teroriștii ca parte a societății burgheze. „Capturînd un ministru de finanțe sau aruncînd în aer un bancher, nu veți distruge societatea de consum, ci doar vă veți atrage dușmănii”, a subliniat expertul.

Terorismul de stînga, în general, a fost o ramură a luptei politice, iar acest lucru a pus capăt conceptului de teroare. Situația actuală din Uniunea Europeană are într-adevăr multe asemănări cu criza care a cuprins societățile europene în anii 1970. Oamenii s-au săturat de partidele tradiționale și de politicienii, sînt dezamăgiți de sistemele politice tradiționale. An de an, în țările europene există un strat tot mai mare de migranți care se află la marginea vieții politice și economice și sînt susceptibili la idei radicale. Profesorii universitari de stînga sînt gata să le insufle aceste idei, îndreptînd furia migranților spre sistemul modului de viață european.

Iar terorismul de stînga, înrădăcinat în tradiția politică europeană, poate găsi un teren fertil pentru revenirea sa.

Sfîrșit n.K.

Proteste violente în Europa

Polițist mort pe Via Fani (locul răpirii lui Aldo Moro), Roma

Activista de stînga Margrit Schiller rezistă cu înverșunare poliției

Protest la Leipzig, Germania, 3 iunie 2023

Doza de sãnãtate

Cînd sistemul metabolic este bolnav

Ce se întîmplă cînd avem probleme cu sistemul metabolic? Cum se manifestă acestea? Există, întradevăr, un diagnostic care se numește „dereglare metabolică”? O definiție a îmbolnăvirii sistemului metabolic ar putea suna astfel: Dereglările metabolice sînt boli care afectează buna funcționare a unuia sau mai multor căi, în fiecare etapă a metabolismului. Vina o poartă lipsa ori defectarea unei anumite enzime.

Dereglările enzimatice duc, de cele mai multe ori, la producerea unor substanțe intermediare, care se răspîndesc în organism, fenomen care, pe de altă parte, duce la lipsa unor substanțe necesare metabolisimului. Aceste procese biochimice declanșează dereglarea metabolismului. Dar, pentru că există multe feluri de îmbolnăviri care au la bază un metabolism dereglat, medicina clasică merge direct pe dereglarea metabolică a organului bolnav. Fiecare organ are metabolismul propriu, care este în permanentă legătură cu metabolismul general al corpului. Noi, în medicina bio-informațională, susținem cu tărie că un organ bolnav are un deficit mare în comunicarea energetică a celulelor organului. Automat, acest organ se deconectează de la metabolismul general al corpului. Este o terapie de autoreglare energetică a corpului, ce restabilește comunicarea la nivel celular

O istorie a farselor (337)

Un falsificator prolific Începîndu-şi cariera ca funcţionar şi ulterior ajungînd partener al aceleiaşi firme, Thomas James Wise (1859-1937) şi-a făcut un nume ca expert în cărţi vechi şi ca descoperitor de ediţii rare, în special prime ediţii. După moartea sa, colecţia lui, Biblioteca Ashley, a fost cumpărată cu 60.000 de lire sterline de către Muzeul Britanic.

Anii 1880 au fost martorii apariţiei multor grupuri de studiu literar. Carlyle, Dickens, Ruskin, Shelley, Swinburne, Thackeray şi Tennyson, toţi au avut o societate devotată creaţiei lor. Astfel de grupuri au sponsorizat publicarea, la preţuri accesibile, de facsimile ale unor prime ediţii. Uneori acestea erau „facsimile dactilografiate“, ediţii ce ilustrau fiecare detaliu al tipăriturii originale; şi Wise avea deja experienţă în acest domeniu cînd Societatea Shelley l-a numit responsabil şef al acestor retipăriri. Cheltuind trei sferturi din bugetul societăţii pentru a retipări treizeci şi trei de cărţi doar într-un an, 18871888, şi-a dat seama în curînd de potenţialul de exploatare a cunoştinţelor sale în propriul avantaj.

Începînd să tipărească ilegal unele din poeziile lui Shelley, pentru o societate americană inexistentă, tehnica lui era simplă: reproducea facsimile ale primelor ediţii, operaţie legală de fapt, dar renunţa la propriul său nume, la detaliile privind imprimarea şi la menţiunea că este vorba de un facsimil. Aşa că putea vinde documentul drept unul original, „o primă ediţie“ veritabilă. Specializîndu-se în creaţiile de la începutul Secolului al XIX-lea, şi-a păcălit chiar şi tipograful, firma Richard Clay & Fiii, care nu avea cum să ştie, cînd primea comanda de a tipări pe copertă un an mult mai vechi, că acesta venea în ajutorul falsificării. Avînd apoi cărţile în mînă, nu mai rămînea decît să le transforme un pic, pentru a părea că provin din perioada menţionată pe copertă. Lucrînd cu Harry Buxton Forman (1842-1917), timp de patru ani Wise a continuat să vîndă aceste prime ediţii-fantomă. De la prime ediţii ale unor autori răposaţi precum Wordsworth, Tennyson şi Dickens, a ajuns să falsifice şi creaţiile scriitorilor aflaţi încă în viaţă – Kipling, Morris, Ruskin, Stevenson, Swinburne. Nimeni nu a bănuit nimic pînă cînd Wise nu a trecut de şaptezeci de ani. În final, a reieşit

și repune energia întregului organism înapoi în balanță.

Într-o lume în care tot mai multe medicamente de sinteză apar pe piață, iar sursa de informare a medicilor este tot în industria medicamentoasă, individului comod îi este mult mai ușor să apeleze doar la medicina clasică. Cu cît mai mult ne lăsăm sănătatea în mîinile concernelor farmaceutice, oricît de renumite ar fi, care încearcă să ne convingă că numai chimia ne poate restabili sănătatea, cu atît mai mult ne îndepărtăm de un stil de viață natural și urmăm automat calea care duce spre boală.

La sfîrșitul anilor 1980, renumitul cercetător german Alfred Pischinger și-a publicat studiile cunoscute în medicină. Conform acestora, toxinele acumulate între celulele organelor întrețin, de fapt, boala în organe. Cum se poate curăța acest spațiu intracelular? Da, se poate, atît prin drenarea limfei, cît și prin detoxifierea microcelulară. În acest context, crește rolul de interpretare a limfocitelor în analizele care se impun.

Astăzi se știe că organismul uman este asemănător unui computer biologic, care trebuie mereu „devirusat” și readus la potențialul de refuncționare. Omul modern are acces la informație, iar un om informat este un om puternic. Este foarte important să înțelegem informația,

adevărul despre „descoperirea“ lui: un mic volum de poezii de Elizabeth Barratt Browning, intitulat Sonete de E. B. B. Reading [Nu pentru publicare] 1847. Aceste sonete fuseseră aparent publicate de prietena autoarei, Mary Mitford, decedată pînă cînd Wise afirmase pentru prima dată că a obţinut copia manuscrisului de la un anume doctor Benett, care murise şi el la puţin timp după aceea. Susţinîndu-şi povestea cu „dovezi“ inventate, pe baza studiului său asupra fraţilor Browning, el vînduse o copie a Sonetelor în New York pentru 250 de lire sterline. Demascarea a început în 1932, cînd doi librari, John Carter şi Graham Pollard, au observat că nişte lucrări aparent de o valoare rară tot apăreau pe piaţă destul de des. Începînd cu Sonete, cei doi au supus volumul unui set întreg de testări, care au demonstrat că hîrtia conţine iarbă esparto, folosită în Anglia doar din 1861, ca şi lemn chimic realizat printr-un proces necunoscut înainte de 1874. S-a descoperit că textul era tipărit cu o garnitură de litere datînd din 1876.

L-au abordat atunci pe Wise, dar singurul lui răspuns a constat într-o brambureală ameţită despre cum a găsit el Sonetele. Cînd i s-a cerut o explicaţie completă, soţia lui 1-a apărat, afirmînd că este bolnav. La scurt timp după aceea, Wise a murit. Nu se ştie cîte astfel de falsuri a efectuat, deşi cel puţin cincizeci de prime ediţii falsificate le-au fost atribuite, de atunci, lui Forman şi Wise.

„Regina asistenței sociale americane“ (1) Succesul înregistrat de Antonio Jiminez Moreno prin înşelarea asistenţei sociale din Franţa în anii ’60 a fost egalat în anii ’70 de cariera sclipitoare a unei tinere negrese, Dorothy Mae Woods, poreclită de atunci „Regina asistenţei sociale americane“. Fiica unui dijmaş din Hermanville, Mississippi, la vîrsta de şaisprezece ani Dorothy Mae s-a căsătorit cu un contrabandist şi aşa-zis traficant de droguri din Chicago. În curînd, venitul acestuia le-a asigurat celor doi soţi şi celor opt copii ai lor o vilă în stil spaniol în Pasadena, California; trei maşini de lux; şi toate lucrurile de firmă cu care se putea îmbrăca Dorothy Mae. Dar nu a fost de ajuns. Nici măcar numeroasele ei excursii la Las Vegas nu îi satisfăceau dorinţa de distracţie. (va urma)

STUART GORDON

motiv pentru care, așa cum computerul are nevoie de un specialist IT pentru a-l repara sau pentru a instala/ reinstala diferite programe, tot așa și noi, oamenii, avem nevoie de un specialist în medicină bio-informațională care este în măsură să ne traducă, pe înțelesul nostru, ce blocaje energetice are corpul și să îl deblocheze.

Un om cu dereglări metabolice masive este un om cu blocaje energetice, el înghite zilnic multe pastile de sinteză ale căror efecte secundare cresc gradul de toxicitate din corp. Organismul nostru nu știe ce să facă cu aceste reziduri toxice și automat le depozitează în acel spațiu intracelular.

Dereglările metabolice pot fi asemuite cu o unitate în care nimic nu mai funcționează după anumite reguli, creîndu-se astfel un haos în procesele fiziologice din corp.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București

Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

ORIzONTAL: 1) E de neatins; 2) Se fac că plouă; 3) Aflată la un nivel ridicat –Cont deschis!; 4) Gura văii! – Iarba de leac; 5) Scutită medical – Meșter mare; 6) Cursă ciclistă – Papa dulce pentru cei mici (pl.);

7) Are succes la curte – Român de la izvor; 8) Are rol dublu – Trag în aer; 9) Cerc unic pe glob – Înscris în catalog; 10) Obligație pentru toți.

VERTICAL: 1) Face inutilă opoziția; 2) Neînțelegere explicabilă; 3) Valuri, valuri –Afecțiune malignă – Înscrise în ligă!; 4) Se ține de pereți – A strînge masa; 5) Trupe de uscat (sg.); 6) Antena satelor – Animale de povară; 7) Aflat la nivelul solului – Partea celui cu carte; 8) Primele semne de boală! – Încercată din greu; 9) Pișcătoare la limbă – Vatra satelor!; 10) Luat cu binișorul – Cinstite, în lege.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,CLENCIURI”

1) SENILITATE; 2) ELIMINATOR; 3) DEMARAT – NA; 4) U – EGALATE; 5) CERI – TRATA; 6) ALINIA – REN; 7) TI –ANTET – T; 8) OTET – ORALI; 9) RADIERE – EC; 10) IR – EMISARI.

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Ger mania (II)

Prima coloană de acest fel la nord de Alpi a fost cea numită Mariensaule, construită în Munchen în 1638 pentru a sărbători salvarea orașului de la invazia armatei suedeze și de la epidemia de ciumă. Maica Domnului se află în vîrf pe o semilună ca Regina Raiului. A inspirat Coloane ale Mariei în Praga și Viena, dar multe altele au urmat foarte repede a fi construite prin toate țările catolice care se aflau sub ocupația Imperiului Habsurgic, în special Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia. În vechile orașe din aceste țări este neobișnuit să nu găsești coloane dedicate Maicii Domnului. Coloana Maicii Domnului din Praga a fost construită în vechea piață centrală a orașului, la scurtă vreme după încheierea Războiului de 30 de ani, drept mulțumire Fecioarei Maria care a ajutat orașul în lupta contra acelorași suedezi. La miezul zilei, umbra coloanei indică așa-numitul Meridian Praghez, care era folosit pentru a verifica timpul solar. Mulți cehi fac legătura între această coloană și dominația Habsburgilor la ei în țară, dar în 1918, după declararea staului cehoslovac, această coloană a fost distrusă. Coloana Maicii Domnului din Viena a fost model pentru multe alte asemenea coloane. Ea este amplasată în Grabenplatz după epidemia de ciumă din 1679. Coloana de marmură a acestui monument a dispărut sub mulțimea norilor de marmură, a sfinților și a îngerilor.

Epoca acestor incredibile structuri religioase a culminat cu extraordinara Coloană a Sfintei Treimi din Olomouc, construită la scurtă vreme după încetarea epidemiei de ciumă care a lovit Moravia între 17141716. Este foarte frumoasă din cauza mărimii sale, a bogatei decorații și a neobișnuitei combinații de materiale folosite: piatră și cupru aurit. Baza este așa de spațioasă încît a putut găzdui o capelă. Coloana aceasta este singura înscrisă pe lista UNESCO.

Ridicarea de monumente religioase sub formă de coloană a fost un gest public de afirmare a credinței, care a înflorit în țările catolice în special în Secolele XVII și XVIII. Astfel, ele au devenit cele mai vizibile caracteristici ale stilului arhitectural baroc. Cele mai obișnuite au fost coloanele dedicate Maicii Domnului, dar și alți sfinți au avut onoarea de a fi reprezentați pe coloanele ciumei. Un bun exemplu este Coloana Sf. Roch, sfînt care nu s-a îmbolnăvit, deși ajuta bolnavii pe timpul epidemiei și s-a vindecat prin puterea credinței sale. Sf. Sebastian, un martir a cărui statuie împodobește de obicei aceste structuri, a fost, la începuturi, protectorul arcașilor. În Evul Mediu, Sebastian l-a înlocuit pe arcașul Apollo, cel care proteja de ciumă, fiindcă oamenii comparau uneori izbucnirea neașteptată a bolii cu neașteptatele atacuri

ale arcașilor, așa că a început și el să fie asimilat ca protector contra ciumei. Alți sfinți reprezentați în mod deosebit sînt Sf. Barbara – o protectoare a morților, și încă doi sfinți: Sf. Francisc Xavier, care, conform legendei, învia morții, și Sf. Charles Borromeo, cunoscut fiindcă îi proteja pe cei bolnavi și muribunzi.

Revenind la Coloana Mariei din Munchen, voi spune că ea a fost ridicată pentru a mulțumi Maicii Domnului că i-a protejat de invazia suedezilor din anul 1638. probabil de aceea la baza sa avem marmură roșie, iar la colțuri cîte un înger cu o sabie ucigînd un dragon (simbolizînd foamea), un leu (simbolizînd războiul) sau un șarpe (simbolizînd erezia). Pe coloană există o inscripție care se traduce astfel: „Se oferă această coloană lui Dumnezeu, Bunei și Măreței Fecioare, Maică a Domnului, Stăpîna Bavariei, Prea bună și Prea Puternică acoperitoare. Pentru că orașul, armatele, casele au fost protejate și speranțele noastre nu au fost înșelate, înălțăm acest monument noi Maximilian Palsgrave al Rinului, Rege al celor două Bavarii, Prinț al Sfîntului Imperiu Roman de națiune Germană”.

Catedrala Frauenkirche, Dresda

Un alt monument impresionant ce există lîngă Marienplatz este Catedrala Frauenkirche. Înălțimea de 99 metri a celor două turnuri a fost stabilită drept limită, începînd din 2004, a înălțimii noilor clădiri ale orașului. Despre Frauenkirche ar fi de spus următoarele: Catedrala Doamnei Noastre (Frauenkirche, în limba germană) este un monument reprezentativ și un simbol al orașului capitală a Bavariei. Mai este denumită și catedrala Munchen-ului de către localnici. La începuturi, prin Secolul XII, a existat aici o biserică în stil romanic construită lîngă prima centură de ziduri. Biserica gotică ce se poate vedea zilele acestea a fost construită în Secolul XV de către Ducele Sigismund și oamenii din Munchen. Catedrala a fost începută în 1648 și a fost terminată în doar 20 de ani de Jorg von Halsbach. Fiindcă nu există o carieră de piatră prin apropiere și din alte motive financiare au ales cărămida ca material de construcție. Turnurile au fost terminate în 1488, iar biserica a fost sfințită în 1494.

Istoricul german Hartmann Schedel a tipărit o vedere din oraș ce cuprindea turnurile neterminate ale catedralei în celebra „Cronica Nurenberg-ului”, ce aveau să fie finalizate în 1525, folosindu-se un design inspirat de Dom-ul Pietrei din Ierusalim. Aceste acoperișuri ale turnurilor au devenit un simbol al orașului. Clădirea are un volum de 200.000 metri cubi și inițial avea capacitatea de 20.000 de oameni stînd în picioare. Nava bisericii are 109 metri lungime, 40 metri lățime și 37 de metri înălțime. Turnurile au aproape aceeași înălțime, turnul de nord avînd 98,57 metri și cel de sud cu 12 cm mai puțin. Mai tîrziu, biserica a primit bănci pentru ca oamenii să poată sta jos. Dacă ținem seama că orașul Munchen avea 13.000 de locuitori și mai există o biserică principală, este incredibil că această biserică are asemenea dimensiuni. Conform unei legi din anul 2004 nici o clădire din oraș nu poate depăși în înălțime turnurile acestei catedrale. Aici există o colecție de artă din Secolele XIV și XVIII conțînînd opere ale unor artiști ca Peter Candid, Erasmus Grasser, Jan Polack, Hans Leinberger, Hans Krumpper și Ignaz Günther, care decorează nava principală. Aici atenția ne este atrasă de vitralii și de sarcofagul împăratului Louis IV. Un alt lucru demn de atenție se află chiar la intrare: se numește teufelstritt, adică „urma unui picior de drac”, o urmă întunecată ce seamănă cu o urmă de picior care a apărut cînd el a venit să-și bată joc de biserica fără ferestre. O altă variantă spune că diavolul a făcut un pact cu

constructorul finanțîndu-i lucrarea cu condiția să facă biserica fără ferestre. Constructorul a dăltuit coloane care să nu lase să se vadă ferestrele din locul pînă în care dracul putea să între, iar acesta, cînd a descoperit păcăleala, a lovit furios cu piciorul în podea. Acestea sînt cîteva din lucrurile care au scăpat distrugerilor cauzate de cel de-al II-lea Război Mondial. Cripta bisericii conține mai multe morminte ale membrilor dinastiei Wittelsbach. Orga bisericii a fost construită în 1993-1994 de Georg Jann și are 7.165 de tuburi.

Am plecat de acolo și am găsit o excelentă cofetărie, unde prăjiturile și torturile ne îmbiau din vitrine cu coloritul și formele lor. Plecînd de la cofetărie sătui, am ajuns la Biserica Sf. Petru, care se află lîngă Piața Mariei într-o zonă în care a existat, ca de altfel în toate cazurile bisericilor gotice, o biserică sau o capelă romanică. Biserica Sf. Petru este menționată documentar pentru prima dată într-un act din 1225 ocazionat de vizita ducelui Ludwig. Sub partea de nord a corului bisericii (prin cor înțelegem zona altarului), se găsește o cameră patrulateră denumită camera veche, considerată fiind o rămășiță a unei stații vamale vechi construite în 1158. Biserica gotică finalizată în 1278 avea un naos cu trei nave și era suficientă ca mărime parohiei locale.

La 14 februarie 1327, aproape o treime din Munchen a căzut victimă unui incendiu. Altarul bisericii Sfîntului Petru a ars pînă la zidul exterior, împreună cu turnurile. Un zid a fost probabil construit la capătul naosului pentru a continua serviciul religios. În timpul reconstrucției, biserica a fost extinsă. Pereții naosului au fost mutați spre exterior, astfel încît să poată fi construite capele laterale între contraforturile incluse în interiorul bisericii. Acestea au fost în mare parte plătite de patricieni, aveau proprii clerici și, de asemenea, au fost folosite de familiile fondatoare ca loc de înmormîntare. În 1368 noul cor a fost construit cu banii oferiți de prințul-episcop Paul de Freising. În 1378 - 1379 a primit două acoperișuri gotice. Cele două turnuri arse au fost distruse și a fost construit unul singur între cele două ruine, loc care este acum un punct de belvedere popular, cu galeria de vizionare deschisă, completă. În jurul anului 1407, cele două turle din amonte au fost amplasate pe portalul de vest.

„Bătrînul Petru” a primit o nouă coroană de turn (cu un tempietto deschis, probabil bazat pe planurile lui Heinrich Schön cel Bătrîn), după ce un fulger a distrus cele două coifuri ascuțite ale bisericii la 24 iulie 1607. Pentru a atenua deficitul de spațiu, înainte de Războiul de treizeci de ani s-a decis extinderea către est, plănuită de Isaak Bader. Demolarea corului estic gotic a început în 1630 pentru a permite extinderea de către un cor baroc. Datorită agitației războiului, aceasta nu a putut fi boltită decît în 1636. Ulterior, reproiectarea naosului a fost abordată de Hans Heiß, și a fost finalizată în 1654 (învelișul stîlpilor octogonali precedenți, instalarea galeriei orgii, portaluri laterale în locul portalului vestic gotic).

(va urma) nICU mArIUS mArIn

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Se mișcă țara

Încărcată în remorcile camioanelor și în cupele tractoarelor, țara se mișcă. Se mișcă spre înainte pentru că înapoi am fost deja și nu se mai poate. Fermierii și transportatorii au ieșit pe stradă cu utilaje cu tot, inspirați de protestele colegilor de breaslă din Germania de la începutul anului. Oamenii au probleme de multă vreme, iar guvernul are altă treabă decît cea pentru care a fost învestit, și anume să rezolve problemele țării. Transportatorii doresc plafonarea RCA (asigurarea obligatorie) pentru autocamioane la 5.000 de lei şi posibilitatea suspendării acoperirii poliţelor de asigurare cînd un camion nu este în uz şi prelungirea automată a valabilităţii; scurtarea timpilor de trecere

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

a frontierei – eliminarea controalelor maselor şi dimensiunilor din punctele de trecere a frontierelor pentru a fluidiza traficul prin acestea. Alocaţii de cazare/ alocaţii de hrană – modificări de limite și de sume neimpozabile. Reglementarea unui mediu de concurenţă loială în transporturi. Posibilitatea recuperării unui procent din acciza la combustibil pentru firmele de transport. Controlul camioanelor ucrainene pe teritoriul României în egală măsură cu al celor româneşti.

Rezolvarea problemelor de acces în

Portul Constanţa, devenite din ce în ce mai acute de cînd sînt atît de multe camioane ucrainene care intră zilnic în port.

(continuare în pag. 22)

U cigașii S tatului R omân (6)

T.I.

ETICHETA

Pacea în Ucraina nu a părut niciodată mai îndepărtată

În urmă cu doi ani, se părea pentru moment că războiul din Ucraina ar putea fi încheiat de îndată ce a început. După cum a dezvăluit fostul consilier al lui Zelenski, Oleksiy Arestovych, în interviul său pentru UnHerd, cînd s-a întors de la negocierile de pace de la Istanbul cu Rusia în aprilie 2022, echipa sa a deschis șampania pentru a sărbători. Discuțiile au fost „de succes”, a spus el, cu 90% din problemele litigioase rezolvate într-o manieră în general avantajoasă pentru Ucraina. Tot ce a mai rămas a fost ca Zelenski și Putin să se întîlnească în

persoană cîteva zile mai tîrziu pentru a stabili dimensiunea finală a armatei ucrainene de după război și a semna înțelegerea finală. Și apoi totul s-a schimbat: „Ceva s-a schimbat absolut la Zelenski în această perioadă. Iar istoricii trebuie să găsească răspunsul la ceea ce s-a întîmplat”.

Evenimentele acelor fatidice cinci zile sînt încă obscure și controversate, cu două narațiuni diferite. În prima, vizita lui Zelenski la scena din suburbia Bucea din Kiev, unde trupele ruse de ocupare au comis atrocități îngrozitoare împotriva civililor ucraineni captivi, a contribuit la hotărîrea președintelui de a continua lupta, făcînd în același timp negocierile de pace imposibile din punct de vedere politic. „Președintele a fost șocat de Bucea, toți am fost șocați de Bucea”, spune Arestovych. (continuare în pag. 22) IoAn TEoDor

motto: ,,Le vom lua pămînturile, locuințele, resursele și bogăția pentru a ne exercita controlul total asupra lor. Otrăvurile vor fi ascunse în ceea ce beau, mănîncă, respiră și poartă...” (John D. rockefeller - ,,Manualul de înrobire a omenirii”, 1882)

Legat de plîngerea penală despre care scriam în finalul episodului anterior al articolului ,,Ucigașii Statului Român”, fac cîteva precizări, menite să explice contextul și motivele care stau la baza acesteia.

Pe fond, totul pleacă de la faptul că am ajuns să trăim cele din urmă vremuri ale omenirii și nu știu dacă există vreun om pe această planetă care să nu creadă că întreaga poveste cu pandemia a fost planificată, regizată și pusă în practică de adepții Noii Ordini Mondiale, adică niște CRIMINALI odioși, care au jurat credință pe veci Satanei. Dr. Roberto Petrela (Italia) spunea că ,,Pandemia este un program de exterminare în masă pentru populația lumii. Majoritatea persoanelor vaccinate vor înceta să mai existe pentru societate – fie mor, fie vor fi niște legume!”.

În timp ce ,,specialiștii” români Vlad Voiculescu, Raed Arafat, Streinu-Cercel, Nelu Tătaru, Alexandru Rafila, Valeriu Gheorghiță ș.a. ne spuneau zilnic că Cîțu (sic!) a avut dreptate cînd afirma că ,,Vaccinul îți asigură acea normalitate de a bea o cafea cu prietenii”, dr. Brian Bridle, profesor de imunologie virală la Universitatea din Guelph – Canada, a făcut următoarea declarație: ,,Proteina spike a virusului SARS-COV-2 este cea care produce infecția. Prin vaccinare, aceasta pătunde în circulația sanguină, se concentrează în diverse organe (splină, ficat, măduva osoasă, ovare, glande suprarenale) și determină gravele afecțiuni ale sistemului circulator care pot duce la decese. Corpul persoanei vaccinate continuă să producă proteina toxică, care poate ajunge și în laptele matern, provocînd hemoragii gastrointestinale bebelușilor alăptați de mame vaccinate”. Legat de asta, chiar mă întreb cu cît a fost plătită și de cine, spre exemplu, Alice Drăghici care, la România TV, și-a permis să emită următoarea poruncă: ,,Să se vaccineze dracului toți românii, și să ne vedem de treabă!”. (Iată de ce solicit ca și Andreea Esca, Lucian Mîndruță, Simona Halep și alții să dea cu subsemnatul pe acest aspect.)

Ce mai, niște autentici complici ai cioclilor apocaliptici, care, sanchi, nu aflaseră că ,,Orice simptom dezvoltat după vaccinare ARNM este ireversibil genetic” (Dr. Wolfgang Wodarg – Germania).

Nu se poate omite nici declarația inventatorului tehnologiei ARN Mesager, Robert Malone, care, atunci cînd s-a retras din Salk Institute (SUA), a tras următorul semnal de alarmă: ,,ARN Mesager este cel mai cumplit coșmar al vaccinologilor, OPRIȚI VACCINAREA!”, adică exact ce a solicitat întreaga societate din România prin diverse mijloace. Dar ce, te poți pune cu Statul CRIMINAL, care salva populația de la viață, nicidecum de la moarte? Mai importantă și credibilă a fost opinia lui Streinu-Cercel, sponsorizat la greu – atenție! – chiar de gigantul farmaceutic Pfizer: ,,Statul a făcut un lucru minunat cumpărînd multe vaccinuri, ca să ajungă pentru toată lumea”, ceea ce, în traducere, înseamnă ,,să moară cît mai mulți”, că nu degeaba lozinca Noii Ordini Mondiale este: ,,Populația Planetei trebuie să fie de cel mult 500 de milioane” (Ken Adachi, redactorul site-ului ,,Educate Yourself”). (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Semișcă țara

(urmare din pag. 21)

Dintre toate, ultima se leagă foarte bine cu una din revendicările agricultorilor și anume aceasta: „protejarea pieței interne prin efectuarea de controale sistematice pentru verificarea regimului vamal și respectarea cerințelor UE. Multe produse ucrainene își schimbă originea în Rep. Moldova și Bulgaria, iar apoi sînt comercializate pe teritoriul României”. Produsele sînt neconforme cu prevederile UE, modificate genetic, de slabă calitate și de aceea nesănătoase.

Ce mai doresc fermierii? Acordarea subvențiilor APIA aferente anului 2023 pînă la finalul lunii februarie 2024, inclusiv pentru fermierii aflați în eșantionul de control clasic și prin teledetecție, precum și accelerarea proceselor pentru compensările financiare asociate celorlalte scheme de plată directă (eco-scheme, măsuri de agro-mediu etc.). Compensarea pierderilor fermierilor afectați de perturbarea majoră a pieței cerealelor, cauzată de importul cerealelor ieftine din Ucraina, care nu respectă standardele UE și pot pune în pericol siguranța alimentară, dar și de tranzitul cerealelor și oleaginoaselor ucrainene: minim 60 euro/ tonă comercializată, prin acordarea unui ajutor de stat, conform cadrului de ajutor de stat adoptat de Comisia Europeană, care permite ca statele membre să acorde pînă la 280.000 Euro/fermă și pînă la 2,5 milioane euro/IMM din industria agroalimentară. Alte cerințe:

• Oferirea unor subvenții aferente pierderilor cauzate de volatilitatea prețurilor de comercializare a

cerealelor și oleaginoaselor în anul agricol 2023 - 3 euro/tonă depozitată/lună, pentru perioada septembrie 2023-februarie 2024.

• Oferirea unor linii de creditare avantajoase antreprenorilor din agricultură, cu garanții guvernamentale, pînă cel tîrziu la finalul lunii ianuarie, care să permită fermierilor continuarea activității în anul curent –lansarea operațională a Creditului Agricol și Creditul Fermierului.

• Continuarea programelor AGRO IMM INVEST și RURAL INVEST prin creșterea plafoanelor de garantare și a plafonului de ajutor de stat anual aferent fiecărui agent economic din sectorul agricol, în cadrul creditării cu garanție FGCR, precum și extinderea bazei de creditare a fermierilor cu risc bancar B și C, demers realizat în colaborare cu BNR și instituțiile bancare.

• Plata cheltuielilor privind compensarea parțială a costurilor energiei utilizate pentru irigarea suprafețelor agricole în baza contractelor multianuale/sezoniere pentru întreg anul 2023. Bugetarea integrală a plăților parțiale pentru anul 2024 privind asigurarea consumului de energie electrică necesar irigării terenurilor agricole. Echivalarea categoriei B cu TR și a categoriei B1 cu TR1, indiferent de masa maximă autorizată a utilajului agricol.

• Adoptarea unor decizii, la nivel național (caz de forță majoră) și european, privind derogarea de la aplicarea Gaec 7 și 8 pentru anul curent, și oferirea unui răspuns cert fermierilor români pînă la finalul lunii ianuarie –doar astfel aceștia își mai pot realiza o prognoză în privința gestionării eficiente a culturilor agricole

Pacea în Ucraina nu a părut niciodată mai îndepărtată

(urmare din pag. 21)

„A început să se gîndească cum ar putea negocia și să se întîlnească cu Putin imediat după asta? Fața i s-a schimbat complet cînd a mers la Bucea și a văzut ce s-a întîmplat”. Dar în cea de-a doua narațiune – făcută în mare parte de propaganda Rusiei, deși prezentată mai întîi de presa ucraineană, iar mai tîrziu de fostul premier israelian Naftali Bennett și de fostul ministru adjunct de Externe al Ucrainei, David Arakhamia, care au fost amîndoi la curent cu negocierile – călătoria neașteptată a lui Boris Johnson la Kiev a schimbat cumva cursul războiului. „Mulți oameni spun că prim-ministrul Johnson a venit la Kiev și a refuzat aceste negocieri directe cu Rusia”, spune Arestovych, „Dar nu știu exact: este adevărat sau fals? Aceasta este o problemă. Da, da, a venit la Kiev, dar nimeni nu știe, cu excepția lui Zelenski și a lui Boris Johnson, despre ce au vorbit”. Cu toate acestea, indiferent de succesiunea evenimentelor, Ucraina a întrerupt discuțiile de pace, și războiul s-a reluat, cu un număr mare de victime de ambele părți. Ar fi putut lucrurile să meargă altfel? În retrospectivă, calea care nu este parcursă pare adesea mai atrăgătoare decît cursul real al evenimentelor. Un pasaj din Tucidide – precum Arestovici, un insider strategic exilat ulterior din țara sa din cauza politicii sale democratice turbulente – evidențiază incertitudinile inerente ale implicării în război sau ale urmăririi unei păci nesatisfăcătoare. În 425 î.Chr., cea mai mare putere militară din Grecia, Sparta, și-a găsit trupele de elită umilite în mod neașteptat de rivalii lor atenieni în bătălia de la Pylos. O delegație spartană s-a grăbit să facă înțelegeri, avertizîndu-i pe atenieni să nu lase aroganța victoriei să le întunece judecata. Căci „acum vă aflați într-o poziție în care vă puteți folosi norocul actual, păstrînd ceea ce dețineți, și cîștigînd, în plus, onoare și reputație”. Trimișii spartani au declarat: „Astfel veți evita greșeala atît de des făcută de cei care se întîlnesc cu o bucată extraordinară de noroc și apoi continuă să meargă înainte în speranța de a mai fi încă, din cauză că nu se așteptaseră la primul lor succes”. Războiul este, pînă la urmă, o afacere incertă, au avertizat spartanii, într-un discurs care ar putea fi pus cu ușurință în gura rusilor: „Resursele noastre sînt aceleași ca întotdeauna; pur și simplu le-am calculat greșit și aceasta este o greșeală care poate fi făcută de toată lumea”. Încheind un acord de pace, au considerat spartanii, atenienii ar putea „să evite ceea ce s-ar putea întîmpla mai tîrziu, dacă nu reușiți să fiți de

acord cu noi și, după cum este foarte posibil, să suferiți o înfrîngere”. Dar atenienii, influențați de demagogul Cleon, au respins oferta: după decenii de război istovitor și devastator și distrugerea totală a armatelor întregi, rezultatul a fost înfrîngerea totală a atenienilor și încorporarea orașului în sistemul imperial spartan.

Poate că s-a mizat prea mult pe ofensiva Ucrainei din 2023, atît de către Kiev, cît și de susținătorii săi occidentali. Deși oficialii serviciilor de informații americane au avertizat că ofensiva va fi probabil cu mult sub așteptări, strategia americană s-a concentrat totuși pe a permite Ucrainei să obțină cîștiguri atît de importante pe cîmpul de luptă încît Kievul ar putea reintra în negocieri de pace cu Rusia dintr-o poziție de forță. Dar, întîrziată din primăvară în vară de livrările lente de arme, forțele ucrainene abia au făcut progrese împotriva fortificațiilor rusești. Ofensiva a fost un eșec spectaculos, iar regimul rus a trecut de la modul său de panică și tulburări interne, la începutul verii, la o nouă dispoziție de încredere dominatoare în rezultatul final al războiului. Privind retrospectiv, dificultățile tot mai mari de pe cîmpul de luptă par să confirme avertismentul lui Mark Milley, conform căruia momentul optim pentru negocieri a fost iarna anului 2022, în timp ce Rusia nu cucerise aproape nimic.

Acum, cînd Ucraina se pregătește pentru al treilea an de război, pacea nu a părut niciodată mai îndepărtată. Pe traiectoria actuală a războiului, nu există nici un stimulent pentru Rusia să intre în negocieri: ucrainenii trebuie să spere că, în anul viitor, fortificațiile lor nou construite vor lovi armata rusă atît de eficient, așa cum Linia Surovikin le-a afectat propria ofensivă, încît Putin va reevalua perspectivele sale de victorie, pregătind scena pentru discuții semnificative. Deși departe de obiectivele expansive ale etapelor anterioare ale războiului, nu este o strategie teribilă, așa cum am sugerat în vară. În ciuda avantajului vast al Moscovei în ceea ce privește combatanții și producția industrială, cîștigurile rusești rămîn costisitoare și treptat lente: în cele din urmă, durerea pe care o provoacă Ucrainei ar putea ajunge să depășească, în mintea lui Putin, cîștigurile teritoriale modeste realizate în prezent. Pentru analiștii simpatici, dar realiști, cum ar fi strategul ucrainean Mykola Bielieskov sau Jack Watling de la RUSI, cel mai bun rezultat al Ucrainei în această etapă ar fi să supraviețuiască în 2024, concomitent cu gruparea resurselor pentru o altă contraofensivă în 2025, odată ce capacitatea ofensivă a Rusiei a fost afectată deja

pentru anul 2024.

• Sprijinirea fermierilor afectați de secetă pentru pierderile suferite, aferente producției și valorificării cerealelor și oleaginoaselor pentru culturile de toamnă 2022, prin acordarea unui ajutor de stat, avînd la bază cadrul temporar Ucraina, în valoare de 100 EURO/ hectar.

• Asigurarea unei competiții corecte pe piața comună europeană (inclusiv statele aflate într-un proces de aderare la UE) în ceea ce privește importul produselor agroalimentare care prezintă standarde neconforme regulamentelor europene privind agricultura, mediul și sănătatea consumatorilor europeni.

• Stabilirea unei scheme de microcreditare care să permită accesul facil și rapid al fermierilor români la surse financiare atît de necesare afacerilor agricole de dimensiuni mici și medii, în vederea evitării renunțării la activitatea desfășurată.

Ce se va alege de cererile transportatorilor si ale agricultorilor? Ca de cele ale profesorilor: praful. Nici un guvern nu va da nimic pentru țară, fiindcă lor nu le pasă de noi, ci de ei și de cei cărora li se subordonează. Nici un guvern actual nu va face nimic pentru noi, fiindcă nu le pasă. Nici o categorie profesională nu va sta în grevă pînă la rezolvarea tuturor cerințelor, fiindcă nu se poate iar politicienii noștri știu asta. Ce șanse avem atunci? Să-i schimbăm pe cei ce zac în incompetență și execută toate aiurelile care li se dictează de la Bruxelles. Eu zic să ne folosim de alegerile din a doua parte a anului și să-i trimitem acasă, că poate au treabă și noi îi reținem.

de o altă ofensivă. După cum observă Bielieskov, „deși unii observatori vor vedea în mod inevitabil această poziție ca pesimistă sau chiar defetistă, ea reflectă realitățile actuale ale războiului și reprezintă calea cea mai plauzibilă către succesul viitor”. Scenariul cel mai rău, notează Watling, ar fi „o întrerupere imediată a ajutorului SUA, care va duce la deteriorarea lentă a forțelor ucrainene în 2024 și un colaps în 2025, pe măsură ce Rusia extinde frontul activ”. Acest rezultat, trebuie remarcat, face ecoul predicției ministrului rus al Apărării, Serghei Șoigu, potrivit căruia, în funcție de tendințele actuale, Moscova va ieși învingătoare în 2025.

Prin urmare, în 2024, ambele părți vor urmări să-și degradeze reciproc forțele cît mai mult posibil: cifrele uimitoare ale victimelor din ultimul an se pare că vor crește. Avînd capacitatea de a lovi frontul intern al Ucrainei într-un mod pe care Kievul nu îl poate egala, forțele ruse își vor escalada, de asemenea, campania actuală împotriva infrastructurii energetice interne a Ucrainei, cu scopul de a afecta voința civililor. Cu toate acestea, pentru Arestovici, un critic al strategiei generale a lui Zelenski, situația Ucrainei, deși proastă, nu este încă disperată: „Cred că nu va fi o prăbușire imediată, în prima linie sau în interiorul Ucrainei. Cred că va fi din ce în ce mai rău, probabil pentru jumătate de an”, a declarat un analist pentru UnHerd. În astfel de circumstanțe, definițiile mai extinse ale victoriei ar trebui să fie lăsate deoparte, cel puțin pentru moment. „Dacă intrăm într-adevăr într-o politică realistă, trebuie să spunem că nu există nici o modalitate de a elibera Donbassul în cinci sau 10 ani”, spune Arestovych, „Singurul obiectiv pe care îl avem în acest moment este să nu dăm Rusiei capacitatea de a pune mîna pe mai multe teritorii”.

La un moment dat vor fi necesare negocieri – totuși, dacă momentul cel mai bun pentru ei a trecut deja sau urmează să vină, este o întrebare fără răspuns. Timp de secole, viitorii istorici vor dezbate și întorsăturile care au condus Europa în acest punct. Dacă nu se găsește o bază pentru o pace constructivă, un imperiu sau altul va fi umilit în Ucraina: care va fi acela, vom afla. După cum au observat delegații atenieni care încercau în zadar să-i descurajeze pe spartani să declare război, „Cu cît durează un război mai mult, cu atît lucrurile tind să depindă mai mult de accidente. Nici tu, nici noi nu le putem vedea: trebuie să așteptăm rezultatul lor în întuneric”. În 2024, la fel ca în 2022, ne aflăm la o răscruce fatidică în întuneric. Abia în anul care urmează, judecata istoriei asupra drumului urmat va începe să capete forma sa finală.

U cigașii S tatului R omân (6)

(urmare din pag. 21)

Dacă nu credeți aceste lucruri, fiind în acord deplin cu zicerea ,,IDIOȚII vor merge singuri la tăiere” (Jacques Attali), iată ce a spus David Rockefeller: ,,Avem nevoie de o criză majoră, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială”. Mai mult, s-a mers pînă acolo încît s-a afirmat că ,,Pămîntul este bolnav de cancer, iar cancerul sînt chiar oamenii” (Merton Lambert, membru al Fundației Rockefeller) și, prin urmare, oamenii trebuie căsăpiți în neștire. Asta trăim acum, cînd Vlad Voiculescu a declarat că ,,Nu este nimeni vinovat, pentru că așa s-a dat ordin de la UE și OMS” și, prin urmare, ,,Toți cei care au administrat pandemia în România merită felicitări!” (Streinu-Cercel). Alo, ambulanța!

Iată de ce solicit ca toți cei supuși anchetei penale să fie expertizați psihiatric, primul pe listă fiind Alexandru Rafila, cel care a avizat o mulțime de campanii de donare de sînge, dînd libertate să o facă și celor vaccinați, în al căror sînge există periculoasa proteină spike. El și-a motivat decizia susținînd că ,,vaccinații imunizați prin vaccinare pot dona sînge”, dar iată adevărul științific: ,,Proteina spike din vaccinuri provoacă toxicitate la cei vaccinați” (Dr. Robert Malone, SUA) și nu este de mirare că ,,în primele șase luni de vaccinare în Statele Unite au murit peste 50.000 de oameni, cauza fiind vaccinarea” (Peter McCullough, expert cardiolog, SUA).

profund dezamăgit: ,,Păcat că s-au vaccinat puțini români!”? Omul avea de dus pînă la capăt o poruncă satanistă și nu se încadrase în plan.

Poate nu credeți, dar acest plan diabolic, de a distruge întreaga civilizație umană, datează de cînd lumea și Pămîntul, cînd Satana și-a pus în gînd să devină stăpînul întregii creații divine. Este adevărat că Dumnezeu a fost, firesc, împotriva acestui plan, dar pentru că omenirea s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de legile divine, s-ar putea să ne lase de izbeliște.

De fapt, sataniștii, adică adepții Noii Ordini Mondiale și slugile lor fidele au apăsat pe pedală, iar planul lor devine realitate pe repede înainte. Acum, nimic nu mai e secret, mai ales că poporul se află într-o pasivitate greu de înțeles. Oare de ce guvernanții României, clasa politică și, mai ales, organele judiciare nu au reacționat sub nici o formă cînd semnalele de alarmă erau de

Astfel de informații ne duc către concluzia că această poveste ADEVĂRATĂ va continua printr-o vădită încălcare a ,,DREPTULUI OMULUI LA VIAȚĂ, LIBERTATE ȘI SECURITATE” (Art. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului – 1948). Este inadmisibil să îți bați joc de o întreagă națiune timp de vreo 3-4 ani fără a avea pic de remușcări. Ne-au murit apropiații, s-au îmbolnăvit subit după vaccinare milioane de oameni, am trăit în chinuri și cu totul soiul de spaime, s-a prăduit bugetul țării pentru a se cumpăra în neștire vaccinuri, izolete, măști, instalații ATI, corturi și spitale mobile. Cacealmaua a fost și este vizibilă și acum de pe Lună. Mass-media, medici, profesori, preoți ș.a. au făcut pact cu diavolul pentru a-i face pe oamenii neinformați corect să se vaccineze, și pentru asta au fost plătiți. Față de aceste aspecte e musai să vorbim și de CIRCUMSTANȚE AGRAVANTE, care trebuie aplicate tuturor inculpaților, care au acționat premeditat, cu discernămînt, în grupări infracționale bine organizate, folosind, pentru îndeplinirea poruncilor globaliste, banii statului.

Legat de asta, vă solicit să o audiați pe numita N. Elena, cetățean româno-american, care s-a vaccinat de trei ori, mărturia ei urmînd a fi calificată de neimaginat. Și cînd te gîndești că dr. StreinuCercel a declarat: ,,Vaccinul ARN mesager este un vaccin cu nanoparticole, foarte ingenios făcut, adică tehnologie science-fiction”. Doamne, el a rămas în cap cu poveștile lui Jules Verne din copilărie, dar să nu uitați să-l expertizați și pe ăsta la mansardă!

După cum veți constata, toți acești CRIMINALI l-au luat deja pe ,,NU” în brațe, adică ei nici usturoi n-au mîncat și nici gura nu le miroase, sau altfel spus: ,,Nu e de vină nimeni, niciodată/ Arareori, cîte-un Acar Păun./ Batista pe țambal se pune-ndată/ Deși se plînge cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor,,Demisia!”). Ca exemplu în acest sens, luați-l pe Vlad Voiculescu, fost ministru, de două ori, la Sănătate, care a spus: ,,Vinovat de dezastrul după vaccinare este Iohannis, care se consulta des cu Cîțu”.

Adevărul este că acești indivizi nu au fost pe timpul pandemiei decît niște slugi fidele ale Noii Ordini Mondiale, care au acționat sub umbrela Principiului nr. 3 al Planului de organizare și funcționare a Sataniștilor: ,,Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul Noii Ordini Mondiale faci uz de calomnii, hoții, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”.

Campion în sfințirea mijloacelor menționate mai sus a fost și este mister Iohannis care, în mandatele sale prezidențiale, a primit zeci de ordine, medalii, titluri internaționale și asta pentru unicul și istoricul său discurs politic: ,,Țara a eșuat!”.

Bine, veți spune: ,,Ce treabă sau implicare a avut Iohannis în privința pandemiei?”, dar răspunsul este simplu. Iohannis a fost și este capul celui mai organizat grup infracțional din istoria României, care a vîndut țara și apoi a început să-i distrugă nația. Oare de ce credeți că, la un moment dat, s-a declarat

Spre exemplu, cînd, în 2002, în mediul online a apărut un text, atribuit lui John D. Rockefeller, intitulat ,,Legămîntul secret: manualul de înrobire a omenirii”, lumea nu a avut nici o reacție. Mulți nici nu știau că acest Rockefeller a fondat în 1875 Standard Oil Company și că și-a creat o fundație dedicată totalmente înfăptuirii, pas cu pas – vorba lui Iohannis – a planului de așa-zisa RESETARE A OMENIRII, parte integrantă a politicilor globaliste marca NEW WORLD ORDER! Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză trebuie să probeze), haideți să vedem cam ce a scris John D. Rockeffeler în celebrul său manual: ,,Le vom păstra oamenilor durata de viață scurtă și ne vom preface că le vrem binele. Vom folosi metale noi, acceleratoare de îmbătrînire și sedative în alimente, apă și aer. Vor fi acoperiți de otrăvuri oriunde, dar le vom promite că vom găsi vaccinuri pentru orice. Le vom distruge mințile și sistemele organelor interne de reproducere. Copiii lor se vor naște morți sau cu handicap, dar vom ține la secret aceste aspecte. Otrăvurile vor fi ascunse în tot ceea ce îi înconjoară, în ceea ce beau, mănîncă, respiră și poartă. Vom folosi ca principală armă – frica. O să-i facem să se omoare între ei, iar cînd o lumină va străluci printre ei, o vom stinge prin batjocură (v. cazurile lui Corneliu Vadim Tudor și, mai nou, Diana Șoșoacă – n.m.) sau moarte (v. cazul Mihai Eminescu sau J.F. Kennedy – n.m.). Le vom prelua pămînturile, locuințele, resursele și bogăția pentru a ne exercita controlul total asupra lor. Îi vom păcăli să accepte legi care le vor fura puțina libertate pe care o vor avea. Vom stabili un sistem de bani care îi va înrobi pentru totdeauna, ținîndu-i pe ei și pe copiii lor în datorii. Noi vom deține toată presa, pentru a controla fluxul informațiilor și sentimentele lor în favoarea noastră. Atît de mare va fi iluzia libertății și fericirii, încît ei nu vor ști niciodată că sînt sclavii noștri” (Anul redactării acestui text: 1882).

Așadar, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial care va conduce prin cucerire sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg – 1950), sau altfel spus, ,,Într-o bună zi, oamenii se vor trezi și vor afla că nimic – școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale” (Linda Anderson și Fritz Springmeier - ,,Formula iluminaților, folosită pentru a crea un sclav controlat mental nedetectabil” – 1957).

A se analiza cît de imbecilă a fost vrăjeala aceea potrivit căreia, vezi Doamne, oamenii se vaccinau în baza... ,,CONSIMȚĂMÎNTULUI INFORMAT”, numai că nimeni nu a fost informat, din simplul motiv că vaccinurile erau lipsite de prospect. Mai nou, marile firme producătoare de vaccinuri, dovedite a fi letale, dar și capii Uniunii Europene au lansat propunerea ca, în toate statele, în care vaccinarea a produs un real dezastru, să se acorde daune materiale tuturor celor care au avut de suferit sub diverse forme în timpul pandemiei. Chiar și cei care au fost prostiți să se vaccineze pentru doi mici și o apă plată sau pentru 100 de lei. Oare cine și în ce temei legal a pus în practică această mituire în masă?

Iată de ce, în subsidiar, pe latură civilă, mă constitui parte vătămată pe timpul pandemiei, motiv pentru care solicit acordarea unor despăgubiri morale, în cuantum de 1.000.000 de lei. Dacă România a avut să dea miliarde de euro pe vaccinuri multe, scumpe și letale, este evident că suma cerută de subsemnat este insignifiantă, mai ales că UE și firmele farmaceutice care au produs serul mortal au afirmat că vor achita ele aceste daune.

În ce privește discuția pe EXISTENȚA PREJUDICIULUI, EXISTENȚA FAPTEI ILICITE, VINOVĂȚIA INCULPAȚILOR și RAPORTUL DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITĂ ȘI PREJUDICIU, o voi aborda în fața instanței de fond. Tot atunci voi dezvolta și discuția pe existența raportului de prepușenie și săvîrșirea faptelor de prepuși în funcțiile care le-au fost încredințate (v. CEDO/ Tolstoy Moloslovsky vs. Regatul Unit).

Acestea fiind zise, nu rămîne decît să sper că soluționarea acestei plîngeri nu va deveni o copie fidelă a dosarului Revoluției din 1989, care a intrat în cel de-al 35-lea an de așa-zisă anchetă penală. Sau să se finalizeze în baza unicului principiu din lume după care funcționează Justiția românească: ,,Ferească Dumnezeu ca noi, judecătorii și procurorii, să adormim și să se facă dreptate din greșeală!”. Adică ,,Dreptatea e ca o carte,/ Dumnezeu a fost zețar,/ Iar Justiția românească/ O greșeală de tipar” (Folclor).

Dragi cititori, vă mai spun doar atît: Dacă împărtășiți opiniile acestea, înseamnă că sînteți demni, curajoși și români adevărați. Dacă vom fi și cel puțin 100 de petiționari, cu siguranță că bunul Dumnezeu ne va fi alături.

Sfîrșit

P.S. – Recent, la Davos, adepții de prim rang ai Noii Ordini Mondiale au discutat aprins despre cel mai periculos virus care va apărea – ei știu cînd – dar și despre miraculosul lor vaccin, așa-zisul universal – adică pentru orice boală – valabil, probabil, și pentru propria lor nebuneală!

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Contururile unei planete de plastic (I)

„Avem tot ce aveţi nevoie și mult mai mult!” este sloganul publicitar care apare în primele minute ale unui celebru film de animaţie; un slogan cîtuși de puţin bulversant pentru spectatorii demult acomodaţi cu reclamele societăţii de consum. Derutant poate fi însă faptul că reclama, cu promisiunile ei de abundenţă, este afișată într-un hipermarket pustiu, dintr-un oraș în care nu mai există nici măcar un singur locuitor. Pe măsură ce scenele filmului știinţifico-fantastic se derulează, devine limpede că întreaga planetă a deraiat de pe coordonatele ei firești. Nimic viu (cu excepţia unui gîndac) nu a mai rămas pe Terra, după ce omenirea a sufocat cu gunoi singura locuinţă pe care o avea. Gîndacul devine companionul lui WALL-E, un robot conștiincios și neașteptat de sensibil, ultimul funcţional dintr-o armată de roboţi menajeri trimiși să cureţe Terra de deșeurile care au făcut-o nelocuibilă. Ceva mai tîrziu, robotul descoperă și un vrej verde de plantă, răsărită, cine știe cum, într-un morman de gunoaie – o ultimă carte de vizită a unei planete secătuite, pe care romanticul WALL-E o răsădește într-un bocanc.

Retina spectatorului, obișnuită cu răsfăţul unei pleiade de culori și de forme ale realităţii, se lovește de imaginile unui Pămînt convertit într-un veritabil infern al reziduurilor. Turnuri gigantice, construite din cărămizi de gunoi, se insinuează printre clădirile abandonate, seisme care zguduie periodic scoarţa terestră aduc la suprafaţă noi valuri de gunoi toxic, orașe din care a dispărut unda verde a firelor de iarbă au drept pavaj mormane de PET-uri, cioburi de sticlă și hîrtie. Și, în mod ironic, în această împărăţie a resturilor, zace și un ziar răsfoit de vînt, care avertizează, prin titluri îngroșate, că acumularea gunoiului a devenit o problemă care riscă să copleșească Pămîntul.

Mesajul ecologist transmis de regizorul filmului este preponderent vizual, replicile fiind destul de rare în acest film, la fel de silenţios ca planeta pustie pe care ne-o înfăţișează. Ceea ce nu-l transformă însă într-un mesaj mai puţin percutant: pe cît de sigur este că gestionăm discreţionar, după principiul plăcerii, singura planetă pe care o avem la dispoziţie, pe atît de sigur este și faptul că va veni și o zi a scadenţei. Iar dacă privim lucrurile în această cheie, mesajul reclamelor, ambalat în nota confortantă a plăţii amînate, prinde un contur mai degrabă ameninţător: „Cumperi acum, plătești mai tîrziu”.

De fapt, deja am început să plătim consecinţele stilului modern de viaţă, iar între realitatea cotidiană și scenariile ştiinţificofantastice ale unui Pămînt sufocat de deșeuri

și poluare putem sesiza numeroase fire de legătură. Comentînd raportul din 2016 al Fundaţiei World Wide Fund for Nature, Magor Csibi, director WWF România, sublinia faptul că este posibil să fim martori ai unor evenimente pe care le proiectam într-un viitor mai îndepărtat, precum declinul și chiar extincţia unor specii de plante și animale. În ziua în care vor dispărea tigrii, elefanţii, tonul sau ghioceii (care ar putea dispărea, după evaluarea specialiștilor, chiar în generaţia noastră), „ne vom da seama că felul în care ne-am construit societatea nu poate fi susţinut”.

De altfel, există și alte semnale de avertizare că nu sîntem chiar la ani-lumină de scenariile lui WALL-E – de exemplu, faptul că ne-am construit, în anii scînteietori ai consumerismului, gropi de gunoi de dimensiuni fabuloase, care au năravul de a crește, între două măsurători, precum spune basmul că se înălţa destoinicul Făt-Frumos din lacrimă.

Și oceanele au coșmarurile lor.

Unele sînt în formă de plastic

Un studiu publicat în martie 2018 a adus la lumină noi date despre cel mai mare exemplu de poluare marină – Marea Insulă de Gunoi a Pacificului, numită și Arhipelagul Gunoaielor. Este vorba de o formaţiune compusă dintr-un vortex de materiale plastice, situată în apele subtropicale dintre California și Hawaii. Primul care a descoperit această insulă de plastic a Pacificului, în anul 1997, a fost oceanograful american Charles Moore, care avertiza că această masă reziduală „se mișcă precum un animal mare fără lesă”. Acest redutabil plasture de gunoi oceanic a fost tratat cu superficialitate – fiind situat în apele internaţionale, nici un guvern nu și-a asumat sarcina costisitoare a lichidării lui. În cele din urmă, activiștii de mediu au înaintat o petiţie Organizaţiei Naţiunilor Unite, solicitînd ca Marea Insulă de Gunoi a Pacificului să fie recunoscută oficial ca ţară, pentru a intra sub incidenţa Principiului 7 din Declaraţia de la Rio privind Mediul și Dezvoltarea, care ar obliga statele să rezolve prin parteneriat această problemă. Proiectul, care a fost demarat la iniţiativa Organizaţiei nonprofit The Plastic Oceans Foundation și a portalului LADBible, a atras mulţi suporteri, anonimi sau celebri. Astfel, fostul vicepreședinte Al Gore a depus o cerere pentru

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

a deveni primul cetăţean al viitoarei ţări, iniţiativa lui fiind urmată de peste 180.000 de persoane. Secretarul general al Statelor Unite, Stéphane Dujarric, aprecia că petiţia activiștilor de mediu, deși cu șanse nule de a fi acceptată, reprezintă o cale creativă de a atrage atenţia asupra gravităţii poluării marine. Între timp, printre cercetări, petiţii și colectări de date care nu s-au soldat cu acţiuni concrete de intervenţie, Marea Insulă de Gunoi a Pacificului a continuat să se extindă. Nu e vizibilă din satelit, așa cum s-a speculat, ci este translucidă, localizată imediat sub suprafaţa apei, avînd dimensiuni de-a dreptul spectaculoase. Potrivit celui mai recent studiu, suprafaţa sa este de 4 pînă la 16 ori mai mare decît se credea pînă acum: 1,6 milioane de kilometri pătraţi în care se află cel puţin 79.000 de tone de deșeuri de plastic. Aproape 50% dintre deșeuri sînt plase de pescuit sau alte resturi provenite din industria pescuitului, iar trei sferturi din masa totală e alcătuită din fragmente mai mici de 5 centimetri. Boyan Slat, fondatorul Fundaţiei The Ocean Cleanup, numește tot acest amestec rezidual „o bombă cu ceas”.

Un studiu recent, condus de Universitatea Cornell, arată că resturile de plastic, omniprezente deja în toate oceanele lumii, îmbolnăvesc recifele de corali, reprezentînd a doua mare ameninţare pentru viitorul coralilor, după încălzirea apelor oceanice. Aproximativ 275 de milioane de persoane locuiesc în apropierea recifelor, care constituie atît sursă de hrană, cît și o atracţie turistică, prezervînd în același timp viaţa a mii de specii de pești și protejînd coastele de eroziunea produsă de valuri.

Studiind 159 de recife de corali din Indonezia, Australia, Myanmar și Thailanda, cercetătorii au descoperit că zona Indoneziei e cea mai asaltată de deșeuri, cu 26 de fragmente la 100 de metri pătraţi de recif, în timp ce recifele australiene au concentrarea cea mai mică de plastic. Fragmentele de plastic le pot provoca leziuni coralilor și, de asemenea, acţionează ca niște plute pentru agenţii patogeni bacterieni prezenţi în oceane. De altfel, cireașa de pe tortul poluării cu plastic o reprezintă capacitatea acestor deșeuri de a funcţiona ca niște veritabili bureţi chimici, care atrag și alte substanţe nocive produse de om, precum pesticidele DDT sau hidrocarburile. În zonele oceanice în care ajung resturile de plastic, riscul de îmbolnăvire a coralilor crește la 89%, comparativ cu procentul de 4% caracteristic recifelor lipsite de acest gen de reziduuri. Boala nu este tratabilă, avertizează Joleah Lamb, coordonatoarea studiului, care compară distrugerea ţesutului coralic cu o cangrenă a piciorului – odată produsă, ea se extinde în întregul corp. (va urma)

CARMEN LĂIU (Semneletimpului)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS booK coNSulTINg SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MANpRES DISTRIbuTIoN SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSN 1220 – 7616.