România Mare, nr. 1728

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Într-o revoluție, puterea nu o iau furioșii, ci calculații. Este, de altfel, singurul moment cînd leii sînt mîncați de șacali.

CornELIU VADIm TUDor

Uniunea Europeană l-a căutat pe Putin și l-a găsit pe ta’su

Conducătorii UE și ai Germaniei, Franței sau Marii Britanii erau tot un zîmbet și o laudă la adresa lui Putin acum vreo 10 ani. Mă și miram cum de se întîmplă asta cînd de obicei democrațiile vestice nu prea aveau cuvinte bune la adresa rușilor sau a conducătorilor acestora. Uitasem că vesticii sînt niște falși, niște ipocriți care, vorba nevestei lui Pristanda „pupă-l în bot și-i papă tot“, se dădeau bine pe lîngă el că doar le furniza combustibilul necesar industriilor care le permiteau să se dea mari în fața altora.

În momentul în care, la îndemnul american și britanic, incompetenții din UE i-au dat lui Putin două perechi de palme și i-au declarat cu îngîmfare să-și ia gazul și să și-l bage undeva fiindcă ei nu mai au nevoie de el, probabil rusul i-a considerat „duși cu pluta” după care s-a întors pe călcîie cu fața către Asia împrietenindu-se cu chinezii. Cînd conducătorii minunați ai UE și-au dat seama de ce-au făcut (eu sper

că și-au dat seama) era cam tîrzîu. Nu-i nimic, și-or fi zis ei, lasă că-l avem pe Joe cel Șmecher și ne ajută el, uitînd că Joe are o vîrstă și niște alegeri anul acesta. Între timp, au început să vină veștile proaste: pe front rușii băteau la ucraineni ca la fasole, economia lui Putin înflorea udată de sancțiunile occidentale, țările europene din est mai citove la cap ca cele din vest, au început să protesteze contra conducerii de la Bruxelles și a politicilor sale falimentare, partidele conservatoare de dreapta cresc în sondajele pentru alegerile de la Parlamentul European, iar de peste Ocean au început să vină veștile despre cum Donald Trump are șanse foarte mari să ajungă din nou la Casa Albă, iar asta le dă fiori pe șira spinării comuniștilor de la Bruxelles (puteam să scriu „progresiștilor“ dar e tot aia) care se lamentează prin ziarele care-i susțin, despre cum se duce Europa de rîpă.

(continuare în pag. a 16-a)

IoAn TEoDor

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE –DEZIDERAT ȘI ÎNFĂPTUIRE (2)

O dilemă străbate Europa

Cu suișuri și coborîșuri Moldova și Muntenia făceau pași spre Unire. Derutați de atitudinea diferită a unor state la Congresul de pace de la Paris (13 februarie 1856), corifeii Unirii își întăreau tot mai mult convingerea faptului că greutatea mărețului act cădea tot pe forțele proprii. De altfel, nici nu aveau altă alegere logică, atîta timp cît trăiau sub semnul întrebării apărute după Congres, în balamucul format astfel: aveau sprijin (cel puțin în declarații) din partea Franței, susținută de Rusia, Prusia și Sardinia; Anglia avea o poziție oscilantă, în timp ce Turcia și Austria se împotriveau pe față, și chiar în mod violent. Un licăr de lumină s-a întrezărit cînd, prin Tratatul semnat la Congresul amintit mai sus, în problema noastră s-a ajuns la un compromis, acela de a se consulta populația Principatelor, prin organizarea unor Adunări ad-hoc (anume pentru acest scop, de circumstanță – n.a.) spre a se vedea dorințele acestuia în ceea ce privește viitorul celor două țări.

Dintr-un set valoros de documente originale cu referire la toate fazele prin care s-a realizat Unirea de la 24 ianuarie 1859, scoase la iveală de Biblioteca Centrală de Stat și de Direcția Generală a Arhivelor Statului (am păstrat vechile denumiri ale acestor două instituții naționale), se desprinde agitația aproape neverosimilă, produsă de mișcările din cele două Principate Române, care aveau ca subiect (chiar într-o cantitate insignifiantă) ideile ce promovau Unirea. Din

încrucișarea citatelor încercăm să ne facem o imagine a intereselor Marilor Puteri europene vizavi de cele două Principate Române prinse în hora intereselor acestor state care, nici în ruptul capului, nu doreau să-și piardă puterea și prerogativele asupra Moldovei și Țării Românești. Faud Pașa, ministrul de Externe al Turciei: „Sub nici un motiv Poarta nu va fi de acord cu Unirea Principatelor, oricît de mari ar fi dificultățile pe care le-ar putea crea Anglia și Franța”. Împăratul Franz Joseph: „Unirea celor două Principate constituie un prim pas spre independență”; ministrul plenipotențiar rus la Viena (Balabin), către adjunctul ministrului de Externe rus, cu privire la teama inspirată ministrului de Externe de eventualitatea Unirii Principatelor, urmată de dobîndirea independenței: „Planul stabilit de acord cu Poarta, de a subordona aspectul politic al chestiunii voinței acesteia din urmă; de a-i înarma pe comisari cu un mandat imperativ în sensul menținerii principiului separării; de a limita puterile Divanurilor ad-hoc la simpla formulare a dorințelor de un interes pur local, reducînd toată chestiunea la proporțiile cele mai neînsemnate”. Guvernul englez: „Unirea Principatelor ar fi un prim pas spre dezmembrarea Imperiului Otoman, pentru apărarea integrității căruia a fost întreprins ultimul război și au fost făcute atîtea sacrificii costisitoare”. Multe idei și opinii – aceeași dilemă: se va realiza sau nu Unirea Principatelor Române?

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

„Iarna din copilărie“, tablou de Cristian Hartie

Ce-ati fãcut cu Unirea?

Desigur, e o întrebare capcană, Care arată a sufletului rană, Și care pune întrebări de uimire

Căutînd istorica noastră Unire: Unde-a fost? Unde e? Dacă mai este?

Aceasta-i, români, o altă poveste, Povestea cu-n Domn, ce nu e la modă, Ioan Alexandru Cuza, chiar Vodă, C-așa-l alintau țăranii odată, În frunte cu hîtrul Moș Ion Roată. Acuma, românul, cu altă trăire, Nu mai stă cu gîndul la vechea Unire, La Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, Doamne, ce nume, dar, cine-or mai fi? Noi, azi, învățăm de Salam, de Șoșoacă, Zăvoranca-e-n cărți, și ce dacă Librăriile sînt pline de cărți de Istorii, Ne pierdem vremea cu efemere glorii, Cu așa-zisa vedetă mirobolantă, Descrisă în cărți, pe bandă rulantă. N-avem timp de Istorii, nici de citire Despre cei ce-au făurit Marea Unire. Timpul pe care-l trăim nu e cu noi, Nu ne dă răgazul să privim înapoi.

Tot alergăm după himere, în viață, Nu mai știm de e seară, sau dimineață. Lumea-i o morișcă-nvîrtită-n neștire, Vrem joburi, vrem bani, ce-atîta Unire? Dimpotrivă, Unirea este caducă, Unirea dintre neamuri este pe ducă, Cea dintre frați, se scufundă-n mocirlă, Da, unirea de sînge-i și mai umilă. Totuși, o stafie umblă-n neștire, Făcînd propagandă pentru unire

Nu pe sentimente, ci pe etichete, Unirea pe tancuri și pe rachete.

Opriți-vă pașii din mers spre pieire, Nu la alții găsim suprema Unire. România, furată și dusă-n ispită, Nu va trăi, dacă nu este unită!

GEO CIOLCAN

SRESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

 EM-IL 76  9 Jirinovski patinează pe rotile  CURS – SCURSURA sociologiei româneşti  Dudu Ionescu a sîngerat ca la Mărăşeşti  Madam Sacîz

PARTEA A II-A

 Ziarul „Republica“ publică o pagină de sport, în genericul căreia întîlnim expresia: „Gaudeamus sigitur“ (?!). În ce limbă o fi chestia asta? Dacă e în latină, atragem atenţia că, în mod corect, se zice şi se scrie „Gaudeamus igitur“ („Să ne bucurăm, aşadar!“).  Cei mai mari infractori se dovedesc a fi tot ţărăniştii. La Bihor, întreaga Filială a P.N.Ţ.C.D. se luptă cu dihorul ăla bătrîn de Bădiceanu-Ciment, care face nişte ticăloşii inimaginabile, pentru care va sfîrşi în puşcărie, el ştie asta. La Gorj, subprefectul ţărănist Gh. Vîlceanu face jaful de pe lume: firma sa, S.C. Natyl Company, a încasat, în ianuarie 1997, de la Bugetul de Stat, prime necuvenite, în valoare de peste 15 milioane de lei (deşi la acea oră individul era prefect, deci nu avea voie!), tot în ianuarie 1997 numitul Vîlceanu a primit peste 162 de milioane de lei în detrimentul altor societăţi similare etc. Deputatul P.D.S.R. de Gorj, Ion Pârgaru, i-a adresat premierului ţărănist Radu Vasile, în 23 aprilie 1998, o scrisoare detaliată, prin care îi atrage atenţia că partidul cu pricina se face de rîsul lumii.  De ce oare şi drumurile afacerilor pe care le face colonelul Nicu Anghel cu consilierul prezidențial Radu Negrei duc tot la Focșani, unde au numeroase firme? Foarte simplu: pentru că din Focşani sînt cei doi mari borfaşi, Costel Bobic şi Nini Săpunaru! Aşteptăm, cu răbdare, să vedem cam cît timp se vor mai învîrti organele de anchetă, ca un testicol într-o căldare, prefăcîndu-se a nu pricepe că la originea tuturor fărădelegilor comise de Nicu Anghel şi Gh. Truţulescu se află porcul ăla de Bobic. Ori poate le e teamă ca nu cumva, dacă îl leagă pe Bobic, ăsta va da pe gură tot ce ştie despre Dragoş Constantinescu, Nadia Constantinescu şi alte persoane sus-puse, pe care le-a ajutat (pardon, sponsorizat!) cu bani grei? Pînă una, alta, vom spune şi cu ce-1 şantajează Bobic pe Anghel (cel puţin aşa se laudă la beţie): cu o videocaseta din care reiese că fostul director al S.P.P. ar fi... homosexual! Ăştia sînt oamenii lui Emil Constantinescu? Doamne apără şi fereşte!  Şi „Ziua“, şi „România liberă“ au primit poruncă de la S.R.I. să arunce pisica moartă la poarta Direcţiei de Informaţii a Armatei. Nu ţine figura, dimpotrivă, D.I.A. a demascat cele mai multe afaceri de tip mafiot. Armata, de altfel, a avut o reacţie foarte dură faţă de hiena asta de S.R. Stănescu, care se amestecă nepermis de mult unde nu-i fierbe oala, intoxică, deschide piste false, pe scurt – şi-o caută cu lumînarea, care îi va intra, aprinsă, drept în fund.  Încă o minciună ţărănisto-liberală se duce de-a berbeleacul, pe Apa Sîmbetei: „Consiliul Europei nu a impus niciodată României restituirea «in

Din culisele istoriei

Munteni și moldoveni la asediul Vienei (II)

Deznodămîntul

Deşi mult mai circumspect decît vecinul său de jos de Milcov, Duca Vodă al Moldovei nu a ezitat nici el să aducă servicii cauzei antiotomane. În repetate rînduri, şi soldaţii moldoveni au trecut neobservaţi şanţurile în cetate, dînd asediaţilor informaţii despre situaţia din tabăra otomană şi mişcările trupelor turceşti şi tătăreşti. La 21 iulie, doi moldoveni au pătruns în Viena, ducînd vești preţioase asediaţilor. O lună mai tîrziu, la 21 august, un moldovean s-a ,.rătăcit“ în cetate, oferind trecătorilor vin dintr-o cană pe care o

integrum» a proprietăţilor!“ – declară Pierre Henri Imbert, directorul Comisiei pentru Drepturile Omului a Consiliului Europei. Mai mult decît atît, omul se dovedeşte un foarte fin observator al vieţii politice româneşti, spunînd, în cîteva fraze, mai mult decît reuşesc să spună toţi „analiştii politici“ care ne-au sufocat pînă acum: „Consiliul Europei refuză, în general, orice radicalizare la nivelul legislaţiei unui stat membru. Ceea ce îi lipseşte României mai mult decît altor Ţări sud-est europene este supleţea dialogului. Această lipsă determină un ton dur al relaţiilor dintre parteneri. În politica românească, orice temă abordată devine conflictuală şi provoacă crize. Dacă apare o idee nouă în România, în loc să fie îmbrăţişată de toţi, ea duce la crearea unui nou partid. România are o Lege care condamnă defăimarea Ţării. Pentru că există – această Lege interdictivă îndeamnă ea însăşi la defăimarea Ţării şi aduce atingere, în acelaşi timp, dreptului la liberă exprimare“ (interviu realizat de Claudiu Săftoiu, „Evenimentul zilei”).  Evreii din Satu Mare s-au obrăznicit: solicită, prin Tribunal, restituirea... terenului pe care e amplasată Piaţa de Alimente nr. 1! Şi dacă le arzi una peste bot, cu o legăturică de usturoi, te fac antisemit.  Dar nici cu ruşii nu ne e ruşine. Pentru că toţi au jefuit Poporul Român, convingerea asta nu ne-o poate lua nimeni: şi evreii, şi ruşii, şi turcii, şi ungurii, şi austriecii, şi nemţii, şi constantineştii etc. Într-un comentariu difuzat la Radio Vocea Rusiei, un oarecare Vladimir Ivanov (pe-ăştia îi cheamă la fel, pe toţi, ori poate că treaba asta nu e vreun nume, ci vreun grad K.G.B.) recunoaşte că în 1917 Rusia a primit, în păstrare, Tezaurul României, în greutate de 92 de tone de aur, „sau chiar mai multe tone“. După care începe cu minciunile tipice politicii agresive a Moscovei, de care îşi băteau joc genialii Ilf şi Petrov: „Rezerva de aur a fost cerută de Guvernul rus ca garanţie a achitării datoriei pentru livrările militare şi pentru întreţinerea refugiaţilor români care au găsit adăpost în Rusia. La toate acestea, trebuie adăugat costul vilelor Armatei ruse, rechiziţionate de autorităţile române după evenimentele revoluţionare din anul 1917, care ar duce la o sumă echivalentă cu 272 de tone de aur, de trei ori mai mare decît cantitatea predată Rusiei“. Aştia-s nebuni, fraţilor! Oare cîte mii de vile, sau palate, a putut „rechiziţiona“ Armata Română, în perioada aceea (după 1917) care să fi valorat 272 tone de aur? Păi toată Crimeea nu face atît! Am reprodus aberaţiile astea pentru ca nu cumva să uităm de rapacitatea ruşilor. Dacă nu sîntem cu băgare de seamă, în loc să ne dea Tezaurul înapoi, ăştia sînt capabili să ne scoată tot pe noi datori vînduţi pe viaţă.  În cel mai ridicol stil stalinist, Emil

avea în mînă. Adus în faţa autorităţilor, el i-a informat pe vienezi că turcii resimţeau o acută lipsă de furaje, că şi le procurau de la mari distanţe şi cu multe greutăţi, fiind mereu atacaţi şi ucişi de către ţăranii din împrejurimi. În ajunul eliberării Vienei, la 11 septembrie, Duca Vodă a înlesnit trecerea prin tabăra otomană a unui spion imperial care venise pentru a treia oară cu scrisori de la Carol de Lorena către Kunitz.

În dimineaţa zilei de 9 septembrie 1683, regele Poloniei, Ioan Sobieski, a luat comanda supremă a trupelor imperiale şi poloneze care făcuseră joncţiunea lîngă Viena. Zilele următoare au fost destinate ultimelor pregătiri. În zorii zilei de 12 septembrie a început marea bătălie care avea să salveze de invazia otomană Imperiul habsburgic şi, odată cu el, Europa apuseană. În timpul acestei bătălii, românii au fost aşezaţi, iniţial, la aripa dreaptă a armatei turceşti, pe o insulă a Dunării. Mai tîrziu se pare că au fost trimişi, împreună cu tătarii,

Constantinescu şi slugile sale au tupeul să transforme fiecare eşec ruşinos în... victorie! Aşa au făcut şi cu ratarea intrării în nATo. La fel, cu eşuarea admiterii în Uniunea Europeană. Pînă la urmă, şi criza politică din ianuarie-martie 1998 a fost prezentată de E.C. ca un lucru bun, pozitiv etc. În sfîrşit, năucitorul scandal de contrabandă devine, în varianta nesimţirii, o mare izbîndă în lupta anticorupţie, carevasăzică e pentru prima oară şi întîiaşi dată cînd o reţea e demascată etc. Lucrurile, pentru noi, sînt clare: boala mintală ereditară de care suferă Emil Constantinescu se repercutează asupra întregii politici a actualei Puteri, provocind nişte efecte jenante, care îi fac pe oameni să scuipe în silă.  Doi minoritari obraznici – ţiganul Remus Opriş şi armeanul Varujan Vosganian – guiţă, pe unde apucă, împotriva preşedintelui P.R.M., reclamînd ridicarea imunităţii parlamentare a acestuia, reducerea lui la tăcere etc. Mă, jagardelelor, de ce nu vă vedeţi voi de transpiraţia voastră neagră, care iese prin pînza coviltirului? Că aşa or să vă ia odată românii de ceafă şi or să vă dea cap în cap, pînă o să strigaţi: „Pogrom! Pogrom!“  Ziarul „Naţional“ practică, uneori, un stil suprarealist. Uitaţi-vă ce titlu a apărut miercuri, 29 aprilie, pe pagina I: „Moş Chiriac şi-a scăpat proteza, maidanezul a înşfăcat-o şi l-a muşcat pe om cu ea“. Nu crede nimeni aşa ceva. Decît dacă maidanezul era Dide  „Ca moldovean din partea tatălui, sînt de o lene enormă“ – a declarat Andrei Pleşu în faţa Comisiilor de Politică Externă ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. Noi credem că e o greşeală de tipar, fiindcă în Moldova trăiesc români, nu ţigani. Dar, în stilul său de başbuzuc care bravează şi vrea să facă, totul, ALTFEL decît ceilalţi, fostul transcendental în chiloţi tetra azvîrle nişte sămînţă de taclale, cu suficienţa lui cunoscută (ce Vasile Alecsandri!, ce Nicolae Titulescu!): „Urăsc aeroporturile, călătoriile, avioanele, capitalele, muzeele şi negocierile“. Atunci de ce nu laşi pe altul mă, butoi cu barbă? De cîteva luni călăreşti toate avioanele, de la un capăt la altul al lumii, după care transmiţi în Ţară varianta ta, adică ce grozav ai fost, cum au căzut ăia pe spate cînd ai apărut tu, cu gîtul ăla ţeapăn şi oblic, ca o pendulă încremenită la cutremur, şi cu burdihanul ca băşica aia care marchează Paralela 45 de la Băicoi  Un alt impostor care zice că e ministru se numeşte Ion Caramitru. Contrabandist de icoane vechi, înainte de 1989, probele sînt la Miliție. Știți ce vrea pușlamaua asta? Nici mai mult, nici mai puţin decît ca Arhivele Naţionale să iasă de sub custodia Ministerului de Interne şi să intre în laba lui. Cine i-a dat sfatul ăsta? Agenţia de Spionaj Britanică, pentru care lucrează, împreună cu iapa de Margareta Duda, care vrea să cotrobăie prin toate documentele Ţării, nestingherită, ca să ceară cît mai multe averi şi proprietăţi? Cine ne scapă de prostul ăsta fudul şi antipatic, care a făcut de băcănie nobila spiţă a aromânilor?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 8 mai 1998) împotriva polonezilor. Românii nu au opus o rezistenţă serioasă. Tătarii au procedat la fel. Românii chiar au rămas ceva mai în urmă, spre a se convinge dacă creştinii se vor folosi de victorie, pentru a distruge armata marelui vizir. Dar aceştia nu aveau nici un plan de urmărire. Din această cauză, atît Duca cît şi Șerban s-au grăbit să ajungă la Kara Mustafa, care i-a chemat la dînsul şi i-a invitat să-l însoţească.

Astfel a luat sfîrşit marea expediţie otomană împotriva Vienei, la zădărnicirea căreia românii şi-au adus partea lor de contribuţie. „Dacă ei nu ar fi susţinut în timpul asediului moralul încunjuraţilor – conchide Xenopol –, nu ştim dacă regele Sobieski ar mai fi avut ce împresura atunci cînd tîrziu sosi cu armata“.

Sfîrșit

VENIAMIN CIOBANU

Cercetător la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol“, Iași

De ieri, de azi  De ieri, de azi

Automatele au peste 2000 de ani

Cu 40 ani în urmă automatul însemna, pentru majoritatea populaţiei, acea cutie înaltă de metal, în care introduceai o monedă iar maşina îţi oferea o caramelă sau îţi arăta greutatea, pe un cadran circular. Astăzi nimeni nu mai onorează cu titlul de automat aceste cutii familiare şi puţin vetuste. „Lunohod-1“ care se plimbă prin craterele lunare din regiunea Mării Ploilor şi avionul fără pilot, uşile care se deschid singure, sistemele de telecomandă şi reglare ale uzinelor – sînt cîteva dintre invenţiile tehnice care corespund, în anii noştri, noţiunii de automat.

Vom evita fastidioasa şi sterila dispută cu tehnicienii, savanţii şi filologii pentru cea mai bună definiţie a automatului (într-o ministatistică personală am inventariat 15 definiţii diferite!) şi vom recurge la „Lexiconul tehnic român”: automatul este un aparat care, după sesizare, efectuează o anumită operaţie sau un complex de operaţii fără intervenţia – altfel necesară – a omului în dirijarea acestora.

Este, oare, automatul o noutate?

Trepiedul mişcător şi tritonul trîmbitaş

Încă de la izvoarele sale, cînd miturile invadau materialul faptic, istoria înregistrează nenumărate invenţii de automate. În Iliada, Homer povesteşte cum Hefaistos, zeul făurar, construise un trepied articulat care se mişca singur, ajutîndu-l mai.... competent decît ucenicii săi, ciclopii. Aristot vorbeşte despre o Venus construită din lemn, de Dedal, care se mişca datorită unui mecanism cu mercur. De altfel, pe seama lui Dedal se pun atîtea minuni tehnice (în afară de celebrele aripi cu care l-a înzestrat pe Icar şi de vaca de lemn a lui Pasiphae), încît timp de multe veacuri statuetele articulate ale meşterilor făurari din Creta şi Hodos se numeau ,,dedalice“.

În grădina lui Platon, discipolii săi peripateticieni erau uimiţi nu numai de subtilitatea gîndirii maestrului, ci şi de celebra statuie a flautistului, care... cînta la ore fixe. Statuia conţinea două rezervoare care comunicau printr-un orificiu îngust şi un dispozitiv cu sifon. Cînd primul rezervor se umplea cu apă, apa se scurgea brusc în cel de-al doilea, iar aerul, expulzat cu violenţă spre flaut, producea sunete melodioase.

Pe malul sudic al Mediteranei, în Egipt, înflorea în acest timp o bogată „industrie“ de automate. Herodot, descriind felul cum egiptenii îl sărbătoreau pe Osiris, remarcă faptul că la aceste festivităţi sînt prezentate statui animate, simbolizînd diverse forţe ale naturii. Lucian, apoi Callistrat descriu aceste statui, în genere zoomorfe sau antropomorfe, construite din metal, piatră sau lemn şi capabile de diverse acţiuni. O capodoperă de automatizare ne este descrisă de Callixene în relatarea sărbătoririi lui Alexandru Macedon de către Ptolemeu Filadelful, în anul 280 î.Chr. S-a putut vedea, cu acest prilej, un car uriaş, tras de vreo 60 de oameni, pe care era statueta zeiţei Nysa. Înaltă de aproape 3 metri, înveşmîntată într-o tunică galbenă cu fir de aur, Nysa se ridica în picioare, turna lapte dintr-o carafă de aur şi lua loc, fără s-o atingă nimeni! În diverse necropole egiptene s-au găsit numeroase şi ingenioase jucării articulate: crocodili, femei spălînd rufe sau frămîntînd aluatul. La Luvru se poate admira zeul Anubis, cu cap de şacal, articulat şi cu fălcile mobile. Nu s-a păstrat însă nici un element care ar fi putut pune în mişcare aceste statui articulate, așa încît e mai probabil că ele erau acţionate fie cu sfori, fie cu meşteri ascunşi în soclul statuii. Cel mai celebru inventator de automate al antichităţii a fost, incontestabil, Heron din Alexandria (Sec. II Chr.). Din păcate, o mare parte din scrierile sale s-au pierdut. Cităm cîteva din născocirile sale: un Heracles luptînd (pus în mişcare de un dispozitiv de scripeţi cu

contragreutăţi şi flotor); un grup de patru fierari activi în jurul unei nicovale (acţionaţi de un cilindru rotativ cu dinţi); un ceas deşteptător (alcătuit dintr-o clepsidră în care, după scurgerea apei, cădea o bilă metalică pe o placă de bronz); un automat care vindea apă sfinţită, în urma introducerii unei monezi. Dispozitivul automat pentru deschiderea uşilor altarului templului din Alexandria era cea mai celebră invenţie a lui Heron. Credincioşii depuneau într-un vas metalic ofrande, cărora li se dădea foc. După cîteva secunde, în semn că jertfa fusese primită de zei, uşile altarului deschideau singure! Ingeniosul sistem construit de Heron se baza pe dilatarea apei, încălzită de focul la care ardeau ofrandele.

În perioada imperială, Roma a bene ficiat de multe din invenţiile Orientului, folosite mai ales la circ. Puteau fi văzuţi teribilul Manducus cu colţi uriaşi, ori Citeria cea vorbăreaţă ca o adevărată precupeaţă, înainte de a seca lacul Fucinus. Împăratul Claudiu a dat un spectacol acvatic, în care a prezentat un triton de argint suflînd în trîmbiţă. Pentru cele mai mărunte carenţe de funcţionare, împăratul poruncea distrugerea automatelor! Despre soarta autorilor acestor automate, cronicile nu spun nimic; dar cum istoria ne-a lăsat multe mărturii despre „generozitatea“ lui Claudiu, nu-i nevoie de multă imaginaţie spre a suplini această lacună...

ca Leonardo da Vinci, Descartes sau Hoger Bacon s-au ocupat, între altele, şi de automate. Leonardo a construit broaşte ţestoase şi elefanţi care se mişcau, iar astronomul german Johann Müller a făurit o muscă zburătoare şi un vultur care dădea din aripi și din cap.

Dacă pentru învăţaţii renascentişti automatele au fost o preocupare lăturalnică, pentru meşterii veacului al XVIII-lea construcţia lor a devenit o meserie de bază, care le-a adus multora faimă mondială şi averi. În secolul „luminilor“ şi al rococoului, al curţilor imperiale şi al triumfului gîndirii materialiste, automatele zoomorfe şi antropomorfe îmbină perfecţiunea mecanică cu atributele graţiei şi artei. Din vasta literatură despre automatele şi automatizatorii acelui veac, vom cita numai pe cele mai celebre.

Printre realizările lui Jacques Vaucanson (17091782), care i-au adus, la vîrsta de 37 ani, titlul de membru al Academiei de Ştiinţe, se numără „Flautistul“, care cînta 11 melodii complexe, cu o perfecţiune uluitoare, şi „Raţa“, care bea apă, dădea din cap şi din aripi, înota, măcăia, ciugulea grăunţe şi... îşi făcea nevoile!

Friederich von Knauss este autorul „Scriitorului“, reprezentat printr-o zeiţă care scrie pe o sferă rotitoare cîteva texte, unele destul de lungi. Pierre Jaquet-Droz, poate cel mai mare automatist al secolului său, a renunţat la teologie de dragul mecanismelor. „Desenatorul“ creat de el ştia să schiţeze capul, încununat cu lauri, al regelui Ludovic al XV-lea şi al altor persoane ilustre. „Muziciana“ era o tînără care se apleca să citească partitura, cînta la clavecin, iar la sfîrşit se înclina, salutînd auditoriul.

Pentru măsurarea timpului

Majoritatea automatelor de care ne-am ocupat au, în primul rînd, un rol de dvertisment. Se pare că antichitatea dispreţuia aceste ingenioase mecanisme, dovadă că însuşi Arhimede n-a lăsat nimic scris despre numeroasele sale automate. Demnă de respect era doar descoperirea principiilor – restul era treabă de ingeniozitate meşteşugărească... Dar imboldul cel mai fertil pentru inventarea de automate a fost necesitatea practică a măsurării timpului. Primele automate cu scopuri practice au fost ceasornicele şi de la realizarea lor s-a născut ideea de a folosi automatele în producţie. Primele ceasornice au fost clepsidrele (deşi ceasornicul solar ar putea fi şi el considerat, pînă la un punct, un... automat, căci arăta ora fără intervenţia omului). Aproape toate popoarele antice au cunoscut aceste aparate simple, alcătuite dintr-un vas gîtuit la mijloc şi umplut cu apă sau cu nisip fin, care se scurgea prin orificiul gîtuiturii. Ora se citea pe gradația de pe vas, marcînd nivelul. Aceste clepsidre simple au fost perfecţionate de-a lugul timpului, punîndu-se în calea apei ce se scurgea din vas paletele unei roţi care, învîrtindu-se, făcea să se mişte acele unui cadran.

În evul mediu, „automatizarea“ a traversat o perioadă de stagnare. Au fost folosite clepsidrele antichităţii, cu singura ameliorare că vasul cu apă avea o formă studiată special pentru ca scurgerea apei prin orificiu să fie uniformă, independent de înălţimea coloanei de lichid.

Se pare că primele ceasornice mecanice au apărut în veacul XI, evoluînd destul de rapid şi îmbogăţinduse cu diverse reprezentări antropomorfe. P. Lorain descrie astfel celebrul orologiu instalat, în 1340, la mînăstirea Cluny (Franţa). „Uriaşa mașină avea un calendar permanent, arătînd anul, luna, săptămîna, ora și minutele; un calendar ecleziastic arătînd sărbătorile şi slujbele; altul arătînd opoziţiile şi conjuncţiile astrelor. Fiecare oră era aunţată de un cocoş care bătea din aripi și cînta. Un înger deschidea uşa, închinîndu-se Fecioarei. Sfîntul Duh cobora în chip de porumbel, Dumnezeu Tatăl binecuvînta, apoi toate figurile se retrăgeau, în sunete de clopoţei“. Gradul înalt de automatizare a acestor orologii mai poate fi admirat şi astăzi, în turnurile catedralelor sau primăriilor din Praga, München şi alte oraşe europene.

Adulţii se joacă, copiii inventează

Pentru veacul nostru – atît de specializat – pare ciudat că artişti, savanţi şi gînditori atît de deosebiţi

Paralel cu construirea acestor „jucării“, Secolul al XVIII-lea era martorul făuririi maşinilor cu abur, primele vestitoare ale revoluţiei tehnice. I-a fost dat unui copil să introducă în aceste maşini primul element de automatizare, căruia astăzi i-am spune „sistem automat în circuit închis“. În 1713 Humphrey Potter, lucrînd la o presă de ulei, îşi blestema ocupaţia care consta în deschiderea şi închiderea succesivă a două robinete de admisie şi evacuare a aburilor într-un cilindru cu piston. Era o maşină cu abur Newcomen, uşor evoluată faţă de cea a lui Denis Papin. Exasperat de îndeletnicirea sa, care-l împiedica să se joace cu prietenii, Potter a observat că momentele cînd trebuia să manevreze robinetele corespundeau unor poziţii precise ale balansierului ce transmitea mişcarea de la piston la pupă. Legînd cu nişte sfori cele două robinete de capetele balansierului, Potter a reuşit să-şi găsească timp de joacă, fără a bănui marile implicaţii tehnice ale automatului său.

Tabachera cu muzică și robotul şahist

O dată cu epoca modernă, automatica suferă schimbări esenţiale în orientare. Veacul al XVIII-lea cunoscuse triumful dar şi declinul automatelor-jucării, al maşinilor ingenioase dar lipsite de folos. În schimb, folosirea automatelor în industrie, pentru conducerea, controlul şi reglarea mecanismelor, capătă o amploare crescîndă şi se leagă de fiecare cucerire a primei, dar, mai ales, a celei de-a doua revoluţii industriale, cînd maşinile nu se mai limitează la înlocuirea efortului fizic uman, ci sînt investite cu capacitatea de a lua decizii.

Pînă şi producerea automatelor muzicale a căpătat, în Secolul XIX, un caracter industrial: tabacherele cu muzică, caterincile, cutiile cu muzică. Cîteva automatejucării s-au bucurat de notorietate în opinia publică; ele „au exprimat întotdeauna mijloacele tehnice ale epocii“, după cum remarcă părintele ciberneticii, Norbert Wiener.

Avid de îmbogăţire, un anume Maelzel a creat ,,Jucătorul de şah“, pe care l-a prezentat şi împărătesei Ecaterina a Rusiei. Faima acestui jucător de şah l-a intrigat pe Edgar Allan Poe, poet a cărui fantezie literară debordantă era dublată de o uimitoare capacitate de analiză ştiinţifică. Fără a stăpîni instrumente matematice superioare, Poe a demonstrat că jucătorul de şah al lui Maelzel era prea „inteligent“ pentru mijloacele tehnice ale vremii, şi că mutările erau comandate de un şahist... viu, ascuns în soclul maşinăriei! Cercetările ulterioare au confirmat demonstraţia lui Poe. Norbert Wiener scria, cu zeci de ani în urmă: „Un şahist automat nu ar putea atinge gradul de competenţă al maşinii frauduloase a lui Maelzel, dar desigur că poate atinge un nivel de performanţă acceptabil“.

GHEORGHE URSU

Atitudini

TABLETĂ DE SCRIITOR

Cunoscîndu-l pe sculptorul Fănică Bălan, l-am cunoscut, de fapt, pe urmașul lui Constantin Brâncuși

La propunerea directoarei Gabriela Machidon de la Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși” din București, sectorul 2, cu ceva vreme în urmă, aveam să facem o excursie de două zile în Moldova lui Ștefan cel Mare. Scopul excursiei era, pe de o parte, de a vizita mînăstirile de aici, chiar dacă le-am mai văzut și cu alte ocazii, iar pe de altă parte, de a-l vizita și cunoaște personal pe sculptorul FĂNICĂ BĂLAN, care locuiește în comuna Țibucani, județul Neamț. Vizita îi fusese anunțată din timp sculptorului, încît să știe că vom poposi, în calitate de oaspeți, în atelierul său de creație. Totul avea să decurgă după un program minuțios alcătuit... Așadar, cu noaptea în cap, cum se spune la țară, ne-am urcat în mașina proprietate personală și am pornit la drum spre destinația aleasă... Ni s-au alăturat în acest demers familia Maria Șoldan și Petre Victor, care își au obîrșiile în această zonă și care vor ca, odată cu sosirea verii, să deschidă o pensiune particulară și să organizeze programe artistice cu elevii veniți aici în tabere școlare.

Vremea frumoasă de afară ne-a însoțit tot timpul, creîndu-ne tuturor o agreabilă dispoziție și certitudinea că excursia se va desfășura în cele mai bune condiții. Dat fiind faptul că traseul se întindea pe cîteva sute de kilometri, a fost nevoie ca șoferul să ia, din cînd în cînd, o scurtă pauză de odihnă. Iar locul propice pentru acest lucru, erau benzinăriile întîlnite în cale, prilej numai bun de relaxare pentru șofer, dar și de a alimenta mașina. În condițiile acestea, la puțin timp după ora prînzului, iată-ne ajunși în localitatea de baștină a sculptorului. Domiciliul său a fost ușor de găsit, cu ajutorul GPS-ului de la telefonul mobil... La primul contact cu aceste meleaguri, aveam să ajung la concluzia că localitatea Țibucani se află într-o zonă geografică deosebit de frumoasă, cu un pitoresc aparte și cu o istorie specifică Moldovei în care, cîndva „De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot Românul plînsu-mis-a”, cum descria poetul Mihai Eminescu jalea românului, în ,,Doina” sa, cenzurată pînă nu de mult... Ajunși la poartă, sculptorul ne aștepta, urîndu-ne, plin de voie bună, bun venit. De la prima vedere am descoperit în el pe omul-prieten, omul-poet... Ne-a întîmpinat cu un aer degajat și familiar și, după ce s-au făcut prezentările de rigoare, gazda ne-a poftit în casă. Pășind în ogradă, am rămas impresionat de grădina mare pe care o avea, iar din fața casei și împrejurul ei, ici-colo erau așezate cu gust artistic cîteva din sculpturile sale, care străluceau sub razele soarelui de iarnă primăvăratică. Odată intrați în casă, aveam să constatăm că, de fapt, aceasta era mai mult decît locuința propriuzisă a familiei. Practic, ne aflam în casa-muzeu a lui Fănică Bălan, unde sculptorul locuiește cu familia sa și unde lucrează șiși realizează proiectele artistice. Aveam să descopăr, la parterul locuinței sale, lucrări sculptate în lemn de nuc și tei, materiale care se pretează la un asemenea meșteșug, dar și piese realizate

Citate din Ion Creangă

● „Românului i-e greu pînă se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă” (scrisori).

● „Dacă Dumnezeu nu ne-ar fi găurit pielea în dreptul ochilor, nu ne-am putea vedea greşelile unii altora” („Întîmpinare la critica domnului Nădejde”, 1881).

din piatră și bronz. Pentru că a sculpta nu-i totuna cu a ciopli o bucată de lemn sau a dăltui un stîlp de la prispa casei... Dacă Fănică Bălan a ajuns să stăpînească, la nivel de măestrie, arta sculpturii, aceasta se datorează în primul rînd talentului său bogat, original, inspirației care îl îndrumă să ,,modeleze”, ca fin cunoscător al limbii lemnului, fibra din trunchiul copacului ales pentru a da viață schițelor sale artistice. Între cei doi fiind o relație constantă. Nu poți fi sculptor cu ștaif, dacă nu cunoști din tainele naturii, să poți comunica cu codrul și cu pietrele din albii de rîuri, și în felul acesta să-ți dezvălui personalitatea ca om și artist. Iar sculptorul Fănică Bălan conștientizează toate acestea și, chiar dacă trăiește departe de oraș, prin sculpturile sale este la fel de modern ca orice sculptor care trăiește la București, la Berlin, la Tokyo sau în America. La parterul casei se afla o masă mare, la care puteau lua loc mai multe persoane, iar de jur împrejur erau înșirate inegalabilele sale lucrări de sculptură care au fost prezentate în expoziții personale sau colective în țară și în străinătate. La această masă am fost poftiți să luăm loc și să gustăm din bucatele casei - sărmăluțe, cîrnați -, fiind îmbiați să și cinstim cîte un păhărel de vin. Dialogul cu gazdele noastre a fost deosebit de plăcut, pentru că fiecare dintre noi am avut ce povesti, aflînd unii de la alții lucruri frumoase și interesante. Ne uitam la sculpturile care se înșirau în jurul nostru ca niște copii cuminți, rod al muncii sculptorului Fănică Bălan, și vedeam cum strălucea în lemnul meșterit cu migală, cu ciocanul și dalta, fiecare bob de sudoare al artistului care le-a creat. Consemnăm și noi cîteva dintre lucrările sale, cu datele prezentate de sculptor: „Maternitate” (Compoziție figurativă bronz, dimensiuni: 60 cm/ 20 cm/ 20 cm); „Sărutul”, (Compoziție figurativă bronz, dimensiuni: 60 cm/ 35 cm/ 20 cm), „Vegetal” (Compoziție abstractă lemn de paltin, dimensiuni: 1,20 m/40 cm/ 20 cm), „Cloșca” (Compoziție abstractă lemn de nuc, dimensiuni: 1 m/90 cm/ 20 cm). Cunoscîndu-l pe sculptorul Fănică Bălan, pot spune că l-am cunoscut, de fapt, pe urmașul lui Constantin Brâncuși, patronul spiritual al Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși” din București, Sectorul 2. Întîlnirea cu sculptorul și soția sa, Ioana Bălan, s-a petrecut într-o ambianță deosebit de plăcută, familială, chiar dacă abia ne cunoscusem. La o primă impresie, sculptorul părea o fire interiorizată, grație vorbelor sale moldovenești, molcome, dar de îndată ce începea să vorbească cu măiestrie artistică

● „Lumea asta e pe dos, toate merg cu capu-n jos; puţini suie, mulţi coboară, unul macină la moară” („Povestea lui Harap-Alb”,1877).

● „N-ar fi rău să fie bine-n ţara asta” (anecdotă).

● „Ştiu că sînt prost. Dar cînd mă uit în jur, prind curaj”.

● „Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se vindecă în școală, ba nici în spitale” („Păcală”,1880).

● „Dac-ar fi să iasă toţi învăţaţi, după cum socoţi tu, n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”(„Amintiri din copilărie”,1879).

● „Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare!”(„Amintiri din copilărie”, 1879).

● „Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca în anul trecut şi ca de cînd sînt, niciodată n-am fost!” („Amintiri din copilărie”, 1879).

● „Ia mai daţi-vă şi pe jos, căci calul nu-i ca dobitocul, să poată vorbi… („Moş Nichifor coţcariul”, 1880).

despre operele sale, realizate ,,ca la carte”, cum s-ar zice, aveai în fața ta un alt om, care nu se ferește săși dezvăluie sufletul. Din discuțiile purtate, aveam să deduc faptul că doamna Gabriela Machidon i-a lansat artistului invitația de a veni la liceul pe care dumneaei îl păstorește în calitate de director, să susțină o lecție de noțiuni teoretice însoțite de o demonstrație practică pentru elevii săi.

Sculptorul s-a declarat de acord, cu condiția să fie acompaniat de soția sa, Ioana Bălan, fiindcă „Fără dumneaei nu merg niciunde... E stîlpul de care mă sprijin și-mi sprijin tot rostul vieții mele”, a precizat artistul.

La plecare, i-am dorit succes în activitate, după care ne-am continuat drumul pentru a poposi peste noapte la Pensiunea „Rotopănești” din comuna Horodnicești, județul Suceava. Acolo am aflat de la proprietarul ei, dl. Daniel Toader, că această pensiune a fost făcută cu fonduri europene, dar pînă să o aducă în faza actuală, a întîmpinat multe greutăți din partea statului în privința obținerii banilor. „E greu să reziști într-o economie de piață unde concurența este destul de mare, iar fără bani nu poți să faci nimic să te dezvolți. Tot felul de controale, zilnic, stau pe capul tău. De la un timp vin și noaptea”, ne-a mărturisit omul, plin de năduf.

A doua zi ne-am continuat călătoria, avînd în program vizitarea mai multor mînăstiri din Moldova, precum Văratic, Putna, Voroneț, Gura Humorului ș.a.

La sosirea în București, meditînd la cele petrecute în cele două zile de drumeție, am ajuns la concluzia că a fost o călătorie reușită, care ne-a adus multe satisfacții, pentru că l-am cunoscut, cu această ocazie, pe Ștefan Bălan, un sculptor cu inima deschisă prin arta pe care o creează, iar Maria Șoldan și Petre Victor, care neau însoțit de la București prin tot plaiul moldav, s-au dovedit a fi adevărați colegi de drum... Dar cel mai important lucru pe care l-am realizat a fost acela că, în urma înțelegerii făcute cu directoarea Gabriela Machidon, sculptorul Fănică Bălan, împreună cu soția sa, vor fi oaspeți dragi ai Liceul Tehnologic „Constantin Brâncuși” din București, la activitatea care se va desfășura aici, sub genericul „Constantin Brâncuși, poetul lemnului cu glas etern”, din proiectul „Îndemînare, Cunoaștere, Educație”, care se va desfășura în cursul lunii februarie a acestui an.

ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Rădăcinile

culturii române

moderne

– Discursul președintelui Academiei Române, prof. Ioan-Aurel Pop, cu ocazia Zilei Culturii Naționale –

O adevărată lecție de istorie se poate numi discursul președintelui Academiei Române, susținut în Aula Academiei, pentru a marca Ziua Culturii Naționale (15 ianuarie) din acest an. Prof. Ioan-Aurel Pop a adus un omagiu celor care au făurit cultura românească, evocînd ,,zilele de aur a scripturelor române” și etapele formării limbii române, devenită astfel, la fel ca în cazul altor popoare, argument identitar al naționalității noastre. Vorbind apoi despre Mihai Eminescu, ,,fără de care Ziua Culturii Naționale nu se poate celebra”, președintele Academiei a subliniat că noile tendințe de contestare a acestuia, pe motiv că el a iubit prea mult națiunea română și nu a respectat standardele europene actuale referitoare la străini, sînt croite pe criterii de valoare strîmbe, care nu pot schimba un adevăr incontestabil, și anume că Mihai Eminescu este ,,cel mai mare spirit pe care l-a născut vreodată poporul român”. (R.M.)

Ziua Culturii Naționale ne duce întotdeauna cu gîndul la acei care au făurit cultura românească, la cei care au rostit versuri și le-au și cîntat în românește, pe cîmp, la horă ori la biserică, la cei care au scris primii în limba noastră și apoi la cei care au ilustrat domeniile de creație spirituală, de la beletristică pînă la istoriografie și de la folclor pînă la științele exacte. Membrii și cercetătorii Academiei Române au studiat temeinic, de la 1866 încoace, aceste teme lămuritoare pentru forma mentis pe care o avem, adică pentru felul nostru de a fi români.

Firește, sînt unii porniți pe polemici chiar și de Ziua Culturii Naționale. De ce să fie națională? Să fie națională ziua („Ziua Națională a Culturii”) ori să fie națională cultura („Ziua Culturii Naționale”)? De ce să fie Eminescu, fiindcă el a iubit prea mult națiunea română și nu a respectat standardele europene actuale referitoare la străini? Sau, dincolo de întrebări, unii cred că ar fi mai bine, în spiritul neomarxismului, al „progresismului”, al deconstructivismului și globalismului, să radiem orice referire la națiune și la Eminescu, să ne topim cu toții într-o masă informă, să ne ignorăm antecesorii și creațiile lor, imitînd „corectitudinea politică”, inventată tocmai că să arunce în neant experiența istorică a popoarelor, să înlocuiască criteriul meritului cu felurite discriminări nocive. Dar vă propun ca astăzi să uităm aceste nefericite derapaje și să ne cufundăm pentru o clipă în lumea acelor „poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” și să privim „zilele de-aur a scripturelor române”.

Astfel, din aceste scripturi aflăm că acum mai bine de două milenii, la Tomis, în vechea Sciție Mică, devenită parte a Moesiei romane, pedepsitul poet Ovidiu, își scria „Tristele” și „Ponticele”, scrisorile sale melancolice de pe malul Mării Negre: Ut sumus in Ponto, ter frigore constitit Ister,/ Facta est Euxini dura ter unda maris./ At mihi iam videor patria procul esse tot annis, Dardana quot Graio Troia sub hoste fuit. Pe românește, versurile acestea ar suna așa: „De cînd mă aflu-în Pont însingurat/ De trei ori Istrul a-înlemnit de ger/ Și undele de Mare-au înghețat./ Dar mie mi se pare că-s stingher,/ De patrie departe mă petrec/ De-atîția ani cîți Troia s-a ținut,/ Amenințată de dușmanul grec,/ Călcată de nimicitorul cnut”. (Tristele, V.10.1-4). Trei ani de exil îi păreau poetului a fi fost zece ani. Avea să scrie cu greu, după alți ani de chin, „o cărțulie” de poezii în limba getică, din păcate pierdută. Dar versurile latinești făcute de Ovidiu pe țărmul Mării Negre, la Constanța, au rămas în patrimoniul culturii universale.

Pe la anul 124 d.Chr., adică acum 1900 de ani, împăratul Romei Hadrianus crea în Dacia primele orașe cu rang de municipiu, de la Dunăre pînă pe Someșuri. Ele aveau să devină, prin școlile publice deschise acolo, focare de cultură și, natural, de alfabetizare a daco-

romanilor. Dacia a făcut parte din cel mai mare (întins pe trei continente), mai prosper și mai civilizat stat al lumii de-atunci.

În perioada migrațiilor, episcopul got Wulfila a tradus Biblia în limba sa germanică printre geți și a predicat la Dunărea de Jos în greacă, gotică și latină, ultima limbă fiind destinată înțelegerii daco-romanilor, aflați atunci pe cale de creștinare.

Pe la 587 (adică acum aproape un mileniu și jumătate, s-ar fi rostit de către latinofonii din nordul Balcanilor primele cuvinte în limba română: Torna, torna, fratre!, adică „(În)toarnă-te, (în)toarnă-te, frate! Ar fi aceasta prima mărturie de limbă română arhaică ori de străromână. Istoricește nu este de mirare, fiindcă poporul român și limba română se aflau în ultima etapă a formării lor, finalizată pe la anii 750-800 d.Chr. (la fel cu popoarele romanice frățești).

Limba a fost mereu, la toate popoarele vechi, marca principală a naționalității lor, iar românii nu au făcut excepție.

Acum 650 de ani, în anul 1374, chiar în momentul în care o oaste ungurească era pregătită să atace Moldova, Papa Grigore al XI-lea se adresa regelui Ludovic I și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei (de Strigoniu și de Calocea), cerîndu-le să accepte crearea unei episcopii proprii pentru „o anumită parte a mulțimii națiunii românilor” (certa pars multitudinis nationis Wlachonum) „care locuiau în apropierea hotarelor Regatului Ungariei, spre tătari” (qui circa metas Regni Ungarie versus Tartaros commorantes) și care, deși „trăiau după ritul și schisma grecilor” (secundum ritus et scisma Grecorum vivebant), fuseseră atrași în parte „la adevărul sfintei credințe catolice” (ad sacre fidei catholice veritatem), prin strădania zisului rege. Motivația acestei inițiative papale de creare a unei biserici catedrale cu episcop propriu pentru români este surprinzătoare: acești români nu erau mulțumiți de slujba preoților unguri (de solo ministerio sacerdotum Ungarorum non sint bene contenti), fapt pentru care cea mai mare parte a lor nu acceptaseră pasul convertirii. Din punct de vedere logic, motivația este firească: pentru succesul oricărei convertiri la o credință, la o doctrină, la o idee de orice tip este nevoie de dialog, de un efort de convingere, iar acestea nu se pot realiza într-o limbă străină și necunoscută celor vizați. Ca urmare, Papa „poruncește și dă sarcină” regelui și celor doi arhiepiscopi ai Ungariei să accepte ca „episcop al mulțimii” acelor români pe Antonio de Spoleto, „profesor” din Ordinul Fraților Minoriți, despre care se spunea că „știe limba zisei națiuni”, a românilor (qui linguam dicte nationis scire asseritur). Se poate ca unii dintre românii răsăriteni să se fi adresat autorităților ecleziastice (este posibil să fi fost vizat direct Papa), cerînd dialog în limba română. Rămîne copleșitor acest argument al limbii, adică apărarea limbii române în fața intruziunilor apusene, orchestrate de Regatul Ungariei. De aceea, Șerban Papacostea nu ezita să scrie – încă de prin anii ’80 ai secolului trecut – că apariția limbii ca argument al opoziției românilor față de efortul de supunere a lor prin convertire „era unul din indiciile cele mai puternice

ale intrării în scenă a națiunii și în istoria românească”. Natural, este vorba aici despre națiunea medievală, așa cum a fost ea studiată și teoretizată în Occident și în Statele Unite, începînd cu zorile Secolului al XX-lea. Națiunea medievală are o serie de deosebiri notabile față de națiunea modernă. Dar limba este argumentul principal al coeziunii și pentru națiunile moderne. Prin urmare, în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea, unii dintre români luptau pentru identitatea lor prin limbă, iar acești „unii dintre români” erau români moldoveni, ceea ce nu este puțin lucru.

Slavonismul nostru bisericesc ne-a păstrat în plan cultural în aria culturii byzantine, în mijlocul unei mari spiritualități care purta sigiliul „Byzanțului după Byzanț” (Nicolae Iorga). Acum aproape cinci secole, Diaconul Coresi și ucenicii săi (între 1556 și 1583) au transformat la Brașov tiparul slavon în tipar românesc și au așezat temeliile limbii literare. De-atunci, cărturarii români au început să scrie românește sau și românește. Unul, prea repede uitat uneori, a fost Dosoftei (16241693).

Mitropolit al Moldovei, trecut în rîndul sfinților de Biserica Ortodoxă Română, Dosoftei s-a născut în urmă cu patru sute de ani și a trăit într-un secol zbuciumat de luptele interne dintre partidele boierești și de rivalitatea marilor puteri pentru dominarea țării sale. A fost poet și traducător, un adevărat cărturar. S-a numit Dimitrie Barilă și a venit pe lume la Suceava. A studiat la Iași, la Academia Domnească fondată la 1640 de Vasile Lupu, cel „cu hire împărătească”, și apoi la Liov, după reguli ale umanismului tîrziu. A învățat greaca, latina, slavona, rusa și polona. Ajutat de spătarul Neculai Milescu, a adus din Rusia o tiparniță și a tipărit la Mitropolie, în românește, cărțile liturgice de bază, promovînd folosirea limbii române în biserică. Opera sa principală este „Psaltirea în versuri”, carte bisericească de ritual cu cei 151 de psalmi atribuiți regelui David, parte a Vechiului Testament. Este un monument al limbii române, începutul poeziei scrise a românilor și ilustrare a limbii literare, bazate pe ritmul, rima și măsura poeziei populare: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plînsem,/ La voroava că ne strînsem/ De te-aș putea uita-te,/ Ierusalime cetate”. Versurile acestea sună frumos în „limba vechilor cazanii” (cum ar fi spus părintele Alexe Mateevici). Dosoftei a fost, alături de cronicari, de Varlaam, de logofătul Udriște Năsturel, de stolnicul Constantin Cantacuzino, unul dintre cei mai mari intelectuali români ai Secolului al XVII-lea, prețuitor al documentelor și inscripțiilor, conștient de rolul important al culturii românești în sud-estul Europei. Pe vremea lui Dosoftei și a cronicarilor moldoveni, limba noastră nu respecta reguli de gramatică, fiindcă timpurile verbelor și formele substantivelor se pliau după logica basmului și a poeziei populare, în care plînserăm era „plînsem”, vorba era voroavă, zicerea era „dzicere” ori „dicere”, pîinea era pîne, cîinele era cîne pe lîngă „omul ista” (nu „acesta”). Toate aceste forme arhaice erau mai aproape de latina populară decît formele literare pe care le-au rînduit savanții ulterior. Vorba rostită și scrisă se prelingea atunci cătinel, ca apa micului izvor lîngă care avea să se culce apoi ades micul Eminescu.

Am vrut să închei intenționat cu Dosoftei – cel născut acum patru secole la Suceava, pe cînd Moldova se întindea pînă la Nistru – ca să nu uităm că avem cultură veche românească, că lumea nu începe cu noi, epigonii, că, în ciuda detractorilor, marea literatură modernă s-a clădit pe antecedente notabile.

Numai că Ziua Culturii Naționale nu se poate celebra fără Eminescu. Trebuie să ne amintim că în 1889, adică în urmă cu 135 de ani, se stingea din această lume efemeră copilul născut la 15 ianuarie 1850, dar abia atunci, la 15 iunie 1889, începea viața lui eternă, fiindcă el este cel mai mare spirit pe care l-a născut vreodată poporul român. Dacă, el, Eminescu (alături de alți clasici, precum Alecsandri, Creangă, Caragiale, Slavici ori Coșbuc), nu este cunoscut și apreciat în lume cum s-ar cuveni și dacă străinătatea are o altă ierarhie a valorilor intelectuale românești decît avem noi, în Țară și în Republica Moldova, nu este vina lui Eminescu, ci a noastră. Și, poate, a lumii nedrepte în care trăim și în care criteriile de valoare sînt strîmbe. (continuare în pag. 6)

Atitudini «

Balsamuri spirituale

Între trecut și prezent

Între trecut și prezent sînt puse în balanță cele două sisteme: comunism și capitalism. Între acestea, există o singură Românie, în care omul ar trebui să construiască românește, să trăiască românește și chiar să moară românește.

Generațiile din aceste două sisteme au preocupări și orientări diferite din punct de vedere filozofic, istoric sau religios. ,,Omul biblic s-a aflat într-un raport existențial și creator cu cuvîntul lui Dumnezeu. Purtătoare a acestui CUVÎNT, Biblia, în diferitele ei faze, a fost considerată mereu un text deschis, aflat într-un proces de creștere organică în care NOUL nu distruge VECHIUL, ci dă un plus de sens, actualizîndu-l” (Vladimir Petercă).

În lumea de azi, care așteaptă apocalipsa (vezi conflictele și războaiele în curs sau în devenire), planeta pare populată și de ființe monstruoase, degenerate, destinul lor fiind propulsat de răsturnările politice ale epocii. Această generație ,,rătăcită”, constrînsă la un rebut tardiv, ar trebui să fie generația de ruptură între vechi și nou, mergînd ,,mînă-n mînă” spre viitor, fără a mai întoarce capul spre trecut pentru a găsi scuze pentru eșecurile din prezent. Distanța concepților dintre capitalism și comunism se măsoară între Cer și Pămînt. Personal, nu am crezut în comunism, nu cred nici în capitalism, cred în Adevăr. Dar adevărul meu nu e și al tău (eu aprob, tu dezaprobi) și atunci, cred în cele 10 Porunci.

Ca termen de comparație între cele două sisteme, am să mă refer la femeia ,,TOVARĂȘĂ” și femeia ,,DOAMNĂ”. Prima, femeia ,,TOVARĂȘĂ”, cu dosar ,,curat”, îmbrăcată modest și totuși elegant, femeia clasei muncitoare, stahanovista care îndeplinea planurile cincinale. Femeia care locuia la bloc în apartament ,,cutie de chibrit”, dar primit gratuit,

Din Bucure ş tii de altădată

Bunicii Bucureștilor (amintiri) (I)

Festivalul „Luna Bucureștilor” – organizat în perioada 1935 – 1940 cu scopul de a promova oportunitățile pe care le oferea în acea perioadă Bucureștiul și pentru a crea premise pentru dezvoltarea comerțului, industriei, culturii și turismului – a fost considerat cel mai important eveniment anual din Capitală. „Luna Bucureștilor” era considerat ca fiind un eveniment potrivit pentru „afirmarea unui obicei vechi românesc: cinstirea bătrînilor”. La manifestările organizate cu acest prilej erau invitați și cinstiți cei mai bătrîni locuitori din acea vreme ai urbei de pe Dîmbovița. Reporterul Alex F. mihail al revistei „Realitatea Ilustrată” nu putea să nu profite de acest prilej pentru a descoase pe cîțiva dintre „bunicii Bucureștiului”. Vom afla pentru început, de la Moș Iancu, din Strada Sinagogii, cîteva dintre amintirile sale din vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă, dar și cîteva sfaturi prețioase „pentru a ajunge la adînci bătrînețe”.

Nunta de diamant

„În str. Sinagogii am dat peste soții care se pregăteau să-și serbeze nunta de diamant, fiind pe pragul celui de-al optulea deceniu al căsătoriei lor. E vorba de

cu mobilă plătită în rate lunare. Femeia fericită că în concediu poate merge la munte și la mare, cu bilet prin sindicat. Femeia care ore întregi stătea la ,,coadă” pentru alimente, dar era fericită că are asigurată ,,bucata de pîine” pentru ziua de mîine. Femeia care defila la 1 Mai și 23 August ovaționînd pe ,,Tovarășul”, dar care a fost scutită de a culege căpșuni într-o țară străină sau a spăla la fund persoane în vîrstă, departe de familia pe care a lăsat-o în țară. Femeia care, deși era o doamnă, nu i s-a spus niciodată decît TOVARĂȘĂ; a fost obligată să nască ,,decreței”, dar s-a pus bine cu Dumnezeu.

Femeia căreia astăzi i se spune DOAMNĂ, trăiește mai rău ca atunci cînd era TOVARĂȘĂ. Granițele sînt deschise, dar nu poate călători, fiindcă o ,,latră” leii deveniți cățeii Euro. Merge însă la vot, punînd ștampila cu speranță pe ,,urmașii lui Brătianu”, sau pe sigla PSD, un fel de PCR care nu mai e. A sperat ieri, speră și azi, și mîine, o bucată mai bună de pîine, însă grîul din import e din ce în ce mai scump și mai prost.

Acum, istoria omenirii (în parte) este povestea unei creaturi flămînde în căutarea plăcerii, descoperind într-o zi că creierul din cap – la fund mutat – este în stare să gîndească la lucruri care n-au nimic în comun cu grija traiului de mîine, meditînd asupra satisfacțiilor trecătoare, făcînd din idealul său un țărm ghicit în ziare, trecînd peste gravele probleme doar cu-n semn de întrebare. Mileniul 3 este coșmarul din care parcă nu te poți trezi, iar România pare un univers necunoscut, o altă planetă, mai puțin albastră și intens colorată cu neîncredere, ,,amputare” iminentă a speranței.

LILIAnA TETELEA

Iancu și Sarah Altersohn, cu cea mai lungă căsnicie din București, care însă nu s-au prezentat la concurs. Bătrînii s-au căsătorit în primul an după sosirea lui Carol-Vodă la București.

Cînd am pășit în idilica lor locuință, din fundul curții, mama-mare, în ale cărei trăsături regulate se mai pot citi urmele frumuseții de odinioară, bandaja cu grijă la mînă pe moș Iancu.

- S-a lovit la un deget! – îmi explică infirmiera improvizată.

Imediat după asta alergă sprintenă la bucătărie –era ora prînzului – ținînd să-și servească ea personal la masă tovarășul de viață.

- Să nu crezi tot ce-ți va spune Iancu... – aruncă o vorbă, în treacăt.

- Cum, eu sînt mincinos!? Te-am înșelat vreodată? –ripostă oarecum ofensat soțul.

- Apoi să judece domnuʼ... Acu’ 70 de ani, cînd neam logodit, mi-ai dăruit broșa asta și lănțișorul, pe cari le mai port și azi la gît. «E aur curat, tot atît de veritabil ca și părul tău bălai!» – mi-ai spus atunci, făcînd pe grozavul. Și cînd colo «aurul» tău s-a albit. Era numai argint poleit…

- Dar și părul tău de aur – răspunse moșul zîmbind –s-a argintat și el…

În urma acestei riposte glumețe, reprezentanta sexului guraliv se declară învinsă, lăsîndu-ne să stăm de vorbă”.

(va urma)

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

Cînd spunem Eminescu, chiar şi-n gînd Simţim în suflet lacrima fierbinte

Convinşi că, pentru neam, e azi şi-oricînd Icoana ce-i pictată în cuvinte

În apa din Cristelniţa cea Sfîntă

El fost-a botezat ca bun creştin

Şi sunetul de clopot şi-astăzi cîntă În armonii cu-acorduri de suspin

În simfonii de versuri toaca sună Chemînd la slujbă-ntregul nostru neam Şi Universul tot în gînd se-adună, În florile de tei aprinse-n ram

Chiar Dumnezeu i-a dăruit condeiul

Pe care el l-a mînuit cu har

Credinţa strămoşească-a fost temeiul

Ce-aprinde şi-azi lumina la altar

A presărat pe-ntreaga Ţară dorul, Şi datinile noastre strămoşeşti

Ca să ne-mprăştie din suflet norul, S-aducă-n gînd luminile cereşti

La Maica Sfîntă, pururea Fecioară, Se roagă şi-astăzi pentru fraţii săi

S-aducă Soarele-n această Ţară

Ce-i plină azi de profitori şi răi

A fost împins de spirite ostile

Spre-abisuri cu-adîncime de morminte, Dar şi cînd s-a simţit sărac de zile, El s-a-nchinat la Spiritele Sfinte

S-a înălţat la ceruri prea devreme, Azi stă-n genunchi la bunul Dumnezeu

Şi-L roagă-n spovedanii şi-n poeme

Să-nalţe-n ceru-I Ţării curcubeu

În suflet şi în vers, cît a trăit,

Purtat-a Crucea-n Crez cu jurămînt

El n-a lăsat-o nici cînd a murit

Şi azi îi stă de strajă la mormînt.

Rădăcinile culturii române moderne

(urmare din pag. 5)

Eminescu avut o capacitate de asimilare ieșită din comun și o putere de judecată de profunzimi neatinse de alții. A trăit în epoca ridicării edificiului statal național, dar a criticat dur societatea contemporană. La 1884 (acum 140 de ani), primind drepturi de autor pentru poeziile trimise la „Familia” de la Oradea, îi scria lui Iosif Vulcan: „Mult stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis – cel dintîi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămîne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă. […] Te asigur că a fost pentru mine o rară mîngîiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atît de depărtat al României, din Oradea-Mare …”. Eminescu era profund decepționat de viața publică românească, dar trăia ideea unirii și vedea România ca și cum ar fi existat deja. Cu decenii înainte de 1918, el plasa Oradea în România și jubila cu gîndul la „marele viitor” al țării sale.

Eminescu a fost un vizionar, a creat în spiritul poporului său, dar a cunoscut și armonia popoarelor lumii. El nu a scris pentru un loc și pentru un timp anume, ci pentru nesfîrșire. De aceea, ziua nașterii copilului zburdător pe dealurile de la Ipotești este ziua fastă a destinului acestui popor, proclamată în chip înțelept, în cele două state românești și în sufletele românilor de oriunde, drept Ziua Culturii Naționale.

Luna Bucureștilor 1935. Taraful Ioana de la Gorj, la concursul de tarafuri în ziua de 26 mai 1935.

Iancu și Sarah Altersohn

File de istorie

Temeliile strãvechi ale Þării Româneşti (I)

Tradiţia istorică despre întemeierea Ţării Româneşti ni s-a păstrat prin intermediul cronicii intitulate Istoria Ţării Româneşti de cînd au descalicat românii, numită şi Letopiseţul Cantacuzinesc. În forma pe care o cunoaştem astăzi, aceasta a fost redactată în Secolul al XIII-lea, pe temeiul unor izvoare mai vechi, între care şi o cronică din vremea lui Radu de la Afumaţi, întocmită în anii 1525-1529. Dacă înlăturăm anumite confuzii datorate influenţelor cărturăreşti sau intereselor dinastice din Secolul al XIII-lea, constatăm că, pentru începuturile Ţării Româneşti, departe de a transmite nişte născociri legendare, Letopiseţul Cantacuzinesc conţine ştiri de o izbitoare veridicitate, confirmate de alte surse documentare ce ne stau astăzi la îndemînă, Astfel, cronica a păstrat conştiinţa stăpînirii romane întinse pînă în Maramureş, înregistrînd totodată, pentru veacul al XIII-lea, existenţa unui voievodat în dreapta Oltului, care s-ar fi închinat lui Negru Vodă. Remarcabil este faptul că în cronică a fost consemnată o tradiţie internă a Ţării Româneşti, deoarece în Secolul al XIII-lea documente precum faimoasa diplomă a cavalerilor Ioaniţi, din anul 1247, încă nu erau cunoscute istoriografiei noastre.

Un adevărat certificat de naştere

Către mijlocul Secolului al XIII-lea, menţinerea poziţiei cheie a Severinului în sistemul de apărare al regatului maghiar cerea un efort pe care Ungaria, sleită de invazia tătarilor din 1241, nu-l putea face. Misiunea a fost încredinţată ordinului ospitalier al Sfîntului loan de Ierusalim – cu alte cuvinte cavalerilor loaniţi –cărora regele Bela al IV-lea, prin diploma din 2 iunie 1247, le oferea mari privilegii peste întregul teritoriu al Olteniei şi al Munteniei propriu-zise. Documentul din 1247 constituie un adevărat certificat de naştere al formaţiunilor politice româneşti de la sud de Carpaţi, care sînt recunoscute drept state cu o puternică structură feudală şi o stare economică înfloritoare. Această situaţie, bineînţeles, nu putea lua naştere dintr-o dată, mai cu seamă într-o regiune de-abia izbăvită de prăpădul invaziei mongole. Voievodatul oltean, consemnat în cronică, trebuie să fi existat, desigur, cu mult înainte, fie ca o rămăşiţă a vechiului ducat bănăţean al lui Glad şi Ahtum, distrus în Secolul al XI-lea şi care de la Mureş se întindea pînă la Orşova, fie ca un organism de sine stătător – una din acele formaţiuni statale care începuseră a lua fiinţă între Dunăre şi Carpaţi spre sfîrsitul primului Imperiu bulgar (1018).

Prevederile diplomei din 1247 dovedesc că suzeranitatea ungară, statornicită asupra ţinuturilor de la sud de Carpaţi odată cu înfiinţarea banatului de

Severin, în preajma anului 1233, se exercita efectiv asupra Olteniei. Pentru părţile de la răsărit de Olt, cărora în cuprinsul diplomei li se atribuia încă vechiul nume de Cumania, se face o subtilă deosebire. În vreme ce suzeranitatea asupra voievodatului lui Seneslau, aflat în aceste părţi, apare ca efectivă, restul ţinutului, căzut după 1241 sub dominaţia tătară, pare să fi fost pentru loaniţi un teritoriu abia de cucerit; de aici şi avantajul deosebit ce li se oferea prin acordarea – evident, simbolică – a întregului venit pe 25 de ani.

Pentru Oltenia, diploma cavalerilor Ioaniţi indică existenţa a patru diviziuni teritoriale, a căror delimitare precisă pe hartă nu poate fi stabilită, din lipsă de amănunte. Se poate însă admite că banatul de Severin ocupa pe atunci teritoriul vechiului judeţ al Mehedinţilor, aşa cum el mai fiinţa încă în prima jumătate a veacului XIX, cînd se întindea pînă aproape de Jiu şi de porţile Craiovei; spre nord-est se oprea fie la Motru, fie poate chiar la Tismana. unde se învecina probabil cu cnezatul voievodului Litovoi. Acesta din urmă stăpînea ambii versanţi ai Carpaţilor, ţinînd şi Haţegul, ale căror venituri erau însă exceptate de la donaţie, fiind rezervate coroanei ungare. Spre răsărit, voievodatul lui Litovoi, după chiar termenii diplomei, pare să fi atins Oltul, pe al cărui mal – la Rîmnicu Vîlcea – a fost probabil şi reşedinţa voievodului. Afirmăm aceasta, deoarece o formaţiune statală cu un teritoriu destul de întins, dispunînd de resurse importante şi avînd un pronunţat caracter feudal, trebuia neapărat să aibă şi un centru politic. Părerea nu este nouă, ea a fost emisă încă din 1906 de N. Iorga, şi pare confirmată şi de alte izvoare. Astfel, pomelnicul episcopiei de Rîmnic începe cu Basarab I. El ar putea deci dovedi că, cel puţin la începutul Secolului al XIV-lea, exista la Rîmnicu Vîlcea un important lăcaş de cult, poate chiar o episcopie. Ipoteza nu este deloc hazardată, existenţa unor episcopii ortodoxe la sud de Carpaţi fiind atestată încă din 1234, într-o bulă papală privitoare la episcopii „eretici“ din această regiune.

A admite că tot la Rîmnic se afla şi un centru politieo-economic mai important este cu atît mai indicat cu cît localitatea se găsea pe drumul Sibiului, cale obligatorie pentru schimburile comerciale. În plus, fiind într-o poziţie strategică favorabilă, oraşul era ferit de un atac neaşteptat dinspre nord, legătura dintre cei doi versanţi ai Carpaţilor făcîndu-se pe atunci – şi pînă în veacul XVIII – pe o cale ocolită, prin Loviştea argeşeană.

Alături de aceste două ţinuturi oltene importante, adevărate chei de boltă ale viitoarei Ţări Româneşti, cnezatele lui Ioan şi Farcaş – menţionate tot în diploma din 1247 – apar ca entităţi feudale minore. Spre deosebire de acestea, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau (ultimul aşezat dincolo de Olt, în regiunea Argeşului) erau exceptate de la donaţia făcută cavalerilor Ioaniţi.

Menţiune dintr-o cronică rimată

O altă informaţie importantă pentru istoria începuturilor Ţării Româneşti este cuprinsă în cartea de judecată dată în 1220 de arhiepiscopul de Ohrida în pricina dintre arhonţii Litovoi şi Milea pe de o parte, şi Ioan Tihomir şi Ioan Constantin pe de altă parte. Se poate face o apropiere între acest arhonte Litovoi şi omonimul său, voievodul oltean de la 1247, în a cărui descendenţă directă se află, spre sfîrşitul veacului, Tihomir, tatăl lui Basarab cel Mare. Legătura devine şi mai interesantă dacă ţinem seamă că Ioan Tihomir şi Ioan Constantin sînt jupînul Tihu sau Tihomir, ginerele regelui sîrb Ştefan Nemania, şi fiul său Constantin, viitor ţar al Bulgariei între 1257 și 1277, sub numele de Constantin Asan.

Menţiuni documentare despre existenţa unor formaţiuni statale româneşti între Carpaţi şi Dunăre înainte de 1247 se mai găsesc şi în cronica lui Faz’l ulLah Raşid, scrisă după 1300 la curtea hanului mongol al Persiei. În ea este relatată marea invazie tătară din 1241, care, după ce a distrus Imperiul cumanilor Kipcak şi a supus cnezatele ruseşti, a dus groaza pieirii pînă în inima Europei. Sînt pomeniţi în această cronică: Bezerenbam, adică banul unguresc din Severin, de care în ţara „Ilaut“ s-a lovit hanul Ordu; popoarele Ulag (vlahi), atacate de hanul Budjek, care a străbătut munţii ţării Sasanilor, adică a saşilor – învinşi de hanii Kadan şi Buri după trei lupte, ultima fiind încheiată cu nimicirea în Cîmpia Bîrsei a oastei comandate de voievodul Ardealului – spre a intra în Kara Ulag (Vlahia neagră); „ţara lui Myschlav“, în care, după înfrîngerea ulagaţilor, Budjek a pătruns străbătînd munţii Bahac Bere. Această din urmă menţiune este poate cea mai importantă, căci dacă identificarea acestor munţi cu masivul PapucPlanina – localizat de cronicarul raguzan Luccari la izvoarele Bîrsei, între Bran şi Timiş (muntele Păpuşa) – este exactă, înseamnă că tătarii au pătruns în „ţara lui Myschlav” prin pasul Branului. Aşadar, respectiva „ţară“ poate fi localizată fără greutate în regiunea Cîmpulungului. Pe de altă parte, numele Myschlav vine de la radicalul slav „Mysli“ (a gîndi), care, după istoricul Myklosich, mai dă variantele: Myslav, Smyslav şi Snyslav – ultimul nume, cum se vede, similar celui al voievodului Seneslau din 1247, al cărui voievodat se afla tocmai în acele părţi.

La aceste ştiri despre români, înainte de 1247, se mai poate adăuga şi menţiunea din cronica rimată a francezului Philippe Moutskes – care răsună ca un strigăt de bucurie – despre înfrîngerea tătarilor de către „regele ţării Vlahilor”.

(va urma)

G. D. FLORESCU, DAN PLEŞIA

1292 - descălecatul lui Negru Vodă

Formațiuni prestatele între Secolele al IX-lea și al XIII-lea

„Migrația tătarilor“, gravură din cronica lui Thuróczi

Destine remarcbile • Destine remarcbile

PĂZEA! VINE GEORGES COUTHON! (I)

– Păzea! Păzea!

Strigătul este acoperit pentru o clipă de hărmălaie, apoi se aude din nou, cu și mai multă tărie:

– Păzea! Păzea!

Se aude scîrțîit de roți, lumea se dă la o parte, se îmbulzeşte, cei mai slabi de înger se lipesc de perete. Teama pune stăpînire într-o clipită pe culoarele Convenţiei Naţionale (1792-1795). Prin mulţimea de deputaţi și de gură-cască, o şoaptă îşi face drum cu iuţeală, trecînd din gură în gură:

„El e! Couthon! Vine!“.

Si iată că se iveşte un omuleţ instalat într-un jilţ cu roți, tapițat cu catifea galbenă. Neobişnuita „maşinărie” înaintează într-un vacarm de scîrțîieli și pîrîituri, în timp ce omuleţul învîrteşte, continuu și repede, cele două manivele care, printr-un sistem de roți dinţate de lemn, îi asigură avansarea.

Cu greu ne-am putea azi închipui cît de mari erau groaza și uimirea pe care le trezea sosirea acestui bizar „vehicul“ la şedinţele Convenţiei. Trebuie să fi fost – cum remarca istoricul Lenotre (1855-1935) – „o privelişte cutremurătoare: o frîntură de om opintindu-se să înainteze, cu ambele mîini în permanentă rotaţie, cu pieptul aplecat înainte, cu picioarele inerte, învelite cu o pătură, năduşind, strigînd «Păzea!», hurducat de jilţul lui cu roți, care străbătea mulţimea ce se trăgea în lături; oamenii fiind uimiţi de contrastul între înfăţişarea bicisnică a schilodului și teroarea pe care o trezea numele lui, mai temut, poate, decît cel al lui Robespierre...“.

Mai temut decît cel al lui Robespierre! De fapt, Couthon este unul dintre acei „iluştri necunoscuţi“, ale căror nume sînt pe toate buzele, dar a căror biografie rămîne, în mod ciudat, neştiută, se afirmă în revista „Historia“, din care am adaptat acest articol.

Lider al „Prietenilor Constituţiei“

Georges-Jacques Couthon s-a născut la 22 decembrie 1755, ca fiu al lui Joseph Couthon, notar, şi al Mariei Lafond, fiică a unui negustor din ClermontFerrand. Crescut mai întîi de un om al bisericii –părintele Bonnefont – Couthon păşeşte la început pe drumul urmat de tatăl său: studii de drept la ClermontFerrand. Se pare că, devenit avocat, își clădeşte curînd o faimă destul de bună şi o clientelă frumoasă.

Pe vremea aceea, omul nu inspira încă groază nimănui. Plin de solicitudine, este o prezenţă plăcută şi, în pofida handicapului fizic, îşi cîştigă simpatia interlocutorilor. La 16 ianuarie 1787, dată la care se căsătoreşte cu Marie Brunei, fiică a unui magistrat din Orcet, el suferă deja de boala necruţătoare ce avea să-l lase curînd lipsit de putinţa de a-şi folosi picioarele.

Foarte ambiţios, caută permanent să iasă din umbră, să se afirme. Şi iată că prilejul nu întîrzie prea mult: la 24 ianuarie 1789 se publică actul de convocare a Stărilor generale, mai precis regulamentul după care avea să se opereze convocarea şi care prevede că breslele liber-profesioniștilor – în special aceea a avocaţilor – urmează să-și desemneze reprezentanţi pentru adunările preliminare ale stării a treia. Couthon face parte dintre cei care redactează caietul de doleanţe al breslei. Dar, nemulţumit de o promovare atît de modestă, depune toată stăruinţa pentru a fi desemnat deputat de Orcet, localitatea sa de origine. Proiectul îi este însă zădărnicit de magistratul aflat în fruntea respectivei jurisdicţii, domnul de Langeac, care se opune în temeiul argumentului că reprezentanţii comunelor trebuie aleşi din rîndurile celor ce domiciliază efectiv în respectivele comune, ceea ce nu este cazul lui Couthon, care locuia atunci nu la Orcet, ci la Clermont-Ferrand. Couthon protestează vehement împotriva hotărîrii respective, ceea ce aduce după sine excluderea lui din corpul electoral.

Ambiţios cum este, Couthon nu se împacă cu acest eşec. Din vara lui 1789 devine deţinătorul unei funcţii administrative la nivelul municipalităţii şi desfăşoară, în această calitate, o activitate neobosită. Mai tîrziu, în martie 1790, aflîndu-se tot la Clermont-Ferrand, înfiinţează, împreună cu Bancal des Issarts, Societatea „Prietenii Constituţiei“, al cărei lider devine. Noua organizaţie nu este altceva decît numele oficial al clubului iacobinilor, gruparea revoluţionară cea mai radicală.

De la început, Couthon, se dovedeşte foarte activ în fruntea ei, ţine legătura cu filiale din alte departamente, cere mai multă îndrăzneală din partea Adunării, protestează atunci cînd fuga regelui la Varennes determină amînarea alegerilor de deputaţi. Popularitate ce se materializează în alegerea lui în Adunarea Legislativă, în calitate de cel de-al optulea deputat al departamentului Puy-de-Dome.

Bobîrnacul nu este simţit

Acest succes obţinut la sfîrşitul lui 1791 îi sporeşte setea de putere. De la bun început, colegii săi din Adunare îl remarcă pentru intransigenţa pe care o afişează. De pildă, cînd regele prezidează şedinţa de deschidere, Couthon propune ca deputaţii să rămînă aşezaţi în prezenţa suveranului şi ca „regelui francezilor“ să nu-i fie acordat decît un modest fotoliu, în calitatea lui de prim „funcţionar“ al statului. El refuză să recunoască „o Maiestate întrun individ“. Deputaţii însă nu-i adoptă propunerile.

Bobîrnacul primit nu-i temperează cîtuşi de puţin zelul. Cîteva săptămîni mai tîrziu, după ce Constituţia a fost adoptată, Couthon revine la atac. „Nu se cade să promiteţi nimic regelui. El trebuie să dobîndească totul prin purtarea lui, datoria lui elementară fiind de a apăra Constituţia, pe care a jurat să o menţină“.

Couthon nu va părăsi această atitudine. Pe măsură ce trec lunile, ura lui față de monarhie creşte fără încetare. De fiecare dată cînd ia cuvîntul, îi acuză pe miniştri de complot împotriva statului şi revoluţiei, iar pe rege – de uneltiri urzite cu forțele ostile din afară. Merge pînă la a-i refuza lui Ludovic al XVI-lea dreptul de a alege un preceptor pentru fiul său. Viitorul suveran – dacă va apuca vreodată să domnească, fapt de care toată lumea se îndoieşte tot mai mult – va trebui crescut și educat în spiritul principiilor revoluţiei. Preoţilor care nu au depus jurămîntul, Couthon le va

pune în vedere să-şi lămurească situaţia în faţa legii, ameninţîndu-i cu măsuri dintre cele mai energice. Se va manifesta, de asemenea, ca unul dintre partizanii cei mai înflăcăraţi ai războiului contra Austriei.

În iulie 1792, Couthon pleacă, pentru o cură de ape minerale, la Saint-Amand. Întorcîndu-se la Paris, după răzmeriţa din 10 august 1792, care a dus la eliminarea monarhiei, el îşi exprimă satisfacţia: „Sîntem destul de liniştiţi, acum, la Paris – scrie el. Domnul Bourbon bea, mănîncă şi doarme fără griji; nevastă-sa îşi roade zăbala şi face din cînd în cînd cîte-o criză de furie. E cam supărător faptul că mai vorbim de această familie. Să nădăjduim însă că, prin grija Convenţiei Naţionale, vom fi scutiţi și de acest necaz“. Şi, pentru a contribui la alungarea „necazului“ amintit, Couthon depune tot efortul. Reales deputat în Convenţie, el nu mai are decît un scop: eliminarea lui Ludovic al XVI-lea. „Convenţia Naţională urmează să se ocupe săptămîna viitoare de procesul celui din urmă Ludovic şi al agitatorilor din tabăra lui, scrie pe data de 3 noiembrie 1792. Interesul obştesc cere în mod imperios să fim scăpaţi și de el, și de ei“.

Procesul îi va oferi lui Couthon prilejul de a contribui la nimicirea omului faţă de care, acum, nutreşte mai mult decît ură: dispreţ. La 26 decembrie, atunci cînd se încearcă să se obţină de la deputaţi o atitudine mai clementă, iată-l pe Couthon luînd cuvîntul spre a cere rigoare maximă.

– Ați citit lista crimelor de care este învinuit Ludovic Capet. I-aţi ascultat şi pe cei care i-au luat apărarea. Nu mai aveţi decît o singură datorie de îndeplinit: aceea de a vă pronunţa. Unii vorbesc de respectarea formelor judiciare, fără să-şi dea seama că nu aveţi a respecta forme de nici un fel, căci sînteţi reprezentanţii poporului. Formele judiciare sînt calea de urmat spre a limpezi fapte asupra cărora mai pluteşte îndoiala. Or, în cazul de faţă, nu aveţi decît a vă pronunţa asupra unor fapte cît se poate de clare!

La 18 ianuarie 1793, Couthon apare şi mai neînduplecat, cerînd executarea fostului rege.

– Aceasta este binefacerea pe care sîntem chemaţi să o aducem umanităţii: de a arăta că nu trebuie să ne fie teamă să sfîşiem masca şi prestigiul regalităţii şi de a învăţa poporul cum trebuie trataţi tiranii. Nu mă număr printre aceia care se tem de despoţii de peste hotare. Lovitura care va face să cadă capul lui Ludovic al XVI-lea va răsuna pînă în preajma tronurilor lor, cărora le va zdruncina temeliile!

Couthon votează pentru execuţie, împotriva amînării sau suspendării acesteia și împotriva posibilităţii condamnatului de a face apel la popor. Cînd, la 19 ianuarie, Buzot propune suspendarea execuţiei, el declară cu violenţă:

– I-aș zbura creierii acestui Buzot!

Război laşilor (1)

În desfăşurarea procesului, Couthon se raliază facţiunii celei mai extreme a adunării: cea a montagnarzilor. Mai mult, spre a-şi manifesta cu ostentaţie demarcarea de girondini, mult prea şovăielnici, după părerea lui, se străduieşte să capete bunăvoinţa lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Susţinător al unei noi orînduieli, republican inflexibil, Couthon acţionează neobosit spre a-i elimina pe şovăielnici și a obţine radicalizarea regimului. Căci revoluţia este ameninţată din toate părţile, din afară şi din interior: războiul este în toi, contrarevoluţia ia tot mai multă amploare, provincia Vendeea este zguduită de un adevărat război civil, izbucnit în urma mobilizării generale decretate de Convenţie, pentru apărarea „patriei în pericol“. Armatele Republicii se află, peste tot, în dificultate. La nord, graniţele sînt amenințate. Învins la Neerwinden, generalul Dumouriez trece la duşman.

(va urma)

Adaptare de N ICOLAE BÎRNA

Joseph Couthon în Lyon

Scaunul cu ajutorul căruia Couthon se deplasa

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (211)

Zeii (25)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (12)

Fu Yue – unul dintre miniștrii dinastiei Shang/ Yin. Legenda afirmă că, pentru meritele sale, a fost transformat într-o stea nemuritoare. Pentru confucianiști el a rămas un model de demnitar plin de tact și înțelpciune.

Gao Mei – veche zeiță al cărei nume a semnificat, la origine, „Prima Mamă“. Nu se știe de ce, ulterior, a fost transformată în divinitate de sex masculin. Este de presupus că această modificare a reflectat trecerea de la societatea matriarhală la cea patriarhală.

Gao Shang – zeitate celestă. Numele său înseamnă „Prea Înaltul“.

Gao Tian – zeitate celestă de aceeași categorie cu Gao Shang. Semnifică „Cerul Înalt“.

Gao Yao – zeul judecăților și al sentințelor drepte. Era un personaj înțelept și incoruptibil. Tradiția spune că a fost unul dintre dregătorii de la Curtea Împăratului legendar Yao din perioada preistorică a Chinei. Deținea funcția de judecător suprem. A mai fost și administrator al închisorilor în timpul împăratului Shan. A reprezentat întotdeauna modelul de judecător perfect. Cu toate că avea un simț al dreptății de nedezmințit, în cazurile pe care le judeca era ajutat de prezența unui animal înzestrat cu puterea de a vedea cine este vinovat și cine nu. Există variante în privința naturii animalului. Cel mai adesea se vorbește despre un berbec clarvăzător, cu lîna de culoare verde, posesor al unui singur corn cu care îl împungea pe vinovat.. Chiar atunci cînd în loc de berbec este menționat țapul, faptul că nu avea decît un singur corn sugerează ideea că putea să fie vorba despre animalul fabulos qilin-unicornul. Gao Yao avea, la rîndul său, o înfățișare ciudată. Chipul, de culoare verde-albăstruie, era dotat cu o gură alungită, ca de cal, cu buze lungi sau cu cioc de pasăre. Tradiția spune că Gao Yao a construit prima închisoare din China epocii legendare.

Gong Detian – zeiță a Norocului. Posedă o perlă magică, obiect care o ajută să împlinească dorințele oamenilor. Este înfățișată ținînd în mîna stîngă și făcînd cu dreapta un gest al cutezanțelor. Oamenii încă îi mai adresează rugăminți și cereri. Este asemănătoare zeiței Lakshmi din mitologia hindusă.

Gong Gong – zeul arhaic al Apei, prezentat în mitologia veche ca un monstru marin teribil la înfățișare. Era patronul și simbolul apelor lumii. Avea chip de om, cu capul acoperit cu o claie de păr roșu, cu un corn în frunte și trup de șarpe sau de dragon negru. Era o făptură imensă ca lungime. Atingea cca. 1.000 de li (n.n.: 1 li = cca. 500 m ), după cum afirmă miturile. Unele legende timpurii fac din el un soi de erou, care i-ar fi învățat pe

și miracole (35)

Sîngele contra morţii (2)

Analizînd acest fenomen, doctorul Hubert Larcher studiază mai întîi tot ce poate să primească o explicaţie naturală. „Agenţii distructivi“ au nevoie, ca să acţioneze, de aer, de apă şi de căldură; dacă unul dintre aceste elemente le lipseşte, devin ineficienţi. Este cazul cadavrelor conservate prin uscăciunea extremă a aerului (varul avea drept scop această punere la adăpost de aer, la fel şi plumbuirea sicrielor) sau a solului (în deşert). Poate, de asemenea, să întîlnească o protecţie chimică a solului care devine conservativ prin salpetru, săruri dizolvate în apă etc. sau prin protecţia biologică a cadavrului. Mucegaiurile, muşchii pot să contracareze acţiunea bacteriilor, cum pare să fie cazul Terezei din Avila şi al părintelui Charbel. Astfel am fi tentaţi să credem că aceste mici organisme constituie cauza conservării cadavrului. Ar fi vorba de o cauză exterioară cadavrului, de natură exogenă. Dar aceste mucegaiuri nu sînt citate în toate cazurile.

oameni cum să combată inundațiile, dar această variantă mitologică este pusă în umbră în fața alteia care îl acuză că numai din cauza lui s-au petrecut diluviunile dezastruoase pentru oamenii timpurilor preistorice. S-a spus că Gong Gong era un zeu ambițios, un rebel doritor să devină cîrmuitorul Cerului, motiv pentru care a devenit un dușman înverșunat al Împăratului legendar Yao, un suveran binefăcător pentru oameni. Se afirmă desprea Gong Gong că a stăpînit Pămîntul înainte de crearea oamenilor. Tot din dorința de a se ști că el este cel mai puternic, Gong Gong l-a provocat la luptă pe Zhu Rong, zeul Focului, în speranța că va obține tronul Cerului. Zhu Rong nu a refuzat lupta. În încleștarea lor, cei doi zei au căzut din Cer pe Pămînt. În cele din urmă Gong Gong a fost înfrînt. Disperat, aproape că a vrut să-și pună capăt zilelor și atunci, cu furie și cu toată puterea, s-a izbit cu unicul său corn de Muntele Sfînt Buzhou Shan, aflat în vestul Cerului. Muntele era unul dintre cei opt stîlpi de susținere ai Cerului și a suferit stricăciuni serioase. Pînă și astăzi se poate vedea că muntele este ciuntit. Teribila lovitură a avut urmări catastrofale. S-a creat o gaură în Cer, ceea ce a tulburat mersul firesc al soarelui. În același timp, au apărut crăpături ale Pămîntului, din adîncurile lui au țîșnit la suprafață focul și apa. S-au produs imediat incendii și inundații. Mai grav decît orice a fost însă faptul că Cerul s-a înclinat spre N-V, iar Pămîntul spre S-E, astfel încît apele și fluviile țării s-au revărsat peste maluri și au amplificat inundațiile. S-a produs un adevărat Potop. Apele au urcat pînă la Cer, au pierit viețuitoare, oameni, vegetație, totul. Un adevărat dezastru pentru Univers. Pămîntul Chinei a rămas cu aceeași înclinație spre S-E, ceea ce explică de ce marile fluvii curg de atunci spre Oceanul Pacific. Și după aceea, Gong Gong s-a luptat împotriva lui Yu cel Mare, fiul lui Gun, care a încercat să stăvilească inundațiile. În acțiunea lui războinică Gong Gong a avut unele ajutoare. Un acolit i-a fost Xianliu, un monstru cu nouă capete, corp de șarpe cu solzi verzi, o făptură feroce, sălbatică și lacomă. Alt aliat i-a fost Fu You, un personaj trîndav, lipsit de scrupule, autor al multor fărădelegi. Se știe despre acest al doilea ajutor al lui Gong Gong că a fost învins în luptă de Zhuan Xu și înecat în Rîul Huai. Scrierile din vremea Împăratului Yao nu l-au considerat pe Gong Gong decît un duh acvatic, un spirit rău, care se scălda în apele Fluviului Galben și le agita. Alte mituri au afirmat că Gong Gong ar fi fost descendent din Împăratul Yan. Ca arhetip, descrierea lui sugerează apropierea de imaginea unui șef atotputernic al unui trib din perioada preistorică „Trei Împărați și Cinci Suverani“. Nu lipsesc nici alte detalii despre Gong Gong. S-a spus că trăia în Cer, că avea un car la care înhăma doi dragoni și astfel putea pluti deasupra norilor. O versiune pretinde că el însuși călărea doi dragoni. Se considera că este o ființă crudă, de o prostie apropiată de cea a vitelor. Se mai povestește că a avut doi fii –unul rău, care după moarte a devenit diavol malefic, celălalt bun, numit Xiu, care a devenit zeu al călătorilor.

Se poate crede că trupul în stadiu de cadavru mai poate să se apere singur şi să se adapteze ca să se conserve? Putem crede că motivul neputrezirii e intern, endogen? Atunci am fi obligaţi să studiem în profunzime sîngele, acest „soare lichid“, cum spunea Miloscz, ca să avem în vedere posibilitatea unei adaptări la moartea funcţională. Pînă în prezent, sîngele nu a fost niciodată supus unui examen în acest scop.

Foarte misterioasă este şi acea exudare a unui lichid uleios. Am dori să avem rezultatele unei analize de laborator! Din păcate, nici în această privinţă nu s-a făcut nimic! Se pare că lipidele, cu uşurinţă depozitate în organism, ajută la conservare. Se ştie, de altfel, că uleiurile odorante, mirobliţii, au jucat dintotdeauna un rol preponderent şi indispensabil în îmbălsămări.

În sfîrşit, dacă muşchii nu devin rigizi, înseamnă că nu mai are loc contracţia lor. Muşchii numiţi „voluntari” îşi datorează culoarea roşie pigmenţilor roşii, hemoglobinelor şi mioglobinelor (în cazul miocardului). Aceşti pigmenţi roşii sînt, în corpul omenesc, analogi cu părţile verzi ale plantelor supuse clorofilei. „În cazul morţii funcţionale, scrie Larcher, aceste instrumente ale vieţii funcţionale (care sînt

Acesta mai este încă venerat, pentru că a fost o făptură cumsecade.

Gouchen Shangong Dadi – Împăratul Casei Astrale Superioare, pentru daoiști.

Gou Long – vechi zeu masculin al Pămîntului, fost erou zeificat pentru isprăvile sale.

Gou Mang – numit și Chong, este o zeitate silvestră, un duh al arborilor, misterios în felul lui. S-a afirmat că ar fi fiul Stăpînului suprem din vest. Se consideră că a fost un mesager al vechiului zeu Suprem al Cerului, dar se știe că l-a ajutat pe Fu Xi, ca spirit verde al estului, avînd legături cu primăvara, cu fericirea pe care o asigura el organizînd sosirea anotimpului renașterii în natură. Tîmplarii îl prețuiesc pentru legătura lui cu lemnul. Gou Mang era geamăn cu un alt mesager ceresc, numit Ru-Shou, dar acesta din urmă nu s-a bucurat de prea multă popularitate. Imaginile care îl arată pe Gou Mang sînt ciudate. Cu chip pătrat de om, dar cu trup de pasăre, îmbrăcat în veșmînt de culoare albă, apare călărind doi dragoni. De altfel, el avea ca atribut tocmai dragonul.

Guan Di – personaj important în panteonul daoist. Zeu al Războiului și Artelor Marțiale, dar și al literaturii, bogăției, prosperității, loialității și patron al mai multor profesii și meșteșuguri. A fost un erou al Perioadei „Cele Trei Regate“. Acest zeu este recunoscut și de budiști. În credința populară trece drept un vînător de demoni; de aceea a și fost numit „Marele șef care îi pedepsește pe demoni“. În viața pămînteană a fost... vînzătorul de produse din soia – doufu – numit Zhang. Atras de viața aventuroasă a războinicilor, îmbrățișează cariera militară, unde îi întîlnește pe eroii Liu Bei și Zhang Fei. Cei trei fac minuni de vitejie și devin un grup cunoscut sub numele de „Trei frați ai Livezii de Piersici“. Fostul negustor își shimbă numele în Guan Gong/Guan Yu. Militar talentat, fin strateg, curajos și loial suveranului său, ajunge pînă la gradul de general. Se spune că, în timp ce chirurgul îl opera la tendoane, el juca cărți foarte calm sau își dădea pasențe. Pentru loialitatea și vitejia lui a început să fie venerat încă din Secolul al VII-lea. Cam tot de atunci, a fost venerat și în Coreea. Cultul lui s-a răspîndit mult în Secolul al XVII-lea în Coreea. Localnicii l-au considerat un fel de salvator în fața invadatorilor japonezi. În anul 1594, împăratul chinez al dinastiei Ming îl canonizează, îl declară zeu al Războiului și protector al suveranului și al Chinei, prilej cu care îl introduce în panteonul daoist. În 1614, tot sub dinastia Ming, îi sporesc onorurile oficiale. Dobîndește rang imperial și i se schimbă numele în Guan Di. În timpul dinastiei Ming a apărut ca personaj în renumitul roman „Lupta celor Trei Regate“, unde se comportă ca un fel de Robin Hood. În sfîrșit, în Secolul al XIX-lea, sub dinastia Qing-manciuriană, este numit „Împărat militar“. În 1856 este creditat să apere forțele imperiale, pentru care scop i se aduc ofrande la fel ca și lui Confucius.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

muşchii) devin primii inutili, ca atare, şi datorită bogăţiei lor în apă, sînt deosebit de expuşi alterării. Dacă se produce fermentarea glucozelor – şi muşchiul este bogat în hidraţi de carbon –, atunci vom avea în muşchii roşii o sursă de esenţă umană complet comparabilă cu cea a plantelor. Astfel, ceea ce a constituit instrument de consum funcţional ar putea să devină sursă de elemente de conservare după moarte“.

Aşadar, dacă orice ţesut lipsit de sînge se necrozează, se poate admite ipoteza că, invers, dacă nu se necrozează, înseamnă că sîngele asigură acolo, în mod misterios, continuitatea unei forme de viaţă. Oare nu asta au presimţit numeroase popoare numite primitive care, plasînd energia vitală în sînge, îşi colorau cu ocru roşu defuncţii ca să pară că încă mai sînt în viaţă şi ca să-şi păstreze forţa vitală pentru noua stare? Sigur, azi, progresele chimiei ne permit să sesizăm mai bine procesele de conservare naturală. Dar, în cazurile pe care le-am citat, nici o cauză naturală nu a putut fi luată în calcul. Miracolul, ca întotdeauna, pare să contracareze o lege ineluctabilă: cea a descompunerii.

Sfîrșit

HÉLÈNE RENARD

Oameni

LECTURI LA

De ce jerpeliturile de la Bucureşti sfidează China?

Fiindcă nu apăruseră niciodată la televizor şi nici nu-i citisem vreo carte, nu ştiam de existenţa jurnalistului Dan Tomozei, sibian de-al lui Iohannis. Sau poate că apăruse, dar nu-l văzusem eu care deschid televizorul doar cînd joacă Rapidul, din vina publicităţii demenţiale şi a propagandei globaliste ordonate de Iohannis.

De-abia în primăvara trecută, cînd am primit cadou, de ziua mea, un televizor şmecherit rău şi am devenit fan YouTube, l-am descoperit cu adevărat pe Dan Tomozei. Îl tot cheamă Ion Cristoiu şi Marius Tucă la emisiunile lor, doi vulpoi mediatici, specialişti în întrebări pregătitoare, de încălzire, după care îl lasă să vorbească ce-i trece lui prin cap, cu condiţia să nu devină plictisitor prea curînd. Şi omul ne-a dovedit că, în afară că ştie să vorbească (parol, există şi asemenea oameni, aşa cum unii ştiu să cînte, iar alţii să scrie), a ales un subiect unde nu poţi deveni plictisitor, să dai cu tunul – clasa politică românească, un bestiar în toată regula, dar cu condiţia să-i înjuri pe nenorociţi de mamă pînă oboseşti. Tudor Arghezi, în pamfletele sale nemuritoare, mai adaugă una: să-i umple de rahat din cap pînă în tălpi, poate aşa îşi aduc aminte de unde au plecat, că doar n-au făcut Academia de Înalţi demnitari, ba unii chiar puşcăria. Precum celebrul liberal de altădată, Alecu Constantinescu, poreclit Porcul, pentru caracterul său de bronz, care, în tinereţe, fusese hoţ de cai şi informator la poliţie, iar mai tîrziu, ajunsese ministru şi parlamentar. Sau ca numitul Tănase Vasilescu–Lumînăraru, eroul unor romane de Camil Petrescu. Faptul că era neştiutor de carte, beteşug pentru care purta la mişto ochelari negri, nu-l împiedicase să ajungă mare om de afaceri şi deputat. Camil nu ne spune şi dacă avea vreun doctorat în ceva. E colosală scena în care naivul Ştefan Gheorghidiu stă la coadă în audienţă la un ministru oarecare, iar Lumînăraru ăsta intră peste rînd doar zîmbind feciorelnic şi oferindu-i secretarului o havană de cea mai bună calitate (vezi filmul ,,Între oglinzi paralele”, în regia lui Sergiu Nicolaescu).

nu l-a făcut pe Dan Tomozei să fugă din Sibiu și din țară. Și uite-l, printr-un concurs de împrejurări favorabile, dar și recomandat de propria-i valoare, redactor la Radio China International, secția Limba Română. Căci chinezii, care sînt mulți și nu cunosc lenea fanariotă de la noi, au făcut din acest post o instituție-mamut, care comunică în toată lumea, și are mii de angajați, vorbind în 60 de limbi. Tot de atunci, au învățat chinezește și fiicele sale școlite la Beijing, impresionînd pe toată lumea, întrucît chinezii sînt foarte sensibili cînd cineva le apreciază și onorează obiceiurile, tradițiile și însemnele naționale, dar și contrariindu-i pe bunicii din România, care știu despre China că este un ținut magic aflat pe partea nevăzută a Pamîntului. În schimb soția, o olteancă greu de convins, nu știe neam chinezește. Ca atîția jurnaliști de la noi sau de aiurea, și Dan Tomozei s-a apucat să scrie cărți, toate cu referire la realitățile chinezești recente, subsumate la genericul: ,,Miracolul chinezesc”, apreciat de toată planeta, țară care îi datorează totul patriarhului Deng Xiaoping, cel care a știut să îmbine comunismul cu un capitalism popular de succes și luînd de la fiecare sistem politic ce era mai folositor pentru progresul țării sale, fidelă ideologiilor comuniste, Și, în scurt timp, ajungînd o forță economică, politică, militară și culturală, a dat o lovitură mortală globalismului de sorginte satanistă, care tindea să cuprindă în îmbrățișarea sa mortală întreagă planetă.

Astfel, în anul 2010 Dan Tomozei a publicat lucrarea: ,,Iluzia Democrației”, urmată în 2013, la 6 ani de la stabilirea sa în China, de: ,,Dialoguri la Beijing”. În 2014 a publicat: ,,Diplomația Panda”. Și recent: ,,Mergi înainte. Jurnal de pandemie 2019-2022”.

aceea de a arăta românilor ce conducători idioţi şi lichele au aşezat în fruntea ţării şi implicit a lor. Cînd guvernul chinez investeşte anual sute de miliarde de dolari în toată lumea, inclusiv în SUA, UE şi NATO, de 20 de ani, sub Băsescu şi Iohannis, politicienii români resping mîna întinsă a chinezilor. Cît de cretin şi de ticălos poţi fi, să faci sluj în faţa globaliştilor khazaro-iudaişti, invitîndu-i să fure de pe aici tot ce se poate fura, în nădejdea că nu vei plăti vreodată pentru această crimă de lez-naţiune? Trecuţi in corpore de la Băsescu la Iohannis, liberalii şi pesediştii au uitat sau poate n-au ştiut niciodată ce le spusese Theodor Stolojan în scurtul său mandat de primministru: ,,Cînd intri, pentru prima oară, într-o casă, caută mai întîi să vezi unde este uşa, în caz de fugă”. Uite, nu mai merge cu azilul politic în Italia şi, în curînd, nici în Anglia sau Grecia… Tăvălugul BRICS se apropie…

Pentru toată Planeta, China este un model și un miracol, numai pentru slugoii Băsescu și Iohannis nu. China este un model politic, în primul rînd, pentru că a știut să ia de la două sisteme politice antagoniste ce e mai bun pentru țară și poporul chinez, și să le îmbine. Acest melanj n-ar fi fost posibil în Europa și în SUA. China este un model economic pentru că a ajuns să bată SUA, Rusia, Japonia sau Germania în mai toate domeniile economice. China este un miracol științific, fiindcă a construit un pod de 40 km în Marea Chinei de Sud în numai 5 ani; înalță zgîrie-nori de 200 de etaje folosind schele din bambus; a ajuns pe locul trei, după SUA și URSS (Rusia), în cucerirea spațiului cosmic. China este un model uman, fiindcă nicăieri în lume, nici măcar în Japonia sau în Coreea de Sud, nu se muncește între 18 și 24 de ore pe zi cu un salariu incredibil de mic.

Dar să lăsăm contextele în care literatura copiază viaţa şi să ne întoarcem la jurnalistul Dan Tomozei care n-a ştiut să speculeze, în folos propriu, împrejurarea de a fi concitadin cu Iohannis, aşa cum, pînă nu demult, alții au făcut carieră pentru că erau consăteni cu Nea Nicu sau purtau același nume de familie sau asemănător, precum fotbalistul Ceaușilă Gheorghe care, pînă nu a acceptat metamorfoza ,,C. Gheorghe”, n-a avut voie să intre în teren. Așadar, jurnalistul Dan Tomozei (nu știu de ce, cînd îi pronunț numele, îmi tot vin în minte numele istoricului Dan Berindei și al poetului Gheorghe Tomozei - zis și Prințul Tom) abia așteaptă invitația, fiindcă pe YouTube, care este o afacere privată și cu rădăcini afară, încă mai poți să te exprimi liber. Dar și această formă de comunicare aud că are zilele numărate, fiindcă globaliștii, care urăsc democrația, cu pivotul ei libertatea de exprimare, sînt pe cale de a o perverti în delict. N-a făcut nici o brînză Iohannis în cele două mandate ale sale la Cotroceni, dar cu una tot se va putea fuduli: a făcut să renască din cenușă cenzura. Vorba nu știu cui: dacă nu ești în stare să faci un lucru bun, fă măcar unul rău, căci nimic nu e mai cumplit decît să treci prin lume fără să fi făcut nimic. Este ca și cînd n-ai fi existat, și nu meriți nici măcar un nume pe o cruce.

Activînd ca jurnalist incomod în Sibiu, viața lui Dan Tomozei a devenit și mai agitată în anul 2000, cînd modestul și prea puțin cunscutul profesoraș Iohannis a ajuns primar. Cum știe toată lumea, dar puțini au curajul să o spună în gura mare, cînd a intrat în primărie, Iohannis conducea un jaf de Dacie, o tinichea, dar cînd a plecat la Cotroceni, deținea mai multe Merțane și Bemweuri, plus un număr încă necunoscut de case, vile și apartamente în Sibiu, Austria, Germania și chiar la Miami. Dosarele penale, deocamdată blătuite, tot atunci le-a dobîndit. Pe cale de consecință, onorabilul edil a intrat în ghearele lui Dan Tomozei. Dar, tenace și vindicativ, Herr Bürgermeister nu s-a lăsat pînă cînd

Dintre toate scrierile jurnalistului Dan Tomozei am apucat să citesc ,,Diplomația Panda”, apărută la Editura ,,Corint” într-o ediție din 2023. Despre milenara civilizație chineză am învățat la școală: invenții și descoperiri, astronomie și matematică, filozofie, medicină, literatură, ca și despre numeroasele călătorii făcute spre China de Marco Polo, românul Nicolae Milescu Spătarul și alți călători din vremea Renascentismului. Despre diplomația Chinei aflasem cîte ceva din jurnalele scriitorului Fănuș Neagu și diplomatul Ștefan Andrei, fost mare demnitar pe lîngă Ceaușescu. Astfel, Fănuș a notat o scenă incredibilă cu Mao și Nikita Hrușciov, cu titlul ,,Cum se face adevărata diplomație”. Cică aflat într-o vizită oficială la Beijing, Hrușciov a avut o întrevedere cu marele Mao, care, dorind să-i demonstreze oaspetelui său cine sînt chinezii, l-a primit în chiloți și înotînd într-o piscină cu interpreții lîngă el. Și să-l fi văzut pe Hrușciov, numai în maieu și chiloți, cum alerga gîfîind pe marginea piscinei, că nu știa să înoate, să se înțeleagă cu Mao. Un înalt funcționar de la Ministerul de Externe Chinez i-a spus lui Ștefan Andrei că numai românii au dreptate cînd susțin ce rol important în cooperarea internațională îl are neamestecul în treburile interne ale altor state. În schimb rușii au o pozitie greșită cînd vor ca Occidentul să le recunoască cîștigurile teritoriale și frontierele stabilite după cel deal doilea război. La fel de viclean este și Occidentul care vrea să fie respectate drepturile omului, căci numai așa au posibilitatea să intervină politic, economic și militar.

Cartea lui Dan Tomozei este o culegere de 100 de texte-eseuri pe teme diferite, citite la microfonul postului Radio China International, secţia Limba Română, sau publicate în presa scrisă din China, pentru că omul a învăţat chinezeşte, dar şi în România. (Cum fac să ascult şi eu acest post în româneşte, pe ce lungimi de undă şi la ce ore? Cine dintre cititorii noştri mă ajută?) Conţinutul acestor texte nu se constituie într-o propagandă a regimului de la Beijing, care, totuşi, are relaţii politice, economice, culturale si militare cu mai bine de 80% dintre ţările lumii. Intenţia nedeclarată a lui Dan Tomozei, dar bănuită, este

Dacă lucrurile stau așa, de ce China nu a fost un model și pentru români? Din mai multe motive, dar, în primul rînd, pentru că românii au fost urmăriți de ghinion cînd i-a votat pe Băsescu și Iohannis care, ascultînd ordinele străine, au rupt relațiile economice cu China, și așa sînt și astăzi. Toată planeta cultivă relații cu această țară, numai noi nu, fiindcă decidenții noștri se pricep mai mult la hoții, nicidecum la progresul țării. De peste 60 de ani, China îi iubește pe români, i-a luat mereu ca modele și a conlucrat pe toate planurile. În ianuarie 1990 a venit din SUA marele profesor român Anghel Rugină și i-a sfătuit pe proaspeții emanați ai loviturii de stat să nu cumva să se împrietenească cu FMI și alți bancheri khazari, că vor regreta amarnic. Și cine a sărit ca ars, cerînd expedierea grabnică a profesorului Rugină îndărăt în SUA? Bursucul veninos Adrian Severin, prieten secret cu George Sörös, care s-a și înființat la București cu ordine precise în legătură cu viitorul României. Au venit și chinezii cu o traistă de promisiuni sincere, dar nimeni nu i-a luat în seamă. Cartea lui Dan Tomozei se deschide cu capitolul: ,,Președintele jucător sfidează China”. Fiindcă așa i-au dictat stăpînii de la FMI, și alți bancheri, care îl puseseră staroste la Cotroceni, Băsescu a trecut la ruperea relațiilor cu China: ,,Noi sîntem cu ochii pe capitalismul american, nu la comunismul chinez”. Sub conducerea agentului Petrov, am renunțat la ajutorul unui prieten sincer și dezinteresat, în timp ce mai toate țările lumii s-au bucurat și se bucură de investițiile chinezești în toate domeniile, pentru că China are cea mai mare rezervă valutară dintre toate țările mari: 2,5 trilioane de dolari, din care este dispusă să ajute pe toate lumea. Jerpeliturile noastre politice se prevalează de situația că trebuie să respectăm deciziile UE. Dar, în timp ce României UE îi tot pune bețe în roate, cînd e vorba de dezvoltarea economică a altora, în anul 2010 a dat mînă liberă la investiții în toată Europa, după cum urmează:

- dezvoltarea gigantului aeronautic Airbus și în domeniul nuclear;

- contracte de 5 miliarde de dolari vizînd domeniile energiei, auto, aeroportuar pe segmentul cargo (Germania);

- alte 5 miliarde de dolari în Grecia;

- finanțarea unei autostrăzi în Polonia;

- apoi un uriaș proiect industrial în Irlanda;

- un contract de 1 miliard de dolari în Italia pentru construcția unui terminal cargo pe aeroportul din Roma.

La toate aceste proiecte se mai adaugă înțelegeri de investiții în Turcia, Macedonia, Marea Britanie, Portugalia, Ungaria sau Spania. Noi de ce lipsim din acest vast program de investiții chinezești?

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Căţelu, geniala

„găselniţă”

a unui mare arhitect, Tiberiu Niga

Dintre toate cartierele construite în perioada comunistă în București sau în țară, nici unul nu se poate compara cu Cățelu. În anii 1955-1959, aproape de Baba Novac, puterea populară dispune realizarea unui grup de locuințe parter, P+1 și, ulterior, P+3, majoritatea prevăzute cu o singură cameră mică, modestă, un ansamblu înconjurat de curți interioare cu oaze de verdeață, cu alei, grădini și locuri de joacă pentru copii sau de taifas pentru muncitori. Experimentul Cățelu, un exemplu de conviețuire comună, intimă, aproape rurală, într-un mare oraș.

În anii ’50, Sfatul Popular al Capitalei îi încredințează arhitectului Tiberiu Niga construirea unui cartier ridicat rapid și cu costuri reduse. I-au spus „Cățelu” nu din atașament pentru cel mai bun prieten al omului, ci pentru că așa se numea înainte Șoseaua Cîmpia Libertății care ducea spre satul Cățelu. Și astăzi, numele străzilor din Cățelu poartă amprenta epocii în care au fost trasate: Întrecerii, Năzuinței, Prieteniei sau Cutezătorilor. Cățelu, un cartier cu case cu un singur etaj, cu camere mici și prispe lungi, comune, cu alei pietonale și pasaje cu arcade, un ansamblu de locuințe minimale construit pe repede înainte pentru cei fără adăpost. După marele cutremur din 1940, cedarea Basarabiei și venirea refugiaților la București, după bombardamentele din 1944 și cel de-al II-lea Război Mondial, capitala resimțea o acută criză de locuințe. Propunerile colectivului de arhitecți condus de arh. Tiberiu Niga urmăreau rezolvarea problemei locuinței unifamiliale de masă prin obținerea maximului de confort și economie.

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele

mai teribile molime din istoria omenirii (19)

Gripa (1)

Gripa este una dintre bolile cel mai greu de combătut, din cauza vitezei cu care virusul suferă mutaţii şi a miilor de tulpini diferite. Unii cred că boala ar fi apărut în Anglia în anul 1485, sub forma „bolii transpiraţiei”. Printre simptome se numărau febra, setea arzătoare, durerea de cap şi de articulaţii, însoţită uneori de durere abdominală şi vomă. Boala putea ucide în cîteva ore sau bolnavul putea să zacă din cauza gripei cîteva zile, însănătoşindu-se apoi. În Secolul al XVI-lea s-au produs şase epidemii, dintre care una aproape că a ucis-o pe Anne Boleyn.

Probabil că prima pandemie de gripă a lovit în 1580, cînd virusul a călătorit de-a lungul Asiei şi Africii şi a ucis mulţi oameni în Italia, Spania şi Germania. În această perioadă, boala a primit denumirea de influenza în limba engleză, care provine din cuvîntul italian „a influenţa”, fiindcă gripa a fost pusă pe seama influenţelor astrologice defavorabile. În Secolul al XVIII-lea, în Europa s-au produs o serie de pandemii, iar boala s-a răspîndit în cele două Americi. Apoi a părut să dea înapoi, pînă în decembrie 1889, cînd „gripa rusească” şi-a făcut apariţia la Sankt Petersburg. Pînă în luna martie a anului următor, omorîse cel puţin 250.000 de europeni şi probabil alţi 750.000 de oameni în restul lumii.

Totuşi, cea mai gravă epidemie dintre toate a început în ultimele luni ale Primului Război Mondial. Pînă la urmă, boala avea să răpună mai mulţi oameni decît teribilul război. În februarie 1918, „febra de trei zile” a afectat 8 milioane de spanioli, printre care se număra şi regele Alfonso al XlII-lea. La Madrid, boala a lovit o treime dintre locuitori. Bolnavii aveau o temperatură de 40 de grade, dureri la nivelul orbitelor, al urechilor, în regiunea lombară, pînă cînd fiecare fibră a trupului lor părea să doară. Apoi, după trei zile, cei mai mulţi

Proiectul semnat de arh. Tiberiu Niga prevedea realizarea de apartamente unifamiliale, cu suprafață construită minimală, în marea lor majoritate, ele fiind compuse dintr-o singură cameră de locuit cu dependințe (bucătărie, duș și cămară), o singură încăpere răcoroasă vara și ușor de încălzit iarna.

Despre cartierul Cățelu, Florin Biciușcă, arhitect și profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, a scris o foarte interesantă carte, „Experimentul Cățelu”, Editura Paideia, 2007. Găsim acolo o analiză a lotizarii Cățelu, dar și o poveste despre locuire, văzută din unghiul subiectiv al arhitectului care a copilărit în cartierul Cățelu. „Ideea de excepție a acestui ansamblu, găselnița genială, era acea prispă. Suficient de lată pentru a nu fi un simplu culoar funcțional, prispa nu avea doar un rol de spațiu intermediar, un tampon între înăuntru și afară, ci era coagulantul comunității. Viața oamenilor gravita în jurul acestei prispe. Pe lîngă tinerele soții, pe care mentalitatea familiei și copiii mici care le țineau acasă (în ciuda activiștilor politici de a contribui și ele activ la propășirea patriei), roiau bunicile și femeile cu o mai mare experiență de viață, pregătite oricînd să ofere un sfat înțelept”, se arată în cartea amintită.

Istoria cartierului Cățelu a fost cercetată și de istoricul Răzvan Voinea. Răspunzînd, în cadrul unui interviu,

se vindecau. A devenit cunoscută sub numele de „gripa spaniolă”, deşi mulţi cred că apăruse deja în rîndul armatelor combatante, probabil în taberele din America unde se adunau soldaţii înainte de a fi trimişi în Europa, dar vestea a fost ascunsă, pentru că i-ar fi fost de folos inamicului. În Spania, stat neutru, asemenea consideraţii nu erau importante. Cert este că în primăvara anului 1918, o epidemie de gripă a izbucnit la Fort Riley, în statul Kansas, a ucis 46 de oameni şi a îmbolnăvit alţi 1.000, iar în curînd boala se răspîndea la scară mult prea largă pentru a mai fi trecută sub tăcere. În luna mai, timp de 12 zile, în marea flotă britanică peste 10.000 de oameni se îmbolnăviseră şi nu au putut fi trimişi pe mare. The Times scria că „unii se simţeau cît se poate de bine şi erau capabili să-şi îndeplinească sarcinile la ora 10 dimineaţa, iar la amiază erau doborîţi”. Indiferent de unde ar fi venit boala, în curînd se făcuse simţită în Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Egipt, Austria şi Norvegia, apoi în India, China, Peru şi Costa Rica. Toate armatele de pe frontul de vest au fost afectate, iar generalul Pershing a fost avertizat că un nou efectiv de soldaţi din America nu va mai sosi, din cauza epidemiei care se dezlănţuise acolo.

Această tulpină a bolii nu era foarte agresivă: mulţi dintre bolnavi erau sleiţi de puteri, dar puţini mureau. Cu toate acestea, pînă la venirea toamnei, boala a început să ucidă tot mai multe persoane şi adeseori se transforma în pneumonii letale. Un medic a spus că pacienţii se sufocau pur şi simplu după ce încercau cu disperare să respire. Un altul a descris nefericiţii care „mureau încercînd să-şi elibereze căile respiratorii de o spumă sîngerie care le ţîşnea uneori pe nas şi gură”. Şeful inspectoratului sanitar din Manchester a vizitat mai multe şcoli şi a văzut copii care se prăbuşeau pe bănci „ca nişte flori otrăvite”. Dincolo de Atlantic, într-o tabără militară din Massachusetts, primul caz a fost diagnosticat la 12 septembrie. La mai puţin de două săptămîni după aceea, 12.604 soldaţi căzuseră bolnavi. În total, 11.000 de soldaţi americani aveau să moară de gripă pe frontul de vest şi alţi 22.000 aveau să piară fără să fi plecat măcar din America. La un moment dat,

la întrebarea „De ce este Cățelu un cartier atipic?”, acesta spune: „Cartierul Cățelu îmbină foarte bine spațiul verde cu spațiul construit, sînt indicatori urbani relevanți pentru dezvoltarea urbană care nu s-au mai respectat de atunci. Cățelu are foarte mult spațiu verde, locuri de joacă, grădini care compensează lipsa spațiului interior. Din acest punct de vedere, în alte cartiere, de exemplu în Titan, au fost construite blocuri cu apartamente care au suprafețe normale pentru standardele vremii și pentru cele de astăzi. Însă, aidoma cartierului Titan a mai fost construită jumătate de țară. De aceea, Cățelu rămîne unic”.

B365.RO

influentul inspector de sănătate publică dr. Victor Heiser (care supravieţuise inundaţiei din Johnstown) a comentat: „E mai periculos să fii soldat în Statele Unite, unde e pace, decît să fii în Franţa, în linia întîi”. Într-o tabără au fost puse la dispoziţie trenuri speciale care să ia morţii, iar cadavrele erau dispuse în şiruri lungi. Un medic spunea: „Arată mai cumplit decît orice cîmp de luptă din Franţa după bătălie”. O caracteristică bizară a acestei epidemii era faptul că, spre deosebire de majoritatea epidemiilor de gripă, în care cei mai expuşi sînt copiii mici şi oamenii foarte bătrîni, aceasta părea să-i secere mai cu seamă pe cei în floarea vîrstei. O tînără disperată din Washington, DC a sunat la compania de telecomunicaţii pentru a anunţa că doi dintre colegii ei de apartament muriseră, iar al treilea era bolnav. Dar, cînd poliţia a venit să ancheteze cazul, a găsit patru cadavre. S-a estimat că una din zece persoane din Boston s-a molipsit de gripă, iar două treimi dintre acestea au murit. The New York Times recomanda tuturor bărbaţilor care voiau să sărute o femeie să-şi acopere buzele cu o batistă. În Rio de Janeiro, un student la medicină a spus că un bărbat îl întrebase unde era staţia de tramvai, apoi căzuse mort la pămînt. La Cape Town, şase oameni au murit în timpul unei singure călătorii cu tramvaiul. În celălalt capăt al ţării, 40 de mineri erau aduşi la suprafaţă dintr-o mină de aur aflată la 915 metri adîncime din Witwatersrand, cînd, deodată, operatorul care supraveghea troliul şi-a simţit trupul scăldat într-o sudoare rece şi braţele lipsite complet de vlagă. Nu a mai reuşit să aplice frîna şi liftul s-a înfipt în roţile dinţate din partea de sus a puţului, iar 24 de mineri au murit, în urma anchetei, operatorul a fost disculpat de orice responsabilitate. La Bombay, 700 de persoane au murit într-o singură zi. Cele mai puţine decese s-au înregistrat printre paria, întrucît toată lumea se ferea de ei. În Marea Britanie, un ofiţer din armată care participa la campania pentru alegerile generale din noiembrie 1918 a ajuns într-un cătun şi a descoperit că toţi locuitorii muriseră.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

Istoria dupã 165 de ani

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE – DEZIDERAT ȘI ÎNFĂPTUIRE (2)

(urmare din pag. 1)

Pregătiri pentru alegeri

Astfel cum am văzut pînă acum în acest material dedicat Unirii Principatelor Române, nu erau suficiente deciziile și dorința poporului român în a-și hotărî singur soarta, hotărîrile importante în acest sens se luau în cancelariile europene. Trebuie să recunoaștem, în multe conjuncturi internaționale, unele dintre aceste hotărîri au fost benefice Principatelor, așa cum a fost cazul înființării Divanurilor (Adunărilor ad-hoc). Aceste Adunări au fost posibile datorită unei prevederi a Congresului de la Paris, din martie 1856, unde, printre altele, s-a oferit posibilitatea Principatelor să organizeze aceste alegeri în care să se exprime voința românilor din cele două țări în privința Unirii. Cum din masa de participanți la ședințele acestor Divanuri (le-am putea numi miniparlamente) făceau parte reprezentanți din toate mediile sociale, se poate înțelege că acolo era vorba de o oarecare formă a democrației, care a cunoscut, însă, multe perturbări și chiar fraude la urne. Cînd vorbim de abateri ne referim la Moldova, unde caimacamul Vogoride, aflat în fruntea grupului care se exprima împotriva Unirii, din care mai făceau parte Nicolae Istrate, Gh. Asachi, Costache Negruzzi (speriați de „decăderea” Moldovei odată cu unirea ei cu Muntenia și mutarea capitalei la București), a falsificat scrutinul. Susținut de puterile potrivnice unirii, Nicolae Vogoride a falsificat rezultatul alegerilor pentru Divanul ad-hoc din Moldova, dar a fost descoperit (culmea! – datorită propriei soții, care descoperise scrisorile ce demonstrau înlocuirea listelor, aceasta dîndu-le în vileag). Într-un Raport expediat din Constantinopol, la 9 mai 1857, de Eduardo Targioni, ministru plenipotențiar al Sardiniei în Turcia, către Luigi Carafa, director în Ministerul sard de Externe, se arăta că „Orice mijloace, chiar dintre cele dure, ca închisoarea sau bătăile, au fost folosite pînă acum de caimacamul Moldovei pentru a cenzura opiniile și manifestațiile populației din Principat în favoarea Unirii cu Valahia. Comisarii austriac și turc aprobă, ba chiar stimulează suszisele procedee; englezul, cel puțin în aparență, se abține și ia parte activă la discuții, în vreme ce comisarii Franței, Rusiei, Prusiei și Sardiniei protestează împotriva susmenționatului caimacam”. Comisari și iar comisari

În luna martie 1857 au sosit la București comisarii puterilor garante, însărcinați cu supravegherea alegerilor pentru Divanurile ad-hoc și cu informarea Conferinței de la Paris asupra stărilor de lucruri din Principate și a dorințelor poporului român. După cum se poate constata, în mai toată viața sa poporul român a trăit sub observația

unor comisari: de pe timpul romanilor, trecînd prin statutul nostru sub alte imperii, pînă la exigenții comisari sovietici de după 23 august 1944, și chiar astăzi, cînd sîntem „păziți” de noul tip de comisari, cei ai Uniunii Europene. Meditînd la această situație, ne punem întrebarea: Oare noi, singuri, nu ne putem ține pe picioare?

Ca atare, în urma scandalului iscat în Moldova din cauza mașinațiunilor caimacamului Vogoride, a fost nevoie de repetarea alegerilor, soluție hotărîtă în cadrul întîlnirii de la Osborne dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei. Iată, deci, se confirmă încă o dată ceea ce semnalam în prima parte a acestui articol, anume că, în multe etape cruciale ale premergerii sau înfăptuirii Unirii Principatelor Române, rezolvările au venit din partea statelor dominatoare (indiferent în ce sintagmă s-ar fi exprimat). Închizînd paranteza cu această constatare, știm că repetarea alegerilor din Moldova a adus cîștig de cauză Partidei naționale cînd, la 29 august 1857, au fost aleși, printre alții, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Mihail Kogălniceanu. Păcat că satisfacția oferită unioniștilor moldoveni avea să fie umbrită de o schimbare în atitudinea Franței – dispusă acum să acționeze doar pentru o unire parțială, în plan administrativ, a Principatelor – astfel cum va demonstra la Conferința de la Paris, din 1858. Ce să-i faci? S-a verificat încă o dată vechea zicală: „Mi-e milă de tine, dar de mine, mor de dor!”.

Orice am zice, chiar și scrîșnind din dinții lor de „protectori”, reprezentanții Occidentului erau nevoiți să accepte mișcarea unionistă din cele două Principate Române, astfel cum reiese și dintr-un articol din „LʼIndependence Belge”, din 9 septembrie 1857: „Iată cum se prezintă astăzi aceste alegeri care trebuiau, se spune, să probeze inconsistența mișcării unioniste. Ceea ce se admitea că ar fi opera cîtorva fanatici s-a transformat într-o mare manifestare națională și patriotică, din momentul în care voințele și-au găsit o exprimare liberă”. Unirea Principatelor Române – în pericol!

Deși se părea că vom avea destulă libertate și deschidere spre a ne exprima voința de Unire, la o analiză mai atentă a „binefacerilor” acordate de puterile garante, ieșeau la suprafață limitele între care Moldova și Muntenia aveau voie să spere la o reală Unire. Faptele erau cunoscute. Cele două Divanuri s-au întrunit la Iași și la București în toamna anului 1857, special organizate pentru ca poporul din cele două Principate să-și exprime dorințele în fața puterilor garante, dar și în fața propriei conștiințe. Totuși, demonstrînd falsitatea libertății ce ne-o acordau în ce privește alegerile, țările garante au îngustat cît au putut prerogativele Adunărilor ad-hoc,

mizînd pe un ecou artificial al populației din cele două Principate la „pomana” pe care o primeau din partea celor care, de fapt, nu doreau înfăptuirea Unirii. Reprezentanții puterilor garante vedeau în Adunările ad-hoc doar niște simple întruniri consultative prin care poporul român să-și exprime o serie de deziderate de ordin administrativ. Nefiind de acord cu constrîngerile preconizate de puterile garante, fruntașii unioniști au stabilit obiective mult mai îndrăznețe și mai folositoare pentru cele două Principate, venind cu conceptul care punea accentul pe zona practică a acestor Adunări – aceea de a lua hotărîri, nu doar de a exprima deziderate. Deși reprezentativitatea delegaților în aceste foruri n-a fost cea normală (unele clase și pături sociale erau reprezentate într-o notă disproporționată în ceea ce privește masa mare de alegători și numărul mic de delegați în Divan), cele două Adunări au consemnat un succes al Partidei naționale din fiecare Principat, dezbaterile fiind inedite întrucît au abordat, de pildă, în afara Unirii, și probleme privind crearea statului național și a altor situații menite să îmbrace o sferă largă de aspecte apte pentru a fi aplicate în viitoarele probleme de guvernare.

Desfășurate sub atenta și vigilenta supraveghere a comisarilor marilor puteri, alegerile din cele două Divanuri au convins (sau, ca să fim corecți – ar fi trebuit să convingă) autoritățile europene de mersul fără întoarcere al celor două Principate Române – avînd o unică direcție – Unirea. De fapt, chiar presa din acele țări a exprimat o realitate care nu mai putea fi pusă sub obroc, trecută cu vederea sau interpretată în altă cheie decît cea a Unirii Principatelor, astfel cum conchidea și „Messager du Midi” (6 noiembrie 1857): „Cu toate intrigile, voința națională s-a manifestat”. S-a manifestat, s-a manifestat, dar, stați să vedeți unele reacții europene, care dau peste cap concluzia publicației franceze!

Din perspectiva introdusă mai sus, lupta pentru Unire era departe de a fi încheiată. Luînd la cunoștință despre hotărîrile Adunărilor ad-hoc, marile puteri s-au reunit la Paris, la 10 mai 1858, reuniune ce avea să se încheie tocmai pe 7 august 1858 (atît de mult le-au dat de furcă Divanurile din Principatele Române!). Ca și altă dată, reuniunea a fost scena unor înfruntări între susținătorii și adversarii Unirii, și, ca de obicei, protagoniștii au fost aceiași: Franța, Rusia, Prusia și Sardinia – de partea Unirii, Turcia și Austria – împotrivă; Anglia se plasa pe o poziție mai degrabă lipită de-a adversarilor Unirii decît de tabăra cealaltă. Analizate, ultimele trei țări păreau greu, dacă nu imposibil de clintit din malefica lor atitudine. Turcia, de pildă, era decisă „a combate hotărîrile așa-zis naționale ale respectivelor Adunări”, arătînd că nici nu se putea aștepta la un alt rezultat din partea unor foruri „la care au participat cu atîta ardoare acei oameni pătrunși de ideile care erau pe punctul de a răsturana întreaga Europă în anul 1848”. Cealaltă țară care era împotrivă, Austria, „urmează din toate puterile planurile

Suveranii Europei în timpul Congresului de la Paris, 1856

Porții”. Anglia, după respingerea în Parlament a moțiunii Gladstone, pentru acceptarea hotărîrii Adunărilor din Principatele Române, dovedise care era, de facto, poziția ei față de Unire.

Hotărîrile adoptate la Paris, cuprinse în Convenția semnată la 7/19 august 1858, constituiau un compromis între pozițiile divergente ale marilor puteri, cu privire la soarta celor două Principate Române. Convenția nesocotea cu bună știință voința exprimată de popor în cele două Adunări ad-hoc, concepînd o unire hibridă, într-un stat denumit Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei, cu doi domnitori (excluzîndu-se aducerea unui domnitor străin), cu două guverne, două parlamente, două capitale –cu totul și cu totul altceva decît așteptau românii să le fie confirmat, dar nu dăruit de forul internațional. Cele două Principate Române, stabilite prin hotărîrile poporului să formeze un tot unitar, cu perspectiva imediată a unui stat unitar și național, iată că acum primeau o altfel de „porție” de la masa bogaților. Rămîneau tot separate de Milcov (dar cu o comisie centrală la Focșani) și, ceea ce era destul de grav pentru viitorul nostru, și răzbătea chiar din articolul 1 al Convenției amintite, rămîneau tot sub jugul otoman: „Principatele Moldaviei și Valahiei, constituite de acum înainte sub numirea de «Principatele-Unite Moldavia și Valahia», rămînu puse sub suzeranitatea M.S. Sultanului”. Și, ca să fie clară problema cine ne este, în continuare, „șeful”, articolul 8 stipulează că: „Principatele vor da Curții Suzerane un tributu anualu a cărui sumă rămîne hotărîtă la țifra de un milion cinci sute de mii lei pentru Moldovia și la tifra de două milioane cinci sute de mii de lei pentru Valachia”.

Desigur, factorii politici din Principate, masa largă a poporului au primit cu dezamăgire aceste hotărîri în care vedeau denaturarea programelor care au stat la baza lucrărilor celor două Adunări ad-hoc și, mai mult, punerea în pericol a marelui deziderat unionost, cel pentru care se purtaseră lupte politice în ultimii ani. Ceea ce s-a întîmplat însă, a fost în favoarea Unirii – repede dezamăgirea s-a transformat în ambiția și în curajul de a lupta pentru îndeplinirea hotărîrilor Adunărilor ad-hoc, cu finalizarea pe obiectivul Unirii reale, politice și administrative. De fapt, aceasta era singura soluție viabilă – cea venită din interior – pentru că, din afară,chiar de la capete încoronate, primeam regrete, chiar și de la Franța, în contextul în care, de multe ori, aceasta s-a situat în prima linie pentru respectarea hotărîrilor românilor. Acum însă, cînd Convenția din capitala Franței devenise realitate, chiar împăratul Napoleon al III-lea, în mesajul adresat Parlamentului francez, cu prilejul deschiderii lucrărilor, din 15/27 ianuarie 1859, spunea: „Reconstruirea Principatelor Dunărene nu s-a putut termina decît după numeroase anevoințe, care au adus vătămare deplinei îndestulări a dorințelor celor mai legitime”.

Mulțumim de condoleanțe!

Astfel cum ne apare în documentele vremii, ultimul act nu era jucat. Toată floarea unioniștilor din cele două Principate, cărora li se alăturau și oameni de rînd, conștienți de momentul pe care nu aveau dreptul să-l piardă, au jucat pe cartea cîștigătoare: aplicarea Convenției de la Paris, în limitele acesteia, dar în viziunea înfăptuirii Unirii. Atitudinea fermă a românilor era reflectată și de presa europeană, care luase pulsul de la București și de la Iași, ajungînd la concluzia, așa cum făcea „Times” cînd scria că „noile puteri care vor funcționa în cele două provincii vor putea să realizeze, atunci cînd vor voi, Unirea pe care Conferința de la Paris a refuzat să o consacre”. După cum se va vedea, ziarul englez a avut mare dreptate!

Triumful

De data aceasta lupta politică se va da în interioriul Principatelor. Mă refer aici la activitatea pentru organizarea Adunărilor elective, în cele două Principate, și la desemnarea candidaților pentru alegerea domnitorului, de asemenea, separat, în fiecare Principat. Pentru că Istoria (cu faptele ei) nu ne dă voie să divagăm (mai ales într-un asemenea caz), trebuie să arătăm că, în cele două operații de mai sus au avut loc incidente și confruntări (nu doar politice), care confirmă existența, în continuare, a divergențelor dintre Partida națională și cea conservatoare. Exemple concrete. La București, căimăcămia, susținătoare a lui Gheorghe Bibescu, a suprimat libertatea presei, a intezis adunările publice, a destituit funcționarii publici care simpatizau cu Partida națională, încercînd limitarea dreptului de vot, asigurînd astfel succesul conservatorilor.

Și în Moldova, deși la o scară mai mică, s-au semanalat anumite incidente, generate, în special, de comisarul otoman, Alif Bei, și de cel austriac, Godel Lannoy –problemă rezolvată prin atitudinea intransigentă a lui Anastase Panu și a lui Vasile Sturdza – reprezentanți ai Partidei naționale în noua căimăcămie, formată în vederea pregătirii Adunării elective.

Așa cum se știe, Moldova a fost prima care și-a ales domnitorul. Deși, pe lista oficială erau mai mulți candidați, ambele tabere au ajuns la un numitor comun, propunîndu-l pe Alexandru Ioan Cuza, în vărstă de 39 de ani, fost pîrcălab de Covurlui, om al mișcării unioniste, colonel, locțiitor al comandantului armatei moldovene, membru al Adunării ad-hoc. În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea electivă de la Iași a ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul Partidei naționale, realizîndu-se, astfel,primul pas spre unirea mult visată. Astfel cum consemnează presa vremii, pentru mai multe zile Iașul a devenit scena exprimării bucuriei oamenilor, în fața palatului domnesc manifestînd 10.000 de moldoveni, cu lozinci adecvate și cu o mare revărsare de entuziasm. Alegerile de la București s-au desfășurat cu ceva complicații la început cînd, cu ajutorul căimăcămiei, conservatorii dețineau majoritatea mandatelor. Dînduși seama de consecințe, fruntașii Partidei naționale au apelat la masele de oameni care doreau unirea. Astfel, în urma unei mobilizări active, la data în care Adunarea electivă și-a început lucrările (22 ianuarie), mii de oameni au înconjurat clădirea, mulți pătrunzînd și în curte. După două zile de dezbateri și confruntări între populație și armată, s-a ajuns la un compromis, acela ca fiecare parte să renunțe la a mai prezenta un candidat propriu. Întruniți la hotelul „Concordia”, delegații Partidei naționale au pronunțat – deși cu o doză de scepticism – numele lui Alexandru Ioan Cuza

În mare secret, a doua zi, la deschiderea dezbaterilor Adunării elective, un reprezentant al Partidei naționale a nunțat propunerea „bombă” – Alexandra Ioan Cuza (alesul Moldovei), această opțiune fiind în concordanță cu idealul poporului, acest fapt nu încălca nici prevederile Convenției de la Paris, întrucît nu era vorba de o unire politico-administrativă, ci de o unire personală. (Aici trebuie să recunoaștem șmecheria românească în a escamota hotărîrea forului european de a alege domn separat în fiecare Principat!) În aceste condiții, cu majoritate de voturi, Cuza a fost proclamat domn și în Țara Românească. Reacția poporului, cînd a ajuns vestea în stradă, a fost magnifică, cuprinzînd și Moldova, care s-a alăturat în marea Horă a Unirii, în care – dacă s-ar fi putut – s-ar fi prins întrega nație. Consulii marilor puteri au fost și ei martorii acestei duble alegeri de domn în Principatele Române, ceea ce i-a făcut să consemneze, precum cel englez (R.G.Colquhuon): „Rezultatul a fost primit cu aclamații de entuziasm și urale puternice. Orașul era luminat. Marea bucurie populară a urmat unui sentiment de extremă tensiune sub care au stat cu toții în ultimele trei zile”; chiar și consulul celui mai aprig dușman al Unirii – Austria, austriacul Karl Eder, relata către Viena: „Deodată apărură deputații, unii vărsînd lacrimi, alții, cărora nu le era dat să-și exprime emoția prin lacrimi, căutau să arate prin gesturi că erau mișcați. Cădeau unii în brațele altora, plîngeau în suspine, toate dezbinările păreau uitate”.

Astfel a devenit ziua de 24 ianuarie 1859 piatra de hotar a viitorului stat unitar România, împlinit și mai plenar la 1 Decembrie 1918 prin Marea Unire de la Alba Iulia. Deocamdată, însă, asupra entuziasmului generat de ziua stelară – 24 ianuarie 1859 – se îngrămădeau norii amenințători ai unei Europe care rămăsese oripilată de actul curajos și patriotic al românilor.

Pericolul unei răsturnări de situație În timp ce un ziar francez („Journal des Débats”) comenta astfel Unirea, punînd paie pe foc la ceea ce avea să urmeze: „Trebuie să recunoaștem că această dublă alegere este un mare pas către Unirea completă a Principatelor. Românii fac prin ei înșiși și fără a consulta Europa ceea ce cred că trebuie să facă”, la București și Iași s-au ascuțit temerile în legătură cu lupta pentru consacrarea oficială a Unirii din partea puterii suzerane (Turcia) și a puterilor garante. În principal, poporul, diplomația românească și domnitorul trebuiau să contracareze atitudinea potrivnică a Turciei și Austriei, ca și șovăiala Angliei. Și, astfel cum am citit

în documentele din arhivă, nu era de glumit sau de ignorat pericolul ce se profila la orizont. Cum să califici reacția Porții după ce, pe malul Bosforului a explodat stupefacția: „Știrea alegerii domnitorului Moldovei ca domnitor al Valahiei a confundat Poarta și diplomația ei în stupoare”? De altfel, Poarta a dat repede drumul la un protest oficial, în care reclama violarea Convenției de la Paris din 1858. Deranjată de situația din Principate, Turcia vedea în aceasta și un precedent periculos, ce ar încuraja Serbia și alte provincii sub tutela Porții, să încerce emanciparea, putînd deschide astfel calea prăbușirii imperiului. În acest cadru cu multe semne de întrebare, s-a pus în discuție însăși legitimitatea actului Unirii, în raport cu prevederile Convenției de la Paris. La toate acestea s-au mai adăugat și știrile despre ecoul Unirii la românii din Transilvania, astfel cum era informată Viena: „În Transilvania au loc acum agitații și tulburări românești; în rîndul tinerilor a apărut ideea restabilirii unui mare Imperiu daco-roman, mai cu seamă după Unirea Valahiei cu Moldova”. Cuza însă n-a dezarmat. Militar de carieră, după ce a trimis în capitalele europene ambasadori pricepuți și devotați Unirii (Vasile Alecsandri, Dumitru Brătianu, Ștefan Golescu, Ion Bălăceanu, Costache Negri), a dat următorul răspuns, în cauză: „Dacă Poarta va îndrăzni să refuze învestitura, românii vor respinge autoritatea ei și, de la primul pînă la ultimul, își vor apăra drepturile pînă la capăt”, completînd: „Vom rezista pînă la ultimul om și dacă vom fi învinși vom demonstra Europei că nu ne lipsește conștiința datoriei”. În siajul acestor aspecte și altor manifestări „colaterale”, cum a fost intrarea triumfală a lui Cuza în București, la 8 februarie 1859, unde se apreciază la 100.000 numărul românilor care au însoțit cortegiul, s-a desfășurat la Paris o nouă Conferință a marilor puteri (27 martie-25 august 1859), la care s-a ajuns la recunoașterea dublei alegeri, soluție acceptată („de voie, de nevoie”) și de Poartă. Dar, pericolul nu trecuse, deși Cuza, vizitînd în septembrie 1860 Constantinopolul, a avut curajul să-i înfrunte pe turci chiar la ei acasă, cînd a afirmat (referitor la Convenția din 1858), „ca fiind irealizabilă executarea în întregime și ad literam a acestui act”.

O altă Conferință, de data acesta a ambasadorilor marilor puteri la Constantinopol, inaugurată la 13 septembrie 1861, a fost nevoită să acorde consacrarea internațională Unirii realizate de români. În sfîrșit, la 20 noiembrie 1861, a fost emis Firmanul Porții privind recunoașterea Unirii (atenție!) doar pe timpul domniei lui A.I.Cuza. Totuși. Era o victorie. Pe acest principiu a putut rosti Cuza, la 3 decembrie 1861, cunoscutul mesaj la deschiderea sesiunii Camerelor legislative, în care erau cuprinse istoricile cuvinte: „Înalta Poartă, precum și toate puterile garante au aderat la Unirea Principatelor”, continuate de un avertisment dat Europei: „Unirea va fi așa precum România o va simți și o va dori”.

Cronologic, mai semnalăm două evenimente cruciale pentru finalizarea pozitivă a epopeii Unirii Principatelor: Domnitorul a elaborat și a pus în vigoare (fără acordul prealabil al marilor puteri și al Curții) Statutul dezvoltator al Convenției de la Paris, din 7 august 1858, act aprobat prin plebiscit popular, în 14 mai 1864; acest document a primit consacrarea oficială din partea marilor puteri prin Protocolul Conferinței ambasadorilor acestora de la 14 iunie 1864 din capitala Imperiului Otoman, ceea ce a consacrat deplina autonomie a noului stat apărut pe harta Europei – România.

Cred că ar fi bine ca, din toată această „poveste”, într-o vreme de instabilitate politică pe continent și în lume, să rămînem măcar cu sintagma domnitorului Alexandru Ioan Cuza: „UNIREA VA FI AȘA PRECUM ROMÂNIA O VA SIMȚI ȘI O VA CERE” ... Sfîrșit

Hotelul Concordia a cunoscut apogeul în decadele 35 și 60 din Secolul al XIX-lea

Drama generalilor români

Athanase Trincu – învingător prin omenie (II)

...omul... (2)

Entuziasmat de acţiunea românească din 23 august 1944 şi mîhnit de drama pe care o trăia în octombrie 1944, generalul Trincu consemna cu amărăciune: „Trăind visul meu, aevea, m-am pomenit în puşcărie. În cele şase luni de prevenţie, încerc să-mi amintesc vreo vină. Nu o aflu! Hotărît, nu! O spune generalul, o spune omul, o spune şeful de familie pe nedrept înlăcrămată!“. E lesne de înţeles ce era în sufletul său atunci cînd scria: „Astăzi, în loc să mă bucur de timpurile noi, aşteptate de mine, întrevăzute de mine, sînt oprimat fie dintr-o uneltire a unui vinovat care vrea să-şi puie un înlocuitor în puşcărie, fie din întîrzierile inerente birocratismului juridic. Aştept cu încredere instruirea mea, convins că adevărul va fi stabilit“

La această concluzie au ajuns şi cei care au analizat activitatea generalului arestat: „Din cele de mai sus – preciza un raport al acestora – nu rezultă vinovăţia generalului Trincu, ci dimpotrivă, ies în evidenţă ideile sale de largă democraţie, idei pe care a reuşit să le înfăptuiască cu riscul carierei și chiar al vieţii sale, sub un regim ce înfiera democraţia... Cu credinţa fermă în izbînda spiritului de echitate, onoare şi dreptate, desigur că se va ajunge la stabilirea completei nevinovăţii a generalului Trincu, eliberîndu-l şi reabilitîndu-l în faţa opiniei publice şi a armatei“.

...şi Comisia Aliată de Control

Cum se ajunsese atunci la arestarea generalului?

Explicaţia ne-o oferă chiar ministrul de război de atunci, generalul Mihail Racoviţă, într-o declaraţie pe care a facut-o în faţa Tribunalului Poporului, în ziua de 31 iulie 1945, în calitate de martor: „În Consiliul de Miniştri, care s-a ţinut în cursul lunii octombrie 1944, domnul general Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, a adus la cunoştinţa Consiliului trei liste nominale trimise domniei-sale de către Comisia sovietică pentru aplicarea armistiţiului, în care se cerea arestarea ofiţerilor și persoanelor prevăzute în acele liste. Printre cei prevăzuţi se găseau şi domnii generali Trincu Athanase, Alexandru Nasta şi Korne Radu. Consiliul de Miniştri a aprobat arestarea celor prevăzuţi în listele indicate mai sus şi pe baza acestei aprobări domnul general Sănătescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, mi-a dat Ordinul nr. 659, Cabinet, secret, din 19 octombrie 1944 pentru ca în calitate de ministru de război să pun la dispoziţia Ministerului de război şi să dispun arestarea celor prevăzuţi în listele arătate. Pe baza acestui ordin, am dispus arestarea prin primul procuror al Curţii de Casare şi de justiţie militară“.

De nevinovăţia generalului Trincu s-a convins imediat și conducerea Marelui Stat Major, în fruntea căruia venise însuşi generalul C. Sănătescu, fostul prim-ministru. În noua sa calitate, generalul

Sănătescu îl informa la 1 decembrie 1944 pe generalul Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control în România, că „generalul de divizie Trincu Athanase este un ofiţer de nădejde, hotărît şi muncitor. Starea sănătăţii lui nu i-a îngăduit să aibă o activitate de război îndelungată. Totuşi, în toate comenzile şi însărcinările avute a lucrat corect, cu omenie şi în cel mai înalt spirit de dreptate. Este un comandant iubit de ofiţeri şi soldaţi“. Şeful Marelui Stat Major ruga autoritatea sovietică să analizeze dacă nu era cazul să redea libertatea celui arestat, precizînd, la 16 ianuarie 1945, că activitatea sa „nu se poate încadra în nici o categorie care ar putea justifica luarea de măsuri penale“ împotriva lui. Generalul C. Sănătescu asi gura Comisia Aliată de Control că „Marele Stat Major este convins că generalul Trincu Athanase nu s-a putut face vinovat de vreun act de neomenie sau de incorectitudine şi că merită încrederea de a fi utilizat la conducerea unui comandament de etape, unde poate aduce reale servicii în lupta contra Germaniei“. Menţinerea lui şi a altor generali în stare de arest, afirma șeful M.St.M., – ne privează de eminentele lor servicii, fără ca să mai apară necesară nici anchetarea lor (deoarece pînă în prezent nu li s-a luat nici un interogatoriu), nici pentru siguranţa de a-i avea la dispoziţie cînd şi dacă justiţia ar cere-o. Toată cariera și corectitudinea lor nedezminţită stă chezăşie că oricînd vor putea fi găsiţi şi puşi la dispoziţia justiţiei“.

l-au cunoscut pe generalul Trincu în timpul războiului au confirmat din nou „conduita omenoasă şi înţelegătoare a lui Trincu Athanase faţă de populaţia evreiască şi ajutorul şi măsurile binevoitoare ce au fost luate de acesta în legătură cu această populaţie“. Alţi martori au subliniat „ajutorul în hrană şi alimente dat populaţiei civile de către unităţile diviziei“.

Relevante sînt intervenţiile făcute de numeroşi cetăţeni evrei. Astfel, la 23 octombrie 1944, Conrad Gruper îi scria dr. W. Filderman – preşedintele Consiliului General Evreiesc: „Ni se oferă prilejul să achităm o poliţă de recunoştinţă unui om care ne-a adus nouă, celor din Brăila, servicii deosebite în împrejurări din cele mai grele. Este vorba de domnul general Athanase Trincu“. În ianuarie 1941, preciza Conrad Gruper, avînd funcţia de comandant de garnizoană, generalul Trincu „a înăbuşit cu riscul propriei sale vieţi începutul de rebeliune legionară“. Avocatul Abramovici Cosmeanu considera „o eroare“ arestarea generalului Trincu; la 27 octombrie 1944 avocatul vorbea despre generalul Trincu ca despre „un om de ispravă şi în momente cînd orice bun român n-avea curajul de a lua apărarea evreilor năpăstuiţi, acesta a facut-o cu plăcere şi dezinteres. Evreii din Brăila și Galaţi o ştiu şi mărturia lor poate fi oricînd luată“.

În ciuda insistențelor, autorităţile sovietice nu au dat nici un răspuns; în acest context, la 19 martie 1945, prin Jurnalul nr. 427 al Consiliului de Miniştri s-a dispus urmărirea şi arestarea generalului Trincu, deşi la acea dată el se afla sub stare de arest la domiciliu, sub învinuirea că ar fi comis crime de război(?!). Avînd însă în vedere că actul de urmărire nu preciza faptele care i se imputau, că nu fuseseră înaintate nici informaţii care să arate împrejurările ce au dus la urmărirea sa penală, că la solicitările făcute nu se prezentase nici un martor care să-l încrimineze, iar cercetarea făcută nu a dovedit „a fi săvîrşit vreun fapt calificat de Legea nr. 312/1945 drept crimă de război”, Tribunalul Poporului, Cabinetul 3, a decis, prin Ordonanţa nr. 1.521 din 20 iunie 1945, semnată de acuzatorul public Mihail Popilian, „scoaterea de sub urmărire penală“ a generalului Athanase Trincu.

Se părea că totul se sfîrşise, dar la 29 iunie 1945 s-a dispus continuarea anchetei, motivîndu-se că „mai sînt puncte de cercetat şi persoane neaudiate“. Pe dosarul său fusese pusă rezoluţia: „Să se repună pe rol. Să se caute ordinea de bătaie a unităţii şi să se cerceteze întreaga activitate a bănuitului în timpul războiului“.

„Polița de recunoștință“ a fost achitată

Reluînd cercetările, Parchetul Curţii Bucureşti a ajuns la concluzia asemănătoare acelora care duseseră la clasarea dosarului. Noile declaraţii luate celor care

Cu „surprindere şi regret“ a aflat din presă despre arestarea generalului Trincu şi Segall Pascu, care a găsit de a sa „elementară datorie de conştiinţă și ca o palidă recunoştinţă“ să declare că în 1942, „numai în urma unei inspecţii a domnului general Athanase Trincu, pe atunci comandant al Pieții Bucureşti, inspecţie făcută cu toată obiectivitatea, buna credinţă, părintească bunăvoinţă și democratică înțelegere, am putut face ca hotărîrea grea ce plana asupra noastră şi a familiilor noastre să fie anulată. Prin urmare, numai intervenţia salutară a domnului general Trincu, care a pus tot sufletul şi toată influenţa sa pe lîngă cei în drept, ne-a scăpat de la moarte. Fără acest act mărinimos al domnului general Trincu, poate nu aş fi putut semna aceste rînduri“.

Solidaritatea creată în jurul persoanei generalului Athanase Trincu este de-a dreptul impresionantă. Aşa rezultă cel puţin din mărturiile amintite pînă acum şi care sînt întregite semnificativ de acest memoriu înmînat acuzatorului public al Tribunalului Poporului de către locuitorii comunei Drănic, judeţul Dolj, satul natal al generalului. Memoriul era iscălit de un „numeros grup de săteni, preoţi, învăţători și diferiţi titraţi din această comună“, ca o manifestare de „preţuire a acestui om sincer, drept, corect şi bun: generalul Trincu Athanase“. „Mult ne-am mirat noi, consătenii lui, atunci cînd am aflat despre aceasta, ştiindu-1 ce fel de om este. Nu l-am crezut și nu-l credem ca în toată viața lui să fie în stare să facă rău cuiva, indiferent de neam şi lege. Toată viaţa lui, generalul Trincu, Tache al nostru, n-a ştiut să facă decît numai bine celor cu care a venit în contact“.

În faţa acestor probe evidente, după cercetări amănunţite, în iunie 1952, Parchetul Curţii Bucureşti, Cabinetul Crime de Război, a avansat următoarea concluzie: „Din totalitatea materialului probator, despre care s-a făcut vorbire, nu s-a stabilit că Trincu Athanase ar fi comis vreo faptă care să constituie crimă de război contra păcii sau umanităţii și ca atare, de acord cu clasarea Tribunalului Poporului, precum şi cu referatul anterior făcut de tov. procuror general al R.P.R. urmează a clasa cercetările privind pe Trincu Athanase”.

Această hotărîre l-a scutit pe general de noi umiliri şi ani grei de temniţă. În luarea ei un rol important l-au jucat, desigur, declaraţiile obiective ale zecilor de martori care l-au cunoscut. O nouă confirmare a zicalei: „Bine faci, bine găseşti“. Sfîrșit

Col. dr. ALESANDRU DUȚU, FLORICA DOBRE

Soldați români intrînd în Odessa

Compostela – o mie de ani de pelerinaj (II)

„Frumoasă domnişoară, vino“...

Săgeţile cele mai ascuţite sînt îndreptate în Guide asupra bascilor şi navarrezilor: leneşi, perfizi, cruzi, certăreţi, primitivi şi sălbatici, vorbind o limbă incomprehensibilă. De altfel, problema limbii se punea în tot sejurul în Spania. În Secolul al XVIIIlea, de pildă, Guillaume Manier a adăugat povestirii lui un lexic de cîteva sute de cuvinte. Alţi autori se mulţumesc să anexeze cîteva expresii utile, unele şocante. Arnold von Harff, de pildă, dădea traducerea în limba bască a propoziţiei: „Frumoasă domnişoară, vino să te culci cu mine...“.

Durata călătoriei era variabilă: depindea de punctul de plecare, de mijloacele de transport folosite, de lungimea etapelor. Uneori povestirile menţionau recordurile de viteză.

În 1056, un grup de pelerini din Liège s-a reîntors de la Compostelle după numai 36 de zile. În 1095, arhiepiscopul de Lyon a străbătut traseul în 28 de zile. În 1153, unui episcop din Cambrai, i-au trebuit două luni și jumătate pentru a ajunge la Compostela. Mai rapizi erau pelerinii care optau pentru drumul pe mare. Ei debarcau la Corona, aproape de Compostela. Alţii, ca Jean de Touwiai, au străbătut distanța pornind de la Valenciennes în mai bine de un an.

Personajele importante veneau călare la Compostela. Altele foloseau măgarii sau alte animale. Cel puţin pe anumite etape ale drumurilor. Guide du pélerin semnalează că între Estella şi Burgos se mergea pe cai, deşi autorii mai pioşi încercau să-i convingă pe pelerini că pelerinajul căpăta o mare valoare penitenţială dacă se făcea cu piciorul. În orice caz, cel puţin pe ultimul segment al traseului, începînd de la colina de pe care se zărea pentru prima oară sanctuarul, se recomanda să se meargă pe jos. Unii pelerini mai zeloşi se preocupau serios de încălţările lor, Hermann Kunig, de pildă, nota că la poalele Pirineilor se fabricau cuie cu care şi-a garnisit pantofii înainte să se angajeze la urcarea muntelui. Amenajarea traseului spre Compostelle era considerată o lucrare pioasă prin excelenţă. În Spania, oraşul San Domingo de la Calzada păstrează amintirea călugărului Dominic, mort în 1109, care şi-a dedicat întreaga viaţă construcţiei de poduri şi îmbunătăţirii itinerarului (calzada), în sprijinul pelerinilor. În Navarra, Puente la Reina îşi trage numele de la podul care traversează rîul Arga, pod construit în veacul XI, la iniţiativa unei regine.

Cursurile de apă reprezentau în general obstacole

serioase şi preocupante. În absenţa podurilor trebuiau traversate prin vad sau pe bac. Exista pentru pelerin şi primejdia de a se rătăci. În absența hărţilor, trebuiau să apeleze la ghid sau la informaţiile furnizate de populaţia locală. Existau totuşi semnalări rudimentare: mici piramide de piatră. Jean de Tournai relatează în 1489 cît de utile i-au fost aceste piramide pe o zăpadă mare.

Le guide subliniază dificultăţile întîmpinate de călători pentru a găsi un loc de înnoptat. Mulţi se mîniau foc pentru că nu erau găzduiţi de localnici. Mai tîrziu, numeroase case primitoare au permis pelerinilor să se odihnească şi să-şi recapete forţele.

Foarte numeroase erau spitalele şi băile, construite pe traseu la iniţiativa episcopilor şi călugărilor. Spitalul din Abrac, situat la 1.360 m altitudine pe via Podensis şi construit de Adalard, viconte de Flandra,

Mormîntul Sfîntului Iacob de la Compostela

data de la sfîrşitul Secolului al XI-lea. 12 preoţi, 12 fraţi călugări, 12 doamne şi 12 cavaleri trebuiau să se consacre serviciilor pelerinilor. Un manuscris denumit Preciosa, din 1200, menţiona căldura sobelor, băile, rezervele de hrană, îngrijirile medicale, asistenţa acordată muribunzilor şi rugăciunile pentru ei. Pericolul briganzilor

Desigur că pelerinii care dispuneau de fonduri puteau poposi la hanuri. Leo de Rozmital, Arnold von Harft şi Jean de Tournai bombănesc pe seama primirii proaste, murdăriei şi hranei precare din hanurile spaniole. Pelerinii menţionau şi insecuritatea drumurilor. Raymond al II-lea, conte de Rouergue, unul dintre primii jacqueţi, a fost asasinat în anul 961 pe drumul spre Compostela. Guide du pélerin îi denunţă pe briganzii care îi prădau pe călători. Autorităţile politice din regiunile traversate elaboraseră pedepse aspre pentru cei care atacau un jacquet. Astfel, în 1226, regele Castiliei, Alfonso al IX-lea, amintea vasalilor săi ce posedau pămînturi pe drumul spre Compostelle că le este interzisă molestarea pelerinilor. Autorităţile religioase îi protejau şi ele pe pelerini: un Conciliu din 1123 prevedea excomunicarea pentru cel ce jefuia un pelerin.

Drumurile spre Santiago reprezentau o lecţie de istorie pentru jacqueţi. Ei vizitau locuri legate de mari evenimente, de expediţiile lui Carol cel Mare, mormîntul lui Roland etc. La Ronceveaux exista o cruce pentru a comemora trecerea armatelor france, obiceiul, la mijlocul veacului XII, fiind ca fiecare pelerin, după ce îşi flecta genunchiul și se ruga, să depună acolo propria cruce.

Unii specialişti atribuie traseelor spre Compostela o mare influență în domeniul artistic. Toate bisericile situate pe această rută seamănă frapant una cu cealaltă. Sînt biserici de mari dimensiuni, cu superbe capele.

S-ar putea vorbi despre rolul unificator jucat de pelerinajul la Compostela într-o Europă „cimentată“ atunci de religia creştină, proces care a incitat Consiliul Europei să facă din drumurile spre Compostelle primul itinerar cultural european. Reţeaua de drumuri spre Santiago a creat o solidă infrastructură de circulaţie, de găzduire, locuri de rugăciune şi de schimburi, dezvoltînd în acelaşi timp cultul Sfîntului Jacques.

Sfîrșit

Adaptare de F LORENTINA DOLGHIN

Pelerini pe Camino de Santiago

Uniunea Europeană

(urmare din pag. 1)

l-a căutat pe Putin și l-a găsit pe ta’su

Europa se duce de rîpă, dar din cauza lor, nu din cauza lui Trump sau a europenilor care mai au minte în cap. Au ajuns niște incompetenți cu grave probleme comportamentale, niște repetenți de care toți rîdeau cînd erau la școală să conducă milioanele de oameni normali de pe continent, și acuma, cînd li se arată discret de către alegători ștampila de vot, țipă de zici că văd dit’ai reteveiul cu care se așteaptă să fie croiți temeinic ca să le vină mintea la cap. Țipă fiindcă altceva nu sînt în stare să facă. Nu sînt bărbați, ci niște fătălăi, vorba Danei Budeanu, iar femeile care se cred mari bărbați politici tot fătălăi sînt, ceea ce ținînd cont de agenda vopsită în culorile CURcubeului de la Bruxelles, nici nu mă miră.

Odată ajunși în punctul acesta calea de urmat este aceea de a schimba lucrurile fiindcă e clar că ne ducem cu oiștea-n gard, și poate că alinierea planetelor în felul acesta ne va scăpa de tutela americană și ne va permite să o luăm de la zero clădind Uniunea Europeană pe baza statelor suverane care să colaboreze între ele economic, să creeze să producă și să fie un exemplu de democrație pentru lume prin comportament, nu prin vorbe goale și șantaj economic ca pînă acuma.

Pentru asta vom avea nevoie de alți politicieni la Bruxelles care să gîndească lucrurile în favoarea europenilor și a statelor componente, nu a lor personal sau a concurenților noștri cum au făcut pînă acuma. Bineînțeles că încercările de schimbare a unui sistem corupt care seamănă tot mai mult cu cel comunist prin felul în care se manifestă va stîrni îngrijorarea, preocuparea și spaima presei care susține faptele de pînă acum ale vremelnicilor conducători de la Bruxelles, numindu-i pe toți cei care vor ridica glasul contra lor, fasciști, naziști, extremă dreaptă, sau încercînd să-i compromită sau săi ridiculizeze, așa cum s-a întîmplat și la noi cu conducătorii răscoalei agricultorilor aflată în derulare.

În Franța, scrie Politico, fermierii care protestează, care blochează autostrăzile pentru a se face auziți, transmit plîngeri cu privire la taxele pe combustibilul tractoarelor, accesul la apă și suprareglementare. Poate vă întrebați de ce vor fi crescut taxele pe combustibilul tractoarelor?

Zelenski, un risc de securitate pentru aliați

,,Ucraina are nevoie de un guvern de uniune națională”, titra Politico.eu, în decembrie 2023. Într-un articol de opinie, Adrian Karatnycky, membru al Atlantic Council, una dintre interfețele NATO, dădea exemplul cabinetului de uniune națională format în Israel după atacurile Hamas și exemplul lui Winston Churchill, care, la începutul războiului, i-a cooptat la guvernare pe rivalul laburist Clement Athlee. Articolul poate fi interpretat ca un avertisment public adresat de aliații Ucrainei, în primul rînd Statele Unite.

În luna noiembrie 2023, The Economist arăta că, potrivit unui sondaj efectuat în Ucraina, președintele Volodimir Zelenski are o cotă de popularitate de circa 30%, în timp ce comandantul armatei ucrainene, generalul Valerii Zalujnii, are o popularitate de circa 70%. Asta în condițiile în care între cei doi exista o dispută despre mersul războiului, iscată de un interviu al lui Zalujnîi pentru aceeași revistă economică britanică.

Mandatul Radei Supreme de la Kiev s-a încheiat în luna octombrie 2023. Mandatul președintelui Zelenki se va încheia în luna mai 2024. Constituția interzice organizarea alegerilor pe timp de război și sub legea marțială, care este prelungită constant de președintele Zelenski. Articolul publicat de Politico.eu sugerează că un guvern de uniune națională ar putea compensa deficitul democratic creat de aceasta situație.

Apoi, este amintit episodul în care fostului președinte Petro Poroșenko i s-a interzis să părăsească Ucraina pentru o vizită în Polonia, acolo unde ar fi urmat să se întîlnească cu premierul ungar Viktor Orban, considerat la Kiev un intermediar al lui Vladimir Putin. Este important de amintit și situația fostului consilier prezidențial Oleksii Arestovici, pînă acum singurul politician ucrainean care a anunțat că va candida împotriva lui Zelenski – acesta se află în ,,exil autoimpus” în Statele Unite, de teamă că în Ucraina ar putea fi eliminat de regim. Sînt argumente pe care rivalii lui Zelenski (mediatizați de presa occidentală) le folosesc pentru a arăta că regimul de le Kiev devine autoritar și total refractar în ce privește negocierea

Fiindcă au renunțat la combustibilul rusesc pentru care plăteau mărgele de sticlă, oglinzi și alte mărunțișuri, fără să aibă ce pune în loc pentru că nu i-a interesat, deși ar fi trebui să impună sancțiunile astea încă din 2014 cînd a fost luată Crimeea și s-au făcut că nu văd.

Protestele franceze fac ecou demonstrațiilor din Europa din ultimele săptămîni, în special în Germania, Polonia și România. Deși nemulțumirile locale variază, cauza principală a acestor proteste se află în politica UE, a spus Arnaud Rousseau, președintele principalului sindicat al fermierilor francezi FNSEA. Rousseau, într-un interviu radio, a criticat „politica europeană de neînțeles“ și a spus că strategia Comisiei Europene de a face agricultura mai ecologică afectează creșterea economică în sectorul agricol.

Politica UE omoară agricultura europeană fiindcă niște debili sau niște „jmecheri“, vor să facă buzunarul gros pe spinarea proștilor (adică a noastră) și au senzația că dacă ei renunță la combustibilul solid, stau la 16 grade Celsius iarna în case, conduc mașini electrice și aruncă cu ulei pe tablouri, problema climatică va dispărea la nivel global! Cam cît de pierdute să ai mințile pentru a crede că dacă UE, un nimic la nivelul planetei, face asta, iar celelalte țări poluează atmosfera ca și pînă acum, lucrurile se vor rezolva? Uite atît de pierdute. La noi, principala problemă o reprezintă politica de neînțeles a UE, cum a zis francezul, față de războiul din Ucraina, mai exact față de tranzitul și comercializarea cerealelor acestei țări, neconforme cu regulile europene pe teritoriul Uniunii, ceea ce scade prețul cerealelor noastre pe care țăranii noștri, ai Poloniei sau Ungariei s-au chinuit să le încadreze în standardele cerute de Bruxelles pentru ca acum să-și vadă eforturile aruncate la gunoi.

Între timp, Attal, la fel ca și PM-ul nostru, a promis că se va asigura că fermierilor li se plătește „partea echitabilă“ în calitate de producători de alimente și a spus că guvernul său va căuta răspunsuri pentru ca fermierii să nu fie neputincioși în fața restricțiilor de mediu, inclusiv a noilor reguli privind utilizarea pesticidelor. „De la alegerile lui Macron din 2017, guvernul a fost întotdeauna alături de fermieri în timpul crizelor“, a spus el, adăugînd că guvernul său va căuta modalități de a elimina obstacolele administrative. Nu ar fi mai bine să renunțați voi la restricțiile de mediu absolut

cu Rusia. Pe fondul acestei situații politice interne au apărut speculații că președintele Zelenski va încerca să se debaraseze de cel mai mare rival, generalul Zalujnîi, care ar urma să fie înlocuit la conducerea armatei de mai tînărul Kirilo Budanov, șeful spionajului militar, cu viziuni mult mai apropiate de cele radicale ale președintelui Zelenski și omul care se află în spatele campaniei de atacuri asupra țintelor de pe teritoriul Rusiei. Pentru a face această mișcare foarte delicată, avînd în vedere popularitatea lui Zalujnîi, președintele are nevoie de argumente foarte solide. Înfrîngerile suferite de armata ucraineană la Avdiivka ar putea servi în acest scop. Recenta prăbușire a unui avion al armatei ruse care transporta prizonieri de război ucraineni (pusă de Moscova pe seama sistemelor Patriot din Ucraina) poate fi o altă bună justificare pentru îndepărtarea lui Zalujnîi.

,,Zelenski are nevoie de oameni loiali în jurul lui, pe măsură ce situația devine mai precară. Aliații americani și europeni, care încă spun că vor să-i ofere arme si ajutor financiar, înțeleg că Ucraina nu poate rezista presiunii militare a Rusiei. De aceea Europa este acum panicată, iar Washingtonul caută o nouă abordare”, scrie Stephen Bryen, fost adjunct al subsecretarului Pentagonului în perioada 1981-1988. ,,Noua politică a Ucrainei s-a conturat în ultimele luni. Este croită după realitatea că pierde războiul și că guvernul ar trebui să se retragă de la Kiev. Fundamentul acestei politici este ca Budanov să aibă control total, iar guvernul să se mute în vestul țării, probabil la Lvov. La nivel operațional, această politică ar presupune asasinate, bombardamente și alte mijloace de lovi armata rusă”, scrie Bryen, care sugerează că ar putea fi întreprinse chiar și operațiuni sub drapel fals împotriva facilităților nucleare din Ucraina.

În aceste condiții, guvernul SUA ar avea trei priorități.

1. Să ceară în continuare bani Congresului pentru a continua războiul in Ucraina, un lucru greu de obținut în condițiile în care Ucraina se prăbușește. Exista însă și o varianta de „damage control” pentru administrația Biden – acuzarea Congresului și a Partidului Repubican pentru pierderea Ucrainei.

2. Menținerea în funcție a unui guvern pro-occidental al Ucrainei, chiar dacă acesta nu va fi la Kiev. Stephen

cretine pe care le promovați de atîția ani, sau și mai bine la demnitățile pe care le ocupați în mod nemeritat?

Macron a fost zguduit de nemulțumirea rurală franceză, a raportat POLITICO săptămîna trecută, temîndu-se că extrema dreaptă va valorifica situația și va bracona o bază de alegători care l-a susținut în mare parte pe președinte de cînd a fost ales pentru prima dată. Președinția franceză le-a cerut reprezentanților statului să se întîlnească cu fermierii, în timp ce membrii-cheie ai cabinetului au încercat să liniștească situația, lansînd atacuri împotriva extremei drepte. Ăștia au o obsesie cu extrema dreaptă deși habar nu au ce e aia. Pentru ei oricine nu e de acord cu ei e de extremă dreapta, adică egalul asasinilor naziști din Germania lui Hitler. V-am zis că băieții ăștia sînt sperioși rău dar și perfizi și alunecoși mai ceva ca un șarpe.

Cu toate că sîntem cu toții în gaură, ei se încăpățînează să declare despre cum îi vor susține pe ucraineni și cum vor să le dea, fie și în rate (ați mai auzit așa ceva?), vreo 60 de miliarde de Euro ca să continue războiul cu Putin. Lăsînd la o parte faptul că războiul cu Rusia s-a pierdut anul trecut cînd Putin a înglobat în Rusia teritoriile de la est de Nipru, cine va lupta cu rușii? La propriu. Cîteva milioane de ucraineni au împînzit Europa fără vreun gînd de a se întoarce, iar cei care au rămas să sufere și să moară pare că abia așteaptă să scape de Zelenski.

Noi avem depozitele de armament goale și dacă Trump cîștigă alegerile și lasă din brațe Europa concomitent cu retragerea țării sale din NATO, se cheamă că rămînem în fundicurile goale în fața lui Putin și nu cred că e nevoie să vă spun ce ne va face rusul dacă ne mai oțărîm mult la el. E ca și cum pămpălăul găștii îl provoacă pe golanul musculos din cartier. În situația în care se află acum UE, aplicarea proverbului românesc „capul ce se pleacă sabia nu-l taie“ e mai mult decît binevenită.

Nu știu ce va mai fi pînă la alegerile europarlamentare din luna mai, dar cîteva lucruri sînt limpezi: 90% din etichetele de „extremă dreaptă“ sînt minciuni și se aplică unor mișcări suveraniste, naționaliste, conservatoare, normale; UE trebuie schimbată pe ici pe colo și anume prin punctele esențiale, ca să citez din clasici; la alegerile europarlamentare trebuie să mergem la vot și să votăm acele partide care vor face parte din Grupul Conservatorilor Europeni ca să le mai punem frînă celor care ne-au făcut cunoștință cu ta’su lui Putin, deși nu ne doream.

Bryen consideră că serviciile secrete americane lucrează intens în acest moment pentru a împiedica prăbușirea politică a Ucrainei, în special pe fondul unei posibile noi mobilizări, care se poate lovi de opoziția cetățenilor.

3. SUA trebuie să împiedice reapropierea Europei de Rusia. ,,Dacă rușii vor putea instala un guvern favorabil la Kiev, europenii vor trebui să găsească o soluție de conviețuire cu Moscova. Actorul-cheie este Germania. Actualul guvern de la Berlin nu va discuta cu Rusia, însă pot apărea schimbări. Dacă Ucraina va cădea, Germania va trebui să-și modifice politica. Cel mai simplu mod este ca Berlinul să acuze SUA, de exemplu, pentru sabotarea conductei Nord Stream. Asta poate deschide calea discuțiilor cu Putin.

Într-o analiză anterioară, la finalul lunii decembrie, același fost oficial american arata că la Washington se construiește un consens în jurul ideii că este necesară ajungerea la un acord cu Rusia. ,,Negocierea unui acord este prezentată ca politica preferată de la bun început de administrația Biden, însă adevărul este cu totul altul: administrația Biden a blocat toate încercările de a ajunge la pace cu Rusia. Biden și compania l-au susținut pe Zelenski din același motiv: Zelenski, care la începutul războiului era deschis pentru negocieri cu Rusia, a îmbrățișat total linia echipei de securitate a lui Biden și a trecut prin Parlament și o lege care îi interzice să înceapă negocieri dacă războiul nu s-a încheiat”, scrie Bryen. Volodimir Zelenski și facțiunile radicale din Ucraina au devenit un factor generator de riscuri majore pentru Statele Unite și NATO. ,,Dacă acțiunile secrete ale Washingtonului pentru a ajunge la încetarea focului nu duc la niciun rezultat, singurele opțiuni rămîn fie intrarea în război (iar asta însemna război în Europa), fie o înțelegere cu Rusia. Dacă Washingtonul dorește o înțelegere politică, aceasta nu poate fi negociată cu Zelenski. Zelenski trebuie să plece. Washingtonul ar putea ajunge la concluzia că singura soluție pentru ieșirea din scenă a lui Zelenski este o lovitură de stat, în urma căreia să vină la putere un lider politic sau militar care să dorească să se așeze la masă cu rușii”.

CĂLIN MARCHIEVICI (,,cotidianul.ro)

După moarte, oamenii vor avea posibilitatea clonării digitale

Fără să ia în considerare eventualele implicaţii etice, morale şi legale, oamenii de ştiinţă prognozează că prin jurul anului 2050 ne vom putea îmbunătăţi creierul cu accesorii IT. Moartea fizică va fi de domeniul trecutului, afirmă aceştia. Oamenii vor avea posibilitatea clonării digitale, iar clonele vor exista şi după moarte, prin consimţămînt şi acceptare în masă, putînd interacţiona cu cei vii. Ipoteza provoacă deja controverse etice majore. Un recent sondaj realizat în SUA (de unde au plecat toate relele în lume), cu privire la resurecţia digitală, arată că reacţia socială a fost una de acceptare a existenţei după moartea în lumea virtuală. Ce înseamnă, potrivit ştiinţei, o clonă digitală? Este o replică virtuală a unei persoane, creată din multitudinea de date şi imagini înmagazinate de-a lungul vieţii fizice, o hologramă cu care putem interacţiona, ca şi cum încă ar trăi. Cercetătorii merg pe premisa falsă că pentru cei care au pierdut o persoană dragă, interacţiunea cu clona persoanei pierdute ar fi o alinare. Pe de altă parte, clonarea digitală fără consimţămînt poate duce la încălcarea intimităţii prin expunerea datelor personale sau ar putea provoca haos şi manipulare telecomandată în lumea viitorului. Resurecţia digitală promite că o mare parte a creierului uman va continua să trăiască în spaţiul virtual după moartea fizică, putînd fi încărcată pe suport electronic. Înseamnă că vom putea merge la propria înmormîntare, iar creierul la hard va fi cea mai vîndută consumabilă a viitorului! Bogătaşii şi săracii cu duhul de la vîrful planetei vor avea, cum s-ar spune, creier reîncărcabil, asemenea telefonului mobil.

Apropo de sintagma „creier la hard“, într-un interviu din 2012 cu scriitorul science-fiction, Alexandru Mironov, publicat în volumul „Dialoguri privilegiate“, i-am solicitat un punct de vedere cu privire la creierul uman şi la transformările viitorului care vor ţine de evoluţia speciei umane. Răspunsul domniei sale, sună ca o reală profeţie: „Cel mai mare mister al Universului este creierul uman şi aşa va rămîne, pentru multe, multe milenii. Bineînţeles, se va conecta direct la sistemele de

America e praf!

„America e praf! Statele din sud se răscoală contra administrației lui Biden, iar Obama uneltește ca să-și impună nevasta incompetentă la Casa Albă“. „Prin cenușa imperiului“ și „După mine, potopul!“, scrie, pe Facebook, analistul politic Cozmin Guşă.

America este de ieri în stare de război intern, după ce 10 state și-au declarat solidaritatea cu Texasul, trimițîndu-și Gărzile Naționale ca să sprijine revolta texanilor contra politicii de imigrație a Casei Albe. Acest gest solidar extrem, unic în istoria recentă a SUA, vine după ce Biden l-a amenințat pe guvernatorul Texasului, Greg Abbott, că va trimite trupele militare federale pentru a prelua controlul marelui stat din sudul SUA (populație de 30 de milioane și suprafață de două ori și jumătate mai mare decît cea a României).

computere şi se va «împrieteni» cu Inteligenţa Artificială (I.A.) – Raymond Kurzweiller chiar apreciază că în jur de 2040 Omul Bionic, combinaţie de protoplasmă şi I.A. va fi pieton obişnuit pe uliţele Satului Planetar“.

Odată cu punerea pe piaţă a inteligenţei artificiale, oamenii de ştiinţă susţin că economia lumii şi cele mai importante sectoare de activitate vor funcţiona fără aport uman, roboţii vor înlocui forţa de muncă, fiind capabili să genereze suficienţa traiului, iar taxele, impozitele şi creditele vor deveni istorie. Zilele trecute, la Las Vegas, tîrgul viitorului „Consumer Electronics Show 2024“, giganţii tech au prezentat cele mai avansate produse futuriste, televizoare complet transparente, P.C.-ul fără monitor, doar cu ochelari, roboţi-asistenţi bazaţi pe inteligenţa artificială şi maşini zburătoare, care solicită punerea pe piaţă în anii următori. În pofida generoaselor perspective de tip S.F., politicile drastice de decimare aplicate fiinţelor umane, războaiele, pandemiile şi sărăcia vor face ca mulţi să nu supravieţuiască momentului unor astfel de scenarii S.F. Nu e de glumit cu ipoteza creierului la hard, cu inteligenţa artificială, cu paşii repezi ai tehnologiei informaţionale, însă eu cred în continuare că omul trăieşte cu surpriza S.F. la purtător: creierul biologic, realizat de cel mai mare OM de ştiinţă al Universului: Dumnezeu În urma anilor de cercetări, studii şi experimente, viitorologii au rezultate uimitoare, unele păstrate în secret deocamdată. Pe de altă parte, nu trebuie să fii profet ca să-ţi dai seama cîte aberaţii pune pe piaţă

ştiinţa, pe lîngă descoperirile utile, şi că niciodată omenirea nu va supravieţui ca robot. Ne place să visăm, de ce nu am accepta, măcar teoretic, că vom fi colegi cu roboţii umanoizi într-un viitor apropiat. V-aţi pus întrebarea de ce încă în zonele virgine ale globului, unde progresul tehnologic (ordinator, hard, cip şi amprente digitale) nu a pătruns, nu se ştie de stres, supraponderalitate, depresie, gripă porcină, diabet, cancer, boli cardiovasculare, boli ale ficatului, tuberculoză, tiroidism, pandemii, de corupţie şi hoţie? Populaţia respectivelor zone geografice se hrăneşte cu produse naturale, neprocesate, fără aditivi toxici. Nu se spală pe dinţi cu fluor, nu au farmacii, nu iau medicamente de sinteză cu plasa, nu au lumină electrică, nu-i radiază telefoanele mobile, nu ţin cure de slăbire, nu iau viagra, nu plătesc taxe, nici impozite, nu au cuptoare cu microunde, nu au partide politice, nici presă aservită jivinelor, nu au rate la bănci, nici şomeri, nici vînzători de neam, nu trăiesc din publicitate mincinoasă. Lor nu le poţi furniza, nici pe gratis aspartam cancerigen, iniţium, uleiuri hidrogenate, nitraţi de sodiu sau vaccinuri ucigaşe. Darămite să le vorbeşti despre creier la hard, carduri de sănătate cu cip şi alte minimaşinării diabolice de monitorizat omul. Chiar dacă nivelul lor de educaţie şi de informare este scăzut, nu sînt uşor de păcălit. Ei ştiu că produsele înţesate cu aditivi nu-i vor face mai fericiţi. Fericirea lor e traiul în armonie cu natura şi cu zeii lor. Chiar şi în ţările civilizate, tot mai mulţi oameni au intrat în posesia adevărului cu privire la caracterul malefic şi criminal al maşinăriei propagandistice din industriile alimentară şi farmaceutică, care au ca scop, conform noilor politici distructive via W.E.F. - Davos 2024, reducerea populaţiei globului şi îndepărtarea de armonia cu natura şi Creatorul suprem. Monştrii din umbră născocesc tot timpul practici noi de a reduce omul la tăcere. Statisticienii raportează că vînzările de băuturi carbogazoase, de alimente modificate genetic şi cele care conţin aditivi toxici, au scăzut drastic în ultima vreme. Marile corporaţii, interesate de creşterea propriului profit în detrimentul sănătăţii omenirii, îşi retrag oştile, obligate să caute alte pieţe, slab dezvoltate, unde nu se ştie încă de faptul că superprodusele lor sînt burduşite cu maladii letale.

M

ARIA D IANA P OPESCU

Aseară Abbott, aflat într-o vizită în India, a declarat următoarele în emisiunea lui Tucker Carlson: „Ceea ce vreau să vă spun este că am stabilit precursorul a ceea ce se numește articolul IV, secțiunea 4 din Constituția Statelor Unite pentru a arăta că am fost invadați (!) și am cerut sprijinul președintelui pentru a ne proteja statul, iar acesta a refuzat de opt ori să facă acest lucru, iar acest lucru mă autorizează să declar o invazie în temeiul articolului I, secțiunea 10 din Constituție pentru a mă asigura că Texasul va putea folosi toate instrumentele din arsenalul nostru pentru a ne apăra statul“. Toată tevatura e declanșată de imigranții ilegali ce penetrează în masă granița de sud a SUA, prin benevolența administrației Biden, și are legătură cu intenția de a schimba forțat structura etnică a Americii, inclusiv în scop electoral favorabil democraților, respectiv cu traficul de droguri ce ajung și se distribuie astfel în SUA. Ce să mai poți spune despre starea actuală a Americii, cînd 10 state își unesc Gărzile Naționale contra amenințării cu trupele federale, decît că este praf?! Pe acest fond de degringoladă, Barack Obama, conducătorul de facto al SUA în mandatul lui Joe Biden, a găsit de cuviință să pună pe piață „soluția salvatoare“, anume intrarea în cursa prezidențială a incompetentei sale soții, Michelle Obama, ce-ar trebui să-l înlocuiască pe Biden la prezidențialele din noiembrie. Despre această stratagemă aiuritoare am scris încă de-

acum patru ani, dar era greu de crezut că-n starea critică a Americii de azi cineva se mai poate gîndi la așa-ceva. Și totuși, treburile se îndreaptă în această direcție, de ieri se dezbate de zor în presa americană cum va fi nominalizată Michelle în această vară, la o convenție extraordinară a democraților, unde Biden ar trebui să se retragă. Calculul lui Obama e că Trump, ce nu poate fi bătut azi de către nici un democrat, va fi eliminat din campanie (sau din viață!), republicanii vor rămîne cu impotenta Nikki Haley drept candidat, iar Michelle va putea astfel cîștiga președinția SUA, impunînd astfel un al patrulea mandat Obama, dacă considerăm că el a condus și-n mandatul Biden. Scenariul zice că imediat după alegerile din noiembrie, locatarul de la Casa Albă va uza de prerogativele sale și-l va grația pe fiul său, Hunter Biden, ce-ar putea fi condamnat în lunile următoare. Incredibil, dar adevărat!

Ceea ce prognozam în ultimii doi ani alături de colegii din Clubul de Gîndire GOLD, anume prăbușirea accelerată a Imperiului American, incluzînd războiul civil și secesiunea unor state precum Texasul, părea pentru mulți neaveniți un scenariu improbabil. Pentru noi era însă prognozabil tocmai prin prisma războiului sinucigaș amorsat de SUA în Ucraina, iar azi vedem că se întîmplă. Din păcate asta va genera și prăbușirea geopoliticii americane per ansamblu, cu perspectiva certă a intrării în vrie în lunile următoare a blocului NATO-UE, cu o competiție nebunească a statelor componente de a-și reevalua și redefini alianțele globale. Viziunea despre viitorul nostru este deci una de tipul „prin cenușa imperiului“, iar europenii, evaluînd America, își vor reaminti zicerea lui Ludovic al XV-lea (sau a amantei sale), „După mine, potopul!“.

Un punct de vedere

Dezastrul care a schimbat totul fără să schimbe nimic

Ani întregi de bunăstare, înghiţiţi de cîteva luni de recesiune – așa s-ar rezuma criza economică mondială care a început în anul 2007. În esenţa ei, cea mai mare recesiune de după perioada interbelică s-a dovedit a fi o oglindă în care nu ne place să ne privim. Cum a fost posibil ca, în interval de cîteva săptămîni, întregul sistem financiar american să ajungă pe marginea prăpastiei şi cum s-a propagat șocul atît de rapid în întreaga lume – iată întrebări al căror răspuns complet include factori economici, politici, sociali și psihologici. Această complexitate, care s-a reflectat și în impactul de proporţii, face din recenta criză economică cel mai important eveniment din punct de vedere economic al ultimului sfert de secol. Criza a oferit imaginea unui sistem economic marcat de interdependenţă, şubred în principiile lui de funcţionare.

Visul american s-a transformat…

Începutul crizei a avut rădăcini în sfîrşitul alteia. Criza dot-com, caracterizată de investiţii masive în companii online neprofitabile, intrate repede în faliment, destabilizase în 2001 economia americană. Soluţia Rezervei Federale (Fed) a fost scăderea ratei dobînzii pentru titlurile de stat la 1%, o decizie extrem de benefică pentru bănci, care puteau împrumuta bani cu o dobîndă foarte mică, mai mică decît inflaţia. Excesul de capital din Japonia, China și Orientul Mijlociu, depozitat sau investit tot în Statele Unite, a contribuit și el la decizia băncilor de a da credite chiar și celor care în mod normal nu erau consideraţi eligibili. Americanii erau dispuşi să ia credite ipotecare exorbitante, pentru că pe piaţa imobiliară preţurile caselor erau într-o creştere constantă. Iar băncile aveau bani destui şi, în cazul în care clienţii nu mai puteau plăti creditul, oricum cîştigau din vînzarea respectivelor locuinţe. În plus, comisioanele aferente unor astfel de împrumuturi nu erau de neglijat. Aşa au apărut creditele ipotecare subprime, adică mulţi bani daţi unor persoane iresponsabile sau incapabile să îi dea înapoi.

Din acest punct, mecanismul de distribuire a riscului acestor credite ipotecare subprime a devenit atît de complex, încît nici cei implicaţi nu l-au înţeles în totalitate. Comportamentul iraţional al verigilor din complicatul sistem s-a concretizat în preocuparea și, ulterior, în certitudinea fiecăreia că îndepărtase riscul, cînd, de fapt, doar îi pierduse urma. Atunci cînd americanul de rînd care luase un credit nu a mai avut cum să plătească, banca i-a luat casa. Oferta de locuinţe creștea astfel, în timp ce nu prea mai erau oameni care să le cumpere. Pentru prima dată după multă vreme, preţul caselor scădea. Şi o făcea vertiginos. Băncile aveau acum o mulţime de derivate, care nu mai valorau nici jumătate din suma cu care fuseseră achiziţionate. Pentru că nu mai aveau bani de dat şi pentru că erau şi ele datoare (se împrumutaseră ca să dea credite sau să cumpere derivate), băncile au intrat în impas: nu mai aveau cu ce să-şi plătească datoriile. Întreaga schemă le adusese în pragul colapsului.

Pe 14 septembrie 2008, vestea falimentului companiei Meryll Lynch, una dintre primele patru companii de consultanţă și servicii financiare din lume, a provocat panică în întregul sistem financiar. Rînd pe rînd, instituţiile legate prin aceste instrumente financiare riscante, adică cele mai mari bănci de investiţii, bănci comerciale și companii de asigurări, se îndreptau în aceeaşi direcţie. Erau tocmai instituţiile considerate „prea mari ca să cadă”. De teama unui colaps al sistemului, guvernul a intervenit. Nu prea mai avea ce să facă, decît să pompeze bani în instituţiile afectate. Era însă prea tîrziu: şocul fusese deja transmis peste ocean.

…în coşmarul tuturor

Ce a urmat este un studiu de caz perfect pentru interdependenţa din sistemul economic. Primele state afectate au fost cele europene care deţineau „active toxice”, cum au fost numite derivatele riscante: Marea Britanie, Spania, Islanda, dar şi Germania sau Belgia. Paradoxul l-au reprezentat băncile care nu deţineau active toxice şi care nu aveau legături semnificative cu sistemul bancar american, dar care au fost afectate. Joseph Stiglitz, cîştigător al Premiului Nobel pentru Ştiinţe

Economice, explica motivul acestui paradox: „Pieţele financiare sînt dependente de încredere, iar încrederea a fost erodată. Criza financiară prezentă a apărut dintr-un colaps catastrofic al încrederii”.

Din cauza lipsei de încredere, băncile europene au refuzat să se mai împrumute sau să împrumute altor bănci. Din acel moment, criza, care pînă atunci fusese doar la nivel financiar, s-a transformat într-una economică, pentru că nici companiile, nici persoanele fizice nu au mai putut lua credite uşor. Producţia, consumul şi tranzacţiile comerciale au fost limitate.

Momentul adevărului

Şi dacă tot era momentul scoaterii de sub preş a problemelor, în Europa au mai fost descoperite cîteva. Emblematic este cazul Greciei, care, în anul 2009, atinsese un deficit bugetar de aproape 16% din PIB şi o datorie publică de 130%. Într-o perioadă de creştere economică în care nimeni nu stă să verifice starea financiară şi acurateţea statisticilor, liderii greci cheltuiseră iresponsabil şi falsificaseră statisticile, aşa încît să pară că îndeplinesc standardele impuse pentru menţinerea stabilităţii monedei euro. Cînd problema a fost descoperită, pentru că moneda unică risca să fie destabilizată de incapacitatea de plată a Greciei, a fost nevoie de mai multe planuri succesive de salvare.

Alte ţări europene, printre care şi România, creaseră înainte de criză reţeta perfectă pentru recesiune: un balon speculativ imobiliar pe modelul Statelor Unite, datorii private şi publice mari, alături de măsuri economice de relaxare fiscală pe timp de creştere economică.

În ceea ce priveşte restul lumii, se spera că America Latină, Africa şi Asia vor scăpa mai uşor de contagiune, pentru că relaţiile economice nu erau atît de strînse. În Africa şi în America Latină însă, criza a fost transmisă prin bănci, care, în spaima crizei de lichidităţi, şi-au retras banii din ţările în curs de dezvoltare, generînd scăderea producţiei şi a comerţului. În Asia, deşi a avut o intensitate mai mică pentru că piaţa asiatică era suficient de mare ca să întreţină consumul, criza a fost totuși resimţită prin scăderea producţiei. La numărătoarea finală, nici o ţară nu scăpase de efectele crizei, cu o excepţie: Canada. Ce făcuse Canada să fie aproape neatinsă de criza financiară? Un sistem bancar foarte bine pus la punct, reglementat cu atenţie de stat. Dar și Canada învăţase lecţia prudenţei pe pielea ei, reformarea sistemului bancar canadian, din 1985, venise ca urmare a unei crize bancare.

Optimiştii incurabili

În mijlocul dezastrului, două mari întrebări au apărut pe buzele tuturor: „Cum de nu şi-a dat nimeni seama ce avea să urmeze?”, dar mai ales „Cum a fost posibil un asemenea dezastru în mijlocul unei înfloritoare creşteri economice?”. (…) Trebuie remarcat totuşi faptul că au fost oameni care şi-au dat seama de pericolul unei crize, dintre care cei mai faimoşi sînt Nouriel Roubini, Med Jones, Peter Schiff şi Dean Baker. Acesta din urmă anunţase încă din anul 2002 că Statele Unite au creat un balon imobiliar. În toamna anului 2006, Nouriel Roubini explica pe puncte viitoarea criză financiară şi îşi exprima convingerea că nu va rămîne doar problema Statelor Unite. De fapt, orice analist atent ar fi putut să vadă că preţurile creşteau necontrolat, fără o bază reală şi fără să păstreze corelaţia pe care o aveau de cîteva decenii cu inflaţia şi cu preţurile chiriilor. Surprinzător, această realitate evidentă a fost

neglijată chiar şi de cei mai experimentaţi din sistem.

Un răspuns mai amplu a fost oferit de psihologi, care au analizat comportamentul uman în perioadele antemergătoare mai multor tipuri de crize, nu doar celei economice. (…)

Cît despre modul în care a fost posibil ca o criză să apară chiar în timpul unei creşteri economice, răspunsul este unul mai vechi şi vine ca o confirmare a teoriei ciclului economic. Doi dintre susţinătorii de seamă ai acestei teorii au fost Karl Marx şi John Maynard Keynes, care au ajuns, separat, la concluzia că economia oscilează permanent între creştere economică şi recesiune, iar intervalul de timp la care cele două se schimbă nu poate fi determinat cu exactitate. (…) Mai sînt şi acum suficienţi economişti şi oameni de rînd care au aceleaşi „optimiste” convingeri, poate şi din cauză că nu au fost loviţi puternic de efectele crizei. Din păcate, sînt la fel de mulţi cei care au simţit pe pielea lor durerosul adevăr.

Faţa umană a crizei

„Nici într-un milion de ani nu m-aş fi gîndit că un om ca mine va ajunge să doarmă într-o maşină. Dar aici sînt şi asta e viaţa mea din ultimii patru ani”, le povestea cu amărăciune James Frangella jurnaliştilor de la Sky News Din cauza crizei, nu mai are nici locul de muncă sigur şi bine plătit, nici casa spaţioasă şi nici posibilitatea de a găsi un loc decent de muncă. Se consideră norocos că a găsit un loc în care să parcheze fără riscul de a fi amendat. Povestea lui, înmulţită cu alte patru milioane de poveşti ale unor oameni care şi-au pierdut locuinţele, doar în Statele Unite, vorbeşte despre pierderea unei case, a unui vis şi a speranţei. Din fericire, nu toţi cei care şi-au pierdut casele stau pe străzi, ca James.

Dintre toate schimbările care au apărut ca urmare a crizei economice, cea socială iese cel mai tare în evidenţă. Măsurile luate de guverne pentru a limita dezastrul i-au afectat cel mai tare pe cei care purtau cea mai mică vină. Înrăutăţirea situaţiei sociale s-a văzut cel mai clar în rata șomajului și în protestele de stradă. La nivel global, numărul șomerilor pe termen lung a crescut cu 85% de la începutul crizei, ajungînd la 202 milioane, conform unei statistici a Organizaţiei pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Cele mai grav afectate state sînt Spania și Grecia, unde peste un sfert din populaţia aptă de muncă nu își găsește slujbă. (…) Protestele nu au întîrziat să apară în Europa, primii fiind islandezii, care, la începutul anului 2009, au dat jos guvernul care gestionase prost criza. „Trădarea prin neglijenţă este tot trădare”, scandau atunci protestatarii nervoși strînși în faţa guvernului. Dintr-o ţară cu un şomaj aproape de zero, Islanda ajunsese la 500% în doar patru luni. Grecii le-au urmat islandezilor şi au fost cei mai vocali, din cauza măsurilor de austeritate foarte aspre. Eficienţa acestor măsuri s-a dovedit a fi mică sau inexistentă, în urma lor rămînînd tot şomaj ridicat, inegalitate şi sărăcie.

În faţa unui viitor tot mai sumbru, statele europene şi-au căutat un ţap ispăşitor. Germania, factor de decizie în Uniunea Europeană, a fost cea acuzată că îşi bazează prosperitatea pe împovărarea lor. Fondată sau nu, această atitudine are în spate sentimentul de neîncredere şi de pierdere a controlului la nivel de stat. Chiar dacă integrarea şi stabilitatea sînt încă scopurile afişate ale Uniunii Europene, fiecare stat a învăţat că e mai bine săşi păzească spatele. Grecia oferise o lecţie clară despre ce înseamnă pierderea controlului. (…)

O poveste cu final deschis

Recesiunea s-a încheiat de la jumătatea anului 2009, anunţa în 2010 Biroul Naţional de Cercetare Economică (NBER) din Statele Unite. Economişti şi oameni de rînd s-au agăţat de firavele creşteri ale economiei atît din Statele Unite, cît şi din Europa. Şi, pentru un timp, părea că totul merge în direcţia cea bună. Finalul lui 2014 a adus însă doar veşti rele: Japonia a intrat în recesiune, creşterile economice prevăzute nu corespund cu realitatea mult mai modestă, iar rata şomajului nu are şanse să îşi scadă în viitorul apropiat. Din ce în ce mai des, economişti şi lideri vorbesc de o a doua criză, adevărata criză. (…)

Fondul problemei a rămas însă acelaşi. Nu s-a schimbat mare lucru, pentru că, în definitiv, criza este despre noi. În ea ne-am văzut lăcomia, temerea, lipsa încrederii şi neasumarea responsabilităţii. Şi noi nu sîntem dispuşi să ne schimbăm, mai ales dacă ni se pare că pericolul a trecut. Nu trebuie uitat totuşi că cine nu învaţă nimic din istorie e condamnat să o repete.

AnDrEEA IrImIA

Doza de sãnãtate

O lume a vibrațiilor

Nu există materie în sine, ci este formată de o putere care o aduce și o transformă în particule minuscule ale sistemului solar, putere care ține totul împreună. Lumea noastră constă într-o varietate de vibrații, care se transformă în diferite forme, interferează și rezonează.

Din Antichitate sînt cunoscute legile ermetice. Șapte principii fundamentale descriu într-un mod cuprinzător lumea. Al doilea principiu ermetic spune că, așa cum este la cei mici, așa este și la cei mari. Undele scalare au fost făcute cunoscute de fizicianul Konstantin Meyl (1952). Undele electromagnetice longitudinale sînt răspîndite în natură și formează baza sistemului biologic în comunicare. În medicina energo-informațională undele scalare sînt integrate în aparatele care au la bază fizica cuantică.

Omul modern are nevoie de tratamente personalizate. Lumea în care trăim s-a modificat și se modifică în permanență, cu părțile ei bune și „NEbune”. Vedem că tot mai multe boli se cronicizează în loc să se vindece, în ciuda progresului medicinei clasice. Acest fenomen ne atestă încă o dată că individul modern are nevoie de tratamente adecvate afecțiunilor de care suferă.

Mediul înconjurător este tot mai agasant, metalele grele și pesticidele ne inundă fructele/ legumele și

O istorie a farselor (338)

„Regina asistenței sociale americane“ (2)

Nu este clar cînd a intrat pentru prima dată în lumea delincvenței, dar în jur de 1970 oraşul Chicago a pornit în căutarea ei pentru folosirea frauduloasă a cărţilor de credit furate. Bănuind că ea şi un complice cumpăraseră bunuri în valoare de peste 500.000 de dolari cu aceste cărţi de credit furate, procurorul districtual a dat-o în urmărire judiciară pentru suma de 250.000 de dolari, fără a recupera niciodată măcar un cent. Petrecînd şase luni în închisoare, dintr-o sentinţă iniţială de doi ani, şi eliberată cu condiţia să părăsească statul Illinois imediat, fără a se mai întoarce vreodată în Chicago, a fost fericită să se întoarcă la vila sa din Pasadena – dar soţul ei o părăsise, lăsînd-o cu cei opt copii, fără nici un venit.

Dorothy Mae avea nevoie de bani, urgent. Dar decît să vîndă ceva din bunurile sale, a recurs la fraudă pe scară largă în domeniul asistenţei sociale. „Nu m-am gîndit niciodată să vînd ceva, decît să obţin, şi nevoile mele s-au transformat în lăcomie“, mărturisea ea jurnaliştilor ulterior, cînd grozăvia ei a devenit cap de afiş. „Pe lîngă asta, era imposibil să renunţ la stilul meu de viaţă luxos. Ar fi fost prea jenant“. Aşadar, refuzînd să vîndă casa, automobilele Rolls-Royce, Cadillac sau Mercedes, a depus cerere pentru ajutor social, pretinzînd că singura ei rezidenţă este o baracă dărăpănată din spatele vilei, la un loc cu toţi servitorii. Datorită celor opt copii, ajutorul social a fost considerabil. La urma urmei, chiar arăta așa cum pretindea – o negresă îndesată, în zdrenţe şi cu o perucă ieftină, ruşinată că este obligată să cerşească bani de la stat.

Desigur, nici aceşti bani nu au fost îndeajuns. Gîndindu-se că oricum, majoritatea asistenţilor sociali albi sau hispanici nu ştiau să facă diferenţa între o negresă şi alta, şi dîndu-se drept Dorothy Palmer, a depus o a doua cerere la un alt birou de asistenţă socială, dînd ca adresă un apartament din mahalalele Los Angeles-ului, pe care îl deţinea. Această şarlatanie a funcţionat atît de bine încît, în curînd, Dorothy Mae depunea a şasea cerere de asistenţă socială pentru ea şi copiii ei, sub şase identităţi false. Făcînd o pauză doar în 1974 cînd s-a recăsătorit cu un director de agenţie imobiliară, John Woods, ea a mai adăugat alte şase nume false şi un total de patruzeci şi nouă de copii la portofoliul său de asigurări sociale. Certificatele de naştere în alb pentru ea şi copii le procura prin

alimentele. Apele mărilor și oceanelor sînt tot mai încărcate cu noxe toxice. De multe ori mă întreb: consumul de pește și fructe de mare este chiar atît de sănătos? Mercurul este o otravă a cărui prezență în organism duce la inflamația încheieturilor și a țesutului diferitelor organe, mai departe omul bolnav devine agresiv și arogant, lipsit de sentimente.

Aproape în toate bolile autoimune sursa principală de îmbolnăvire este infestarea organismului cu metale grele. Limfa – al doilea sistem imunitar al corpului – se încarcă, de asemenea, cu rezidurile metabolice ale corpului. În general, în cazul persoanelor cu dureri cronice și, mai ales, cu afecțiuni cronice, limfa este inflamată, sau stagneaza. Nodulii limfatici (situați îndeosebi în spatele intestinelor) se încarcă cu toxine asemenea unor filtre de cafea. Celulele sînt ,,hrănite” de terminațiile limfatice, unde, de cele mai multe ori, alimentele și toxinele se stochează. O limfă curată ne scapă de multe probleme de sănătate, ne face mai vioi și mai mobili, mai inteligenți. Mai mult, în prezent este recunoscută influența limfei în bolile neuro-degenerative precum Parkinson, demență, Alzheimer, scleroză multiplă.

Medicina energo-informațională ne pune astăzi la dispoziție terapii de echilibrare energetică la nivel de

fotocopierea originalelor şi ştergerea numelor şi datelor. După care, dactilografia noile informaţii, după caz. Avea carnete de şofer, carnete de asigurare socială şi alte documente de identificare necesare sub toate cele 12 nume false, fiecare avînd cererea depusă la alt oficiu al serviciilor sociale. Cînd a primit o vizită inopinată din partea unui asistent social la unul din apartamentele din mahala, „a împrumutat“ copiii din vecini pentru a creşte numărul de plozi. Cheltuind banii la fel de repede cum îi cîştiga, călătoriile de sfîrşit de săptămînă la Las Vegas au devenit o obişnuinţă. Noul ei soţ, care a pretins că nu ştia nimic despre această fraudă, era fericit să o ajute să cheltuiască prada – şi ani de zile s-au bucurat unul de celălalt, chiar dacă Dorothy a mai născut cinci copii – avînd acum treisprezece copii adevăraţi pe care să-i adauge în acte, la cei deja patruzeci si nouă fictivi. Schema s-a prăbuşit în 1980 cînd o prietenă aflată în vizită la vila lor a observat cecuri de la asistenţa socială rămase pe birou şi a încercat să şantajeze cuplul. Cînd cei doi soţi au refuzat să plătească, prietena i-a denunţat la poliţie. Dar pînă cînd autorităţile au sosit, Dorothy Mae dispăruse cu toţi copiii, lăsîndu-l pe John să plătească oalele sparte. Fugind în Jamaica, şi-a instalat opt dintre copii într-un apartament de 12.000 de dolari chirie lunară şi i-a înscris la o şcoală particulară. Timp de un an, în timp ce se strîngeau dovezi cu care să i se intenteze un proces prezidat de un mare juriu, nimeni nu a putut-o găsi – pînă cînd, din nou, a apărut o informaţie anonimă. Cînd Dorothy a refuzat să se întoarcă de bunăvoie în California, guvernul din Jamaica a fortat-o să se urce într-un avion cu destinaţia Miami. Întîmpinată la aeroport cu un mandat de arestare, a fost extrădată în California şi trimisă la opt ani de închisoare. Soţul ei a primit o sentinţă mai uşoară. Averea lui Woods, estimată la 2,4 milioane de dolari, a fost confiscată. În timpul celor nouă ani de zile cît a durat frauda, din 1971 pînă în 1980, Dorothy Mae Woods a primit 377.458 de dolari ca ajutor social şi o cantitate necunoscută de bonuri valorice pentru mîncare şi ajutor medical gratuit. Odată ce bunurile sale au fost confiscate, autorităţile au descoperit cecuri neîncasate de la serviciile sociale în valoare de 14.000 de dolari şi bonuri pentru hrană în valoare de 100.000 de dolari, ca şi alte beneficii medicale. Nimeni nu a mai reuşit de atunci să dea o asemenea lovitură serviciilor sociale americane. (va urma)

STUART GORDON

celulă-organ-sistem, terapii pe care nici noi, terapeuții, nu le visam în urma cu cîțiva ani. Individul are nevoie de terapii actualizate și, mai ales în afecțiunile cronice, de terapii personalizate.

Diagnosticarea energetică însoțită de buletinul de analize energetic ne arată organele dereglate din punct de vedere energetic, care s-au deconectat de la sistemul informațional al corpului, imunitatea și metabolismul. Readucerea întregului organism în echilibru previne și tratează multe probleme de sănătate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță

Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04

www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Strada

orIZonTAL: 1) Mare actor român, protagonist al filmului ,,Străzile au amintiri” (Toma) – Stradă goală!; 2) Autorul tabloului ,,Stradă în Sinaia” (Theodor) – Liric buzoian prezent în temă cu poezia ,,Străzile” (Nicolae); 3) Trestie (trans.) – România pe străzile lumii – Ultimul bănuț; 4) Ne-a lăsat cunoscutul roman ,,Strada Ancorei” (Ion) – Uliți pustii!; 5) Celebru poet chilian, autorul versurilor intitulate ,,Strada murdară” (Omar) – Ion Luican –Francisc Munteanu; 6) Ilinca Tomoroveanu – Pictor francez, autor al tablourilor ,,Strada Ravignan” și ,,Strada Mont Cenis” (Maurice); 7) Se vindeau dimineața, pe străzi, proaspăt culese – Grup lingvistic în Insulele Solomon; 8) Tabel – Roman Ileana; 9) Strada franezilor – Toma Ana – Zeitate scandinavă; 10) ,,Luceafărul” poeziei românești, autorul poeziei ,,Pe o stradă îngustă” (Mihai).

VErTICAL: 1) Colectează apa de ploaie de pe străzi; 2) Oamenii străzii – La un capăt de drum!; 3) Ochi la pîndă pe stradă – Dau din casă direct în stradă; 4) Prinse în lanț! – Vechi arabi din Spania; 5) Strada centrală! – Examene; 6) Scriitor japonez, prezent în context cu romanul ,,Strada Demonilor” (Hitoshi) – Ioana Radu – Plafonul pieței; 7) Luat din centru! – Stradă rurală; 8) Rîu în Ciad – Lei... pe uliță! – Intrare pe bulevard!; 9) Stradă (abr.; uz.) – Nelipsite din rondurile amenajate pe străzi; 10) Circulă pe străzi.

DICȚIONAR: NAD; TIOB; BIL; UOI

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,ECHIVALENȚE” 1) INATACABIL; 2) NEPASATORI; 3) ELEVATA – ON; 4) VA – ANASON; 5) IMUNA –ABIL; 6) TUR – TATICI; 7) ARATOS – DAC; 8) BI – ARIPI – I; 9) IRIS – NOTAT; 10) LEGALITATE.

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Ger mania (III)

În Secolul al XVIII-lea, corul cuprinzînd altarul înalt (din 1730) și mai tîrziu naosul (1752-1756) a fost reproiectat în stilul baroc tîrziu. Nikolaus Gottfried Stuber a proiectat noul altar inspirat de Cathedra Petri a lui Bernini în Bazilica Romană Sf. Petru și a realizat-o cu Egid Quirin Asam. Corul a fost boltit din nou de Ignaz Anton Gunetzrhainer. Johann Baptist Zimmermann a preluat partea de stucco și Nikolaus Gottfried Stuber colorarea corului. În naos, însă, atît decorațiunile cu stucco cît și frescele din fereastră rotundă și pe tavan, care arată scene din viața apostolului Petru, sînt făcute de Zimmermann.

Biserica Sf. Petru a fost distrusă în mare parte în 1944 – 1945, rămînînd doar ruina arsă a turnului și zidurile exterioare ale corului. Reconstrucția părea imposibilă. Biroul de construcții al Ordinariatului Arhiepiscopal și al Oficiului de Stat pentru Conservarea Monumentelor au furnizat inițial – și din motive financiare – doar o conservare a corului și a turnului emblematic. După sfîrșitul celui de-al II-lea Război Mondial, ruina bisericii a fost eliberată pentru demolare. Din inițiativa celor doi preoți ai parohiei Sf. Petru, Max Stritter (1937–1949) și Max Zistl (1949–1983), cardinalul Michael Faulhaber a salvat biserica. Reconstrucția a început în 1946. Datorită donațiilor cetățenilor din München „Asociația de reconstrucție Sf. Petru” a fost fondată în 1950, dar autoritățile au primit ajutoare financiare din toată lumea. Datorită sumelor donate de americani, spre exemplu, la 8 septembrie 1951, crucea a fost atașată turnului și la 28 octombrie, a avut loc o primă finalizare ceremonială a reconstrucției, comemorată de o placă amplasată salonul turnului. Trei ani mai tîrziu, pe 27 iunie 1954, cardinalul Joseph Wendel a putut inaugura altarul înalt. În acest moment, reconstrucția celei mai vechi biserici din München a fost finalizată.

Printre cele mai importante opere de artă existente în catedrală menționăm altarul înalt baroc, creat de Nikolaus Gottfried Stuber, Johann Georg Greiff și Egid Quirin Asam în anii 1730-1734. În centrul grupului central de figuri se află o figură gotică tîrzie a Sfîntului Petru, creată de Erasmus Grasser, atunci cînd interpretează scripturile. La picioarele sale sînt patru părinți ai bisericii care țin cărți închise în mîini. Tiara (triplă coroană) figurii lui Petru este o operă barocă a lui Johann Michael Ernst (1732), care poate fi îndepărtată, în mod tradițional, în timpul alegerii noului Papă. În ziua în care Papa preia funcția, tiara este pusă la loc. Figura lui Petru a făcut obiectul unei venerații speciale și este singurul element luat din altarul gotic anterior.

De aici, am decis să ne îndreptăm spre locul de

parcare al mașinii și să o luăm către Regensburg, fiindcă umbrele înserării își făceau simțită prezența pe cerul cenușiu al orașului. Regensburg ne-a întîmpinat seara, dar cu toate că eram foarte obosiți ne-am plimbat un pic prin oraș și am intrat într-un mic restaurant situat vizavi de catedrala gotică, pentru a mînca ceva și a bea o bere. Partea comică a fost că, la un moment dat, prietenul meu i-a cerut ospătăriței „două beri” în românește, ceea ce a făcut-o pe sărmana fată să exclame mirată „Was?”.

Regensburg este situat într-un cadru natural splendid, nu departe de Parcul Național Pădurea Bavareză, la confluența Dunării cu unul dintre afluenții săi. Săpăturile arheologice au indicat faptul că zona a fost intens locuită încă din Epoca Pietrei, grație condițiilor favorabile traiului, însă mult mai importante pentru noi cei, de astăzi, par a fi monumentele medievale care alcătuiesc centrul vechi al orașului, printre cele mai bine conservate din lume.

Povestea Regensburg începe cu celții, în jurul anului 500 î.Chr. În 179 d.Chr., așa cum proclamă o inscripție în marmură din „Historisches Museum”, așezarea a devenit castru roman sub numele „Castra Regina”. Poarta de intrare, Porta Praetoria, construită de romani, a rămas în orașul vechi și de cîte ori veți zări coloane uriașe încorporate în clădiri să șțiți că vedeți fragmente din vechea așezare romană. Cînd triburile bavareze au migrat în regiune în Secolul al VI-lea, ele au ocupat ceea ce mai rămăsese din castrul roman și se pare că, pornind de la denumirea sa latină, l-au numit Regensburg. În anul 739, misionari anglo-saxoni conduși de Sfîntul Bonifaciu au stabilit aici o eparhie, înainte de a coborî pe Dunăre pentru a-i converti pe păgînii din tărîmuri și mai îndepărtate.

De la începutul Secolul al VI-lea, Regensburg a fost sediu al familiei conducătoare Agilolfing, iar din 530, pentru prima jumătate a Secolului al XIII-lea, a fost capitală a Bavariei. În 1135-1146 un pod peste Dunăre, Brücke Steinerne, a fost construit și a deschis rutele comerciale internaționale între Europa de Nord și Veneția, iar acest lucru a făcut din Regensburg un oraș bogat. Carol cel Mare, primul Sfînt împărat Roman, a încorporat Regensburg-ul în imperiul său. Orașul a beneficiat de faptul că Dunărea nu era navigabilă în vestul ei și astfel autoritățile puteau să controleze comerțul care se derula între Germania și Europa Centrală. Pînă în Evul Mediu, Regensburg a devenit un centru politic, economic și intelectual. Vreme de multe secole, a fost orașul cel mai important din Germania de sud-est, slujind ca sediu al Dietei Imperiale permanente din 1663 pînă în 1806, cînd Napoleon a ordonat dezmembrarea Sfîntului Imperiu Roman.

În prezent, străvechile ziduri din Regensburg continuă să freamăte de animație. Studenții Universității ticsesc restaurantele și pub-urile, iar localnicii își fac cumpărăturile zilnice în orașul vechi, unde prăvălioarele au izbutit să se opună pătrunderii lanțurilor internaționale de magazine. Partea situată la sud de Dunăre a purtat în timpul romanilor numele de Castrum Regina (Orașul de pe rîul Regen). Dunărea constituia în acel timp granița de nord a Imperiului Roman, fapt pentru care partea orașului Regensburg situată la nord de Dunăre nu aparținea Imperiului. Localnicii au descoperit tîrziu atracția pentru oraşul vechi. Prin anii 1960, încă existau planuri pentru demolarea clădirilor istorice şi construirea unui oraş nou în locul acestora. Astăzi, toţi sînt fericiţi că nu au fost realizate aceste planuri, iar începînd cu anii 1970, oraşul vechi este întreţinut şi îngrijit, iar patrimoniul istoric este restaurat şi conservat cu grijă.

Ca în aproape nici un alt oraş din Europa Centrală, oriunde întorci privirea, ţi se oferă imaginea fantastică a istoriei de peste 2.000 de ani a oraşului. Regensburg are 1.500 de clădiri protejate, dintre care 984 formează

ansamblul „Oraşul vechi cu Stadtamhof“, declarat Patrimoniu Mondial de către UNESCO. Podul de piatră peste Dunăre, Catedrala şi Piaţa Krauterermarkt cu biserica Sf. Ion din incinta mînăstirii, Muzeul Catedralei Domschatzmuseum, casa patriciană Heuport, construită în stilul unei cetăţi, şi farmacia istorică Adler se numără printre cele mai importante construcţii-monument ale oraşului Regensburg – sînt, însă, doar o mică parte din punctele de atracţie ieşite din comun.

De la Amberger Stadel în amonte, pe Dunăre, se ajunge la piaţa de peşte Fischmarkt, la fîntîna Rolandbrunnen şi, mai departe, la Casa Memorială a astronomului Johannes Kepler. Biserica St. Ulrich, Muzeul Diecezei, fosta parohie Dompropstei, piaţa Dachau, piaţa Neupfarr, vechea piaţă de cereale Alter Kornmarkt, piaţa cărbunelui Kohlenmarkt şi piaţa Zieroldsplatz, Piaţa Primăriei Rathausplatz şi piaţa Haidplatz, Porta Praetoria şi turnurile Geschlechtertürme – printre care Turnul de Aur, cel mai înalt turn locuibil medieval, cu o înălţime de 28 de metri, la nord de Alpi –sînt alte locuri minunate, ansambluri şi clădiri, descrise doar insuficient de cuvîntul „frumos“.

Pe cît de grandios este oraşul vechi, pe atît de bogată se prezintă viaţa culturală din Regensburg. Aici se îmbină elemente tradiţionale şi moderne cu influenţe din întreaga lume: printre numeroasele spectacole de teatru şi de dans, concerte, festivaluri, expoziţii şi alte evenimente culturale, fiecare îşi va găși programul favorit. De la select şi pînă la rustic, de la muzică clasică şi pînă la cea populară, posibilităţile sînt nelimitate şi se desfăşoară în locaţii actuale, modern aranjate, într-un cadru istoric sau în aer liber. Iar pe străzile înguste şi pe străduţele oraşului vechi, nenumărate restaurante, baruri şi discoteci vă invită să încheiaţi seara într-un mod cît mai plăcut.

Numeroase magazine mai mici şi mai mari oferă o gamă largă de produse din cele mai diferite: fie pentru specialităţi internaţionale sau pentru produse de artizanat regionale, minunata stradă pietonală de primă clasă din oraşul vechi este decorul perfect pentru un shopping satisfăcător. Dar şi în afara centrului oraşului se pot face cumpărături excelente în Regensburg: în aproape fiecare cartier, gășiţi cel puţin un centru comercial mare. Pe Untere Bachgasse în centrul oraşului, în minunatul magazin Händlmaier, puteţi cumpăra şi celebrul muştar dulce de casă de la Luise Händlmaier. Nu încape nici o îndoială că acest muştar este cel mai bun din lume – cel puţin pentru fanii acestei mărci de familie tradiţionale. La fel ca şi faptul că Regensburg este una dintre cele mai bune destinaţii turistice din lume. Dacă nu chiar cea mai bună – dar acest lucru ar trebui să îl decideţi singuri. (va urma)

NICU MARIUS MARIN

Biserica Sf. Petru din München

Regensburg

Porta Praetoria

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Un an de cotitură

De multă vreme m-am retras într-o bulă de siguranță și confort din care nu am de gînd să mai ies. Ați putea crede că bula aceasta e pentru siguranța și confortul meu. Nu. E pentru cei din jurul meu. Sînt așa de revoltat de ceea ce se întîmplă în jurul meu, de minciuni, de manipulare, de abuzuri încît dacă nu aș fi prizonierul bulei mele, aș deveni un pericol pentru ceilalți. Nu, n-aș omorî pe nimeni dar aș face prăpăd pe socialmedia și nu-mi doresc.

Am jucat în filmul ăsta acum zece ani în epoca celuilalt președinte, m-am certat cu toți, i-am jignit, m-am enervat cumplit de credeam că-mi explodează capul și pentru ce? Pentru ca nimic să nu se schimbe decît la finalul mandatului și

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro

pentru ca cei cu care m-am certat atunci să recunoască acum, abia acum, că au greșit fiind de partea lui?

Pe de altă parte, nu mă mai pot uita la televizunile independente la care mă uitam atunci, unde, pe lîngă faptul că prezintă informații care se contrazic de multe ori, recent l-au ridiculizat pe unul din capii răscoalei țărănești în derulare zilele acestea, pentru ca mai apoi, cu altă ocazie, domnul ale cărui emisiuni nu le pierdeam niciodată acum 15 ani, i-a întrerupt legătura telefonică unui cetățean, care a îndrăznit să spună că televiziunile independente au partea lor de vină în dezastrul țării, prin susținerea partidelor care le plătesc, oferindu-le publicitate.

(continuare în pag. 22) T.I.

ETICHETA

Rămînem singuri

Săptămîna trecută a avut loc reuniunea Forumului Economic Internațional din stațiunea elvețiană Davos. Ca de fiecare dată în ultimii ani, conducătorii statelor și ai marilor corporații au plătit bani serioși ca să fie prezenți în preajma lui Klaus Schwab și a găștii lui, care are senzația că e un fel de conducătoare planetară. Oricum, atîta vreme cît vor fi băgați în seamă, indivizii se vor izmeni în continuare.

POLITICO scrie că: Starea fracturată a lumii a fost expusă marți în stațiunea montană elvețiană Davos, în timp ce liderii europeni și chinezi au susținut discursuri de duel pentru a deschide

reuniunea anuală a elitelor politice și de afaceri globale.

Premierul chinez Li Qiang a făcut ceea ce a echivalat cu un argument de vînzare către companiile multinaționale pentru a investi într-o economie chineză care pare din ce în ce mai instabilă (ați vrea voi!) în timp ce președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a răspuns cu o apărare fermă a democrației și a intereselor geopolitice ale Occidentului (vorbărie goală adică). Într-un discurs adaptat cu atenție pentru o audiență globală de afaceri la Forumul Economic Mondial, Li a prezentat o propunere vagă în cinci puncte, despre care a spus că este menită să „reconstruiască încrederea și să sporească cooperarea în domeniul economic“ între China și Occident.

(continuare în pag. 22)

IoAn TEoDor

O posibilă candidată la Președinția României!

motto: ,,Toate popoarele au proștii lor, însă nu toate popoarele permit proștilor să conducă” – ALPHONSE DE LAMARTINE

Recent, la Nașul TV, s-au prezentat cîteva imagini cu celebrul terorist Omar Haisam și sluga sa fidelă, care îi căra arma, oricînd și oriunde. Știu că veți rămîne perplecși, dacă vă spun despre cine este vorba, dar o fac, mai ales că într-un articol al acestui început de an vă spuneam că ar fi ideal ca anumite partide politice –USR, PNL, PSD – să fie scoase în afara legii, pentru genocidul produs în timpul pandemiei. Păi, dragi cititori, dacă vă spun că personajul respectiv este Marcel Ciolacu, actualul premier, nu credeți că în privința PSD acest fapt ar constitui un motiv în plus ca întregul partid să fie scos din cursă?

Acum, vă vine să credeți cine a ajuns premierul României, după ce Iohannis a spus despre PSD că este ,,cel mai penal partid”, adică ceva mult mai josnic decît ,,cea mai neagră ciumă – PNL”, după cum a afirmat chiar Ciolacu în persoană? Ei bine, omul acesta, peste ani, a ajuns prim-ministru. Dar, stați puțin, că nu este vorba de vreo premieră politică! Ce, i-ați uitat pe Ponta, Ludovic Orban (,,Mandolină”) sau pe Cîțu, școlit și spălat pe creier în SUA, unde a învățat ce sînt drogurile, bețiile și accidentele de circulație? Nu se poate uita nici faptul că același Cîțu i-a etichetat pe cei nevaccinați ,,teroriști”, adică mult mai dur decît Iohannis, care spunea despre aceiași oameni că sînt ,,iresponsabili”.

Evident că toate acestea par de neînchipuit, dar ăsta este purul adevăr. Adică trăim într-o țară în care circul este total, sau altfel spus: ,,Cînd un clovn intră întrun palat, nu devine rege, dar palatul se transformă în circ” (Georges Clemenceau). Nu e prima oară cînd afirm că 3 din 100 de politicieni aflați la guvernare sînt la fel de pramatii și lichele ca și ceilalți 97. Ce mai, niște caricaturi, care au început să leșine la serviciu că a trecut ziua și n-au furat nimic, de unde și concluzia că nu poți găsi un guvernant cinstit decît la... cimitir, sau în pușcărie, unde va declara că detenția sa este o ,,mînărie politică”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Dacă-i scuturi, sar păduchi din ei/ Care joacă, orișicît, mai bine/ Iar vedetele-astea de doi lei/ Zic să-s spuma țării. Ce rușine!” (,,Lumea românească”), sau cum spunea Napoleon Bonaparte: ,,Puterea ajunsă pe mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”.

Și uite așa am ajuns la ceea ce vă spuneam eu în paginile Revistei ,,România Mare”, dar și ceea ce spuneau alții, înaintea mea, acum zeci sau sute de ani. Vorbeam de principiul Noii Ordini Mondiale - ,,Prin haos, la ordine” – o idee absurdă, fără logică. E ca și cum ți-ai propune să deretici prin casă după ce ți-ai aruncat aspiratorul pe fereastră. Cu toate acestea, căpiaților adepți ai New World Order le merge bine planul, mai ales că omenirea a căzut fleașcă, fără a avea nici cea mai mică reacție, adică exact ceea ce spunea C.V. Tudor în urmă cu vreo 10 ani: ,,Cumplita zi – ca hoțul o să vină/ Apocalipsa nu dă telefon/ Ne pedepsește Domnul din amvon/ Dar pe noi nu ne va găsi acasă/ Vom fi la meci sau la pomeni” (,,Apocalipsa nu dă telefon”). (continuare în pag. 23)

VALENTIN TURIGIOIU

Rămînem singuri

(urmare din pag. 21)

El a spus că acest lucru ar trebui să implice mai multă coordonare macroeconomică, menținerea lanțurilor de aprovizionare centrate pe China fără obstacole, mai multă cooperare în ceea ce privește obiectivele ecologice și mai multă cooperare tehnologică.

Cea mai mare parte a discursului lui Li a fost îndreptată spre atenuarea preocupărilor investitorilor globali care s-au răcit în privința Chinei, pe măsură ce economia încetinește și regimul devine mai totalitar și mai intervenționist pe piață.

În al treilea trimestru al anului trecut, China a înregistrat primul său flux trimestrial net de investiții străine de la începutul înregistrărilor la sfîrșitul anilor 1990 și este de așteptat ca această tendință să continue.

Încercarea lui Li de a atrage investitorii a fost urmată de propriile remarci ale lui von der Leyen la Davos, care au fost încărcate de maxime occidentale – șeful UE a menționat democrația de nouă ori și libertatea de șase ori într-un discurs de 20 de minute.

În fața provocărilor globale tot mai mari –exacerbate de dezinformare – von der Leyen a zugrăvit Europa ca un lider global, modelînd eforturile la nivel

Un an de cotitură

(urmare din pag. 21)

Legat de răscoalele țărănești din Germania, Polonia, Franța și de la noi, pot spune că dacă noi, esticii, facem asta în principal din cauza grîului ucrainean care ne-a distrus piața cerealelor, vesticii o fac din cauza legilor draconice pe care le-au dat progresiștii ca să distrugă agricultura.

Vă amintiți probabil că olandezilor le confiscau fermele dacă nu făceau ce li se dicta, că încă vor să transforme cîmpurile în mlaștini ca acum 70 de ani în numele conservării naturii și că vor să elimine toate produsele naturale, cum sînt laptele și carnea, pentru a le înlocui cu chimicalele lor.

Citeam deunăzi că unui fermier vest-european i-au dat o amendă de cîteva zeci de mii de euro fiindcă sutele de porci din ferma lui nu aveau fiecare din ei jucării în cocină! Ăștia au luat-o razna complet! Dacă ar fi după ei, marile corporații ar controla toată agricultura, iar ceea ce fac este pentru a le lua pămîntul țăranilor și a-i obliga să aplice ideile lor anormale. Seamănă extrem de tare cu cooperativizarea regimurilor comuniste din anii ’50. Asemănările merg pînă acolo încît prin Belgia au și tras în țăranii răsculați precum comuniștii din regimurile sus amintite. Mai rămîne doar să apară literatura proletcultistă în care țăranul chiabur să fie înfierat ideologic și trimis la canal.

Sunt șocat de faptul că văd asemenea lucruri caremi amintesc de comunismul pe care toată lumea-l condamnă deși toți progresiștii îl proclamă zilele astea, iar cireașa de pe tort stă în faptul că se îngrijesc de sănătatea noastră și tocmai ce au început să ne spună că mîncarea bio, aia pe care o proslăveau acum niște ani, nu mai e bună și trebuie să mîncăm doar ce ne dau ei, fabricat în laborator. Altă trăznaie se referă la cafeaua din cicoare pe care o promovează intens ca alternativă la cafea. Nu vi se pare că exact la fel proceda și Nicolae Ceaușescu cînd ne băga pe gît faimosul salam cu soia și nechezolul? Ne întoarcem la comunism, ce e asta?

Mă uit apoi la conducătorii lagărului occidental, unde lanțul are 10 metri și strachina de mîncare e pusă la 11, spre deosebire de Rusia

mondial de a reconstrui încrederea erodata și de a aborda provocările globale. (Europa lider global? În ce? În leaderi incompetenți poate, că în altceva...)

Președintele Comisiei a avertizat că lumea se confruntă cu „cel mai mare risc pentru ordinea globală în epoca postbelică“, cu riscuri suprapunînduse și agravîndu-se reciproc. Aici, șefa UE, (puteau să-i zică bosulică, ar fi fost mai exact) a avut dreptate cînd a afirmat că „lumea se confruntă cu cel mai mare risc pentru ordinea globală în epoca postbelică“, însă a uitat să menționeze că se referă la lumea lor, a incompetenților, anormalilor și ciudaților care conduc civilizația occidentală, lume cu care oamenii obișnuiți nu au nimic de-a face. Da, ordinea instituită după 1945 se destramă. Da, e normal să fie așa, doar că noi, europenii sîntem iarăși prinși pe picior greșit fiindcă ne conduc niște găgăuți. În ciuda acestei epoci a „conflictului și confruntării, a fragmentării și a fricii“, scrie Politico, „von der Leyen și-a făcut o față curajoasă în timp ce și-a încheiat discursul, difuzînd încredere în viitorul Europei. Libertatea în afaceri se bazează pe libertatea sistemelor noastre politice, a spus von der Leyen. De aceea cred că întărirea democrației noastre și protejarea

acesteia de riscurile și interferențele cu care se confruntă este datoria noastră comună și de durată“. Prin urmare, China, vrea să-și atragă colaborarea celor interesați findcă are de gînd să se dezvolte, Europa dă din gură cam degeaba fiindcă nu prea o mai bagă nimeni în seamă, iar SUA se pregătește să redevină mare sub conducerea lui Trump, așa că nu prea mai are timp de noi, lucru care s-a și văzut prin faptul că după scurt timp de la sosirea la Davos, cea mai mare parte a delegației neobișnuit de mică a SUA părăsise deja Alpii, încă un simptom al voinței diluate de a conversa pe scena globală și de a ne arăta nouă, europenilor, că a venit vremea să ne mai descurcăm și singuri.

unde lanțul are doar 4 metri și strachina cu mîncare e la 5. Ce competenți sînt, ce minunați par, ce figuri pline de inteligență au! Au făcut praf și pulbere proiectul pieței comune europene în care statele suverane își puneau bunurile în comun sau le produceau astfel pentru a obține lucruri de calitate mai bună. Au deturnat tot proiectul european către un stat federal condus de un prim-secretar comunist care să-și impună cu forța ideile, dictînd orientarea Uniunii.

Au reușit prin conducerea lor inteligentă să scoată țăranii pe stradă, oamenii în general, și au oferit în acest fel celorlalte țări ale lumii imaginea paradisului european. Vă dați seama ce imagine și-au făcut oamenii din țările planetei despre noi, privind la inițiativele politicienilor noștri din ultimii 10 ani?

E cam așa: niște gargaragii care vorbesc și cam atît, fără Dumnezeu, homosexuali, care visează cai verzi pe pereți despre cum vor salva ei planeta de o problemă climatică, care există doar în capetele lor, renunțînd la combustibilii solizi ca să ia energia de la soare și de la vînt.

Vă place, nu? De unde pînă mai deunăzi eram creatorii de cultură și de civilizație, astăzi am ajuns o mînă de ciudați care se lipesc cu super glue de asfalt și aruncă cu ulei pe tablourile inestimabile ale maeștrilor picturii ca să protesteze împotriva poluării.

Nici presa internațională nu e mai brează. Publicațiile și site-urile s-au împărțit în comuniste (așa-zisa presă mainstream de stînga) și normale (conservatori, suveraniști, naționaliști), comentînd fiecare pentru publicul său. Fiecare parte pretinde că cealaltă minte, manipulează și dezinformează. Adevărul e însă unul singur și cine vrea să-l vadă

trebuie doar să privească la ce se petrece pe scena politică. Să-l înțeleagă e puțin mai greu, fiindcă rasa umană e în general superficială și se lasă dusă de nas foarte ușor.

Anul acesta e unul electoral pentru multe din țările lumii iar asta poate schimba situația actuală. Cele mai importante alegeri pentru noi, europenii, sînt, desigur, cele pentru Parlamentul European unde Grupul Conservatorilor își poate întări poziția de a treia forță politică după comuniștii de la Partidul Popular și cei de la Renew. Dacă sînteți curioși să vedeți ce politică fac grupurile europene în care se duc partidele românești, vă invit să căutați cele 4 editoriale din august 2022 și să le recitiți cu mare atenție pe fiecare în parte.

În ceea ce privește votul românilor din Parlamentul European eu aș merge pe sprijinirea domnului Cristian Terheș din grupul Conservator, fiindcă e singurul europarlamentar român care și-a meritat salariul.

Desigur, vom fi cu toții martorii unor spectacole de presă grandioase ale jurnaliștilor și politicienilor progresiști/comuniști, că e tot aia, care se vor indigna, se vor revolta, și vor induce stare de îngrijorare în publicul lor mobilizîndu-l să meargă la vot fiindcă altfel, extrema dreaptă, naționaliștii și populiștii (ăștia suntem noi) le vor face viața un iad.

Va fi plin de etichete mincinoase, de răstălmăciri de vorbe și fapte, de ascundere sau răsucire a adevărului, de vorbe umflate și de lacrimi pe obraz, totul avînd un singur scop: conservarea puterii, ca să ne facă de rîs în fața lumii mai ceva decît pînă acum și să ne aducă pe toți în sapă de cauciuc pentru visele de noapte ale unor indivizi care încă nu au ieșit din pubertate, judecînd după mintea pe care o au.

Așadar, așezați-vă confortabil pe canapele și mutați televizoarele pe YouTube unde veți găsi discuții politice mult mai apropiate de adevăr, decît cele de la televiziunile independente. Poate în felul acesta le scade audiența făcîndu-le să se întrebe „de ce“ și să ia măsurile ce se impun.

Una peste alta, sper ca la finalul anului să avem conduceri mai competente și majorități mai normale în primul rînd în UE, apoi în SUA și la noi în România. Pentru asta va fi nevoie să ieșim din bula de confort a fiecăruia și să mergem la vot.

O posibilă candidată la Președinția României!

(urmare din pag. 21)

De fapt, lucrurile astea se cunosc încă de pe vremea biblicului David, care a spus: ,,Toți s-au stricat de tot, nu este unul care să facă bine”. Ce mai, trăim vremuri în care ,,Conducătorii, oficialii, regii, președinții nu sînt adevărații factori decizionali. Ei execută mecanic cerințele unor forțe exterioare” (H.G. Wells – ,,The Open Conspiracy”, 1950). Adică, ,,Fie că ne place, fie că nu, vom avea un guvern mondial, care va conduce prin cucerire – militară, financiară, spirituală... – sau prin consimțămînt” (James Paul Warburg, 1950). Deci, ,,Oamenii se vor trezi și vor afla că nimic –școlile, bisericile, guvernele, medicina, mîncarea sau apa – nu va scăpa de amprenta Noii Ordini Mondiale“ (Fritz Splringmeier).

Prin urmare, așa-zisele alegeri democratice nu sînt decît niște cacealmale vizibile și de pe Lună, motiv pentru care vă sfătuiesc să le boicotați, mai ales că, sanchi, sondajele de opinie îi dau ca favoriți, spre exemplu, la prezidențiale, pe Kövesi, Ciolacu, Ciucă, Coldea, Cioloș, Geoană. (Alo, Ambulanța!)

Unde mai punem și faptul că pe val sînt și Țancă Uraganu, și Tanti Sivache de la ASSMB, celebrul meu subiect-belea al ultimelor articole apărute în Revista ,,România Mare”.

Să fim bine înțeleși: în Principiile de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale scrie așa: ,,Pentru a deveni supus al NOM trebuie să renunți la orice formă de religie și să juri credință totală față de Satana”. Mai mult, demn de reținut este principiul potrivit căruia ,,În funcțiile-cheie ale fiecărui stat vor fi puse persoane compromise, inculte, chiar analfabete, ușor de șantajat și cu fapte penale în palmares, ca, la o adică, să fie ușor de scos din schemă”. Legat de aceste prevederi, relevante sînt cele menționate în Principiul 3: ,,Scopul sfințește mijloacele – nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de calomnii, otrăviri, asasinate, sperjur, trădări, rebeliuni etc.”. Acum înțelegeți de ce, spre exemplu, Iohannis, Kövesi, Cîțu, Arafat, Clotilde ș.a. sînt de neatins sub aspect penal? Fac pariu că, pînă la urmă, nici Monica Macovei nu va păți nimic, deși e vinovată mie-n sută de accidentul în care a schilodit un om. Nu cred că l-ați uitat pe Cîțu, care s-a dezvinovățit simplu și clar de acuzația de... genocid (sic!) din timpul pandemiei: ,,Nu am nici o vină, pentru că așa am primit ordin de la forurile europene!”. Deci, omul se crede protejat, și chiar este, de principiul intitulat ,,Scopul sfințește mijloacele”, menționat mai sus. Se vorbește că Florin Cîțu va fi protejat chiar și în cazul în care U.E. se va desființa, întrucît România nu va pleca din Uniune, pentru că... nu îndeplinește condițiile de ieșire. Prin urmare, este de la sine înțeles că la cîrma României vor apărea numai pramatii și lichele. ,,Și această ciumă-n lume, și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... țară” (Mihai Eminescu - ,,Scrisoarea III”).

Da, acestea sînt vremurile pe care le trăim acum și le vom trăi în vecii vecilor, iar cînd vom întreba, ni se va răspunde: ,,Ce-i Virtutea? E-o nerozie; Ce este Geniul? O nefericire”, după cum a prezis tot marele Eminescu, în același poem. Lumea în care trăim este o lume a ,,idioților care merg singuri la tăiere”, conform planurilor globaliste, sau mai bine zis sataniste. Nimic nu ne mai rămîne, decît să facem haz de necaz și să ne așteptăm, cu zîmbetul pe buze, implacabilul sfîrșit. Pînă atunci, să ne amintim de vorbele lui Dan Puric despre componența clasei politice din România: ,,95% sînt numai șobolani, viermi, maimuțe și lipitori”, adică exact ce aveau în plan capii Noii Ordini Mondială să facă în România. Au reușit și, legat de asta, vă spun sincer că mă simt cuprins de un disconfort perpetuu, știind că românii s-au lăsat băgați în lesă de niște imbecili îmbătrîniți în rele. S-a ajuns pînă într-acolo încît, la nivel european, românii sînt etichetați drept

infractori, țigani, borfași și, nu în ultimul rînd... idioți! Și dacă tot am vorbit de planurile, procedurile și rezultatele mondialiștilor de a prosti și supune întreaga omenire, hai să vedem cît de ușor pot ajunge idioții la vîrful societății românești. Să o luăm ca exemplu pe tanti Oana Sivache, despre care am scris în ultimele editoriale din suplimentul ,,Tribunul” al Revistei ,,România Mare”. Această femeie a visat cai verzi pe pereți încă de pe vremea cînd era purtătoare de găleată, pardon, de cuvînt la Centrul de apă și canal din Tîrgoviște. De purtat cuvinte nu prea purta, pentru că mai mult le ascundea, așa cum s-a întîmplat cînd nu a făcut public dezastrul produs la nivelul întregii rețele de apă, care s-a infestat cu fecale și urină, fapt ce a băgat peste 500 de cetățeni în spital. Iar tanti Sivache, deși se pretinde o persoană capabilă, bine pregătită profesional, ,,a mințit că ar fi absolvit Yale și Michigan, în paralel, adevărul fiind acela că a absolvit o facultate la 30 de ani, la celebra «Spiru Haret»” (Dorina Lascăr - ,,Curentul”).

În poveste a intrat și Vlad Vasilică Voiculescu, o nulitate, care a scos-o pe Sivache din mefiticul Tîrgoviște și a adus-o în aglomerata capitală, unde a înscris-o la un concurs de angajare organizat de ASSMB. S-a pregătit femeia, s-a plimbat prin instituție cu un teanc de cărți și caiete sub braț, a rînjit la toată lumea, s-a coafat, s-a parfumat, dar ce să vezi: la concursul de dat cu mopul a luat doar 4 puncte dintr-un total de 100. Se pare că a avut o cădere de calciu, dar tot e bine că a rămas cu o poreclă: ,,Patru dintr-o sută”. Cineva spunea că s-ar fi putut să ia chiar și trei puncte, dar a fost inspirată: triunghiul pe care îl avea e desenat l-a făcut cu patru laturi, de unde și cele 4 puncte. Mai mult, la conferința de presă de după concurs, tanti Sivache ar fi declarat: ,,Între mine și examinatori a existat o relație ca de la preot la preot. Cînd mi se adresa o întrebare, eu îmi făceam cruce, iar cînd răspundeam, își făcea comisia cruce!”.

Oricum, sub motivarea faptului că orice comisie de examinare nu înțelege nimic din ceea ce ciripește tanti Sivache, protectorul său, Vlad Voiculescu, a luat-o de mînă și a rupt ușa primarului general al capitalei, Nicușor Dan: ,,Vreau ca această distinsă doamnă să fie numită Director General în ASSMB!”. Evident că răspunsul a fost pe măsură: ,,Ce să facă această caricatură în ASSMB?” (Nicușor Dan), iar viceprimarul Horia Tomescu a venit cu o completare: ,,O astfel de numire reprezintă o greșeală care contravine promisiunilor electorale și vulnerabilizează imaginea și mesajele politice ale USR în ochii electorului”. Pînă la urmă, Oana Sivache a ajuns la conducerea ASSMB, așa cum derbedeul Cîțu și purtătorul de armă al teroristului Omar Haisam, Ciolacu, au ajuns premierii Românei. Grav este și faptul că intervenția lui Vlad Voiculescu a intrat sub incidența art. 13/ Legea 78/2000, care spune așa: ,,Numirea conducătorilor instituțiilor publice de interes local, respectiv ai serviciilor publice de interes local se face pe baza concursului sau examenului organizat potrivit procedurilor și criteriilor aprobate de consiliul local la propunerea primarului”, ASSMB fiind înființată ca serviciu public de interes local. Așadar, tanti Sivache a ajuns șefa ASSMB în mod ilegal, plus că este total paralelă cu sistemul Sănătății, ea neavînd studii de specialitate. Dacă o întreabă cineva ce este aceea o insuficiență cardiacă, va spune că este vorba de lipsa banilor de pe card. O vină mare în această poveste are și Nicușor Dan, care nu a dat cu pumnul în masă, lăsîndu-l pe Vlad Voiculescu să întoarcă întreaga primărie după deget. ,,Nici reacția viceprimarului Tomescu, care a decis să o revoce pe Sivache, nu a avut efect, pentru că, imediat, cea în cauză a intrat într-un concediu medical prelungit” (Mircea Marian – ,,Cotidianul”). Oana Sivache a confundat ASSMB cu o moștenire lăsată de mă-sa sau ta-su și s-a internat la ora două noaptea la Spitalul Foișor, deși acolo nu este spital de urgență. Acolo, se operează, iar la acea oră, spitalul respectiv nu are radiologie sau ghips. Orice pacient cu

diagnostic de tipul ,,entorsă la umbra piciorului” ar fi fost redirecționat la un spital de urgență, numai că tanti Sivache a ocupat o rezervă de lux doar pentru a-l păcăli pe Tomescu, care astfel nu mai putea să o revoce. Și femeia nu s-a jucat, a stat mai bine de două luni internată pe medicamentele și mîncarea spitalului, cazul fiind unic în istoria acelei unități medicale. Acum să nu credeți că, după externare, tanti Sivache a plătit vreun leu pentru acest circ, dar, cît de curînd, managerul interimar al spitalului, dr. Șerban Dragosloveanu, va da cu subsemnatul într-o anchetă penală. Să nu trecem peste faptul că ,,Dr. Șerban Dragosloveanu a fost numit manager FĂRĂ CONCURS, tot prin decizia ilegală a lui Vlad Voiculescu, medicul respectiv fiind ginerele celebrului general SRI, Cristian Celea” (Dorina Lascăr – ,,Curentul”).

Ca să se pună batista pe țambal, tanti Sivache a făcut, printre altele, contracte pe banii ASSMB cu, spre exemplu, G4Media, care o spăla de orice păcat, deși opinia publică a fost profund indignată de această mascaradă. La un moment dat, jurnalistul Cătălin Tolontan a anunțat, cu surle și trîmbițe, că tanti Sivache a demascat mafia din ASSMB, adică a luat o coală de hîrtie pe care a trecut toți mafioții. Ea, fiind mai moț, evident că s-a trecut prima pe listă, dar Voiculescu a învățat-o să-și șteargă numele și să ducă hîrtia la DNA.

Erau presați să facă asta, pentru că directorul adjunct al ASSMB le stătea în coastă, acesta refuzînd propunerea lui Voiculescu de a se înregimenta în USR și de a face rost de bani pentru partid. Așa s-a făcut că, în scurt timp, s-a regizat o dare și luare de mită, FĂRĂ FLAGRANT, adică doar pe vrăjeli, și directorul adjunct a fost arestat. După 60 de zile, tanti Sivache a deschis șampania adusă de Voiculescu și, cu un zîmbet larg, a semnat desfacerea contractului de muncă a celui arestat, așa zice legea într-un astfel de caz. Ca prin minune, tot cam atunci s-a închis și ,,ancheta” penală, iar omul din arest a fost eliberat. Deci, care a fost miza? Să dispară mafia din ASSMB? Nicidecum, fiindcă mafia din ASSMB era și este chiar tanti Oana Sivache, împotriva căreia angajații din subordinea sa vor să facă grevă, mitinguri, plîngeri penale, adică o reală campanie electorală anti USR. Adevărul este că această mizerie umană a vrut doar să scape de omul pe care îl tracasa zilnic cu îndemnuri de genul: ,,Fă și tu contracte fără licitație, ca să se lipească și de noi un ban!” sau ,,O să se supere Vlad Voiculescu pe noi că nu producem nimic”. Mai mulți șefi de direcție din ASSMB mi-au spus că Sivache a pus ASSMB pe butuci și acum vrea să fure și butucii. Ce mai, în ASSMB e praf și pulbere, nimeni nu mai face nimic, mai ales de cînd Sivache emite ordine de tipul: ,,Dacă nu vă permite legea să faceți așa, aflați că legea poate fi și interpretată”. Asta-i ca o maximă profundă, emisă de un filozof care are creierul mic mai mare decît creierul mare. Pur și simplu, salariații din ASSMB s-au scîrbit de tot și de toate, nemaiștiind cum să rupă ușa, cît mai repede, pentru a pleca acasă. Ar trebui ca întreaga instituție să fie împînzită cu afișe de genul: ,,Cei care vin mai tîrziu la serviciu să meargă pe partea dreaptă a culoarului, pentru a nu se împiedica de cei care pleacă mai devreme, obligați să circule stînga!”, sau altfel spus: ,,Domnii funcționari sînt rugați să nu plece înainte de a sosi” (Georges Clemenceau).

Alte comentarii fiind de prisos, nu rămîne decît să concluzionați că de astfel de specimene inventate, crescute și protejate prin punerea în practică a principiilor de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, este greu de scăpat, chiar imposibil. De ce? Simplu: Dacă un popor este plin de ,,idioți, care merg singuri la tăiere”, cum spunea Jacques Attali, orice pramatie sau lichea își vor face mendrele sub umbrela principiului ,,Scopul sfințește mijloacele”, adică ,,Nu te poate condamna nimeni dacă...”.

Iată de ce trăim vremuri în care ,,Avem un nou Drapel: E mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e maneaua/ Și uite așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor).

ACTUALITATEA PE MAPAMOND

Contururile unei planete de plastic (II)

De altfel, plasticul ucide, îmbolnăvește ori stresează organismele marine cu care intră în contact: potrivit datelor oferite de Programul ONU pentru Mediu, resturile de plastic cauzează decesul a cel puţin 1 milion de păsări marine și 100.000 de mamifere marine în fiecare an. Microplasticele sînt cel mai greu de colectat, pentru că dispozitivele existente nu pot aduna fragmentele mai mici de 10 milimetri. Confundate cu planctonul, ele sînt frecvent ingerate de pești și de păsările marine, intrînd astfel în lanţul alimentar. Un studiu realizat de Universitatea Ghent, din Belgia, estima că oamenii care consumă fructe de mare ingerează anual pînă la 11.000 de bucăţi mici de plastic – fiecare dintre acestea fiind un potenţial cărăuș de microbi și de substanţe chimice toxice.

Situaţia tinde să se înrăutăţească în lipsa unor măsuri stricte de colectare a deșeurilor, pentru că din ce în ce mai mult plastic este deversat în apele marine. La nivel global, materialele plastice formează 85% din gunoiul de pe plajă. Un studiu publicat în 2015, în revista Science, estima că între 4,8 și 12,7 milioane de tone de deșeuri intră anual în oceane. O cantitate de mase plastice echivalentă cu încărcătura unui camion de gabarit mare ajunge în mare la fiecare 60 de secunde – acesta este calculul rezultat în urma unui alt studiu, realizat în 2016 de Fundaţia „Ellen MacArthur”. Prezentat în cadrul Forumului Economic Mondial de la Davos, studiul a oferit date despre raportul îngrijorător între masa de plastic și cea de pește din oceanele lumii. Dacă în 2014 acest raport era de 1/5, estimarea era că va ajunge de 1/3 în 2025, iar în 2050 cantitatea de plastic a oceanului ar urma să o depășească pe cea de pește.

Se caută soluţii inovatoare de colectare, pentru a nu fi nevoiţi să navigăm printre valuri de plastic în deceniile următoare. Astfel, ONG-ul olandez The Ocean Cleanup lucrează la un sistem de bariere plutitoare, al cărui prototip va fi lansat anul acesta, care să recupereze inclusiv fragmentele de mici dimensiuni și care să comaseze deșeurile într-o singură zonă. Doar că degrevarea oceanelor de plastic, o sarcină oricum sisifică, nu lichidează problema deșeurilor, ba chiar ar putea încuraja disiparea lor necontrolată, în condiţiile în care producţia record de mase plastice perpetuează ciclul poluării marine și terestre. O producţie care se pliază pe trendul ascendent al cererii, pentru că, undeva,

cîndva, am ajuns dependenţi de plastic și de confortul pe care ni-l livrează acesta.

Captivi între boom-ul producţiei și bîlbîielile reciclării

Sîntem într-o situaţie similară cu cea a legendarului rege Midas – nu transformăm în aur ceea ce atingem, însă înfășurăm în plastic aproape tot ce vine în contact cu noi. Aceasta este practic concluzia pe care ne-o oferă un studiu realizat în 2017 de cercetători de la Universitatea din Georgia (UGA), Universitatea din California –campusul din Santa Barbara (UCSB) şi Sea Education Association. Studiul, considerat prima analiză globală a producţiei, utilizării și finalităţii tuturor materialelor plastice fabricate vreodată, arată că s-au produs 8,3 miliarde de tone de materiale plastice de la începutul anilor ’50 pînă în 2015. Cantitatea de plastic fabricată în trei sferturi de secol este echivalentul unui miliard de elefanţi sau a 822.000 de Turnuri Eiffel, după cum susţin autorii studiului. Ritmul în care se produc masele plastice este unul năucitor: aproape jumătate din cantitatea totală a fost produsă doar în ultimii 13 ani, depășind ca ritm și volum de producţie majoritatea celorlalte produse fabricate de om. Reciclarea nu a avut însă o detentă pe măsura producţiei: doar 9% din cele 8,3 miliarde de tone au fost reciclate, iar 12% au fost supuse incinerării – în condiţiile în care arderea nu reprezintă nici pe departe soluţia ideală, plasticul degajînd în acest proces compuși toxici pentru apă și sol. Ceea ce înseamnă că majoritatea plasticului produs din anii ’50 încoace (aproximativ 80%) se regăsește astăzi fie în depozitele de deșeuri, fie în mediul înconjurător, pentru multe generaţii de aici înainte, pentru că degradarea naturală a maselor plastice este un proces extrem de lent, care poate dura sute sau mii de ani – după cum sublinia Jenna Jambeck, coautoarea studiului și profesor asociat de inginerie la Universitatea din Georgia.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Una dintre faţetele cele mai vulnerabile ale istoriei plasticului este legată tocmai de contrastul dintre durabilitatea sa și perioada extrem de scurtă în care este folosit produsul de consumatori. Mark Hall, purtătorul de cuvînt al BusinessWaste, o firmă britanică de reciclare a deșeurilor, eticheta paiul de băut, cu durata sa de viaţă de maximum 20 de minute, drept „ultima risipă supremă” a consumerismului. Am putea încadra într-o categorie înrudită și PET-urile, care au de asemenea o durată minimă de folosire și o amprentă extrem de toxică asupra mediului. Potrivit datelor livrate Euromonitor Internaţional, o companie de cercetare a pieţei de consum, 1 milion de sticle de plastic se vînd în fiecare minut pe glob, mai puţin de jumătate dintre ele ajungînd să fie ulterior reciclate. „Jumătate din toate materialele plastice devin deșeuri după patru ani sau mai puţini ani de utilizare”, punctează Roland Geyer, profesor asociat la Școala Bren de Știinţe și Management al Mediului la Universitatea din California – accentuînd faptul că, tocmai din cauza discrepanţei dintre timpul scurt de utilizare a plasticului și durata sa enormă de viaţă, nu mai putem gestiona această industrie ca pînă acum. Decît dacă, în cuvintele sale, „vrem o planetă care este literalmente acoperită cu plastic”. Și, cum există deja o tonă de deșeuri de plastic pentru fiecare locuitor al Terrei, nu e nevoie să fim vizionari ca să realizăm că mărșăluim spre o astfel de destinaţie.

Cînd preţul tacîmului de unică folosinţă nu e acela de pe etichetă

Asediaţi din toate părţile de masele plastice –un asediu pe care cei mai mulţi dintre noi îl găsesc mai mult decît confortabil –, ne gîndim destul de puţin să reducem dependenţa de acest produs relativ recent, dar cu care totuși mulţi dintre noi întreţinem o prietenie de-o viaţă. Și ar fi dificil să fie altfel, cînd o simplă sesiune de cumpărături la supermarket ne livrează, pe lîngă produsele de care aveam nevoie, măcar cîteva sute de grame de plastic, în care sînt ambalate alimentele, băuturile și nu numai. Picătură cu picătură, cifrele se rotunjesc spre un consum ameţitor: potrivit Institutului Worldwatch, americanii consumă 100 de kilograme de plastic anual, mai ales sub formă de ambalaje, iar vest-europenii bifează același scor. Prin comparaţie, în Asia consumul este de 20 de kilograme, doar că el nu rămîne cantonat la acest prag, ci este în creștere, pe măsură ce economiile din regiune se extind.

(va urma)

CARMEN LĂIU (Semneletimpului)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.