România Mare, nr. 1729

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Credința în Dumnezeu este singura noastră logică într-o lume absurdă, absurdă, absurdă...

CORNELIU VADIM TUDOR

Dormi liniștit, NATO veghează pentru tine

Ni s-a spus de zeci de ori cum ucrainenii se luptă cu hoardele rusești ca să apere Europa și cum noi trebuie să-i sprijinim cu bani și arme. S-a spus, tot de zeci de ori, cum, în caz de atac al rușilor se va activa Articolul 5 din Tratatul NATO, deși știm cu toții că acel Articol 5 nu înseamnă activarea automată a apărării colective, fiindcă fiecare membru poate interveni doar dacă el consideră că e cazul.

Recent, am găsit o analiză a ISW (Institutul pentru Studiul Războiului), o prestigioasă instituție din SUA, despre costurile pierderii războiului din Ucraina de către SUA și aliații lor. Pierderea războiului înseamnă că Rusia rămîne cu teritoriile ocupate, iar din acest punct de vedere războiul s-a pierdut încă de acum un an. Trecînd peste asta, să vedem cum analizează

specialiștii americani situația de pe frontul din Ucraina și cum ne afectează asta pe noi, românii. În preambulul raportului sîntem anunțați că „o cucerire rusească a întregii Ucraine nu este deloc imposibilă dacă Statele Unite întrerup orice asistență militară și Europa le urmează exemplul. Un astfel de rezultat ar implica o armată rusă învinsă, dar triumfătoare, de la granița NATO de la Marea Neagră pînă la Oceanul Arctic”. Mă întreb: cum poate armata rusă să fie învinsă dacă e triumfătoare și are graniță directă cu NATO de la Marea Neagră la Oceanul Arctic? Poate aflăm mai departe ce vor să spună, de fapt.

„La troiță“, tablou de Ignat Bednarik

armata rusă care a invadat teritoriul vecin în februarie 2022, potrivit surselor de informații americane, dar rușii au înlocuit aceste pierderi și își intensifică baza industrială pentru a­și compensa pierderile materiale într­un ritm mult mai rapid decît permisese capacitatea lor antebelică”.

Talpa tãrii

Ai fost odată Talpa Țării Prin care respira cîmpia, Erai stăpîn pe largul zării Și frate bun cu ciocîrlia.

În palma ta creșteau ogoare Și-n soare străluceau semințe Sculptate-n grai de sărbătoare Peste pămînt și peste ființe.

Tu semănai lumini în cîntec, Să crească sănătos ogorul, Și-ntr-un nepămîntesc descîntec Din piatr-ai slobozit izvorul.

Îndestulat n-ai fost, prin vreme, Sărac, în țara ta bogată, Te-ai chinuit între extreme, Din cînd în cînd, și tras pe roată,

Ori urgisit de „Zeii” zilei

Cu suflet rău și biciu-n mînă, N-ai cunoscut tandrețea milei, Doar orizontul de țărînă.

„Armata ucraineană, cu sprijin occidental, a distrus aproape 90% din

FLĂMÎNZI – 2024

MOTTO: „Flămînd și gol, făradăpost,/ Mi-ai pus pe umeri cît ai vrut,/ Și m-ai scuipat, și m-ai bătut,/ Și cîne eu ți-am fost!”

(George Coșbuc – „Noi vrem pămînt!”)

Lecția de Istorie

De-a lungul istoriei românilor, în cea mai mare parte a acesteia, țărănimea a constituit elementul fundamental al devenirii sale ca popor, în momente cruciale aceasta reprezentînd componenta esențială. Într-o epocă de profunde prefaceri, cînd metamorfoza socio-umană reușea salturi spectaculoase, țăranul român a rămas înrădăcinat în glia pe care se născuse, chiar dacă, în majoritatea cazurilor, această glie – ca drept divin – nu-i era îngăduită nici măcar pentru mormînt. Știm că mulți istorici au combătut teza conform căreia noi sîntem un popor de țărani – teză ce a fost „aprobată” sau „anulată”, în raport cu conjunctura politică în care acest discurs era folosit.

Pentru elucidarea acestei dileme, fără a încerca o încadrare milimetrică într-una din cele două extreme, și pentru plasticitatea și naturalețea exprimării, întăresc semnificația importanței țărănimii în Istoria României, prin redarea începutului Discursului de recepție, cu titlul „Laudă țăranului român”, al scriitorului Liviu Rebreanu, cu prilejul primirii acestuia în Academia Română (29 mai 1940): „Domnilor

(continuare în pag. a 16-a)

IOAN TEODOR

Colegi, Onorați Ascultători, Ales într-un loc nou creat și dorind totuși să mă conformez uzului academic de-a elogia pe un înaintaș, mă văd silit să mă prezint cu unul de-afară, cu strămoșul meu și al unora dintre dumneavoastră, întrun sens mai larg, strămoșul tuturor: Țăranul român. Mă simt destul de jenat că viu în fața dumneavoastră să laud tocmai pe cel mai umil Român, și-mi dau seama că fapta aceasta nu e prea abilă. Cînd vorbești despre un om mare sau despre reprezentantul unei clase puternice, ai certitudinea că orice vei spune, nu va părea nimănui prea mult, și nici o laudă prea exagerată. Înaintașul, cu care îndrăznesc eu să mă înfățișez, e sărac și slab. Așa a fost întotdeauna și așa va fi, probabiil, totdeauna. Munca și suferințele lui hrănesc și îmbogățesc pe asupritorii lui. El e destinat să rămînă gol”.

În continuare, citiți și vă bucurați de acest elogiu adus de năsăudeanul din Tîrlișua, țăranului român: „La noi singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Atît de mult că, de fapt, țăranul român nu e țăran ca la alte popoare. Cuvîntul însuși e de origine urbană, cel puțin în semnificația actuală. Țăranul nu-și zice niciodată țăran. Doar în vremile noi și sub influențe politice a pătruns și la țară cuvîntul, spre a indica pe omul de la sat în contrast cu cel de la oraș. Țăranii însuși numesc pe țărani, simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, poporul român”.

(continuare în pag. a 12-a)

GEO CIOLCAN

De parcă tot n-au fost belele

Ce s-au cicatrizat, în parte, Cînd Țara trăia clipe grele, Pe tine te-au trimis la moarte,

Tot tu, lăsîndu-ți plugu-n șură, Și mama-n lacrimi, în odaie, Ai fost zvîrlit în aventură, Soldat român, printre războaie.

Pe continent ai lăsat urme Săpate-n lut, ca amintire, Emblemă-a zilelor postume: Cruci părăsite-n cimitire!

Tot schimbător din starea pură, Cum voievozii te lăsară, Astăzi ești umbră, nu arsură Pe vatra noastră milenară.

Ai suferit, bătut de soartă, Respins de cinice guverne. Țăran român, tu ești o poartă Spre casa Patriei eterne!

GEO CIOLCAN

RESTITUTIO IN INTEGRUM

ĂPTĂMÎNA PE SCURT

 Em-IL 76  9 Jirinovski patinează pe rotile  CUrS – SCUrSUrA sociologiei româneşti  Dudu Ionescu a sîngerat ca la Mărăşeşti  Madam Sacîz

PARTEA A III-A

 Ziarul „România liberă“ face gafă după gafă: în nr. de joi, 30 aprilie, a reprodus o declaraţie a deputatului P.R.M. de Bacău, Ion Duţu, dar a scris... Constantin Duţu, ceea ce e cu totul altceva, fiind vorba de apreciatul coregraf şi mecena al culturii.  A început să ţină discursuri în faţa lui Emil Constantinescu, dînd din mînă, şi slobozind nişte intonaţii ca la grădiniţa de aurolaci, puradelul nicolae Păun, aşa-zisul preşedinte al aşa-zisei Partide a Romilor (Partidă de Barbut). Cine mai e şi ăsta, care porcăieşte memoria Mareşalului Antonescu şi reclamă România, cum că ar avea să le dea lor, ţiganilor, nu ştiu cîte tone de aur? Şi de unde or fi avut ei atîta aur? Din muncă cinstită? Aiurea, din manglă! Îi atragem atenţia fostului dirijor şi fostului băiat dăştept Mădălin Voicu că, dacă nu-l potoleşte pe prostul ăsta, va ieşi şucăr nasol, îi frecăm pe amîndoi cu leşie şi cu bureţi pînă îi facem blonzi cu ochi albaştri.  În două rînduri, „România Mare“ a publicat o NOTĂ scrisă de ofiţeri de Poliţie cu privire la ilegalităţile borfaşului Bobic, cu complicitatea lui Emil Burloi. Acel document era elaborat în primăvara anului 1997. Nota a fost cerută, personal, de Dejeu. Dar, surpriză! Escrocul Bobic a pus în mişcare „şperaclul“ pe care îl are pe la nişte uşi de la Cotroceni, Moş Dulău a primit un telefon şi gangsterul a intrat, imediat, la el în audienţă. Începînd de atunci, totul s-a muşamalizat, începînd cu cele 4 dosare penale ale fostului controlor de prize şi vînzător de şlapi turceşti din Piaţa Focşanilor. Şi turbatul ăsta de Dejeu mai pozează în om cinstit! Habar n-are el cîte ştim noi...  Un alt şarlatan care roieşte în jurul actualei Puteri este unul pe nume Mihai Cuptor. În perioada 1994-1996 a lucrat la Protocolul Guvernului, apoi pe la Camera Deputaţilor. Şi-a deschis o firmă, în colaborare cu un francez. Apoi, a înscris o altă firmă, „Agricola Internaţional“, prin care a făcut importuri masive de făină, din Ungaria (?!). În paralel, importa păcură şi motorină din Ucraina, pentru RENEL, cu sprijinul lui Marian Enache, care era, pe atunci, ambasadorul României la Chişinău. Banii s-au rulat prin Banca Internaţională a Religiilor. În prezent, Cuptor are o firmă particulară de protecţie şi pază, „SECUREN –S.A.“, împreună cu generalul Ţencu.  La Oradea a luat naştere „Mişcarea pentru eliminarea gansterilor din Justiţie“. Iniţiativa aparţine mai multor jurişti din Vestul Ţării, noul organism civic propunîndu-şi, în principal, demiterea lui Valeriu Stoica din funcţia de ministru al Justiţiei şi aducerea lui chiar în faţa Justiţiei. Această Mişcare a luat naştere ca reacţie la neobrăzarea patologică a acestui Valeriu Stoica, de a încerca, în repetate rînduri, ridicarea imunităţii senatorului Vadim. Magistraţii ne-au sunat la redacţie, intrigaţi, promiţînd că îl vor băga în cătuşe pe piticul cu perucă albă.  În ura lor patologică, păduchii de la „Ziua“ şi PRIMA TV n-au pregetat să întineze memoria lui Toma Năstase, fost comandant militar al Portului Sulina, patriot care a făcut ceva pentru Ţara lui. Se întreabă lumea de ce nu e pace în societatea românească. Uite de-aia nu e pace, fiindcă sînt la Putere profanatorii de cadavre, care n-au nimic sfînt, nici Adevăr, nici Patrie, nici Dumnezeu.  Un editorial excelent a apărut în „Republica“: „Afacerea «Ţigări de contrabandă – S.P.P.» să fie începutul sfîrşitului lui Emil Constantinescu?“ (Constantin Neguţ). Exact, dar cum ai ghicit?  Acelor cîrîitoare care îi acuză pe români de persecuţii împotriva ţiganilor (de teapa lui Nicolae Păun) le propunem un subiect de analiză în stabor: „Atac haiducesc generat de pofte canibale

– Trei ţigani înarmaţi au oprit o maşină ca să mănînce urechea şoferului“ (Marcel Fluerar, „Naţional”, 28 aprilie 1998). Incredibila scenă s-a petrecut în apropierea Hanului Trei Sarmale, din Iaşi, într-o dimineaţă de duminică: talibanii au oprit o maşină condusă de Cristi Comăneştean, l-au silit pe şofer să-i ducă de urgenţă la Podul Hoaiei, în altă direcţie decît avea omul treabă, acesta a refuzat, drept pentru care săbiile ninja au intrat în funcţiune şi urechea românului a zburat, ca o legumă, în pulberea drumului, de unde una din ciori a ciugulit-o iute şi a început s-o mestece (?!). Măi, Mădălin Voicu, care te-ai dat cu proştii şi ticăloşii, în loc să rămîi în perimetrul civilizaţiei, unde te adusese bietul taică-tu: ce-or avea oare, cu ţiganii ăştia ai matale, şi germanii, şi francezii, şi cehii, şi olandezii, şi austriecii, şi românii?! Să fie înţeleşi toţi aceştia între ei, ca să caute nod în papură la nişte îngeraşi nevinovaţi?  Nimeni n-a aflat încă, în România, pentru care merite a ajuns numitul Adrian Iorgulescu preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A compus ceva? A scris ceva? Pauză! Într-o Ţară unde trăiesc mari muzicieni, ca Tiberiu Olah, Doru Popovici, Gheorghe Zamfir, Marin Constantin şi alţii ca ei, a le aduce pe cap un fîţîngău care îi minte pe oamenii muzicii că e politician şi pe politicieni că e om al muzicii – iată încă un mister al epocii noastre fără cap şi fără coadă. Într-o declaraţie recentă, pigmeul ăsta care a făcut carieră pe poantele de dansatoare ale nevestei, scuipă cojile unor seminţe otrăvite: „Parlamentul European ştie foarte bine care este activitatea P.R.M. şi a lui Vadim Tudor. Susţinerea înverşunată a preşedintelui P.R.M. faţă de cîinii vagabonzi, care fac atîtea victime (?!) în rîndul populaţiei bucureştene (dar de ce numai bucureştene? – nota red.) este o poziţie semnificativă pentru mesajul politic al acestui partid“. Lasă, bă, Uniunea Compozitorilor şi treci la Uniunea Hingherilor!  Un voiajor pur-sînge se dovedeşte a fi preşedintele Franţei, Jacques Chirac. Ştiţi de cîte ori a vizitat acesta Japonia? N-o să vă vină să credeţi: de 44 de ori!  Din gazeta „Socialismul“, ne reţine atenţia o pagină trăznet, realizată de Nicolae Popeneciu: „7 păcate capitale ale Regimului Constantinescu“.  Fie că îi place, fie că îi displace, Octavian Paler face ce face și ajunge la vorba noastră: „De la «statul poliţist» la «statul mafiot»“ se intitulează un editorial publicat de el în „România liberă“. Păi asta noi o spunem de 1 an şi jumătate, dar tot extremişti sîntem, tot radicali, tot antioccidentali, nu-i aşa?  Conform aceluiaşi ziar, Filiala Mureş a P.S.M. a cerut introducerea pedepsei cu moartea. Păi, mureşenii au moartea cît capra pe casa lor, în persoana primarului U.D.m.r. Fodor Imre.  Un titlu de un savuros umor involuntar a apărut pe pagina I a fiţuicii „Ziua“: „Ministrul Justiţiei anunţă că iese din pasivitate...“. Carevasăzică, recunoaşte şi el că a stat în 4 (patru, four) labe. Dar poate Valerica să devină activă?  Încă o scenă interesantă, care l-a avut ca protagonist pe aşa-zisul secretar de Stat al M.Ap.N., ţărănistul cu eczemă în loc de barbă, Dudu Ionescu. Întîmplarea a avut loc tot în judeţul Buzău, la sediul Armatei a II-a. La un chef monstru, Dudu Ionescu l-a jignit pe unul dintre invitaţi, maiorul de Poliţie Mircea Dogaru. Acesta l-a provocat pe ministrul adjunct al Armatei (?!) la o întrecere de skanderbeg (braţ de fier) „dacă se dă mare“. Atunci s-a întîmplat ceva ieşit din comun care pune serioase semne de întrebare cu privire la creieraşul lui Crăcănel: închipuiţi-vă că, orbit de furie, Dudu Zăludu a spart vreo 3-4 pahare de perete (?!) şi s-a jucat de-a „braţul de fier“ în cioburi, poliţistul fiind mai puternic l-a răpus de mai multe ori, izbindu-i mîna de resturile paharelor şi provocîndu-i sîngerări abundente. Aceste răni i-au

imobilizat braţul lui Dudu Ionescu zile în şir, el fiind în imposibilitatea să-şi mişte lăbuţa dreaptă şi să se salute cu oamenii chiar la depunerea Jurămîntului de către soldaţi. Doamne, cu ce miniştri au pricopsit Ţara golanii ăştia care îşi zic „creştin-democraţi“? Ce-ai mă, Dudule, de spargi pahare de perete? Te crezi Zorba Grecul? Atunci cînd te hotărăşti să mănînci nişte halbe de bere, să ne spui şi nouă, poate te băgăm în priză şi te agăţăm de tavan, ca lustră la popota ofiţerilor.  Excelentă revista „Ultima oră“, condusă de Ion Marin! Din cel mai recent număr, spicuim: „Dedesupturile scandalului Otopeni – Sub oblăduirea lui Constantinescu, Parchetul blochează 47 de dosare penale împotriva Mafiei din aviaţia civilă TAROM“; „Memorandumul lui Vadim declanşează isteria Puterii. Preşedintele Constantinescu a convocat de urgenţă Consiliul Suprem de Apărare, de parcă i-ar fi sunat ceasul din urmă“; „Pilonii corupţiei ţărăniste: Afacerea Hotel Bucureşti. Pentru «merite excepţionale» – o gaură de 32 miliarde de lei – Sorin Dimitriu a fost avansat ministru al Privatizării!“; „Sîntem un Popor milenar, batjocorit de cea mai cumplită ciocoime pe care a cunoscut-o Istoria noastră“ (interviu realizat de Victor Niţelea cu prof. dr. Florin Constantinul); „Lui Stere Gulea îi e dor de partidul unic şi conducător“ (interviu de Cleopatra Lorinţiu cu preşedintele Sindicatelor Unite din TVR, Dona Tudor); „Ţărăniştii nu au gena guvernării“ (interviu cu prof. dr. Răzvan Theodorescu); „Lupte de stradă între chiriaşii din casele naţionalizate şi Poliţia ţărănistului Dejeu“; „În ziua de Paşti, un chiriaş din strada Fîntînele a fost scos din casă cu cătuşe la mîini“.  Colonelul inginer Mircea Ioniţă ne-a sesizat că în Parcul Central din Timişoara, pe soclul monumentului închinat Ostaşului Român stă scris: „Glorie Ostaşului Român, moştenitor al tradiţiilor istorice străbune, care au (sic!) luptat cu eroism împotriva bolşevismului şi hitlerismului, pentru Libertate (sic!) şi Independenţa Patriei“. Corect era: a luptat (...) pentru Libertatea şi Independenţa Patriei. Fostul şef al Securităţii judeţului CaraşSeverin şi senator în legislatura 1992-1996, colonel Ştefan David, îl acuză pe Virgil Asztaloş Măgureanu „că este vinovat de toate dosarele care se publică în prezent“.  „Parlamentari, miniştri, secretari de Stat, ofiţeri M.Ap.N. sînt toţi corupţi“ – a declarat ţărănistul cu un bidon în loc de cap, Şerban Săndulescu, şi uite că n-a mai cerut nimeni să i se ridice imunitatea.  „Noua criză vine sigur“ – îşi intitulează editorialul Bazil Ştefan, de la „România liberă“. Asta-i originalitatea democraţiei noastre: crizele guvernamentale sînt mai dese decît crizele de epilepsie ale lui Ciorbea.  Luînd la mînă nişte ziare mai vechi, am citit ceva năstruşnic: „Emil Constantinescu ar putea să-l numească pe consilierul Dorin Marian secretar general al Guvernului“ („Adevărul“, din 31 martie 1998). Vă daţi seama ce jaf s-ar fi dezlănţuit atunci?! Ce colaboratori mai are şi Ţapul ăsta! Unul şi-unul! Pe care îl cauţi, e ori infractor, ori nebun, ori agent străin, ori toate la un loc.  În privinţa lui Madam Sacîz, mintea ei a plecat binișor cu sorcova: „Dacă senatorul Vadim nu prezintă probele în două zile, înseamnă că aceste probe nu există!“ a bravat, cu voce tremurată (a băgat tremolo, ca Elvis Presley!), la TVR, Zoe Petre. Ce vorbeşti, Tanti Cratiţă? Cine te-a-nvăţat chestia asta? Ca să afli matale cît anume, ce anume şi de la cine ştie Vadim tot ce ştie? Ai puţintică răbdare, dacă mai eşti în libertate pînă la proces, vei afla atunci şi ce-ai supt de la tac-tu, rezidentul KGB... Pînă atunci, să-ţi dăm un aconto: marele combinat ROMCIM, deşi valora 200 de miliarde de lei, a fost vîndut la arabii ăia care se dau francezi cu numai... 80 de miliarde (contractul nr. 1310 din 24 sept. 1997). Matale n-ai supt nimic, nici un mentosan?

(va urma)

ALCIBIADE

(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 8 mai 1998)

Din istoria exilului românesc

CONFESIUNEA-MĂRTURIE A UNUI ZIARIST DEMOCRAT

Cercetarea neîntreruptă a arhivelor publice sau particulare aduce la lumină mereu noi mărturii despre ceea ce s-a întîmplat în trecut. Actele, scoase la iveală prin munca zilnică, neostenită a istoricilor, îmbogăţesc, completează şi confirmă cele ştiute pînă acum despre un fapt, o personalitate. În cazul de faţă, în arhiva familiei dobrogene Ion N. Roman (1866-1931) s-a găsit o epistolă cu valoare de documentconfesiune aparţinînd unei personalităţi mai puţin cunoscute de tinerele generaţii: Horia roman.

Imediat se naşte întrebarea firească: cine a fost Horia Roman?

Horia I. Roman s-a născut în oraşul Constanţa, la 3 decembrie 1910. După ce a urmat cursurile şcolii primare în oraşul natal, a venit în Bucureşti, unde a absolvit Liceul „Sfîntul Sava“, timp în care s-a distins prin talentul său remarcabil la orele de literatură română predate de profesorul şi criticul Raoul Teodorescu. În fine, şi-a încheiat studiile prin audierea cursurilor Facultăţii de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti.

Patima şi talentul literar i-au permis să debuteze încă din 1928 în revista „Bilete de papagal”, condusă de Tudor Arghezi, unde i-au apărut

Roma, 1 ianuarie 1946

Dragă mamă, dragii mei,

Vă scriu după atîta amar de vreme şi de tăcere. Aceasta e prima scrisoare ce v-o trimit după ianuarie 1944, cînd, pare-mi-se, am scris pe cea din urmă...

Măicuţa mea dragă, Bebe al tău e bine şi sănătos. Te iubeşte ca totdeauna şi te ascultă. De data asta te-a necăjit puţin dar să nădăjduim că totul a trecut. Am găsit la Roma, la întoarcerea mea, pe Tessa, pe minunata mea Tessa, care a pătimit şi ea, înconjurată de uri şi de invidii şi am găsit-o pe Cicilica, fetiţa noastră şi nepoţica ta care e chipul leit al meu şi al Cochii cînd eram mici...

Şi acum, dragă Botaciule, îţi voi consacra ţie tot restul scrisorii. Din nenorocire, nu am aflat de voiajul Transilvaniei (motonavei) decît în seara plecării şi deci scriu în fugă...

„Cazul meu“? În septembrie 1943, după armistiţiul Italiei, am refuzat să mă retrag în Nord, la Veneţia, cu Legaţia românească acreditată pe lîngă Republica lui Mussolini şi am rămas la Roma pe riscul meu. Nemţii controlau tot oraşul, iar în ceea ce priveşte lumea românească, lucrau în acord cu legionarii noştri care mă denunţaseră deja ca „periculos intereselor Axei“ şi ca „profesînd idei comuniste“...

În noiembrie 1943 – după două luni, în care timp am stat mai mult ascuns – dl. ministrul V. Grigorcea a propus printr-un raport numirea mea ca ataşat de presă la Legaţia României de lîngă Vatican. În decembrie 1943 am fost înglobat ca membru al acelei legaţiuni. La 4 iunie 1944, cînd Roma a fost ocupată de Aliaţi, iar România nu făcuse încă armistiţiul, corpul diplomatic al ţărilor din Axă urma să intre în Cetatea Vaticanului. Dar Vaticanul a permis, pentru fiecare misiune străină, intrarea numai a două persoane: ministrul şi primul consilier. Restul personalului urma să se întoarcă în ţările respective. Dl. Grigorcea a adus aceasta la cunoştinţa tuturor colaboratorilor săi. Întrebîndu-mă ce am de gînd să fac, i-am declarat că mă întorc în ţară, fără nevastă şi copil, care atunci avea numai cinci luni, iar călătoria în plin război putea fi plină de neprevăzuturi. În cercurile româneşti rămase la Roma perspectivele unei repatrieri provocaseră o panică de nedescris. Era o întreagă lume care colaborase ani şi ani de zile cu fascismul şi pe care teama repercusiunilor o împingea la cele mai stranii reacţii. Cea mai frecventă era formarea unor tardive şi ridicule comitete de „eliberare naţională“... În faţa acestui spectacol caragialesc, eu am decis să mă întorc în ţară. După o lună şi ceva de aşteptări, în care timp am fost completamente liber, în ziua de 12 iulie 1944 a avut loc plecarea la Taormina, în Sicilia, unde conform garanţiilor scrise urma să fie un „foarte scurt popas“

primele versuri şi nuvele. A continuat scriind poezii, nuvele, reportaje, cronici literare, interviuri, prelucrări şi adaptări după diverse piese de teatru etc. Articolele sale au apărut în ziare şi reviste democratice din acei ani: Adevărul, Viaţa literară, Dimineaţa, Stînga, Cuvîntul liber, Timpul etc. În colaborare cu Petre Pandrea, a dramatizat romanul lui Dostoievski, „Crimă şi pedeapsă”, lucrare bine primită de critica de specialitate. În anul 1969, la Roma, a publicat şi singura sa carte – „Cenuşa amintirilor noastre” – cu caracter memorialistic. În cele 69 de pagini sînt evocate întîlnirile şi convorbirile sale cu Liviu Rebreanu, Eugen Ionescu, George Bacovia, Ion Minulescu, Gh. Ciprian, N. Davidescu, Ion Marin Sadoveanu, Mateiu Caragiale, Al. Sahia, Grigore Gafencu. La 23 decembrie 1982, în vîrstă de 72 ani, s-a stins din viaţă la Roma, cu regretul de a nu-şi fi putut revedea plaiurile natale, dar cu împăcarea de a-şi fi făcut pe deplin datoria de bun român. Documentul pe care îl publicăm în continuare reprezintă – dincolo de orice altceva – o mărturie dramatică din istoria emigraţiei române de după cel de-al II-lea Război Mondial. (Dr. Radu-Ştefan VERGATTI)

(„una brevissima sosta“). Aici am aşteptat, am aşteptat... Zilele şi săptămînile treceau.

A venit 23 august 1944 şi armistiţiul României. Am trimis imediat, pe cale oficială, Legaţiei României de la Vatican, adeziunea mea la noul guvern şi am cerut în scris imediata mea repatriere şi prezentare la regiment pentru a participa la războiul contra Germaniei. În acelaşi timp un text identic l-am adresat Comisiei Aliate de Control în Roma. La cererile mele nu am primit nici un răspuns din nici o parte. Le-am repetat peste zece zile, dar cu aceleaşi rezultate negative. Într-un tîrziu, printr-o indiscreţie, am aflat că în lipsa mea, la Roma, cîţiva „amici“, cărora probabil le cunoşteam prea bine biografia şi trecutul, porniseră un adevărat război împotriva mea...

Ca să rezum lucrurile, un amic elveţian ziarist din Roma, foarte bun confrate şi prieten, a făcut fără ştirea mea un demers la Comandamentul englez în numele „Union mondiale des Agences télégraphiques privées“, cerînd lămuriri asupra situaţiei mele. Din răspunsul vag ce i s-a dat, bietul om (neştiind nimic din maşinaţiile româneşti de aici) n-a tras o concluzie prea clară şi mi-a transmis impresia lui cum că „ar fi ciudate interese ca eu să nu mă întorc nici la Roma şi nici la Bucureşti şi să stau aşa, cît mai mult, izolat şi fără putinţa de a vorbi“. Un demers destul de călduros l-a făcut şi Asociazione Stampe Estera din Roma, al cărui membru sînt şi unde am bune prietenii printre elveţieni, suedezi şi franţuji. Cum vezi, numai străinii au făcut încercări să-mi dea o mînă de ajutor. Aşa a trecut, în incertitudini şi într-o teribilă izolare la Taormina, un an de zile...

La 14 iulie 1945, de la aeroportul din Catania, am plecat cu avionul la Salsomaggiore, lîngă Milano. Aicea am rămas pînă la 14 noiembrie. În acea zi, un căpitan englez m-a chemat şi mi-a comunicat că din ordinul Comandamentului suprem de la Caserta sînt liber şi pot să mă întorc la Roma. Mi-a dat si un fel de certificat din care rezulta că prezenţa mea în Italia nu reprezintă un pericol faţă de interesele aliate. Autorităţile italiene mi-au dat imediat permisul de liberă petrecere în Italia. După un voiaj pe cont personal, extrem de dificil cu transporturile de azi, în dimineaţa de 7 decembrie am ajuns la Roma.

Nu-ţi pot descrie scena revederii cu Cici, care nu mă mai recunoştea şi îmi arăta mereu o fotografie a mea spunînd că „ăsta e papalino, nu tu“. Nu îţi spun emoţia bietei Tessa, care a slăbit şi ea în tot acest timp de mizerii şi de zvîrcoliri în van... Am primit, imediat după sosirea în Roma, zeci de vizite de la numeroşii mei amici din Asociaţia Presei Străine, de la mulţi italieni care mă iubesc şi nu mă uitaseră. În primele zile am avut naivitatea să cred şi în exploziile de amor pe care mi le-au făcut românii de aici,

cu explicaţii mai mult sau mai puţin confuze din ceea ce se petrecuse şi de care nimeni nu era vinovat. În patru ochi fiecare dădea vina pe celălalt... Eram dispus să nu cred nimic din ce mi se spunea şi să uit totul aşa cum se uită un vis urît.

Dar astăzi am fost informat, din sursă precisă, că din nou s-a pornit o serie de atacuri contra mea care de data asta s-au făcut unui personagiu oficial român – un ofiţer superior – în trecere prin Roma. Acel personagiu se întoarce la Bucureşti şi nu este exclus să mi se creeze şi acolo o nouă cabală. Explicaţia acestei ultime furtuni?

Se tem de influenţa eventuală pe care eu aş putea-o avea în lumea democratică din România şi în care ei nu cunosc absolut pe nimeni. Pentru aceasta dau lovituri cu anticipaţie. Eu, întors de la postul meu de ataşat de presă, le-aş putea dezveli tot jocul dublu pe care îl continuă şi acum în această Italie în care astăzi se găsesc mai mulţi fascişti români decît italieni, bună parte în slujbe oficiale, plătiţi cu bani grei ai muncitorului nostru şi ai unui guvern pe care îl slujesc nesigur şi tind să-l compromită. Botaciule dragă, acum ascultă-mă mai bine:

Tu ştii că în 1929, la 19 ani, am intrat la Adevărul. Peste un an am făcut un cerc de studii marxiste împreună cu Alexandru Sahia la Clubul socialist din Izvor: Garda de fier ne-a masacrat în bătaie şi ne-a spart capetele. Peste vreo doi ani Emil Socor a scos Stînga, singura publicaţie marxistă de la noi din acea vreme, la care am scris: m-am ales cu un proces al babelor de la Societatea „Principele Mircea“. Am colaborat apoi la Cuvîntul liber al lui Tudor Teodorescu Branişte. Ultimii doi ani, împreună cu Ghiţă Dinu, am fost secretarul de redacţie, între timp, începuse să se simtă în lume praful de puşcă al războiului de azi. Războiul din Abisinia: am scris contra agresiunii fasciste. Războiul civil din Spania: am atacat în scris pe Franco. Războiul din Extremul Orient: am atacat imperialismul niponic. Procesul Anei Pauker: am scris împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu reportajul întregului proces. În ziua sentinţei, cînd fugeam cu maşina spre Slatina ca să nu ne asasineze bandele gogocuziste şi legionarii din Craiova, am fost şi acolo atacaţi cu pietre. Erau cu mine în maşină şi Pătrăşcanu, Ion Gh. Maurer, Grozdea şi Niţulescu...

Apoi a început agonia Dimineţei şi Adevărului, incendiate în toate oraşele ţării de campania bestială a lui Stelian Popescu. Am rămas pînă în ultima zi alături de camarazii mei.

Botaciule dragă, aceste idealuri din vremea Adevărului eu nu le-am abandonat niciodată. Oare toţi anii de tinereţe risipiţi pe birourile de redacţie în lupte şi privaţiuni nu îmi vor veni în ajutor?

La Roma am făcut tot ceea ce un român care îşi iubeşte ţara trebuia să o facă în timpul celui mai nenorocit război din istoria noastră: am demonstrat în scris toată farsa pe care era bazată alianţa noastră forţată cu fascismul; iar dacă cineva citeşte cu obiectivitate materialul transmis de mine, vede că am făcut tot ceea ce stătea în modesta măsură a puterilor mele ca să vin în ajutor şi să precipit fatalul deznodămînt de la 23 august. Există un om în Bucureşti în a cărui onestitate morală şi sufletească eu am crezut totdeauna: Tudor Teodorescu Branişte. După tine, în Branişte eu am avut un al doilea frate şi protector. El m-a urmărit totdeauna, chiar de departe, cu dragoste, cu discreţie, m-a apărat şi m-a ajutat cîteodată chiar fără ca eu să ştiu. Caută să vezi pe Branişte. Şi de data asta, sînt sigur că mă va ajuta. Botaciule dragă, caută să vezi toată lumea aceasta. Soluţia ideală ar fi numirea mea ca ataşat de presă la Vatican sau Quirinale. Dacă aceasta nu se poate pentru moment, roagă-l pe Branişte să-mi dea corespondenţa ziarului său la Roma, dar să-mi anunţe lucrul acesta telegrafic şi la legaţie. Chiar dacă realizezi prima numire, care ar fi interesantă, aş ţine să colaborez la Jurnalul de dimineaţă.

Dacă nu se realizează nimic, după ce voi pune cîteva kilograme de carne pe mine şi mă voi întrema, cu prima călătorie a motonavei Transilvania mă întorc în ţară.

Dragul meu Botaciu, după cum vezi scrisoarea mea a luat proporţii de roman. M-a obosit chiar numai dictatul la maşină, atît sînt de slăbit. Sărută-l pe Rudolf şi pe Vally, sărută-i pe Hurmus şi pe Cichy din partea mea.

Tessa şi Cici vă îmbrăţişează şi ele cu tot dorul şi sînt alături de voi. Pe tine şi pe voi toţi vă sărut cu mult dor.

N.B. Confirmă-mi, te rog, printr-o telegramă primirea acestei scrisori. Ştii la ce complicaţii poate să ducă... „o scrisoare pierdută“.

„M AGAZIN ISTORIC”

TABLETĂ DE SCRIITOR

Teatru

Iubim teatrul pentru că, în fiecare zi, mai caldă ori mai răcoroasă, mai senină ori mai încețoșată, jucăm teatru noi între noi. Cu toții formăm o trupă de teatru, antrenîndu-i și pe alți privitori care vor să participe la un spectacol în direct. La teatrul pe care îl joacă de-a rîndul oricine, oriunde se află și i se oferă prilejul să se manifeste, fie în piață, între tarabele cu roșii și varză, fie la capătul străzii, fiecare actor, piețar, mahalagiu are locul lui, unde se poate da în spectacol așa cum găsește de cuviință... Iar alții ca noi îl privesc ca la teatru. Numai că el nu are scenă, nu are o sală de spectacol, unde să joace după un scenariu, cu regizori iluștri... Scena lui e de fiecare dată în aer liber, acolo unde rolurile și le descoperă singur de cînd se știe, și le interpretează ori de cîte ori are ocazia... Fie că se află în stradă, într-un parc, fie într-un mijloc de transport în comun.

Fiecare om este un artist în legea lui, un artist care face teatru involuntar, care se exprimă așa cum îi dictează conștiința și inima... Nu degeaba se spune din popor: „Uite la el cum joacă teatru”. Teatrul este un mijloc de comunicare a oamenilor între ei, uneori cu vorba spusă în șoaptă, sau poate să însemne un rol important dintr-o reprezentație, pe o scenă mare de spectacol din lumea aceasta mare. Este o formă de exprimare a omului liber, care se simte în largul lui cînd se manifestă public.

Teatrul nu este numai acolo unde sînt profesioniști care sînt plătiți, și unde ei fac artă cu adevărat. Dar,

artă adevărată este și cea a teatrului la care participăm și noi, spectatorii anonimi, acolo unde ne aflăm și unde ne întîlnim cu oameni care, într-o situație sau alta, fără voia lor devin artiști ai poporului, pentru că ei se adresează celor din jur printr-un ton direct, prin dialogurile lor necenzurate, uneori depășind cu mult simțul rostiri unor roluri învățate pe dinafară în sălile de repetiție, cum o fac actorii profesioniști... Fiecare dintre noi joacă un rol în orice împrejurare, cu orice ocazie, cînd ne aflăm în cabinetul medicului pentru o banală consultație, ori la măcelăria din colțul străzii, la frizerie, la coafor sau la volanul mașinii, comunicarea cu cel din fața noastră înseamnă un crîmpei de teatru viu în aer liber, fără sufleori... Teatrul acesta în care noi sîntem actorii, este, de fapt, voința individului în sine de a se exprima așa cum dorește el, potrivit gîndirii sale, într-un schimb de vorbe sau într-o conversație, chiar banală, cu omul din preajma lui... Vrem, nu vrem, fiecare dintre noi, în orice zi, în orice minut, în orice secundă, jucăm teatru

Lecþiile de viaþă ale unor mari savanþi ai lumii (I)

Secretul fericirii în viziunea lui Einstein

Albert Einstein a fost nu numai un fizician genial, unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor, al cărui nume este asociat de toată lumea cu inteligenţa şi cunoaşterea, implicit cu celebra formulă E = mc2, din Teoria relativităţii restrînse, şi ale cărui intuiţii remarcabile se confirmă astăzi rînd pe rînd, ci şi un om atipic, nonconformist, surprinzător în reacţii, comportament, gesturi şi cuvinte. Biografia sa reuneşte toate ,,ingredientele” unui roman – iubiri, lacrimi, drame, secrete, victorii şi prăbuşiri, înălţări şi căderi, surprize, bucurii, tristeţi, toate trăite cu maximă intensitate.

În anul 1922, Albert Einstein se afla într-o călătorie în Japonia, pentru a ţine nişte prelegeri pe teme ştiinţifice şi pentru a participa la un concert dedicat Sonatei Kreutzer, de Beethoven, cînd a primit vestea, printr-o telegramă, că i se va înmîna, în cadrul binecunoscutei ceremonii a Academiei suedeze, Premiul Nobel, pe care îl primise, de fapt, în 1921, pentru contribuţiile sale în domeniul fizicii teoretice şi pentru descoperirea legii efectului fotoelectric, context în care fizicianul a impus şi sensul modern al termenului de foton (particulă elementară, numită şi cuantă de lumină).

Lucrările referitoare la Teoria relativităţii nu au fost recompensate niciodată cu un Premiu Nobel, la vremea respectivă considerîndu-se că teoria lui Einstein era ,,prea abstractă”, speculativă, cu un nivel matematic de

o prea mare complexitate. A fost nevoie să treacă peste o jumătate de secol pentru ca efectele experimentale ale relativităţii să poate fi măsurate, demonstrate.

Einstein decide să nu participe la ceremonia acordării Premiului Nobel pentru fizică, de la Stockholm, şi îşi continuă călătoria şi programul în Japonia.

A fost cazat la Hotelul Imperial din Tokyo şi se afla sub impresia puternică a primirii pe care i-o făcuseră japonezii. În aceste împrejurări a fost căutat în camera sa de hotel de un curier, pentru a-i înmîna un pachet. Nu se ştie dacă din pricină că nu ar fi avut bani mărunţi pentru a nu-l lăsa pe curier să plece cu mîna goală, sau pentru că respectivul curier a refuzat recompensa bănească, Einstein, în stilul spontan care îl caracteriza, a luat o foaie de hîrtie cu antetul Hotelului Imperial şi a scris pe aceasta, în limba germană, un gînd despre secretul fericirii. Acest gînd, devenit celebru, a fost formulat astfel: ,,O viaţă liniştită şi simplă aduce mai multă bucurie decît căutarea

și sîntem actorii propriei noastre conștiințe umane, oferind, involuntar, un spectacol gratuit, inspirat din viața noastră cotidiană, la nivel de grup de oameni, sau de individ, în relație cu cei care ne înconjoară. Nu-i nici o noutate ce spunem noi acum, pentru că lucrurile acestea există dintotdeauna, și ele vor dăinui atîta vreme cît va fi om pe pămînt. Om care încearcă să se susțină pe sine prin dialogurile cu cei din jur. Un om simplu, care uneori își joacă rolul așa de bine încît nu îți poți da seama dacă încearcă să îți facă vreo farsă sau chiar așa e felul lui de a fi. Toți jucăm un teatru în aer liber, fără să fim remunerați, fără a primi aplauze și fără să conștientizăm că, de fapt, în toate manifestările noastre publice într-un dialog sau o conversație cu mai multe persoane, formăm un colectiv de artiști care, în acest fel, au creat o atmosferă de teatru, în sensul adevărat al cuvîntului.

Iată de ce îi îndrăgim pe semenii cu care interacționăm: fie că vrem, fie că nu, sîntem parte la exprimarea lor publică, atunci cînd se manifestă în fața unui auditoriu anonim. Este, de fapt, o formă a existenței noastre și, totodată, o formă de rezistență în dialogul deschis cu cei cu care intrăm în contact.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

succesului care presupune o permanentă nelinişte”. Pe o altă hîrtie a scris: ,,Acolo unde există dorinţă, există şi un drum”. A oferit cele două hîrtii curierului, ca mulţumire şi ca sfat de viaţă, spunîndu-i: ,,Poate, dacă şansa e de partea ta, aceste două hîrtii vor avea cîndva o valoare mai mare decît bacşişul pe care ţi l-aş fi dat”, după cum afirmă o rudă a curierului, care locuieşte în prezent în Germania, la Hamburg.

Se pare că Albert Einstein a avut dreptate şi în legătură cu posteritatea biletelor pe care le-a lăsat curierului japonez. La aproape un secol de la episodul din Japonia, la data de 24 octombrie 2017, Casa de licitaţie Winner, din Ierusalim, a vîndut cele două hîrtii, pe cea pe care scria ,,O viaţă liniştită şi simplă aduce mai multă bucurie decît căutarea succesului care presupune o permanentă nelinişte”, cu 1,56 milioane de dolari (aproximativ 1,33 milioane de euro), iar pe cea de-a doua, cu 240.000 de dolari, valoarea estimată iniţial fiind între 5.000 şi 8.000 de dolari. Doi potenţiali cumpărători şi-au disputat ,,gîndurile” lui Einstein despre fericire, cîştigătorul fiind un cetăţean european, care a vrut să-şi păstreze anonimatul.

Poate că secretul fericirii la care s-a gîndit Einstein, acela de a duce o viaţă tihnită şi simplă, departe de neliniştile succesului, a rămas doar un vis. Poate nici nu şi-a dorit o viaţă liniştită şi simplă, era un vizionar, a avut premoniţii, a avut acces, prin natura lui spirituală, la o cunoaştere subtilă, excepţională. Viaţa omului Albert Einstein, dincolo de genialitatea gîndirii lui ştiinţifice, îl arată însă la fel de tumultos, mereu pasional, revoltat şi inocent, greșind uneori, în viaţa sentimentală mai ales, creativ şi agasat de reguli, întotdeauna conştient de propria valoare. Dacă nu aş fi fost fizician – mărturisea Einstein – aş fi fost probabil muzician; gîndesc adesea muzical, îmi văd reveriile muzical, văd toată viaţa mea în forme muzicale... Un geniu şi un om fascinant, precum fascinanta Sonată pentru vioară în G major, de Brahms, pe care o îndrăgea atît, pe care a ascultat-o de mii de ori şi în care mereu mai rămîn de descoperit alte armonii, dintr-un cer mai înalt decît orizontul unei biografii. (Sursa: destepti.ro) (va urma) r m

Albert Einstein Memorial, din Washington DC

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Marea Profesoară

Mi-a fost, de multe ori, Profesoară. Nu lector universitar, nu profesor universitar, nu academician, ci Profesoară, Marea Profesoară. Nici un titlu profesional nu-l poate întrece pe acesta, cînd ,,profesoratul” se exercită cu vocație, cu dragoste și cu profesionalism, așa cum numai marii dascăli o fac, ridicîndu-l deasupra tuturor celorlalte ,,meserii” din lumea aceasta, așa cum a făcut-o neuitata noastră Doamna Zoe. Profesorul și istoricul literar Dan Horia Mazilu, care i-a fost apropiat, consideră că acei fericiți care au avut privilegiul s-o asculte – la un curs, la Radio, la o conferință, s-o vadă la TV, o vor simți mereu prezentă în spațiul sufletului. Cu atît mai mult cei care i-au fost studenți. Și eu m-am bucurat de avantajul de a-i fi studentă de trei ori, în două facultăți.

E greu s-o descriu, cu ochii mei de-atunci, dar era extraordinară. Se dăruia, din tot ce spunea se revărsau cunoștințe din diverse domenii care se legau între ele printr-un fir logic miraculos. Eram atrași de cursul acesta care ne deschidea orizonturi nebănuite. Îi sorbeam cuvintele și luam notițe cu o viteză de care nu ne-am fi putut crede în stare. Profesoara era atentă la tot ce se întîmplă în amfiteatru, simțea pulsul masei de studenți, era volubilă, aveam impresia că expunerea era un dialog continuu cu fiecare dintre noi. Făcea paranteze stufoase, fără să piardă firul principal, revenea și, apoi, cine știe ce idee aducea ecoul altor explicații suplimentare, analogii, comparații cu alte arte. Cu o viteză impresionantă, se mișca dintr-o cultură și o literatură în alta. Cu riscul de a mă repeta, ne uimeau acele paranteze ample, demne de nicolae Iorga, după care revenea, cu argumente în plus, la ideea inițială. Ne-a îmbogățit cunoștințele, ne-a deschis porți spre tărîmuri necunoscute pînă atunci. Dar, mai ales, ne-a cucerit sufletul. Evoluția literaturii universale, ,,curgerea” acelui carpe diem horațian în carpe rosam, al lui Ausonius, și preluat de toate literaturile, pînă în zilele noastre, clasicismul, spiritualitatea și zona de înflorire a romantismului european, din care se trage seva și nota romantică a creației eminesciene etc., au prins contur în mințile noastre, de viitori profesori de Română, abia la acest curs.

A făcut, ca mai toți, concesii, dar nu compromisuri. A folosit o diplomație de tip renascentist, și calitatea de Profesor, cercetător, istoric literar etc. i-a rămas întreagă. Și nu cred că trebuie uitate actele sale de curaj dictate de dorința de a răspîndi cultură și din convingerea că fiecare individ trebuie să-și creeze condițiile spirituale care să-i asigure libertatea și demnitatea umană. Astfel, prin anii ’50, cînd intelectualii erau arestați pentru te-miri-ce, ,,Doamna Zoe” a făcut studenților de la Filologie o surpriză care putea s-o coste scump: L­a invitat pe Gala Galaction în amfiteatrul ,,Odobescu” [de la Filologie] și, glorificîndu­i opera și activitatea literară, a lăudat valoarea Bibliei, carte de căpătîi a civilizației creștine, în tălmăcirea fără egal a părintelui Gala [Grigorie]. La sfîrșit, cei doi s­au îmbrățișat și tot amfiteatrul a aplaudat furtunos. Neavînd încotro, au aplaudat, desigur, și vigilentele organe prezente la datorie” (Paul Suditu).

Doamna Zoe considera Biblia drept cartea de căpătîi a umanității, indispensabilă unei culturi solide. Ne-a recomandat-o chiar și la bibliografia obligatorie – și nu numai pentru cultura noastră, ci și pentru o elementară educație religioasă, atît de necesară tinerilor – considera Domnia Sa. Unii dintre noi știm cu cîtă energie și­a susțint programa cursului în care Bibliei i se acorda o importanță, firească de altminteri, pentru oricine se gîndește cu seriozitate la rădăcinile culturii europene: în fața celor care fuseseră trimiși la Universitate să impună ,,puritatea ideologică”, Doamna Zoe a ținut o adevărată prelegere înflăcărată, căreia activiștii nu i­au putut da nici o replică. Și Biblia a continuat să fie înfățișată studenților cursului de

literatură comparată (Dan Grigorescu, într-un articol publicat sub titlul ,,O conștiință cu adevărat umanistă”).

Poate că și de la această primă carte a umanității și nu numai, formației sale de filolog i se datorează cultul pe care îl avea pentru cuvînt; se considera Cetățean al Galaxei Gutenberg; eu cred în cuvînt, pentru că cuvîntul este Logos, cuvîntul este sfînt

Să nu uităm, de asemenea, formula cu care Zoe Dumitrescu-Bușulenga deschidea sesiunile științifice,,doamnelor și domnilor” – în perioada anilor ’70, ani de ascensiune a ,,tovarășului”.

În volumul ,,Omagiu Acad. Zoe DumitrescuBușulenga la 80 de ani”, Alex. Ștefănescu evocă anii facultății, cînd Profesoara, care-și iubea studenții, n-a pregetat să sară în apărarea lui, cu toate riscurile pe care le implicau acei ani. Era în 1966, cînd Alex Ștefănescu, student în anul II la Filologie, cu exuberanța celui care ieșea din adolescență, a improvizat o parodie după Împărat și proletar, intitulată Țăran și secretar, în care-l compara pe bietul colectivist, care cîștiga uneori 30 de lei pe lună, cu proletarul lui Eminescu. Deși în 1964, deținuții politici fuseseră eliberați din închisori, vigilența nu scăzuse. S-a considerat că studentul a făcut afirmații ,,dușmănoase” la adresa regimului și s-a programat o adunare pe facultate, la care au participat și profesori. Scopul propus era excluderea lui Alex. Ștefănescu din UTC și, cum ,,pofta vine mîncînd”, cel care-l denunțase, George Radu Serafim, a propus să fie exmatriculat și din facultate și trimis în producție, ca să­i vină mintea la cap. Acolo, la strung, o să înțeleagă mai profund viața și o să învețe să ne iubească pe noi, comuniștii. Cei care n-au fost niciodată în asemenea ,,judecăți”, ,,adunări”, în care acuzatul era ,,înfierat” cu ,,mîndrie proletară” și cînd, de frică, toți își ascundeau capul între umeri, nu pot realiza trăirea ,,inculpatului”, în care frica și revolta se amestecau. Cuvintele cele mai potrivite erau teroare și neputință. Unii colegi, manevrați dinainte, l-au incriminat, dar au fost și alții – puțini, e drept – care au vorbit în favoarea celui judecat: Gabriela Negreanu și Tudor Cristea. Mai departe, consemnăm gîndurile celui propus la ,,condamnare”:

Aveam ochii în lacrimi, dar nu reușeam să nu plîng. O vedeam pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga în prezidiu și îmi aminteam cu cîtă înflăcărare vorbea – la cursurile pe care le ținea în același amfiteatru – despre datoria de a ne iubi și respecta semenii. Prelegerile sale de literatură universală nu erau niciodată prezentări neutre ale unor autori și opere, ci emoționante lecții de umanism. Dar – îmi spuneam cu o ironie amară în sinea mea –principiile nobile enunțate ex cathedra nu sînt aplicabile în viața de zi cu zi. Mă înșelam și eram nedrept. Chiar în clipa aceea, Zoe Dumitrescu­Bușulenga l­a fulgerat cu privirea pe George Radu Serafim și l­a admonestat cu dispreț:,,Dumneata îți depășești atribuțiile! Ștefănescu este un student eminent, și soarta lui o hotărîm noi, profesorii săi, nu dumneata”. Nu eram un student eminent - spune cu modestie și sinceritate Alex. Ștefănescu. Dar profesoara mea a făcut această afirmație ca să păstreze discuția în raza competenței sale profesionale. (Cîteva săptămîni mai tîrziu, la examenul de Literatură română, Profesorul Paul Cornea [alt mare iubitor de studenți și un mare caracter], neținînd seama de recomandarea care i se făcuse, mi­a dat 10, scurtînd în mod evident examinarea, pentru ca nu cumva să descopere că nu

cunosc subiectul!).

Cînd membrii prezidiului au deliberat asupra soartei mele, Zoe Dumitrescu­Bușulenga a fost categoric împotriva variantei eliminării din facultate. Punctul ei de vedere s­a impus

În încheierea articolului ,,Zoe DumitrescuBușulenga a spus NU securității”, Alex. Șefănescu sintetizează, în nici patru rînduri, cum reușea acest om superior – Profesoara mea și a Domniei Sale –să se impună, fără compromisuri: Fără să declare în mod deschis autorităților, străduindu­se chiar – cu o diplomație luminoasă de om de Renaștere – să rămînă în relații cordiale cu persoanele oficiale și, în măsura posibilităților, să le... educe, iubita mea [și a mea!] Profesoară a susținut sistematic și eficient cauza libertății și a demnității (subl.n.).

Grigore Ilisei a scris, poate, cel mai mult despre Zoe Dumitrescu-Bușulenga – i-a stat decenii în preajmă. S-a bucurat de calitatea lui de fălticenean și a fost poftit la Văratec de Coana Valerica Sadoveanu, cîștigînd și prietenia Doamnei Zoe, pe care n-a abandonat-o nici pe patul de spital, în ultimele ei zile de viață. El subliniază că, și în acele momente, s-a bucurat, alături de alții, de scăpărările de inteligență și farmec ale minții ei, remarcînd vitejia și forța cu care Doamna Zoe își apăra idealurile. Și dacă i s-au pus în cîrcă sumedenie de păcate, deși n-a abdicat de la idealurile sale, ,,nici în împrejurările ce i-au fost imputate, ale complicităților vinovate din anii de relativă liberalizare ai vechiului regim, a suportat învinuirile nemeritate”. Ca marile personalități ale istoriei în vremuri de restriște, care acceptă unele pierderi pentru a salva țara, ea a făcut ce se putea face pentru a salva cultura și spiritul academic.

Interesant de notat, pentru cei care și-au pus întrebarea de ce Profesoara Zoe DumitrescuBușulenga a renunțat la catedra universitară la 62 de ani, deși ca Profesor titular și, cu atît mai mult ca academician, putea să rămînă în funcție pînă la 70 de ani. Acest lucru i l-a destăinuit, învingîndu-și sensibilitatea, tot lui Grigore Ilisei, în acele ultime zile de viață, petrecute în spital: Conducea un seminar de literatură universală veche. Se oprise în acea ședință la monologul Clitemnestrei, a cărui frumusețe lăuntrică și al cărui miez ideatic încerca să­l releve studenților, ducîndu­i cu imaginația fabuloasă dincolo de învelișurile primare ale textului. O făcea cu voluptate și har, și intervenția intempestivă a unui student, care i­a cerut s­o mai lase cu vechiturile și să treacă la prozatorii sud­americani, a siderat­o și a descumpănit­o într­atît, că s­a oprit la decanul Ion Coteanu, căruia i­a cerut (uimindu­l) imediata pensionare. Avea covîrșitor sentimentul inutilității, de vreme ce idealul ei, credința în valorile clasicismului, nu mai prezenta nici o însemnătate pentru tineri. A plecat din Universitate, dar n­a încetat, cu acea vitejie proverbială, să se bată pentru impunea idealurilor umanismului și clasicismului.

Pentru Doamna Zoe, deși ne-a părăsit, timpul nu curge pe dedesubt, ci pe deasupra. Trecînd Dincolo, cercul nu s-a închis. L-a lăsat deschis ca un curcubeu care stă deasupra spiritelor treze. Ea rămîne cu noi, în noi, în acumulările noastre spirituale, la baza cărora stă spiritul ei. A fost nu numai femeia cu cea mai întinsă cultură umanistă, un adevărat renascentist, depășindu-i, poate, pe toți bărbații contemporani cu Ea, ci și cea mai inteligentă femeie pe care am cunoscut-o. Scriind aceste rînduri, în care am încercat să-i evoc personalitatea, nu e greu să vă imaginați că am simțit tot timpul, deasupra, spiritul ei. Și durerea pierderii s-a întîlnit cu LUMINA pe care o sădise ea în noi, copiii ei. Ne-a dat lumină din lumina ei. ,,O revărsa cu îmbelșugare. Poate și acum iese din pămîntul Putnei, unde-și doarme somnul de veci” (Grigore Ilisei). Cuvîntul care i se potrivește cel mai mult este LUMINĂ, ca în Crez: LUMINĂ din LUMINĂ... Dr. ELIS RÂPEANU

Atitudini « Polemici « Atitudini

Maestrul Dinu Săraru, la ceas aniversar

Director de teatru, dramaturg, eseist, publicist, romancier și scriitor român. Iubit, apreciat dar și controversat. Toate aceste cuvinte îl pot descrie pe Dinu Săraru.

A văzut lumina zilei pe 30 ianuarie 1932, în comuna Slătioara, la 8 km de Horezu, judeţul Vîlcea, fiind fiul învăţătorului Costică Săraru şi al Corneliei Săraru. A debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radio România, între anii 1950 și 1961. A fost secretar general de redacţie la revista „Secolul 20” şi la „Luceafărul”. În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TV. După anul 1990, a ocupat poziţiile de director general adjunct la Centrul Internaţional Ecumenic şi de membru în comitetul de direcţie al revistei „Armonia”. A fost director fondator al revistei „Noi” şi director al cotidianului „Universul românesc”.

A fost directorul Teatrului Mic și Teatrului foarte Mic din București între anii 1977 și 1990. A făcut parte din C.C. al P.C.R. Mult timp este marginalizat de noile autorități rezultate după 1989. În anul 2001 este numit director al Teatrului Național din București, funcție din care și-a dat demisia în anul 2004, odată cu Ministrul Culturii și Cultelor Răzvan Theodorescu, iar presa a speculat că a făcut acest gest înainte să fie demis de noul președinte al României, Traian Băsescu. Este fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte ţărani”, înfiinţată în iunie 1998 şi unul dintre organizatorii, din anul 1998, al Festivalului Internaţional de Film „Eco-Etno-Folk Film” de la Slătioara.

Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul „Teatrul românesc şi interpreţi contemporani”, în anul 1966. În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, „Al treilea gong”.

Cele trei romane apărute înainte de 1989: „Nişte ţărani”, „Clipa” şi „Dragostea şi Revoluţia” i-au adus deplina consacrare, l-au propulsat în rîndul marilor romancieri contemporani şi i-au conferit un binemeritat loc în Uniunea Scriitorilor.

A primit de două ori Medalia Meritul Cultural și ordinul omonim. În 2002 i-a fost acordată distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional „Steaua României”. Un an mai tîrziu, a fost distins cu Premiul Naţional al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică.

Balsamuri spirituale

Le-am dat un vot

și

au acaparat tot

În istoria omenirii, toate marile imperii s-au prăbușit. Nici unul nu a fost bătut în cuie, în afară de cel al lui Christos. Imperiul roman, cel otoman, austro-ungar, imperiul țarist și, apoi, Uniunea Sovietică, toate au dispărut în negura vremii.

Acum trăim în umbra unui mare semn de întrebare: de unde venim și mai ales încotro ne îndreptăm, sperînd ca răspunsul să-l găsim înainte de ,,Apocalipsă”. Ființe umane fiind, ne vom folosi inteligența pentru a supune forțele răului și stihiile naturii, și probabil ne vom aminti că strămoșii noștri care se ținuseră departe de orașe și de ispita lor nu s-au lăsat corupți de confortul egoist și luxul unei civilizații străine. Din păcate, am ajuns să importăm tot ce e rău din Occidentul la care tînjeam pentru bunăstarea de care acesta se bucura, cînd nouă ne era mai greu. Piața românească e inundată de fructe, legume, carne, toate pline de E-uri, deși avem un

În 2007, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naţionale a României şi Medalia de argint –„Antim Ivireanu” a Arhiepiscopiei Rîmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Rîmnicului i-a oferit medalia de aur –„Constantin Brâncoveanu”.

Ultimul ţăran din Slătioara a împlinit 92 de ani. Îi urăm tot binele din lume, ani frumoşi pe mai departe, multă sănătate și succese bine meritate. La mulţi ani, Dinu Săraru!

REVISTA „ROMÂNIA MARE“

ACOLO, NIŞTE ŢĂRANI...

A nins în Slătioara ca-n ilustrate vechi

Cînd săniile zvelte alunecau pe pîrtii, Pomii au chiciuri grele, cercei pe la urechi, Și își îndoaie creanga – altar peste răspîntii;

Miros curat, de iarnă, respiră satu-n nări, Ca o dovadă vie că iarna-i tutelară Peste moșia Țării, sculptată în mirări, Statui în germinare, cu umbra lor solară;

Acolo-n Slătioara, într-un pridvor cu cer, Ne cheamă umbra albă, cernută prin zăpadă, Țăranul – ca sorginte – dar, scriitor – boier, Un om albit de vreme și-nvrednicit să vadă

Metamorfoza lumii în satul de-altădatʼ, Trecută în cuvinte și-n litera de carte.

pămînt binecuvîntat de Dumnezeu, care produce roade mult mai bune și mai sănătoase. Mai grav e că ni se cere acum ca o parte din terenul cultivat să fie lăsat pîrloagă (?!). Ba chiar să renunțăm la vaci, porci și oi, pentru că poluează prea mult aerul. În loc de hrana pe care o consumăm de sute de ani, să mîncăm făină de viermi, greieri prăjiți și ale asemenea insecte. Nici mierea de albine nu mai e bună, ea trebuie înlocuită cu un amestec de sirop și alte făcături. Pentru ca astfel, zice-se, să salvăm Planeta. Poate că în felul acesta o vom salva, dar omenirea va pieri încet, încet.

Cred că lumea este guvernată mai mult de Adevărul Matematic, cu semnele lui: plus, minus, înmulțire, împărțire și egal. Dar între Adevărul din trecut și Adevărul din prezent ar trebui să existe și un semn al NEDREPTĂȚII, pentru că și în trecut, și în prezent nedreptatea e ,,la ea acasă”. Diferența este că în trecut trebuia ,,SĂ TACI”, iar în prezent, ,,VORBEȘTI”, dar tot pătimești. Și exemple au tot fost în ultimii 20 de ani. Ne amintim de o doamnă în vîrstă care cerea cu disperare de la președintele țării să fie grațiată. Fusese ridicată de pe stradă, urcată în dubă și dusă direct în pușcărie pentru vina că, de pe un

Niște țărani, acolo, plecați la semănat, Așteaptă dintre file să nu rămînă-n moarte;

Țărani cu chipuri sfinte, sculptate-n aer pur Apar din fila cărții – efigie solară, Și, cînd de ziuă crapă, și stele cad în jur, Pare că iarna-n crivăț zăpezile își ară;

Și munții-apleacă vîrful spre țarina de rod În sărutarea albă, cu chip de promoroacă, Trec turmele-nserării pe-nchipuitul pod, Alunecînd în vise c-o nevăzută barcă;

Țăranii vin din carte, dar vin și din pămînt, Și-ncolonați în iarnă sub geruri de statuie, Rămîn în crucea nopții cu aura de sfînt, Și zborul de zăpadă, care tot suie, suie; Cu ei mergem alături, de veacuri și de vis Împărtășind trăirea cu binele și-amarul. Mereu avem, pe carte, cu drag, ochiul deschis, Pe Cartea cu Țăranii, a domnului Săraru...

Cu drag și dor, celui care a înnobilat ființa ancestrală a țăranului român, oferindu-ne pagini încărcate de fiorul autentic al satului – domnului DINU SĂRARU, la trecerea pragului celor 92 de ani.

GEO CIOLCAN

teren al său, revendicat de un vecin, a scos trei țăruși care marcau terenul. Sau, poate vă amintiți de mama care, neavînd bani (nu avea loc de muncă), nu a putut plăti pensia alimentară de 30 de lei pentru unul din copiii care rămăsese în grija soțului. Ea mai avea trei copii în îngrijire și care, cu nasurile lipite de geam își așteptau în zadar mama, aruncată după gratii.

Acum, fiind democrație, lucrurile se petrec ,,la lumină” și la televizor. În trecut, ele se petreceau la ,,întuneric”. Azi, la întuneric stau ascunse faptele unora dintre corupți, pe care nimeni ,,nu-i deranjează”, ei îmbogățindu-se fără limite, în timp ce poporul sărăcește tot mai mult.

Singuri ne naștem, singuri trăim, singuri murim și, călătorind prin destin încercăm să fim flori de crin. Albul este însă foarte crud, iar păcatul din noi e un amestec de culori, pentru că prea puțin iubim. În albul de crin nu înflorim decît dacă, printr-o minune, ne purificăm prin Rugăciune.

De Isus însă, deși ne este frate, ne desparte o eternitate, iar unii dintre cei ce se pretind frați ai Săi sînt peste măsură de răi. Purgatoriul vieții punîndune pe deget un inel din Infern, ne-am logodit cu SPERANȚA. Ea însă călătorește mereu, și noi așteptăm, așteptăm... ,,Să trăim bine”. Și chiar trăiesc bine cei cărora le-am dat un vot și-au acaparat TOT.

LILIAnA TETELEA

File de istorie

Temeliile strãvechi ale Þării Româneşti (II)

Primii paşi spre unificare

După aceste menţiuni, culminînd cu diploma din 1247, voievodatul din dreapta Oltului este din nou consemnat în izvoare în anul 1285, în legătură cu o faptă de mare răsunet istoric.

În diploma din 8 ianuarie 1285, prin care magistrul Gheorghe este răsplătit pentru faptele sale de arme, regele Ladislau Cumanul (12721290) arată că „în sfîrşit, cînd începusem noi a domni, fiind încă copil“, voievodul Litovoi cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regat, aflătoare „dincolo de munţi“. Cu toate îndemnurile, nu s-a îngrijit să plătească veniturile ce se cuveneau regelui din „acea parte; de aceea l-am trimis împotriva lui pe numitul magistru Gheorghe“. Litovoi a căzut în luptă, iar fratele său a fost făcut prizonier şi, spre a se putea răscumpăra, a plătit o mare sumă de bani. „Şi astfel, prin slujbele acelui magistru Gheorghe s-a aşezat iarăşi tributul ce ni se datora din acele părţi...“. În enumerarea tuturor faptelor de arme ale magistrului, lupta purtată împotriva lui Litovoi este aşezată, în cuprinsul documentului, după o primă expediţie împotriva regelui Boemiei – bătălia „cea mare“ – şi înaintea reprimării răscoalei cumanilor.

Ţării Româneşti. Este cît se poate de importantă, deci, identificarea ţinutului ocupat de voievodul oltean.

Urmările jertfei lui Litovoi al II-lea Părerile din istoriografia noastră în legătură cu teritoriul ocupat de Litovoi au fost foarte diferite. După unii autori ar fi vorba de teritoriul oltean al banatului de Severin, după alţii de voievodatul argeşean al lui Seneslau, sau de Haţeg. În sfîrşit, alţii au socotit fie că Litovoi II (Litovoi I trebuie considerat cel menţionat în diploma din 1247 – n.r.)

vechilor stăpîni (ajunşi acum şi ei supuşi), făcea parte, în colţul de nord-est (judeţele Argeş şi Muscel), şi voievodatul lui Seneslau.

Teritoriul argeşan a rămas astfel liber de orice legătură de vasalitate în momentul ocupării sale de către Litovoi. Este deci explicabil de ce acesta –profitînd şi de o conjunctură favorabilă – a refuzat să mai recunoască suzeranului vreun drept asupra lui. Litovoi a fost învins şi ucis, dar de îndată ce fratele său a acceptat restabilirea tributului, i-a fost lăsată deplina stăpînire a ţinutului. Ştirbirea teritorială suferită prin pierderea Haţegului a fost, astfel, în parte, compensată.

Este chiar posibil ca, după împăcarea cu Ungaria, noul voievod să fi primit, în schimbul Haţegului, unele posesiuni în Făgăraşul vecin cu noile sale stăpîniri. Aceste posesiuni, primite ca feude, puteau asigura o legătură mai trainică între regat şi voievodatul românesc decît cea reprezentată de nesigura suzeranitate asupra teritoriilor de la sud de Carpaţi. Întărirea credinţei vasalului prin astfel de donaţii era frecventă în politica timpului şi, pe de altă parte, nici acordarea unei feude adversarului din ajun nu era lucru neobişnuit.

Trei ani mai tîrziu, la 6 octombrie 1288, magistrul Gheorghe, la rîndul său, răsplătea pe un tovarăş de arme, între ale cărui vitejii pomeneşte şi pe cea arătată ,,cînd pe voievodul din Litua (Litua Vaivodum) necredincios, cu numele de Bărbat, l-am adus prins“ în faţa regelui. Şi acum lupta cu românii este plasată între cea cu regele Boemiei şi expediţia împotriva cumanilor.

Ordinea cronologică a înşirării evenimentelor –identică în ambele documente – ne dă posibilitatea să fixăm cu o aproximaţie destul de mică anul expediţiei împotriva lui Litovoi. Ea a avut loc după cele două bătălii cu regele Ottokar al Boemiei (din care prima este datată cu probabilitate între 21 noiembrie 1276 şi 6 mai 1277; a doua fiind marea bătălie de la Durnkrut pe Morava unde la 26 august 1278 regele Boemiei a fost învins şi ucis) şi înaintea reprimării răscoalei cumanilor, eveniment care s-a întîmplat în 1280.

Cuprinderea teritoriului de peste munţi de către Litovoi avusese, deci, loc încă în primii ani de domnie ai lui Ladislau şi fusese urmată de tratative îndelungate înainte ca regatul ungar, zbuciumat de anarhie şi ocupat pe alte fronturi, să se hotărască să intervină cu armele. Probabil în cursul acestor negocieri, ca mijloc de presiune şi ca sancţiune împotriva lui Litovoi, a fost ocupat Haţegul, căci în 1276 apare atestat documentar primul comite de Haţeg. Diploma din 1285 este prima mărturie despre paşii făcuţi de voievozii români ai Veacului al XIII-lea pe calea unificării teritoriale a

nu a întreprins vreo lărgire a stăpînirilor sale, ci că s-a mărginit doar la neplata tributului – ţinutul menţionat fiind însuşi voievodatul său (!), fie că Litovoi II şi Bărbat nu erau voievozi olteni, ci urmaşii lui Seneslau şi că ei au pornit de la răsărit de Olt, ţinutul ocupat fiind deci Oltenia.

În lumina datelor cunoscute astăzi, care ne îngăduie să avem o vedere de ansamblu mai largă asupra vremurilor de atunci, adevărul pare a fi de partea celor care vedeau încercarea lui Litovoi îndreptată spre dobîndirea voievodatului lui Seneslau. De ocuparea banatului de Severin, întreg sau în parte, nu putea fi vorba. Teritoriul acestuia era într-un contact direct cu regatul ungar; atacîndu-l, Litovoi s-ar fi ciocnit de oștile regale. Este evident că nu putea fi ocupat decît un teritoriu tributar, legat de Ungaria doar prin raporturi de vasalitate, ceea ce exclude şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş. Textul diplomei din 1285 arată, de altfel, destul de limpede, că regele nu avea nimic de obiectat împotriva gestului ocupării teritoriului respectiv de către voievodul român. Ceea ce îi reproşa lui Litovoi era nerespectarea obligaţiilor lui faţă de suzeran, adică neplata tributului. Din text rezultă că, după ce Bărbat, învins, a acceptat să se supună, plătind acest tribut, teritoriul i-a fost lăsat în deplină stăpînire. Un astfel de teritoriu nu se putea afla decît la răsărit de Olt, în acea „Cumanie“, pe care în 1247 regele Bela IV o „dăruise“ Ioaniţilor, dar care, precum s-a văzut, trebuia mai întîi să fie cucerită de aceştia, căci încă din 1241 devenise tributară tătarilor. Dintr-această Cumanie, căreia numele îi rămăsese doar ca o amintire a

În anul 1291, un mare feudal, magistrul Ugrinus, recăpăta domeniile sale aflate în chiar inima Făgăraşului, pierdute de părinţii săi. În această restituire, cu consecinţa ei firească, părăsirea Făgăraşului de către voievodul român, credem că se găseşte explicaţia legendei despre „descălicatul lui Negru Vodă“, adică a trecerii peste munţi a enigmaticului voievod care a întemeiat ţara. Într-adevăr, după 1291 a început etapa finală a constituirii statului feudal Ţara Românească. Făgăraşul odată părăsit, acţiunea de unificare politică s-a desfăşurat exclusiv în zona dintre Carpaţi şi Dunăre. În cei 10-12 ani cît a durat stăpînirea Făgăraşului, pentru uşurarea atît a comunicaţiilor cu acest ţinut, cît mai ales a administrării teritoriilor recent ocupate, scaunul voievodului trebuie să fi fost mutat la stînga Oltului, de bună seamă chiar în vechea reşedinţă a lui Seneslau. Săpăturile efectuate în biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş au scos la iveală, sub biserica actuală, temeliile unei biserici mai vechi, din Veacul al XIII-lea, iar alături de ea, rămăşiţele unei curţi domneşti care – deşi în cea mai mare parte aparţin epocii lui Basarab I –, conţin şi unele elemente anterioare.

Jertfa lui Litovoi al II-lea nu a fost, deci, inutilă. Prin unirea celor două voievodate româneşti, ale lui Litovoi I şi Seneslau, de la sud de Carpaţi, el a lăsat urmaşilor săi o ţărişoară întărită, un nucleu din care Basarab I „împingînd hotarele pe sub podgorie pînă la Gurile Siretului şi în jos pînă la Dunăre“, va desăvîrşi opera întemeierii Ţării Româneşti.

Sfîrșit

G. D. FLORESCU, DAN PLEŞIA

Formațiuni politice românești (Secolele al IX-lea și al XIII-lea)

Biserica Sf. Nicolae Domnesc, din Curtea de Argeş

Destine remarcbile • Destine remarcbile

PĂZEA! VINE GEORGES COUTHON! (II)

Război laşilor (2)

În aceste împrejurări, Couthon se simte chemat să joace un rol hotărîtor. El rosteşte, neobosit, de la tribuna Adunării, cuvîntări înflăcărate, pline de violenţă, în care pledează pentru „rechiziţionarea forţată“, pentru arestarea suspecţilor, aprobă instaurarea unui „tribunal revoluţionar“, îi denunţă pe cei lipsiţi de vigilenţă, pe girondinii care par să nu înţeleagă gravitatea pericolelor ce ameninţă Republica. De fiecare dată, intervenţiile lui impresionează asistenţa. Unii sînt înfioraţi, contrariaţi sau intrigaţi de mărunţelul paralitic; mulţi îl consideră cam prea exaltat. sînt însă şi mulţi – mai ales dintre montagnarzi – care recunosc în el un om înzestrat politic. De altfel, curînd, adversarii lui Couthon fie vor trece de partea lui, fie vor muri.

La 6 aprilie 1793 se creează Comitetul salvării publice, cel mai important organ al dictaturii iacobine. În frunte cu Danton învestit cu puteri aproape absolute, comitetul va guverna nestînjenit. Astfel, treptat girondinii sînt înlăturaţi de la putere. Mai mult, montagnarzii îi învinuiesc fără încetare, afirmînd că lipsei lor de fermitate i se datoreşte faptul că graniţele sînt ameninţate, trădarea lui Dumouriez, persistenţa răzmeriţei contrarevoluţionare din Vendeea şi penuria de alimente. Danton declară, la 1 aprilie, război „laşilor“. La 3 aprilie, Robespierre cere punerea sub acuzare a complicilor lui Dumouriez.

Cînd ghilotina revoluţiei începe să taie capete, Couthon mărturiseşte cu seninătate:

– N-am făcut niciodată nimănui nici un rău, nici măcar unui pui de găină, dar aş asista la descăpăţînarea acestor oameni fără a întoarce privirea.

Ciudată remarcă! De fapt, Couthon – ca şi Robespierre, al cărui „al doilea suflet“ era, după cum se exprimă Michelet – prezenta un straniu amestec de cruzime rece și de sensibilitate exagerată. „Toate mijloacele sîngeroase mă îngrozesc şi mă dezgustă“, nota el într-o scrisoare către Societatea „Prietenii Constituţiei“ din Clermont-Ferrand. Şi totuşi, chiar în perioada în care face această mărturisire, influența sa asupra „Incoruptibilului“, a lui Saint-Just şi a întregului Comitet al salvării publice este preponderentă și toate acuzările lui au drept consecinţă trimiterea suspectului la eşafod.

Omul potrivit

La 10 iulie 1793, la realegerea Comitetului, Couthon este menţinut în funcţie. Pînă în momentul respectiv, el a îndeplinit deja, cu succes, cîteva misiuni pe teren, pentru a restabili ordinea sau pentru o mai bună organizare administrativă şi judiciară. De fiecare dată, s-a achitat cu destoinicie şi competenţă

de misiunile încredinţate, asa că este considerat omul potrivit, pentru împrejurări dificile.

La 21 august 1793, prin decret, Couthon este învestit să reglementeze chestiunea lyoneză. Lyonul, aflat în mîinile girondinilor, din lipsă de trupe, nu putuse fi cucerit. La începutul lui octombrie, Couthon se află sub fortificaţiile oraşului, iar cîteva zile mai tîrziu, asediaţii, ajunşi la capătul resurselor, trimit o delegaţie care să negocieze cu el. Couthon refuză să trateze, și cere o capitulare fără condiţii, ceea ce și are loc a doua zi.

Represiunea începe neîntîrziat. Dar Couthon, contrar faimei pe care a dobîndit-o, nu se dovedeşte prea sîngeros. Cere numai „pedepsirea vinovaţilor“ şi nu dezlănţuie un măcel, cum era de aşteptat. Inevitabil însă, cîteva capete cad cu acest prilej. Destul de puţine, vreo treizeci numai. Couthon este nevoit să procedeze aşa, în caz contrar Comitetul salvării publice l-ar fi pus sub acuzare pentru „moderantism“.

S-ar putea însă ca, tocmai această atitudine, mult prea îngăduitoare, după părearea unora, să fi determinat rechemarea lui la Paris, la începutul lui noiembrie, sub pretextul că este de mai mare folos în Capitală. Acolo, după ce primeşte felicitările Convenţiei, se aruncă din nou în vîltoarea luptei politice. În vreme ce Convenţia rămîne oficial „centrul guvernării“, puterea este practic concentrată în totalitate în mîna Comitetului salvării publice şi a Comitetului siguranţei generale.

La 22 prairial (10 iunie 1794), Couthon este inspiratorul legii prin care se conferă Comitetului salvării publice şi Tribunalului revoluţionar puteri aproape nelimitate întru judecarea „duşmanilor republicii“, lege care, suprimînd interogatoriul prealabil şi luînd în considerare argumentul „probei morale“, va permite, de pildă, trimiterea la eşafod a unui parizian care avusese nefericita idee să i se adreseze propriului lui cîine cu „cetăţene”. Couthon va fi acela ce va întreţine la Robespierre ura împotriva preoţilor şi a oricărei religii, el va fi cel care va dispune deposedarea bisericilor din Puy-de-Dome de bunurile lor. Eforturile foarte lăudabile depuse de Couthon în vederea înzestrării muzeului de istorie naturală sau a creării unui depozit de hărţi geografice şi hidrografice la Paris apar ca o compensaţie palidă la iniţiativele lui izvorîte din crîncenă voinţă de reprimare şi distrugere. Evident, el însuşi fusese prins în agrenajul înfiorătorului mecanism revoluţionar și, la fel ca Robespierre, va intui că se impunea oprirea sîngerosului vîrtej, ieşirea din regimul de teroare. Dar cum? Puterea comitetelor era pe cît de fragilă, pe atît de absolută, aflată la discreţia raportului de forţe între diferitele grupări, la discreţia comploturilor. Robespierre are duşmani cîtă frunză şi iarbă şi este nevoit să procedeze

la noi şi noi epurări. Dar, deşi căruţele aduceau la locul execuţiei capitale cam şaizeci de condamnaţi pe zi, părea că epurările nu aveau să se termine vreodată, iar Franţa începuse să fie sătulă de vărsări de sînge.

A doua zi, 10 thermidor

În vara lui 1794, pe cînd armatele franceze obţinuseră victorii hotărîtoare împotriva duşmanilor dinafară, Parisul trăieşte mai mult decît oricînd sub obsesia „briciului naţional“. Regimul de teroare, care nu mai are nici o justificare, devine, pentru toată lumea, de neîndurat. Robespierre domneşte prin intermediul Comitetului salvării publice. Cei mai mulţi membri ai Convenţiei nu mai văd în el decît un „tiran“ orgolios, ale cărui excese au pervertit revoluţia. La 8 thermidor anul II (26 iulie 1794), Robespierre îşi face apariţia la Convenţie. Între timp, cu toţii şiau jurat să scape de el. Couthon este de față cînd ia cuvîntul „Incoruptibilul“. Bourdon, deputat, cere o examinare amănunțită a cuvîntării lui Robespierre. Couthon – dimpotrivă tipărirea ei imediată.

Seara, Robespierre se duce la clubul iacobinilor, la partizanii lui, care îl îmbărbătează. A doua zi, 9 thermidor, vine din nou la lucrările Convenţiei. În ziua aceea, agitaţia ajunge la paroxism. Deputaţii sosesc în număr mare, este înghesuială. Sudoarea șiroieste pe toţi. E caniculă.

Saint-Just ia primul cuvîntul, dar este curînd întrerupt de Tallien. Urmează la tribună BillaudVarenne şi Vadier; amîndoi îl acuză pe Robespierre. Cel vizat se apără fără prea multă energie, apoi, în sfîrşit, cere şi el cuvîntul. Nu i se dă. Couthon se află acolo, la locul lui, în sală. În cuvîntul lui, Freron îl numeşte „tigru“. În cele din urmă, o voce se face auzită din fundul sălii.

– Cer votarea unui decret de punere sub acuzare a lui Robespierre!

E glasul unui anume Louchet, singurul care are curajul să formuleze sus și tare ceea ce de aproape trei ore aşteaptă cei prezenţi. Se instalează o atmosferă de stupoare, amestecată cu teamă. Într-o tăcere desăvîrşită, încep să se ridice mîini, tot mai multe mîini care aprobă decretul. Couthon și Saint-Just sînt și ei arestaţi. Augustin, fratele lui Robespierre, şi Lebas cer, cu bărbăţie, să le împartă soarta. Cei cinci arestaţi sînt conduşi la locul de detenţie. Couthon este încarcerat la închisoarea Bourbe. Peste cîteva ceasuri însă este pus în libertate: între timp, comuna Paris, favorabilă lui Robespierre, îi eliberează pe ceilalţi patru, care îl aşteaptă în clădirea Primăriei. Pentru moment, Couthon se crede la adăpost. Sprijinit de comună şi de secţiuni, Robespierre va controla, fără îndoială, în scurtă vreme, din nou situaţia.

Speranţă deşartă. Noaptea tîrziu, se aude gălăgie pe scară, uşa se dă în lături şi oameni înarmaţi pătrund în încăpere. Se trage un foc de armă. Robespierre cade. În panica creată, fratele lui Robespierre sare pe fereastră şi, în cădere, îşi zdrobeşte coapsa. Lebas se sinucide. Iar Couthon? Izbuteşte să se urnească din jilţul său şi se tîrăşte, cu greu, pe podea, ascunzînduse sub o masă. În zadar, însă! Este găsit, înşfăcat şi aruncat pe scări în jos, ca un balot de rufe murdare. Probabil că, de acolo, s-a rostogolit, deoarece, în dimineaţa următoare, este descoperit zăcînd în curtea din dos, lovit la cap.

În ziua următoare, 10 thermidor, pe la orele patru după-amiaza, Couthon, Robespierre, Saint-Just și încă vreo douăzeci de condamnaţi urcă pe eşafod. Desfigurat, cu capul bandajat, Couthon trebuie dus pe sus şi predat călăului. Este legat şi, cum trupul lui de paralitic era greu de aşezat în poziţia cerută de tehnica de execuţie, călăii trebăluiesc un sfert de oră în jurul lui, operînd „ajustările“ necesare.

În sfîrşit, mecanismul ucigaş este declanşat. Couthon, „tigrul Convenţiei“, se vede mîntuit pentru totdeauna de suferinţe.

Sfîrșit

Adaptare de N ICOLAE BÎRNA

Saint-Just, Robespierre și Couthon

Portretul lui Couthon, publicat în „L’histoire des Girondins de Lamartine“

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (212)

Zeii (26)

Văcarul (Niulang) și Țesătoarea (Zhinii) (13)

În fiecare a 13-a zi a lunilor I-a și a V-a din an lui Guan Di i s-au adus ofrande pînă în anul 1911 cînd China a devenit republică. Popularitatea lui uriașă este dovedită de cele 1.600 de temple care i-au fost consacrate pentru cult. Interesant este că și cultul lui Guan Di s-a aflat sub o influență budistă puternică. A fost chiar integrat în tradiția budistă ca general curajos, plin de virtute, loial țării, cu respect față de părinți și loial prietenilor. În templele lui se făceau execuții publice. Sutele de lăcașuri existente poartă denumiri ca „Templul Războinicului“ sau „Templul luptătorului sacru“. În păstrarea templelor se mai află săbiile cu care erau executați condamnații. În mod firesc el este un favorit al războinicilor. Zeul Guan Di trece drept păzitor al spiritului de dreptate și echitate. El îi apără pe oameni de rele, de situații conflictuale. El se opune cu tărie celor care tulbură pacea, evită confruntările războinice sau le atenuează pe cele în desfășurare. Este evocat ca un zeu capabil să combată lipsurile de tot felul și mai ales foametea. Apără țara de dușmanii din afara ei și de rebelii din interior. Veghează asupra funcționarilor, protejează soldații și polițiștii, de fapt protejează guvernarea, templele, societatea în general. Ca zeu daoist știe să îi găsească pe trișori, briganzi și înșelători, pe care îi trimite la ofițerul palatului său pentru a-i pedepsi sau apelează pentru același scop la zeul Tunetului. Un clasic confucianist, Tso Chuan, l-a adoptat ca zeul al Literaturii, demnitate pe care o împarte cu zeul Wen Di. Se pare că a învățat pe dinafară una din scrierile clasice confucianiste „Primăvara-Toamna Statelor Dezbinate“. Mai mult, după moarte, a învățat de la un Maestru budist Cele Cinci Precepte budiste și a dobîndit Iluminarea. Se spune că avea legături cu lumea de dincolo, că putea aduce informații despre decedați, că era capabil să facă profeții utile, să prezică viitorul, încît era invocat pentru asemenea treburi. În preziceri dezvăluia viitorul căsătoriilor, îmbolnăvirilor, nașterilor etc. Artiștii plastici i-au schițat o imagine caracteristică.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (1)

IZABELA – Secolul al IX-lea î.Chr.

De­un rege­am auzit, şi bine îi mergea/ Pînă cînd a cunoscut­o pe Izabela cea rea.

Versuri din cîntecul „Hardheaded Woman“ al lui Elvis Presley

Fiinţa de o răutate supremă a Bibliei, Izabela – o prinţesă feniciană şi soţia lui Ahab, regele Regatului Israel – a fost, după cum spune Biblia, o păgînă însetată de sînge. Sfîrşitul ei brutal – azvîrlită de la o fereastră și mîncată de cîini flămînzi – este portretizat drept pedeapsă meritată pentru că îndrăznise să îl înfrunte pe Iahve, singurul Dumnezeu al Israelului.

Faptele Izabelei sînt prezentate în cărţile a treia şi a patra a Regilor din Biblie. Era fiica lui Etbaal din Tir, rege al fenicienilor, un popor de călători pe mări, care trăia în oraşe-stat presărate de-a lungul coastelor Libanului şi Siriei de astăzi. Ca parte a unei importante alianţe regionale, Izabela a fost smulsă din căminul ei şi oferită ca soţie lui Ahab, proaspăt încoronatul rege al Regatului Israel, care se rupsese în jurul anului 920 î.Chr. de regatul sudic al Iudeei. Necazurile au apărut însă cînd israeliţii au cerut să fie venerat un singur Dumnezeu, Iahve, în vreme ce fenicienii se închinau unei diversităţi de zeităţi sub numele generic de Baal, asociat de mulţi evrei cu sacrificarea copiilor. Izabela şi-a păstrat religia cu aceeaşi înfocare cu care israeliţii o respectau pe a lor, ceea ce a făcut conflictul să devină inevitabil.

Ahab era dispus să îngăduie practicile religioase ale noii sale soţii – chiar înălțînd în centrul oraşului

Apare ca un mandarin militar, un gigant cu barbă lungă, cu fața mînioasă, cu ochi de Fenix, sprîncene ca viemii de mătase, înfățișare feroce, intimidantă. Tablourile lui sînt așezate în fața ușilor de la intrare în case și birouri. Veșmintele lui sînt verzi, iar uneori poartă armură. Chiar dacă stă așezat lîngă calul său, el își mîngîie barba cu o mînă, iar în cealaltă ține lucrarea confucianistă mai sus menționată. Cîteodată este însoțit de Shou Zang și de fiul său Guan Ping. Alteori este înarmat cu halebardă. Guan Di este eroul pozitiv dintr-o legendă în care un demnitar corupt răpește o fecioară pentru a și-o face metresă. Aflînd întîmplarea, Guan Di intră în locuința unde era captivă fata, îl ucide pe răpitor și eliberează victima. Apoi se ascunde într-un templu, dar războinicii fostului demnitar dau foc lăcașului. Eroul iese printre flăcări și îi masacrează pe atacatori. De atunci a rămas cu obrazul de culoare roșie, așa cum apare în portrete.

Guang Mu – unul din regii paznici ai Budismului. Face parte din gruparea „Cei patru Regi păzitori ai punctelor cardinale“. Mai sînt numiți și „Patru Regi Minunați“. Guang Mu era înzestrat cu o vedere pătrunzătoare. Putea să vadă tot ce se petrece în Univers. În Daoism există un personaj echivalent al lui Guang Mu, numit „Moli Qing“.

Guan Sheng Si Jun – zeitate daoistă considerată, în principal, zeu al Războiului. Mai este considerat și zeu al bogățiilor. Tot el îi protejează pe comercianți.

Guan Yin – zeitate budistă majoră. Este forma feminină chineză a lui Avalokitesvara, unul din cei patru mari Bodhisattva ai ramurii budiste Mahayana. Vom prezenta mai pe larg această zeitate în capitolul despre Religie.

Gun – vechi zeu „prometeic“ al Pămîntului, implicat în Potopul chinez care a durat 22 de ani, petrecut în vremea preistorică a domniei lui Yao, în mileniul al IIIlea î.Chr. Evenimentele acelea străvechi sînt descrise în mai multe lucrări clasice, precum „Cartea Munților și Mărilor“, „Călătoria Regelui Mu“ și în poemul epic „Întrebări către Cer“ al marelui poet din China veche, Qu Yuan. Gun a fost fiul lui Luo Ming, la rîndul său fiul lui Huang Di (Împăratul Galben). Din trupul lui s-a născut Yu cel Mare. Istoricii cred că, în realitate, Gun ar fi fost la origine un prinț al domeniului Chong din provincia Shanxi de astăzi sau un funcționar al împăratului Yao

Samaria un templu închinat lui Baal –, dar acest lucru nu a fost de ajuns pentru Izabela. Întrucît adusese cu sine în Israel sute dintre propriii preoţi şi profeţi fenicieni, ea i-a cerut lui Ahab nu numai să îi îmbrăţişeze religia, ci să o şi impună poporului său. Potrivit Cărţii a treia a Regilor 18:4, ea a început lichidarea sistematică a duşmanilor ei, arestînd şi ucigînd sute de preoţi evrei şi silindu-i pe mulţi alţii să se refugieze.

Izabela s-a confruntat curînd cu un adversar de neclintit, Ilie, un profet israelit înfocat şi hotărît, apărător al credinţei evreieşti. Ilie a provocat noua conducere religioasă instituită de Izabela – 450 de profeţi ai lui Baal şi 400 de profeţi ai Aşerei, zeiţa mării – la o întrecere pe Muntele Cîrmei, pentru a dovedi care religie va domni peste cealaltă. Preoţii lui Baal au ridicat un altar, iar ai lui Ilie, altul, provocarea fiind să se ofere un vițel sacrificat fără să i se dea foc. Potrivit relatării biblice, profeţii Izabelei şi-au pierdut aproape toată ziua invocîndu-şi zeii, dar fără nici un folos, în vreme ce aceia ai lui Ilie, după ce întîi au udat altarul, lemnele şi ofranda cu apă s-au rugat lui Iahve, care a trimis din ceruri foc ce a pîrjolit nu doar ofranda, ci şi lemnele şi pietrele pe care se afla aceasta. Cînd regele Ahab i-a spus Izabelei ce se întîmplase, ea a răspuns lansînd o ameninţare cu moartea împotriva lui Ilie, care a fugit pe Muntele Sinai, dar înainte de asta a poruncit uciderea a 400 dintre profeţii Izabelei (un exemplu elocvent de standarde biblice duble).

din Secolul al XIII-lea î.Chr. Ca zeu aflat în Cer, i s-a făcut milă de oameni asupra cărora s-au revărsat puhoaiele de apă și au produs Potopul. Atunci, fără acordul nimănui, a luat din Cer – cu ajutorul broaștei țestoase magice Zhi gui – un fel de lut vrăjit din care a modelat diguri, stăvilare și chiar niște munți pentru a opri apele. Lutul avea capacitatea de a se înmulți de la sine pe măsură ce era folosit. La originea Potopului s-a aflat zeul cel rău Gong Gong, despre care am povestit mai înainte. Din păcate pentru Gun și pentru oameni, zeul nu a izbutit să învingă apele în ciuda încercărilor sale eroice. Unul din mituri istorisește lupta dintre zeul Gun și zeul Focului, Zhurong, coborît pe Pămînt din porunca lui Shang Di, pentru a recupera lutul fermecat. Bătălia a avut loc pe Muntele Penelor de Păsări și s-a sfîrșit cu înfrîngerea, chiar cu moartea, lui Gun sau cu îngroparea lui de viu sub Muntele Yulin.

Zeul Focului, Zhurong, a luat restul de lut fermecat și l-a dus în Cer. Fapt notabil, cadavrul lui Gun nu a putrezit timp de trei ani. Din Cer a fost trimis un zeu pentru a tăia, cu un cuțit magic, pîntecele lui Gun, din care a ieșit imediat un dragon de apă, care s-a înălțat în văzduh. Acesta era Yu, un dragon galben cu două coarne, viitorul Yu cel Mare, adevăratul salvator al omenirii de la Potop. În legendă se mai spune că trupul lui Gun a suferit o metamorfoză, fie că a devenit un urs brun, o broască țestoasă cu trei picioare, un pește negru sau un dragon galben și a plonjat pentru totdeauna în abisul acvatic. Există o versiune a mitului în care Gun nu a fost omorît în lupta cu zeul Focului, ci, învins, a trebuit să suporte o degradare în ierarhia cerească. În unele mituri apare sub forma unui cal alb. S-a mai afirmat că Gun ar fi fost un rebel și un răufăcător, dar variantele destinului acestui zeu sînt mai numeroase decît le-am menționat. Gun Shuo Ming Wang – este numele chinez al zeității budiste Mahamayuri, „Regina Magiei“ și „Mama Păun“ a lui Buddha. Este una dintre cele cinci protectoare ale Budismului, complementare celor „Cinci Mari Buddha ai Înțelepciunii“. Ea combate răul sub orice formă care i-ar amenința pe credincioși. Tot ea poate anihila otrava mușcăturii de șarpe și repara vătămările, pagubele ori alte efecte ale dezastrelor.

(va urma)

CHRISTINA MEIŢĂ-TANG

După moartea lui Ahab şi a fiului ei cel mare, Ohozia, Izabela a domnit prin intermediul celui de-al doilea fiu, Ioram. Însă israeliţii suferiseră îndeajuns, iar Elisei, succesorul lui Ilie, l-a încoronat în locul lui Ioram pe Iehu, comandantul militar al lui Ioram. Orice speranţă de a ajunge la o înţelegere s-a năruit cînd cei doi bărbaţi s-au întîlnit. Acuzînd „desfrînările Izabelei, mama ta, şi vrăjitoriile ei“ (IV Regi, 9:22), Iehu a slobozit o săgeată prin inima lui, i-a azvîrlit trupul în ţărîna lui Nabot şi a gonit în carul său spre palatul regal unde, văzîndu-l apropiindu-se, Izabela „şi-a uns faţa, şi-a împodobit capul“, sperînd ca astfel să îl seducă pe ucigaşul fiului ei. Însă cînd a sosit, Iehu a poruncit eunucilor Izabelei să îşi arunce stăpîna pe fereastră, în drum, făcînd sîngele ei să ţîşnească „pe zid şi pe caii care au călcat-o în picioare“. În timp ce Iehu îşi sărbătorea victoria în palat, cîinii au mîncat în întregime trupul Izabelei, lăsînd „numai ţeasta, picioarele şi palmele mîinilor“. Din punct de vedere istoric, însă, Biblia nu este precisă: în realitate, regele Ahab a fost un om de statsoldat foarte capabil şi plin de reuşite, un succesor demn de tatăl său, regele Omri, fondatorul dinastiei. Ahab a transformat Regatul Israel într-un stat puternic în regiune şi a reuşit chiar să înfrîngă Asiria, superputerea acelor vremuri în Orientul Mijlociu. Căsătoria sa cu fiica unui rege fenician a fost un semn al iscusitei lui diplomaţii. Însă violența masacrării Izabelei și a dinastiei sugerează că ea devenise extrem de detestată. Pe drept sau nu, ea rămîne cea mai rea femeie din Vechiul Testament.

(va urma)

SIMON SEBAG MONTEFIORE

Dominarea lui Ahab de către Izabela se vede cel mai limpede în povestea lui Nabot, un israelian care avea o vie învecinată palatului regal din Izreel. După ce Nabot a refuzat să i-o vîndă lui Ahab, regele s-a întors în palat plin de amărăciune, ceea ce a făcut-o pe Izabela să îl întrebe pe un ton dispreţuitor: „Ce cîrmuire ar mai fi în Israel, dacă tu ai face tot aşa?“. După aceea, Izabela a preluat iniţiativa şi, folosind pecetea regelui, a trimis scrisori către orăşenii din Izreel, poruncindu-le să născocească o acuzaţie de blasfemie împotriva lui Nabot. Acesta a fost bătut cu pietre pînă a murit, după care Ahab şi-a însuşit pămînturile sale.

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce-a căutat Ciolacu în America?

România este ţara unde nu se poate păstra nici un secret şi, ca într-un cătun uitat de Dumnezeu, fiecare ştie totul despre fiecare, inclusiv visele care sînt luate drept realizări. De aceea, mijloacele de informare în masă, ca și contrariul lor, cele ticluite să-i bruieze pe curioși, au suferit o cumplită uzură morală și au ajuns la talciocul de vechituri din dosul Stației de metrou ,,Valea Cascadelor”.

Scriitorul Radu Cosașu scrie că, pe vremuri, dacă doreai să afli cîte ceva despre secretele dosite cu grijă de cenzura ceaușistă, te duceai la Bufetul ,,Sighișoara” de pe Calea Călărașilor. Așa se face că, într-o zi, pe la ora 10, cînd ciorba de burtă abia fusese luată de pe foc și mușteriii așteptau, cu o țuică dinainte, să se mai răcească nițel, s-a aflat că Brejnev tocmai făcuse infarctul acela pe care însă avea să-l facă abia spre seară, pe la 7, cînd l-a și dat gata.

Divagînd pe aceeași temă, aflați că, în toamna anului 1973, echipa de fotbal Sportul Studențesc a avut accidentul acela cumplit de pe Dealul Negru, la ieșirea din Rîmnicu Vîlcea, soldat cu moartea fundașului Liviu Colceriu și a șoferului, plus rănirea altor jucători. Și iarăși nu s-a anunțat nimic la radio și la televizor, și nici în ziarele de a doua zi. Accidentul avusese loc spre seară, imediat după meciul de la Cluj cu Universitatea, un meci slab, pe care Sportul îl pierduse cu 1-0. Și la nici o oră după nenorocire, vestea se și aflase în București. Nemaipierzînd nici o clipă, m-am dus cu un amic la sediul clubului din Regie, să aflăm amănunte. La poarta clubului deja se adunaseră cîteva zeci de oameni, mulți cu lacrimi în ochi, căci băieții de la Sportul erau vecini în partea de nord a orașului cu noi, rapidiști, giuleşteni, chitileni și cei din Bucureştii-Noi. Dar omul de la poartă nu știa nimic de nenorocire, aflase totul de la noi. Eu aflasem de la amicul, care şi el aflase de la altul, care și acela o aflase nu mai știa de unde. Sanchi, portarul clubului nu știa nimic... Ba știa, dar așa primise ordin de la Mac Popescu, să facă pe niznaiul, nu cumva să afle Nea Nicu, altfel băiat bun, dar să nu te fi prins cu vreo veste nasoală, că nu te mai spălau șapte ape. Ce facem, nene, l-am întrebat pe amicul acela. Păi, ce să facem? Mîine-dimineață mergem în Cişmigiu și dacă n-or ști nici băieții ăia de la Colțul microbiştilor ce s-a întîmplat pe Dealul Negru, nu mai știe nimeni. Și așa a fost. Cătrăniți că bătuseră atîta drum degeaba pînă la Cluj și îndărăt, ca să ia bătaie, fotbaliștii dormeau duși în autocarul lor, o Škoda albastră cu alb. Dar adormise și șoferul, Gheorghe Curea parcă îl chema, săracul. Și cînd au ajuns în vîrful dealului, la o curbă, a luat ditamai stejarul în parbriz. Șoferul a murit primul. După el, fundașul Liviu Colceriu, împins de șofer. Aflat și el acolo, mai norocos, portarul Vasile Suciu s-a ales doar cu un picior rupt. Taman acel picior pe care, în toamna anului 1963, i-l rupsese Lovin, la Craiova, într-un meci pe care Steaua îl cîştigase și îl făcuse pe bietul Suciu, care juca la ei, să rateze participarea le Olimpiada de la Tokyo din 1964. De asemenea, în accident și alţi băieţi fuseseră răniți. Pe Liviu îl aștepta acasă băiețelul lui de 5 anișori, Liviuţă. Astăzi, la 55 de ani, cînd a început să fie moș, și-o mai aduce aminte de ta-su? Dar să vezi pătărania: și Tamango, care şedea în fața lui Colceriu, era s-o paţă. Noroc cu un coleg care l-a strigat din fundul autocarului, să-i dea ceva, și el a plecat din acel loc blestemat, căci și antrenorul Ion Voica, aflat pe locul de lîngă şofer, a fost aruncat prin parbriz și s-a ales cu capul spart. Da, dar Tamango avea să vină la Sportul abia peste cîţiva ani... Cum de se aflaseră aceste amănunte doar la cîteva ore după accident?

Pe urmă, în 1978, cu puține zile înainte de începerea Mondialelor de fotbal din Argentina, nu zici că Sportul a avut un alt accident, de data aceasta în RFG? Dar ce căutau ei acolo? Căutau, fiindcă fuseseră drăguți și îi lăsaseră pe steliști să ia Cupa României, după ce tocmai luaseră Campionatul. De aceea, fuseseră omeniți cu un turneu-șușanea în RFG, mai mult o plimbare de plăcere în care, cine voia, putea să profite

și să rămînă acolo. Așadar, băieții, aflați în vacanță, călătoreau cu trenul. Lăzi cu bere și gagici în compartimente și pe coridor, matoleală și mameleală, cutarecutare. Dar în Gara Hanovra, cînd toată echipa coborîse și trenul tocmai o lua din loc, cîțiva jucători au uitat să coboare și ei. Și cînd au făcut-o, matoli și cu nişte saboți din lemn în picioare, cîțiva s-au rănit alunecînd pe peronul gării, iar Aurică Rădulescu, fără noroc, a alunecat direct sub tren. ,,M-am nenorocit...”, a mai apucat el să spună băieților, după ce trenul trecuse, și a murit. Nu cu multă vreme înainte, într-un meci România-Iugoslavia, cînd scorul era la pauză 2-0 pentru ăia, antrenorul l-a băgat pe Aurică în locul lui Iordănescu, să joace lîngă Dobrin. Aurică a dat două goluri și i-a pasat decisiv, pentru alte două, lui Dudu Georgescu, bătîndu-i pe iugoslavi cu 4-2 și spulberînd astfel complexul nostru în fața iugoslavilor în mai toate sporturile. Și ca să încheiem, după meciul acela cu Iugoslavia de la București, ziariștii l-au întrebat pe Dobrin ce părere are despre debutantul Aurică Rădulescu. Îi prevăd un mare viitor, ar fi spus Dobrin, numai să aibă și puțin noroc, să nu se accidenteze, fiindcă talent are cu carul. N-a avut, bietul Aurică, de la moartea căruia, vara trecută, s-au împlinit 45 de ani.

Acesta este darul românilor, pe care însă n-au ştiut niciodată să-l folosească în scop personal şi naţional: acela de a afla dinainte ce urmează să li se întîmple mai tîrziu. De fapt, o premoniţie mai norocoasă decît un cîștig de milioane la loterie. Sau ce-au discutat unii, aflați la mii de kilometri, care nu se folosesc nici de satelit, și nici de undele telepatice. Cum i s-a întîmplat lui Nea Nicu în 1989, cînd generalul Iulian Vlad, pe post de Oiță năzdrăvană, i-a pus pe masă textul dactilografiat al convorbirilor ultrasecrete dintre George Bush și Mihail Gorbaciov la întîlnirea de la Malta, cînd au hotărît soarta lumii, dar și a lui. Și la fel ca Păstorul din ,,Miorița”, inexplicabil, nici Nea Nicu n-a luat vreo măsură, să-și apere pielea... Sau ca la Mondialele de rugby femei de astă-vară, din Noua Zeelandă, cînd auzeam din camera mea foarte clar ce vorbeau două arbitre cu jucătoarele. Deh, Satelitul conectat la tehnologia G7. Sau ca șansa unei doamne care s-a chinuit, toată viaţa, cu un tren care îi tot huruia prin cap, zilnic între orele 16-20. Și pe la 60 de ani, a găsit un doctor deștept, care a operat-o. Și mare i-a fost mirarea cînd, trezindu-se din anestezie, a găsit, pe noptiera de lîngă pat, un trenuleț cu două vagoane pe care doctorul i-a dat voie să-l ia acasă ca suvenir. Pentru curioşi, doamna aceea mai trăiește și astăzi. În atare situație, cînd trecuse deja o săptămînă de la întoarcerea sa din America, Marcel Ciolacu n-a suflat un cuvînt despre natura discuțiilor purtate cu Antony Blynken și celelalte oficialități, cu ce s-a întors în bagaje și, în general, perspectivele relațiilor româno-americane. Doar generalități, cum era vremea la Washington, boala lui Biden, aiurita de Kamala, obraznicul de Muraru. Noroc cu Ion Cristoiu, Mirel Palada și H.D. Hartmann, care, invitați rînd-pe-rînd la emisiunea lui Marius Tucă, difuzată pe YouTube, ne-au lămurit așa de precis, de parcă ar fi fost și ei în delegația lui Ciolacu în America.

În primul rînd, a pretins Ion Cristoiu, Ciolacu s-a dus în America să pupe poala popii sau, ca să privim lucrurile altfel, să ia lumină, în baza unor mai vechi tradiții românești, care, de secole, îi obligau pe toți pretendenții la tronul Ţării Românești și al Moldovei să se ducă la Stambul și să cumpere sau, după caz, să cerșească domnia. Așa au ajuns domnitori, între mulți alții, Mihai Viteazul sau Alexandru Lăpușneanu. Sau venind mai spre noi, Al. I. Cuza, ajutat de masonii lui, Mareșalul Ion Antonescu, supus german, GheorghiuDej sau Nea Nicu, supuși sovietici. Marcel Ciolacu ar fi al treilea demnitar român care se duce la Washington, polul de putere mondial cel mai înalt, să cerșească tronul României, după Constantinescu, Băsescu, Iohannis. Nea Nelu l-a primit cadou de la Gorbaciov, iar Năstase şi Ponta s-au dus degeaba. Asta dacă n-ar interveni vreun cataclism, vreo invazie extraterestră sau altceva care să schimbe ordinea lucrurilor la scară planetară, cum tot

propovăduiește Mădălin Ionescu în emisiunea lui pe YouTube despre extratereștri și farfuriile lor zburătoare, care ne-au plantat aici acum cîteva milioane de ani și, văzînd cît a deraiat omenirea de la legile morale, e posibil să vină iarăși peste noi, să ne bage mințile-n cap cu vreun alt potop sau cutremur ca la carte. După Cristoiu, nu contează ce-au convenit americanii cu Ciolacu. Important e ce le-o fi promis omul în schimbul domniei la Cotroceni, fiindcă energia, resursele naturale, pădurile, aurul și ogoarele deja s-au dat, am cumpărat armament și vaccinuri, am acceptat să amplasăm și să finanțăm baze militare și trupe străine, ne-am amestecat ca proștii în războiul ruso-ucrainian, fără se ne gîndim ce periculos este marele Urs de la răsărit dacă îl superi... Ce le-o fi promis Marcel Ciolacu americanilor?, s-a întrebat și analistul Mirel Palada. Ca membru de vază al PSD, el interpretează vizita lui Ciolacu dintr-un alt unghi. Anume ca o replică la vizita lui Iohannis în Africa, ceva modest și jignitor pentru orgoliul nemăsurat al neamțului. Care, e drept, vizitase și el America, dar pe vremea lui Trump, cînd îi dăruise, ca o ofrandă, gazele, aurul, metalele rare și ce i-o mai fi dus, iar acela i-a mulțumit în felul său, oferindu-i o șapcă. Fiindcă așa sînt americanii cînd te prind în gheare: ori le dai de bună-voie, ori cheamă trupele NATO să te bombardeze. Și nu l-a mai chemat niciodată la Washington. Cît despre Biden, nu știe decît să dea ordine: cumpără armament de la noi, cumpără vaccinuri, ajută-l pe Zelenski, dar nu direct, ci prin interpuși, că e sub demnitatea lui să se tragă de nas cu Iohannis. Iar acum, în loc să-l cheme în America, doar îl cunoștea, l-a chemat pe Ciolacu. Iar pe el, culmea disprețului, l-a trimis în Africa, să numere baligile elefanților. De fapt, să-i convingă pe africani să nu adere la BRICS, ci să rămînă, mai departe, în tabăra globaliştilor. Nu prin Africa poate ajunge Iohannis mare și tare în UE sau în NATO, după 10 ani de trîndăveală la Cotroceni, ci prin America, unde s-a dus Ciolacu, după ce, mai înainte, fusese în Gaza, altă lovitură în orgoliul său. Cunoscîndu-l ce răzbunător e neamțul, Mirel Palada crede că Ciolacu ar trebui să fie cu ochii-n patru de acum încolo.

Dar, chiar și așa, Iohannis, în lipsă de altceva, îl avea la îndemînă pe ambasadorul Muraru în SUA (unul dintre ,,Păduchii” Muraru, după cum i-a botezat Cristoiu), care avea misiunea să-i stea în spinare lui Ciolacu, ca să vadă și să audă cu cine se întîlnește și ce vorbește acela în America, și, după aia, să-i raporteze totul lui Iohannis. Dar nici Ciolacu nu-i făcut cu deştiu’, așa că în convorbirile sale cu Antony Blynken nu l-a luat după el și pe ambasadorul Muraru. Motiv pentru acesta să se poarte obraznic cu premierul său. Aceasta ar însemna că zilele Murarului în America sînt numărate: ori îl cheamă la București Iohannis, pentru neglijență în serviciu, ori îl dă afară Ciolacu.

Dar Ciolacu, în drumul său spre Cotroceni, are în față mari obstacole, crede profilerul H.D. Hartmann Unul se numește Codruța Kövesi, membru de frunte al mișcării globaliste de la noi, care încă n-a făcut vreo vizită la Washington, unde șeful ei, Sörös, este mare și tare, în timp ce mișcarea BRICS este un copil care abia învață să meargă. Cu tripleta malefică BăsescuIohannis-Kövesi, întinsă pe 30 de ani, chiar că se alege praful de România.

Celălalt obstacol este George Simion, de departe, liderul mișcării suveraniste și naționaliste de la noi, parte integrantă a suveranismului și naționalismului la scară planetară. Dacă va ști să atragă și celelalte forțe naționaliste, în frunte cu Diana Şoşoacă şi mulți alții, care se trezesc la viață, sînt șanse mari ca el să fie viitorul nostru președinte. Deja multe țări din UE şi NATO și-au exprimat dorința să o pornească pe drumul acesta: Italia, Olanda, Turcia, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Austria. Tabăra globalistă a rămas doar cu Germania, Franța, România. Partidul România Mare, înființat şi condus de Vadim în 1991, a fost prima mișcare politică de la noi care a pornit pe acest drum. Și Adrian Năstase era străbătut de aceleași gînduri naționaliste, dar în anul 2004, oculta mondială, găsindu-l pe nemernicul de Băsescu, a vrut altfel. Apoi Liviu Dragnea și Dan Diaconescu, pe care i-au băgat la pușcărie. Va reuși George Simion?

PAUL SUDITU

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Din Bucure ş tii de altădată

Bunicii Bucureștilor (amintiri) (II)

Cum se ajunge la adînci bătrîneți

„Moș Iancu povestește multe. Vom spicui, poate altă dată, din amintirile sale. Deocamdată relevăm că bătrînii din Str. Sinagogii nu s-au despărțit nici o zi, în cursul lungii lor căsnicii; se culcă devreme, se scoală de dimineață. Asta-i regula vieții lor. N-au pierdut nici o noapte în petreceri fără de rost, afară de cîteva seri cu prilejul unor evenimente în familie: căsătorii etc. N-au ținut niciodată și nu țin nici azi vreun fel de dietă. Mănîncă de toate: carne și legume... Nu și-au făcut nicicînd vreo analiză medicală.

- Nu e bine ca omul să știe cînd e bolnav! – îmi spune cu filosofie moș Iancu. Eu și cu baba mea spunem mereu că sîntem sănătoși... Și poate de aceea și sîntem! Cînd începi să te vaiți și să te cocoloșești, nu e bine... Am auzit că este un doctor mare la Paris, care vindecă pe bolnavi, punîndu-i să spuie că sînt sănătoși... Cred că dacă dimpotrivă ar sili pe un om sănătos să zică, în fiecare zi: «Eu sînt bolnav! Eu sînt bolnav!» și dacă l-ar mai îndopa cu doctorii, omul s-ar îmbolnăvi la sigur.

- Deci ce sfaturi dai d-ta tinerilor ca să ajungă sănătoși pînă la adînci bătrîneți? – am întrebat pe Moș Iancu.

- Trebuie să muncești, să nu fii leneș, să nu-ți frămînți sufletul invidiind pe alții, să nu pierzi nopțile, să fii cumpătat în toate și mai presus de toate să-ți spui, în fiecare zi, ca o rugăciune: «Eu sînt pe deplin sănătos, nu mă doare nimic!»”.

Bunicul de ieri al Bucureștilor: Moș Toma

„Pe Moş Toma, «bunicul Bucureştilor», l-am găsit stînd la masă, în grădină, la umbra unui pom, împreună cu cele două fete ale sale: coana Ana Tomescu, în

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (20)

Gripa (2)

La Dover, un fochist s-a căsătorit cu o vînzătoare de la magazinul Woolworth, iar 24 de ore mai tîrziu se afla lîngă mormîntul ei, încă îmbrăcat în costum de mire.

Uneori, sistemul de sănătate publică nu reacţiona pe măsura evenimentelor. Gripa a fost adusă la Cape Town pe un vapor din Sierra Leone, unde 500 de docheri fuseseră doborîţi de boală. Chiar dacă în timpul călătoriei muriseră 90 de persoane, guvernul sud-african nu a impus măsuri restrictive de carantină decît la o lună după acostarea navei, în momentul în care boala se răspîndise de mult pe ţărm. În multe locuri, bolnavii au ajuns să fie la fel de izolaţi precum cei doborîţi cu secole înainte de ciuma bubonică. Aceştia îşi lipeau un anunţ de avertizare pe geam, iar comercianţii le lăsau proviziile la uşă. Nici acum nu au fost abandonate prejudecăţile vehiculate de obicei. În Varşovia, măsurile igienice de combatere a gripei s-au axat asupra ghetoului evreiesc, întrucît, spunea un

Focul cel Mare, București 1847, acuarelă de Moustacoff

vîrstă de 72 ani şi coana Ecaterina Florian, în etate de 57 ani. Moş Toma mănîncă şi el de toate, fără nici o fereală.

- Am muncit pînă la vîrsta de 105 ani – ne spune. Azi am 109. La adînci bătrîneţe am fost mic negustor şimi cîştigam pîinea vînzînd lămîi şi altele în piaţa Banu Manta. Dacă vrei să ştii, ţi-aş povesti cîte ceva despre vechii negustori bucureşteni. Înainte de toate erau cinstiţi! Se-ntreceau, care de care, să dea marfă cît mai curată, mai trainică şi mai bună. Cavafii, cojocarii, işlicarii, postăvarii, lumînărarii şi alţi meşteşugari n-aveau căutare dacă nu lucrau marfă cinstită. Iar brutarii erau bătuţi cu nuiele, la spate, în piaţă (piaţă se numea tot tîrgul) în văzul tuturor, cînd erau prinşi cu lipsă la cîntar.

În anul 1847, în ziua de Paşte, a fost cel din urmă mare foc din Bucureşti, cînd au ars multe prăvălii, case de ale marilor negustori, o parte din hanul Sf. Gheorghe-Nou cu hrube boltite, pline cu mărfuri şi chiar mai multe biserici, în cari unii îşi adăpostiseră avuţia de furia prăpădului. Deşi negustorii bucureşteni erau cunoscuţi ca cinstiţi şi aveau mare credit în străinătate, la Lipsca şi în alte părţi, de pe unde ne soseau mărfuri, totuşi vestea focului celui mare, cari pîrjolise tîrgul, a adus îngrijorare în rîndurile fabricanţilor de peste graniţă. Ei au trimis pe dată împuterniciţi de-ai lor, spre a cădea la învoială cu negustorii păgubiţi de pe malul Dîmboviţii, oferind scăderi însemnate celor care ar voi să plătească imediat toată datoria.

Tîrguiala asta supără grozav pe negustorii bucureşteni, atît pe toptangii (notă: negustori care vindeau cu toptanul, angrosiști), cît şi pe cei cari vindeau cu paralîcul (notă: negustori care vindeau cu amănuntul). După o consfătuire ce s-a ţinut la Carvasaraua domnească din strada Colţii (un fel de antreposit-vamal), s-a hotărît ca toţi negustorii din Bucureşti să plătească pe deplin şi îndată după foc, fără nici o amînare, toate datoriile ce aveau în străinătate, spre uimirea fabricanţilor europeni, care veniseră anume să se învoiască cu scăzămîntul. Am

anunţ oficial, neamul evreiesc „este deosebit de potrivnic ordinii şi curăţeniei”. În spitalele din sud-vestul Africii nu erau primiţi negrii, iar Montreal Gazette titra: „Motive de panică doar în rîndul orientalilor”.

Dar au existat şi multe acte de generozitate şi curaj. O şcoală de fete de lîngă Cape Town a fost transformată în spital improvizat, iar oameni de afaceri şi directori de companii veneau acolo pentru a spăla rufele săracilor. Un medic din Uruguay care venise la Paris la un congres de medicină s-a dus în schimb să îngrijească bolnavii din cele mai sărace cartiere ale oraşului, apoi s-a molipsit el însuşi de gripă şi a murit. Pentru toţi medicii, volumul de muncă era imens. În oraşul Quebec, aceştia erau atît de copleşiţi de numărul bolnavilor, încît cel puţin 10.000 dintre cei afectaţi nu au primit deloc îngrijiri medicale. Într-un spital din Adelaide, pacienţii au fost nevoiţi să stea mai mulţi într-un pat. Chiar atunci cînd ajungeau la pacienţi, adeseori medicii nu ştiau ce să le facă. Un doctor american a recunoscut că „nu ştiau mai multe despre gripă decît ştiuseră florentinii despre Moartea Neagră, în Secolul al XlV-lea”. Prin urmare, e lesne de înţeles că tratamentul dădea rezultate la întîmplare. Un coleg al său din Amsterdam se lamenta: „De ce m-am mai făcut medic? Nu pot face nimic ca să ajut, iar în curînd toţi oamenii vor pieri”. Au fost încercate multe remedii - morfină, fenacetină (deşi putea afecta rinichii)

De ce nu Tim?

motto: „Primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?” – Iov 2.10

Colonelul Jack Miller avea un fiu pe nume Tim. Acesta era un tînăr credincios. Călcînd pe urmele tatălui său, el se pregătea la Academia Forțelor Aeriene din Colorado. Avea deci perspectiva unui viitor strălucit. Dar, într-o zi, în timpul unui exercițiu militar, o bombă neexplodată l-a spulberat. „De ce Tim…?“, l-a întrebat un tînăr recrut pe colonel. Acesta a răspuns: „De ce nu Tim?“. Accidente, boală, tragedii… Acestea dezvăluie adesea logica noastră subtilă, dar eronată: „De ce eu? La urma urmei, dacă Dumnezeu controlează totul și eu caut să-I fiu pe plac, de ce nu mă scapă de această suferință?“. Deseori ne luptăm în sinea noastră o perioadă lungă de timp pînă să putem accepta modul cum acționează Dumnezeu.

Satan își închipuia că, în toate nenorocirile care se vor abate asupra lui Iov, patriarhul se va împiedica tocmai de această întrebare. De asemenea era convins că încrederea lui Iov în bunătatea și în îndurarea lui Dumnezeu era doar o „credință de vreme bună“. Dar nu a fost așa! Încrederea lui Iov în Dumnezeu era adînc înrădăcinată în inima sa. Cînd soția lui i-a cerut să renunțe la Dumnezeu și să moară, el i-a răspuns: „Vorbești ca o femeie nebună. Ce! Primim de la Dumnezeu binele și să nu primim și răul?“. De ce ar fi trebuit Iov să fie scutit de greutăți? Cînd încetăm să ne întrebăm „De ce eu?“ și începem să ne întrebăm „De ce nu eu?“, atunci Îl onorăm pe Dumnezeu prin încrederea noastră în voia Lui suverană.

văzut odată pe un mofluz (negustor care nu-şi plătise datoriile) închis la hătmănie, cu butuc la picioare, pe cînd la prăvălia lui era erotocrisie (un fel de sindic al falimentului)… Iar pe un simigiu l-am văzut ţintuit cu cuie, chiar la uşa prăvăliei lui...

- Vreun osîndit la moarte ai apucat, moş Toma?

- De o aşa privelişte mi-a fost totdeauna groază. Dar am auzit că pe ucigaşi şi pe hoţi îi băga în fiare sau îi spînzura pe locul unde se fac acum Moşii…”. Sfîrșit

DEIERI-DEAZI.BLOGSPOT.COM

şi un amestec pe bază de mercur. Unii medici au obţinut rezultate bune în urma vaccinărilor: din 16.000 de soldaţi britanici cărora le-a fost administrat vaccinul, doar doi au murit. S-a dezbătut intens pentru a decide dacă alcoolul oferea protecţie sporită sau îi făcea pe oameni şi mai vulnerabili faţă de boală. În Canada, puteai primi alcool pe bază de reţetă şi oamenii stăteau la cozi lungi, dar guvernul danez 1-a interzis. Unii jurau că tutunul era remediul potrivit, iar un băcan din Delft şi-a pus toţi angajaţii să fumeze trabucuri; toţi s-au molipsit de gripă, cu excepţia unui singur angajat care refuzase să se conformeze. În Chile, primarul din Santiago a interzis consumul de legume proaspete. Pe de altă parte, se spune că o fetiţă de patru ani din Portland, statul Oregon, care era pe moarte, ar fi fost salvată după ce i se dăduse alcool în care fusese macerată ceapă şi fusese acoperită din cap pînă în picioare, timp de trei zile, cu felii de ceapă crudă. Unii experţi erau de părere că băile de picioare în apă aproape fiartă ar fi benefice, alţii recomandau aşternuturile îngheţate. Printre numeroasele leacuri băbeşti de pe piaţă se numărau şi pietricelele sfinţite aduse de la un templu din Japonia şi un maiou medicinal suedez despre care se spunea că „ar extrage” boala din organism. (va urma)

JOHN WITHINGTON

Cînd istoria se repetã

FLĂMÎNZI – 2024

(urmare din pag. 1)

Înviorat de excelenta „definiție” a țăranului român, oferită de cel are ne-a dat capodoperele „Ion” și „Răscoala”, deschidem Cronica Neamului și constatăm acoperirea în fapte a scriiturii rebreniene. Într-adevăr, la români, satul – izvorul țăranului român – a rămas pînă în epoca contemporană principala formă de organizare, țărănimea constituind un rezervor principal pentru alte categorii sociale – muncitorimea căpătînd amploare odată cu dezvoltarea societății, prin „irigarea” cu oamenii satelor. Privind trecerea timpului peste plaiurile românești, se poate vedea cu ochiul liber aportul țărănimii române în toate etapele de dezvoltare a acestui popor, aceasta fiind în prim-plan în întreaga noastră Istorie, de luptă și de suferințe pentru neatîrnare, pentru cucerirea și apărarea independenței, ca să nu mai vorbim de constituirea primelor formațiuni statale românești (Menumorut, Gelu, Glad), unde țărănimea a jucat un rol fundamental.

Apoi, pe scara Istoriei, marile bătălii de sub comanda unor bravi domnitori (Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Ioan Vodă cel Cumplit și alții), cu ce armate au ieșit biruitoare? Desigur, în cea mai mare parte cu oștenii luați de la plug și de la coasă. Astfel s-au petrecut lucrurile și mai apoi: marile răscoale țărănești (Bobîlna, Gheorghe Doja, Horia, Cloșca și Crișan); Revoluția de la 1848­1849 din Principatele Române; Unirea de la 1859, precum și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia; Războiul de Independență de la 1877; cele două războaie mondiale –țăranul român a constituit nucleul tuturor acestor mișcări de mase, la nivel național, tot el fiind și carne de tun și cel mai mare pierzător din zbuciumata noastră Istorie...

De la Flămînzi, la Afumați

De la descrierea de mai sus a atmosferei în care s-a dezvoltat țăranul român, de la sacrificiile majore și de la jertfele pe care acesta le-a îndurat de-a lungul secolelor, cuprinse metaforic în imaginile anterioare, și pînă la tabloul satului românesc contemporan, al clasei țărănești actuale, amprenta schimbărilor face diferența. Multe ipostaze în care apare descrisă țărănimea acelor vremi, precum și cea din poezia lui Coșbuc, ne apar astăzi vetuste, sau chiar neverosimile, transformările generale ale societății românești (în speță, cu oamenii satelor, care au avut cel mai mult de suferit) așezînd țărănimea pe o nouă treaptă a Istoriei. Acest fapt nu ne împiedică, însă, cel puțin într-un demers jurnalistic, să facem o paralelă între 1907 și 2024, neomițînd să alimentăm informația cu realitatea prezentă în orizontul țăranului român (mă rog, a fermierului român) și a agriculturii noastre actuale, cu implicarea Statului Român în dezvoltarea (frînarea) acestui sector vital din economia țării.

Schimbarea radicală a poziției țăranului român în societatea românească postdecembristă, cînd a ieșit din munca în Cooperativa Agricolă de Producție (CAP) sau din Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS), și-a primit (cu chiu, cu vai) pămîntul înapoi, începînd, pe cont propriu, un drum nou, a însemnat o răsturnare semnificativă de valori și de cutume, cărora, uneori, li s-a făcut față cu greu. Dar, obișnuit cu greul și cu neprevăzutul, țăranul de ieri, fermierul de azi, s-a orientat și s-a adaptat la noua formă de proprietate asupra pămîntului, la economia de piață, la apartenența (deși n-a cerut-o) la marea familie a Uniunii Europene etc.,etc.

Iată că, după un șir de transformări atît în modul de a lucra pămîntul, cît și în traiul intim din sînul familiei, cînd – de bine, de rău – în mediul rural se crease o stabilitate atît socială, cît și funciară, tocmai una dintre noile trăsături ale agriculturii românești – coordonarea acesteia, în conformitate cu normele UE, coroborată cu o serie de greșeli ale conducerii agriculturii la nivel național, peste care s-a suprapus și războiul ruso-ucrainean – în rîndul fermierilor români a explodat bomba – aceștia, cărora li s-au alăturat și transportatorii, au declanșat un protest

fără precedent la noi, care durează de trei săptămîni. Întrucît nu voi dezvolta aici tot substratul acestui proces de ridicare, în masă, a unor fermieri la revoltă, trebuie să rămînem mereu ancorați în coordonatele reale ale nemulțumirilor (nu ale exagerărilor) acestor oameni. În afara acestui sistem de valori care trebuie configurat, pentru că, timp de atîtea zile tot s-a scris și s-a comentat despre „tabăra” de la Afumați, ca și despre deplasarea fermierilor și transportatorilor, cu utilajele respective și în alte centre administrative din țară, aș vrea să atrag atenția și asupra unor aspecte mai puțin vizibile ale acestui protest, în plină iarnă.

Prima trăsătură a acestui protest (ivit instantaneu, dar cu acumulări vechi și cu mai multe avertismente) ar fi aceea a unui bulgăre de zăpadă care, odată ce a pornit la vale, nu doar că nu poate fi oprit, dar, cu timpul, acesta capătă o masă mai mare și o forță de distrugere mai semnificativă. Pentru că am vorbit mai sus de o paralelă între 1907 și 2024, iată un exemplu: în ambele cazuri tot Moldova a fost leagănul protestului (răscoalei), celelalte regiuni (deși nu toate, ca de altfel și la Răscola din 1907) urmîndu-i exemplul;

A doua trăsătură: apariția unor lideri autentici, chiar la fața locului, aceștia părînd că nu erau, totuși, pregătiți a priori pentru a se erija în conducători, asumîndu-și atît meritele acestui demers, cît și consecințele. Dovada practică a acestei constatări este și aceea că, în derularea evenimentelor, cerințele fluctuau, unele nefiind o reflectare a preocupărilor celor din agricultură;

A treia trăsătură: lipsa de unitate națională a acestui demers protestatar. După exprimarea din teren a celor veniți lîngă București, precum și a celor din provincie, acolo unde fermierii au ieșit în stradă, se poate constata, cu mîhnire, că s-au revoltat, în special, fermierii mici și mijlocii (ca pondere a suprafeței agricole lucrate), marii fermieri (latifundiari) stînd de o parte, semn că pe aceștia starea actuală a agriculturii românești nu-i deranjează;

A patra trăsătură: din motive (cred eu) politice, protestatarii din stradă nu au la „înaintare” nici o organizație (structură) din cele care bîntuie în mediul rural, nici o entitate oficială, a breslei adică, în care să vedem un sprijin concret și o coordonare a acestei acțiuni haotice. Deși s-au bătut în declarații, cei din conducerea LAPAR (Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România) cum ar fi Nicu Vasile, președinte, sau Alexandru Baciu, unul dintre vicepreședinți, nu au avut curajul să vină pe teren, acolo unde suferă de frig și speră, de trei săptămîni, cei de la firul ierbii, fermierii care și-au asumat responsabilitatea de a încerca să

penetreze indiferența și opacitatea Guvernului, solicitînd drepturi pentru toți fermierii;

A cincea trăsătură, dar nu ultima: înrăutățirea situației fermierilor români și adîncirea problematicilor care le amenință existența – sînt două belele ivite odată cu apariția, la frontiera de est a României, a conflictului armat dintre fostele țări-surori, Rusia și Ucraina. Exagerarea Guvernelor Ciucă și Ciolacu, sub insistența malefică a președintelui Klaus Iohannis, în a ajuta Ucraina (militar, financiar, economic), în detrimentul propriei țări și, în special, a fermierilor și transportatorilor, a condus la situația crizei actuale, cu punctul culminant – ieșirea în stradă, cu utilaje și mașini, a românilor care nu mai pot suporta acest nou jug al „prieteniei” cu țara vecină, Ucraina.

Dialog la distanță

De peste 20 de zile România „fierbe”, trăind zile de maximă încordare (politică, fizică și emoțională), fără să se întrezărească, la orizont, nici o speranță reală de intrare în normal. Chiar dacă nu ești în temă, adică nu lucrezi în domeniul agriculturii private, citind cele 77 de cerințe propuse spre rezolvare (eliminînd cîteva care nu au neaparat tangență cu preocuparea nemijlocită a celor două categorii de protestatatri), te cutremuri și te întrebi, firesc: cum mai pot supraviețui acești fermieri, și, la urma urmei, ce se va petrece cu noi, românii, care vom fi pedepsiți chiar să ne hrănim cu totul din afară, de parcă n-am trăi în România, ci pe o insulă pustie, lipsită de faună și floră, condamnată la dispariție. Problemele sînt multe, și sînt grave – unele dintre ele au putere de viață și de moarte asupra poporului român, gîndindu-ne că, nerezolvate, amenință siguranța alimentară a României: • acordarea în regim de urgență a creditelor agricole cu dobîndă subvenționată; • prețurile produselor agricole sînt extrem de mici; • costul imputurilor a luat-o razna, dublîndu-se și triplîndu-se în doar cîțiva ani; • neajutorarea fermierilor care au suferit

pierderi foarte mari din cauza secetei pedologice (județele Brăila, Buzău, Călărași, Constanța, Galați, Giurgiu, Ialomița, Teleorman, Tulcea și Vaslui), producțiile medii la culturile din aceste județe fiind dezastruoase: între 35% și 70% față de producțiile medii la nivel național, după cum arată Ministerul Agriculturii într-un Comunicat; • accederea mai multor fermieri la creditele garantate de stat; • modificarea Legii nr. 17/2014, astfel încît drept de preemțiune la achiziția terenurilor agricole să aibă persoanele juridice cu capital integral românesc, înaintea celor cu capital străin total sau parțial (apropo de acest punct: pînă acesta va fi implementat, s-ar putea să fie prea tîrziu, adică să lipsească „obiectul muncii” – pămîntul, care, la ora cînd scriu aceste rînduri, în proporție de 40% a fost cumpărat de străini!); • relansarea producției de fertilizanți pe piața internă (pesticide, erbicide, îngrășăminte foliare – lichide, insecticide, raticide);

• eliminarea accizei la motorina folosită în agricultură direct de la pompă; • introducerea de taxe vamale și TVA asupra produselor agricole provenite din Ucraina; • introducerea TVA la produsele agricole provenite din Basarabia, și altele.

Printre altele, transportatorii cer: • scăderea nivelului polițelor RCA; • deblocarea vămilor, care, în mare parte sînt ocupate, cu prioritate, de către transporturile ucrainene; • reducerea costurilor cu montarea pe mașini a sistemelor de geolocalizare conectate la sistemul Ministerului Finanțelor; • desființarea concurenței neloiale pe care o fac transportatorii ucraineni pe teritoriul României, cînd aceștia circulă fără RCA și fără licență (ca să nu mai amintim de deturnarea unor transporturi, acestea fiind descărcate pe teritoriul țării noastre); • reglementarea accesului la Portul Constanța, unde au întîietate tirurile ucrainene, cele provenite din UE sau non-UE, în detrimentul celor autohtone, fapt ce creează prejudicii financiare însemnate alor noștri.

Unele dintre problemele arătate mai sus nu sînt noi, altele au apărut după februarie 2022 – toate însă se înscriu, ca rezolvare, în sfera de activitate a Guvernului, cu toate pîrghiile care-i stau la dispoziție, și care ar putea, printr-un set de măsuri concrete, în raport direct cu ceea ce solicită oamenii ieșiți în stradă, să rezolve 100% aceste probleme. Aceasta, dacă se vrea.

Dacă se vrea?

Iată o întrebare retorică, total neadecvată în acest moment, și în cadrul actualelor manifestări din stradă. Numai că, vrem nu vrem, trebuie să constatăm ipocrizia acestui Guvern, prin toți reprezentanții săi și prin toate fibrele și circuitele sale – o mîrșavă încrengătură de lipsă de empatie față de propriul popor, combinată, din cînd în cînd, cu promisiuni fără acoperire faptică, adică, mai pe românește – cu minciuni. Astfel, între cei din stradă și cei din birourile comode de la Guvern sau din ministere, ceea ce ar fi trebuit să fie un dialog al concilierii, al apărării intereselor naționale, în fața celor europene, un dialog al iubirii aproapelui și salvgardării agriculturii românești –prin atitudinea antistatală și antiromânească a decidenților din politica românească, acesta s-a transformat într-un dialog (aproape surdo-mut) de la distanță, metamorfozat, într-un final tragic, într-un monolog al unora ca nea Vasile sau nea Andruță, și al altora din stradă, monolog îngropat la poarta Bucureștilor, într-o mare de suferință și de lacrimi din partea Poporului, și într-un ocean de ingratitudine și nesimțire din partea clasei politice de la putere.

Politicienii de azi –asemenea celor de la 1907

Nu degeaba am intitulat, și nu doar metaforic, acest articol, cu sintagma „Flămînzi – 2024”! Iată dovada acestei similitudini, din partea guvernanților. Am în față foaia îngălbenită de vreme a unui ziar de acum 117 ani (fără o lună), pe care îl deschid cu emoție și din care voi cita pentru prietenii revistei „România Mare”. Ziarul se numește „Adeverul”, numărul 6292, din 28 februarie 1907. Pagina întîi se deschide cu două titluri de senzație, care aruncă cititorul în mizeria politicii românești, ca și în cea europeană: „Răscoalele țărănești”, respectiv, „Asasinarea primului ­ ministru al Bulgariei”. Pentru partea care ne interesează, reproduc din primul articol.

„Ziarele dau știri răzlețe despre răscoalele țărănești din Nordul Moldovei. Secretarul general al ministrului de interne a trebuit să se transporte la fața locului pentru a încerca să potolească spiritele; consiliul de miniștri a discutat mult asupra situației absolut alarmante, dar vreun comunicat oficial nu s-a dat pînă în momentul cînd scriem aceste rînduri. (...) În acest timp s-au trimis trupe în sate și primejdia unei ciocniri sîngeroase devine cel puțin posibilă. (...) De ce s-au răsculat țăranii? (...) Cauza sînt relele organizațiunei noastre economice, sociale și politice. Zicem anume și politice pentru că ele au cea mai mare parte de răspundere în evenimentele de acum, cari sînt numai un avertisment, o prevestire a marii furtuni ce ne amenință”. Citiți pasajul următor și comparați-l cu starea actuală a acestei probleme: „În nimic nu s-a arătat mai clar și mai cras neputința actualului nostru sistem politic. De ani de zile partidele «istorice» (Liberal și Conservator – n.a.) zguduite de realitatea faptelor și perspectiva primejdiei, se canonesc să găsească o soluție chestiei țărănești”. În finalul acestui articol – o sinteză ca un semnal de alarmă pentru guvernanții României din zilele noastre: „Poate că actualele răscoale vor fi potolite; poate că vor fi potolite chiar cu bine și aceasta ar fi primul lucru de dorit. Ele arată însă rana mereu deschisă a organizației noastre, ele arată că dacă partidele «istorice» nu găsesc energia pentru a pune în practică unele reforme dovedite ca neapărat necesare, în primul rînd aceea a tocmelilor agricole, – va veni ziua unui cataclism general, sub zguduirea violentă a căruia va fi cea mai mică și mai puțin dureroasă pagubă prăbușirea actualului sistem politic cu partidele sale «istorice» cu tot”.

După cum se știe, „ziua cataclismului general”, nu a putut fi evitată. Începută în Moldova, în ultima parte a lunii februarie 1907, peste o lună de zile răscoala cuprinsese o mare parte din zona subcarpatică a Munteniei (județele Argeș, Muscel, Dîmbovița, Prahova), izbucnind cu mari violențe și crime în localități din județele din sud (Teleorman, Vlașca, Olt). În plină revoltă, la 12/25 martie 1907, vine la putere Partidul Național Liberal (prim-ministru D.A. Strurdza) care, prin ministrul de război, generalul Al.Averescu, și prin ministrul de interne, I.I.C. Brătianu, mobilizează 140.000 de militari și trec țara prin „foc și sabie”, trăgînd cu arma direct în țărani și bombardînd satele cu artileria de război. Deși cifra de 11.000 de țărani uciși în acest masacru este contestată de apologeții „democrației” României antebelice, se pare că aceasta ar fi realitatea. Profit de faptul că am abordat acest

subiect, și vin cu elucidarea cifrei amintite, ca urmare a studierii unor documente. Iată cîteva concluzii:

1. Documentele oficiale ale Răscoalei de la 1907, formate din 34 de dosare, au fost ridicate de la Ministerul de Interne de către I.I.C. Brătianu, în 1910, înainte de căderea de la putere a liberalilor, și predate regelui Carol I, care le-a distrus, blocînd astfel cunoașterea adevărului;

2. Conform ziarului „Adevărul”, din 1 martie 1909, la interpelarea lui Nicu Filipescu, Brătianu nu a contestat cifra, ci, textual, a răspuns de la tribună: „Am răpus 11.000 de țărani, cu arma Manlicher, cu tunul, cu sabia, cu revolverul, cu bătaia națională!”;

3. Mai mult decît atît, din rapoartele unor reprezentanți străini acreditați în România, au apărut cifre impresionante, așa cum a fost în Raportul ambasadorului Franței la București, care aprecia numărul țăranilor uciși între 10.000 și 20.000.

Revenind la situația actuală, situație care a paralizat marile artere de circulație din țară, la care nu se întrevede deocamdată vreo rezolvare în favoarea manifestanților, constatăm aceeași poziție criminală a politicienilor de azi, cu a celor de la 1907, dacă este vreo diferență, aceasta fiind de nuanțe, nu de esență. Mai clar: Atît premierul Ciolacu, cît și miniștrii Transporturilor și Agriculturii, la care se adugă ministrul de Interne, parcă sînt orbi și surzi, nu văd nimic. Nu văd camioanele cu cereale din Ucraina, care varsă boabele pe teritoriul României, destabilizînd vînzarea cerealelor noastre; nu văd cum, în Portul Constanța, tiriștii români sînt dați la o parte –nota bene: în țara lor – și poftiți la operare transportatorii ucraineni și ai altor state; nu văd importurile masive de ulei, zahăr, ceapă etc. din Ucraina, care sînt etichetate ca fiind autohtone, și vîndute proștilor de români; nu văd că Guvernul refuză să emită polițe RCA de stat, nevrînd să supere firmele austriece în materie, care au acaparat piața de asigurări din România, Guvernul Ciolacu încălcînd astfel legea și menținînd în țară cele mai mari tarife din UE și cele mai mici despăgubiri acordate...

Am asistat, cu jenă și scîrbă infinită, la aparițiile televizate ale premierului Marcel Ciolacu, pe problemele ridicate de protestatarii din stradă. Fără pic de rușine, cu o mimică plină de mirare a negat tot, se referea la solicitările celor din stradă, afirmînd că le-a rezolvat pe toate, unele chiar în plus! La întrebarea „De ce mai stau acești oameni în stradă, îndurînd frigul, foamea, dorul de familii și presiunea organelor de ordine, dacă cerințele lor au fost îndeplinite cu vîrf și îndesat?”, premierul a dat ochii peste cap și a răspuns sec, cu o impertinență soră cu prostia: „Întrebați­i pe ei!”.

Fără milă, fără empatie, fără simțire națională, la urma urmei fără nici o legătură cu Poporul și cu Țara, politicienii de azi calcă frenetic pe urmele politicienilor de la 1907. Cel puțin ăia de-atunci își apărau moșiile și conacele, precum și prerogativele de stăpîni ai plebei. Ăștia de azi sînt și mai răi – ei nu schingiuiesc Poporul Român numai pentru a-și capitaliza puterea politică asupra Nației, ci ne asupresc pe noi, determinîndune să fugim din țară, care încotro, în numele unui servilism barbar, materializat în distrugerea economică a României pentru a „ajuta” Ucraina și a întreține aprins focul războiului dus de Kiev cu vecina Rusie. Cred că și cuvîntul trădare este prea blînd pentru postura în care este, astăzi, o bună parte a clasei politice românești! Pentru că am început cu versurile emoționantului poem coșbucian „Noi vrem pămînt”, acum, cînd ne-am „lămurit” cum (și cînd) se vor rezolva problemele protestatarilor din stradă, să încheiem tot cu versuri din poemul respectiv, cu cele mai explozive, fără vreo conotație la adresa clasei noastre politice: „Să nu dea Dumnezeu cel sfînt/ Să vrem noi sînge, nu pămînt!/ Cînd nu vom mai putea răbda,/ Cînd foamea ne va răscula,/ Hristoși să fiți, nu veți scăpa/ Nici în mormînt!”.

La închiderea ediției: În urma întîlnirii de la Guvern, prilej cu care s-a convenit un calendar al rezolvării revendicărilor protestatarilor, aceștia au anunțat încetarea protestelor.

Notă: Picturile aparțin lui Octav Băncilă, Ștefan Luchian și Abgar Baltazar.

Din culisele istoriei

Principesa

Ileana - deziluzia copilei cu ochi albaștri

Anunțul logodnei Domniței Ileana cu contele Alexandru „Lexel“ de Hochberg – „șarmantul conte cu alură de star de cinema” –a fost intens dezbătut în societatea românească. Mediatizarea poveștii de dragoste născută între cei doi tineri prinți a determinat pe cei mai mulți români să adopte noul cuplu princiar și să îi dorească fericire. Atelierele fotografice din București afișau în vitrine fotografii cu cei doi logodnici și instantanee ale cuplului princiar erau publicate de cele mai importante reviste ale vremii. La sfîrșitul lunii februarie 1930 Principesa Ileana urma să o însoțească pe Regina Maria într-o croazieră cu iahtul către Egipt – o vizită planificată cu mult timp înainte. La Cairo urma să ajungă „cu un vapor englez” și contele de Hochberg. Informațiile transmise primului ministru român Iuliu Maniu, la scurt timp după anunțul oficial al logodnei, de Gerhard von Mutius, ambasadorul Germaniei la București, aveau însă să schimbe în mod brutal evoluția evenimentelor. Aceste informații venite din Germania aruncau asupra contelui de Hochberg un stigmat care nu putea fi acceptat de societatea românească interbelică: homosexualitatea. Iuliu Maniu a transmis toate aceste informații Reginei Maria și Consiliului de Regență. Decizia acestora a căzut ca un trăznet: logodna trebuia anulată imediat și contele Alexandru „Lexel“ de Hochberg urma să fie îndepărtat imediat din preajma Principesei Ileana. Scurtele note care apar în presa vremii consemnau părăsirea intempestivă a Capitalei de către tînărul logodnic – însoțit la Gara de Nord de către șeful poliției – și confirmau bîrfele care circulau deja: „Contele Hochberg, logodnicul A.S.R. Principesa Ileana, a plecat ieri, la ora 12, la Londra. În Gara de Nord a fost condus de A.S.R. Principesa Ileana, d-nii colonel Zvidenek și general Nicoleanu, prefectul poliției” (notă din ziarul „Universul” – numărul din 19 februarie 1930). În 20 februarie 1930, Principesa Ileana se îmbarca, alături de Regina Maria, pe vaporul „Dacia” și își începea croaziera spre Egipt.

însoțească pe Regina Maria, vizită planificată cu mult timp înainte, era însă oportunitatea perfectă de a ascunde de public suferința principesei. Se pare că Regina Maria i-a spus adevărul despre contele de Hochberg doar în timpul călătoriei.

Principesa Ileana era însă cu adevărat îndrăgostită. Nu credea nimic din ceea ce i se spunea, fiind convinsă că dovezile privind imoralitatea iubitului ei Lexel erau contrafăcute de guvernul german și exacerbate de presă. Era convinsă că urma să se întîlnească la Cairo cu iubitul ei conte și că acesta urma să clarifice toate acuzațiile care i se aduceau. Cu toate acestea, deși contele Alexandru de Hochberg a ajuns în Egipt, acesta nu a fost primit în preajma familiei regale. În 30 martie 1930, contesa de Hochberg, mama lui Lexel, îi adresa principesei Ileana o scrisoare în care îi spunea că „i-a pregătit inelul cu diamante și rubine dar că nu știe unde să i-l trimită” și în care „căuta să-și scuze fiul, care ar fi căpătat deprinderi urîte datorate anturajului“ (cf. rezumatului scrisorii care se găsește în Arhivele Naționale ale României).

cu prințesa, de asemenea, crede că poate spune că sînt încă îndrăgostiți, că fac schimb de flori și binecuvîntări și dă alte asigurări similare...

Cu toate acestea, cert este că Prințesa Ileana își caută un alt soț și că contele Hochberg nu mai este potrivit pentru această funcție. Întrucît această mică aventură a fost exagerată în societatea bucureșteană, Regina Maria a fost determinată să declare că, dacă bîrfele proaste nu se vor opri imediat, își va publica în curînd memoriile și, astfel, mai presus de toate, va ridica o oglindă în fața societății bucureștene, care s-a spălat singură. Această amenințare a făcut minuni. Tabloidele, care nu s-e săturaseră de insinuările scandaloase și contondente, au tăcut deodată și aproape toți cavalerii și doamnele bucureștene i-au telegrafiat reginei: «Majestate! Fără memorii, pentru numele lui Dumnezeu!». Acum toată lumea așteaptă cu nerăbdare și inimile lor bat cu putere. Își va publica memoriile? Fericirea nenumăratelor familii stă în mîinile lor... În Balcani, la scandal se pariază pe scandal (...).” („Journal de Guebwiller” –numărul din 12 martie 1930).

Știrea, evitată prin grija autorităților de cele mai importante publicații românești, era confirmată însă de articolele publicate în presa mondenă europeană: „La Princesse Iléana n’est plus fiancée… le comte Hochbèrg garde le silence” („Principesa Ileana nu mai este logodită... Contele Hochbèrg păstrează tăcerea”). „Londra, 21 februarie (din partea noastră corr-part. – prin telefon). Potrivit corespondentului de la București al Daily Telegraph, logodna Principesei Ileana a României și a contelui Von Hochberg poate fi considerată ca fiind ruptă. Este de așteptat ca această despărțire să fie anunțată pînă la sfîrșitul săptămînii. Am aflat din cea mai bună sursă că, miercuri, Reginei Maria i-au fost aduse la cunoștință fapte scandaloase de care a fost acuzat logodnicul fiicei sale și că aceasta din urmă a fost de acord că nu există altă soluție decît despărțirea. Ieri, Regina și Principesa au plecat din București spre Constanța, de unde se vor îmbarca spre Alexandria. Faptul că contele Hochbèrg a păstrat tăcerea în fața atacurilor îndreptate împotriva sa este luat ca fiind o dovadă că nu intenționează să ridice nici cea mai mică obiecție la desfacerea logodnei. În acest moment, interesul este cu privire la modul în care au început atacurile asupra contelui și care este motivul lor. Știm că punctul lor de plecare a fost sosirea de la Berlin la București, luni seară, a unui misterios curier extraordinar care a mers imediat la Regina Maria și căreia i-a comunicat acuzațiile la adresa contelui Hochberg (...)” („L’Intransigeant”, numărul din 22 februarie 1930).

Povestea de dragoste s-a năruit la fel de repede precum s-a născut. Pentru a fi protejată, principesa nu a fost informată inițial care au fost motivele reale ale îndepărtării contelui Hochberg, ea fiind convinsă că decizia a venit ca urmare a unor „rațiuni de stat”. Călătoria în Egipt, în care Domnița Ileana urma să o

Deși departe de țară, Domnița Ileana nu avea cum să rămînă imună la bîrfele vehiculate de presa mondenă. Presa germană era, bineînțeles, cea mai vehementă: „Regina Maria, «soacra Balcanilor», ea însăși noră a înțeleptei Carmen Sylva și adversară a Puterilor Centrale în Războiul Mondial, a avut ghinion cu copiii ei în ultimii ani. (...) Fatal este și pentru Principesa Ileana, în vîrstă de 22 de ani, cea mai tînără fiică a Mariei, o domnișoară obraznică, vioaie și plină de viață, și o sculptoare cu jumătate de normă pentru că «marmura este singurul lucru care nu se topește sub jarul ei», a remarcat recent cu răutate o revistă satirică română. Așa că Ileana trebuia de mult să se căsătorească. La început fusese destinată Țarului Boris al Bulgariei, dar exact în momentul în care miniștrii curții discutau problema confidențial, Ileana a luat foc – a fost acum doi ani – a fugit cu un Ofițer de marină română, într-o barcă cu pînze, lîngă Constanța pentru a ajunge undeva la malul mării. Care este însă scopul de a avea o marină în România? Așadar, o întreagă escadrilă s-a mutat din Constanța pentru a o readuce la viață pe prințesa fugară, dar amiralitatea română a reușit să găsească ascunzătoarea fugarilor și să o ia cu respect pe Ileana în custodie militară. Locotenentul neglijat a fost mai întîi arestat, apoi trimis ca atașat la o ambasadă îndepărtată. În plus, a primit o medalie. Dar cîteva limbi supărate probabil că au raportat Țarului Boris mica aventură a frumoasei prințese – pe scurt, Boris și-a instruit majordomul de curte să întrerupă negocierile de căsătorie.

După aceea au dorit să o încredințeze pe Ileana prințului moștenitor italian Humbert, dar acesta se promisese deja fiicei regelui belgian. Un sfat bun a fost scump! De unde să iei un logodnic pentru Ileana, al cărui temperament avea nevoie să fie strîns de frîiele conjugale? Regina Maria a luat-o cu ea în călătorii. Dar ce folos să călătorești cu mama? Da – dacă ai fi putut să o faci singură... În cele din urmă, au revenit asupra contelui Hochberg, s-au ocupat de formalități în succesiune rapidă și apoi au sărbătorit logodna oficială în palatul regal de la Sinaia. Dar după numai trei zile au început zvonurile că ar fi ceva în neregulă cu logodnicul Ileanei. Ceea ce avea mireasa lui prea mult, el avea prea puțin. Cum a ieșit ruptura după trei zile va rămîne pentru totdeauna un mister. Pe scurt, Ileana, foarte indignată, a făcut ceea ce nimeni nu i-o poate reproșa și și-a rupt logodna cu contele. El, la rîndul său, era sincer îngrozit, căci i se dăduse un titlu domnesc românesc, o zestre rezonabilă și un castel în București – iar acum totul urma să revocat? Regina Maria a plecat în călătorie cu fiica sa în Egipt pentru a evita orice scandal, în timp ce, în opinia cercurilor românești, o regiune mai rece ar fi fost cu siguranță mai recomandată, în interesul prințesei. Dar Maria avea în cap să viziteze ținutul frumoasei Cleopatra și să rămînă acolo. Contele Hochberg le-a urmărit cu un avion și a ajuns și la doamnele din Alexandria, dar nu a fost primit de acestea. După cum le-a spus presei, el personal își menține logodna

Călătoria în Egipt nu a reușit însă să risipească zbuciumul din inima Principesei Ileana. Într-o scrisoare datată „Cairo, 21 aprilie 1930, Luni”, aceasta mărturisea aceluiași prieten, diplomatul Radu Cutzarida: „Radule dragă, Christos a Înviat! Sînt iar în Cairo unde e tare frumos și o vreme încîntătoare. Sînt instalată la legație unde Cella și Philip m-au făcut foarte acasă lăsîndumă în pace și în odaia mea orînduiesc cum vreau. Mi-e inima întristată de acest Paști printre străini, cînd las să fie începutul ultimei săptămîni a mea ca «jeunne fille». Duminica viitoare, care trebuia să fie ziua nunței, o petrec la Alexandria pe mare. O slabă consolație, însă în natură totul devine mai suportabil. Dar să numai mă plîng, la ce servește? Vremea va decide soarta (mea?)…”.

„Vremea va decide soarta mea...”

Foarte curînd, soarta a decis. Și nu a fost deloc blîndă cu Principesa Ileana, a cărei viață urma să se schimbe radical. Cîteva săptămîni după ce Domnița Ileana scria aceste rînduri, fratele ei Carol se reîntorcea în țară și devenea rege (restaurația din 6 – 8 iunie 1930). Imediat după revenirea pe tron, Regele Carol al II-lea a decis să restrîngă îndatoririle publice ale Reginei Maria. Deranjat de asemenea de popularitatea Domniței Ileana și de strînsa legătură pe care aceasta o avea cu Regina Maria, noul rege a hotărît să o elimine aproape total din viața publică.

Spre sfîrșitul anului 1930, la dorința expresă a Regelui Carol al II-lea, a fost aranjat mariajul Principesei Ileana cu Arhiducele Anton de Habsburg (nunta a avut loc la Sinaia, în 24-26 iulie 1931). În anii următori Arhiducesa Ileana a locuit împreună cu soțul lîngă Viena, fiindu-i permise doar cîteva scurte vizite în România. Regele Carol al II-lea i-a interzis Principesei Ileana să dea naștere copiilor săi în România.

Cu ocazia nunții Principesei Ileana cu Arhiducele Anton de Habsburg, Regina Maria publica „Copila cu ochi albaștri”, un material biografic în care scria, referindu-se cel mai probabil la povestea de dragoste a Domniței Ileana cu contele Alexandru de Hochberg: „Dureroasă e clipa, pentru o mamă, cînd i se vădește că vechiul cuib s-a făcut prea strîmt pentru copilul căruia i-a dat întreaga iubire, și că într-o bună zi el are să-și desfacă aripile și s-o lase îndărăt. Și mama a aflat că iubirea poate să-și pună multe măști și să întindă multe curse, iar tinerii sînt cu atîta bună credință față de tot ceea ce cred că e idealul lor încît e nevoie de cel mai subțire simț și de vorbele cele mai mîngîioase ca să ajuți unei inimi deschise să treacă printre stînci care ar putea s-o facă țăndări. Nimic nu e mai mîhnitor decît să trebuiască să spui unei fete că tot ce lua drept aur era părere, nimic mai crud, decît să trebuiască să dărîmi o iluzie; e ca și cum ai scutura floarea de pe aripa unui fluture, și tocmai un asemenea lucru urma să fie făcut, și eu să seamăn amărăciune în acei ochi curați albaștri, o amărăciune care părea să-i coboare adînc în suflet. Iar eu parcă vedeam cum îi coboară, și numai unul Dumnezeu știe cine a pătimit mai mult atunci, ea sau eu! (Maria, august 1931)”.

DEIERI-DEAZI BLOGSPOT COM

p

Pe urmele lui Shakespeare (I)

Există oameni a căror urmă în lume este atît de intensă, de amplă şi de permanentă încît – oricîte s-ar şti despre ei – în jurul lor se menţine o zonă de umbră şi de anonimat. Figura lui Shakespeare – poate cel mai cunoscut şi mai viu dintre scriitorii tuturor veacurilor, apropiat de noi în timp doar ca la o zvîrlitură de băţ –, fixată prin raportările contemporanilor şi cercetările a mii de shakespeareologi erudiţi, continua și constituie un mister care îngăduie cele mai fantastice ipoteze. Îndrăgostit de opera shakespeareană, încerc adesea să îndepărtez aceste tulburătoare presupuneri, consolîndu-mă de toate întrebările rămase fără răspuns prin fraza rostită cîndva de un exeget; dacă nu reuşeşti să înţelegi omul prin opera sa, nu vei izbuti să-l cunoşti nici dîndu-i bineţe. Şi totuşi, ce sentiment reconfortant am avut călcînd prin locurile şi pe străzile pe care a călcat Shakespeare! Căci reducerea la proporţii umane a unui personaj de proporţii demiurgice nu-l scade în faţa noastră, a muritorilor de rînd, ci ni-l apropie. Amintirea lui Will

Coroanei sau călători veniţi mai de departe. Legenda spune – şi o repetă şi biografii – că tînărul Will, gata oricînd să pună mîna la orice treabă ce i se cerea în teatru, sărea de îndată să țină de căpăstru caii distinselor personaje...

Prin Londra am străbătut, pe jos, uliţe şi bulevarde încercînd să regăsesc, cu mintea, sub asfaltul oraşului modern, pietrele de odinioară ale caldarîmului pe care a păşit el. Am pornit ca tînărul de douăzeci de ani, sosit cu patru secole înaintea mea în capitala Engliterei, să dau de urma trupei lui James Burbage, tîmplarul-om de teatru, care trecuse prin Stratford şi jucase în faţa lui Masfe (jupîn) John Shakespeare –primarul tîrguşorului – şi a copiilor lui.

Pe malul stîng al Tamisei, mult către nord, pătrund în the liberty of Shoreditch, fosta suburbie căzută sub jurisdicţia sobră a City-ului de-abia în ultimii ani ai Secolului al XVI-lea. În cale îmi apare o biserică mare, purtînd numele sfîntului Leonard, în care aflu că au fost înmormîntați James Burbage și fiul său Richard, cel dintîi interpret al lui Hamlet. În apropiere, Hollywellrow îmi aminteşte de numele mînăstirii Benedictinilor. Aici, în plin cîmp, ştiu că a construit tîmplarul, cu mîinile lui, primul teatru din Londra, numit chiar The Theatre, şi avînd forma curților interioare ale hanurilor, cu două rînduri de cerdacuri pentru spectatorii mai de vază şi o scenă ovală, din cîteva scînduri puţin înălţate şi fundal cu două caturi, în jurul căreia se strîngeau, ascultînd, privind şi spărgînd nuci spectatorii de rînd. Către ora două a după-amiezii se adunau meşteşugarii şi tîrgoveţii de prin împrejurimi, îndreptîndu-se, pe jos sau călare, în pîlcuri vesele, spre intrare, dîndu-se speriaţi în lături la apariţia atelajelor din care descindeau, nu arareori, nobili din preajma

Azi, în locul edificiului de lemn, cu acoperiş de stuf, doar o tăbliţă pe casele purtînd numerele 86–88. Închid ochii pentru că nu vreau să văd nici casele, nici tăbliţa; doresc să mă simt în cîmpul de altădată. Dar pentru a reconstitui trecutul, lipseşte un element esenţial, fără de care viaţa plină de agitaţie a trupei lui Burbage şi mai tîrziu a lui Shakespeare –botezată Lord Strange’s Men (Oamenii lordului Strange), apoi Lord Chamberlain’s Servants (Slujitorii lordului şambelan) şi din 1603 King’s Players (Actorii regelui), după numele protectorilor – nu poate fi imaginată. La o distanţă de numai cîţiva zeci de metri, unei străzi i se spune Curtain Road (Calea Cortinei). Aşadar, iată unde şi-a făcut în 1577 – un an după James Burbage – întreprinzătorul Henslowe teatrul său, The Curtain (Cortina). De atunci a început concurenţa aprigă dintre cele două trupe. Henslowe – „rechinul“ – era socrul cuceritorului Edward Alleyn, a cărui faimă mersese pînă în inima Londrei. Pe încetul însă, elevul acestuia, Richard Burbage, şi-a întrecut maestrul, în bună parte şi datorită prietenului Will, care a scris pentru el roluri cum n-au fost în stare să-i dăruiască, celuilalt, Heywood şi Nash.

Shakespeare locuia prin apropiere, fie în cîte un han, fie în gazdă. Începuse să scrie, şi la numai trei ani după venirea la Londra îşi văzu jucată prima piesă: „Chinurile zadarnice ale dragostei“, după care urmară încă două comedii – „Comedia erorilor“ şi „Cei doi tineri din Verona“ – şi primele drame istorice. Deşi cît va trudi nu va reuşi să se facă mai apreciat de către spectatori decît Richard Burbage și neîntrecutul comic William Kempe, totuşi se vorbea de el şi cîteodată criticii chiar îl lăudau. Publicul îl prefera de pe acum acelor scriitori de formaţie intelectuală, majoritatea contemporani mai vîrstnici, cunoscuţi sub denumirea de University wits (spiritele universitare), printre care se numărau Christopher Marlowe, John Lyly, George Peele, Thomas Kid, Robert Greene. „Cunoscătorii” însă îşi mai manifestau rezerve. Din slujitor şi sufleur, Will devenise actor, scriitor şi

Shakespeare și contemporanii săi la Mermaid Tavern

„cosocietar“ al teatrului. Se mută în centru pe strada Cheapside, în vecinătatea Catedralei Sf. Paul, la cîţiva paşi de Mermaid Tavern (Cîrciuma Sirenei). În viaţa de atunci a Londrei, Mermaid Tavern îmi închipui că reprezenta cam ce-au reprezentat în tinereţea lui Sartre cafe-urile Deux Magots şi Flore din Paris sau Capșa la Bucureşti înainte

The Globe Theatre

de război. Către lăsarea serii, în colţul său obişnuit se aşeza marele călător Sir Walter Raleigh, primul fumător al Europei; apoi, unul cîte unul, treceau pe sub firma de pe care le zîmbea ademenitor o femeie cu coadă de peşte şi intrau în local Marlowe, Kyd, Beaumont, Fletcher, Ben Jonson, Greene şi, în sfîrşit, William Shakespeare. Petreceau, ore în şir, în faţa cînilor cu ale (un fel de bere), punînd ţara la cale, bîrfindu-şi confraţii, făcînd cuplete şi epigrame, mereu atenţi să nu scape vreun prilej de dispută.

Urmele veselei Anglii (1)

Puţin mai încolo o placă mă informează că „aici a fost Bell Tavern (Cîrciuma Clopotul) unde adesea venea Shakespeare“. Alături, o clădire înaltă, cenuşie, cu destinaţie administrativă – o centrală telefonică mi se pare –, în orice caz legată de o activitate foarte specifică secolului nostru. Mă prefac că n-o văd. Caut stăruitor urmele acelei merry England (vesela Anglie), care la întîlnirea Secolului al XVI-lea cu cel de-al XVII-lea se întindea pînă aproape de miezul capitalei. Străduţele înguste, unele pietruite, altele înglodate, fără trotuare, mărginite de căsuţe cu acoperişul roşu şi multe, multe prăvălii; oameni zgomotoşi, cu veşminte multicolore, călăreţi împodobiţi şi mînioşi, la fiecare pas cîte o tavernă sau cîte un han pentru petrecăreţi şi călători – aceasta-i Londra pe care încerc s-o regăsesc: în locul firmelor de pe Piccadilly – o pajişte înflorită, un peisaj tihnit de țară în locul bulevardului King’s Cross Road şi a cartierului Whitechapel. Chiar pe Blackfriars – aflat lîngă podul de azi cu acelaşi nume –, districtul în care-și zidiseră călugării dominicani mînăstirea, unde se pronunţase în 1529 divorţul dintre Henric al VIII-lea şi Caterina de Aragon şi unde, mai tîrziu, şi-a cumpărat Shakespeare o casă – tot suburbie era socotit. La capătul lui Oxford Street, în Holborn, – în care îşi aveau reşedinţa lorzii Southampton – şi pe lîngă elegantul Regent Street din zilele noastre –unde pe atunci locuia lordul Essex –, printre grădini somptuoase se înălţau şi mai somptuoasele palate ale celor două dinastii de nobili, făcînd trecerea între mahalale şi reşedinţa regală.

Lord Chamberlain’s Servantes şi King’s Playets –ca de altfel şi alte companii de actori, a lui Henslowe, de pildă, – s-au perindat prin aceste castele, dînd spectacole în diverse ocazii. Alături de concetăţenii săi din Stratford, de meşteşugarii, negustorii şi hangiii Londrei, şi cu aceeaşi îngrijorare, a urmărit Shakespeare fricţiunile dintre Anglia şi Spania lui Filip al II-lea, s-a bucurat de înfrîngerea Invincibilei Armade şi a privit cu naivă încredere spre Coroana care dădea mai multe semne de simpatie burgheziei în formare decît aristocraţiei feudale. Protecţia lorzilor Southampton şi Essex – amîndoi amatori de teatru –i-au deschis însă calea pînă la regina Elisabeta, dîndu-i astfel putinţa să privească desfăşurarea evenimentelor din epoca sa din culisele Whitehall-ului, pe atunci reşedinţa suveranei. A cunoscut un peisaj uman nou, a încercat să desluşească sensurile intrigilor de la Curte şi să înţeleagă (aşa cum o dovedesc piesele sale istorice) de ce monarhii au fost pe rînd, unul cîte unul, striviţi de roata istoriei.

(va urma)

RADU BELIGAN

Dormi liniștit, NATO veghează pentru tine

(urmare din pag. 1)

Să vă reamintesc faptul că armata rusă pe care ei o consideră înfrîntă în proporție de 90%, fiindcă s-a retras din apropierea Kiev-ului, nu a fost decît o momeală care să atragă în apărarea capitalei Ucrainei trupele ce luptau în Donețk și Lugansk pentru a permite celorlalte armate rusești să le ocupe mai ușor. Dacă asta e marea victorie ucraineană, ori băieții aștia de la ISW ar trebui să devină cowboy, ori ne cred proști.

În continuare, ISW consideră că „o armată rusă victorioasă la sfîrșitul acestui război va avea experiență de luptă și va fi considerabil mai mare decît cea de dinainte de 2022. Economia Rusiei se va redresa treptat, pe măsură ce sancțiunile se erodează în mod inevitabil, iar Moscova dezvoltă modalități de a le evita sau atenua pe cele care rămîn. În timp, își va înlocui echipamentul bazîndu­se pe experiența cîștigată cu greu în luptă. Va aduce cu sine sisteme avansate de apărare aeriană pe care numai aeronavele americane stealth – extrem de necesare pentru a descuraja și a înfrunta China – le pot pătrunde în mod fiabil”. După ce sistemele de apărare rusești le-au dat cu cîmpul de luptă în cap celebrelor tancuri Abraham și Leopard, nu m-ar mira să descopere rapid, dacă nu cumva știu deja, cum să anihileze avioanele stealth, caz în care chiar am rămîne cu fundul gol, cum se spune, în fața lor. Atunci să te ții!

Ei bine, acum începe o întreagă poveste, bine realizată, al cărei rol e să ne explice de ce trebuie să fim de acord să susținem financiar Ucraina în războiul contra Rusiei. Prima idee importantă din această poveste spune așa: „Rusia poate reprezenta o amenințare militară convențională majoră pentru NATO pentru prima dată din anii 1990”. Tot e bine că au folosit adverbul „poate”, deși Rusia nu e o amenințare militară pentru NATO, chiar dacă va ajunge să aibă graniță directă cu acesta. Ziceți că nu am dreptate? Nu fac altceva decît să urmăresc logica aliaților noștri care ziceau că și dacă Ucraina va intra în NATO, această organizație nu va fi o amenințare pentru Rusia. Atunci Rusia de ce ar fi pentru noi?

Sîntem asigurați de analiștii ISW că „potențialul militar general al Statelor Unite și al aliaților săi din NATO este mult mai mare decît cel al Rusiei, astfel încît nu există nici un motiv să ne îndoim de capacitatea Occidentului de a învinge orice armată rusă, chiar și presupunînd că Rusia absoarbe pe deplin Ucraina și Belarus”. Eu nu prea cred asta, fiindcă am citit de nenumărate ori și am și scris cum depozitele de muniție aliate s-au cam golit și durează ceva ani pentru a fi umplute la loc. Mai mult decît atît, același ISW calcula că, în cazul unui război direct cu China, SUA ar rămîne fără rachete cu rază lungă de acțiune în 10 zile. Dar, cine știe, poate nu am înțeles eu bine.

„Pentru a descuraja și a se apăra împotriva unei amenințări reînnoite a Rusiei în urma unei victorii complete în Ucraina, Statele Unite vor trebui să desfășoare în Europa de Est o parte considerabilă a forțelor sale terestre. Statele Unite vor trebui să staționeze în Europa un număr mare de avioane stealth. Construirea și întreținerea acestor aeronave este intrinsec costisitoare, dar provocările în fabricarea lor rapidă vor forța probabil Statele Unite să facă o alegere teribilă între a păstra suficiente arme în Asia pentru a apăra Taiwan și ceilalți aliați ai săi asiatici și descurajarea sau înfrîngerea unui atac rusesc asupra unui aliat NATO. Întreaga întreprindere va costa o avere, iar costul va dura atîta timp cît amenințarea rusă continuă – posibil pe o perioadă nedeterminată”. Pe ce pariem că SUA vor alege să apere Taiwan și vor lăsa Europa sărăcită la cheremul rușilor, dacă acestora le va da prin cap

să pornească război contra Europei? Mie personal nu prea-mi vine să cred, fiindcă momentan sînt ocupați să preia șefia lumii alături de chinezi.

„Înghețarea conflictului este mai rea – zic specialiștii americani de la ISW – decît a continua să ajute Ucraina să lupte fiindcă asta ar oferi Rusiei timp și spațiu pentru a se pregăti pentru un nou război de cucerire a Ucrainei și de confruntarea cu NATO. A ajuta Ucraina să recîștige controlul asupra întregului sau a majorității teritoriului său ar fi mult mai avantajos, deoarece ar conduce forțele ruse și mai departe spre est”. După cum observați, băieții aștia insistă pe atacul Rusiei asupra țărilor NATO. Altfel spus: dacă nu vreți să vină rușii peste voi, scoateți banuʼ pentru Ucraina.

„Cel mai bine ar fi – continuă ei – să sprijinim Ucraina să cîștige și apoi să o reconstruim pentru că asta ar pune cea mai mare și mai eficientă armată prietenească de pe continentul european în fruntea apărării NATO – indiferent dacă Ucraina se alătură sau nu în cele din urmă Alianței”. Aici ne devoalează planurile pe care și le-au făcut încă de la început și despre care ați mai citit în Revista „România Mare”: de a nu admite Ucraina în NATO, ci de a-i împînzi teritoriul cu baze NATO îndreptate contra Rusiei pe modelul Războiului Rece.

„În toate aceste scenarii, americanii ar trebui să aibă în vedere că Ucraina nu este Afganistan. În 2001, Afganistanul era una dintre cele mai sărace țări din lume, fără nici o industrie despre care să vorbim și cu o populație slab educată. Ucraina este foarte industrializată, cu o populație modernă, urbană și foarte educată”. Dați-mi voie să rîd. Unde o fi populația aia ucraineană modernă, urbană și foarte educată… s-o văd și eu. Ah, și industrializată, da. Care o fi industria aia, că momentan e „un morman de fier vechi” la propriu, nu doar la figurat cum zicea Petre Roman prin 1991.

Aberațiile nu se opresc aici. „Restaurată la granițele sale din 1991, economia Ucrainei este suficient de mare pentru a­și susține propria armată. Președintele ucrainean Volodimir Zelenski și­a angajat recent țara să­și înființeze propria sa industrie militară, inclusiv prin înființarea de joint ventures cu firme occidentale în beneficiul Ucrainei și a partenerilor săi”. Aha, da. Mai ales în beneficiul partenerilor occidentali ai Ucrainei. În primul rînd, că Ucraina nu va fi restaurată în următorul secol la granițele sale din 1991. În al doilea rînd, ca să reconstruiești fabricile distruse, să le retehnologizezi, să convingi milioanele de ucraineni să se repatrieze ca să muncească în ele și apoi să faci profit cu care să susții armata, îți ia pe puțin 7-8 ani. Ca să nu zic 10. Pînă atunci Rusia poate invada Europa de o mie de ori. În continuare, cei de la ISW ne prezintă patru situații militare legate de acest război și de rezultatele acestuia și iau în considerare implicațiile lor militar-strategice și financiare pentru Statele Unite. Ați reținut, da? Pentru Statele Unite, nu pentru Europa. Bun.

Situația 1: Pre-februarie 2022

„Înainte de invazia rusă pe scară largă din februarie 2022, statele NATO non­baltice nu se confruntau cu nici o amenințare militară convențională serioasă din partea Rusiei. Forțele terestre ruse aveau o divizie aeropurtată și o brigadă de infanterie mecanizată în apropierea granițelor cu Estonia și Letonia și echivalentul unei divizii din enclava Kaliningrad, care este separată fizic de Rusia și o rampă de lansare proastă pentru un atac asupra Poloniei și Lituaniei, cu care se învecinează. Următoarele forțe rusești, cele mai apropiate de Polonia, se aflau la aproximativ 360 de mile spre est, în partea îndepărtată a Belarusului. Nici o trupă rusă nu amenința Slovacia, Ungaria sau România. Rușii construiau o rețea de apărare aeriană bazîndu­se pe sistemele lor avansate S­300 și S­400 antiaeriene și antirachetă cu rază lungă de acțiune pentru a împiedica capacitatea

NATO de a apăra statele baltice. Ei extinseseră acea rețea pe o mare parte a Mării Negre folosind bazele lor din Crimeea ocupată”. Păi și nu era mai bine să fi rămas la situația aceasta?

Situația 2: 12 decembrie 2023

„Înfrîngerea de către Ucraina a invaziei ruse inițiale în 2022 a menținut granițele de est ale Poloniei, Slovaciei, Ungariei și României libere de amenințarea unui atac terestru rusesc. Eliberarea de către Ucraina a regiunii vestice Herson a menținut cele mai apropiate trupe ruse efective la aproximativ 322 de km distanță de granița cu România”.

Am stabilit deja că pretinsa victorie a fost o retragere deliberată a rușilor a căror țintă reală era ocuparea zonei din stînga Niprului.

„Majoritatea trupelor Rusiei se află la mai mult de 563 km de România și mai departe de Polonia, Slovacia și Ungaria. Războiul implică jumătate de milion de trupe rusești – aproape toată puterea de luptă terestră disponibilă a Rusiei. Rușii își finalizează constant eforturile de lungă durată pentru a asigura controlul asupra Belarusului și pentru a fixa forțele ruse acolo, dar Rusia nu reprezintă astăzi nici o amenințare la sol convențională pentru NATO, deoarece armata sa este ocupată în Ucraina”.

Situația 3: Situație ipotetică, dacă Rusia ocupă în totalitate Ucraina

„Prăbușirea bruscă a ajutorului occidental ar duce probabil, mai devreme sau mai tîrziu, la prăbușirea capacității Ucrainei de a reține armata rusă. Forțele ruse ar putea împinge pînă la granița de vest cu Ucraina și într­un astfel de scenariu ar putea stabili noi baze militare la granițele Poloniei, Slovaciei, Ungariei și României. Ei ar putea amenința cu o ofensivă mecanizată de scurtă durată împotriva unuia sau mai multor state NATO cu cel puțin 8 divizii (21 de regimente și brigăzi mecanizate sau de tancuri și trei regimente aeropurtate), susținute de rezerve semnificative, inclusiv Armata 1 de tancuri de gardă, care ar putea să fie reconstituită în jurul Moscovei și a fost întotdeauna menită să fie principala forță de atac împotriva NATO. Forțele terestre ruse ar fi acoperite de o rețea densă de apărare aeriană de sisteme antiaeriene și antirachete cu rază lungă de acțiune S­300, S­400 și S­500, cu acoperire suprapusă a întregului front.

NATO nu ar putea să se apere împotriva unui astfel de atac cu forțele aflate în prezent în Europa. Statele Unite ar trebui să mute un număr mare de soldați americani pe întreaga graniță de est a NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, pentru a descuraja aventurismul rusesc și pentru a fi pregătite să învingă un atac rus. Statele Unite ar trebui, de asemenea, să angajeze o parte semnificativă din flota sa de avioane stealth în mod permanent în Europa. Strategia de apărare a NATO se bazează pe superioritatea aeriană nu doar pentru a proteja trupele NATO de atacurile inamice, ci și pentru a folosi puterea aeriană pentru a compensa forțele terestre NATO mai mici și stocurile limitate de artilerie NATO”.

Nu merită să comentăm scenariul acesta fiindcă e unul complet aiuristic și fiindcă dacă el ar deveni real, am fi cu toții în mare necaz, fiindcă NATO nu ne va putea apăra.

Situația 4: Victorie deplină ucraineană

„Restabilirea controlului Kievului asupra întregului teritoriu al Ucrainei, inclusiv Crimeea, este importantă pentru Statele Unite și NATO, precum și pentru Ucraina. Posesia Crimeei de către Rusia face din Rusia puterea dominantă în Marea Neagră și permite aeronavelor rusești să amenințe flancul sud­estic al NATO, precum și să desfășoare apărări aeriene pe rază lungă în peninsulă. Pozițiile din estul (stînga) Oblastului Herson pe care Rusia le controlează în prezent oferă baze și mai la vest de Crimeea. NATO va trebui să facă față acestor provocări dacă acele zone rămîn în mîinile Rusiei. Dacă Ucraina își

UN p UN ct de vedere

Va accepta hegemonul într-o zi o nouă ordine mondială westfaliană?

Nu va exista o cale pașnică către ordinea mondială din Westfalia. Fixați-vă centurile de siguranță – va fi o călătorie plină de evenimente. Noua carte a politologului Glenn Diesen, „Războiul ucrainean și ordinea mondială eurasiatică”, ce va fi lansată la mijlocul lunii februarie, pune întrebarea decisivă a tînărului Secol XXI: va accepta hegemonul o nouă realitate geopolitică sau se va transforma în căpitanul Ahab din „Moby Dick” și ne va trage pe toți într-un abis nuclear?

Faptul că analiza este efectuată de un scandinav se adaugă la frumusețea poetică a operei. Diesen este profesor la Universitatea din Norvegia de SudEst (USN) și redactor adjunct al revistei Russia in Global Affairs. A petrecut timp la Școala Superioară de Economie din Moscova, unde a lucrat îndeaproape cu inimitabilul Serghei Karaganov. Este de la sine înțeles că mass-media europeană nu vrea să-l atingă; strigătele de furie, de genul „putinistule!”, sînt în creștere, în special în Norvegia. Oricum, nu contează. Ceea ce contează este că Diesen, un om amabil, nespus de politicos și un cărturar pasionat, se aliniază tagmei celor care își pun întrebări despre subiecte care contează cu adevărat, inclusiv dacă ne îndreptăm către o ordine mondială eurasia-westfaliană.

Pe lîngă o deconstrucție meticuloasă a războiului proxy din Ucraina, care demontează în mod devastator narațiunea oficială a NATO cu fapte concrete, Diesen oferă o mini-istorie concisă și ușor accesibilă a modului în care am ajuns aici. El începe prin a discuta despre Drumul Mătăsii care, spune el, „a fost un model timpuriu al globalizării, deși nu a avut ca rezultat o ordine mondială comună, deoarece civilizațiile lumii erau legate în principal de intermediari nomazi”. Dispariția Drumului Mătăsii a fost cauzată de ascensiunea puterilor talasocratice europene care au reconectat lumea într-un mod diferit. Cu toate acestea, hegemonia Occidentului colectiv nu a putut fi realizată pe deplin decît prin aplicarea principiului „divizează și stăpînește” în toată Eurasia.

Potrivit lui Diesen, nu am avut „cinci secole de dominație occidentală”, ci mai degrabă trei, sau chiar două (vezi, de exemplu, opera lui André Gunder Frank). Într-o viziune istorică pe termen lung, acest lucru nu contează. Ceea ce constituie de fapt imaginea de ansamblu este faptul că „ordinea mondială unică” produsă prin controlul „vastului continent eurasiatic de la periferia maritimă se apropie de sfîrșit”.

recîștigă granițele din 1991, presiunea asupra NATO se diminuează dramatic. Cele mai apropiate trupe rusești de România ar fi la aproape 800 km distanță. Marea Neagră ar deveni aproape un lac NATO”. Pe lîngă faptul că așa ceva, realistic vorbind, nu se va întîmpla în timpul vieții noastre, probabil americanilor le-ar conveni ca Marea Neagră să devină lac NATO, dar uită că turcilor e posibil să nu le convină deloc treaba asta, iar controlul strîmtorilor îl au ei.

Concluzie

„Această scurtă lucrare evaluează doar problema îngustă a unora dintre compromisurile militarstrategice și financiare ale diferitelor rezultate posibile ale războiului rusesc din Ucraina. Am susținut cu tărie că valorile americane se aliniază cu interesele americane în Ucraina și că există un argument puternic și convingător, bazat pe valori, pentru a ajuta Ucraina să­și elibereze tot pămîntul și poporul său. Încă credem că este adevărat”.

Consider că dacă America ar avea interese economice în Coreea de Nord așa cum are în Ucraina, poporul din acea țară scăpa de mult de dictatura

Diesen pune degetul pe parteneriatul strategic Rusia-China, despre care majoritatea covîrșitoare a intelectualilor europeni nu știu nimic (cu excepția notabilă a istoricului, demografului și antropologului francez Emmanuel Todd). Diesen arată cum „Rusia poate fi văzută ca succesorul nomazilor mongoli, ca ultimul gardian al coridorului terestru eurasiatic”, în timp ce China reînvie străvechiul Drum al Mătăsii „prin conectivitate economică”. Drept urmare, „o forță puternică de atracție eurasiatică reorganizează supercontinentul și lumea în ansamblu”.

Pentru a stabili contextul, Diesen trebuie să facă un ocol obligatoriu către fundamentele Marelui Joc dintre imperiile rus și britanic. Ceea ce iese în evidență este faptul că Moscova se îndrepta deja spre Asia pînă la sfîrșitul Secolului al XIX-lea, cînd ministrul rus de finanțe Serghei Witte a început să elaboreze o foaie de parcurs revoluționară pentru o economie politică a Eurasiei, „împrumutînd idei de la Alexander Hamilton și Friedrich List”. Witte „a vrut să pună capăt rolului Rusiei de exportator de resurse naturale către Europa, deoarece semăna cu relațiile țărilor coloniale cu metropolele lor”. Și asta presupune revenirea la Dostoievski, care a afirmat că „rușii sînt la fel de asiatici, pe atît de europeni. Eroarea politicii noastre timp de două secole a fost aceea de a-i face pe europeni să creadă că sîntem europeni adevărați. (…) Ar fi mai bine dacă am căuta alianțe cu asiaticii”. Diesen trebuie să treacă și prin referințele obligatorii la obsesia „heartland” a lui Mackinder, care stă la baza întregii geopolitici anglo-americane din ultimii o sută douăzeci de ani. Mackinder a fost speriat de dezvoltarea căilor ferate – în special a căii ferate transsiberiene de către ruși – pentru că i-a permis Moscovei „să emuleze abilitățile nomade ale sciților, hunilor și mongolilor”, care erau esențiale pentru controlul majorității lumii. Mackinder era interesat în special de căile ferate care „au servit în primul rînd pentru a facilita comerțul oceanic”. Nu este așadar suficient să fii o putere talasocratică: „Inima este regiunea în care, în condițiile moderne, puterii maritime i se poate refuza accesul”. Micul timonier multipolar

La post-Maidan, în 2014. Moscova a înțeles în sfîrșit că încercarea de a construi o Europă Mare „de la Lisabona la Vladivostok” era o prostie. Așa a luat naștere noul concept al Marelui Parteneriat Eurasiatic. Serghei Karaganov, cu care Diesen a lucrat la Școala Superioară de Economie, este părintele acestui concept.

familiei Kim. „Poporului american i se cere să cheltuiască o mulțime de bani pentru a ajuta Ucraina să lupte împotriva Rusiei și nu este nerezonabil ca ei să se întrebe care ar fi costul financiar de a nu ajuta Ucraina. Acest raport este menit doar să servească drept punct de plecare pentru o discuție realistă și bazată pe date, care să răspundă la această întrebare”. Domnii de la ISW recunosc singuri că unicul scop al acestui raport a fost acela de a convinge contribuabilul american să mai parieze pe războiul pierdut din Ucraina. „A permite Rusiei să­și cîștige războiul în Ucraina ar fi o înfrîngere strategică pentru Statele Unite. Acestea s­ar confrunta cu riscul unui război mai mare și mai costisitor în Europa. Statele Unite s­ar confrunta cu cea mai mare amenințare din partea Rusiei de la prăbușirea Uniunii Sovietice, deoarece o Rusie victorioasă va apărea probabil reconstituită și mai hotărîtă să submineze Statele Unite”. Din ciclul, „povești vînătorești”.

„O victorie a Rusiei i­ar încuraja pe alții cu intenția explicită sau latentă de a dăuna Statelor Unite. O victorie a Rusiei ar crea o lume urîtă în care atrocitățile asociate cu modul de război al Rusiei și modul de a

Parteneriatul pentru Eurasia Mare repoziționează Rusia „de la periferia Europei și Asiei pînă în centrul unei supraregiuni mari”. Pe scurt, este un pivot către Est și consolidarea parteneriatului Rusia-China.

Diesen a scos la iveală un pasaj extraordinar din „Operele alese” ale lui Deng Xiaoping, care demonstrează că Micul cîrmaci din 1990 a fost un vizionar care a prefigurat China multipolară: „În viitor, cînd lumea va deveni tripolară, cvadrupolară sau quintupolară, Uniunea Sovietică, oricît de slăbită ar fi ea și chiar dacă unele dintre republicile sale se vor retrage din ea, va constitui totuși un pol. În așa-numita lume multipolară, China va fi, de asemenea, un pol. (…) Politica noastră externă rămîne aceeași: în primul rînd, să ne opunem hegemonismului și politicii de putere și să păstrăm pacea mondială; în al doilea rînd, să lucrăm pentru stabilirea unei noi ordini politice internaționale și a unei noi ordini economice internaționale”.

Diesen detaliază acest lucru, observînd că China, într-o oarecare măsură, a „replicat sistemul american cu trei piloni de la începutul Secolului al XIX-lea, în care Statele Unite au dezvoltat o bază de producție, o infrastructură fizică de transport și o bancă națională pentru a contracara britanicii”.

Diesen susține, de asemenea, că ordinea mondială eurasiatică în curs de dezvoltare este „aparent bazată pe principii conservatoare”. Este corect, deoarece sistemul chinez este impregnat de confucianism (integrare socială, stabilitate, relații armonioase, respect pentru tradiție și ierarhie), care face parte din sentimentul acut de apartenență la o civilizație distinctă și sofisticată: este fundamentul chinezilor. construirea națiunii.

Rusia și China nu se pot prăbuși

Analiza detaliată a lui Diesen asupra războiului proxy din Ucraina, „o consecință previzibilă a unei ordini mondiale nesustenabile”, este extrapolată la cîmpul de luptă în care se decide viitorul, noua ordine mondială este „fie hegemonie globală, fie multipolaritate Westfaliană”.

Oricine om care gîndește știe felul cum Rusia a absorbit și a retransformat tot ce a aruncat Occidentul colectiv după începerea operațiunii militare speciale (SMO). Problema este că plutocrația rarefiată care conduce de fapt spectacolul va refuza întotdeauna să recunoască realitatea, așa cum spune Diesen: „Indiferent de rezultatul războiului, a devenit deja cimitirul hegemoniei liberale”.

Prin urmare, nu există nici o îndoială că „conflictele viitoarei ordini mondiale vor continua să fie militarizate”. Ne aflăm la o răscruce. Nu va exista o cale pașnică către ordinea mondială din Westfalia. Fixați-vă centurile de siguranță – va fi o călătorie plină de evenimente.

PEPE ESCOBAR (Reseau International)

conduce populațiile aflate sub controlul acesteia sînt normalizate. Cel mai periculos dintre toate, totuși, adversarii americani ar învăța că pot rupe voința Americii de a acționa în sprijinul intereselor lor strategice. Adevărurile de bază ale acestui război nu s­au schimbat: Rusia încă intenționează în mod explicit să ștergă Ucraina ca popor și stat; Voința Ucrainei de a lupta rămîne puternică; Rusia nu a făcut nici un progres semnificativ din punct de vedere operațional în acest an; iar voința Ucrainei combinată cu capacitatea colectivă a Occidentului (care o depășește pe cea a Rusiei) poate învinge Rusia pe cîmpul de luptă”. Raportul e mult mai lung și voi reveni la el cu siguranță. Pînă atunci, cum spuneam, dormiți liniștiți, NATO veghează pentru voi, chiar dacă nu ar fi în stare să ne apere de o invazie rusească, cum scriu cei de la ISW. Invazie care nu cred să aibă loc, fiindcă deși de la Marea Invazie Mongolă din 1241, rușii nu și-au mai luat bătaie în mod decisiv, considerîndu-se „a treia Romă” care nu va mai fi cucerită vreodată, dacă s-ar hotărî totuși să facă pasul ăsta, sînt convins că acela va fi ultimul lor război.

Cele mai letale forțe de operațiuni speciale din lume. Una antrenează ucrainieni

Forțele de operațiuni speciale sînt cele mai disciplinate, capabile de misiune și redutabile unități, dar puțină lume le cunoaște pe cele mai importante, potrivit experților militari.

Forțele speciale ajung la performanțe datorită unui proces de selecție și instruire riguros pentru a desfășura sarcini de război neconvenționale ce depășesc mijloacele forțelor militare standard, potrivit wearethemighty.com

Delta Force - SUA

Delta Force este unitatea de elită împotriva terorismului a Armatei SUA, incluzînd cei mai buni militari din Army Rangers și Beretele Verzi, dar are și operativi din Marina și Forțele Aeriene.

S-au numit Detașamentul Operațional al Forțelor Speciale-Delta, Grupul de Aplicații de Luptă și acum Elemente Compartimentate ale Armatei, dar de-a lungul timpului și-a menținut capacitatea superioară de a captura sau ucide ținte de mare valoare, de a demonta celulele teroriste și de a efectua misiuni secrete în orice teatru de operațiuni.

Cele mai multe dintre misiunile executate de Delta Force rămîn clasificate - și este rar să găsiți un document oficial care chiar recunoaște unitatea - dar una dintre cele mai notabile realizări ale sale a fost Operațiunea Zori Roșii, capturarea lui Saddam Hussein. Antrenamentul include conducere tactică, capturare vehicule și agresori. Unul dintre examenele lor finale include medote de eliberare ostatic, un examen de echipă.

Forțele speciale navale din Marea Britanie

„Nu prin putere, prin viclenie” este motto-ul Royal Navy’s Special Boat Service, una dintre cele mai secrete și de elită unități militare din Regatul Unit. SBS este echivalentul Marii Britanii al US Navy SEAL. Procesul de selecție pentru echipa de elită are o rată de eșec de 90% și include un test de anduranță obositor de 4 săptămîni care devine din ce în ce mai dificil și se încheie cu un marș de 40 de kilometri ce trebuie finalizat în sub 20 de ore. Și asta este doar Etapa 2 a antrenamentului. Absolvenții vor stăpîni mînuirea armelor, antrenamentul în junglă, luptele complexe și supraviețuirea în luptă înainte de a fi introduși oficial în unitatea de elită. Formată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, astăzi SBS rămîne una dintre cele mai respectate unități din lume.

De la 11 septembrie, Serviciul Special Naval a fost desfășurat împotriva Al Qaeda, ISIS și talibani, precum și în misiuni de salvare pe tot globul, inclusiv în Sierra Leone și Libia. Forțele speciale britanice au antrenat unitățile navale ucrainene, inclusiv Brigada 37 Navală, care a efectuat operațiuni de atac pe Nipru și în Crimeea ocupată de ruși.

Grupul de Intervenție al Jandarmeriei Naționale din Franța

Group d’Intervention de la Gendarmerie Nationale este una dintre cele mai experimentate organizații antiteroriste din lume. GIGN-ul francez răspunde amenințărilor teroriste și atacurilor interne. Misiunea lor este să aibă acces la locul unui atac cît mai repede posibil, apoi să captureze sau să omoare atacatorii înainte ca aceștia să poată provoca mai mult carnagiu.

Programul lor de antrenament este notoriu de brutal și durează 14 luni pentru cine rezistă atît. O echipă de documentare a urmărit un grup de potențial recruți. Din 120 au rămas doar 18 în două săptămîni. Include una dintre cele mai bune școli de tir din lume, manipularea armelor, cursuri aeropurtate, inclusiv sărituri HALO, luptă corp la corp, scufundări, antrenament de supraviețuire și eliminarea munițiilor explozive.

Sayeret Matkal al Israelului

teatre de operații. SEAL oferă capacități tactice extrem de specializate, extrem de provocatoare, inclusiv război cu acțiune directă, recunoaștere specială, contraterorism și apărare internă/ externă.

Cunoscută și sub numele de „Unitatea 269”, Sayeret Matkal din Israel este o brigadă de operațiuni

speciale extrem de secretă, cu statut aproape legendar. De la înființarea sa în 1957, Sayeret Matkal și-a cîștigat o reputație pentru capacitățile sale profunde de recunoaștere și misiunile de combatere a terorismului și de recuperare a ostaticilor. Atacă în număr mic și sub acoperire, apoi dispărînd înainte ca inamicul să-și dea seama ce s-a întîmplat.

Una dintre cele mai notabile operațiuni ale sale este Operațiunea Entebbe din 1976, cînd un avion Air France care transporta 250 de pasageri la Paris din Tel Aviv a fost deturnat de teroriști. Pasagerii non-israelieni au fost eliberați, dar au rămas 106 ostatici. Planificarea misiunii de salvare a durat o săptămînă și a fost executată în puțin peste o oră. Echipa a fost transportată aerian, incluzînd un Land Rover și un Mercedes-Benz. Ei au reușit să se infiltreze în armata locală, să omoare teroriștii și să salveze toți ostatici, cu excepția a patru. Un singur soldat israelian a fost ucis în atac.

Forța Specială de Război Naval a Spaniei

Forța Specială de Război Naval a Spaniei a fost creată în 2009, cînd țara a fuzionat diferite unități ale Marinei Spaniole într-o singură entitate combat. „Fuerza” este compusă din Unitatea Special Combat Divers, Unitatea Specială de Explozivi și Unitatea de Operațiuni Speciale.

Unitatea de Operațiuni Speciale este responsabilă de combaterea terorismului maritim și submarin, operațiuni aeriene și amfibii, căutare și salvare în luptă și îmbarcare pe nave. Au o istorie de utilizare a acestor tactici în salvarea ostaticilor și confruntarea cu pirații.

În 2002, au sprijinit Operațiunea Enduring Freedom în Oceanul Indian, cînd au luat cu asalt o navă nordcoreeană ce transporta rachete SCUD în Yemen. Apoi, în 2011, au salvat un ostatic francez capturat de pirații somalezi. Majoritatea misiunilor lor rămîn clasificate.

Spetsnaz, Rusia

Forțele Spetsnaz sînt învăluite în mister, dar datează de la Garda Bolșevică Roșie, o forță paramilitară organizată în timpul Revoluției Ruse, la începutul Secolului al XX-lea.

Cei mai mulți dintre membrii săi sînt comparabili cu Rangerii Armatei SUA, dar cîțiva fac antrenamente de elită precum Delta Force. Tradițional, au misiuni de recunoaștere a cîmpului de luptă, elimină lanțurile de comandă și liniile de aprovizionare ale inamicului și țintesc armele și avantajele tactice ale acestuia.

Recent, Rusia și-a modelat din ce în ce mai mult Spetsnaz-ul după omologii americani.

U.S. Navy SEAL

Navy SEAL sînt poate cele mai eficiente forțe de operațiuni speciale din lume. Standardul competitiv la „înscriere” este de a înota 500 de metri în 10:30, 79 de flotări, 79 de ridicări, 11 trageri și o alergare de 2 kilometri în 10:20. Asta doar pentru a intra. Pregătirea pentru a deveni un SEAL constă în antrenamente subacvatice de bază, școala de sărituri cu parașuta și formarea ca SEAL, descrise ca brutale. Apoi urmează încă 18 luni de pregătire înainte de a fi desfășurați în

Navy SEAL au participat la Războiul Coreean, Războiul din Vietnam, misiuni în Somalia, Operațiunea Iraqi Freedom, Operațiunea Enduring Freedom, Operațiunea Inherent Resolve și operațiunea de eliminare a teroristului internațional Osama bin Laden.

GROM Polonia

GROM este un acronim care se traduce în Grupul de Răspuns Manevre Operaționale, dar înseamnă „tunet” în poloneză. Este o unitate care își poate urmări descendența pînă la parașutiștii polonezi exilați din al Doilea Război Mondial, cunoscuți sub numele de „Nevăzuții Tăcuți”. Aceștia, 315 bărbați și o femeie, s-au antrenat luni de zile în Marea Britanie înainte de a fi parașutați în Polonia ocupată pentru a se opune forței naziste de acolo.

În 1990, unitatea GROM a fost reorganizată după Operațiunea Pod, o misiune pentru a ajuta evreii sovietici să intre în Israel. Rapoartele de informații au indicat o amenințare semnificativă a Hezbollah în zona de operațiuni, astfel încît forța de elită antiteroristă a fost aprobată. A rămas un secret pentru public pînă în 1994, cînd au fost desfășurați în Haiti pentru Operațiunea Restaurarea Democrației.

GROM efectuează operațiuni de salvare, inclusiv recuperarea ostaticilor, precum și misiuni de contrainsurgență. Sînt dotați cu o diversitate de arme, au expertiză medicală și stăpînesc o varietate de discipline militare, inclusiv parașutismul, amfibii, scufundări, pirotehnică și manipularea vehiculelor.

Grupul Operațiuni Speciale din Pakistan

Business Insider a raportat că antrenamentul pentru Grupul de Servicii Speciale din Pakistan necesită un marș de 60 de kilometri în 12 ore și o alergare de 2 kilometri în kit complet în 20 de minute.

Creat pentru a combate terorismul, extremismul și separatismul, antrenamentul SSG constă în condiționare fizică intensă, școală aeropurtată, un curs de comando de 25 de săptămîni și antrenament de luptă corp la corp. Se pare că doar 5% dintre recruți finalizează pregătirea riguroasă.

Sînt ținuți activ implicați în misiuni de combatere a terorismului. De la punctele fierbinți de-a lungul graniței India-Pakistan, la conflictul din Afganistan și pînă la Operațiunea Zarb-e-Azb, o ofensivă militară comună care vizează organizațiile teroriste, SSG merge acolo unde locul este fierbinte.

Snow Leopard Commando Unit din China

Cunoscută anterior sub denumirea de Unitatea de comandă Snow Wolf (Lupul zăpezilor), numită după tenacitatea lupilor arctici și capacitatea lor de a supraviețui în condiții grele, aceasta este o unitate operațională a Republicii Populare Chineze.

La începuturile lor, ei și-au petrecut cinci ani pregătindu-se în secret pentru a desfășura combaterea terorismului, controlul revoltelor, anti-deturnare și eliminarea bombelor pentru Jocurile Olimpice de vară din 2008 de la Beijing. S-au antrenat alături de unitățile speciale ruse în timpul unor exerciții comune anti-terorism.

Unitatea se mîndrește cu viteza și acuratețea misiunilor lor, cu puterea și rezistența și cu spiritul de sacrificiu de sine. Fiecare recrut trebuie să servească în Poliția Armată Populară timp de 1-2 ani înainte de a fi supus testelor fizice și psihologice. Poate că specialitatea în care excelează cel mai mult sînt artele marțiale, dar escadrila lor de lunetişti nu ar trebui ignorată.

Doza de sãnãtate

Bolile interne și neurologice duc adesea la depresie

O mare parte din afecțiunile neurologice reprezintă, în fond, deficiențe sufletești ce au urmări grave în domeniul psihosocial. Depresia atrage după sine afecțiuni precum infarct, Parkinson, scleroză multiplă și epilepsie, diabet și boli cardiovasculare. Este un cerc vicios, deoarece depresia declanșează adesea și alte disfuncții corporale sau boala unui organ declanșează adesea depresia.

Depresia post accident vascular cerebral ischemic a devenit una dintre cele mai dese cauze de mortalitate în întreaga lume. Supraviețuitorii rămîn cu sechele severe, coporale, sufletești și psihice, motiv pentru care depresia survenită după un accident vascular cerebral este denumită de medicina clasică „poststroke depresion” (depresie post AVC).

Din punct de vedere științific se face o diferențiere între așa-zisa depresie majoră survenită după un accident vascular și depresia minoră. Ipoteza conform căreia depresia duce adesea la accident vascular și invers nu este încă acceptată în totalitate în aria medicinei clasice.

Boala Parkinson este una din afecțiunile neurologice cel mai des întîlnite, peste 1% din vîrstnicii din întreaga lume suferind de această boală. Pentru persoana afectată se destramă o legătură de relații sociale, iar aparținătorii familiei se simt și ei destul

O istorie a farselor (339)

Yeti

Cunoscut şi sub numele de „îngrozitorul om de zăpadă“, această creatură, una dintre cele mai renumite în rîndul diferitelor arătări păroase, jumătate om, jumătate maimuţă, necunoscută în analele ştiinţei, se spune că a supravieţuit în regiunile înalte şi depărtate ale munţilor Himalaya. La fel ca şi în cazul monstrului din LochNess, singura dovadă a existenţei sale rămîn mărturiile locuitorilor sau muntenilor – determinîndu-i pe cei sceptici să bănuiască că yeti există doar în imaginaţia farsorilor sau a celor care suferă de rău de înălţime. Totuşi, locuitorii Nepalului spun că există trei feluri de yeti: micul yeh­the, mai marele meh­the şi giganticul dzu­the. Legendele în această zonă abundă. Stareţul mînăstirii Thyang-boche de la poalele Muntelui Everest povesteşte prozaic despre desele vizite ale lui yeti în grădinile mînăstirii. În 1974, o tînără fată Sherpa, Lakhpa Domani, pretinde că s-a întîlnit cu un yeti în timp ce avea grijă de iaci în satul Pheriche, Nepal. Acesta era o creatură mare, asemănătoare unei maimuţe, cu păr negru şi roşcat, cu pomeţi proeminenţi şi ochi mari. O luase în braţe o bună bucată de drum, după care îi dăduse drumul cînd ea s-a zbătut, apoi a atacat iacii, ucigînd doi înainte de a fugi. Din nou, în ianuarie 1987, un tînăr din nordul oraşului Kashmir se spune că a fost atacat de o creatură păroasă, cu două picioare, cam de 1,20 m înălţime. Şi aceasta a fugit, ţipînd, după ce tînărul o lovise cu un vas găsit la îndemînă. Alţi doi săteni care au fost martori la eveniment au spus că animalul a sărit peste un şanţ la fel ca un om.

În 1832, trimisul diplomatic britanic rezident în Nepal descria cum hamalii săi fugiseră de frica unei fiare păroase pe care o numeau rakshas, „demon“. Mai tîrziu, i-au spus englezului că mai mulţi sălbatici de acest tip existau şi erau temuţi prin acele părţi de secole întregi. Occidentalii au observat urme de paşi în 1887, la fel ca un ofiţer din armata britanică ce a ajuns la o înălţime de 6.400 m pe Muntele Everest în 1921. Fotografiile din 1937 ale lui F. S. Smythe cu urme de paşi ale creaturilor yeti au fost realizate la o înălţime de 5.030 m şi, în 1951, traversînd gheţarul Melung, alpinistul britanic Eric Shipton a descoperit şi fotografiat urme asemănătoare în zăpadă. Pozele lui arătau o urmă de picior la fel de lungă cît toporul lui de gheaţă, cu formă distinctă a degetelor – prea distinctă, afirmă scepticii. Poate că povestea lui Shipton a început ca o glumă, dar el a menţinut-o cînd a descoperit că oamenii o luau în serios. Chiar şi

de afectați, mai ales emoțional. O mare parte din cei care suferă de Parkinson devin pe parcursul bolii și depresivi. Durerile de cap, de coloană, diareea, constipația sînt simptome relativ ușor de explicat. Dar ce se întîmplă cînd frica pune stăpînire pe noi, iar tristețea, lipsa dorinței de a face lucruri noi, a interesului pentru contacte sociale sînt mai greu de exprimat?

Dereglarea Eu-conștiință este fenomenul cel mai complicat în afectul sufletului. Vitalitatea începe să scadă, dar sînt și situații în care omul pare că arde ca o lumînare la două capete. Este foarte agitat, aproape în dispoziție maniacă. Prin dereglarea Eu-activitate sînt afectate gîndirea, empatia, mișcarea. Lipsa de mișcare blochează intestinul gros, deoarece bacterile produc neurotransmițători care influențează funcțiile creierului. Balanța energetică din „autobuzul” intestinelor are un rol decisiv în starea noastră de sănătate.

Emoțiile sînt, de asemenea, puternic influențate cînd bacteriile reușesc să paseze bariera hematoencefalică. Intestinul gros, împreună cu „locuitorii” săi, este un domeniu fascinant de cercetare continuă.

Medicina energo-informațională se focusează, în terapiile pe care le aplică, pe depresia cauzată de îmbol-

aşa, partenerul lui, chirurgul Michael Ward, a insistat că urma este autentică (deşi trebuie să ne amintim că un alt chirurg era implicat şi el în farsa din 1934 cu monstrul din Loch Ness).

Apăreau însă tot mai multe anunţuri conform cărora yeti fusese observat. Pe Muntele Annapurna, în 1970, alpinistul Don Whillans a observat urme de paşi în zăpadă. Mai tîrziu, la lumina clară a lunii, a privit afară din cortul său şi prin binoclu a observat un animal negru, ca o maimuţă, după care: „dintr-o dată... de ca şi cum ar fi ştiut că este urmărit, a ţîşnit de pe loc, luînd-o la goană de-a lungul versantului“. În 1972, o expediţie americană a găsit urme de paşi atît de clare încît au reuşit să le reproducă cu mulaje de plastic. Un an mai tîrziu, Lord Hunt, lider al expediţiei britanice pe Muntele Everest din 1953, a descoperit şi el astfel de urme; fotografiile realizate de el în 1978 arată astfel de întipăriri de 35 cm lungime şi 18 cm lăţime. El crede într-o „creatură necunoscută care trebuie descoperită“.

Totuşi nu s-a descoperit trupul nici unui aşa-zis yeti. „Scalpurile de yeti“ ce se află în cîteva mînăstiri din Himalaya sînt probabil confecţionate din piele de capră, create pentru a reprezenta animalul yeti în dansurile rituale. Dar dacă lipsa cadavrelor de yeti demonstrează inexistenţa acestor creaturi, este încă o problemă. Gorilele şi urangutanii nu sînt consideraţi animale mitice deoarece au fost pînă acum împuşcate, capturate şi aşa mai departe. Dacă există, yeti este o creatură timidă care trăieşte în sălbăticiile de la mari înălţimi – şi pentru binele lui, ar trebui să rămînă acolo, unde nu poate fi atins de homo sapiens.

Zînele de la Cottingley (1)

Distrugînd reputaţia lui Sir Arthur Conan Doyle, această farsă sau invenţie, mai bine-zis, îşi are originea în imaginaţia a două tinere fete. „Eu şi Eslie sîntem foarte bune prietene cu zînele apelor curgătoare“, scria Frances Griffiths, de unsprezece ani, pe spatele unui instantaneu trimis unui prieten din Africa de Sud, unde ea trăise înainte să se mute cu familia în Yorkshire, Anglia. „E ciudat că nu le-am văzut niciodată în Africa. Probabil că acolo este foarte cald pentru ele“.

Realizat în iulie 1917 şi developat de tatăl verişoarei lui Elsie, instantaneul o reprezenta pe Frances sprijinită cu bărbia în palme, alături de o zînă cu patru aripi ca de fluturaş, cu părul scurt, închis la culoare, care dansa pe un tufiş din faţa ei. Imaginea era vagă, aşadar Arthur Wright nu prea i-a acordat importanţă. (va urma)

STUART GORDON

năvirea unui organ sau o tratează ca un blocaj sufletesc. Reechilibrarea energetică a fiecărui organ, refacerea comunicării energetice în organism la nivel de celulă, organ, sistem, detoxifierea spațiului extracelular, curățarea vaselor de sînge de depunerile provenite din resturi metabolice, lipsa de energie fizică sau psihică sînt doar cîțiva pași urmăriți în terapii.

După diagnosticarea energetică rezultă un tablel cu energia fiecărui organ în parte. Restabilirea microbiomului intestinal, refacerea mucoasei intestinale, reglarea sistemului urologic și genital sînt puncte forte în reechilibrarea pacientului.

Fizica cuantică stă la baza terapiilor oferite de medicina energo-informațională. A trata cauza și nu simptomul este cheia spre sănătate, mult mai accesibilă și din punct de vedere financiar. Omul modern are nevoie de terapii personalizate, deoarece boala are o componentă dinamică, care este mereu în schimbare. Numai tratînd personalizat poți elimina cauza care a dus la îmbolnăvirea unui organ.

Terapia este adresată atît copiilor cît și persoanelor adulte indiferent de vîrstă. Timpul în care totul se trata cu medicamente a trecut, omul de astăzi are acces la informații și poate alege ce este mai bine pentru sănătatea lui.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

ORIZONTAL: 1) Grăbit în felul său; 2) A reveni în forță; 3) Două din zece! – Luptă cu rachetele; 4) Are darul vorbirii – Epitet pentru săritorii cu schiurile; 5) Lipsiți de interes – Ieșirea din tranșee!; 6) Ascuțit la vîrf – Primul loc în cursa vieții; 7) Revenit la sol –Fier plutitor; 8) Cotită la dreapta! – Statul pe nisip (pl.); 9) Sînt ceva de speriat – Întors la lot; 10) Haină – Ajunse la lună.

VERTICAL: 1) Responsabil cu antrenamentul; 2) Cîștig din pagubă; 3) Plin de sevă! – A lua cu forța – Prima vorbă... în șoaptă!; 4) Chemat în instanță – Caz acut de răceală; 5) Esență de biter! – Obiectiv militar; 6) Cuprinși de spaimă; 7) Venit pe căi ocolite – Slab concentrat; 8) Ramură de brad – Nudă!; 9) Rază medie! – Transmis la întîmplare; 10) Ridicată în grad – Stinsă cu apă.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,STRADA”

1) CARAGIU – SA; 2) AMAN – TAUTU; 3) NAD – RO – ORT; 4) ARAMA – UI – O; 5) LARA – IL – FM; 6) IT – UTRILLO; 7) ZIARE – TIOB; 8) A – LISTA – RI; 9) RUE – TA – BIL; 10) EMINESCU – E.

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Ger mania (IV)

În altă ordine de idei, se spune că nici o primărie din Germania nu s-a păstrat mai integră decît Altes Rathaus din Regensburg. Structura gotică a fost de asemenea începută în Secolul al XIII-lea. La subsol vizitatorii sînt impresionați la vederea camerei de tortură păstrată întocmai. Nu departe de aici se găsește podul de piatră construit între anii 1135-1146. Cavalerii din cruciadele a II-a și a III-a l-au folosit pentru a traversa Dunărea în drumul lor spre Țara Sfîntă.

Catedrala din Regensburg

O primă catedrală a fost construită în jurul anului 700, pe locul actualei catedrale, o biserică parohială numită Niedermunster (mormîntul Sf. Eruard). În jurul anului 739, Sf. Bonifaciu a ales zona de la Poarta Pretoria (poarta de nord a Castrului Roman) ca și reședință a scaunului episcopal ce a rămas în același loc de atunci. Catedrala a fost reconstruită în perioada carolingiană și mărită la începutul Secolului al XI-lea cu aproximativ 15 metri la transpet, două turnuri și un atrium.

Între 1156-1172 clădirea a ars de două ori, și a fost refăcută începînd cu 1273 în stil gotic. Cele trei coruri ale noii catedrale au fost gata de folosință în 1320, cînd vechea catedrală a fost demolată. Între 1385 –1415 intrarea principală dinspre vest a fost terminată, iar marea majoritate a clădirii a fost finalizată în 1520. Mînăstirea a fost construită între 1514-1538. Cupola transeptului a fost renovată în stil baroc prin Secolul al XVII-lea, iar între 1828-1841 catedrala a fost restaurată în stil neogotic de către regele Ludwig I al Bavariei. Frescele baroce au fost rearanjate și cupola demolată fiind înlocuită cu o boltă gotică. Turnurile au fost construite între 1859-1869. Trei ani mai tîrziu catedrala a fost în cele din urmă terminată, după aproape 600 de ani de construcție.

Lăcașul de cult a fost restaurat de-a lungul anilor 2000. O caracteristică principală a Catedralei din Regensburg este separarea ei de vechea mînăstire. Această separare a apărut cînd biserica a fost construită și a fost plasată către sud-vestul vechii catedrale romanice. Ca o mărturie a acelui precursor în stil romanic există încă turnul Eselsturm, către partea de nord a catedralei. A fost utilizat în trecut și este încă utilizat pentru a transporta materiale de construcție la nivelele superioare. Un scripete a rămas pe podul de vest, iar cu el materialele sînt ridicate către o deschidere în acoperiș, aproape de portalul de vest. În contrast cu multe alte catedrale, aici nu sînt folosite doar materiale moderne, ci și uneltele vechi, medievale care sînt de multe ori fabricate în atelierul autoritățîi de stat pentru mentenanța catedralei.

Scena Bunei Vestiri este sculptată de Erminold. Mergînd înapoi către meșterul Erminold, el a sculptat și a colorat figura Mariei și faimoasa figură a Arhanghelului Gavriil rîzînd, pe la 1280. Figurile sînt juxtapuse una în fața celeilalte pe două coloane vestice la mijlocul navei. Mîna dreaptă a Mariei este ușor ridicată spre înger, indicînd un salut. În mîna stîngă ține o carte, către care arată cu degetul arătător. Pe coloanele vestice întîlnim figurile de piatră ale sfinților Petru și Pavel instalate în 1320, respectiv între 1360-1370. La exterior există o imagine ce reprezintă o scroafă la ale cărei țîțe sug deopotrivă porci și evrei. Imaginea este o insultă la adresa evreilor, știut fiind faptul că aceștia nu au voie să mănînce carne de porc, acest animal fiind cîteodată asimilat diavolului. Este o retorică antisemită populară în vremea respectivă, aceste imagini regăsindu-se în special în spațiul german, avînd ca exemple Wittemberg și Regensburg.

Capela tuturor sfinților din clădirea mînăstirii a fost construită în 1164 pentru a servi ca loc de înmormîntare a episcopului Hartwig II. Interiorul capelei este acoperit

cu fresce încă din vremea construcției sale. Multe din valoroasele vitralii au fost instalate între 1220-1230 și între 1320-1370. Ferestrele de pe fațada de vest au fost completate doar în Secolul al XIX-lea.

Catedrala din Regensburg este biserică episcopală și principala biserică a diocezei Regensburg. Este, de asemenea, sediul „rîndunelelor catedralei”, un cor bisericesc cu o îndelungată tradiție. Structura bisericii este considerată cea mai importantă construcție gotică din sudul Germaniei. Catedrala este, de asemenea, locul de înmormîntare al unor importanți episcopi. În final trebuie spus că am găsit un element de asemănare între ea și Mînăstirea Sucevița. Dacă la biserica noastră există pe peretele de sud o frescă în care o mînă ieșind dintr-un nor îi dă lui Moise tablele legii, aici o regăsesc sculptată în piatră, în stînga intrării de pe partea de vest a catedralei.

Pe drumul spre Salzburg ne-am oprit să mîncăm și să vizităm orașul Passau. Nu știam atunci că e așezat de-a lungul a trei rîuri: Ilz, Inn și Dunărea, iar la confluența lor, pe o înălțime, era așezat castelul. Clar că am lăsat mașina într-o parcare subterană, am trecut podul peste Inn și ne-am dus pe străduțe către catedrala din oraș (în renovare și ea), căreia i-am putut admira interiorul.

În Germania, la granița cu Austria, se află Passau, un oraș-district unic în lume și asta pentru că se află la confluența a trei rîuri ce provin din trei puncte cardinale diferite: Inn din sud, Dunărea din est și Ilz din vest. Odată ce se întîlnesc, rîurile își continuă drumul împreună într-o nouă direcție parte din Dunăre.

Conform unor descoperiri arheologice, Passau era deja locuit în 5000 î.Chr., iar în prezent are o populație de 50.000 de locuitori. Passau reprezintă o destinație turistică foarte căutată, fapt datorat în principal feriboturilor care parcurg cele trei rîuri, oferind turiștilor senzații unice. Multe nave de croazieră pe Dunăre încep excursia la Passau și de aici merg pînă spre Viena. Mai mult, orașul este însuflețit în permanență de activități culturale precum spectacole de teatru, operă, cabaret și numeroase concerte de muzică modernă, dar și concerte de orgă. În timpul Renașterii și al perioadei moderne timpurii, Passau a fost unul dintre cele mai prolifice centre de meșteșugari armurieri specializați în săbii și lame de sabie după Solingen. Artizanii din oraș puneau pe produsele fabricate aici stema lor, reprezentînd un lup. Luptătorii superstițioși au căpătat convingerea că lupul de Passau le conferea invulnerabilitate, astfel încît produsele despre care vorbeam au devenit foarte căutate. Conform ziarului Donau Zeitung, deasupra lupului au adăugat semne cabalistice și inscripții. Rezultat al acestei inițiative de a pune amulete pe săbii ca să protejeze purtătorii acestora au devenit cunoscute cu timpul drept „artă de Passau”. Alți meșteșugari, inclusiv cei din Solingen, au recunoscut valoarea pe care o aducea în vînzări lupul de Passau și l-au adoptat și ei. În Secolul al XVII-lea, Solingen a produs mai multe lame ștampilate cu lupul decît producea Passau. În 1662 un incendiu devastator a distrus orașul aproape în totalitate, acesta fiind reconstruit în stil baroc, iar în consecință a fost supranumit „Veneția Germaniei”.

Catedrala din Regensburg

Turismul în Passau se concentrează pe trei direcții: cele trei rîuri, Catedrala Sf. Ștefan și orașul vechi (castelul). Orga acestei catedrale a fost pînă în 1994 cea mai mare din lume, avînd 17.774 de tuburi și 233 de registe, pînă s-a construit orga Primei Biserici Congregaționale din Los Angeles, Statele Unite. Concertele de orgă se țin din mai pînă în septembrie. Catedrala Sf. Ștefan este o adevărată capodoperă a stilului baroc italian, construită de către arhitectul Carlo Lurago și decorată de Carpoforo Tencalla. Passau este, de asemenea, un oraș notabil pentru arhitectura gotică și barocă. Orașul este dominat de castelul situat între Dunăre și rîul Ilz, fosta reședință episcopală.

Odată ajunși în Passau, după o plimbare pe malul celor trei rîuri, pasionații de artă au ocazia de a vizita Muzeul de istorie, folclor și artă care adăpostește opere celebre ale lui Rubens, Raffaello sau Rembrandt. Inima orașului o reprezintă însă Domul Stephansdom, care iese în evidență prin interiorul său vast, în stil baroc, în care răsună a doua cea mai mare orgă din lume și prin cele două clopotnițe gemene deosebit de interesante.

În timpul Reformei din Secolul al XVI-lea, teritoriile austriece ale diecezei au adoptat în mare parte luteranismul, episcopii fiind nevoiți să adopte politica dură a Contrareformei. În anul 1818, dieceza de Passau a devenit sufragană a Arhidiecezei de Munchen și Freising. Din 1892 pînă în 1894, Adolf Hitler și familia sa au locuit în Passau. Arhivele orașului menționează că Hitler a fost în Passau de patru ori în 1920 pentru a ține discursuri. Pe 3 noiembrie 1902, familia altui lider nazist, Heinrich Himmler, sosea de la Munchen. Au locuit pe strada Theresienstrasse numărul 22 pînă pe 2 septembrie 1904, dar Himmler a ținut legătura cu localnicii pînă în mai 1945.

Muzeul Catedralei și Episcopiei prezintă comorile din trecutul orașului Passau, din vremea pe cînd acesta servea drept cea mai mare episcopie din Imperiul Roman. Muzeul este situat într-un palat construit în stil rococo în Secolul al XVIII-lea de către celebrii arhitecți Domenico d’Angeli și Antonio Beduzzi. Măiestria acestora se observă atît în interior cît și în exteriorul palatului. Ce nu trebuie să ratezi aici este fresca numită „Zeii Olimpului”.

Cu o colecție de peste 30.000 de pahare, Muzeul Sticlăriei din Passau pune un accent deosebit pe obiectele din Secolul al XIX-lea. Dacă sînteți interesați de artă din sticlă de Boemia, nu îl puteți rata, la fel cum nu puteți rata insula Murano, dacă vă fascinează arta pe sticlă. Mai mult, aici vă puteți caza, întrucît o treime din clădire este folosită în scop hotelier, iar restul este destinat muzeului.

(va urma) nICU mArIUS mArIn

Passau

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Xi va fi cîștigător dacă Occidentul abandonează Ucraina lui Putin

În The Times, șeful CIA le explică occidentalilor cum XI, inamicul lor numărul 1, va fi cîștigător dacă abandonăm ajutorul dat Ucrainei. Nu are absolut nici o logică povestea șefului selectei curcănării americane, ci se înscrie în corul celor care ne amenință cu cerul și pămîntul dacă nu dăm bani Ucrainei, țară care a pierdut deja războiul cu Rusia. William Burns spune că sprijinul sporit pentru Kiev ar transmite Chinei un „mesaj important de hotărîre a SUA” împotriva agresiunii internaționale O prăbușire a sprijinului SUA pentru Ucraina ar „alimenta agresivitatea

ETICHETA

chineză” în întreaga lume și în special față de Taiwan, a avertizat directorul CIA, William Burns.

Viziunea președintelui Xi, care vede America drept o putere „slăbită”, a fost confundată de sprijinul puternic acordat Ucrainei, susține Burns într-un articol pentru revista Foreign Affairs, în care acuză China că oferă Rusiei „componente critice” pentru a ajuta la „uzura” susținătorilor occidentali ai Ucrainei. Burns a prezentat un argument hotărîtor pentru „investiția relativ modestă” de mai puțin de 5% din bugetul de apărare al SUA pentru înarmarea Ucrainei, într-un moment în care sprijinul continuu este blocat în contextual anului electoral american. Republicanii refuză să accepte acordarea mai multor finanțări pentru Ucraina, dacă măsurile de securitate pentru blocarea migranților la granița cu Mexic nu cresc dramatic. Donald Trump, posibilul candidat republican la președinție, a promis că va pune capăt războiului Rusiei cu Ucraina în prima zi de nou mandat.

(continuare în pag. 22) T.I.

Noua Ordine Mondială

Președintele Joe Biden spunea anul trecut că „ordinea care a funcționat bine timp de 50 de ani după cel de-al II-lea Război Mondial s-a epuizat”, iar americanii au ocazia de a uni lumea așa cum nu a mai fost niciodată! E foarte adevărat că această ordine mondială a ajuns la un capăt pentru că nimic nu durează a infinit, doar că americanii nu cred că vor reuși să-și impună ordinea dorită de ei la nivel global, așa cum a fost pînă acum, fiindcă există și alți pretendenți la titlul de jupîn al noii ordini mondiale.

Cei 50 de ani au însemnat o prezență totală a SUA în toate aspectele vieții politice și militare, influențînd lucrurile

după dorința lor. Acești ani s-au terminat în momentul în care China s-a afirmat ca o putere economică mondială. Firește că președintele Biden visează ca americanii să unească lumea în jurul lor mult mai tare decît au făcut-o pînă acum, dar uită că nu mai au oamenii în stare să facă lucrul ăsta și nici modelul social din deceniile trecute. Dacă în decenile trecute modelul era unul bazat pe muncă și seriozitate, astăzi desfrîul și corupția ajunse pînă în familia președintelui nu mai pot constitui un model de urmat pentru statele de pe glob.

(continuare în pag. 23)

IoAn TEoDor

Pe obrazul omenirii se preling lacrimi de sînge

motto: ,,Alegeți: Întuneric, sau Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon...” –CornELIU VADIm TUDor

Recent, la Davos (Elveția), toate mortăciunile sataniste s-au întrunit pentru a pune la cale noi și variate proceduri de înrobire a întregii omeniri. De reținut că ăștia ies din cavou din ce în ce mai des, nimic nu mai țin la secret, iar planurile lor se îndeplinesc pe repede înainte, profitîndu-se din plin de pasivitatea sinucigașă a oamenilor.

Românii știu asta, dar s-au resemnat, au îngenunchiat în fața răului, iar cînd protestează, fac 4-5 mitinguri în aceeași zi, la aceeași oră, cu solicitări diferite. Nu mai știu ce este solidaritatea, unirea, uitînd de faptul că ei reprezintă o forță care poate schimba lucrurile. Chiar și atunci ,,cînd sîntem mulți, tot singuri sîntem” (gl. rez. Mircea Chelaru). Milenii la rînd, noi, locuitorii acestor meleaguri, am fost uniți, curajoși, drepți și credincioși. Dumnezeu ne-a învățat să ne apărăm țara și să ne iubim familia. Amintiți-vă de vremurile în care la nuntă, la botez sau la înmormîntare venea tot satul. Din păcate, acum, cînd trăim vremuri de-a dreptul apocaliptice, pe români nu îi mai recunosc. De la rugăciune, sabia în mînă și sîngele vărsat pentru Neam și Țară, românii au ajuns să-și facă griji pentru lucruri minore și dorințe frivole, tînjind după clipele petrecute la terase, în cluburi, săli de fitness, la concerte Untold sau prin concedii de lux. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Cumplita zi ca hoțul va veni/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi” (,,Zeflemeaua”).

Așadar, ,,Toți s-au stricat de tot, nu există nici măcar unul care să facă bine” (Psalmul 52.4), adică sînt vremuri în care ,,dacă ar fi trăit Isus, numai cu biciul în mînă ar fi mers” (C.V. Tudor). S-a uitat pînă și faptul că, la un moment dat, Dumnezeu l-a îndemnat pe Noe să construiască o arcă, pentru că atît de mîhnit a fost Creatorul lumii, încît a hotărît că ,,de la om pînă la dobitoace, și de la tîrîtoare pînă la păsările cerului, totul piere” (Facerea 6.5­7). Nici nu vreau să mă gîndesc ce va urma, mai ales că lui Dumnezeu nu-I prea arde de glumă.

Oare cum veți reacționa, dragi cititori, dacă Dumnezeu va face la fel ca pe timpul lui Noe? Tot la meci sau la pomeni veți fi cînd Apocalipsa furtunoasă va sosi? Știu că ,,avem o scuză de fațadă: «Lasă, că merge și așa!»/ N-avem conștiința tragediei/ Și totul luăm «à la légère»/ Noi, campionii bășcăliei,/ Am compromis orice mister” (C.V. Tudor).

Cînd toate acestea i le-am spus unui vecin, replica pe care mi-a dat-o m-a năucit: ,,Da, așa o fi, dar toate – pînă la copil. Dacă se ating de el, iau foc, și lui Bill Gates îi voi trage un scuipat direct între ochi!”. Omul își vaccinase odrasla de 12 ani ca să meargă cu ea la mall, și îmi explica ce va face el cînd va lua foc. I-am spus că acel copil nu-i va mai aparține de mult, arătîndu-i antena 5G aflată chiar pe blocul lui, i-am vorbit și de telefonul său superinteligent, care îl ține ca într-o lesă, cît mai supus directivelor Noii Ordini Mondiale.

(continuare în pag. 23)

VALENTIN

Cinci știri comentate pe scurt

• De ce nu-l vrea Soros pe Simion în Moldova • Complotul contra lui Ciolacu se fîsîie prin expunerea făptașilor • Comasarea se împotmolește, au realizat că AUR-ul iese în avantaj • Lista de „paradeală” a lui Iohannis cuprinde 15 nume din PSD și PNL • Trump nu poate fi oprit, deci ne așteptăm la orori în SUA.

1. De ce nu-l vrea Soros pe Simion în Moldova În timpul președinției rusofilului Igor Dodon s-a decis interdicția pentru George Simion de a intra în Moldova, iar motivul, chiar expus public, a fost faptul că liderul AUR e unionist și militează pentru proiectul „RO + MD = RO”. Același motiv stă și la baza hotărîrii regimului sorosist al Maiei Sandu de a prelungi interdicția pentru Simion, deoarece unionismul trebuie minimizat printre români și moldoveni, țara soră a noastră devenind între timp jucăria geopolitică a lui Soros, ce poate fi grav perturbată dacă apare pe acolo un suveranist ca Simion, ce să le explice moldovenilor cît de ușor le-ar fi să trăiască mai bine prin simpla unire cu România. Și Marcel Ciolacu știe asta, dar a făcut declarația absurdă că va cere informații infamante despre Simion la Kiev și Chișinău doar pentru ca să arate public că el respectă strategia sorosistă. George Flutur nu știe acest lucru și a vrut să demonstreze printr-un miting că moldovenii nu-i vor pe Simion și AUR. E clar, însă, că a reușit contrariul.

și-a rîs în barbă, comunicîndu-le apropiaților că așa ceva nu se va întîmpla și, ca să-l ridiculizeze pe Dîncu, i-a permis lui Simonis, ce conduce PSD Timiș prin procură de la Grindeanu, să emită decizia de susținere șchioapă a profesorului clujean, ce e și președinte al Consiliului Național al PSD, dar a intrat în dizgrație după ce a fost demis de la MAPN, în urma depistării conlucrării sale cu Coldea pentru negocierea de contracte de înzestrare pentru Armata română. Astfel Ciolacu a reușit și să înăbușe deocamdată complotul ce se cocea contra lui, ce-a devenit vizibil odată cu comunicatul absurd emis de PSD contra Realitatea Plus, respectiv prin ieșirile la rampă ale Gabrielei Firea, ce dădea astfel semnalul public de răscoală, deci complotul a fost invalidat prin expunerea publică a făptașilor.

2. Complotul contra lui Ciolacu se fîsîie prin expunerea făptașilor

Vasile Dîncu, lider al PSD Cluj, ajuns acolo recent din postura de membru al PSD BistrițaNăsăud, a fost nominalizat vineri seara de către PSD Timiș ca să capete un loc eligibil pe lista de europarlamentare. Treaba pare ciudată, chiar aberantă, și s-a ajuns aici după ce acum o săptămînă Dîncu îi comandase unui jurnalist de la Cluj (Octavian Iacob) o știre ce să consemneze că el va deveni europarlamentar. Ciolacu

(urmare din pag. 21)

„Voința Statelor Unite de a provoca și de a absorbi provocări economice pentru a contracara agresiunea lui Putin – și capacitatea sa de a-și determina aliații să facă același lucru – au contrazis puternic credința Beijingului că America se află într-un declin”, a scris Burns într-o prezentare generală a cele mai presante provocări ale CIA, inclusiv tehnologia schimbătoare și ascensiunea Chinei, care a însemnat că SUA „nu se mai bucură de un primat incontestabil” ca superputere.

3. Comasarea se împotmolește, au realizat că AUR-ul iese în avantaj Comasarea europarlamentarelor cu localele a fost gîndită pentru salvarea PNL de la un dezastru electoral anunțat, Iohannis fiind cel ce l-a forțat pe Ciolacu să opereze în această direcție, șeful de la Cotroceni fiind atît de disperat încît l-a pus pe Rareș Bogdan să slobozească aberația că prin comasare se va ocoli impozitarea pensiilor. Numai că, după ce și-au făcut mai bine calculele, PSD și PNL au sesizat că AUR va ieși întărit prin comasare, scorul său politic la europarlamentare nu va fi afectat, iar în plus, listele de consilieri locali și județeni ale lui Simion vor fi și mai votate de către cetățenii ce-și vor manifesta astfel revolta asupra guvernării. Așadar, PSD a pus piciorul pe frînă referitor la comasare, dar Iohannis nu vrea să cedeze deocamdată și face presiuni pentru comasare, și pentru că așa i-a zis lui Bruxelles-ul c-ar putea domoli valul suveranist.

4. Lista de „paradeală” a lui Iohannis cuprinde 15 nume din PSD și PNL Am explicat că Iohannis este cel care a declanșat asaltul contra baronilor liberali și pesediști, face acest lucru abia acum pentru că nu mai poate fi suspendat în ultimul an de mandat, dar și din dorința de a-și amenaja favorabil structura de putere din PNL, respectiv pentru a slăbi PSD-ul, vrînd să-l aducă la un scor electoral mai apropiat de al liberalilor. A început cu baronul Dumitrescu de la Prahova pentru ca săși credibilizeze demersul, dar și pentru că faptele de

Xi va fi cîștigător dacă Occidentul abandonează Ucraina lui Putin

„Una dintre cele mai sigure modalități de a reînvia percepția chineză despre nepăsarea americană și de a alimenta agresivitatea chineză ar fi abandonarea sprijinului pentru Ucraina. Susținerea materială continuă pentru Ucraina nu vine în detrimentul

Taiwanului, ci transmite un mesaj important de hotărîre a SUA care ajută Taiwanul”, a spus el. Burns a oferit cea mai recentă evaluare a SUA privind pierderile uluitoare ale Rusiei în Ucraina, spunînd că „cel puțin 315.000 de soldați ruși au fost uciși sau răniți, iar două treimi din inventarul de tancuri de dinainte de război al Rusiei a fost distrus”.

În timp ce a susținut că Rusia „își pecetluiește soarta ca vasal economic al Chinei” – autoritățile de stat chineze au raportat că comerțul cu Rusia a depășit 240,1 miliarde de dolari în 2023, o creștere de 26,3% față anul precedent – el evaluează, de asemenea, că „strîngerea represivă a lui Putin nu pare probabil să slăbească în curînd”.

Burns, care are o lungă experiență cu Rusia și Putin, care a servit ca ambasador al SUA la Moscova

corupție ale acestuia sînt chiar mai mari decît cele pe care le-am aflat, s-au și documentat într-un cerc larg, și trebuia extras din sistem. Operațiunea se pregătește de ceva vreme, iar Dumitrescu aflînd și nemaiavînd porțile deschise la SRI-ul ce s-a încapsulat și-n ce-l privește pe el, s-a aruncat disperat în brațele vechiului său protector, Florian Coldea, treabă ce i-a grăbit sfîrșitul politic. Lista de „paradeală” (termen kovesist) a lui Iohannis cuprinde deocamdată vreo 15 nume de baroni, 10 pesediști și 5 liberali, și este cunoscută doar de „garda pretoriană” pe care a format-o generalul Pahonțu pentru apărarea și deservirea lui Iohannis, liderii Ciolacu și Ciucă fiind excluși de la informare și decizie.

5. Trump nu poate fi oprit, deci ne așteptăm la orori în SUA

În SUA se așteaptă alegerile primare ale republicanilor din Carolina de Sud, statul pe care l-a guvernat Nikki Haley, contracandidata lui Trump, stat în care sîmbătă Biden ar fi cîștigat pentru democrați, într-un simulacru de competiție cu doi anonimi: un senator din Minnesota și o scriitoare de cărți de dezvoltare personală. Indiferent dacă pierde sau cîștigă în Carolina de Sud, Trump e dat ca favorit net în toate statele ce urmează să aleagă luna viitoare la „Super Tuesday”, e limpede că s-a creat un val electoral republican pro Trump ce-l va impune ca și candidat victorios. Obama, cel care conduce de facto la democrați, știind că Biden nu mai poate cîștiga, dar și că eventuala sa înlocuire cu Michelle Obama nu mai este de folos în confruntarea cu Trump, ci doar cu Haley, caută disperat, alături de Deep State, soluții pentru scoaterea din cursă (sau din viață) a candidatului republican, dar pe masa strategilor se discută inclusiv de amînarea alegerilor prezidențiale prin invocarea unui motiv solid și dramatic, ce-ar putea fi chiar un război mondial, sau respectiv mai multe războaie regionale prin lume, ce-ar necesita stoparea procesului electoral.

COSZMIN GUȘĂ (Corectnews.ro)

din 2005 pînă în 2008, consideră că puterea lui Putin „se corodează în liniște”. Revolta condusă de liderul mercenar Evgheni Prigojin „a oferit o privire asupra unora dintre disfuncționalitățile care se ascund în spatele imaginii atent lustruite” de control a lui Putin, a spus el. „Critica acerbă a lui Prigojin la adresa minciunilor și a judecăților greșite din miezul războiului lui Putin și a corupției din inima sistemului politic rus, nu va dispărea curînd”, a scris Burns.

Burns a fost numit de Biden în 2021 și s-a alăturat cabinetului său în 2023. Părerile sale despre importanța sprijinirii Ucrainei îl plasează ferm în spatele gîndirii administrației Biden și în contradicție cu creșterea izolaționismului în rîndul republicanilor care urmează sloganului lui Trump, America First Într-un climat în care așa-numitele agenții din trei litere sînt privite cu prudență de mulți americani, Burns consideră că este necesar să afirme: „CIA rămîne o instituție hotărît apolitică, legată de jurămîntul pe care eu și toți ceilalți din agenție l-am depus pentru a-l apăra”.

Dacă CIA e o instituție apolitică și domnul Burns spune adevărul, eu sînt popă.

Caravana Medicală, un proiect AUR dedicat românilor din toată țara

Caravana Medicală este proiectul AUR datorită căruia mii de români au avut acces la servicii medicale de calitate. Vorbim de analize de sînge, EKG-uri, consultații stomatologice și oftalmologice oferite multor oameni care trăiesc în localități uitate de statul român. 34 de ani de indiferență, un sistem medical public prăfuit și departe de a fi accesibil oamenilor de rînd au lăsat zeci de mii de oameni privați de normalitatea unui consult medical periodic. Mulți dintre pacienții Spitalului Mobil au povestit îndurerați că, pentru a ajunge la un simplu cabinet medical, erau nevoiți să străbată zeci de kilometri. Bătrînețea, boala și treburile de zi cu zi nu le permiteau să se îndepărteze prea mult de casă, astfel că ideea de a ajunge la medic devenise o utopie pentru mulți dintre ei. Caravana Medicală AUR a adus, însă,

Noua Ordine Mondială

(urmare din pag. 21)

Războiul pe care Putin l-a început în Ucraina contribuie și el la finalizarea ordinii mondiale americane de după ultimul conflict mondial. Președintele rus dorește o nouă ordine mondială, mai armonioasă şi mai justă, orientată social, o alternativă la cea existentă. Adevărul e că domnia sa are toate motivele să se declare nemulțumit de felul în care stau lucrurile în prezent, fiindcă statutul Federației Ruse, cu toată importanța sa economică, nu mai este deloc unul de mare putere, așa cum era URSS-ul pînă în 1990, cînd Gorbaciov l-a făcut praf, iar Rusia de după URSS decăzuse grav. Nu știu cum de a scăpat neruptă în bucăți de către coaliția condusă de americani, fiindcă îmi închipui că asta și-ar fi dorit.

Chinezii au și ei tot interesul să schimbe ordinea actuală care nu-i lasă să se dezvolte așa cum pot. La Forumul Belt and Road de anul trecut, președintele chinez a spus că „țara sa va face eforturi neîncetate pentru ca toate țările să se modernizeze și pentru a construi un viitor comun pentru umanitate”. Viziunea liderului chinez, în spatele limbajului abstract, înglobează inițiativa Partidului Comunist Chinez de a remodela un sistem internațional

speranță în sufletele a mii de oameni. În mai puțin de un an de la începerea proiectului, aproape 14.000 de oameni au trecut iarăși pragul unor specialiști în domeniul medical, specialiști care le-au oferit atenția și grija de care aveau nevoie. Mărturiile oamenilor au fost cutremurătoare. Un exemplu elocvent este cazul Baia de Arieș, unde spitalul a fost închis în 2011, în urma deciziei guvernului PDL de a închide mai multe unități sanitare din țară. Această decizie a lăsat oamenii din zonă fără acces la servicii medicale de bază, fiind nevoiți să parcurgă distanțe mari pentru a primi îngrijiri. Mulți doctori au povestit cum nici pacienții tineri nu au mai reușit să ajungă la doctor de mult timp. Nevoiți să stea cu părinții bolnavi, nu-și permiteau luxul de a lipsi cîteva ore de acasă. Spitalul Mobil a fost salvarea lor.

George Simion, președintele AUR, a anunțat la începutul acestui an că proiectul caravanei va ajunge la un nou nivel. Astfel, 200 de operații de cataractă vor fi asigurate pentru oamenii nevoiași. „Am dus proiectul spitalului mobil AUR la următoarea fază. Am chemat acei

despre care consideră că a fost conceput pentru a favoriza pe nedrept Statele Unite și aliații lor. Beijingul crede acum că a venit timpul ca sistemul și balanța globală a puterii să se schimbe pentru a asigura ascensiunea Chinei, și respinge orice eforturi de contracarare a inițiativei sale, scrie Digi24

Bineînțeles că acestei ințiative a Chinei, i se alătură și statele membre BRICS, alianța economică ce se ridică împotriva hegemoniei americane, și, în general, toți cei nemulțumiți de noile valori americane și europene, promovate intens de repetenții care ne conduc.

Pe fondul acestor mișcări vizibile din lumea politică au început să apară titluri tot mai dese în presa internațională despre un război între Rusia și NATO, mai exact America, fiindcă doar așa vor putea fi alungați rușii din Ucraina. Rușii sînt prezentați în declarațiile oficialilor americani drept un adevărat pericol pentru Europa, fiindcă au o producție de 9 milioane de obuze de tun pe an și își pot tripla producția de tancuri față de momentul actual.

Cine, domnilor? Rușii ăia despre care în 2022 spuneați cu dispreț că fură din magazinele ucrainenilor, ăia ale căror drone le doborau babele ucrainene sau ăia care importau mașini de spălat ca să aibă acces la tehnologie vestică pentru armele lor? Tot ăia? Păi ce s-a întîmplat de s-au metamorfozat peste noapte într-un pericol pentru Europa? Nu cumva ați greșit voi în evaluarea forței militare a Rusiei,

Pe obrazul omenirii se preling lacrimi de sînge

(urmare din pag. 21)

Trebuie știut că, încă din anii 2011-2012, D.A.R.P.A. (Defense Advanced Research Projects Agengy) a încheiat contracte cu Universitatea din California, pentru realizarea a ceea ce se numește ,,telepatie electronică”. Aceasta vizează monitorizarea de la distanță a creierul oamenilor, cu scopul de a le identifica gîndurile. S-a ajuns pînă acolo încît se pot trimite semnale către creierul unei persoane, prin care i se spune ce trebuie să gîndească și ce să facă. Acest lucru poate fi folosit atît în viața privată, cît și în viața profesională. Prin urmare, omul poate fi determinat să se comporte așa cum dorește cineva anume. Se poate face din om un criminal, un trișor sau, pur și simplu, un executant docil al ordinelor pe care le primește.

Practic, ,,un individ poate fi distrus prin provocarea unei boli psihice, fascicolul cu microunde urmînd să vizeze o anumită glandă sau o anumită parte a creierului, un ochi sau inima...” (Barry Tower, fost om de știință la MI5). Legat de asta, dr. James Giordano, distins neurolog, șef al Programului de Studii de Neuroetică de la Universitatea Georgetown, Washington DC, și expert în arme, a spus: ,,Creierul uman va fi ultimul cîmp de luptă al secolului. Adică sfîrșitul poveștii”.

Aceste proiecte au ca scop să creeze teroare, frică, panică și isterie constantă. Ca să ne obișnuim cu teroarea și violența, cu ideea că, după rău, urmează să vină mult mai rău. Și noi, oamenii, doar ne conformăm, devenind deprimați și pasivi, în loc să ne răzvrătim la unison și să respingem cu tărie controlul și dominația unor imbecili asupra noastră.

Ca exemplu de IMBECIL al momentului, luați-l pe Klaus Schwab, etern CEO al Forumului Economic Mondial (WEF), cel care, în 2018, a publicat cartea ,,Shaping the Fourth Industrial Revolution”, în care se găsește un capitol special despre... ,,Alterarea ființei umane”. În acest capitol, Schwab se referă la biotehnologii, neurotehnologii, transumanism..., adică exact ce scria John D. Rockefeller în cartea sa ,,Legămînt

secret: Manualul de înrobire a omenirii”, scrisă – atenție! – în 1875!

Vedeți cum se leagă lucrurile și de ce, la început, se foloseau formulări de genul ,,Legămînt secret”, iar acum totul e la vedere: întrunirile cioclilor apocaliptici se numesc ,,Forum” sau ,,Clubul de la Roma”. Mass-media dă năvală și le susține tot planul, iar omenirea se uită la ei ca vițelul la poarta nouă. Nu pot să uit că, în copilărie, majoritatea oamenilor sfîrșeau de moarte naturală, deci plecau la stele de bătrînețe, iar acum moartea se produce din cauza războaielor, a pandemiilor, a erorilor medicale, sinuciderilor, drogurilor, ori accidentelor de tot felul. De fapt, omul a fost scos de sub orice protecție legală, medicală, socială, educațională și chiar spirituală. Recent, OMS. s-a întrunit pentru a pune la punct organizarea POLIȚIEI SANITARE, ce urmează să te aresteze dacă refuzi să te vaccinezi, inclusiv cu serurile recunoscute a fi letale. Ce să mai zicem de ONU, care s-a înființat pentru înfăptuirea și apărarea păcii, dar s-a vîndut cu tot cu bagaje Noii Ordini Mondiale, încă din 1972, la întrunirea Clubului de la Roma, cînd Fraților Rockefeller le-a venit această idee. Așa se face că Agenda 2030 a ONU seamănă leit cu Resetarea omenirii, promovată de Forumul Economic Mondial al sinistrului Schwab, adică, a tunat și i-a adunat. Nu știu dacă vă mai amintiți că, într-un articol recent, propuneam guvernanților din România să retragă cît mai urgent țara din UE, NATO, ONU, OMS, Banca Mondială și alte entități internaționale. V-am descris mai sus motivele pentru care acest pas e musai de făcut, dacă vrem să sperăm într-o salvare miraculoasă. Bine, astea sînt doar cuvinte scrise pe hîrtie, care, nefiind urmate de acțiuni categorice, sînt niște vorbe-n vînt. Mulți cunoscuți mi-au spus: ,,Vai, ce bine le zici!”, dar a doua zi, au rupt ușa la centrul de vaccinare, pentru doi mici și o apă plată, sau pentru 100 de lei. Așadar, ,,Ființa umană este prost croită/ Trăiește în păcate fără leac,/ Mă tem că a ieșit de pe orbită/ Și-acesta este ultimul ei veac” (C.V. Tudor - ,,Apocalipsa nu dă telefon”). Sincer să fiu, sînt conștient de faptul că tot efortul meu,

pacienți din Caravana Medicală la operație de cataractă, o chestiune minim invazivă care costă mult și în sistemul de stat nu prea te poți opera într-un timp decent”, a spus George Simion. Liderul AUR a mai declarat că „dacă tot ne fac ei dosare penale că am dat drumul la caravana medicală că facem bine românilor, dacă toate caravanele lor sînt admise, dar ale noastre nu, dacă noi nu avem voie să trimitem prin poștă, dacă noi nu avem voie să facem politică, vreau să fac anunțul începutului de an”. Potrivit lui George Simion, 200 de pacienți identificați în caravana medicală AUR cu cataractă vor beneficia de operație. „Medicii noștri, pro-bono, gratis, prin toată infrastructura noastră, vă aduc la București și vă operează ca să vedeți România de mîine, o Românie luminoasă, o Românie de AUR. Noi vrem să facem bine chiar dacă nu sîntem la guvernare și am arătat cu caravana medicală că putem și o să putem și la guvernare”.

BIROUL DE PRESĂ

AL ALIANȚEI PENTRU UNIREA ROMÂNILOR

sau ați mințit cu nerușinare atunci cînd ați susținut toate cele de mai sus? Eu cred că ați mințit, fiindcă asta ar însemna că aveți informații exacte despre ruși și nu sînteți niște amatori, caz în care am fi cu toții în pericol. Cred că totuși aceste știri și discuții despre un război NATO – Rusia sînt colportate din dorința de a crea teama cetățeanului eropean de a-și vedea confortul și liniștea spulberate, astfel încît să accepte mai ușor să i se bage mîna în buzunar pentru a contribui la adunarea sumei de 60 de miliarde de euro pe care UE intenționează să o doneze Ucrainei pentru ca aceasta să-și cumpere arme. Arme pe care nu știu ce soldați le vor mînui, întrucît pierderile umane ale armatei ucrainene sînt semnificative în ultima vreme, iar cîteva milioane de bărbați care ar putea lupta cu rușii s-au refugiat în țările din afara granițelor propriei națiuni. Această Nouă Ordine Mondială dorită de China, Rusia și țările din BRICS nu se va impune peste noapte, dar trebuie să ne așteptăm ca în următorii ani aceasta să se instaleze, de vreme de majoritatea popoarelor planetei par că și-o doresc. În ceea ce ne privește pe noi, europenii, dacă Trump cîștigă alegerile de anul acesta (și probabil doar un glonț l-ar putea opri), o să cam rămînem singuri și vom continua să fim proștii planetei cu lupta noastră climatică și cu toate celelalte aiureli pe care le promovează prostănacii care ne conduc.

de a lumina mintea celor neinformați, este bagatelizat și etichetat ca rezultat al unei stări de nebuneală. Păi, oameni buni, atîta vreme cît, fără să fi fost informați sau să vi se ceară acordul, vă supuneți orbește unor decizii emise de niște mortăciuni, care ar trebi amendate de Sanepid că umblă neîmbălsămate pe stradă, dovediți că sînteți niște... IDIOȚI (sic!), adică exact ființele pe care mizează capii Noii Ordini Mondiale. Și catalogarea aceasta nu e a mea, ci a proeminentului adept al sataniștilor, Jacques Attali, care, în urmă cu vreo 30 de ani, spunea: ,,Nu ne facem griji, fiindcă... IDIOȚII vor merge singuri la tăiere!”.

Dar, să ne înțelegem: ,,idioții” sînt nu numai oamenii de rînd, ci și demnitari, precum Biden, Ursula von der Leyen, Iohannis, Macron, Zelenski ș.a., toți niște slugi fidele sataniștilor, care tot în cazanele cu smoală vor sfîrși. Vreți să spuneți că, spre exemplu, Zelenski are toate țiglele pe casă? Ăsta nu-i decît o caricatură –uitați-vă cum se îmbracă, cum vorbește și gesticulează! – care, acum un an de zile ne anunța că ,,Ucraina va porni contraofensiva împotriva Rusiei”, iar mai zilele trecute a afirmat că ,,Putin poate înfuleca Uniunea Europeană și NATO la micul dejun!”. Tot el e acela care, după ce i-am primit și omenit pe refugiații ucrainieni, a început o adevărată prigoană a etnicilor români din Ucraina, în special împotriva preoților, cărora le-a vandalizat bisericile, aruncîndu-le icoanele în stradă și batjocorindu-i în fel și chip pe enoriași.

Deci, asta se cheamă Noua Ordine Mondială. I se zice ,,Nouă” pentru că se va schimba ceva, iar respectiva schimbare va însemna că omul nu va mai fi OM, ci... SCLAV! Simplu și clar, iar pînă atunci nu mai e mult, sau, altfel spus: ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par./ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (C.V. Tudor - ,,Apocalipsa nu dă telefon”).

În încheiere, cred că îmi veți împărtăși, pe lîngă aceste preocupări, enormul regret că noi, oamenii, nu am făcut tot ce-a depins de noi pentru a ne apăra copiii și nepoții, aduși pe lume cu multă iubire și rugăciuni. Păcat! Dar o mai fi vreo șansă? Ei bine, da: ,,Există în toate, e Domnul cel bun, care face minuni!” (Corneliu Vadim Tudor).

A ct UALI t A te A pe MA p AMON d

Contururile unei planete de plastic (III)

Cînd preţul tacîmului de unică folosinţă nu e acela de pe etichetă (2)

Un magazin inaugurat în această primăvară în Olanda demonstrează că „robinetul de plastic” poate să fie închis, cel puţin cînd e vorba de alimentele care se vînd. Astfel, supermarketul Ekoplaza, inaugurat în Amsterdam, are un culoar cu peste 700 de alimente (de la fructe și legume la sosuri și carne) fără ambalaje de plastic, expuse în recipiente de sticlă, hîrtie, carton sau într-un biofilm fabricat din plante. Experimentul urmează să fie reeditat în toate cele 74 de magazine Ekoplaza din Olanda, pînă la finalul anului. Sian Sutherland, cofondator al mișcării „A Plastic Planet“, salută această iniţiativă, subliniind că „nu există absolut nici o logică în a împacheta ceva atît de perisabil ca alimentele în ceva atît de indestructibil ca plasticul”. Probabil, dincolo de ușurinţa cu care se manevrează un ambalaj de plastic, singurul motiv pentru care este omniprezent este dat de preţul ridicol de mic al produsului; doar că acesta camuflează un alt preţ, care, deși nu e lizibil pe etichetă, e scandalos de piperat.

În 2016, un studiu al Forumului Economic Mondial menţiona faptul că 95% din ambalajele de plastic se pierd în fiecare an, însumînd între 80 și 120 de miliarde de dolari. În același timp, 6% din producţia de petrol la nivel global este destinată producerii maselor plastice, doar pentru fabricarea PET-urilor consumîndu-se anual 30 de milioane de barili de petrol, o cantitate suficientă pentru alimentarea a 1,7 milioane de mașini pe timp de un an.

Costurile ecologice asociate producerii de mase plastice sînt extrem de ridicate, avertizează și Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (2014). Raportul precizează că impactul financiar al poluării produse de masele plastice se rotunjește la 75 de miliarde de dolari anual, adică mai mult decît întregul profit al industriei plastice. Vorbind despre factura ecologică exorbitantă pe care o avem de plătit din cauza incapacităţii de a gestiona fluxul de deșeuri în creștere, Tom Szaky, fondator al Companiei de reciclare ecologică a deșeurilor TerraCycle, subliniază importanţa introducerii costurilor de mediu și de sănătate în preţul final al unui produs. Externalizarea acestor costuri, pe care le achită societatea ca întreg, este parte a problemei, susţine Szaky, care consideră că o soluţie viabilă se poate contura numai prin responsabilizarea tuturor actorilor implicaţi în ciclul de consum. Eticheta reală a plasticelor mai ascunde însă încă un cost, care poate să intereseze consumatorul chiar mai mult decît discuţiile despre mediu, întrucît miza alegerilor pe care le face, mai ales în ce privește ambalajul alimentelor, este însăși sănătatea lui.

Studii relativ recente pun sub semnul întrebării siguranţa recipientelor de plastic, anunţînd că ele pot interfera cu starea de bine a consumatorilor.

Un studiu întreprins de Universitatea „Miguel Hernandez”, din Alicante, asupra bisfenolului A (o substanţă ce se regăsește în multe obiecte din plastic policarbonat), a indicat că acest compus chimic ar afecta glandele endocrine și ar modifica funcţiile pancreasului, provocînd rezistenţa la insulină și diabet. Bisfenolul A se regăsește într-o gamă largă de produse, de la amalgame dentare la recipiente pentru băuturi. În Uniunea Europeană a fost interzisă folosirea acestei substanţe abia în anul 2011 și doar în plasticul pentru biberoane. Un alt studiu, realizat de Universitatea Harvard, a semnalat creșterea de 20 de ori a nivelului de bisfenol A din urină la subiecţii care au consumat supă din cutii de conserve. Se

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în casa presei libere, corp c, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

pare că substanţa, suspectată că ar provoca mai multe procese patologice, nici măcar nu se elimină integral din corp. Astfel, studiul coordonat de Richard Stahlhut, cercetător pentru sănătatea mediului la Centrul Medical al Universităţii Rochester, a arătat că bisfenolul A persistă în organism mai mult decît s-a estimat anterior: deși iniţial, între 4 și 9 ore după expunere, cantitatea de substanţă scade relativ rapid, ulterior se blochează în corp și are un potenţial dăunător înalt.

Iar pericolele nu pîndesc doar în recipientele ce conţin bisfenol A sau ale căror coduri, inscripţionate obligatoriu, le plasează în categoria celor cu un grad mai ridicat de risc. Un studiu publicat în revista Environmental Health Perspectives a testat aproape 500 de recipiente alimentare din plastic. După ce recipientele au fost umplute cu diverse alimente și supuse încălzirii din surse diferite, cercetătorii au constatat că acestea lăsau urme de substanţe chimice în conţinuturile alimentare, manifestîndu-se imprevizibil și nu în funcţie de gradul de risc afișat de producători. Rezultatele obţinute nu ar trebui să fie chiar atît de surprinzătoare, întrucît „un articol din plastic poate conţine între 5 și 20 de substanţe chimice, dintre care unele sînt aditivi, care sînt încorporaţi în polimer, dar nu sînt legaţi de structură”, după cum nota George Bittner, profesor de biologie la Universitatea din Texas – campusul din Austin – și autor principal al studiului. Lipsesc multe informaţii din acest puzzle al impactului pe care îl are plasticul asupra sănătăţii, iar alegerile consumatorilor se pot încadra într-un spectru larg, de la suspiciune tăioasă la încredere solidă în asigurările producătorilor.

În ce îl privește pe cercetătorul Richard Stahlhut, alegerile acestuia stau, conform propriei mărturisiri, sub semnul precauţiei. Nu refuză o Coca-Cola într-un pahar de plastic policarbonat dacă este invitat la cină, însă acasă refuză să cocheteze cu acest gen de ambalaj. Motivul este tocmai faptul că studiază de mult timp această problemă și s-a informat suficient ca să conștientizeze că, de fapt, știm încă puţin despre riscurile ambalajelor pe care industria ni le prezintă ca inofensive.

Pași pentru integrarea masele plastice într-o economie ecologică

Comisia Europeană a adoptat, pe 16 ianuarie 2018, prima strategie privind materialele plastice, conform căreia toate ambalajele din plastic de pe piaţa UE vor deveni reciclabile pînă în 2030, liniile de producţie și de colectare vor fi modernizate, iar consumul de articole din plastic de unică folosinţă și utilizarea microplasticului vor suporta limitări. Uniunea Europeană nu exclude nici posibilitatea introducerii unei taxe pe material plastic, urmărind astfel descurajarea consumului iraţional.

Noua strategie europeană cu privire la plastic a fost anunţată în contextul undei de șoc pe care a generat-o decizia Chinei de a interzice importurile a 24 de tipuri de deșeuri începînd cu 2018. Începînd cu anul 2000,

China a devenit cel mai mare importator și reciclator de deșeuri (inclusiv plastice), primind 56% din masa exporturilor de resturi din plastic la nivel mondial și 87% din cantitatea de deșeu plastic exportată de Europa. Decizia Chinei obligă ţările industrializate să investească mai mult în infrastructura de reciclare și să devină mai responsabile cu privire la deșeurile pe care le produc – în situaţia în care europenii generează anual 25 de milioane de tone de deșeuri din plastic, mai puţin de 30% din acestea fiind colectate pentru reciclare.

Amintind de viitorul pe care studiile îl trasează într-o tușă apocaliptică – un viitor în care am naviga printre mormane de resturi, iar deșeurile plastice ar depăși numeric peștii –, Frans Timmermans, primvicepreședintele Comisiei Europene, a anunţat intenţia Bruxellesului de a „elimina materialele plastice de unică folosinţă, care sînt produse în 5 secunde, utilizate 5 minute și au nevoie de 500 de ani pentru a se descompune”. Timmermans a punctat faptul că educaţia e o componentă-cheie a schimbării mentalităţii consumatorilor, subliniind că pînă și copiii pot renunţa la paiele de băut, la sticlele și paharele de unică folosinţă, dacă beneficiază de o educaţie ecologică eficientă, în care să se implice în primul rînd părinţii.

În loc să ne ipotecăm viitorul, am putea începe să investim în el, dar marea provocare a inversării trendului este modelarea gîndirii provinciale și consumeriste cu care operăm. Acesta este mesajul pe care îl transmite și Dianna Parker, specialistă în comunicaţii la Programul de Deșeuri Marine, din cadrul Administraţiei Naţionale a Oceanelor și Atmosferei, într-un interviu în care dezvăluie amplitudinea problemelor de mediu create de deșeurile plastice. Un calcul estimativ arată că ar fi nevoie de 67 de nave care să lucreze timp de un an pentru a colecta 1% din rămășiţele de plastic risipite doar în zona Pacificului de Nord. O sarcină pe cît de copleșitoare (pe măsură ce o extindem la toate apele marine afectate), pe atît de inutilă – chiar dacă s-ar reuși debarasarea fiecărui metru din ocean de acest balast toxic –, cîtă vreme gunoiul ar continua să se acumuleze în zonele abia salubrizate. Tocmai de aceea, Parker susţine că schimbarea comportamentului individual ar putea reprezenta punctul de plecare în evadarea din acest cerc vicios: evitînd risipa, minimalizînd pierderile, reutilizînd produsele încă funcţionale, reciclînd perseverent gunoiul.

Despre Cehov, ca și despre alţi autori ruși, s-a spus că ar fi avut o pană profetică, în stare să anticipeze viitorul, cu prefacerile sale. Fie că e așa, fie că nu, ne-am putea regăsi ușor în scena care se derulează în chiar ziua licitaţiei: valetul împarte ceai și sifon, invitaţii flecăresc sau flirtează, perechile sînt prinse într-un vals, iar orchestra (pe care nimeni nu știe cine o va plăti) cîntă, pe cînd gazdele vorbesc mult, fără a întreprinde nimic, iar Ranevskaia așteaptă un miracol care să anuleze datoriile moșiei. Și peste tot acest amestec de frivolitate și fatalism cu care se sărbătorește nimic altceva decît un dezastru anunţat, se pot distinge deja loviturile de topor ale noului stăpîn, al cărui pragmatism negustoresc nu vede rostul unei livezi înflorite, fie ea și de vișini.

Cortina nu a căzut peste o planetă atît de afectată de activităţile umane, încît se susţine că am fi intrat într-o nouă eră geologică. Mai avem răgaz pentru a privi spectacolul unei lumi impregnate de frumuseţe și de a o salva de tot ceea ce nu este încă inevitabil. Trebuie doar să fim suficient de vigilenţi pentru a auzi șuieratul topoarelor și de a le opri la timp, chiar și pe acelea din plastic.

Sfîrșit

CARMEN LĂIU (Semneletimpului)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin pRESS book conSulTIng SRl. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: Sc MAnpRES dISTRIbuTIon SRl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. codul ISSn 1220 – 7616.