România Mare, nr. 1730

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

DE

De ce-au murit eroii?

ÎNŢELEPCIUNE

Noi ne schimbăm or-­ ganic atunci cînd înce­ pem să ne obișnuim cu neobișnuitul.

Pămîntul Europei respiră prin morminte, De-a lungul și de-a latul, un continent de morți, Cu felinare-n mînă așteaptă pe la porți Să îi strigăm pe nume, de i-am mai ține minte;

Explicațiile lui Putin

Divizii, regimente – aliniați pe nații, Privesc la lumea noastră cu ochii plini de dor, Ei nu mai simt durerea, nici apa de izvor Nu le mai spală fața, de-atîtea generații;

CORNELIU VADIM TUDOR

Jurnaliștii fac întotdeauna interviuri cu oamenii importanți ai planetei, indiferent că sînt notabili pentru cele bune sau pentru cele rele. Un jurnalist adevărat are tot interesul de a aduce la cunoștința publicului gîndurile și explicațiile celor pe care-i intervievează. Cum s-ar spune, o fac pentru că oamenii au dreptul să știe, așa cum ciripesc domnișoarele cu microfon cînd aleargă cu cameramanii pe stradă după diverși indivizi. Ca jurnalist trebuie să investighezi, să afli lucruri legate de subiectul despre care scrii, să te comporți ca un detectiv pentru a aduna probe cu care să-ți susții articolul. Cel puțin așa era la începuturile profesiei de jurnalist și așa am văzut eu prin filmele americane. Nu scrii doar despre partea ta de adevăr într-un conflict, ci te duci să vezi ce are de spus și adversarul, pentru ca astfel să-i înțelegi acțiunile și să-l prezinți publicului tău. Faci asta dacă consideri că urmăritorii tăi au dreptul să judece cu mintea proprie situațiile pe care le supui spre analiză, altfel e doar propagandă. Probabil din motivele descrise mai sus, jurnaliști importanți ai Americii, ca Barbara Walters și Mike

Sub iarba ce respiră, în aerul cuminte, Eroii Europei se leagănă pe fir, În linii paralele, în sumbrul cimitir, Numărul lor se pierde în tristele morminte; Wallace, au intervievat la vremea lor oameni care se aflau foarte clar de partea dușmanilor SUA. Așa se face că doamna Walters a făcut în anul 1977 un interviu cu Fidel Castro și apoi cu Ghadaffi, iar M. Wallace cu Ayatolahul Khomeini și, mai tîrziu, cu Manuel Noriega, fostul lider militar al statului Panama. Toți acești oameni erau considerați de către statul american, la vremea interviurilor, drept răul încarnat. Cu toate astea, nimeni nu i-a martelat public pe cei doi jurnaliști americani pentru că s-au dus să le ia interviu celor menționați mai sus. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (1)

Deși poate pentru unii dintre noi preocupați, în principal, de modul de asigurare a propriei existențe, sau de urmărirea realizării unor obiective de afaceri semnificative, situația la care vă invit să medităm, prin rîndurile următoare, pare dacă nu un basm contemporan, cel puțin o exagerare mediocră a unei situații ascunse perfid în magma unor zvonuri cu final apoteotic. Pentru că nu doresc judecăți a priori, respectînd dreptul fiecăruia dintre noi de a-și organiza viața după norme, condiții și posibilități proprii, avertizez de la început asupra următoarelor: tot ceea ce voi scrie, în continuare, are la bază date și documente provenite din diferite surse de informații, sau vehiculate prin sistemul mass-media, la care se adaugă unele mijloace de socializare. Aportul meu personal constă în analiza acestor date, filtrarea acestora prin gradul meu de cunoaștere și de stăpînire a subiectului, cu aprecierea acestora în contextul european și internațional, grefat la locul, rolul și, bineînțeles, pericolul care incumbă aderarea României la Axa războinică – SUA – NATO, avînd drept țel atacarea Rusiei, cu pretextul eliberării Ucrainei. Pentru că problematica unei acțiuni belicoase deschise, împotriva unui stat din afara NATO, indi­

ferent cu ce argumente încearcă să betoneze Alianța motivația acestei acțiuni destul de grave, provoacă un imens deranj mondial, creînd premisele reconfigurării lumii postbelice – cu pierderi incalculabile pentru ambele tabere, voi trata subiectul pe patru direcții principale: provocarea, reacția, acțiunea propriuzisă, consecințele, în fiecare dintre ele fixînd locul și rolul României, cu întregul cortegiu de dezavantaje (pentru că, veți vedea: din această sinucidere curată, la ce avantaj ne putem aștepta?). Deci, în perspectiva celor enunțate mai sus, să dezvoltăm acest subiect care „frige”, și care, escaladat, poate duce la dispariția reală a unei mari părți din bătrînul continent Europa.

Cînd un nebun aruncă o piatră... După cum deducem din proverbul cu un nebun care aruncă o piatră în lac și 100 de înțelepți sar să o scoată, punîndu-și viața în pericol, cam astfel se petrec lucrurile acum, cînd Europa zornăie tancurile și sperie omenirea cu cea mai mare mașină de război pusă în mișcare de la ultima conflagrație mondială încoace. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Ei nu mai cer nici hrană, nici dreptul la lumină, În glodul din tranșee ei și-au găsit sălaș, De-a valma, camarazii, în brațe cu-n vrăjmaș, Dorm liniștiți și sobri, în pacea lor divină; De mulți ce zac sub glie, nici nu-i mai ținem minte, Chiar alfabetul morții l-am încurcat mereu, Pămîntul de nu-i știe, îi știe Dumnezeu Pe cei care au cruce, sau cei fără morminte; În goana după viață noi ne-am uitat martirii Căzuți în moarte strîmbă, în necinstit război, În praf de oseminte, de-i soare sau noroi, Ei sînt prezenți în marșuri, în capătul oștirii; Și dacă văd cum sîntem, și lumea că-i nebună, În zăngănit de arme, spre fronturi, pas cu pas, Eroii de sub iarbă încep să prindă glas, Și vor să ne întrebe: la ce-a fost moartea bună, Și risipirea vieții în lupte fratricide, Înaintînd prin șanțuri cu sînge nespălat? De ce-au murit eroii, cu gîndul ne-mpăcat, Cînd, astăzi, reînvie plăcerea de-a ucide? Eroii din clepsidra trecută-n oseminte Au dreptul să ne-ntrebe: de ce nu ne-am oprit Cînd ultimul soldat, cu viață a murit, Și Europa noastră era numai morminte? Eroii din războaie, ne sînt ca o povară, Și-ntreabă-n praf de tancuri și-n zbor de avioane: De ce-au murit în luptă, atîtea milioane, Cînd, astăzi, omenirea se-ntrece ca să moară? GEO CIOLCAN

NR. 1730 l ANUL XXXV l 13 – 19 FEBRUARIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

medaliile de campioni!“. În noile condiţii create, finala Cupei României, care se va desfăşura miercuri, 6 mai, se anunţă a fi „un meci cu ştreangul de gît“. Asta e, în fond, frumuseţea fotbalului...  Ultimul număr al revistei „Atac la persoană“ are cîteva materiale mortale: „Scandalul de Otopeni ne-a convins – Sîntem conduşi de o gaşcă  EM-IL 76  9 Jirinovski patinează pe rotile  CURS – SCURSURA la de imbecili!“; „Preşedinţia urmăreşte intoxicarea sociologiei româneşti  Dudu Ionescu a sîngerat ca la Mărăşeşti presei în scandalul de la Otopeni. Ţapul caută ţapi ispăşitori“; „Preşedintele Constantinescu trebuie să-şi  Madam Sacîz schimbe boarfele: consilieri, miniştri, şefi de servicii PARTEA A IV-A l-o fi numit Emil Constantinescu direct şef la pompieri? secrete“; „Contrabandescu trebuie să aibă onoare şi  Împrospătăm memoria cititorilor noştri cu nişte  Un nou şi extraordinar succes al Naţionalei de gim-­­ să se retragă elegant“ (porecla asta au preluat-o de la opinii foarte interesante, exprimate de generalul nastică feminină a României: la recenta ediţie a Cam­ noi, să zică bogdaproste!); „Naţionalizarea – o măsură Victor Stănculescu. Într-un interviu acordat ziarului pionatelor Europene de la Sankt Petersburg (Rusia) care începe să se impună. Aşa cum se bănuia, francezii „Cotidianul“ la 29 octombrie 1997, sub titlul „Dacă fetele antrenate de cel mai mare antrenor pe care 1-a avut vor da o mare ţeapă cimentului românesc“ (se aude, regret ceva e că nu i-am băgat la beci“, se fac referiri acest sport în România, Octavian Belu, le-au surclasat coană mare Zoe Petre?); „Îl vrei sau nu ovrei: Cadoul extrem de interesante la două personaje controversate: pe rusoaice şi ucrainience, cucerind titlul continental. P.D. de 1 Mai, buciume, cimpoaie şi mici pentru generalul Mihai Stan şi actorul Ion Caramitru. „Eu să  Conform previziunilor noastre, Steaua Bucureşti a cu­ Petre Roman“ etc. Acum înţelegem noi de ce „poliţia fiu preşedintele României nu l-aş avea pe Mihai Stan cerit, pentru a 6-a oară consecutiv, titlul de campioană a secretă“ a lui Dejeu „l-a călcat“ pe ziaristul I.T. Lazăr... general la S.P.P., să mă păzească, pentru că ăsta a fost României la fotbal. Felicitări campioanei, felicitări şi rivalei  Am aflat şi cine se află în spatele scandalosului Sondaj şeful Biroului de Dezinformare al Departamentului sale, Rapid Bucureşti, pentru cursa palpitantă în care s-a de Opinie difuzat de CURS chiar în plină hărmălaie: Securităţii Statului. El poate să construiască, mai angajat şi care a sculat din morţi campionatul nostru atît firma MULTIMEDIA, aparţinînd godacului grăsun departe, ceea ce s-a construit cînd era el şeful Biroului de previzibil şi de plictisitor pînă acum. Fireşte, Rapid se Bogdan Teodorescu. Slugarnic şi libidinos, umflatul a de Dezinformare. Că ştie să facă treaba asta, că era bun poate plînge de nevalidarea golului (perfect valabil) înscris plătit 10.000 de dolari (aproape 90 de milioane de lei!) în dezinformare. Eu i-am spus lui Măgureanu, cînd de Marinescu, care a semănat cu golul marcat de Dorinel pentru a „repera“ onoarea lui Emil Constantinescu şi l-a luat adjunct: «Băi, nu ai făcut bine!». El l-a făcut Munteanu în partida cu Bulgaria, la Euro ’96. Dar şi a arunca praf în ochii românilor şi ai străinilor, adică, general, el l-a trecut în rezervă cînd s-a lămurit că am Stelei i s-au anulat, în ultimele partide, mai multe goluri vezi matale, cu cît moartea e cît capra pe Ţap, cu atît mai dreptate. (...) În perioada în care eu eram la minister, valabile. Nu stă un întreg campionat într-un singur gol, mulţi români l-ar vota! Şi în ceea ce priveşte candidaţii la în ziua de 22 decembrie şi în noaptea de 22 spre 23, deşi asemenea erori sînt regretabile şi dureroase. Jos pălăria Primărie avem de-a face cu o diversiune oribilă: acesta Caramitru ştia telefonul nostru de acasă şi suna. Suna în faţa Universităţii Craiova și a lui Ion Crăciunescu, e primul sondaj din lume efectuat înainte ca partidele săşi-i spunea nevesti-mii: ştiţi că în locul cutare a apărut care au dovedit că onoarea sportivă poate fi mai presus şi desemneze, oficial, candidaţii! E clar că se urmăreşte cutare, spuneţi-i soţului. Şi nevastă-mea îmi dădea de orice calcul meschin. Totuşi, avem bănuiala că la vreo plasarea în calitate de cîştigător sigur a „omului negru telefon, pe telefonul militar, să-mi spună. I-am spus: cîţiva jucători olteni „s-a umblat“: să faci un henţ inutil cu cioc alb“, astfel încît ceilalţi candidaţi să se lase măi, lasă-l pe Caramitru, că are şi el o boală, el e om de în propriul careu şi apoi să ratezi un penalty copilăreşte, păgubaşi şi să nici nu se mai prezinte la alegeri. Numai că teatru şi ne face ca la teatru, eu nu cred nimic din toate astea sînt trucuri şmechereşti, care nu ne pot păcăli. Imediat situaţia din 1998 este exact pe dos decît situaţia din 1996. astea. Şi-n Piaţă, pe 22, cînd s-a deschis focul, la fel. după meci, un psihopat l-a sunat pe preşedintele Clubului Amintim tuturor că în primele sondaje din primăvara lui Eu nu merg pe un rol pe care l-ar fi jucat Caramitru. Universitatea Craiova, Ion Crăciunescu, pe telemobil 1996, Ilie Năstase (P.D.S.R.) era creditat cu 48% iar Eu spun că nepricepuţii, cînd vor să-şi dea aere de şi l-a ameninţat cu moartea: „Trebuia să laşi pe Rapid Victor Ciorbea (C.D.R.) cu 17%. Pînă la urmă a cîştigat comandanţi, sînt un dezastru. El a crezut atunci că poate să bată. Îţi vom tăia beregata cum o să pui piciorul în outsiderul. Aşa cum va cîştiga, de data aceasta, candidatul să intre în rolul unui comandant“. Într-adevăr, ca la noi, Capitală!“. Această sinistră ameninţare se adaugă aceleia Partidului România Mare. Sfîrșit la nimeni: să ajungă ministrul Culturii un dement, care proferate de huliganii care, în urmă cu o săptămînă, au ALCIBIADE a pus tunurile pe un templu al Culturii, adică Biblioteca sunat la uşa apartamentului unde locuieşte antrenorul (Text reprodus din revista „România Mare“, Centrală Universitară, pe care a incendiat-o, distrugînd Stelei, Mihai Stoichiţă, terorizîndu-i soţia şi fetiţa, care nr. din 8 mai 1998) opere inestimabile ale Patrimoniului Naţional! De ce nu are 8 luni: „O să te spînzurăm şi pe tine, şi pe copil cu

RESTITUTIO IN INTEGRUM

­

se numește acest zeu, l-ar fi ucis pe fratele lui, Baldur, și

ar fi fost din pricina aceasta legat cu un bolovan teribil Curiozitãþi de greu într-o peșteră. Deasupra feţei lui se află un șarpe care îi picură în mod constant venin, pe care sora zeilor o Cum au văzut oamenii adună într-un vas. Din cînd în cînd, sora pleacă să golească iar otrava ajunge pe chipul lui Loki, care se cutremurele, de-a lungul istoriei recipientul, zvîrcolește de durere. Cutremurele au semănat dintotdeauna frica printre oamenii care nu știau de ce îi zguduie Pămîntul, dar vedeau cum avuţiile lor sau cei dragi puteau dispărea cu ușurinţă după o astfel de zguduire. Legendele culturilor antice ne par hilare însă, deși diferit, superstiţii de azi despre cutremure continuă să explice satisfăcător, pentru unii, aceste dezastre. Grecii credeau că zeul Poseidon agita marea pe care plutește Pămîntul și de aceea au loc cutremure. Însă cele mai elaborate teorii antice privind cutremurele porneau de la ideea că în camere subterane are loc o mișcare masivă a aerului. „Vînturile sălbatice” care sînt prinse în peșterile de sub pămînt și generează cutremure atunci cînd încearcă să iasă la suprafaţă sînt menţionate în scrierile lui Aristotel și au fost, ulterior, preluate și de Shakespeare, care face referire la ele în piesa istorică „Henric al IV-lea”. E interesant că, în general, concepţiile antice despre cutremure nu variau mai departe de interpretarea seismului drept o consecinţă a două tipuri de evenimente: fie se băteau niște zei, fie niște animale mitice care susţineau Terra își schimbau poziţia. O legendă din Africa de Vest spune că Pămîntul, plat ca o măhramă, este ţinut la un capăt de un uriaș, iar la celălalt de soţia lui. Uneori, cei doi se îmbrăţișează, și atunci Terra cea plată se zguduie. Legenda africană seamănă cu una din America Centrală care spune, la fel, că Pămîntul este plat și susţinut din cele patru colţuri de diverși zei. Cînd decid ei că Pămîntul se suprapopulează, unul dintre ei să drumul la un colţ și scapă de surplusul de oameni. Tot capriciile zeilor stau la originea cutremurelor și în viziunea letonilor, care spun că un zeu pe nume Drebkuhls duce în braţe Pămîntul, prin Rai. Cînd însă se întîmplă să n-aibă o zi prea bună, Drebkuhls nu este foarte atent cum duce încărcătura și atunci Pămîntul se clatină. În Scandinavia, seismele sînt, nici mai mult nici mai puţin decît zvîrcolirea într-o peșteră subterană a unui zeu pedepsit pentru uciderea fratelui lui. Loki, așa cum

Vest-africanii și-au explicat cutremurele gîndind că Pămîntul este capul unui uriaș, iar plantele care cresc pe Pămînt sînt părul uriașului, în timp ce oamenii și animalele sînt ca niște insecte care mișună prin părul acestui uriaș. Atunci cînd uriașul se mișcă brusc, și Pămîntul se clatină. Indienii kukis din Assam (nordul ţării) credeau că în inima Pămîntului locuiesc niște oameni care, din cînd în cînd, zguduie Pămîntul ca să știe dacă mai locuiește cineva la suprafaţă. De aceea, copiii erau învăţaţi ca, atunci cînd simţeau un cutremur, să strige „Sînt viu! Sînt viu!” pentru ca oamenii din adîncuri să știe că cei de la suprafaţă mai trăiesc încă și să se oprească din zdruncinat. Legenda acesta este similară celei din Peru, potrivit căreia, din cînd în cînd, zeii vizitează Pămîntul și numără oamenii. Pașii lor sînt atît de grei încît zguduie Pămîntul. Ca să oprească seismul, oamenii fug afară din casele lor strigînd „Sînt aici! Sînt aici!”. Ambele legende au încorporat astfel un sistem de protecţie pentru oamenii învăţaţi să nu rămînă în casele lor atunci cînd are loc un seism. La fel de dezvoltată, în unele culturi, a fost credinţa că seismele sînt generate de animale mistice. În India, de exemplu, oamenii credeau că Pămîntul stă pe patru elefanţi care, la rîndul lor, stau pe o broască ţeștoasă. Broasca încearcă să își păstreze echilibrul pe capul unei cobre, dar nu reușește tot timpul. Cînd vreunul dintre aceste animale se mișcă, se cutremură și Pămîntul. În Japonia, o pisică de mare uriașă și neastîmpărată trebuia potolită de un zeu care o ţinea sub un bolovan. Dacă acest zeu era puţin neatent, pisica se elibera de sub bolovan și începea să se miște. Mexicanii Vaqueros din California credeau că diavolul despică Pămîntul atunci cînd vrea să își creeze scurtături pentru a veni să facă rău. Cultura iudeo-creștină leagă la rîndul ei cutremurele de o intervenţie divină, însă creștinii s-au apropiat mai mult decît alte culturi de interpretarea știinţifică a seismelor. Cutremurele, împreună cu alte manifestări naturale care

Un cutremur devastator a pus la pămînt Lisabona, la 1 noiembrie 1755 inspiră teamă și grandoare (tunetele, fulgerele, ploile torenţiale) au fost asociate cu manifestări ale prezenţei lui Dumnezeu (vezi Isaia 29:6). Însă această prezentare oferă o încărcătură simbolică fenomenului natural, nu urmărește să îi explice cauza. Deși nu este o carte de știinţe naturale, Biblia transmite implicit concepţiile care circulau printre credincioși, cu privire la cutremure. Sînt notabile, de exemplu, primele relatări biblice cu privire la un cutremur: cele din cartea Genezei, datînd de dinainte de anul 2370 î. Chr. Cartea – despre care se crede că a fost scrisă de Moise – raportează că, în a treia zi a Creaţiei, continentele au fost ridicate, iar nivelul oceanelor scăzut (Geneza 1:9). Dr. Stephen Austin, geolog la Logos Research Associates, din Statele Unite, descrie această angrenare spectaculoasă de acţiuni asupra reliefului ca fiind prima dintr-o serie de 17 cutremure despre care Biblia are ceva de spus și pe care le trece în revistă. Cercetătorul concluzionează spunînd că aceste fenomene au însoţit, în general, evenimente majore în cadrul căruia Dumnezeu a judecat, a eliberat sau a comunicat cu credincioșii într-o manieră evidentă. Un loc aparte în teologia creștină îl ocupă cutremurele-semn, percepute ca indiciu al apropierii revenirii lui Christos. Teologul Ekkehardt Mueller, expert în studiul Apocalipsei, notează într-un material publicat de Adventist Biblical Research că pasajul biblic pe care se bazează această interpretare pare să sugereze că fenomenele tip cutremur vor deveni mai frecvente înainte de revenirea lui Christos. Alina Kartman (Semneletimpului.ro)


RM

3

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Dosare secrete ale istoriei

Maria de Medici împotriva lui Richelieu (I) „La journée des dupes“ s-ar traduce textual prin „Ziua păcăliţilor“. În româ­neşte, însă, sensul ex­pre­siei este mai curînd de „Cine sapă groapa altuia...“. În orice caz, sub această denumire s-a păstrat în istorie amintirea zilei de 10 noiembrie 1630, în care omnipotentul cardinal Richelieu, intrat în conflict cu reginamamă Maria de Medici şi cu întregul grup de favoriţi ai acesteia, s-a aflat la un pas de dizgraţia regală şi poate chiar de moarte. În trecutul Franţei, figura lui ArmandJean du Plessis, cardinal de Richelieu, a înscris neîndoios pagini dintre cele mai interesante. Om politic abil şi curtean versat, a ştiut – într-o epocă în care intriga şi combinaţia de culise erau principalele mijloace de ascensiune socială şi apoi de menţinere a rangului – să se afirme, cu un rafinament pe care puţini l-au egalat, ajungînd nu numai cel mai înalt sfetnic al regelui Ludovic al XIII-lea, ci chiar conducătorul efectiv al Franţei, în perioada dintre 1621 şi 1642, timp în care a deţinut funcţia de prim-ministru. Lui Richelieu i se datorează înlăturarea fărîmiţării feudale, consolidarea monarhiei absolute, prin făurirea unui stat centralizat, sub sceptrul regelui; el este iniţiatorul unor legiuiri unitare, privind economia şi armata, care au dus la înfrîngerea puterii marilor seniori; în sfîrşit, tot el este cel care a dat o lovitură grea protestantismului francez, atacînd pe hughenoţi şi cucerindu-le cetatea La Rochelle. Toate acestea i-au atras epitetul de „cel mai de seamă exponent al absolutismului în Franţa“. În epoca lui, Franţa a cucerit noi teritorii şi s-a opus hegemoniei europene a Habsburgilor, participînd – alături de principii ger­mani – la războiul de 30 de ani. Marile lui pasiuni şi ambiţii nu-l indicau cîtuşi de puţin în vremea în care, după copilăria petrecută la Poitou şi după anii de colegiu la Paris, se consacra studiilor teologice – pentru o cari­eră ecleziastică. De fapt, sub mantia preo­ţească, s-a ascuns, de la început, omul politic care era Armand-Jean du Plessis. Deputat al clerului în statele generale În ziua de 7 noiembrie, cardinalul se înfăţişa regelui la Saint-Germain. Avu loc cu acel prilej o discuţie de la inimă la inimă, fapt care indica încrederea lui Ludovic al XIII-lea în sfetnicul său, ca și hotărîrea lui de a-l păstra. Richelieu fu pus în gardă în legătură cu intenţiile reginei-mame. La începutul lui noiembrie, Richelieu aflase că Maria de Medici pregătea un nou asalt împotriva lui. Totodată cardinalul cunoştea bine ura cumplită pe care regina-mamă o nutrea împotriva nepoatei lui şi îşi dădea perfect de bine seama cîtă putere distructivă avea acea ură. Într-adevăr, el îşi făcu note în vederea redactării unui memoriu justificativ şi încercă un ultim demers destinat să o dezarmeze pe regină. Potrivit lui Saint-Simon, Ludovic al XIII-lea şi-ar fi convins în acel moment mama să dea dovadă de răbdare, obținînd din partea ei asigurarea că „oricît de neasemuită i-ar fi fost nemulţumirea provocată de purtarea şi nerecunoştinţa cardinalului de Richelieu şi a lor săi faţă de dînsa, ea şi-a călcat în sfîrșit pe inimă, acceptînd a-i reprimi pe aceştia în graţiile sale“.

din 1614, ales orator al bisericii, devine protejatul Mariei de Medici, mama lui Ludovic al XIII-lea. După un scurt moment de eclipsă – datorat uciderii protectorului său Concini – revenea la treburile publice, pentru a se menţine în fruntea lor pînă la moarte, desfăşurînd o activitate plină de riscuri, dar şi de răsunătoare victorii asupra adversarilor. Momentul 10 noiembrie 1630 este, în această privinţă, semnificativ. Ce s-a întîmplat în acea zi? Cum a reuşit Richelieu – care între timp devenise vrăjmaşul declarat al fostei lui protectoare, reginamamă – să scape de pericolele ce-l ameninţau, să iasă pînă la urmă neatins din plasa ţesută de clica din jurul Mariei de Medici şi să-şi păcălească adversarii, deveniţi victime ale propriilor lor uneltiri? Istoricul Philippe Erlanger – care a con­ sacrat cardinalului două volume de evocare – explică pe larg lucrurile. În cele ce urmează, repro­ ducem fragmentul consacrat acestei faimoase „Zile a păcăliţilor“, fragment pe care-l socotim interesant nu numai prin amănuntele lui istorice, dar şi prin aceea că ne furnizează un edificator portret al influentului om de stat, care nu ezita să se prosterne la picioarele vrăjmaşei sale. Dar să-l lăsăm pe Philippe Erlanger să isto­ risească. pe care o puneam mai presus decît titlurile şi bunurile pămîntului? Și cum aceste titluri mi le-a dăruit generoasa Voastră mînă, iată-mă gata să le depun la picioarele Voastre... Dar înainte, aş dori – în virtutea reputaţiei, ca şi a rangului pe care-l am în Casa Domnului – să mi se facă ştiută nevinovăţia, şi – dacă îndrăzneala nu e prea mare – să recapăt bunăvoinţa Voastră. Aflaţi, doamnă că, aceste rugăminţi odată împlinite, nu voi mai avea nici o părere de rău părăsind Curtea şi chiar lumea aceasta în care mor în fiecare zi de o mie de ori, de cînd Majestatea Voastră arată altora că eu n-aş mai fi eu însumi“. Această scrisoare nu primi nici un răspuns.

„Mor în fiecare zi de o mie de ori...“ Foarte neliniştit, deşi nu îşi dădea seama de proporţiile pericolului, Richelieu scrise Mariei epistola cea mai umilă cu putinţă, ca în urmă cu aproape douăzeci de ani, cînd întrecea în servilism obişnuita josnicie a curtenilor. După ce arăta răutatea vrăjmaşilor şi îşi exprima nădejdea că, pînă la urmă, va izbuti să dejoace urzelile și calomniile lor, Richelieu își plecă în ţărînă fruntea trufaşă, scriind: „Fiţi convinsă, doamnă, că mă socot nenorocit; că mă ştiu vinovat de a fi încetat să fiu pe placul Majestăţii Voastre; nu gîndiţi, doamnă, că viaţa mi-a ajuns de nesuferit, acum, cînd sînt lipsit de cinstea graţiei Voastre, de acea preţuire a Voastră

Ludovic al XIII-lea și Cardinalul Richelieu la Atacul de la cetatea La Rochelle

La 8 noiembrie, întreaga curte se afla în Capitală. Lucrările care se efectuau atît la Luvru cît şi la alte palate îl determinară pe rege să-şi fixeze reşedinţa în fosta casă a lui Concini, în timp ce Richelieu se instală la Petit-Luxembourg unde trona Maria de Medici. În jurul cardinalului se lăsase parcă o impenetrabilă perdea a răcelii şi izolării. Michel de Marillac şi prietenii săi nu osteneau în a combina tot felul de planuri roze de viitor. Doamna du Fargis, neobosită ţesătoare de intrigi, îşi tot făcea de lucru, cînd la mama, cînd la soţia lui Ludovic, care se împăcaseră, în sfîrşit pentru a putea lupta împotriva vrăjmaşului comun. Regina-mamă anunţă că duminică, 10 noiembrie, va lua medicamentele ce-i fuseseră prescrise şi deci nu va primi pe nimeni. Cardinalul îl rugase pe Marillac să vină la el în acea zi, dar păstrătorul sigiliului era la curent cu ceea ce se urzea şi, sub pretextul că nu se simţea bine, se scuză, arătînd că nu poate ieşi din casă. În sfîrşit, sosi ziua de duminică, 10 noiembrie. Dimineaţa, Ludovic al XIIIlea traversă strada pentru a intra în Palatul Luxembourg însoţit doar de Bassompierre şi de Saint-Simon. Maria de Medici dorea să profite de absența lui Richelieu – a cărui influență asupra regelui o cunoştea – pentru a nimici, în sfîrşit, idolul pe care, de altfel, îl crease cu propriile ei mîini. Avu loc o întrevedere, la care asistară numai cîteva persoane din anturajul imediat al reginei. Nici măcar căpitanul gărzii nu fu admis. Regina-mamă nu-şi dezvălui de la început jocul. Ea îl lăsă pe rege să pledeze în favoarea împăcării, ba chiar – potrivit relatărilor lui Bassompierre – acceptă un răgaz de 6-8 săptămîni.

Uşa secretă (1) În acel moment apăru doamna de Combalet, nepoata cardinalului, care – în ciuda calităţii sale de doamnă de companie – nu ar fi putut să asiste la o întrevedere atît de confidenţială dacă n-ar fi fost invitată. Ea îngenunchie în faţa reginei, implorînd-o în cuvinte pe care le voia cît mai emoţionante „să-i acorde cinstea înaltei sale bunăvoinţe“. Maria de Medici nu se mai gîndea la această tînără şi frumoasă femeie pe care o copleşi cu un „torent de injurii din acelea care de obicei se pot auzi numai printre precupețe. La început, regele voi să intervină. El ar fi vrut să reamintească mamei sale ceea ce ea îi făgăduise, chiar fără să fie rugată; în momentul cînd injuriile începură să curgă, ar fi dorit să-i atragă atenţia că se comportă nedemn pentru o regină-mamă. Nimic însă nu putea opri torentul. La sfîrşit, regele făcu un pas, o luă pe doamna de Combalet pe după umeri, o ridică de la picioarele reginei şi îi ceru să se retragă“. În timp ce nepoata cardinalului părăsea încăperea, Maria de Medici îi porunci să părăsească palatul. Acelaşi ordin îl dădu şi căpitanului gărzii, La Meilleraye, ca şi domnişoarei de onoare du Pont de Courlay, ambii rude cu Richelieu. Richelieu nu avea cum să ştie, la începutul dimineţii, cele ce se petreceau la Luxembourg. El nu era la curent cu întrevederea dintre mamă şi fiu, iar aceştia nici nu-şi puneau în gînd să-l cheme. În schimb, după ce „observatorii“ săi îl informară, cardinalul sosi în fugă la palat. Regina-mamă avea, desigur, motive să bănuiască venirea acestuia după izgonirea doamnei de Combalet. Ea ordonă să i se interzică orice cale de acces şi să se tragă toate zăvoarele de la uşi, lucru cu totul neobişnuit. Sosind în fața Luxembourgului, Richelieu se trezi faţă-n fată cu Marillac, care dădea tîrcoale, aşteptînd nerăbdător deznodămîntul. – Spuneaţi că sînteți bolnav, domnule. Întîlnindu-şi nepoata zdrobită de durere, ascultă relatările acesteia şi fu cuprins de panică. Dar îşi reveni repede. Îşi dădu seama că unica lui şansă era să-i găsească pe suverani în timp ce mai stăteau de vorbă. Dar, voind să-şi continue drumul spre apartamentul reginei, constată că dădea numai peste uşi încuiate. Din fericire, fostul favorit al Mariei de Medici se ocupase personal de construirea palatului Luxembourg şi, studiind cu grijă toate planurile, ştia că, în fundul capelei, un coridor întunecos şi şerpuitor conducea spre o uşă secretă, prin care se intra în camera reginei. (va urma) PHILIPPE ERLANGER


4

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Proștii noștri din ogradă

Am fost aseară pe un drum pe care erau numai bălării, șerpi și crocodili ducînd în spate o cohortă de carcalaci, vampiri flămînzi și vicleni... și erau boiplăvani care se-împungeau unul pe altul, pentru că unul era mai bou decît celălalt și voia supremația de arendaș-șef în arena cu gîngavi, orgolioși și mitocani... Și visa multă putere peste puterea proștilor de a gîndi, la cît sînt de proști și de gogomani. Din toate timpurile au fost proști care s-au lăsat îndobitociți de stăpînii lor, mai proști decît lighioanele stînd grămadă și vegetînd în turnul lor de fildeș, filozofînd discursuri de papălapte, scobindu-se-n urechi după melc-melc, vai de casa ta, că mulți proști tînjesc după ea, rudă paparudă, gîndul ți-i dus după urdă, cu partidul, popa și primarul de mînă, la datul proștilor în strungă, încît ție, ca poet, ți se face gura pungă de-atîtea lozinci fardate cu faguri de miere de mitocani și alte zdrelituri de capete deghizate în sfinți arhierei călare pe mese festive unde grohăiala e darul cel mare pentru împărați și jupînese... Pentru că așa e făcut pămîntul: cu proști și lighioane de-a valma, buimaci și travestiți, golăniți în golăneala lor de proști perfizi, dictînd proiecte și săli de cinema, ca proștii să fie proști, și să rămînă pentru totdeauna proști, fără de deștepți și fără de cuvinte, silabisind

prin corturi de vignete, în căutări de vreo ispravă cu ison de osana... Nu oricum, cu jurămînt cu ceai de mătrăgună, că orice parc de dinozauri, de oriunde ar fi, are nevoie de proști grămadă, că proștii sînt și ei buni la ceva... Sînt buni la întors zăpada cu susu-n jos, că cel ce zice că-i deștept nu poate să dea la lopată. Trăim într-o lume a proștilor-deștepți, cu pretenții mari la simbrie. Ei vin de undeva de unde noi nu știm, dar știm că prostia lor e nemăsurată. Poate că așa trebuie să fie: proști. Și așa vor rămîne: proști-grămadă, pentru că așa i-a creat natura, și așa s-au format ca specie umană, de patrupezi mereu puși pe hinghereală. Ei nu vor putea urzi lumină la umbra copacilor bătrîni, că n-au puterea cașului uscat la stînă și nu au alt gînd decît să mulgă vlaga celor proști cu cap de gărgăriță la pătrat. De aceea, azi, vedem la tot pasul printre noi mormane de furnici în rochii de argint, făcînd reclame la periuțele de dinți, de crapă-n greieri sămînța lor de greieri, uitînd să mai cînte seara pe sub lună. S-a dus cu totul romantismul, că proștii nu vor să știe decît de țoale și mîncare. Așa sînt învățați, deși cu ei se poate face o schimbare în bine. Ei sînt convinși că și elefantul, cît e el de mare, nu le poate sta în cale, că-l dau numaidecît de-a dura, fiindcă ei sînt mulți, și fiecare prost are mîndria lui... Ei cred în tot ce li se spune, că li se vor face stadioane și spații comerciale de unde tot prostul poate mînca răbdări prăjite cîte o vrea. Și uiteașa li se înalță castele din vorbe spuse fără noimă, să aibă unde să fie duși în turmă, ca la abator. După care

Lecþiile de viaþă ale unor mari savanþi ai lumii (II) Matematicianul genial care a refuzat premiul de un milion de dolari

Deşi aspectul său este mai degrabă cel al unui om de condiție precară, Grigori Perelman este poate cel mai mare matematician în viaţă. Pe numele său complet Grigori Iakovlevici Perelman, Grisha, cum îi spun apropiaţii, este un matematician rus de origini evreiești. A fost născut și trăiește în Sankt Petersburg, Rusia. Încă de la vîrsta de 10 ani, a arătat înclinaţii deosebite în domeniul matematicii, motiv pentru care mama sa l-a înscris la un club de matematică, unde preda un alt geniu precoce, Serghei Rukshin, care avea, pe atunci, doar 19 ani. Rukshin a reuşit să-l îndrume pe tînărul Grigori, ale cărui abilităţi naturale au fost stimulate intens în cadrul clubului. A devenit evident că Perelman era nu doar pasionat de matematică, ci un adevărat geniu. Avea o minte sclipitoare, reuşind să rezolve aproape orice problemă matematică fără să scrie ceva pe hîrtie. Dincolo de matematică, Grigori nu era interesat de absolut nimic altceva. Nu putea accepta faptul că lumea şi relaţiile interumane nu erau organizate într-un mod perfect, precum logica matematică. După căderea Cortinei de Fier, Perelman a călătorit în SUA și, în anul 1994, într-o lucrare de doar 4 pagini, Grigori a reuşit să rezolve Conjectura Sufletului, o problemă formulată în anul 1972 de matematicienii Gromoll şi Cheeger. Ulterior, el a primit oferte de a preda la prestigioasele universităţi Stanford şi Princeton, însă le-a refuzat. S-a întors în Sankt Petersburg în anul 1995 şi a întrerupt legăturile cu comunitatea matematicienilor. Dorea să lucreze în linişte pentru a rezolva una dintre cele „7 Probleme ale Mileniului”, respectiv Conjectura lui Poincaré.

Conjectura lui Poincaré este o problemă complexă de topologie. Prima dată a fost enunțată de matematicianul francez Henri Poincaré, în anul 1904. Conform teoriei, dacă într-un spațiu tridimensional închis și nemărginit (cufundat într-un spa­țiu 4-dimensional) toate „cercurile” bidi­ men­sionale pot fi micșorate topografic pînă ce devin un punct, atunci acest spațiu tridimensional este echivalent din punct de vedere topologic (homeomorf) cu o „sferă” tridimensională. Deși sună extrem de complex, pentru Grigori Perelman totul avea o logică. Între anii 1995 și 2002, a lucrat intens. În noiembrie 2002, a publicat rezolvarea Conjecturii lui Poincaré, fără a solicita vreo verificare din partea unei instituţii sau asociaţii din domeniul matematicii. Era convins că rezolvarea sa este cea corectă. În 2006, marele matematician a fost decorat cu Medalia Fields, pe care însă a refuzat să o accepte, fiind singurul om care a refuzat această distincție. E vorba de cel mai prestigios premiu internațional pentru excelență în cercetarea matematică, echivalentul Premiului Nobel, care nu se acordă decît matematicienilor. Patru ani mai tîrziu, la 18 martie 2010, a fost anunțat că întrunește criteriile pentru a primi premiul oferit de Clay Mathematics Institute, din Cambridge, Massachusetts, SUA, pentru rezolvarea Conjecturii Poincaré. Dar, în iulie același an, Grigori Perelman a refuzat premiul de 1 milion de dolari, declarînd: „Nu sînt interesat de bani sau faimă. Pentru mine este irelevant, pentru că dacă soluţia este cea corectă, nu este nevoie de nici o altă recunoaştere. Nu vreau să fiu un om de ştiinţă prezentat ca un animal de la zoo, ci unul care studiază ştiinţa pentru binele altora”. În prezent, savantul locuieşte într-un mic apartament din Sankt Petersburg. Stă departe de ochii presei şi caută în linişte soluţii pentru problemele matematice. (Sursa: cespun.eu) Sfîrșit R.M.

sînt transformați în roboți pregătiți de-un spectacol grandios, așa cum nu au mai văzut niciodată, în nici o parte, fiindcă ei nici n-au plecat vreodată mai departe de casa lor. Stăpînii lor știu bine ce au de făcut să-i dirijeze, în fel și chip, pe drumuri tot mai desfundate, încît prostul să nu vadă cît de mare sau cît de mică este groapa în care calcă, desculț și cu șira spinării strîmbă. Așa este clădită lumea de cînd e ea: pe proștii din grădină, care nu văd că holbura le acoperă rădăcina de neam... Cine știe, poate că va veni vreodată și vremea aceea, cînd și proștii vor da socoteală pentru asta. Dar degeaba vorbim noi, fiindcă lumea are două căi: una de dus în sus și alta de dus în jos, depinde de fiecare om unde vrea să ajungă și cît poate să meargă. ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”

Artificii

 Cînd vrei să guvernezi, nu e nevoie să-i împingi pe oameni de la spate, ci să-i urmezi. MONTESQUIEU  Aerul libertății amețește ca vinul băut în bătaia vîntului și a soarelui, iar pîinea libertății e dulce chiar cînd e uscată. HEINRICH MANN  Ferește-te de medicul tînăr și de bărbierul bătrîn. BENJAMIN FRANKLIN  Un erou este un mort care, din întîmplare, nu a fost ucis. MAURICE DRUON  Numai lichelele sînt lipsite de patriotism. NICU FILIPESCU  Ni se spune mereu să iertăm greșelile dușmanilor noștri, dar nu ne spune nimeni să le iertăm pe cele ale prietenilor noștri. COSIMO DE MEDICI  În definitiv, bătrînețea nu este decît pedeapsa pentru că ai trăit. EMIL CIORAN  Lumea a început fără om și va sfîrși fără om. LEVI STRAUSS  În democrație, corupția este ceea ce lubrefiantul este pentru motor. ESPINOZA  O ,,terapie de șoc” este ca și cum ai supune un muribund unei perioade de post negru, pentru a-l revitaliza. PAUL EVERAC  Declarațiile de dragoste au populat Planeta. Cele de război au depopulat-o. VASILE GHICA  Spiritele mediocre condamnă întotdeauna tot ceea ce le depășește. LA ROCHEFOUCAULT  Cea mai mare rușine este aceea de a te simți fericit atunci cînd împrejurul tău vezi numai mizerie și sărăcie. VOLTAIRE  Disprețul trebuie distribuit cu economie din cauza numărului mare al acelora care-l merită. CHATEAUBRIAND  Îmi plac în dragoste nesăturații – îi plîng și îi admir. Au ceva din eroismul tragic al îndrăgostiților care vor să treacă Oceanul înot. OCTAVIAN GOGA  Rana iubirii o vindecă tot acela care a făcut-o. SYRUS  Omul care nu știe unde merge, merge cel mai departe. OLIVER CROMWELL  Cînd se războiește cu noroiul, zăpada este cea care se topește. MARTHA BIBESCU


RM

5

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... DRAGOSTEA – elementul tutelar al cîntecului popular românesc

Cîntecul popular românesc face parte din tezaurul cultural ancestral, izvorît din gîndirea și simțirea locuitorilor de pe sfintele meleaguri ale acestei țări. Muzica populară definește ființa noastră ca neam, înglobează în sensurile ei aproape tot ce cuprinde tradiția românească: doina, ritmurile de joc și dans, obiceiuri, aspecte de viață, sentimente, familia, satul, casa cu pridvor etc. De fapt, ce ar fi românii fără muzică populară? Cîntecul e limbajul universal al sufletului. Cine din generația noastră și-ar închipui melosul popular fără Maria Tănase, Maria Lătărețu sau Ioana Radu, care au devenit simboluri românești? Cîntecul popular, folclorul sînt prețuite de mari oameni de cultură cu suflet de român. Zoe DumitrescuBușulenga o admira pe Sofia Vicoveanca, mai ales în perioada în care era mai solemnă pe scenă. O compara cu o domniță din scrierile lui Gane. Pe Grigore Leșe l-a chemat la Academia di Romania, l-a prezentat la Roma și l-a făcut cunoscut în Italia. L-am apreciat în perioada afirmării sale, cînd cînta Bucovină, plai cu flori,/ Unde sînt ai tăi feciori?, și mai ales cînd interpreta melodii la instrumente de suflat. Cîntă la fluier de parcă ar plînge un om. Dacă Mioara Velicu își transformă glasul în trompetă, Grigore Leșe face corp comun cu fluierul și-i împrumută glas omenesc. Sentimentul dominant al cîntecului popular este iubirea – acest sentiment care-l leagă pe om de Dumnezeu, pe om de om și cerul cu pămîntul. E forța pe care o dă unirea: Punem umăr doi cu doi Și-a mai fi cum vrem și noi. De fapt, întregul univers uman se bazează pe unitatea EL și EA – unitate pe care a blagoslovit-o Dumnezeu să continue omenirea. La români, mama și tata, mîndrul și mîndra fac să înflorească tot ce e omenesc, și cine rupe această unitate e blestemat. Ne-a plăcut mult o ,,definiție” a cîntecului popular, dată de Miron Manega: ,,Cîntecul popular, cel cîntat cu glasul /.../ uite, să zicem că e Coloana fără sfîrșit a limbii române, la care ajungi trecînd prin Poarta Sărutului. Dar numai după ce ai zăbovit la Masa Tăcerii... Adică un fel de superlativ al cuvîntului” (Jurnalul Național, Supliment de luni, 29 mai 2006, p.2). Așa cum fiecare cîntec popular este un imn și o rugăciune, picurate precum ceara scursă din lumînarea de botez a unui popor întreg. Și, cum un poet adevărat îl face pe cititor să vadă îngerul într-o lacrimă, interpretul de muzică populară, dăruit de Dumnezeu cu har, cizelat și amplificat, printr-un cîntec, toarnă în sufletul ascultătorului dorul și iubirea, voioșia și tristețea și-i suprapune la inimă conturul țării. Intensitatea dragostei întrece orice alt sentiment omenesc: Dragostea mea pentru tine Arde macii din coline, Poa’ să bată ploaia grea, Macii nu mi i-o stingea! Doina și dorul s-au născut odată cu românul. Doina, care face parte din fondul cultural UNESCO, după Nicolae Iorga, a ținut strîns sufletele românilor, e cea care le-a permis să-și exprime românește sentimentele atunci cînd n-aveau voie să vorbească în limba română. ,,Doina este cîntecul melancoliei singuratice, ea e sufletul care țîșnește din sufletul românului și pare să umple tot ce se află între pămînt și Ceruri”. Tradiția populară care include și costumul popular (la ora actuală, ia a devenit bun universal!) ne-au păstrat identitatea și mîndria de român. Merită amintit un fapt care subliniază semnificația costumului românesc. Doru Popovici, compozitor și muzicolog, ne amintește: ,,Cînd generalului Dragalina i s-a interzis de către o guvernare absurdă și tiranică, așa cum a fost aceea a regimului cezaro-crăiesc, să vină în Banat purtînd

uniforma militară și decorațiile sale impresionante, acest brav bărbat s-a îmbrăcat în haina țăranului român [în costum popular] simbolizînd contopirea, pînă la identitate, cu năzuințele celor mulți care au cîntat, cîntă și vor cînta în vecii vecilor românește /.../ Dușmanii-s apa care trece,/ Noi pietrele care rămîn”. În cîntecul popular, dragostea îl stăpînește pe om, îl trece pe toate treptele trăirii – de la fiorul cu expresie delicată, la intensitatea arderii întregii ființe. Cîtă gingășie, cîtă grație cuprinde chemarea lui la dragoste totală! Dar întîi îi atrage atenția să fie mai prudentă: Fată cu ochi măslinii, Mîndră dobrogeană, Nu mai merge la izvor Singură, codană! Că de cîte ori te văd, Mîndră dobrogeană, Inima îmi arde-n foc Cum arde o rană! Continuarea cîntecului înnobilează trăirea cu imagini poetice neîntîlnite nici în versul clasic: Vino, fii mireasa mea Să-ți pun flori de lună, Vino, roua de pe flori S-o bem împreună! Contopirea celor doi e sugerată fără echivoc și în acest cîntec: Tu să numeri stelele, Eu ție mărgelele... În următorul cîntec, nota de regret a celei care, din diverse motive, s-a măritat cu altul, e exprimată de melodia tristă, dar ea își menține cinstea de soție: Mînă, bade, boii bine, Bădiță, bădiță-al meu, Nu te mai uita la mine, Bădiță, bădiță-al meu... Ochii mei sînt verzi ca iarba, bădiță... Nu te mai uita degeaba, bădiță... Ochii mei sînt măritați, bădiță... Nu-i mai dau la alți bărbați, Bădiță, bădiță-al meu! Înțelegem adevărul următoarelor versuri: Cine-a zis dorului dor N-a zis un cuvînt ușor Că dorul de unde vine Face inima tăciune. Doru-aș vrea să-l potolesc Ca să pot să mai trăiesc. Bietul îndrăgostit simte cum dorul îl sfîșie: Dorul mîndrei rău mă strică, Inima mi se despică... Dar și inima ei arde-n vîlvătaie: Pe dealul Săcelului Vine dorul mîndrului Și-așa-mi vine de fierbinte Să stau pe loc m-aș aprinde. Dragostea naște și blesteme: Cine m-a dat dorului Aibă casa norului Și odihna vîntului. Nu cred că mai există vreun cîntec – românesc sau la alte popoare – care să exprime intensitatea trăirii senti­

mentului de dragoste, disperarea femeii (probabil văduvă) dominată de dragostea nepotrivită! Blestemul, amenințarea coboară în rugămintea adresată lui să se lase de ea: Deschide, badeo, fereastra Că-ți dau foc să-ți ardă casa Să ardă casa pe tine Cum arde inima-n mine! Am copii pe-a șaptea clasă Și vorbesc mama ne lasă... Da’, lasă-te, badeo, de mine C-am copii și mi-e rușine! Dar cel mai impresionant cîntec închinat iubirii este cel care-i blesteamă pe cei care trădează acest sentiment ce leagă cerul cu pămîntul – Blestemul de dragoste, adîncit în sufletul nostru de glasul Mariei Tănase (1913-1963): Cine iubește și lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă Tîrîișul șarpelui Și pasul gîndacului, Vîjîitul vîntului, Pulberea pămîntului Că furnica de-i furnică, La cap mare, la trup mică, De umblă pe sub pămînt, Tot se ține de cuvînt. Și blestemul e cu atît mai profund cu cît, deși noi Sîntem oameni botezați, De cuvînt sîntem lăsați! Fără să vreau, gîndul mă duce la Blestem de dragoste de Miron Radu Paraschivescu, care este și mai dur: Cînd ţi-o fi lumea mai dragă, Să-ţi pice dreapta beteagă Și s-ajungi la cap de pod Cerşetor, slut şi nărod Din puterea ta a plină, Suptă de vreo curviştină, Să ajungi sfrijit ca paiul, Urle-ţi ghiersul ca buhaiul, Limba să ţi se-mpletească, Să vorbeşti pe păsărească, Să te topeşti de-a-mpicioare Galbin ca o lumînare! Să nu fie boală rea Care-n tine să nu dea; Ardi-te-ar focu’, mangalu’ Să fii scopit ca muscalu’! Cînte-ţi popa din scriptură, Să-ţi văz dafinu’ pe gură… Că m-ai luat din casă fată Crudă şi nevinovată Și m-ai spintecat în două Sub cerul cu lună nouă. Şi-n loc să mă iei mireasă, M-ai lăsat să zac borţoasă Și te-ai dus, duce-te-ar apa Unde şi-a dus mutu iapa… Dar dragostea, dorul nu pot fi alungate din inimă. O dragoste pălită naște altă dragoste, chiar dacă n-are sorți de izbîndă: Măria neichii, Mărie, Cît de dragă-mi ești tu mie Nimeni pe lume nu știe Și nici tu nu știi, Mărie… Plîng, fată, și-mi pare rău Că nu-s eu alesul tău, Măria neichii, Mărie… Fata-și exprmă și ea decepția prin cîntec: Vai de mine, ce mă fac? Cine-mi place eu nu-i plac! Vai de mine, ce m-oi face, Cui îi plac mie nu-mi place! (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU


6

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini

RM

SĂMÎNȚA BUNĂ

Adoniram Judson

Balsamuri spirituale

Motto: „Ca un vis la deșteptare, așa le lepezi chipul, Doamne, la deșteptarea Ta” – Psalmul 73.20

Într-o zi, stînd în parc pe o bancă, a venit un domn în vîrstă care mi-a cerut permisiunea să ia loc și el alături de mine. Avea părul alb, o ținută decentă, deși cam ponosită. S-a așezat încet, trecîndu-și prin părul alb palmele bătătorite de ani. Era foarte tăcut. I-am zîmbit și l-am întrebat la ce se gîndește, pentru că își ținea capul între palme. M-a privit cîteva clipe, apoi mi-a spus, scărpinîndu-se după ureche, că vine în parc pentru a respira aer curat, dar pentru că l-am întrebat, o să-mi spună ,,o poveste adevărată”, petrecută la ,,întuneric”. Cu nostalgie și chiar cu umor a început să povestească patimile îndurate în labirintul vieții, drum prin care am făcut și eu o mică ,,plimbare”, însoțită de destăinuirile sale despre ziduri fără lumină, pe o planetă ce se rupea de soare, în care umbrele își căutau trupurile în frunzele primăverii, care îngălbeneau înainte de sosirea toamnei, unele căzînd la pămînt în goana ,,norilor” care le biciuia cu cnutul stalinist. În urma lor, zidurile se năruiau și mai mult, doar mucurile de țigări strivite de cizma gardianului păstrau ultima secundă stinsă în scrisorile de la cei dragi și în fotografiile rămase, de mult, doar amintiri. În aceste labirinturi sau ,,încăperi” cum le mai spunea, ,,împodobite” cu ,,oglinzi” reflectate în vinovați fără vină, imaginile erau ireale, părînd cînd convexe, cînd concave. După ce a terminat de povestit, a oftat ușor, și-a scos batista albă cu monogramă la un colț, și-a șters fruntea, apoi a zis că el nu se crede o victimă, așa i-a fost scris... L-am întrebat dacă este supărat sau poartă dușmănie celor care l-au condamnat. Mi-a răspuns că nu. Probabil a fost voia destinului, și apoi nu e bine să porți ranchiună în suflet, pentru că te macină. Mulți oameni nevinovați au suferit condamnări, de multe ori, pentru o vină imaginară, în perioada stalinistă, cînd la diverse sărbători, se ovaționa: ,,Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!”... sau ,,URSS, bastionul păcii e”. Dar ce putea să facă un biet popor care avea înfipt în coastă un imperiu de la Răsărit (cu aprobarea tacită

Misionarul Adoniram Judson (17881850), care avea să lucreze în Myanmar, Birmania, povestește despre el cum, în timpul studiilor, s-a împrietenit cu un tînăr care l-a influențat, din nefericire, în rău. Urmînd exemplul acelui coleg, Judson a început să-și bată joc de lucrurile divine și să disprețuiască Biblia. După ce și-au terminat studiile, drumurile lor s-au despărțit. Ceva mai tîrziu, cu ocazia unei călătorii, Judson a fost nevoit să înnopteze într-un han. Din cîte și-a dat seama, în camera alăturată se afla un tînăr grav bolnav. Deodată, în toiul nopții, l-a auzit pe bolnav gemînd, dar nu numai de durere, ci și de disperare și de frica morții. L-a cuprins o neliniște ciudată, așa că, în cele din urmă, de frică, și-a tras pătura peste cap, pentru a nu fi nevoit să mai audă gemetele din camera vecină. Fără să-și dea seama, s-a gîndit că prietenul său de la universitate șiar bate joc de el dacă l-ar vedea în această poziție. Dar apoi s-a făcut liniște, așa că Judson a căzut într-un somn adînc. A doua zi dimineața a aflat că bolnavul murise în timpul nopții. „Știți cum îl chema?“, l-a întrebat el pe hangiu. Cît de șocat a fost cînd acesta a menționat numele prietenului său de la universitate! Așadar, gemetele veneau de la colegul său, de la acel ateu indiferent! Sfîrșitul său nefericit a mișcat atît de mult inima lui Judson, încât el și-a abandonat călătoria, s-a întors acasă și, spre bucuria părinților săi, s-a întors la Dumnezeu. Apoi și-a dedicat viața lucrării misionare. În fața morții, mulți dintre cei care Îl neagă pe Dumnezeu realizează că există un Dumnezeu sfînt și drept, dar pentru mulți este prea tîrziu.

O poveste adevărată

DRAGOSTEA – elementul tutelar al cîntecului popular românesc

(urmare din pag. 5) Odată cu primăvara, dorurile se-ngînă unul pe altul precum cucii, iubirea devine tot mai intensă, cîntecele se lungesc în doine care constituie fondul străvechi al folclorului literar și muzical. Tînărul se plimbă pînă seara tîrziu, pe potecile care duc la mîndra. Impresionant este cîntecul interpretat, la început, de doi tineri – ea, în costum popular, el cu un instrument de suflat în mînă (nu i-am mai văzut reluați și le duc dorul!): Mult mă dor ochii mă dor De lumina stelelor Și mă duc și iar mă duc

a celor din Apus), care dicta soarta țării? Exista doar speranța că ,,Vor veni americanii”. Și au venit și neau amintit că Marele Crah de la Bursa din New York a reprezentat începutul crizei economice mondiale (19291933) și că Istoria se repetă, pe scara imaginară coborînd la un moment dat și la noi în țară. Au trecut mai bine de trei decenii (adică trei sferturi din perioada comunistă, care a durat aproape 45 de ani) de cînd capitalismul, ca și, altădată, comunismul, s-a instalat în țară, acaparînd întreaga putere politică și economică, cu deosebirea că, în timp ce în comunism s-a construit masiv, în noul capitalism s-au demolat aproape toate realizările ,,epocii de aur”, făurite sub conducerea ,,celui mai iubit fiu al poporului”, care, în sfînta zi de Crăciun a anului 1989, a înroșit pămîntul cu sîngele său, după ce a fost judecat într-o sală sărăcăcioasă, apărat doar de un avocat, ,,de ochii lumii”, fiind învins de cei care ,,l-au iubit”. Îmi amintesc de o istorioară cu un rege pe un cîmp de bătălie. Ajungînd lîngă un izvor, însetat fiind, a coborît de pe cal, și-a scos paharul de argint de la brîu și l-a dat unui slujitor să ia apă. Cînd a dus paharul la gură, a venit din zbor o pasăre și cu aripa a dat pese pahar și l-a răsturnat. Atunci, slujitorul a luat din nou apă și i-a întins paharul regelui. Pasărea a lovit iar cu aripa paharul. Înfuriat, regele a împușcat pasărea. Cînd să ducă la gură, pentru a treia oară, paharul plin, a venit în galop un soldat care i-a spus: ,,Majestate, nu beți din acest izvor, fiindcă este otrăvit”. Regele și-a dat seama că pasărea i-a salvat viața și a regretat amarnic. Era, însă, prea tîrziu, pasărea murise. LILIANA TETELEA La mîndruța-n deal, la nuc Și mă duc și mă cobor La mîndruța la izvor... Și îndrăgostitul se adresează cerului, stelelor, munților, dealurilor, dar, mai ales, rîurilor care curg neîncetat ducînd, pe valul lor, dorul [DOR, DURERE, DORINȚĂ]: Dunăre, poecă lină, De dor inima mi-e plină, Tu curgi liniștită-n vale Și n-ai nici o supărare, Pe cînd inima mea plînge, Dorul nu mi-l poate frînge... E cîntecul de chemare, cîntecul de jale, cîntecul a ceea ce se numește în română dor. ,,Dorul este, în fond, durerea, dar o durere izvorîtă din dragostea care s-a dus, pe care o cauți crezînd că ai regăsit-o sau pe care știi bine c-ai pierdut-o pentru totdeauna” (Nicolae Iorga, Muzică românească de azi, 1939, p. 20). Interpetul de muzică popu-­ lară este cel care transmite, prin glas și cuvînt, cîntecul tradițional, respectînd auten­ ticul, specificul zonei, ținuta scenică și costumul. După Florica Ungur (1939-2011), cîntecul popular menține cum­ păna dreaptă a sufletului, a

eului, întărește echilibrul în propria ființă, dar și între societate și individul care simte această muzică. Și, cînd un mare interpret a-mbrățișat cîntecul, de fapt cîntecul l-a-mbrățișat pe el. De fapt, el pune dragoste peste dragoste pentru cîntec, le-mpreună ca pe siamezi. El atinge, cu creștetul său, curcubeul de lumină al neamului românesc. Cîntecul popular este simbolul unei nații, în el vezi întregul ființei ca-n lacrima unui înger. Trăiești, odată cu interpretul, dragostea pentru cel iubit, dorul care cuprinde întregul nostru univers. Acest tezaur este o definire a ființei noastre ca neam. Cît e lumea și pămîntul, Doru-n viață e ca vîntul: Se stîrnește din senin Și nu-l vezi, da-l simți din plin!


RM

7

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

File de istorie

LIMBA-MAMĂ ÎN BISERICILE DIN BASARABIA (I) Prin regulamentul Sinodului rus de la 14 mai 1867 al seminariilor teologice, limba română este scoasă din programul Seminarului din Chişinău. Însă chiar în acel an, potrivit aprobării Sinodului, stăpînirea eparhială din Basarabia începe a tipări un organ periodic bisericesc sub denumirea de „Kisinevschie eparhialnîie vedomosti” („Vedomostiile [ştirile] Eparhiei Chișinăului”) cu text paralel în limbile rusă și română. Întîiul număr al revistei apare la 1 iulie 1867 și este salutat de unii cu mare bucurie. În partea oficială, dispozițiunile Sinodului și ale stăpînirii eparhiale se tipăreau în două limbi; în cea neoficială, găsim multe articole româneşti, fără să fie traduse. Toate articolele au un caracter istoric bisericesc și religios. Ici-colo găsim și cîte o predică. Limba în care e scrisă revista este o limbă moldovenească fără neologisme, pe alocurea puţin stîlcită. La anul 1871, partea românească a revistei a fost suprimată.

Bucoavne româneşti În 1867, apărură Învăţături catehisicești, de protoiereu Scvorţov, traduse în limba română; în 1869, „pentru bisericile, în care serviciul divin se face în româneşte şi parohienii sînt moldoveni”, s-au tipărit diferite registre, precum şi Acatistul Maicii Domnului; în 1871 o Culegere de articole cu conţinut duhovnicesc-dogmatic, traduse de protoiereul Teodor Baltaga. Tipografia eparhială nu corespundea cu spiritul centralist şi naţionalist al epocii de atunci din Rusia. Constatînd că în anul 1882, în tipografie nu s-a tipărit nici o carte de cult în româneşte, arhiepiscopul Serghie a ajuns la concluzia că tipografia şi-a pierdut rostul ei pentru Basarabia şi a intervenit pe lîngă Sinod, pentru a se aproba desfiinţarea ei. Sinodul rus, prin ucazul din 13 ianuarie 1883, a dispus: „Tipografia înfiinţată în 1814 în eparhia Chișinăului, cu scopul de a înzestra parohiile bisericeşti cu cărţi pentru slujbe dumnezeieşti în limba moldovenească şi slavonă, şi-a pierdut de acum însemnătatea ei, deoarece în bisericile acelei eparhii s-a introdus pretutindeni slujba divină în limba slavonă, iar tipografia şi-a îndreptat activitatea spre publicarea cărţilor şi foilor după comenzi particulare, Sf. Sinod hotărăşte: «Să vi se dea P.S. voastre aprobare pentru a desfiinţa tipografia, iar averea ce-i aparţine a o întrebuinţa după chibzuinţă stăpînirii eparhiale»“. Tipografia a fost cumpărată de mînăstirea Noul Neamţ, dar n-a putut fi deschisă, din pricina piedicilor pe care i le puneau autorităţile superioare bisericeşti. Astfel murea și ultimul aşezămînt bisericesc, care timp de 70 ani a servit cauzei naţionale nu numai în Basarabia, ci și la moldovenii de peste Nistru şi de peste Prut.

Slujba dumnezeiască continuă a se face în limba slavonă și cea română, mai ales în părţile din jud. Lăpuşna, Orhei, Bălţi şi Soroca. Sînt cunoscuţi predicatori în limba română, ca pr. Ioan Butuc din Chişinău, prof. Pavel Florov din Corneşti, prot. Macarie Untul, prot. Iustin Ignatovici etc. Poporul nu înţelegea limba slavonă şi preoţii se foloseau la îndeplinirea slujbelor bisericeşti de cărţile vechi bisericeşti în limba română. Pentru întîia dată s-a vorbit de necunoaşterea limbii ruse de către parohienii moldoveni la congresul preoţilor din 1894. Atunci a ieşit la iveală starea de plîns a parohienilor moldoveni din Basarabia, ca o piedică în mersul prefacerilor bisericeşti. Piedica consta în necunoaşterea de către moldoveni a limbii ruse, care era singura limbă admisă de predare în şcolile bisericeşti eparhiale şi zădărnicea toată activitatea culturală-bisericească din Basarabia. Congresul pre­oţilor din 1894 ia în dezbatere vestitul referat al protoiereului Alexandru Ianovschi, rector al Seminarului din Chişinău, în chestiunea aceasta. Autorul susţinea că: a) potrivit cu condiţiile locale din Basarabia, e nevoie pentru întîia treaptă a învăţămîntului să fie alcătuit un astfel de abecedar, în care cu litere ruseşti ar fi tipărite cuvinte şi propoziţiuni româneşti; b) e nevoie să se publice cărţi mai importante pentru popor sau cel puţin Noul Testament în limba rusă, cu textul paralel în româneşte. Congresul adoptă în întregime refe­ratul și hotărăşte pe lîngă altele: nevoia de a publica cărti rusoromâneşti cu scopurile arătate, publicarea de articole în revista eparhială în limbile română și rusă. E adevărat că nici referatul amintit, nici hotărîrile luate de preoţime n-au avut un efect imediat, însă marele succes constă în faptul că problema şcolii pentru moldoveni s-a pus cu mai multă preciziune: limba română ca însăşi limbă de predare. Aceasta a dus la ideea cărţilor şcolare – bucoavne etc., tot în limba română”.

Luminător din vechi hrisoave... (1) O înviorare în ramura de activitate pastorală în limba română se datorează Societăţii „Frăţimea Naşterii lui Christos“ din Chişinău. Înfiinţată la 1900, pentru dez­ voltarea culturală religioasă morală a poporului, prin ucazul Sinodului, nr. 5.318 din 17 octombrie 1900, se dă învoirea ca „Frăţimea“, prin mijloacele sale, să tipărească broşuri, cărți și foi cu conţinut

religios-moral în limba română, cu litere chirilice, cu text rusesc și fără. Cenzorii acestor foi au fost numiţi: profesorul Seminarului, preot Const. Popovici, și profesorul Şcolii spirituale, preot Mihail Ciachir. Activitatea „Frăţimii“ se dezvoltă treptat. Se publică în sute de mii de exemplare foi cu conţinut variat în limba română. În 1901, Consiliul „Frăţimii“ obţinea aprobarea Sinodului pentru redactarea unui scurt Molitvelnic slavo-român, care s-a tipărit în 10.000 exemplare. Foile „Frăţimii“ se răspîndeau nu numai în Basarabia, ci și departe, peste hotarele ei, în guberniile Podoliei, Hersonului şi chiar în Caucaz, unde locuiau moldovenii ieșiți din Basarabia. Conţinutul lor corespundea cerinţelor populaţiei moldoveneşti, care arăta mare interes pentru ele. Prin ucazul sinodal, nr. 1.126 din 25 aprilie 1905, drepturile acestei „Frăţimi” au fost mărite, încuviinţîndu-se să tipărească în româneşte cărţi din Sf. Scriptură şi de ritual bisericesc, cu litere slavone, după modelul cărţilor de cult românești, editate în veacul al XIX-lea în Chişinău. Pentru a îndeplini această operă, era nevoie ca tipografia eparhială să ia ființă. În vederea aceasta, congresul preoţesc din 19051906 alege un comitet, compus din protoiereul Const. Popovici, ieromonahul Gurie (viitorul mitropolit), preotul Const. Partenie, pr. Alexandru Baltaga etc., însărcinîndu-l cu alcătuirea proiectului pentru tipo­ grafie şi cu lămurirea cheltuielilor trebuitoare. La 26 octombrie 1906, după mai mult de 25 ani de amorţeală, vechea tipografie exarhicească a înviat. Reînfiinţarea tipografiei moldoveneşti a fost mult ajutată de intervenţia p.s. Vladimir, episcopul de atunci, ca şi de mişcarea generală din acea vreme. Tot atunci au început a se pregăti şi traducerile în limba română a cărţilor de cult bisericesc. Pe lîngă „Frăţime“ s-a alcătuit o comisiune de traducători compusă din protoiereii Gheorghe Danga, Mihail Plămădeală, Macarie Untul, ieromonahul Gurie etc. În 1907, se tipăreşte un Ceaslov mare, precum și Psaltirea, editată în 5.000 exemplare. În 1908 se tipăreşte un Trebnic mare (1334 p.), apoi o Evanghelie, un Acatist etc. (va urma) PAUL MIHAIL


8

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Tragica greşeală a lui Lucrețiu Pătrășcanu (I) Avem confirmarea că viața, detenţia și uciderea lui Lucrețiu Pătrășcanu reprezintă cu adevărat un caz forte al represiunii comuniste din România. Acest document, neaşteptat și necunoscut, pînă la această dată nepublicat şi pe care revista noastră îl adaugă acum circuitului ştiinţific al amplului dosar Pătrăscanu – cel mai complet pînă la ora actuală din întreaga istoriografie – conduce analiza spre noi orizonturi. Aşadar, atunci cînd Lucrețiu Pătrăscanu fusese eliminat din conducerea P.C.R. și din guvern, în februarie 1948, și arestat, în aprilie 1948, el se spovedise deja. Iar cel ce-i primise spovedania nu fusese nimeni altcineva decît ambasadorul U.R.S.S. în România, Excelența Sa Serghei Ivanovici Kavtaradze, unul dintre responsabilii sovietizării României. Pătrășcanu (care nu poate și nu trebuie scutit de povara grelelor răspunderi pentru actele sale din primii ani ai regimului comunist, răspunderi care izvorăsc desigur din convingerile sale, clătinate însă tot mai mult, an după an, pînă la moartea sa tragică) s-a dus, în preajma congresului de unificare a comuniştilor cu gruparea social-democrată Ştefan Voitec, la ambasadorul sovietic să-i ceară sfatul. Să-i înfăţişeze temerile sale faţă de comportarea tovarăşilor din conducerea P.C.R., să-și condamne ceea ce credea el că-i sînt rătăcirile și să spere într-o intervenţie salvatoare. Pentru că în aceasta stă tragica greşeală a lui Lucrețiu Pătrășcanu (cum își intitulează studiul dr. Pokivailova) în vizita sa la Kavtaradze, în speranţa că de la Moscova îi vor veni iertarea și, eventual, salvarea. (Cristian Popișteanu)

Spovedania

la excluderea lui din C.C. şi la trimiterea la munca de jos ş.a.m.d., totuşi el nu a demobilizat niciodată și În 1947, în conducerea Partidului Comunist Român a rămas un membru disciplinat al partidului. Astfel, se desfăşura o acerbă luptă pentru putere între gruparea secretarul general al partidului, Foriş, care s-a dovedit Ana Pauker - Vasile Luca, sprijinită de locţiitorul ulterior un duşman al poporului (aşa îl considera în preşedintelui Comisiei Aliate de Control, general1948 L. Pătrăşcanu), l-a ţinut vreme de colonel I.Z. Susaikov, şi gruparea patru ani la munca de jos, după care, Gheorghe Gheorghiu-Dej, de partea din ordinul lui Antonescu, s-a aflat doi căreia era, într-o oarecare măsură, ani şi jumătate sub arest la domiciliu. În ambasadorul sovietic S.I. Kavtaradze. treacăt fie spus, în tot acest timp, Foriş Într-o discuţie cu Stalin, din februarie nu a încercat niciodată să stabilească 1947, Gh. Gheorghiu-Dej i-a adresat vreo legătură cu el sau să-i furnizeze rugămintea de a fi îndepărtaţi din literatură de partid sau informaţii“. conducerea Partidului Comunist În toată perioada sa de activitate – A. Pauker şi V. Luca, dată fiind după cum a subliniat L. Pătrăşcanu, în neapartenenţa lor la naţionalitatea discuţia cu ambasadorul sovietic – el română (A. Pauker era evreică, iar Serghei Ivanovici Kavtaradze s-a comportat ca un comunist legal V. Luca – ungur), şi a rugat condu­ (în sensul că a activat în legalitate – cerea sovietică să o trimită pe Ana Pauker să lucreze la n.r.). „Această situaţie i-a creat – cum considera o ambasadă dintr-o ţară de prestigiu, de pildă în Franţa. L. Pătrăşcanu – o anumită popularitate în ţară, care a Stalin a refuzat însă foarte tăios rugăminţile lui Gh. sporit şi mai mult după evenimentele de la 23 august 1944. Gheorghiu-Dej şi l-a acuzat de „naţionalism“. Atunci a Această popularitate a părut unor tovarăşi din conducere pronunţat el celebra propoziţie: „Partidul Comunist nu un fenomen nesănătos, de aici, în jurul personalităţii este de rasă, ci de clasă“. sale, născîndu-se o serie de discuţii, reticente ș.a.m.d., În tot acest timp, conform informaţiilor de care ceea ce l-a obligat să se gîndească la faptul că se apropia dispunem, Lucreţiu Pătrăşcanu a stat deoparte de lupta de sfîrşit cariera sa politică. Atmosfera de neîncredere celor două grupări, neavînd încredere nici în una, nici creată în jurul lui se explică prin învinuirile ce i s-au în alta. În calitatea lui de lider şi teoretician al P.C.R., el adus în diferite perioade de după 23 august 1944. Astfel, se bucura de autoritate în rîndul membrilor P.C.R. şi în a fost acuzat că ar fi naţionalist român. Această învinuire anumite cercuri ale societăţii româneşti, îndeosebi între are la bază două fapte: discursul lui privind problema intelectuali. În 1947-1948, Pătrăşcanu a rămas ministru Transilvaniei, discurs rostit la Cluj în 1946, şi poziţia sa al justiţiei şi, la congresul de unificare din februarie în problema evreiască după 23 august 1944“. 1948, Partidul Comunist a avansat candidatura sa ca După cum explica mai departe L. Pătrăşcanu, „el membru al C.C. al noului partid creat prin fuziune – socotea aceste acuze neîntemeiate. La Cluj s-a pronunţat Partidul Muncitoresc Român. nu împotriva poporului ungar, ci împotriva lui Nagy La 29 ianuarie 1948, L. Pătrăşcanu a vizitat Ferenc, aflat la putere (acesta era prim-ministru al ambasada sovietică şi s-a întîlnit cu ambasadorul Ungariei – n.r..) şi a lui Gongyos (ministrul de externe U.R.S.S. în România, S.I. Kavtaradze. Discuţia lui – n.r.), care duceau – cum a declarat Pătrăşcanu –, la Pătrăşcanu cu Kavtaradze a avut consecinţe tragice indicaţia cercurilor imperialiste occidentale, o politică pentru Pătrăşcanu. După cum reiese din înregistrarea şovină față de România în problema Transilvaniei“. discuţiei ambasadorului sovietic cu L. Pătrăşcanu, „Indiscutabil, socotea Pătrăşcanu, în alocuţiune au ultimul a declarat că vrea să-i vorbească „ca unui existat și unele exagerări, dar conţinutul ei predominant tovarăş cu mai multă experienţă într-o foarte delicată a fost latura politică a problemei şi nu cea naţională, problemă, legată de poziţia sa în partid“. După cum afirmă Kavtaradze, „Pătrăşcanu a început cu o scurtă referire la faptul că el se afla în rîndurile Partidului Comunist de 29 de ani, fiind, împreună cu Ana Pauker, unul dintre întemeietorii acestuia“, în calitate de membru al C.C. al Tineretului Comunist Român, făcuse parte din delegaţia română ce vizitase Moscova în 1922. Atunci îi cunoscuse pe Lenin, pe Stalin şi pe alţi lideri ai Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi ai guvernului sovietic. „În ciuda faptului că în cursul acestor 29 de ani făcuse unele greşeli, cu Petru Groza, Ana Pauker și Lucrețiu Pătrășcanu (1948) caracter politic şi ideologic, care conduseseră uneori

RM

şi nu a avut caracter şovin. În ciuda faptului că această cuvîntare a fost dezbătută apoi în C.C. şi în ciuda vechimii ei, ea nu a fost uitată nici în ianuarie 1948. Dovadă este faptul că atunci cînd s-a discutat componenţa delegaţiei guvernamentale române pentru a merge la Budapesta, unde urma să se semneze tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc, candidatura lui – a lui Pătrăşcanu – a fost respinsă sub pretextul cuvîntării sale antimaghiare. Pînă la urmă el a fost inclus în delegaţie, pentru că s-a avut în vedere faptul că Gere, membru în Biroul Politic al P.C. al Ungariei, care rostise şi el cîndva o cuvîntare antiromânească, făcuse parte din delegaţia maghiară care vizitase România la sfîrşitul anului trecut”. „După 23 august 1944 – a continuat Pătrăşcanu – s-a tergiversat o vreme rezolvarea problemei returnării apartamentelor evreilor, din care aceştia fuseseră alungaţi printr-un decret al guvernului Antonescu. Această hotărîre a fost adoptată abia peste cîteva luni şi nu i-a putut satisface pe deplin pe evrei, aşa încît el, Pătrăşcanu, fiind ministru de justiţie, este confruntat cu situaţia că majoritatea noilor locatari care ocupau fostele apartamente evreieşti erau funcționari de stat. Avînd în vedere că la vremea aceea guvernul Groza abia venise la putere și, pentru început, trebuia să se sprijine pe aparatul de stat existent, Pătrăşcanu a făcut o clauză la legea publicată privind returnarea caselor către evrei, prin care se permitea funcţionarilor de stat să rămînă în apartamentele pe care le ocupaseră. Această lege a provocat nemulţumirea cercurilor evreieşti şi, în speţă, a intelectualităţii evreieşti, care îl mai acuză încă de antisemitism“. Pătrăşcanu – după cum reiese din înregistrarea ambasadorului sovietic – a mai adus în discuţie şi un al treilea fapt pe care îl interpretează ca probă a atmosferei de neîncredere create artificial în jurul său şi a tendinţei de a-l izola politic. „Încă înainte de 23 august 1944, el (Pătrăşcanu – n.r.) a colaborat cu regele în problema pregătirii loviturii de stat de la 23 august. Mai mult, el a considerat şi înainte şi după 23 august 1944 că monarhia este un factor politic și comuniştii trebuie să-l folosească pe rege în scopurile lor şi să nu admită ca el să devină o armă în mîinile reacţiunii interne sau externe. Totuşi, acest punct de vedere, dictat de considerente exclusiv politice, nu poate sluji drept temei pentru ca el, Pătrăşcanu, să fie socotit regalist. Cu toate acestea Pătrăşcanu nu a fost chemat la Bucureşti din provincie, unde se afla, cu ştiinţa Secretariatului partidului, nici măcar după ce a avut loc abdicarea regelui. El a aflat despre acest act numai de la radio. Lipsa lui de la şedinţa solemnă a Parlamentului prilejuită de depunerea jurămîntului de către guvern în faţa Prezidiului Provizoriu al Republicii a fost remarcată și interpretată de opinia publică prin colaborarea sa trecută cu regele. Chemarea lui la Bucureşti nu presupunea atunci nici o dificultate, întrucît locul unde se afla era cunoscut, și în trei ore ar fi putut ajunge la Bucureşti“. Oaspetele român acuză direct. „Atitudinea aceasta ostilă faţă de el – a spus mai departe Pătrăşcanu – a început încă din 1944, imediat după sosirea la Bucureşti a Anei Pauker şi a lui Luca de la Moscova. Atunci a început să se răspîndească versiunea că el, Pătrăşcanu, nu joacă nici un rol în partid. Mai mult, în decembrie 1944 şi în ianuarie 1945, organul central de presă Scînteia a primit indicaţia să nu găzduiască nici un rînd despre activitatea lui Pătrăşcanu, ca lider al partidului sau ca singurul ministru comunist din guvern, la vremea aceea. Evident că cercurile ostile au încercat să folosească această situaţie și să creeze o sciziune în rîndurile partidului. Pătrăşcanu a curmat aceste tentative ale cercurilor reacţionare de a-l influenţa nemijlocit pe el şi anturajul său, fapt despre care a şi comunicat C.C. al partidului, încă la sfîrşitul anului 1944 şi în august 1945. Totuşi, aceste tentative nu au încetat, ele au continuat să revină atît în discuţii cît şi în presa reacţionară, sub forma versiunilor privind divergenţele care ar exista, chipurile, între, Pătrăşcanu și C.C. În realitate, nu era nici o divergență“. (va urma) Dr. TATIANA A. POKIVAILOVA


RM

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (213) Zeii (27) Guo Ziyi – zeu daoist al fericirii și bogăției/ belșugului. Ca războinic viteaz din timpul dinastiei Tang, el a avut prilejul să lupte împotriva populațiilor turcice sub cîrmuirea împăratului Xuanzong. Se presupune că Guo Ziyi a trăit între anii 697-781. Mulțumită meritelor sale a devenit un mare general, una dintre cele mai importante figuri militare ale Chinei. După deces a fost declarat „Tată al Împărăției“. A avut un fiu care s-a căsătorit cu o fiică de împărat. O legendă istorisește că Guo Ziyi, în timp ce se odihnea și își sărbătorea ziua de naștere, obosit după atîtea lupte, a primit vizita zeiței Țesutului, Zhi Nü. El i-a cerut zeiței bogăție și fericire, în schimb ea l-a făcut zeu. În Cer își petrece timpul mai ales în compania zeului Fuxing (zeul Fericirii). Adeseori este identificat chiar cu Fuxing sau cu Cai Shen (zeul bogăției). Han – zeul daoist al rîului cu același nume. Denumire identică are pentru chinezi și Calea Laptelui, considerată o apă curgătoare a cerului. I s-au mai atribuit denumirile „Han de argint“, „Han al stelelor“ și „Han al Cerului“. Hanba – zeiță daoistă a Secetei. Noțiunea hanba este folosită și pentru a defini acele creaturi demonice gata oricînd să provoace secetă. Asemănătoare duhurilor emo, hanba se bucură să-i tortureze pe unii muritori numai din plăcerea de a asista la suferința omenească. Fără să i se fi stabilit o formă particulară, o hanba poate apărea uneori din propria sa dorință ca o femeie murdară, lipsită de păr pe cap. Mijloacele ei de apărare nu sînt cele ale luptei directe, ci prin folosirea magiei. Printre dușmanii făpturilor hanba se numără creatura demonică tao-tie. Han Qin – zeul daoist al inimii. He Bo – foarte puternicul zeu daoist al Fluviului Galben. Huang He este al doilea fluviu ca mărime din China, după fluviul Yangzi. Numele Fluviului Galben provine de la culoarea galbenă a aluviurilor create de ape. Fluviul este vinovat de marile inundații din trecutul îndepărtat, soldate cu multe victime omenești și cu numeroase lipsuri pentru populație. Din diferitele legende reiese că zeul He Bo era, de fapt, un dragon alb. El s-ar fi sacrificat legîndu-și de corp pietroaie grele și

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (2) Nabucodonosor al II-lea cca. 630-562 î.Chr. Atunci Nabucodonosor s-a umplut de mînie... Şi a poruncit celor mai puternici oameni din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul cel cu foc arzător. (Daniel 3:19-20) Nabucodonosor a fost Leul Babilonului şi Pier­ zătorul Popoarelor. Conducător al Regatului Noului Babilon din 605 pînă în 562 î.Chr., el a fost întruchiparea regelui-războinic. Biblia spune că Nabucodonosor era instrumentul răzbunării lui Dumnezeu împotriva poporului rătăcitor al Iudeei – destin pe care se pare că el l-a acceptat bucuros. Aceeaşi relatare biblică spune că, mai tîrziu, Dumnezeu a vrut să îl pedepsească pe Nabucodonosor pentru trufia lui, făcîndu-l să se poarte ca un nebun timp de şapte ani. Născut puţin după anul 630 î.Chr., Nabucodonosor a fost fiul cel mare al regelui Nabopolassar (domnie între 625-605 î.Chr.), întemeietorul dinastiei caldeene din Babilon. Nabopolassar îndepărtase jugul dominaţiei Imperiului Asirian către nord şi distrusese chiar marele oraş Ninive. Lăudîndu-se cu triumful său, vorbise despre felul în care „pustiise pămînturile asiriene“ și transformase „ţinutul duşman în ruine“. Aşa cum se cuvenea pentru un prinţ al coroanei în Antichitate, Nabucodonosor a participat la acţiunile de cucerire militară ale tatălui său încă de la o vîrstă fragedă, iar în 605 î.Chr. a fost martor al înfrîngerii forţelor egiptene la Karkemiş, o victorie care i-a ajutat pe

9

aruncîndu-se în apă, dar rezultatul faptei sale a fost că și-a dobîndit nemurirea. Ca zeu al fluviului, el domiciliază în palatul din adîncuri, o construcție subacvatică, acoperită în întregime cu solzi de argint, proveniți de la un alt dragon. Multă vreme s-a practicat un sacrificiu ritual, prin care o tînără fată era aruncată în apele fluviului spre a-i fi mireasă zeului He Bo. Se dorea ca astfel, zeul să fie îmblînzit și fluviul să nu mai provoace inundații devastatoare. Acest ritual crud a funcționat pînă la finele dinastiei Zhou. Chiar așa puternic cum era, He Bo s-a dovedit vulnerabil în fața arcașului celest Yi, care i-a nimerit ochiul stîng cu una din săgețile sale. În unele variante ale mitului această reușită a arcașului Yi s-a soldat cu moartea zeului. He Bo a avut ca soră pe zeița Lunii, Chang E. He He – potrivit unor tradiții populare, acesta este un zeu sau un spirit cu nume generic aducător de prosperitate, bogăție și bucurii oamenilor. În alte variante ale mitului, He He reprezintă o pereche de divinități, Xiao Sheng și Cao Bao, care-i ajută pe neguțători să obțină prosperitate. Heng Chan – zeul Piscului de Nord, un munte din provincia Shanxi. Heng Shan – zeul Piscului din Sud, un munte aflat în provincia Hunan. Există un Heng Shan și în provincia Hebei. Hou Ci – zeul Secerișului sau „Prințul meiului“. Miturile povestesc că a fost un strămoș al regilor Zhou. Imediat după ce s-a născut, mama lui l-a abandonat în cîmp, dar plînsetul copilului a stîrnit mila animalelor și a unor oameni de bine care l-au luat acasă și l-au crescut. Faptele lui de eroism se leagă de amenajarea solului pentru agricultură. Pentru acest personaj s-a inițiat ofranda de primăvară denumită qiao. În trecut, cu ea se deschidea noul sezon agrar. Ofranda consta în sacrificarea unui taur. Înainte de toate se practica divinația corespunzătoare, se trecea la purificarea trupurilor prin abstinență timp de trei zile, apoi se făceau rugăciuni și se cînta o odă. Ceremonialul folosea coriști orbi și se termina cu un dans la care lua parte și suveranul. He Po – zeul fluviului cu același nume. El stă ascuns în adîncuri. Hetian Changti – stăpînul suprem al Cerului Întunecat. Este o zeitate antică numită și Sfîntul Prinț Războinic Întunecat.

Prințul Războinic Biruitor – Numit și „Sfîntul prinț care apără Polul Nord“. Este stăpînul domeniului septentrional, dar și al lumii din acea parte. Domnește peste elementul apă și vînează spiritele rele. Imaginile iconografice îl prezintă șezînd pe o broască țestoasă și un șarpe. Hou Chu – zeu daoist al Aerului. Hou Ji – unul dintre zeii agriculturii. Este zeul recoltelor și al grăunțelor de mei, numit „Prinț al Secerișului“. A fost un erou civilizator din vremurile preistorice, ca orice zeu, s-a născut în chip miraculos. Mama lui, Jiang Yuan, fiica lui Tai Shi, a călcat în urma lăsată pe pămînt de un zeu, probabil. Există o variantă a mitului în care se spune că mama lui Hou Ji ar fi fost consoarta împăratului legendar Di Ku. Totuși, înainte de a rămîne însărcinată în chip magic, ea ar fi adus jertfe zeilor. Cu toate acestea, copilul născut ca un semizeu, dar fără un tată pămîntean anume, a fost abandonat de mamă într-un șanț. Acolo l-au descoperit păsările și animalele sălbatice și l-au salvat, apoi au avut grijă de el. Se spune că cel mai mult a avut grijă de el o oaie. După ce a mai crescut și a început să rătăcească prin păduri, a fost găsit de niște tăietori de lemne. Ca adult, s-a dovedit un excelent cultivator de cereale, dar și de alte plante. A semănat cu succes grîu, fasole, orez, dovleci, cînepă și mai ales mei. Grăunțele de mei le-ar fi adus din Cer. Multă vreme, meiul a fost cereala cea mai importantă din nordul Chinei. Pentru că tot ce semăna sau planta Hou Ji se dezvolta foarte bine, s-a presupus că posedă virtutea DAO. Hou Ji i-a învățat pe oameni agricultura, așa precum relatează „Cartea cîntecelor“. Toate acestea s-au întîmplat sub domnia împăratului legendar Shun, care i-a și conferit titlul de „Prinț/Stăpîn al meiului“. Sub un alt împărat legendar, Yao, Hou Ji a devenit ministru al Agriculturii, o agricultură preistorică timpurie. El nu s-a rezumat numai la atît, ci i-a instruit pe agricultori în sistemul religios al riturilor sacrificiale, al aducerii de ofrandă de tip agrar. În cinstea lui, țăranii desfășoară asemenea ritualuri și îl venerează pentru a li se asigura recolte bogate. Se spune că, în cinstea lui, s-au făcut sacrificii încă din timpul dinastiei semilegendare Xia; dar, mai sigur este că au avut loc în vremea dinastiei Zhou, care îl revendică drept strămoș al ei. (va urma) Christina Meiţă-Tang

babilonieni să devină stăpîni peste Siria. Nabopolassar a murit un an mai tîrziu, iar Nabucodonosor a urcat pe tron. Dobîndind puterea absolută, Nabucodonosor a început să îşi extindă regatul spre apus; o alianţă prin căsătorie cu Imperiul Mezilor dinspre răsărit l-a asigurat că nu va întîmpina necazuri din acea direcţie. Între 604 şi 601 î.Chr., diferite state din zonă – inclusiv regatul evreiesc al Iudei – s-au supus autorităţii lui, iar Nabucodonosor şi-a exprimat hotărîrea de a nu avea „nici un duşman de la orizont pînă la ceruri“. Purtat de succese, în 601 î.Chr., Nabucodonosor a decis să se ridice împotriva rivalilor săi cei mai de temut, trimiţînd oştiri în Egipt. Însă acestea au fost respinse, iar înfrîngerea suferită a provocat o serie de răscoale între vasalii pînă atunci supuşi ai lui Nabucodonosor – în primul rînd Iuda. Nabucodonosor s-a întors în Babilon, cu gîndul la cum să se răzbune. După un scurt răstimp, a pornit atacurile spre apus, distrugînd aproape tot ce îi stătea în cale. În 597 î.Chr., regatul Iudei s-a predat. Nabucodonosor a poruncit ca regele, Ioachin, să fie deportat în Babilon. În 588 î.Chr., Iuda, sub conducerea lui Sedecia, unchiul regelui, s-a răzvrătit. În 587-586 î.Chr., Nabucodonosor a mărşăluit împotriva Ierusalimului răsculat, l-a asediat vreme de luni în şir şi, în cele din urmă, a pătruns înăuntrul zidurilor, distrugînd totul. Nabucodonosor a poruncit ca oraşul să fie făcut una cu pămîntul, locuitorii lui să fie ucişi, templul evreiesc dărîmat, iar prinţul Sedecia a fost silit să asiste la executarea fiilor săi, după care i s-au scos ochii. Apoi evreii au fost deportaţi spre răsărit, unde au plîns Sionul „lîngă apele Babilonului“. Reuşitele lui Nabucodonosor de pe cîmpurile de bătălie au fost însoţite de un avînt în domeniul construcţiilor din regat. Ca mulţi alţii care deţineau putere absolută, conducătorul babilonian era obsedat de grandoarea arhitectonică şi a hotărît ca oraşul-capitală să

reflecte măreţia sa. Folosind munca sclavilor proveniţi de la popoarele pe care le subjugase, Nabucodonosor a pus să se ridice sau să se renoveze numeroase temple şi clădiri publice. Noul şi extravagantul palat regal, construcţie începută de tatăl său, a fost definitivat. Şi, lucru rămas în istorie, regele a cerut să fie construite Grădinile suspendate din Babilon – una dintre minunile lumii antice – drept cadou pentru soţia lui. Nabucodonosor a fost un om de stat şi un războinic extrem de capabil, dar şi un cuceritor brutal, urît de scriitorii evrei care au creat Biblia. În cronicile şi inscripţiile lui, el punea accentul mai presus de toate pe devoţiunea lui faţă de zeul Babilonului, Marduk, precum şi pe iubirea lui şi pe promovarea dreptăţii pentru poporul său: a fost un reformator care a reconstruit tribunalele, a interzis mita, i-a condamnat pe funcţionari pentru corupţie şi a susţinut că nu îi va tolera pe cei care îi persecută pe cei săraci şi neputincioşi. În plus, povestea biblică privind nebunia lui este de fapt o greşeală istorică, probabil comisă în mod voit, pentru a-i păta reputaţia. În realitate, Nabonid (556-539 î.Chr.), ultimul rege al Babilonului – care a părăsit oraşul vreme de zece ani pentru a trăi în Arabia –, este cel despre care se spune că a înnebunit după ce şi-a pierdut imperiul în faţa Persiei. Nabucodonosor a murit în 562 î.Chr.; fiul şi moştenitorul său s-a dovedit un nevolnic şi a fost asasinat după doi ani – iar imperiul i-a supravieţuit doar 20 de ani. Cirus cel Mare al Persiei a cucerit Babilonul în 539 î.Chr. Indiferent care ar fi adevărul, numele lui Nabuco­ donosor este indisolubil legat de cuceriri nemăsurate şi de tratamentul brutal al popoarelor supuse – Pierzătorul Popoarelor, care a împlinit viziunea profetului evreu Ieremia: „Plecat-a din locul său, ca să pustiască pămîntul tău; cetăţile tale vor fi stricate şi fără locuitori“. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE


10

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Ce ştim şi ce nu ştim despre creier

Prima mea întîlnire cu depresia am avut-o demult, numai că atunci purta alt nume - distonie neurovegetativă. Era spre seară cînd am început să plîng fără motiv şi în hohote. Inima îmi bătea să-mi sară din piept, nu mai aveam aer şi simţeam că am să mor dintr-o clipă-ntr-alta. M-am speriat rău şi am chemat salvarea. A venit un doctor cam trăscănit. N-ai nimic, a mormăit el și mi-a dat un distonocalm, nemulțumit că l-am pus pe drumuri degeaba. Tata, care era şi el trăscănit, i-a turnat un coniac. Imediat, încă unul. Apoi, încă unul. Ăsta e singurul tratament care există, m-a avertizat doctorul cînd a ieșit pe ușă bălăbănindu-se. Cum nu-mi trecea de la distonocalm (strămoșul xanaxului de azi), m-am luat după un vecin mai bătrîn, care alerga, seară-de-seară, dus și întors, pe șoseaua Chitilei, de 3 ori, cam 6 km în total, de la Podul Constanței pînă la capătul tramvaiului 10. Omul avusese un accident cu motocicleta nasol, își paradise ficatul și nu scăpa de dureri decît dacă alerga cei 5-6 km în fiecare seară. Așa am scăpat de distonia aceea. Dar, după un număr de ani, m-am pomenit că mi-a recidivat boala care acum se numea depresie. N-am mers la doctor, pentru că am găsit ceva mai bun ca toți psihiatrii: volumul ,,Patimi și depresii. Ce este și cum se vindecă depresia”, de Ieromonahul Sava Aghioritul, apărut în anul 2004 la Editura Ecumenică. Cuviosul Sava Aghioritul ne deschide ochii cu următorul argument: ,,Bolile psihice sînt de la diavol, iar cele trupești de la Dumnezeu pentru păcatele noastre cele multe. 80% din populația globului suferă de felurite depresii, fiindcă s-a predat în ghearele diavolului, îndepărtîndu-se de Dumnezeu. Prin urmare, dacă vreți să vă regăsiți liniștea, întoarceți-vă la El: duceți o viață simplă și cumpătată, fiți milostivi cu cei săraci și neputincioși, rugați-vă în fiecare zi, postiți, împărtășiți-vă și spovediți-vă de cîteva ori pe an”. Și medicii creștini, care sînt din ce în ce mai mulți, ne dau această povaţă. Așa cum este cazul și cu acel psihiatru rus, Avdeev, pare-mi-se, care ne recomandă un prim medicament: mersul la biserică, cel puțin duminica, pentru slujbe, rugăciuni, împărtășanii, spovedanii, precum și ținerea cu strictețe a legiuitelor posturi. La rugăciunea pe care preotul ți-o citește, înainte de spovedanie, sînt incluse și următoarele cuvinte: ,,Ai venit la preot ca la doctor: să nu pleci nevindecat!”. Mai țineți minte scena de acum 2 ani, cînd, în ciuda isteriei Covidului, părintele Teodosie de la Constanța a împărtășit cu aceeași linguriță mii de enoriași și nu s-a îmbolnăvit nimeni, iar la televizor politicieni și medici de doi bani nu-l scoteau din criminal? De asemenea, este nevoie să citim Sfînta Scriptură sau, dacă am făcut-o deja, să o recitim, căci din paginile ei învățăm că numai noi sîntem vinovați pentru tot ce ni se întîmplă rău. Venind mai des la biserică, ne spălăm de păcate și implicit ne tămăduim de nevroze. Prin aceasta putem spune că practicăm psihoterapia ortodoxă. Aceeaşi părere o exprimă, mai ales pe YouTube, unii dintre marii noștri medici, și ei creștini ortodocși, neurochirurgi precum Leon Dănăilă (de 90 de ani) sau Alexandru Vladimir Ciurea (83 de ani), psihiatrul Dumitru Constantin Dulcan (85 de ani), botanistul Ovidiu Bojor (1924-2023). După cum și singuri o declară, acești străluciți oameni de știință au ajuns nonagenari și octogenari pe mai multe căi: seninătatea sufletească în care zîmbetul îi face dragi pentru cei din jur, cumpătarea, măsura în tot ce zic și fac, inclusiv la mesele bazate pe legume şi fructe, 8 ore de somn obligatoriu după cele 16 ore de activitate neîntreruptă. Căci munca este nu numai principalul mijloc de a ne procura hrana zilnică, este hrana însăși. De baştină, doctorul Alexandru Vlad Ciurea este un moldovean născut la Vaslui în 1940. Dar a făcut gimnaziul și și-a luat Bacalaureatul la prestigiosul liceu ,,Andrei Șaguna” din Brașov, după care a facut Medicina la București. Și-a dat doctoratul în 1974. A scris sute de articole și comunicări, a ținut zeci de conferințe în țară și în străinătate și a publicat nenumărate cărți de specialitate. Dintre aceste cărți, de departe, cea mai valoroasă mi se pare că este: ,,Tratat de neurologie”, în două volume. De peste 50 de ani, studiază creierul uman și încearcă să-i descifreze tainele. Cea mai importantă mi se pare

aceasta: un om mărginit și cu o pregătire precară folosește cam 4% din capacitatea creierului. Altul, de valoare medie, folosește 10%. Iar un geniu, 20-25%. Cu restul de 80% ce se întîmplă? Vă dați seama unde s-ar afla astăzi umanitatea dacă își folosea creierul la capacitatea lui maximă? Poate că extratereştii să mai fi atins această performanță. Ia să ne punem și noi la treabă neuronii pe care i-am moștenit de la strămoși, sau ,,Micile celule cenușii”, cum le denumea mintosul detectiv belgian Hercule Poirot, și să sintetizăm principalele caracteristici ale creierului uman. Și să începem cu inteligența care e de două feluri: cea nativă, moștenită de la părinți și cu care te ajuți toată viața. Și cea dobîndită în timpul vieții din lecturi, la școală și din experiența directă. Uite o chestie: că neuronii încep să se distrugă încă din prima clipă de viață, fără putință de a se mai regenera, știam din școala generală, de la orele de anatomie. Dar că sînt așa de mulți, încît ne-ar mai ajunge încă vreo 300 de ani, am aflat-o din cartea lui Alexandru Vlad Ciurea. ● Să mai citim o dată capitolul ,,Știință și credință”, începînd de la pagina 135. Oare am înțeles eu bine?, anume că de la apariția primului om pe pămînt și pînă astăzi Divinitatea și Credința au jucat un rol primordial în evoluția civilizației și emanciparea omului? La fel și capitolul ,,Educația pentru mentenanța creierului” (p.45), adică ce ar trebui să facem fiecare dintre noi, ca să-și păstreze un creier sănătos: să manînce mai multe vegetale (spanac, morcovi, măsline, nuci, usturoi); să bea numai apă alcalină, chiar dacă creierul conține 70% apă; oxigen, somn. Iată o chestiune ultra cunoscută: cu cît un om este mai deștept, cu atît creierul este mai greu. Creierul lui Eminescu cîntarea 1.400 și ceva de grame, cam cît al lui Goethe. În consecință, și circumvoluțiunile (care marchează deșteptăciunea) arată ca niste bureți. În schimb, la un bou, ele nu se văd și creierul este neted, tabula rasa. Dar, după alte păreri, nici circumvoluțiunile nu arată prea clar deștep­tăciunea, ci legăturile dintre neuroni (sinapse). Dacă vă interesează: un neuron are cam 10.000 de sinapse. La un geniu, sinapsele sînt de ordinul 24x1019. ● Japonezii au demonstrat că fenomenul de moțăială (picoteală) în timpul programului de muncă este foarte bun. De aceea patronii își obligă angajații să stea cîte 10 minute cu capul pe birou. ● Dintre toate neamurile lăsate de Dumnezeu pe pămînt, cei mai inteligenți și cei mai viteji sînt românii. Dar, din păcate, ei se apucă mai greu de treabă, iar cînd se apucă, se plictisesc repede și sînt delăsători. Nu duc nimic la bun-sfîrşit. În plus, critică tot ce văd, înjură. Nemții sînt invers. Cum am putea să-i aducem laolaltă pe români cu nemții? Unii inteligenți și inventivi, și alții muncitori și ordonați. Cît privește aspectul vitejiei, ar fi ei viteji, nimic de zis, dacă n-ar fi atît de lași și de fricoși. ● Știați că stîngacii reprezintă 12% din populația Globului? Pe 13 august se sărbătorește ziua internațională a stîngacilor. Ei sînt buni la scrimă și la box. Leonardo da Vinci era un stîngaci mai special: scria de la dreapta spre stînga și, ca să citești ce-a scris, trebuia să folosești oglinda. Ceilalți stîngaci scriu normal, de la stînga spre dreapta. ● Cîte ceva despre bolile creierului: traumatismele (loviturile, cum e cazul sportivilor). Bolile ischemice (închiderea vaselor de sînge din creier). Bolile hemoragice (accidente vasculare). Boli neoplazice (cancere) maligne și benigne. Bolile neurovegetative (Alzheimer, Parkinson), demență (văzul, auzul și alte funcții scad continuu). La greci, cică bolile acestea sînt rare: poate soarele, aerul și peisajul eminamente alb, calcaros, peștele, lămîile și portocalele. ● Cum dezvoltăm creierul? Prin educație, lecturi, miș­ care în aer liber, evitarea stresului și rîs, cît mai mult rîs, prin învățarea de versuri, tabelele de logaritmi, Tabelul lui

Mendeleev. ● Relaxarea memoriei se face prin mai ­ multe metode, dar cea mai la îndemînă este prin inducerea stării de fericire, chiar cînd ești sărac-lipit și bătut de soartă. ● Ce este Burnout-ul? Sindrom de epuizare nervoasă, pentru cineva care lucrează cu publicul. O aglomerare de sarcini, specifice epocii noastre. Un stres cronic, ducînd la scăderea performanței la locul de muncă. ● Ați auzit de intoxicația cerebrală? Făcută mai ales la televizor, unde se dau tot felul de nenorociri, pe bază că nenorocirile unora aduc bani altora. Profilaxia se face prin scoaterea din grila de programe a televiziunilor de stat şi particulare, care au primit bani de la guvern să laude Puterea. Sau, pur și simplu, prin aruncarea tele­ vizorului pe fereastră. ● Alois Alzheimer (1864-1915), psihiatru și neurolog german. Au murit de Alzheimer: Charles Bronson, Peter Falk, Margaret Thatcher, Anthony Quinn, Ronald Reagan, Annie Girardot, Emil Cioran. ● Vreți să trăiți mult? La povețele deja știute, Vlad Ciurea mai adaugă una: scrisul după un program bine stabilit. Ziua sau noaptea. Așezat, în picioare sau în capul oaselor cu un caiet pe genunchi. Apoi: muzica, socializarea, odihna. Odată, am vizitat un alt psihiatru care mi-a recomandat preacurvia. Ce ziceți de asta? Un capitol important din această carte se acordă relației dintre ştiinţă și credinţă. ● Știința merge mînă în mînă cu credința. ● Creierul uman este legat de Dumnezeu, un adevăr care abia acum iese la iveală. ● O serie întreagă de fenomene fiziologice sînt legate de credință. ● SEROTONINA (sau molecula credinței) ne produce starea de extaz mistic, de fericire, cu rol de credință. ● Există centri în creier conectați la Dumnezeu și la credință, care se pun în activitate undeva în zona frunții, cînd ne facem rugăciunea. ● Sistemul nervos și glandele endocrine sînt legate și ele de credință. ● S-a descoperit că în Cortex, o porțiune din creier, aflată în zona stîngă parietală, se află ,,Centrul Credinței în Dumnezeu”. ● Prin procedeele RMN și EEG repetate s-a demonstrat că există un ,,Punct al lui Dumnezeu” în creierul uman. Ba chiar s-a realizat și o hartă religioasă a creierului, care a dus la crearea unei ştiinţe, ,,Neuroteologia”. ● Unde se află sufletul? Leonardo da Vinci spunea că sufletul e în creier, într-o zonă pe care n-o cunoaște nimeni, undeva deasupra chiasmei optice.. După alții sufletul ar fi în inimă: ,,Un suflet nemuritor într-un trup muritor“. ● Există și ,,centre ale rugăciunii”. Prin rugăciunea ,,Tatăl nostru” putem deschide anumite endocrine: hipofiza (pituitară), epifiza (glanda pineală), tiroida. ● ,,Credința este mai mare decît știința.” (Erasmus Desiderius din Roterdam). ● ,,Știința fără cer este oarbă.” (Einstein).● În anul 2012, fizicienii au descoperit BOSONUL Higgs, ,,Particula lui Dumnezeu” în cunoaș­ terea originii Universului. ●,,Creierul uman este lăsat de Dumnezeu și nici un neurolog nu poate opera pe creier fără susținerea și gîndirea Divinităţii”, afirmă în încheierea cărții sale neurologul Alexandrul Vlad Ciurea, și dacă nici el nu știe... Misterele creierului sînt în număr de 10 și, deocamdată sînt greu de descifrat. Conştiinţa (puterea creierului). Pune în miscare omul, dimineața, după somnul nopții. Puterea minții, care poate să miște munții, căci e în legătură directă cu Dumnezeu. Amintirile care sînt stocate în hipotalamus. Memoria de scurtă durată (24 de ore) și de lungă durată, profundă, toată viață. Membrul-fantomă. Tot corpul omenesc este amprentat și stocat în creier. De aceea, cînd ni se amputează o parte dintr-un membru, ne doare, și apare lipsă. Somnul. Lipsa lui provoacă grave dereglări ale organismului, ducînd invariabil la deces. Starea de veghe. Sau alternativa la somn, cam 16 ore zilnic. Alternanța somn-veghe for­mează ,,Ceasul biologic”, Ciclul Circadian. Controlează corpul în totalitate: somn și stare de veghe, digestie, temperatură, circulația sîngelui, respirație, bătăile inimii. Acest ciclu este condus de nucleul suprachiasmatic. Cei care locuiesc în nordul planetei au ciclul chiasmatic diferit decît noi, din zona temperată, sau cei de la Podul Sud. Visul. Se știu foarte puține despre cum se formează. Rîsul e foarte bun pentru creier și pentru tot corpul. Informația genetică. ,,Conceptul de om evoluat” ne asigură superioritatea față de celelalte animale. Ceea ce se transmite urmaşilor. E o chestiune complicată și în cea mai mare parte necunoscută. Ereditatea, unul dintre marile mistere ale omului, alături de naștere, dragoste, moarte. PAUL SUDITU


RM

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Europa văzută prin ochii unui ursar

Un articol publicat de revista „Ilustrațiunea Română” în 19 octombrie 1938 ne-a atras atenția. Articolul conține un interviu luat lui Vasile Lăcătuș, un bătrîn ursar din România, care a străbătut în perioada interbelică aproape întreaga Europă, în căruța lui cu coviltir. Însoțit de femeie și de copii, de bătrînul lui urs și de cei doi căluți, ursarul a străbătut numeroase sate, dar și mari orașe europene. Și a cules impresii. „Europa, văzută cu ochii lui Vasile Lăcătuș, are un aspect foarte interesant” – concluziona reporterul interbelic.

Un ursar în Germania interbelică „Vasile Lăcătuș își șterse pentru a doua oară tacticos mustățile, mai sorbi o dată din tulburelul cenușiu ca braga pe care ni-l servise ca pe un vin excepțional cîrciumarul din Răzoarele și își continuă cu șarm povestirea începută: - Neamțul, dom’le, nu-i om rău, dar e tare aspru. Cum am intrat în țara lui am văzut că nu e rost de cîștigat o pîine. Din sat în sat ne duceau cu jandarmii în spate, ca pe hoți. Asta mi-e crucea dacă am cîștigat ceva sau dacă mi s-a lipit ceva de palmă. Cică să nu le stricăm neamul! Drăcovenii de-ale lor, nemțești! O lună de zile n-am putut lua un frănculeț, că se țineau cu pușca după noi și nu ne lăsau nici să ne uităm pe drum, la cer sau la iarbă. Ce-am căutat noi să ne dăm bine pe lîngă el, muierea le-a arătat covoare, fata a vrut să le ghicească, eu am dat să scot ceva din chimir, ei deloc! Și asa, dom’le, am trecut prin țara neamțului și ne-au dus pînă la graniță pe jos, dar nici nu am văzut locurile, nici n-am cîștigat un ban! Interlocutorul nostru e un «rom» voinic și urît, cu obrazul ciupit de vărsat, cu ochii mici și nasul cîrn, din neamul acela de robi din care în altă vreme se recrutau călăii. Cu toate acestea, Vasile Lăcătuș, pe care l-am întîlnit la un botez combinat cu nuntă ce-l petreceau «romii» din Răzoarele, e un simpatic reprezentant al neamului său. Cu căruța lui cu coviltir în care i se adăpostește familia, cu cușca ursului și cu cei doi căluți, Vasile Lăcătuș a străbătut toată Europa ca să-și agonisească banii necesari clădirii unei gospodării în sat la Răzoarele, de unde a plecat să cucerească lumea!

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (21) Gripa (3)

Metodele de prevenire testate erau la fel de diverse. Într-un cinematograf din Liverpool s-a pus cîte un bulgăre de camfor sub fiecare scaun; în Nottingham, străzile au fost scăldate în dezin­fectant, iar în Noua Zeelandă, la Christchurch, au început să fie vînaţi şobolanii. În Prescott, statul Arizona, autorităţile le-au inter­zis oamenilor să-şi dea mîna. Multe biserici, şcoli şi teatre au fost închise. Închisoarea Sing Sing din statul New York a demonstrat beneficiile carantinei, izolînd orice om care prezenta cele mai mici semne de gripă şi impunîndu-i un regim format din lapte, whisky şi patru ouă crude pe zi. Nici un deţinut nu a murit. Australia îi ţinea pe nou-veniţi o săptămînă în carantină şi astfel numărul deceselor nu a trecut de 13.000, la o populaţie de 5 milioane de locuitori. Dacă tuşeai sau strănutai pe străzile din New York, puteai primi o amendă de 500 de dolari sau un an de închisoare; la cîteva zile după ce a fost adoptată legea, sute de oameni au ajuns în instanţă. Un singur strănut putea face să plutească în aer 85 de milioane de bacterii timp de jumătate de oră, astfel că măştile chirurgicale au devenit măsura de precauţie preferată. În Calgary toţi angajaţii care intrau în contact cu publicul – în bănci, magazine,

Acum, după aproape șase ani de peregrinări, s-a întors în țară și cu banii adunați a început să-și clădească o mîndrețe de casă, numai din cărămidă roșie și cu niște brîie de s-au cutremurat toate inimile «romilor» din Răzoarele, care de ciudă și care de mîndrie. Europa, văzută cu ochii lui Vasile Lăcătuș, are un aspect foarte interesant. De aceea, după petrecerea nunții și botezului, l-am invitat la un pahar de tulburel, să-și depene amintirile.

Despre Franța și despre francezi Cea mai bună impresie i-au lăsat-o Franța și francezii: - Ăia oameni, spune cu admirație Vasile Lăcătuș. Nu mofluzi ca nemții. Cum intram într-un sat, se făcea negru în jurul nostru de lume. Muierea începea să ghicească franțuzoaicelor cu ghiocul, fata îi zicea cu tamburina și eu cu ursul. Ploua cu gologanii – din ăia albi și mici – în căciula dancilor… Venea jandarmul, ne întreba de «aussweis» și pe urmă se uita și el la urs, rîdea, dădea gologanul și trecea înainte… Ăia oameni. Numai în orașele alea mai mari nu ne dădea voie la centru, ci numai pe la margini. Era acolo lume berechet și care cum ne vedeau ne dădeau de toate... Numai de mămăligă am cam dus dorul… Eram într-o noapte lîngă un oraș mare, lîngă marea aia mare, de-i zicea Marsăi (Marseille probabil). Poposisem noi pe unde începeau casele, căci cunoșteam legea. Și cum stam noaptea sub lună cu muierea și ne uitam la stele, ne-a mirosit a mămăligă cu pește sărat... Toată noaptea n-am dormit de poftă, parcă eram muiere borțoasă… Și în amintirea crustaceelor, «romul» care a străbătut Europa scuipă de trei ori într-o parte, apoi își continuă povestirea, arătîndu-ne pe larg moravurile tuturor jandarmilor din țările civilizate. În Suedia, unde a ajuns cu căruța lui cu coviltir, onoarea de «familist» a lui Vasile Lăcătuș era cît p-aci să sufere o gravă atingere. Pe o șosea, pe cînd ei călătoreau spre capitala țării, i-a oprit o mașină în pană. Un tînăr și un domn mai în vîrstă se străduiau să repare motorul. În cele din urmă, disperați, l-au rugat pe Vasile Lăcătuș să-i remorcheze în urma căruței pînă la primul garaj, pentru

cîteva coroane. Desigur că tîrgul a fost acceptat. Dar pe drum, străinii care erau oameni veseli, s-au oprit, au fotografiat căruța, calul, ursul și mai ales pe fata și pe nevasta țiganului. Pînă la garaj, cum au făcut și cum de s-au înțeles, au izbutit să le convingă pe cele două frumuseți brune să-l lase pe Lăcătuș și să fugă cu ei. Erau doi americani bogați, dornici de aventuri inedite… Dar Lăcătuș a «ginit» la timp mișcarea și cînd a văzut cum se îngroașe gluma, le-a luat pe cele două «femei fatale» și le-a dat «un toc de bătaie de auzeau și cîinii de la Giurgiu». Apoi a părăsit orașul ca să le piardă americanii urma. Și «muierile, ca muierile, și-au văzut mai departe de treabă». - Dar alți «romi» ai mai întîlnit prin străinătățuri? – întrebă careva. - Întîlnit, dar nu mai erau «romi». Care cum s-au pricopsit au uitat de șatra de unde au purces! Din cîrciumă se auzeau acordurile tremoltate și scîrțîite ale vioarei și deasupra noastră se deschidea bolta viorie a unui cer blînd și bun, cum numai peste țara românească se găsește”. Sursa: Art. „Cu ursul și ghicitul”, 19 octombrie 1938

restaurante sau ascensoare - erau obligaţi să le poarte, în timp ce la Edmonton măsura îi privea şi pe cei care călătoreau cu tramvaiul. Se pare că, într-adevăr, măştile au avut efecte pozitive: rata conta­minărilor a fost mult mai scăzută la Sydney, unde purtarea lor era obligatorie, decît la Melbourne, unde nu era. Primarul din San Francisco a declarat cu îndrăzneală: „Purtarea măştii vă va salva viaţa! Masca vă protejează în proporţie de 99% împotriva gripei”, iar cei care refuzau să o poarte aveau multe bătăi de cap. Un statistician din America a calculat că, dacă zece oameni contractau boala, într-o săptămînă puteau să o transmită unui milion de persoane. El a conchis: „Dacă epidemia îşi continuă rata matematică de accelerare, civilizaţia ar putea să dispară cu uşurinţă de pe faţa pămîntului în numai cîteva săptămîni”. Mulţi au con­siderat că exagera, dar, într-adevăr, infrastructura complexă a socie­tăţii moderne părea să fie ameninţată. Un cititor din Africa de Sud scria către ziarul The Times: „În cîteva zile, doctori, farmacişti, asistente medicale, măcelari, brutari şi lucrători feroviari au fost răpuşi de boală şi s-a ajuns la paralizarea completă a comunităţilor”; în San Francisco, atît de puţini dintre lucrătorii de la salubritate care trebuiau să strîngă gunoiul mai veneau la serviciu, încît s-au acumulat munţi imenşi de deşeuri. În anumite părţi din Marea Britanie nu mai erau pompieri. Semnarea armistiţiului care a pus capăt Primului Război Mondial la 11 noiembrie 1918 a fost sărbă­torită public în scene de proporţii fără precedent, ceea ce, cu sigu­ranţă, a oferit virusului oportunităţi excelente de a prolifera în multe părţi ale lumii. În săptămîna ce a urmat, 19.000

de oameni au murit de gripă în Marea Britanie. Un ziar din Germania a iden­tificat un fel de solidaritate internaţională în acea situaţie gravă: „Astăzi, scria în ziar, toate naţiunile strănută la unison”. Pînă la sfîrşitul anului 1918, cea mai gravă perioadă a pandemiei se încheiase, deşi în luna mai a anului următor 15.000 de persoane au murit pe insula Mauritius. Pe întregul glob, peste un miliard de persoane se molipsiseră de gripă şi probabil că 70 de milioane au murit, prin comparaţie cu 10 milioane de decese în rîndul armatelor în timpul războiului. Dintre toate ţările, în India s-a înregistrat cel mai mare număr de decese – pînă la 17 milioane, din fiecare 20 de locuitori murind cîte unul. Indiile de Est Olandeze, actualul stat Indonezia, au pierdut 800.000 de locuitori; Statele Unite, 540.000; Rusia şi Italia, cîte 375.000 fiecare; Marea Britanie şi Germania, peste 220.000 fiecare; iar Spania, 170.000. Peste un sfert de milion de oameni au murit în Japonia. Insulele din sudul Oceanului Pacific au fost deosebit de grav afectate: unu din cinci locuitori a pierit în Samoa de Vest (7.500 în total), în timp ce în oraşul Papeete, capitala insulei Tahiti, a murit unu din şapte locuitori. Una dintre cele mai ridicate mortalităţi a fost înregistrată pe coasta peninsulei Labrador: din cei 3.000 de băştinaşi eschimoşi, 2.000 au murit. Printre victimele celebre ale gripei s-au numărat generalul Louis Botha, primul premier al Uniunii Africii de Sud; pictorul austriac Egon Schiele; Edmond Rostand, autorul comediei Cyrano de Bergerac; şi sir Hubert Parry, care a compus corala Ierusalim. (va urma) JOHN WITHINGTON

Suedia văzută din căruța cu coviltir


Europa sub imperiul rãzboiului

INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (1)

(urmare din pag. 1) Acum, să numim termenii binomului de mai sus: „nebunul” (după cum vedeți, e în ghilimele) – e generalul american Ben Hodge, fostul comandant al trupelor SUA în Europa; cei 100 de „înțelepți” (și aici adjectivul este cu ghilimele), sacrificați în realitate, sacrificiul care ar afecta peste o jumătate de miliard de oameni, populația nevinovată a acestei părți din Terra. În ce fel a luat naștere acest surogat de legături periculoase? Să-i urmărim desfășurarea și să tragem concluziile de rigoare. Generalul american, pensionar, dar cu chef de luptă, și neavînd o televiziune la dispoziție, așa cum au cîțiva generali pensionari din România, care dau „lupte” în fiecare seară în platoul de la Antena 3 CNN, și-a amintit de țara condusă de un român cu nume de neamț și și-a dat în petic, sperînd că neamțul, mă rog, sasul, va reacționa la mesajul său necifrat, și va arunca țara în foc (ceea ce nu este departe de adevăr!). În marasmul său diabolic, americanul Ben Hodges s-a pornit să dea directive ce și cum să procedeze România, Armata României, spre a fi în grațiile Unchiului Sam. Cum adică? Adică să fim mai activi, concret, să atacăm cu drone în Marea Neagră, să facem mai multe demonstrații cu instalațiile de rachete Patriot și Himars. Într-un cuvânt, să consumăm cît mai multă muniție și s-o înlocuim cu alta din țara domnului general Ben Hodges, bineînțeles, pe alte și alte miliarde de dolari. Iată însă că, în mintea lui bolnavă, văzînd lipsa de reacție din partea Președinției, a Parlamentului și a Guvernului României, generalul american în rezervă a sărit calul cu tot cu iapa, făcînd (în numele României?) o adevărată declarație de război Rusiei, propunînd – țineți-vă bine! – nici mai mult, nici mai puțin, decît să doborîm imediat, de pe teritoriul românesc, rachetele rusești care se îndreaptă spre teritoriul Ucrainei! Ce-i drept, alături de noi i-a întărîtat și pe polonezi să facă la fel. Vreți să citiți întocmai textul acestui „ordin”? Nimic mai simplu. Iată-l: „Cred că avioanele ar trebui să aibă permisiunea de a ataca rachetele rusești care sînt lansate din Marea Neagră, Marea Caspică sau de oriunde altundeva. Din moment ce vedem aceste rachete zburînd spre Ucraina, ar trebui să ni se permită să doborîm aceste rachete pentru a proteja oamenii nevinovați”. În continuare, spre deliciul românilor, care sînt considerați proști și creduli, iată cum încearcă dumnealui să ne „motiveze” să băgăm bățul prin gard, doar, doar o sări ursul siberian să ne pape: „De asemenea, nu știm dacă aceste rachete vor zbura spre Polonia sau România, de exemplu, pentru că unele rachete au intrat deja în spațiul aerian polonez.

De ce nu am putea folosi același principiu pentru a doborî rachetele care vizează oameni nevinovați din Ucraina?”. Deoarece din partea Statului Român, servil, incompetent și laș, nu i s-a dat un răspuns la această neghioabă întrebare, fac eu acest serviciu și îi răspund: pentru că, în acest caz, acesta va fi socotit ca un „act de război” – culmea! – neasumat de NATO, ci doar de România și Polonia, pe „persoană fizică”! În caz că domnul general Ben Hodges are tupeul să răspundă, aducînd în sprijin forța militară americană aflată în România, care, „la nevoie”, va interveni, am și aici un răspuns real: soldații americani aflați în bazele americane din România nu vor fi de prea mare folos, și chiar dacă, să presupunem, vor intra efectiv în luptă și vor muri dintre ei (că de aceea au statut de mercenari), pierderile României (umane și materiale) vor fi imposibil de comensurat la ora actuală; oricum, vor fi istorice!

Primul care s-a aruncat după piatră Deși, după cum îi cunosc gradul de obediență față de „marele licurici”, mă așteptam ca președintele Klaus Iohannis să pună botul la provocarea insalubră a generalului american; iată că, de data aceasta, a sărit în lac un general român, și nu unul oarecare, ci ditamai șeful Statului Major al Apărării, de facto, comandantul Armatei (ministrul civil al Apărării pozînd în chip de marionetă de decor), pe numele lui Gheorghiță Vlad. Generalul Gheorghiță Vlad a fost învestit șef al Statului Major al Apărării pe 30 noiembrie anul trecut, după trecerea în rezervă și ieșirea la pensie a fostului șef al acestei structuri importante militare, generalul Daniel Petrescu, cel dintîi urmînd în funcție după ce o îndeplinise pe cea de locțiitor al șefului Statului Major al Apărării. Dorind, probabil, să iasă în evidență în noua funcție, domnul general Gheorghiță Vlad a plusat apăsat, la nici două luni de la urcarea sa pe fotoliul de comandant de oști, rezonînd, în plan ideatic (și belicos) cu atitudinea generalului american Ben Hodges. Împărtășind ace­ leași idealuri și concepte despre „invazia” Rusiei pe continent cu cele ale președintelui artist, Volodimir Zelenski, șeful Ar­ matei Române intoxică populația României cu viziunea irațională a lui Zelenski, urmat îndeaproape de președintele Basarabiei,

gospodina Maia Sandu, atunci cînd declară nonșalant: „Eu personal, nu neaparat ca militar, consider că Federația Rusă nu se va opri aici. Dacă va cîștiga în Ucraina, principala țintă va fi Republica Moldova. Vom asista la tensiuni în Balcanii de Vest. Sînt mai mult decît convinsă că politica președintelui Putin va escalada în perioada imediat următoare”. N-aș fi prea aspru în judecarea afirmațiilor domnului general Vlad, luînd în considerare poziția militară de pe care ne vorbește, dacă, în continuare, ne-ar fi explicat pe ce criterii (strategice, tactice, militare, politice etc.) se bazează președintele Putin, în hazardul său de a declanșa un război total cu o forță militară imensă, de talia NATO (peste 4 milioane de militari activi), și cu o mare capacitate de luptă, complexă și sofisticată. Cu gîndirea domniei sale de strateg militar, la nivel înalt, șeful Statului Major al Apărării ar fi trebuit să ne explice (după cum se vede, se „suprapune” gîndirii putiniste) ce resort diabolic l-ar mîna pe Putin să-și arunce țara într-un război mondial, cu șanse inexistente de a ieși victorios, în timp ce pe el îl interesează recuperarea Ucrainei (ori a unei părți din teritoriul acestei foste Republici Sovietice) considerate, de drept, teritorii aparținînd, istoric, de Federația Rusă. Cum n-am primit aceste explicații (și complicații), ieșirea în decor a șefului Statului Major al Apărării din Armata Română mi se pare, eufemistic vorbind, cam exagerată și alarmistă, urmărind un scop bine determinat, dar ușor de deconspirat: înarmarea pînă în dinți a României – cu cheltuielile de rigoare, și îngrășarea concernelor americane de armament și tehnică de luptă. Măcar de ne-ar folosi la ceva această înzestrare galopantă, făcută în timp ce Guvernul României îngroapă producția militară autohtonă, preferînd, uneori, produse din SUA, inferioare unora similare din România și, bineînțeles, la prețuri mult mai mari – așa cum o să arăt în partea a doua a acestui material. Vorbind pe linia limbajului generalului Ben Hodges, și proiectînd viitorul României în cap de pod pentru atacarea Rusiei, generalul Gheorghiță Vlad are planuri mărețe, pe care vrea să le implementeze cerînd ajutorul instituțiilor vitale ale țării: Președinție, Parlament, Guvern. În acest sens, domnia sa visează modificarea unor legi (inclusiv a Constituției), privind pregătirea populației pentru război, inclusiv reintroducerea serviciului militar în termen, dar (pentru a „îndulci” modificarea) utilizează termeni derutanți: „doar în regim voluntar”. Pentru risipirea oricărui dubiu, iată dorințele generalului Gheorghiță Vlad (o parte dintre ele): „Adică vizăm segmentul de vîrstă între 18 și 35 de ani, indiferent de sex, naționalitate, credințe religioase, tineri care vor să îmbrace haina militară. Să plătim acest serviciu și să îi pregătim după principiul de bază de ducere a războiului ”.


Faptul că generalul Gheorghiță Vlad și-a depășit limita instituțională, producînd panică în țară și alarmînd populația prematur și nejustificat, deocamdată, apare pregnant și din reacția premierului Marcel Ciolacu, chiar în contextul în care teritoriul României este „ocupat” de trupe din Alianță, atît cele staționate, cît și cele de manevră: „România nu are nici un risc să fie angajată într-un război. România nu a fost niciodată mai sigură ca astăzi. Facem parte din NATO. Haideți să stăm liniștiți că România nu va intra în nici un război”. Quod erat demonstrandum!

Cu ce atacăm? Cu ce ne apărăm? Cu cine luptăm? Dacă am adresa aceste întrebări domnului general Gheorghiță Vlad, de la nivelul funcției sale de șef al Statului Major al Apărării, desigur că nu s-ar pune problema să nu poată încropi niște răspunsuri mai mult teoretice, pentru că realitatea depășește linia invizibilă a frontului, configurînd un tablou cît mai mișcător și incert al acestei situații. Impulsionat poate de „Steadfast Defender 2024” – cel mai mare exercițiu de după Războiul Rece, lansat de NATO, „urmărind întărirea securității țărilor aliate care se învecinează cu Rusia și pe flancul estic al Alianței, cu accent specific pe desfășurarea forței de reacție rapidă a NATO în Norvegia, Polonia, țările baltice și România” – cum se arată într-un comunicat – la care ia parte o armată de 90.000 de militari, ar plusa pe siguranța acestui „scut” numit NATO, în numele căruia are curajul să incite țara să fie gata să ne batem cu rușii! De fapt, toată teoria unui atac masiv din partea Rusiei și, în consecință, pregătirea unei reacții dure din partea NATO, în frunte cu România, țara la limita actualului conflict ruso-ucrainean, are la bază problema ucraineană – problemă generalizată la nivel UE și la nivel NATO. Chiar luna trecută, între 17 și 18 ianuarie, cînd, la sediul NATO din Bruxelles, a avut loc sesiunea Comitetului militar al șefilor Apărării ai NATO, cei 31 plus Suedia s-au concentrat pe capacitatea de execuție a noilor planuri de apărare ale Alianței, transformarea capacității de război NATO și sprijinul continuu al NATO pentru Ucraina. Ca să pună paie pe foc, la acea reuniune militară s-a sculat și concetățeanul nostru, civilul Mircea Geoană (ce-i drept, secretarul general adjunct al Alianței), declarînd bombastic și provocator: „Astăzi, pacea noastră este amenințată. Război, terorism, instabilitate. Statele autoritare ne amenință valorile. Avem nevoie de o NATO puternică mai mult ca niciodată și avem o NATO puternică”. Pentru că este în campanie dublă (militară și parlamentară) și nu are prea mult timp liber, o singură întrebare i-aș adresa domnului Geoană: nu cumva, printre statele autoritare se numără și feblețea dumnealui – SUA? Lăsîndu-l pe domnul Geoană cu un picior în NATO și cu unul la Cotroceni, să încercăm să-i mai domolim viteza de reație a generalului Gheorghiță Vlad, răspunzînd la întrebările din intertitlul de mai sus. Deși, recunosc, nu e deloc agreabil să-l provoci la „duel” pe șeful Statului Major al Apărării din MApN, conjunctura actuală face posibilă o incursiune în acest angrenaj complicat – Armata – într-un timp în care prea desele schimbări și adaptări de standarde străine de tradiția și educația românului pot provoca fracturi ireversibile în viața și în moralul elementului om – cel obligat să mînuiască tehnica din dotare dar, mai ales, obligat să-și sacrifice tinerețea și familia pe altarul unui crez indus prin forța banului. Cu ce atacăm? Cu ce ne apărăm? Cu cine luptăm? Cred că aceste întrebări ar trebui să nu-i lase pe mai-marii Armatei să doarmă somn lin pe perna lor, mai ales în situația – pe care tot ei o vehiculează – în care, iată, sîntem pe picior de război cu Rusia lui Putin. Avînd în prim-plan forța umană (indiferent cîtă tehnică de luptă și armament grozav ai avea), MApN se zbate să acopere deficitul din acest punct de vedere. Iată o declarație a ministrului Apărării, Angel Tîlvăr, făcută la începutul acestui an: „Ne dorim să mărim efectivele Armatei Române de la 80.000 la 100.000, avînd în vedere evoluțiile complicate de la granițele noastre. Dar asta ține și de buget și de

posibilitățile pe care le avem”. Ceea ce nu ne-a spus domnul ministru aruncă o lumină și mai sumbră pe acest subiect. „Secret” care se traduce astfel: 1. Concret, la jumătatea anului trecut, MApN avea ocupate doar 72.037 de posturi (în tot angrenajul Armatei), cifră care, între timp, s-a mai micșorat; 2. În ultima vreme se constată un fapt îngrijorător, o hemoragie de personal – numai în ultimii trei ani au părăsit Armata Română între 7.000 și 10.000 de militari pe an – portalul specializat „Globalfirepower.com” susține că România mai are acum numai 67.000 de militari activi și 50.000 în rezervă; 3. În mare criză de personal, MApN a decis ca admiterea în școlile militare postliceale ale acestui minister, pentru pregătirea maiștrilor militari, dar și a subofițerilor să se facă pe baza mediei de la examenul de Bacalaureat, fără a se mai organiza un examen de admitere, ceea ce, trebuie să recunoaștem, va umple (probabil) golul, în detrimentul calității umane; 4. Preocupat de mărirea numărului de militari sub arme – pînă la introducerea serviciului militar obligatoriu – anul acesta MApN a majorat cheltuielile de personal la 10,22 miliarde de lei, cu 12,3% mai mult ca în 2023 (despre bugetul Apărării voi arăta în partea a doua, cînd voi demonstra că o parte a acestuia se duce pe plata în avans a muniției de război și a altor componente militare a căror livrare nu se știe cînd va fi și, oricum, o parte din aceste achiziții vor merge în Ucraina!); 5. În timp ce – astfel cum s-a arătat mai sus – se desfășoară o propagandă acerbă pentru pregătirea psihologică a populației în vederea intrării României într-un război distrugător, marile probleme ale Armatei sînt în suferință vizibilă, atît MApN cît și CSAT pun prea mare preț pe punctul 5 din Statutul NATO care, interpretat simplist, se consideră că – gata! – România va fi salvată prin grija NATO, în cazul unei agresiuni din partea Rusiei lui Putin! 6. Ideea avansată de generalul Gheorghiță Vlad privind posibilitatea încorporării tinerilor în armată – ca o necesitate stringentă a situației politice actuale – nu este deloc în consens cu părerea tinerilor în cauză despre acest subiect. Pentru a verifica această afirmație domnul general are la îndemînă canalele de socializare în care, ca reacție la ieșirea domniei sale în public cu acea propunere, tinerii răspund: „M-aș angaja, dar nu în climatul periculos de astăzi”; „Să-mi apăr țara? Ce să apăr? Care țară?”; „Eu vreau să-mi apăr familia mea, țara s-o apere conducătorii!”, și multe asemenea opinii care nu sînt deloc în concordanță cu șefii Armatei care, luați pe sus intempestiv de valul unui război iminent cu Rusia, visează la cozi în fața Centrelor militare, pentru completarea MApN cu cei 20.000 de militari necesari măririi efectivelor de război. Privind această situație prin logica unei gîndiri pragmatice ne dăm seama de eroarea în care conducerea Armatei Române vede paradigma noii armate, în

condițiile sacrificării nejustificate a resurselor noastre (umane și materiale) în numele „internaționalismului pro-american”, direcționat în slujba „salvării” Ucrainei, de fapt, pentru anihilarea definitivă a marelui rival de la Răsărit, fosta Uniune Sovietică. Tocmai în substratul acestei false salvgardări cu vrăjeala despre dorința popoarelor Europei de a salva Ucraina, sub sceptrul întunecat al atacării Europei de către „nebunul” de Putin, stă neîncrederea cu care întîmpină generația tînără solicitările și așteptările politicienilor români, în materie de război. De fapt, nu doar generația aptă pentru înrolare în armată se manifestă împotriva unei implicări a României într-un război care nu este al ei, ci și populația vîrstnică, mai ales cei care au cunoscut suferințele adînci ale unui asemenea cataclism uman, urăște acest procedeu de a ne autodistruge țara. Pentru a ne convinge din realitatea din țară (nu cea pe care o disecă generalii pensionari de la Antena 3), le propun politicienilor de la vîrf să organizeze un referendum național cu numai două întrebări: 1. Sînteți de acord să intrăm în război de partea Ucrainei și împotriva Rusiei?; 2. Dacă va fi nevoie, veți merge, voluntar, să luptați pe front? Cred că nu e nevoie să ne gîndim prea mult spre a afla răspunsul la aceste întrebări. Dacă privim și exemplul tinerilor din Ucraina, a căror țară este în război cu puternica Rusie, și totuși, mii de bărbați apți de luptă au fugit din țară sau au apelat la diferite subterfugii (inclusiv mita) pentru a scăpa de încorporare, avem imaginea dezastrului într-un asemenea caz în România. Domnul general Gheorghiță Vlad confundă grav chemarea domniei sale la război (mă rog, la luptă) cu ceea ce a fost în momente cruciale pentru România – momente ce poartă numele de Vaslui, Rovine, Călugăreni, Plevna, Grivița, Mărăști, Mărășești, Oituz, Păuliș, Oarba de Mureș ș.a.m.d., unde viața ostașului român (indiferent că era soldat sau general) nu era mai presus decît sacrificiul pentru apărarea pămîntului sfînt al Patriei. Ce va fi mîine dacă previziunile sumbre ale Șefului Statului Major al Apărării se vor îndeplini? Păi, va fi că nu va mai fi nici un Vaslui, nici un Călugăreni, nici o Plevnă, nici un Mărășești și nici o Oarba de Mureș, dar nici pe domnul general Gheorghiță Vlad nu-l văd cu pistolul în mînă, în fruntea unui batalion, făcînd pe Mihai Viteazul sau pe Ștefan cel Mare! Situația din teren ne arată cît de complicată este starea de fapt a climatului politic european în ce privește poziția NATO, pe de o parte, și cea a Uniunii Europene, pe de altă parte, vizavi de intervenția acestor entități în conflictul înarmat dintre Rusia și Ucraina. Întrucît pe noi ne privește, în primul rînd, implicarea României în această încrengătură de politici și interese, vom dezvolta acest subiect în partea a doua a acestui material, cînd voi aborda și modul de înzestrare a Armatei cu cele necesare ducerii unui război în condițiile actuale, dacă tot ne hazardăm în declarații belicoase și în provocări iresponsabile, puse în scenă de marile concerne militare din Europa și de peste Ocean. (va urma)


14

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Drama generalilor români

Generalul Aurel Aldea: „Între cămașa verde, steagul roșu și cel românesc, am preferat tricolorul“ (I) În ciuda aparențelor, generalul de corp de armată Aurel Aldea este o personalitate la fel de puţin cunoscută generaţiilor de azi ca și mulţi alţi oameni poli­ tici din deceniile patru-cinci asupra cărora s-a abătut urgia persecuţiilor comuniste. S-a năs­ cut la 28 martie 1887 și a murit la 17 octombrie 1949 în penitenciarul Aiud. Iată principalele etape ale carierei sale militare: sublocotenent (1908), locotenent (1911), căpitan (1916), maior (1917), locotenent-colonel (1923), colonel (1928), general de brigadă (1936), general de divizie (1940) și general de corp de armată (1944). La 18 noiembrie 1946, adresîndu-se preşe­ dintelui Curţii Militare de Casare şi Justiţie, instanţă care avea să pronunţe în acea zi o gravă sentinţă împotriva sa, generalul Aldea spunea: „Domnule preşedinte, am toată încrederea unui complet de judecată format din camarazi și vă încredinţez cinstea și numele meu. Mai fac o ultimă mărturisire: că nu am nici un fel de vină, că între cămaşa verde, steagul roşu și cel românesc, am preferat tricolorul și, consecvent cu ceea ce afirm, dați-mi voie să afirm că-mi iubesc țara, neamul și doresc să înflorească și să capete aureola la care are dreptul în viitor“.

Nu eşti cu ei, te paște închisoarea Generalul Aurel Aldea a fost arestat la 27 mai 1946 şi învinuit prin Ordonanţa definitivă nr. 6.125 din 7 noiembrie 1946, semnată de general Ion Codreanu, judecător instructor militar special de pe lîngă Curtea Militară de Casare şi Justiţie, pentru „complotare întru distrugerea unităţii statului român“, deoarece, începînd cu vara anului 1945, „a luat iniţiativa polarizării organizaţiunilor subversive şi, constituind o conducere centrală sub şefia sa, a împărţit ţara în zone de acţiune, organizînd la teren lovitura de stat în legătură cu partizanii săi, tinzînd a distruge unitatea statului prin învrăjbirea naţionalităţilor conlocuitoare, prin instigarea unora contra altora, prin intriga între diferitele personalităţi politice şi prin crearea unui climat defavorabil intereselor naţionale, intensificînd mijloacele de acţiune tocmai în perioada cînd la Paris se negocia soarta statului român“. Era acuzat, de-asemenea, de „răzvrătire“, „insurecţie armată“, „procurare de documente publice interesînd ordinea de stat“, „complicitate la păstrarea de armament, muniţiuni şi explozivi fără autorizaţie“, de faptul că, în calitate de conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a organizat şi determinat constituirea de trupe înarmate, de echipe de partizani pe care le-a înarmat şi pregătit în vederea declanşării războiului civil într-un moment ce urma să fie decis de conducerea centrală. Analizînd toate aceste acuzaţii aduse în cadrul procesului celor 90 de persoane implicate în Mişcarea Naţională de Rezistenţă, proces judecat în perioada 1118 noiembrie 1946 de către Curtea Militară de Casare și Justiţie prezidată de generalul Vasile Atanasiu și compusă din generalii Mihail Lascăr, Constantin Argeşanu, Radu Niculescu Cociu, Ilie Crețulescu, Grigore Nicolau şi colonelul Alexandru Burada, generalul Aurel Aldea a fost declarat culpabil de învinuirile menţionate anterior, mai puţin vina de „insurecţie armată şi complicitate la păstrarea de armament, muniţii şi exploziv fără autorizaţie“. Condamnarea primită prin Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946 era „muncă silnică pe viaţă pentru crima de complotare întru distrugerea unităţii statului“, „3 ani închisoare corecţională și 200.000 lei amendă corecţională pentru faptul de procurare de documente

publice interesînd ordinea de stat“, „10 ani de detenţie riguroasă, 5 ani de degradare civică şi 50.000 lei cheltuieli de judecată pentru răzvrătire“, urmînd să execute pedeapsa cea mai grea, cu comutarea detenţiei preventive de la 27 mai 1946. Urmărise oare generalul Aldea distru­ gerea unităţii statului român? Personal, a negat permanent acest lucru. Chiar înainte de a afla sentinţa, dîndu-i-se „ultimul cuvînt“, el se adresase astfel celor care îl judecaseră: „Nu am nimic de învăţat ca patriotism din partea nimănui. Mulţi, fără să merite, au lăsat să acrediteze zvonul că au contribuit la ridicarea țării. Eu, modest am fost o viaţă întreagă şi dacă aş fi trăit în altă ţară aş fi fost pus la adăpost, dar în ţara românească, pentru că nu te integrezi în noul regim, care n-a prins rădăcini în ţară, locul ce mi se rezervă este închisoarea. Am regretat aseară, cînd am auzit invectivele pe care nu le merit, cu atît mai mult din partea domnului procuror general pe care îl cunosc de ani de zile. O viaţă întreagă am trăit modest. N-am umblat după reclamă și n-am fost ambiţios, cum am fost descris în rechizitoriu, că aveam ambiţia de a avea alt titlu în stat, cînd eu n-am căutat decît să-mi servesc ţara şi neamul, cum nici astăzi nu rîvnesc, printr-o sentinţă condamnatoare pe care n-o merit, să fiu ridicat la rangul de martir al neamului. Chiar dacă distrugerea mea fizică ar urma, memoria mea o încredinţez tinerilor de astăzi, care trebuie să mă reabiliteze, care ştiu în ce a constat procesul, vina mea şi locul care mi se cuvine în faţa memoriei celor ce vor veni“.

Dezamăgit de „lupte sterile şi orientări greşite“ (1) Cine era, totuşi, generalul Aldea? Absolvent al Şcolii de artilerie din Iaşi, la scurt timp a fost trimis pentru perfecţionare în Germania, unde a urmat cursurile Şcolii militare din Hanovra şi apoi pe acelea ale Academiei militare tehnice din Charlottenburg, făcînd stagiu în Regimentul 23 artilerie din Koblenz. A călătorit în Franţa şi Anglia, unde, în afara cunoştinţelor de specialitate, a luat adevărate „lecţii de democraţie şi civilizaţie“, după cum singur declara mai apoi. Întors în ţară în 1912, a participat la cel de-al doilea război balcanic, în 1913, reuşind, apoi, cu „mare succes“, la Şcoala Superioară de Război. A participat la Primul Război Mondial, în calitate de comandant de baterie, în timpul luptelor din Dobrogea şi de la Bucureşti, fiind decorat şi citat prin ordin de zi. Cariera sa şi-a urmat cursul firesc în perioada interbelică, îndeplinind funcţii corespunzătoare gradului şi pregătirii sale, în Marele Stat Major (Secţia transporturi şi serviciul istoric), şef de stat major al Diviziei 11 infanterie şi apoi al Corpului 1 armată, comandant al Regimentului 23 artilerie. Din toamna anului 1935 pînă în mai 1938 a comandat Brigada 3 artilerie, după care a fost secretar general al Ministerului înzestrării armatei, comandant al diviziilor 11 infanterie (din toamna lui 1938) şi 4 infanterie (din aprilie 1939). A rămas departe de activitatea

Regele Mihai și Ion Antonescu pe Frontul de Est

RM

partidelor politice, deşi, aprecia el, „participarea mea la activitatea vreunuia din ele ar fi fost foarte agreată şi bine venită“. A detestat „felul cum se face la noi în ţară politică, plină de ură, cu presa care este plină de invective la adresa adversarilor, inexactităţi, calomnii“. „Dacă mai adăugăm lupta de clasă, bătăile, omorurile, lipsa unei libertăţi de exprimare, scriere, asociaţie şi în special a formării unui nou partid de care se simte atîta nevoie la noi, am făcut aproape tabloul complet al cauzelor care mă împiedică să fac politică şi deci legături politice“. Relaţiile cu şefii partidelor politice, cu care colaborase în primul guvern de după 23 august 1944, le-a apreciat ca fiind „corecte, dar foarte slabe“, cu excepţia lui C. Titel-Petrescu, preşedintele P.S.D., pentru care avea „o simpatie deosebită, avînd idei politico-sociale foarte apropiate“ cu ale sale. După propriile-i declaraţii, din martie 1945 pînă în iunie 1946 nu se întîlnise decît o dată, cel mult de două ori, cu Iuliu Maniu, Bebe Brătianu şi Gheorghe Tătărescu. „Cu restul persoanelor politice cu care întîmplător m-am văzut, n-am avut decît conversaţii din care să mă documentez asupra orientării partidelor politice şi a disensiunilor care ştiam că există în cele două vechi partide ale domnilor Maniu şi Brătianu“. Indiferent de aceasta, el aprecia că „simpla dorinţă de a învinge cu orice preţ, manifestată de partidele politice, nu va aduce linişte. De 15 ani ţara este frămîntată continuu de lupte sterile şi orientări greşite; se vede unde au dus toate acestea. Guvernanţii noştri sînt responsabili de tensiunea prezentă şi viitoare“. S-a interesat mai mult de soarta tineretului, considerînd că dictaturile succesive din ultimii ani îl împiedicaseră să se manifeste pe plan politic. „Ca în orice dictatură – aprecia generalul Aldea – tineretul nostru a trebuit să se strecoare prin evenimentele care s-au scurs, să se ferească sau să greşească lucrînd cu mişcarea legionară“. Viaţa politică românească influenţase evoluţia politică a tineretului, acesta devenind apatic, ezitant în a-și asuma „răspunderea unei acţiuni, deşi dispunea de mare energie, ca un cazan sub presiune“ şi tocmai pentru acest lucru el trebuia să fie bine îndrumat, să nu fie abandonat tendinţelor „extremiste“. Deşi nu l-a pasionat politica, viaţa i-a oferit generalului Aldea cîteva ocazii care l-au scos în primplanul evenimentelor politice şi militare. În 1940, după cotropirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de către Armata roşie, în urma ultimatumului sovietic, generalul Aurel Aldea a fost numit şeful Comisiei române pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din aplicarea ultimatumului. Ajunsă la Odessa în seara de 29 iunie 1940, Comisia a protestat faţă de nerespectarea termenelor, cerînd oprirea înaintării trupelor roşii. După tratative „destul de spinoase“, a obţinut prelungirea cu 24 de ore a termenului de evacuare și definirea generală a cadrului unei convenţii pentru repatrierea familiilor ofiţerilor şi subofiţerilor activi, funcţionarilor de stat şi a familiilor acestora, a cetăţenilor români care doreau să se evacueze, precum şi pentru trecerea în Basarabia şi Bucovina de Nord a soldaţilor originari din aceste provincii. În aprilie 1941 i s-a încredinţat sarcina de a cerceta pe foştii miniştri legionari. A finalizat foarte repede ancheta şi a întocmit un material de 320 de pagini pe care l-a înaintat Ministerului de război în vederea trimiterii în judecată a celor vinovaţi. Concomitent, a redactat un raport confidenţial pentru ministrul de război, cu rugămintea de a fi predat generalului Ion Antonescu. „I-am arătat generalului Antonescu – declara el cîţiva ani mai tîrziu – că, în primul rînd, el este vinovat de rebeliunea legionară din cauza slăbiciunii cu care i-a condus. N-a controlat completarea cadrelor. N-a urmărit înarmarea lor. N-a pedepsit crimele lor. N-a putut înlocui pe prefectul Poliţiei Capitalei şi pe directorul general al Siguranţei. N-a controlat activitatea miniştrilor legionari. N-a înfrînt abuzurile. A avut slăbiciunea să se tocmească cu Sima şi să-i admită guvern legionar 100%, mai puţin Preşedinţia“. Evident, raportul n-a plăcut. La scurt timp, generalul Aldea a fost pensionat, ceea ce i-a sporit antipatia faţă de Antonescu. (va urma) Col. dr. ALESANDRU DUȚU, FLORICA DOBRE


15

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Pe urmele lui Shakespeare (II) Urmele veselei Anglii (2)

Din preajma Coroanei şi-a îndreptat cu siguranţă şi el privirea spre vechiul castel normand ridicat de Wilhelm Cuceritorul, The Tower (Turnul Londrei), transformat sub descendenţii săi într-o temniţă în care şi-au sfîrşit viaţa, sau au poposit măcar în trecere, atîţia oameni de seamă din Secolul al XIV-lea şi pînă la începutul secolului trecut. Pe gazonul din jurul Turnului Alb se plimbă cîţiva corbi uriaşi, epigonii unei dinastii de corbi aciuaţi aici din timpuri străvechi. Contrastul dintre iarba verde – sănătoasa iarbă verde plină de sevă, cum numai pe această insulă creşte – şi păsările negre, de dimensiuni neobişnuite, te face să meditezi fără să vrei asupra puterii pe care o mai deține încă în Anglia tradiţia rigidă, cu rădăcinile adînc împlîntate într-un trecut îndepărtat.

Acel „O din lemn...“ Regina Elisabeta a II-a locuieşte la Buckingham Palace, iar numele de Whitehall îl păstrează doar strada largă pe care sînt înşiruite cele mai importante ministere ale Angliei. Înainte de a ajunge în dreptul podului Westminster, la dreapta coteşte Downing Street; odată ajuns pe pod, orice străin se simte obligat să se oprească, să se sprijine de parapet, să arunce o privire asupra măreţelor turnuri ale catedralei Westminster, şi cu ochii pe ceasul de pe Big Ben (turnul înalt al clădirii Parlamentului) să-i aştepte bătaia. Dedesubt, Tamisa îşi continuă cursul ei de veacuri. De cînd însă o traversează atîtea poduri, fireşte că au dispărut bărcile micuţe cu care treceau apa Will şi contemporanii săi. Mai către est exista şi un pod clădit prin Secolul al XII-lea şi dărîmat la începutul celui trecut, care nu semăna cîtuşi de puţin cu cele de azi. Era străjuit de două porţi masive de care atîrnau, spre pilda şi groaza londonezilor, capetele trădătorilor de țară. De o parte şi de alta a drumului de care din mijloc se înşirau căsuţe de lemn; printre ele, o bisericuţă în cinstea lui Thomas Becket. Uneori iarna Tamisa îngheţa şi atunci locuitorii de pe ţărmurile ei o treceau cu piciorul sau în sănii trase de cai. Cum s-or fi descurcat oare, în acele nopţi de februarie ale anului 1599, actorii lui Burbage cînd au transportat materialele de construcţie ale „teatrului“ din Shoreditch, tocmai de partea cealaltă a rîului, în comitatul Surrey? Termenul de arendare al terenului expirase, iar proprietarul se socotea stăpîn şi pe clădire. Trupa îşi găsise un Ioc nou în suburbia Clink, învecinată cu Southwark, unde prevăzătorul Henslowe deschisese teatrul The Rose (Trandafirul) cu cîţiva ani în urmă. Neţinînd seama nici de paznici, nici de legi, compania lordului şambelan a „furat“ scîndurile fostului local şi şi-a ridicat unul nou, rotund, cu acoperişul de stuf, pe frontispiciul căruia Hercule întîmpina spectatorii

Shakespeares Halls Croft

purtînd globul pămîntesc pe umeri. De aici şi numele teatrului – The Globe. Zonei londoneze care se întinde la sud de Tamisa i-a rămas numele de Surrey Side. Turistul arareori se abate pe aici, căci nu are multe de văzut: cartierul acesta – care a fost grav avariat de bombardamentele germane în timpul ultimului război mondial – nu atrage, cu tot traficul său intens, nici măcar prin aspectul de mare metropolă. Pe undeva, pe lîngă malul fluviului, în vechiul teatru Old Vic – în care jucau actorii „Naţionalului“ englez – m-am dus să-l văd pe Lawrence Olivier în rolul lui Othello; după spectacol, ştiind că mă aflu la nu prea mare depărtare de locul unde fusese The Globe, am pornit să-l caut, străbătînd străzile întortocheate şi pustii, de-a lungul cărora se înghesuiau ateliere şi prăvălii cu luminile vitrinelor stinse. Prin anul 1595, în partea de miazănoapte a Londrei, toate spectacolele fuseseră interzise de către Lordul Primar, dar decretele sale nu aveau putere de lege în comitatul Surrey. Aici, mai cu seamă în liberties-urile Southwark şi Clink, austeritatea puritanismului englez nu se făcuse încă simțită. În Southwark, în locul unde pe vremea lui Richard al II-lea fusese curtea şi moşia lui Robert de Paris, era Paris Garden (Grădina lui Paris), cunoscută pentru luptele cu urşi, cu cîini şi cu maimuţe, la care venea să rîdă şi să petreacă, alături de precupeţe, hangiţe, cîrciumari şi negustori chiar regina cu Curtea ei. Tot aici se afla şi teatrul The Swan (Lebăda) ridicat pe terenul unde înainte se dădeau lupte de tauri. Spre Bankside, de-a lungul Tamisei, ca şi în Clink, erau, de asemenea, multe „grădini pentru urşi“, nenumărate taverne, cîrciumi cu hanuri. O uliţă îngustă poartă chiar numele de Bear Gardens (Grădinile urşilor), iar o alta se numeşte Rose Alley (Aleea Trandafirul), de bună seamă în amintirea teatrului lui Henslowe. La numai cîtiva zeci de paşi, pe clădirea care adăposteşte o berărie, o plăcuţă semnalează că acesta este locul pe care Burbage a construit, în 1599, The Globe, pe a cărui scenă a jucat Shakespeare și au fost reprezentate cincisprezece din piesele sale. Aici se afla, aşadar, acel „O din lemn“, în care totus mundus agit histrionem, în care Burbage l-a „creat“ pe Hamlet şi care a ars, după o viață de numai patrusprezece „stagiuni“ – în timpul spectacolului cu piesa „Henric al VIII-lea“. Flăcările au mistuit casa atît de dragă a actorului Shakespeare şi, odată cu ea, toate manuscrisele dramaturgului...

Stratford– amintiri şi suveniruri Dacă atît de anevoie regăseşti urmele lui Will în Londra de azi, nu la fel se întîmplă și în satul lui natal, Stratford upon Avon. Aici totul îți vorbeşte de Shakespeare sau cel puţin totul se străduieşte să-ți amintească de marele bard naţional. La Londra maşinile, clădirile moderne, galantarele vitrinelor te împiedică să reconstitui epoca elisabetană. Aici, în schimb, sfîrşitul veacului al XVI-lea și începutul celui de-al XVII-lea îți

Royal Shakespeare Company

The Rose Playhouse a fost primul teatru de pe Bankside, construit înainte de Shakespeare’s Globe Theatre

este parcă „servit pe tavă“ şi oferit, după toate legile industriei turistice ale Secolului al XX-lea. De cum ajungi la Stratford, eşti obligat să te duci în Henley Street, unde se află casa în care s-a născut Shakespeare, să treci prin fața şcolii în care a învăţat Shakespeare, să vezi pupitrul elevului Shakespeare; să vizitezi Hall’s Croft, casa pe care Shakespeare a făcut-o pentru fiica sa preferata Susana, măritată cu doctorul Hali; să priveşti spre New Place, unde şi-a clădit Shakespeare casa în care a murit şi spre Holy Trinity Church, biserica din Secolul al XIII-lea lîngă care se află mormîntul lui Shakespeare. Gonind de la un capăt la celălalt al tîrguşorului, pentru a ajunge în toate aceste „locuri memoriale“, străbaţi pe străduţe pe unde toţi te asigură că a trecut şi Shakespeare şi îți umpli buzunarele cu fel de fel de scrumiere, batiste şi alte „suveniruri“ cu iscălitura lui Will, cu bustul lui Will sau măcar cu una din casele în care a trăit Will. La hotel eşti nevoit să dormi într-o cameră care poartă numele uneia din piesele sale. În cinstea lui s-a clădit un teatru – Royal Shakespeare Theatre – cu cea mai bună trupă a țării (pe care publicul românesc a avut ocazia s-o vadă la Bucureşti interpretînd „Regele Lear“). Pe celălalt mal al Avonului, o statuie a scriitorului, înconjurat de patru dintre personajele lui: Falstaff, Lady Macbeth, Hamlet şi Henric al V-lea. Avîndu-l aici pe Shakespeare pretutindeni la îndemînă, fără efort, fără să-l caut, faptul de a călca pe urma paşilor săi m-a emoţionat mai puţin. Dar într-o seară, spre asfinţit, am pornit de unul singur spre Shottery, spre ferma cu acoperiş de stuf a lui Richard Hathaway; m-am aşezat în colțul de lîngă cămin, ca altădată tînărul John, fiul mănuşarului sărăcit, şi mi l-am închipuit stînd mînă în mînă cu Ann, fata fermierului, cu care mai apoi s-a însurat şi a avut trei copii: Susana, Iudith şi Hamlet... Omniprezenţa celebrului bard la Stratford, întreţinută nu atît de pietate, cît pentru că este remunerativă, este supărătoare. Şi totuşi... Totuşi, căsuţele albe cu bîrne groase de lemn, malurile Avon-ului, cu lebedele sale albe, şi verdele ierbii şi al pomilor, nicăieri atît de strălucitor ca în această țară ceţoasă, păstrează încă nealterat farmecul acelei Mery England care ni l-a dăruit pe Shakespeare. Sfîrșit RADU BELIGAN


16

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei

Explicațiile lui Putin

(urmare din pag. 1) Mă întreb: atunci de ce i-au sărit cu toții la gît lui Tucker Carlson pentru interviul cu Vladimir Putin, pe care l-a publicat joi noapte pe internet? De ce soția fostului președinte Bill Clinton (ăla care murdărea rochițele angajatelor de la Casa Albă și mințea cu nerușinare judecătorii Curții Supreme de Justiție ai țării sale) l-a făcut pe Carlson „idiot util” pentru acest interviu, folosind o expresie lansată acum un secol de V.I. Lenin? Păi ea dacă urăște rușii, cum dă citate din eroii lor? I-o fi plăcînd comunismul? Trecînd peste jignirile unei cucoane care s-a dorit a fi președintă a SUA (ferească Dumnezeu!), în Uniunea Europeană a slugulițelor Unchiului Sam s-a găsit Guy Verhofstadt, fost prim-ministru belgian și actual membru al Parlamentului European, să ceară UE să analizeze impunerea unei „interdicții de călătorie” lui Carlson, pe care-l descrie drept „un purtător de cuvînt” al fostului președinte Donald Trump și al lui Putin, adăugînd: „Deoarece Putin este un criminal de război și UE sancționează pe toți cei care îl asistă în acest efort, pare logic ca Serviciul de Acțiune Externă să-i examineze și cazul”. Dumneavoastră înțelegeți ce scriu eu aici? Nenea asta belgianuʼ o fi în toate mințile? Tocmai a cerut interzicerea dreptului de circulație a unui cetățean fiindcă e „purtător de cuvînt al lui Donald Trump și al lui Putin”. Hai să interzicem și noi atunci dreptul la liberă circulație al purtătorului de cuvînt al Ursulei von der Leyen, fiindcă mie mi se pare că e unealta americanilor în Europa. Ce scriu, de fapt, este că interviul jurnalistului american a stîrnit viermuiala „dracilor” din lumea progresistă. Politicieni, muncitori (nu-i pot numi jurnaliști oricît m-aș strădui) la ziarele care se consideră „mainstream” adică cele care dau linia generală a „politicii bune” a lumii, s-au unit cu toții împotriva lui Tucker Carlson făcînd mișto de interviul lui, acuzîndu-l că e pe mînă cu Putin, trunchiind sensul unor întrebări pe care le-a adresat și scuipînd foc și otravă pe gură și pe nări ca niște balauri furioși, încercînd să minimizeze și să deturneze atenția de la cele spuse de Putin. Probabil, ca și mine, vă întrebați de ce fac asta. E o reacție de om speriat, după mine. Sînt speriați că cele spuse de Putin ar putea să-i facă pe oameni să înceapă să-și pună întrebări, să verifice cele spuse de președintele rus și să ajungă la concluzii periculoase, de genul: americanii i-au pus pe ruși cu spatele la gard extinzînd NATO și apoi se mirau că rusul a intrat în Ucraina; armele și banii trimiși Ucrainei nu au reușit să le aducă acestora victoria – atunci noi de ce am plătit? – îi vor întreba cetățenii, iar ei nu vor să le răspundă. Să vedem acum ce s-a întîmplat la interviu. Înainte de asta, jurnalistul american a spus că el consideră necesar să vorbească cu Putin, fiindcă așa i se pare corect, deși Serviciile Secrete americane l-au blocat de cîteva ori pînă acum. A spus că nu ne îndeamnă să credem ce va spune Putin, ci să judecăm cu propriile noastre creiere vorbele președinteluui rus, să le verificăm și apoi să tragem singuri concluziile. Cu alte cuvinte, „vă pun pe masă informația, prelucrați-o voi, comparați-o cu ce vă servește zilnic propaganda și vedeți cine minte”. Să pui în mișcare creierele amorțite ale publicului este extrem de periculos pentru orice propagandist de pe lumea asta, pentru că își pierde obiectul muncii, ba ar putea să-și ia și niște ciomege pe spinare de la cei care vor descoperi că au fost duși de nas. Nu zic că Putin e vreo ușă de biserică; spun doar că e mult mai pregătit să conducă Rusia decît e Ursula să conducă UE sau Biden America, iar asta pentru noi asta e foarte rău. Interviul a avut loc într-o sală în care decorul era foarte interesant aranjat. Astfel, președintele Rusiei și jurnalistul american ocupă două scaune aflate de o parte și de alta a unei măsuțe de cafea. Sînt, așadar, aproape unul de altul. Dacă vă amintiți cum l-a primit același președinte rus pe Emanuel Macron la începutul războiului din Ucraina, la o masă lungă cît o zi de post, sugerînd în mod clar distanța dintre ei, e clar că pe T. Carlson îl socotește mult mai apropiat decît pe Macron. Mai apropiat în planul ideilor și al culturii, desigur. Prima întrebare adresată rusului a fost aceea privind motivele invadării Ucrainei. Răspunsul lui Putin a început cu un preambul de vreo 30 de minute în care i-a

făcut lui T.C., o sinteză a istoriei Ucrainei și a Rusiei care pentru mine nu a fost o noutate, iar pentru dvs, cititorii Revistei „România Mare” nici atît, întrucît am găsit în arhivă un articol în patru părți exact despre asta, intitulat „Rădăcinile unui război”, pe care sînt convins că l-ați citit. După expunerea impresionantă a istoriei Ucrainei, care a stîrnit comentariile admirative ale spectatorilor americani, ba chiar și caterincă de genul: „credeți că Biden ar putea susține o lecție de istorie americană ca Putin?”, urmată de hohotele de rîs ale celorlalți, președintele rus aruncă neglijent prima informație conform căreia Ungaria și România pierd teritorii care sînt înglobate mai tîrziu de către sovietici la Ucraina, susținînd astfel teoria conform căreia țara lui Zelenski e un stat creat artificial. Întrebarea lui T.C. a venit imediat: „Credeți că Ungaria ar avea dreptul de a-și recupera teritoriile?”. Nu a spus România și Ungaria, ci doar Ungaria, probabil ca să-l bage în cofă pe premierul maghiar și să se facă simpatic europenilor. La răspunsul diplomatic al lui Putin că el nu știe ce să răspundă la această întrebare, deși sînt sigur că în mintea lui striga „Da, da, bineînțeles că asta ar trebui să facă!”, Carlson duce chestiunea mai departe: „L-ați sfătuit vreodată pe președintele Orban să facă așa ceva?”. Ce s-o fi așteptat să-i răspundă Putin? „Da domnule, i-am zis, l-am îndemnat, ba chiar l-am și sfătuit cum să procedeze!”. Firește că acesta a negat. Mai departe, ofițerul de informații, adică președintele rus, îi povestește lui Carlson, folosindu-se de decorul în care se aflau (ales anume, sînt sigur de asta), despre discuțiile pe care le-a avut exact în acele încăperi cu președinții Bush (tatăl) și cu Bill Clinton, despre crearea unei arhitecturi mondiale de Securitate, cît și despre cererea sa de a intra în NATO! Inițial, fiecare din aceste cereri ale sale fiind acceptate de către președinte pentru a fi în cele din urmă refuzate sub presiunea Serviciilor Secrete americane și ale echipei sale. Ca urmare, a invadat Ucraina pentru a apăra interesele țării sale, ceea ce e adevărat. Pe de altă parte sugerează foarte clar americanilor că președinții lor din ultimii 20 de ani au fost niște marionete în mîinile altora. Interviul continuă și Carlson îl întreabă de ce a ocupat Crimeea, răspunsul lui Putin fiind cel pe care-l știm cu toții: „Puterile europene au semnat ca garanți ai păcii din Donbass, dar nu s-au ținut de cuvînt, iar Ucraina a refuzat să implementeze hotărîrile acordurilor. Nu stiu dacă SUA cunosc această situație, dar președintele Ianucovici a fost de acord să organizeze alegerile cerute de oamenii de pe Maidan, deși era clar că le va pierde. Atunci mă întreb: de ce au făcut lovitura de stat și au atacat civilii din Crimeea? De ce să facă asta cînd totul se putea face legal, fără să piardă Crimeea? După căderea URSS nu am fost de acord cu extinderea NATO și cu intrarea Ucrainei în această organizație. Le-am tot cerut partenerilor noștri să nu facă asta, iar ei ne-au ignorat”. „Puteți opri războiul acum?” – a fost următoarea întrebare. Ca să răspundă, președintele rus a trebuit să-i explice lui Tucker Carlson că nu și-a atins încă obiectivul de a denazifica Ucraina, unde există încă monumente și sărbători dedicate unor foști colaboraționiști naziști vinovați de crime de război. „Pe de altă parte – a zis Vladimir Putin – ca să oprim războiul e necesar ca SUA să nu mai susțină Ucraina cu arme”. Asta chiar m-a amuzat, fiindcă nu mi-l imaginez pe Biden cum dispune așa ceva. Mai departe, Carlson a întrebat: „Cînd ați vorbit ultima dată cu președintele Biden?”. „Nu-mi amintesc” i-a zis Putin, ceea ce l-a făcut pe american să izbucnească în hohote de rîs. Putin a privit un pic șocat impertinența omului din fața lui și i-a zis foarte calm: „Nu țin minte toate lucrurile astea. Am probleme mai importante la care să mă gîndesc”. În traducere, „Nu dau doi bani pe Robinet Biden ăla al vostru, nu mă mai plictisi”. „Totuși, a insistat T.C. de ce nu ați vorbit cu el? De ce nu ați căutat să găsiți o rezolvare a conflictului?”. Răspunsul lui Putin a venit imediat: „Avem contact prin diverse agentii, dar vă întreb: ce e de rezolvat? Dacă vrei să oprești luptele, trebuie să nu le mai dai arme ucrainenilor și apoi putem discuta despre pace. De ce să-l sun? Să-i spun ce? Să-l rog ce? Să nu le mai dea arme ucrainenilor?”. Următoarea întrebare a venit logic și s-a referit la pericolul fluturat de oamenii NATO despre cum Rusia va ataca NATO și țările din Europa, ba chiar l-a întrebat direct dacă va ataca Polonia. Putin i-a răspuns: „Dacă Polonia atacă Rusia, da. Altfel noi nu avem nici un interes acolo. De ce să facem asta? Dacă cineva vrea să trimită trupe regulate în Ucraina atunci da, vom avea motiv pentru un război. Chiar nu ai ce face cu soldații tăi? Tu, America,

ai probleme cu emigrația, cu economia, nu ai altceva de făcut decît să te bați în Ucraina în loc să negociezi cu Rusia?”. Un moment frumos a fost atunci cînd Putin a fost întrebat cine a distrus conducta Nord Stream 2, iar acesta a răspuns în engleză „you”, care înseamnă atît „voi” cît și „tu”, ceea ce l-a făcut pe jurnalistul din fața lui să izbucnească în rîs și să-i replice că nu el a făcut-o fiindcă are un alibi pentru asta. Apoi, la răspunsul președintelui rus că a fost mîna CIA și a NATO, Carlson l-a întrebat dacă are probe, iar acesta i-a spus ceea ce știam cu toții de la Simon Hersh, și anume „În cazuri din astea se caută persoanele interesate, dar mai ales cele care au posibilitatea tehnică să o facă”. Un alt punct interesant l-a constituit întrebarea lui Tucker Carlson dacă președintele rus crede că Zelenski are puterea de a negocia pacea cu el. „E președintele Ucrainei, cred că poate” i-a răspuns Putin foarte serios, deși i-am simțit ironia din spatele răspunsului.

Concluzie După ce am urmărit tot interviul, eu zic așa: pre­ ședintele Rusiei s-a adresat în principal cetățenilor americani. Le-a spus punctul lui de vedere argumentat cu probe binecunoscute de toată lumea. A povestit în 40 de minute istoria de 1000 de ani a Ucrainei și a Rusiei, fără bilețele în față, ceea ce denotă cunoștințele în domeniu pe care le are și care, din păcate, conducătorilor noștri le lipsesc. Mă refer la cele despre istoria propriilor țări, fiindcă e firesc pentru corigenții și repetenții care ne conduc să nu le aibă. Apoi, le-a explicat americanilor și nouă, celorlalți, că a intrat în Ucraina fiindcă americanii l-au împins la asta prin extinderea NATO și mai ales prin luarea în considerare a candidaturii Ucrainei la NATO după summit-ul din 2008 de la București. A repetat de o mie de ori că încă de la început s-ar fi oprit dacă la negocierile de pace de la Istanbul ucrainenii ar fi semnat propunerea de pace pe care tot ei o scriseseră și nu s-ar fi lăsat influențați de Boris Johnson al Angliei să continue războiul. Ce-o face acuma primministrul britanic e inutil să ne întrebăm, fiindcă probabil nici el nu știe. Putin a continuat spunînd că e pregătit oricînd de înghețarea conflictului și de negocieri de pace cu americanii (nu cu Zelenski), cu condiția ca aceștia să înceteze a mai sprijini Ucraina cu arme, ba chiar și-a permis să-i ia un pic peste picior cînd jurnalistul american i-a spus că sînt mercenari americani care luptă cu armata lui, întrebîndu-l direct: „Dar ce, voi, americanii nu aveți altă treabă?”. Una peste alta, Putin le-a explicat tuturor versiunea lui asupra lucrurilor și o să vedem în următoarele săptămîni ce efect va avea acest interviu în conștiințele oamenilor fiindcă explicațiile complete și susținute pe care le-a dat pot fi ignorate doar de cineva fără creier. Mă deranjează că nu există nici un conducător occidental care să-i răspundă cu probe și în același fel. Faptul că Tucker Carlson a putut să facă acest interviu cu Vladimir Putin ține în primul rînd de faptul că președintele rus a fost de acord cu asta, după ce a refuzat zeci de alți jurnaliști occidentali. De ce i-a refuzat? Probabil fiindcă știa că sînt niște ciurli-burli cu care nu va putea purta o discuție în care să-și lanseze mesajul care dorea să fie ascultat de poporul american în primul rînd. Pentru Putin era imperios necesar să nu fie întrerupt atunci cînd explica și a știut că domnul Carlson, absolvent de istorie și un conservator ca și el, e singurul capabil să-i înțeleagă mesajul și să-l lase să-l transmită, ceea ce ceilalți nu ar fi făcut. Pe lîngă toate astea s-ar putea să mai fie ceva: anume faptul că dacă Donald Trump cîștigă alegerile în SUA, Tucker Carlson s-ar putea să fie vicepreședinte, după cum a spus Donald Trump junior pe 19 ianuarie a.c., fiind citat de ziarul The Economic Times. Așadar, cred că un alt motiv al acceptării lui Tucker Carlson a fost și faptul că acesta reprezenta ceva în fața lui Putin și anume sistemul din care face parte Donald Trump, cu care președintele rus s-a înțeles atît de bine. Ah, să nu uit: aflu că, la aceeași oră la care Tucker Carlson difuza online deja celebrul său interviu cu președintele rus, lui Joe Biden i se organizase o conferință de presă care să distragă atenția de la postarea lui T. Carlson. Tot ceea ce a atras însă au fost comentarii de genul: „Nu ne putem uita, fiindcă momentan sîntem ocupați cu interviul lui Putin. Revino mai tîrziu”.


RM

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

A ctualitatea pe scurt  Daily Mirror a publicat un reportaj în care se arată care sînt cele patru locuri considerate cele mai sigure din lume în cazul în care, într-adevăr, izbucnește un conflict nuclear. Primul este Wood Norton, în Regatul Unit. Pare o idilică locuință de țară în stil victorian, dar este de fapt intrarea către o imensă rețea de tunele care pătrund adînc în pădurea Worcestershire. Buncărul a fost inițial cumpărat de BBC la începutul celui de-al II-lea Război Mondial pentru a servi drept bază ascunsă pentru stația de radio în cazul în care Londra ar fi suferit o criză majoră. În prezent, Wood Norton este folosit ca bază de formare pentru ingineri de sunet și personal tehnic al companiei publice britanice de radiodifuziune. Buncărul are, de asemenea, un turn care ar continua să transmită mesaje de la BBC în cazul în care Regatul Unit ar intra vreodată în modul de criză. Un al doilea loc este Complexul Raven Rock Mountain din Pennsylvania, care a păstrat un aer de mister de cînd au început construcțiile în 1948. Supranumit „Harry’s Hole” în onoarea președintelui Truman, care a dat undă verde proiectului, acesta și-a deschis porțile pentru prima dată în 1953. A fost construit cu intenția de a fi „elementul central al unui mare centru de urgență” și are 10.000 de metri pătrați de spațiu de birouri și este suficient de mare pentru a găzdui pînă la 1.400 de persoane. Baza are, de asemenea, două tuneluri de 300 de metri lungime, precum și uși blindate de 34 de tone pentru a ajuta la reducerea impactului unui posibil atac cu bombă. În al treilea rînd, pe culmile Munților Apalași din Statele Unite, în Virginia, se află o bază numită Peters Mountain, care funcționează în prezent ca stație de comunicații pentru furnizorul de telefonie mobilă AT&T. Dar servește și ca una dintre numeroasele centre secrete cunoscute și sub numele de birouri ale proiectului AT&T. Aceste facilități sînt esențiale pentru planificarea continuității guvernului Statelor Unite. Centrul are capacitatea de a găzdui cîteva sute de persoane. Și în cazul unui atac asupra Washingtonului, ar putea fi folosit ca loc de relocare pentru agențiile de informații. Nu în ultimul rînd, Complexul Cheyenne Mountain, situat în comitatul El Paso, Colorado, este un buncăr de apărare al Forței Spațiale a Statelor Unite. Este de asemenea cunoscut ca sediul NORAD (Comandamentul de Apărare Aerospațială al Americii de Nord) și a fost construit în 1950 ca răspuns la teama de Războiul Rece. Acest buncăr extraordinar conține cinci camere, toate echipate cu depozite de combustibil și apă, și se spune chiar că există un lac subteran. Facilitatea, a cărei întreținere costă o sumă colosală de 250 de milioane de dolari pe an, era aproape de închidere înainte de atentatele din 11 septembrie. Și deși a fost temporar în stare de așteptare în 2006, administrația Obama a optat să îi ofere o nouă viață bazei, conform mirror.co.uk.  O miliţie islamică pro-iraniană din Irak a făcut apel la crearea unui front unit cu alte grupuri armate pentru a expulza forţele americane din ţară, informează Agerpres. Într-o declaraţie de vineri seara, Rezistenţa Islamică din Irak a făcut apel la „fraţii lor întru jihad să se alăture rezistenţei şi să participe efectiv la expulzarea ocupaţiei în această etapă istorică în Irak şi în regiune”. Miercuri, un atac cu drone al SUA asupra Bagdadului l-a ucis pe Abu Baqir al-Saadi, un comandant superior din cadrul Kataib Hezbollah, una din cele mai puternice miliţii aliate ale Iranului din Irak. Irakul a denunţat atacul american cu drone. Coaliţia militară internaţională din ţară, condusă de SUA, devine un „factor pentru instabilitate”, a afirmat Bagdadul. Coaliţia condusă de Washington împotriva grupării Stat Islamic a fost creată după ce gruparea extremistă islamistă a invadat zone mari

din nordul Irakului şi Siriei în 2014. În 2021, Irak şi SUA au convenit să îi transforme rolul într-unul non-combatant. Luna trecută, premierul irakian Mohammed al-Sudani a anunţat că va avea loc un dialog pentru a programa încetarea sarcinilor coaliţiei în ţară.  Cum se va schimba viața europenilor pînă în 2040, cînd revoluția verde a Uniunii Europene va fi finalizată în proporție de 90%? Europenii vor merge mai mult cu bicicleta și vor mînca mai puțină carne. În zonele rurale vor exista mai puține vaci, dar vor fi mai multe cabluri electrice deasupra capului. Nu va mai fi nici un miner de cărbune în UE, dar locurile de muncă în producția ecologică se vor afla în plină expansiune, scrie Politico despre modul în care va arăta societatea europeană peste 16 ani. Comisia tocmai a susținut un plan care prevede în esență acest viitor. Într-o evaluare a impactului de 605 pagini, acesta prezintă modul în care UE ar putea obține o reducere cu 90% a emisiilor pînă în 2040. Cu toate acestea, este imposibil de spus dacă acest viitor imaginat se va și materializa. Pe tot continentul, politicile climatice se confruntă cu rezistență. Fermierii europeni se revoltă, iar alegerile UE care se profilează îi tentează pe candidați să le promită alegătorilor lor o tranziție verde mai lină. Printre altele, în 2040, Bruxelles-ul și guvernele naționale vor folosi o varietate de măsuri pentru a-i îndemna pe oameni către mai multe mese pe bază de plante; dacă UE dorește să ajungă la neutralitatea climatică în 2050, sectorul va trebui să își reducă și mai mult poluarea; mai mult, dacă în anii 2020 europenii își încălzeau casa cu un cazan pe gaz sau pe ulei, probabil că în viitor vor instala o pompă de căldură electrică. Cu cît locuiesc mai la sud, cu atît va fi mai mare șansa să aibă aer condiționat, deoarece temperaturile vor depăși în mod regulat 40 de grade Celsius. Dar, în ciuda utilizării aparatelor de aer condiționat, clădirile din UE vor folosi mai puțină energie datorită electrificării și izolației mai bune. În ceea ce privește călătoriile pe distanțe mai lungi, mai mulți oameni vor călători cu trenuri acolo unde este posibil. Taxarea și prețul carbonului vor face zborurile mai scumpe. City-break-urile în Ibiza sau călătoriile de afaceri la o conferință nu vor mai fi atît de dese. Ocuparea forței de muncă se va schimba pe măsură ce Europa va abandona sectoarele de carbon precum producția de motoare cu ardere, în timp ce locurile de muncă în renovarea clădirilor, fabricarea de tehnologii curate precum pompele de căldură și gestionarea resurselor sînt în plină expansiune. În consecință, sute de mii de europeni vor fi recalificați – afectînd considerabil mai mulți bărbați, deoarece locurile de muncă care vor dispărea sînt în mare parte în sectoare în care femeile vor fi subreprezentate, precizează Politico.  În cadrul unei vizite în nordul Bucovinei, Mitropolitul Epifanie, Întîistătător al Bisericii Ortodoxe a Ucrainei (Auto­cefale), recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în 2019, s-a adresat parohiilor din regiunea Cernăuți în care serviciul divin este oficiat în limbă română să treacă în subordinea sa și a asigurat că „le va crea condiții confortabile”, potrivit reporterului Agenției de știri BucPress. „Din statistici, din cîte știu, în Bucovina sînt în prezent peste 200 de parohii ale Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Deci, este o chestiune ce ține de timp. Acest proces este ireversibil. Dar ne dorim să fie liniștit și calm, astfel încît totul să se întîmple corect juridic. Prin urmare, este necesar să se informeze populația, să spunem adevărul. …Și fac apel la toți ucrainenii ortodocși să se unească, și nu numai ucrainenii, ci toți cei care locuiesc pe teritoriul Bucovinei. Aici sînt multe parohii de limba română. Îi așteptăm pe toți, vom crea condiții adecvate, confortabile pentru ca toată lumea să rămînă și împreună într-un singur stat,

17 într-o singură biserică ne vom construi viitorul comun ucrainean. Vom construi lumea noastră ucraineană”, a spus Epifanie. El a mai menționat că, din păcate, există încă mulți oameni care sînt în amăgire spirituală și nu înțeleg pe deplin ce se întîmplă de fapt în Ucraina. „Există un război aprig și brutal în Ucraina. Inamicul a venit să ne distrugă. Inamicul își folosește biserica, care poartă numele de ucraineană, în scopuri proprii. Adică se acoperă cu un semn, autointitulîndu-se ucraineni, dar avînd în același timp o legătură instituțională directă cu statul agresor… Prin urmare, trebuie să lucrăm pentru a transmite acest adevăr oamenilor. Știm că adevărul ne eliberează. Sînt convins că în timp, comunitate cu comunitate, acest lucru se va întîmpla cu calm”, a declarat Mitropolitul Epifanie.  Casa Albă l-a acuzat pe Donald Trump că a făcut comentarii „îngrozitoare” şi „dezaxate” despre neprotejarea membrilor NATO împotriva unei posibile agresiuni din partea Rusiei, scrie BBC. Un purtător de cuvînt a afirmat că declaraţiile lui Donald Trump pun în pericol securitatea americană şi globală. Donald Trump reamintea perioada în care el a fost preşedinte, în timpul unei demonstraţii electorale în Carolina de Sud. El a afirmat că le-a spus membrilor NATO că cei care nu îşi plătesc contribuţia pentru apărare nu vor fi ajutaţi de Statele Unite în cazul unui atac din partea Rusiei. Mai degrabă, a spus el susţinătorilor care ovaţionau, ar încuraja Moscova să facă „ce naiba vrea”. Secretarul adjunct de presă al Casei Albe, Andrew Bates, a afirmat că favoritul pentru nominalizarea drept candidat prezidenţial promo­ vează un haos dement.  Senatul Insulei Madagascar din Oceanul Indian a aprobat legea care va permite castrarea chimică și, în anumite cazuri, chirurgicală a celor găsiți vinovați de violarea unui minor. Aceasta trebuie acum să fie ratificată și apoi promulgată de președintele Andry Rajoelina, care a ridicat pentru prima dată această problemă în decembrie, ceea ce a dus la propunerea noii legi. Măsura a atras critici din partea grupurilor internaționale pentru drepturile omului, dar a încurajat, de asemenea, sprijinul activiștilor din Madagascar, care spun că legea este un factor de descurajare adecvat pentru a reduce „cultura violului”. Ministrul Justiției, Landy Randriama­nantenasoa, a declarat că este o măsură necesară din cauza creșterii numărului de cazuri de viol asupra copiilor. În 2023, au fost înregistrate 600 de cazuri de viol asupra unui minor, a spus ea, iar 133 numai în luna ianuarie a acestui an. Castrarea chirurgicală „va fi întotdeauna pronunțată” pentru cei care se fac vinovați de violarea unui copil cu vîrsta sub 10 ani, potrivit formulării legii. Violul copiilor cu vîrste cuprinse între 14 și 17 ani va fi pedepsit prin castrare chimică. De asemenea, infractorii riscă acum pedepse mai aspre, de pînă la închisoare pe viață, precum și castrarea. Randriamanantenaso a declarat: „Am vrut să protejăm copiii mult mai mult. Cu cît copilul este mai mic, cu atît pedeapsa este mai mare”.  UE „va pierde” Serbia în favoarea Chinei dacă nu va permite aderarea acestei țări în curînd și ar trebui să facă acest lucru înainte de a admite Ucraina, a declarat premierul ungar Viktor Orban într-un interviu amplu care va fi publicat în cursul acestei săptămîni. „Trebuie să terminăm vechea sarcină de extindere înainte de a începe noua extindere cu Ucraina. Dacă nu integrăm Serbia cît mai curînd posibil, o vom pierde”, a declarat Orban într-o conversație cu fostul cancelar austriac Wolfgang Schüssel pentru European Voices, o revistă publicată de Die Presse. El a mai spus că Ucraina ar trebui să fie o zonă tampon neutră între Occident și Rusia. Serbia a solicitat aderarea la UE în 2009, dar candidatura a fost blocată pe fondul îngrijorărilor legate de regresul democratic și de legăturile strînse cu Rusia și China. R.M.


18

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

Europenii pot rămîne fără ciocolată neagră

– Cum poate o creștere bruscă a prețurilor la cacao să ne priveze pentru totdeauna de desertul nostru preferat? – Prețul boabelor de cacao la bursele mondiale este în creștere de mai bine de un an și în ianuarie a doborît recordul istoric stabilit în urmă cu 47 de ani. Anul acesta, potrivit experților, această tendință va continua pe fondul întăririi El Niño și a dificultăților legate de trecerea navelor în Marea Roșie. Producătorii de ciocolată au avertizat deja cu privire la creșterile de preț, dar o mărire unică a prețurilor de 15-20% nu este suficientă, cred experții. Cea mai neașteptată victimă a încălzirii globale – în rîndurile ce urmează.

Prețurile boabelor de cacao au atins recorduri istorice În ianuarie, prețurile la boabele de cacao la bursele mondiale au doborît un record istoric stabilit în urmă cu 47 de ani. Costul futures (cost la termen pe piața bursieră – n.red.) din martie la bursa ICE din Londra la 31 ianuarie a ajuns la 3.882 mii lire sterline (sau 4.939 mii dolari) pe tonă. În același timp, prețurile produsului la bursa din New York NYMEX au crescut la 4.815 mii de dolari pe tonă. La începutul anului, costul futures pentru boabele de cacao a crescut în medie cu 60-70%, spune Elena Ustyugova, partener principal al companiei de consultanță NEO-Center. Recordul anterior a fost stabilit în 1977, atunci prețurile pentru boabele de cacao la bursă au depășit 4,6 mii de lire sterline pe tonă. Creșterea ulterioară a fost înregistrată în 2011, cînd costul futures s-a apropiat de 3,8 mii de dolari. După aceasta, pentru o lungă perioadă de timp prețurile nu au crescut peste nivelul de 2,5 mii de dolari pe tonă, iar la sfîrșitul anului 2022 au început să crească constant. Creșterea costului boabelor de cacao a fost influențată de o combinație de factori, principalul fiind clima. Culturile de cacao sînt fragile și necesită, în general, temperaturi stabile, umiditate ridicată, sol bogat în azot și protecție împotriva vîntului pentru o recoltă bună. Sezonul trecut nu au fost condiții ideale. Potrivit prognozelor Organizației Internaționale a Producătorilor de Cacao, deficitul de boabe în lume va continua, iar prețurile acestora vor crește din cauza dificultăților de trecere a navelor în Marea Roșie. Acestea sînt cauzate de frecvența crescută a atacurilor houthiilor yemeniți asupra navelor asociate cu Israelul și au dus deja la creșterea costului transportului maritim de marfă. Prețul cacao la bursă este deja ridicat, astfel încît costurile suplimentare asociate cu tarifele mari de transport ar putea afecta negativ cererea, au avertizat analiştii.

Motivul pentru creșterea bruscă a prețurilor a fost încălzirea globală Două treimi din producția mondială de produse din cacao (60%) provine din Coasta de Fildeș și Ghana. Alți producători importanți sînt Indonezia, Ecuador, Nigeria, Brazilia și Camerun. Dar anul trecut, recolta din Africa de Vest a fost afectată de ploi prelungite, pe fondul cărora oferta de boabe de cacao din Côte dʼ Ivoire a scăzut cu o treime. Astfel, de la 1 octombrie 2023 pînă la 14 ianuarie 2024, volumul exporturilor de produse către porturile ivoriene a scăzut cu 36%, la

914 mii de tone. Ultimul trimestru al anului trecut nu a fost mai puțin ploios, motiv pentru care arborii de cacao au început să dezvolte boli ale lăstarilor. Un alt factor climatic care influențează scăderea producției este întărirea fenomenului natural El Niño. Ca urmare a acestuia, apele de suprafață ale Oceanului Pacific se încălzesc, ceea ce afectează semnificativ clima întregii planete, provocînd valuri de căldură cu temperaturi record și alte anomalii. Căldura intensă previne maturarea suficientă a boabelor de cacao, favorizează răspîndirea dăunătorilor și apariția bolilor plantelor. Organizația Mondială de Meteorologie (OMM) prezice că El Niño ar putea dura cel puțin pînă în aprilie, ceea ce înseamnă că temperaturile pămîntului vor continua să crească timp de cîteva luni. Codul de etică al Uniunii Europene modificat a contribuit, de asemenea, la creșterea prețului boabelor de cacao. O nouă lege pentru combaterea defrișărilor, care a intrat în vigoare în iunie anul trecut, interzice vînzarea în țările UE a cafelei, boabelor de cacao și cauciucului natural produse în zonele în care au fost tăiați anterior copaci (aceasta se referă în principal la țări din Africa, Asia și America Latină). Produsele relevante sînt fie distruse, fie vîndute în afara țărilor UE pînă în decembrie 2024. În acest context, Ghana a notificat cumpărătorii europeni că va exista o creștere a prețului. Un alt motiv pentru aceasta este slăbirea lirei sterline față de dolar din cauza stagnării economiei Marii Britanii. Deoarece moneda britanică

este legată de mișcările generale ale monedei, o slăbire puternică a lirei sterline acționează ca un catalizator pentru creșterea prețurilor la Bursa de Valori din Londra. În vara anului 2023, din cauza creșterii costului boabelor de cacao, companiile au amînat încheierea con­ trac­telor pentru noi livrări, precizează Vitaly Muravyov, președintele fabricii de ciocolată Pobeda. Au plănuit o pauză, dar speculatorii au intrat pe piață, ridicînd și mai mult prețul acțiunilor. „Cînd piața este mică, este foarte ușor să fii zguduit de speculatori”, explică expertul.

Prețurile ciocolatei cresc în întreaga lume Principala consecință a creșterii prețului boabelor de cacao este creșterea costului ciocolatei în întreaga lume. O sursă de la canalul Telegram a avertizat vara trecută că gigantul Ferrero va crește prețurile la produsele sale care conțin ciocolată (Kinder Surprise, Nutella și Ferrero Rocher) cu 7-8% în toamnă. Motivul invocat a fost modificarea cursului de schimb al rublei în Rusia. În decembrie, divizia internă a elvețianului Barry Callebaut, cel mai mare furnizor mondial de produse din ciocolată și boabe de cacao, a notificat partenerii cu privire la creșterea prețurilor la produsele sale după Anul Nou. De la începutul lunii ianuarie, prețurile au crescut cu 20%, iar situația a fost generată de creșterea costurilor de ambalare, creșterea costurilor logistice și fluctuațiile la Bursă. Potrivit participanților pe piață, costul ambalajelor de transport și al containerelor a crescut cu 50% în ultimul an. Costurile de logistică au crescut cu 35%, iar rata de schimb rublă la dolar a scăzut cu 29%.

Creșterea prețurilor va duce la o scădere a calității produselor În așteptarea unor noi creșteri de preț, mulți furnizori de unt de cacao și-au suspendat pur și simplu vînzările către producători, a declarat Andrey Latyshev, fondatorul fabricii de cofetărie Tomer. Pentru a menține nivelul calitativ, companiile pot folosi diverse metode – de exemplu, abandonarea ciocolatei pure în favoarea glazurării sau reducerea greutății produselor fără a modifica prețurile. Producătorii de dulciuri ieftine pot optimiza în primul rînd ingredientele, spune expertul independent pe piața FMCG, Alexander Anfinogenov. Untul de cacao poate fi înlocuit cu uleiuri de palmier, miez de palmier sau de cocos, iar conținutul de cacao va scădea. Nu trebuie să vă fie teamă de acest lucru: produsul cu fracții mari este de o calitate destul de bună, a precizat Anfinogenov. Potrivit experților, prea mult ulei de palmier în dietă nu este bun pentru sănătate, dar consumul lui moderat nu prezintă riscuri speciale. Pînă în primăvara acestui an, creșterea costului boabelor de cacao va afecta toți producătorii, întrucît contractele de furnizare pe care le-au semnat cu mai bine de un an în urmă la vechile prețuri vor expira, spune Muravyov. În același timp, o creștere a prețului cu 15-20% nu va putea compensa creșterea record a prețului materiilor prime și a altor costuri, iar în cele din urmă creșterea prețului poate ajunge la 60-70%. Acest lucru este valabil mai ales pentru ciocolata neagră, unde conținutul de boabe de cacao variază între 55 și 99%. Ciocolata cu lapte, unde ponderea untului de cacao este de obicei scăzută, poate crește ușor, cu aproximativ 20%, prezice președintele Pobeda. În același timp, creșterea maximă a prețurilor la ciocolata neagră poate ajunge pînă la 80%, în funcție de procentul de conținut de cacao. Potrivit previziunilor lui Andrei Khachaturyan, coproprietar al fabricii de ciocolată Fresh Cocoa prețurile la cacao vor continua să crească în următorii ani. Potrivit acestuia, nu există riscuri de penurie globală: noi plantații sînt introduse în mod activ în țările asiatice, iar producția din America Latină nu rămîne în urmă. Toate acestea sugerează că afectarea recoltei din Africa nu va avea un impact critic asupra pieței, lăsînd producătorii de ciocolată și produse care conțin cacao fără materii prime. Dar riscurile reducerii consumului par destul de reale. Odată cu slăbirea monedei și scăderea cererii consumatorilor, industria de cofetărie suferă în primul rînd, deoarece este mai ușor pentru consumatori să refuze un articol neesențial, explică Anfinogenov. „Oamenii înțeleg că acest lucru nu este foarte util, iar cînd acest «nu foarte util» începe și el să coste, bugetul familiei începe să fie redistribuit către alte categorii”, conchide el. O revizuire a listelor de prețuri de către producători pare inevitabilă, dar aceștia vor trebui să găsească un echilibru între creșterea prețurilor și dorința de a nu speria consumatorii. Există șanse mari ca unele companii să urmeze exemplul unor jucători importanți precum Mondelez și Nestle, începînd să producă din ce în ce mai multe produse cu umpluturi pe bază de grăsime vegetală, gemuri de fructe și fructe de pădure, nuci și o proporție minimă de cacao. Iar adepții ciocolatei amare, aparent, vor trebui să plătească mai mult. N.K.


RM

19

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ Bolile reumatice din perspectiva medicinei energo-informaționale

Bolile reumatice reprezintă cauza principală a invalidității și a concediilor medicale acordate în România. Medicina clasică, prin tratamentele pe care le pune la dispoziție, poate să amelioreze simptomele, pentru a reda mobilitatea articulațiilor. Pe termen lung însă, este cunoscut efectul nociv al medicamen­ tației de sinteză. Bolile reumatice sînt, de la an la an, din ce în ce mai des întîlnite, iar durerile specifice sînt de multe ori de nesuportat. Acestea apar pe diferite încheieturi sau țesuturi, mai ales la punerea în mișcare, dar pe măsură ce timpul trece ele se mențin și în starea de repaus. Sub noțiunea de boli reumatice se găsesc diferite boli ale sistemului osos (peste 300), cauzele fiind diferite, dar tratamentele aproape întotdeauna la fel. O manifestare a bolii în țesututurile de apărare și sprijin atinge întotdeauna structurile organelor interne precum: inima, ficatul, limfa, plămînii, intestinele și chiar sistemul nervos central. Din cauza diferitelor forme de manifestare – dureri, blocaje, deformarea articulațiilor afectate și manifestări pe diferite organe – se impune o prezentare din mai multe puncte de vedere. Boala se instalează treptat și provoacă, la apro­ ximativ două treimi din cei afectați, grave probleme

de mișcare sau chiar invaliditate. Cum se instalează reuma­ tismul? Astăzi se consideră că un posibil punct de plecare ar fi inflamațiile diferite din organism, care nu s-au vindecat în totalitate. Aici nu ne referim la o inflamație acută, ci mai degrabă la diferite inflamații mărunte, care au, de asemenea, diverse cauze. Metabolismul pacientului încetinește și reziduurile rămase în urma îmbolnăvirii (viruși, microbi, paraziți) se depun pe diferite țesuturi ale organelor, atacînd nucleul corpului. Printre factorii de risc se numără vîrsta, moștenirea genetică, dar femeile sînt mult mai afectate (la șolduri și încheieturile mici). Conform teoriei lui Pischinger, fiecare celulă din corp este înconjurată de un matrix extracelular, un mediu fluid care acoperă, de altfel, toate celulele corpului. Cînd acest mediu este sănătos, celule precum elastina, acidul hialuronic, fibrina hrănesc aceste țesuturi. Cînd mediul este încărcat cu noxe toxice, se produce o debusolare energetică la nivelul celulei. Aici intervine medicina energo-informațională, care, fără medicamente, fără să provoace durere, doar prin intermediul infor­mației energetice, poate neutra­ liza noxele toxice care emit vibrații patogene și readuce acest mediu într-un echilibru energetic. Ca urmare, se formează o hrană curată și sănătoasă pentru celule, iar pe încheieturi se reduce inflamația și durerile încep să cedeze. Se acționează pe cauză, nu pe efect. Inflamațiile se localizează mai întîi pe încheieturi, iar la nivelul pielii, eczemele, psoriasisul, urti­ caria, apoi mucosa intestinelor, infecțiile urinare – toate arată că organismul este supraîncărcat cu

noxe toxice. Pacientul are dureri, sistemul limfatic este supraîncărcat, iar plămînii pot prezenta forme astmatice. Iritația sistemului imunitar se manifestă în boli autoimune și diferite forme de cancer. Bolile reumatice au mai multe fețe, dar comun tuturor acestora este faptul că țesuturile organelor sînt încărcate cu prea multe toxine, fenomen care explică multe simptome. Alimentația corespunzătoare și reg­ larea țesuturilor sînt aspecte care duc la îmbunătățiri esențiale în calitatea vieții pacientului. Medicina energo-informațională oferă terapii bazate pe informația fiecărui organ în parte. Autoreglarea energetică a țesutului bolnav, încărcat cu noxe toxice, reprezintă focusul terapiilor axate pe bolile reumatice. O detoxifiere la nivel celular, o refacere a lichidului sinovial și reechilibrarea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem au prioritate în terapiile oferite de medicina energo-informațională. A trata cauza, adică „a pune caii înaintea căruței”, a trata boala în dimensiunea ei energetică, reprezintă o necesitate în tratamentele de care are nevoie omul modern. A readuce organismul înapoi în balanța energetică și o detoxifiere la nivel celular susțin și refac imunitatea corpului. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Prevederi 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6

O istorie a farselor (340) Zînele de la Cottingley (2)

O lună mai tîrziu, cînd Elsie a fotografiat-o pe Frances sub stejari, privind cum un spiriduş dansează în faţa ei, acesta s-a supărat. Împreună cu soţia sa, Polly, el a cotrobăit în camera fetelor, dar nu a găsit imagini tăiate din reviste sau ceva asemănător care să explice fotografiile. Ambele fete au susţinut cu insistenţă că era vorba de zîne adevărate, ce sălăşluiau în fundul grădinii lor, dar Arthur îi ştia pe copii; prin urmare, le-a confiscat aparatul de fotografiat. Polly avea însă înclinaţii spre ocultism. În 1919, a auzit un conferenţiar de la Societatea Teozofică din Bradford spunînd că, pentru clarvăzători, zînele sînt spirite esenţiale. Curînd, „fotografiile cu zîne“ ajung pe mîna lui Arthur Gardner, preşedinte al filialei londoneze a Societăţii Teozofice. Deşi suspicios, el caută şi părerea unui expert. Acesta din urmă îi dă de înţeles că fotografiile (de data aceasta, mult mai clare) sînt veritabile. Sir Arthur Conan Doyle, pregătind un articol despre zîne pentru revista Ştrand, a dorit să vadă instantaneele. Ducîndu-se la Cottingley, Gardner le-a dat celor două fete aparate de fotografiat şi plăci de negativ sigilate. Noile lor fotografii cu zîne i-au convins atît pe Gardner cît şi pe Conan Doyle – al cărui articol în Ştrand despre acest caz i-a determinat pe mulţi să-i pună la îndoială sănătatea mintală. „Pentru o explicaţie adevărată a acestor fotografii nu este nevoie să avem cunoştinţe despre fenomene oculte, ci despre copii“, se declara în revista Truth la data de 5 ianuarie 1921, în timp ce Arthur Wright îşi exprima tristeţea văzînd că marele Sir Arthur fusese „înşelat de Elsie a noastră, care m-a dezamăgit profund“. Conan Doyle îl trimite

apoi pe clarvăzătorul Geoffrey Hodson la Cottingley. Discutînd cu fetele, el pretinde că, personal, ar fi observat ceva ce semăna cu nişte zîne, dar nu s-au mai făcut alte fotografii. Plictisite de toată afacerea, Elsie şi Frances i-au spus mai tîrziu lui Hodson tot ceea ce el dorea să audă. În 1922, pe fete nu le mai interesa fotografierea de spiriduşi şi zîne, iar Conan Doyle publicase deja Sosirea zînelor, pentru care multă lume l-a luat în derîdere. În 1966, jurnalistul Peter Chambers de la Daily Express a găsit-o pe Elsie în Yorkshire, unde se întorsese după mulţi ani petrecuţi în India. Acum ea numea zînele „plăsmuiri ale imaginaţiei mele“, dar nu a recunoscut că ar fi falsificat fotografiile. Intervievate, în 1971, în cadrul programului de ştiri Nationwide al canalului de televiziune BBC, ambele verișoare au dat răspunsuri evazive. În 1976, folcloristul local, Joe Cooper, le-a convins să apară din nou la televiziune. Încă negînd falsificarea pozelor, cînd au fost întrebate de ce nu au încercat niciodată să prindă în mîini micile zîne, Frances a răspuns: „Nu puteai. E ca şi cum ai vrea să prinzi cu mîinile o fantomă sau ceva de genul ăsta“. Ceea ce este adevărat în cazul multor farse oculte. Acum îl vezi, acum nu-l mai vezi. Şi oare este o idee bună să te bazezi pe imaginaţia copilărească? Să luăm ca exemplu cazurile moderne de aparent abuz satanic asupra copiilor. În America, şi nu numai, unii părinţi, profesori şi asistenţi sociali au fost trimişi la închisoare doar pe baza unor „dovezi“ extrase de la copii speriaţi sau răzbunători, de către fanatici cu un sistem de credinţe şi scopuri predeterminate. Poate ar trebui să ne amintim mai des de cazul de la Cottingley. Doar dacă nu au existat, într-adevăr, zîne în fundul grădinii. Sfîrșit STUART GORDON

7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Divina inspirație; 2) Fost doctor în litere; 3) Înălțimi în deșert – Exprimare elevată; 4) Plin de migală! – A se lega la cap; 5) Șters cu buretele – Ieșit în față; 6) Cărți cu carul! – Te lasă cu mîinile goale; 7) Tip de copiere (pl.) – Atac finalizat!; 8) Animal batracian; 9) A face bine – Unitate forestieră; 10) Ieșire necontrolată – Îndoite! VERTICAL: 1) Ăștia nu au dreptul; 2) Capul bunei speranțe – Mișcare de trupe; 3) A face totul – Stă bine cu tehnica; 4) Bună purtare; 5) Apărută pe furiș – Umple cupa învinșilor; 6) Medii de comunicare! – A pune sub tensiune; 7) Luat în nume de rău – Date cu peria; 8) Conducători cu biciul... – Cadete!; 9) Listă deschisă! – Gospodărie anexă; 10) Nu are nici o scăpare – Serviciu pe navă. GH. ENE Dezlegarea careului ,,REFORMULĂRI” 1) PRECIPITAT; 2) REVITALIZA; 3) EC – TENIS – R; 4) GURA – ICARI; 5) APATICI – EE; 6) TEP – NATAL; 7) IRIGAT – VAS; 8) TA – EMIRATE; 9) ORORI – ARAT; 10) REA – CURATE.


20

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Germania (V) Catedrala Sf. Ștefan din Passau

Este o biserică barocă ce datează din 1688, dedicată Sf. Ștefan, dar și sediul episcopatului din Passau. Episcopia a fost întemeiată în anul 737 de către Sfîntul Bonifaciu, primul episcop fiind un anume Vivilo sau Vivolus. La scurt timp a devenit sufragană a Arhiepiscopiei de Salzburg. Zona de jurisdicție a diecezei cuprindea sud-estul Bavariei și nord-vestul Austriei. Pe teritoriul ei existau numeroase mînăstiri benedictine, precum Niederaltaich, Niedernburg, Mattsee și Kremsmünster. Orașul Passau, catedrala și dieceza în sine au fost afectate de incursiunile maghiarilor păgîni din Secolul al IX-lea. Primii misionari ce au adus creștinismul printre maghiari au venit din această dieceză, precum și cei din Bulgaria. Episcopul Adalbert (946-971) a depus eforturi considerabile pentru a include viitorul stat maghiar în sfera de influență a diecezei sale, dar nu a reușit să-și ducă planul la bun sfîrșit. Succesorul său, Pilgrim (971-991), a contribuit la introducerea creștinismului printre maghiarii din Panonia și a inițiat numeroase demersuri pentru a scoate episcopia de sub autoritatea religioasă a Salzburgului, fără succes însă. Din anul 730, au fost construite multe biserici pe locul actualei catedrale. Biserica actuală, o clădire barocă ce are o lungime de 100 de metri, a fost construită între 1668 – 1693 după incendiul din 1662 care a distrus biserica ce exista anterior aici și din care a rămas doar partea estică în stil gotic. Catedrala are opt clopote mari în cele două turnuri mari din sud și nord. Cel mai greu este Pummerin, ce are 7.550 de kg și se află, împreună cu Sturmerin, ce cîntărește 5.300 kg, în turnul de sud. Celelalte șase clopote se află în turnul de nord și se numesc: Misericordia (6.000 kg), Angelus Bell, Predigerin, Elfuhrglocken, Choir Bell și Dignitar. Un al nouălea clopot – Zeichenglocke – se află la ușa sacristiei. De aici am continuat spre castel, unde am ajuns grație unui microbuz care făcea curse pînă acolo. Am reușit, înainte să intrăm în muzeu, să ne rătăcim prin curte, în căutarea unui loc de belvedere asupra confluenței celor trei rîuri pomenite mai sus, pe care l-am găsit în cele din urmă. La plecare, un grup de copii aflat în muzeu, undeva la etaj, ne făceau semne cu mîna pe ferestre și unul din ei ne-a strigat în engleză: „Where are you from?“. La răspunsul meu – „România” – a avut un singur răspuns, care ne-a provocat tuturor hohote de rîs prin spontaneitatea sa: „Scheisse”. Comentați dvs. ce ar fi de comentat. De aici am pornit mai departe pe drumul spre Salzburg, următorul punct al călătoriei noastre. Trebuie să vă spun că unul dintre scopurile acestei excursii a fost acela de a ne aproviziona cu pampers, șervețele umede pentru copii noștri nou-născuți și cu hăinuțe. Aflasem noi că în Germania toate astea sînt mai ieftine, lucru foarte adevărat, de altfel, motiv pentru care am cumpărat cantități semnificative, așa cum stă bine oricărui român. La un moment dat, Mercedes-ul nostru break avea portbagajul plin și cînd spun „plin” asta înseamnă că din tavan în podea și dintr-o parte în alta nu puteai strecura nimic, ceea ce m-a făcut să îi iau pe toți peste picior declarînd că arătăm că niște rumanische zigoiner, că tot ne considerau așa germanii. Oricum, infrastructura rutieră era senzațională, iar autostrăzile Salzburg

Catedrala Sf. Ștefan din Passau abundau, ceea ce ne-a ușurat extrem de tare parcurgerea distanțelor destul de mari din ruta pe care ne-o alesesem. Salzburg este situat pe malurile rîului Salzach, la granița de nord cu Alpii. Cel mai apropiat vîrf montan este numit Untersberg, are 1.972 m înălțime și se găsește la doar 16 km de centrul orașului. Orașul este dominat de turnurile baroce ale bisericilor din același stil și de silueta masivă a Castelului Salzburg. Zona este înconjurată de doi munți nu foarte înalți, Monchsberg și Kapuzinerberg, care oferă liniște și răcoare celor dornici de relaxare. Salzburg se găsește situat la 150 km est de Munchen, la 281 de km de Ljubljana și la 300 km de Viena și face parte din zona de climă temperată, însă din cauza localizării în apropierea Alpilor cantitatea de precipitații este destul de ridicată, în special în lunile de vară. În timpul iernii și al primăverii se întîmplă să bată vîntul numit „foehn”. Bisericile și mînăstirile gotice și romanice au dominat orașul medieval pentru un timp îndelungat. Catedrala Arhiepiscopului Conrad de Wittelsbach a fost cea mai mare biserică situată la nord de Alpi. Corul Bisericii Franciscane a fost început de Hans von Burghausen și completat de Stephen Krumenauer. Este cea mai celebră construcție religioasă gotică din sudul Germaniei. La sfîrșitul perioadei gotice s-au construit Capela Margaretei din Cimitirul Sf. Petru, Capela Sf. Gheorghe și sălile de consiliu din Castelul Salzburg. Inspirat de Vincenzo Scamozzi, Prințul Arhiepiscop Wolf Dietrich von Raitenau, a început să transforme orașul medieval după ideile arhitectonice ale Renașterii Tîrzii. Planurile unei mari catedrale au eșuat pînă la moartea arhiepiscopului. O a două catedrală desenată de Santino Solari a fost considerată prima biserică barocă din Salzburg, folosind drept exemplu multor alte biserici din sudul Germaniei și Austriei. Markus Sittikus și Paris von Lodron au continuat reconstrucția orașului cu proiecte mărețe, ca, spre exemplu, Hellbrunn Palace, reședința prințului arhiepiscop, clădirea universității, fortificațiile și multe alte clădiri. Giovanni Antoni Daria s-a ocupat, din ordinul prințului Arhiepiscop Guido von Thun, de construcția fîntînii rezidențiale. Acesta, din ordinul aceluiași arhiepiscop, a construit biserica Erhard și Kajetan în sudul orașului. Redesenarea orașului a fost finalizată odată cu construcția clădirilor proiectate de către Johann Bernhard Fischer von Erlach. După perioada lui Ernst von Thun, extinderea orașului s-a oprit o vreme, motiv pentru care nu avem biserici construite în stil rococo. Sigismund von Schratternbach a continuat cu reconstrucția Sigmundstor și a statuii Fecioarei Maria din piața catedralei. Odată cu decăderea și cu separarea arhiepiscopatului de Salzburg între Austria de Sus, Bavaria și Tirol a început o lungă perioadă de stagnare urbană, care se oprește odată cu

apariția dinastiei de constructori Jakob Ceconi și Carl Freijerr von Schwarz, care au ocupat pozițiile principale în modelarea orașului în această perioadă. Numele localității înseamnă „orașul sării” și vine de la barjele ce cărau sarea pe rîul Salzach. Acest transport de sare era supus unei taxe ce se plătea la Salzburg. Cetatea orașului, castelul, se construiește începînd cu anul 1077 de către Arhiepiscopul Gebhard, care l-a transformat în reședință personală. Acest castel a fost extins extrem de mult în secolele următoare. Salzburg își cîștigă independența de Bavaria în a doua jumătate a Secolului al XIV-lea. La Salzburg se găsea scaunul Arhiepiscopal al Prințului Imperiului Romano – German. Cum mișcarea de reformă a căpătat forță, răscoalele țărănești se înmulțesc în zona Salzburg. Orașul a fost ocupat de-a lungul războiului țărănesc german și arhiepiscopul s-a refugiat în fortăreața asediată timp de trei luni. Pînă la urmă, tensiunile s-au stins și independența orașului a condus către prosperitate și bogăție, culminînd în Secolele al XVI-lea și al XVIIIlea sub conducerea Arhiepiscopului Wolf Dietrich von Raitenau, Markus Sittikus și Paris Lodron. În 1731, Arhiepiscopul Conte Leopold Anton von Firmian a expulzat toți protestanții din zonă. Între 1772-1803, sub conducerea arhiepiscopului Hieronymus Graf von Colloredo, Salzburg va fi un centru al iluminismului tîrziu. În 1805 orașul este anexat imperiului austriac. În 1809 teritoriul orașului a fost transferat Bavariei după ce Austria a pierdut lupta de la Wagram. După Congresul de la Viena și Tratatul de la Munchen din 1816, Salzburg a fost definitiv returnat Austriei, dar fără zonele Rupertigau și Berchtesgaden, care au rămas Bavariei. Salzburg va fi integrat în provincia Salzach, condusă de la Linz. După Primul Război Mondial, a urmat distrugerea Imperiului Austro – Ungar iar Salzburg, ca și capitală a unuia din teritoriile Austro-Ungariei, devine parte a noului stat Germano-Austriac. În 1919 se înființează Prima Republică Austriacă după tratatul de la SaintGermain-en-Laye (1919). Așa-numitul Anschluss, reprezentînd ocuparea Austriei și înglobarea acesteia în cel de-al Treilea Reich, a avut loc la 12 martie 1938, cu o zi înainte de referendum-ul privind independența Austriei. Trupele germane au intrat în oraș. Oponenții politici, evreii și alte minorități au fost arestați și deportați în lagărele de concentrare. Sinagoga a fost distrusă. După sosirea trupelor sovietice în oraș au fost organizate lagăre de concentrare pentru dușmanii sovietelor. În timpul celui de-al II-lea Război Mondial au fost distruse, prin bombardamente, 7.600 de case și omorîți 550 de locuitori. 15 bombardamente au distrus 46% din clădirile orașului. În special cele aflate în jurul gării orașului. Deși, multe din podurile orașului și domul catedralei au fost distruse de bombardamente, multe din clădirile baroce au rămas intacte. Trupele americane au intrat în Salzburg pe 5 mai 1945 și, astfel, orașul devine centrul zonei ocupației americane din Austria. După încheierea războiului, Salzburg devine capitală a districtului cu același nume. La 27 ianuarie 2005, la a 250-a aniversare a nașterii lui Mozart, toate cele 35 de biserici au sunat clopotele, la ora 20, ca să marcheze momentul aniversar. (va urma) nicu marius marin


RM

21

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Ucrainenii s-au săturat de război În ultima vreme – mă refer la ultimul an, mai ales – s-au înmulțit comentariile negative la adresa conducerii Ucrainei. Astfel, președintele Zelenski a început mai întîi să fie contestat de parlamentarii din opoziția democratică de la Kiev și criticat pentru felul în care conduce războiul. Apoi, i-a scăzut impactul în presa mondială, mergîndu-se pînă acolo încît să fie refuzat să mai vorbească prin parlamentele altor state, fapt care nu se mai întîmplase pînă atunci. Scandalurile de corupție care s-au scurs în presă nu i-au făcut bine, nici trădările unor apropiați, cum a fost cazul procurorului general. Apoi, primarul Kiev-ului, fostul campion la box Vitali Kliciko, l-a luat la țintă pe Zelenski și conducerea țării. Deunăzi, comandantul Armatei ucrainene, generalul Valeri Zalujnai, „a mișcat în front”, ca să folosesc un termen militar, și „a zburat” de la comandă venind în locul generalului care a condus Armata în înfrîngerea de la Bahmut. Pînă și analistul Radu Tudor, de la Antena 3 CNN, pe care îl cunosc doar din poziția mea de telespectator, ca un fervent susținător al americanilor – atît de fervent încît uneori mă întreb ce

ETICH

E TA

are de cîștigat din asta – a spus că nu i se pare o mișcare înțeleaptă. Zilele trecute a apărut într-un important ziar ucrainean – „Strana Today” – un articol care vorbește despre încheierea armistițiului între ucraineni și rusi. Redau mai jos conținutul materialului: „Pe fondul materialelor din ce în ce mai sumbre apărute în occidentală cu privire la perspectivele Forțelor Armate ale Ucrainei pe front, precum și a datelor conform cărora numărul ucrainenilor care sînt pregătiți pentru încheierea timpurie a războiului prin compromisuri cu Rusia este în creștere, autoritățile ucrainene continuă să adere la poziția lor dură anterioară – război pînă la atingerea granițelor în 1991 și nici o negociere în alte condiții“. (continuare în pag. 23) T.I.

Greșelile politicii americane

Dacă-i critici pe americani din poziția de serv în care sîntem noi, statele din Europa Centrală (greșit numită de Est), o să-ți iei niște scatoalce după ceafă, fiind bănuit că ești pro rus și un extremist de dreapta, cum se zice mai nou. Lasă, că și dacă faci asta din poziția de jurnalist american nu ești mai favorizat, dar măcar ești de-al lor. În acest context, am să vă supun spre lectură un articol preluat din ziarul online „UnHerd”, care vă va arăta competența politicii americane de la Bush și Obama încoace, explicîndu-ne cumva de ce lumea s-a pricopsit cu două războaie sîngeroase și cu tensiuni crescînde peste tot: fiindcă hegemonul

american probabil s-a împrietenit prea tare cu sticla de Jack și nu mai știe ce face. De vreo 30 de ani mai exact. Citez: „Pare puțin probabil ca America să ajungă pînă în luna noiembrie fără a fi forțată la o socoteală publică legată de un deceniu de eșecuri dezastruoase ale politicii externe. Deși sînt imposibil de prezis consecințele militare, diplomatice, politice și economice ale unei serii rapide de înfrîngeri americane în străinătate, înfrîngerile în sine sînt destul de ușor de prevestit. Dacă SUA reușesc, în încercarea de a opri campania militară a Israelului în Gaza, cu Hamas încă la putere, și pivotează către recunoașterea internațională a unui stat palestinian, așa cum a semnalat recent Departamentul de Stat al SUA că spera să facă, ar fi imposibil atît pentru israelieni cît și pentru dușmanii lor regionali să nu vadă în atacurile teroriste din 7 octombrie, susținute de Iran, altceva decît o victorie masivă iraniană și o înfrîngere israelo-americană“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Secția nr. 6 Poliție București, o șandrama a crasei incompetențe (I)

Motto: ,,Un polițist către un copil: Puștiule, dacă știi cîte bom­ boane am în mînă, ți le dau pe toate cinci” (Umor românesc)

Se zice că s-a făcut un concurs între polițieni și milițiști: Care proiectează jetul de urină mai departe! A cîștigat cel care și-a deschis șlițul. Iată o mostră că bancurile cu ,,organele” sînt cele mai spumoase. De fapt, bancurile cu polițiști nici nu mai trebuie inventate, că tot ce fac ei în realitate este umorul suprem. Nu știu dacă ați auzit de polițistul care s-a amendat singur că a trecut strada pe roșu, sau de ăla care a fost găsit înghețat bocnă la marginea unei autostrăzi, pe cînd încerca să tragă pe dreapta vîntul, care bătea cu 140 km/h. Și, pentru că polițiștii sînt foarte ,,inteligenți”, aflați că ei nu se spală pe dinți pentru că nu le încape săpunul în gură, acesta fiind bancul cu care s-a cîștigat marele premiu, cu ani în urmă, la emisiunea ,,Bank show”. Ce mai, aproape că nu mai există emisiune de divertisment din care să lipsească acest personaj care, spre exemplu, fugărește un infractor, pe care, pînă la prima intersecție, îl depășește. Este vorba de acel personaj care, atunci cînd face o fîntînă, sapă un șanț de 9-10 m lungime, apoi îl ridică în picioare. De remarcat că și numele acestor personaje au intrat în istorie: Garcea (,,Vacanța mare”), Lătrău (Grupul ,,Vouă”), Sergent Fluturaș (,,Divertis”) sau Tuzgureanu (,,Cîrcotașii”). Sînt aceleași personaje care nu mănîncă murături pentru că nu le încape capul în borcan sau care, la testările IQ, răspund cam așa: ,,Soluția pentru ca numărul accidentelor de circulație să scadă este ca toate curbele să fie drepte!”. Sau altfel spus: Cercul cu patru laturi nu poate fi mai mare față de dreptunghiul echilateral. Bancurile de gen sînt inepuizabile, pentru că și sursa de inspirație abundă. De pildă, se spune că într-o librărie a intrat un milițian care a cerut o carte despre inteligența și competența ,,organelor” și i s-a răspuns: ,,Așa ceva veți găsi la raionul de S.F.”. La drept vorbind, vînzătoarea a exagerat puțin, pentru că întîmplările reale ale polițienilor întrec cu mult numărul celor imaginare și sînt extrem de savuroase. Spre exemplu, cînd spui că un milițian a început să plîngă cînd a fost pus să numere din 1 în 2 pînă la 7, sau că individul este atît de prost încît pînă și colegii lui și-au dat seama – ei bine, astea nu sînt S.F.-uri, ci pure... adevăruri. Un astfel de adevăr mi l-a spus, cu ani în urmă, Valeriu Stoica, ministrul de Justiție din acele vremuri: ,,Nu-mi imaginam că în Poliția română activează atîți imbecili!”. Aceasta a fost concluzia dumnealui, după ce i-am povestit ce pățisem într-o zi din vara anului 1998. Era ora două noaptea, și eu, soția și fiica mea dormeam buștean. La un moment dat, cineva a sunat intens la sonerie, iar mai apoi a început să dea cu pumnii și picioarele în ușă. Soția s-a trezit și, cînd a întrebat cine este, i s-a răspuns: ,,Secția 6 Poliție. Deschideți!”. Eu dormeam și chiar visam ceva despre dispariția polițiștilor și înlocuirea lor cu șerifi, ca în America, dar cînd m-a trezit soția, am văzut în fața mea un milițist de vreo 40 de ani, cam negricios și cu mustață neagră stufoasă ca a spoitorilor de cazane și tingiri. Era însoțit de doi elevi ai școlii de poliție, aflați în practică, și care se evidențiaseră doar prin bocancii lustruiți, grei și cu vreo 4-5 numere mai mari. I-am primit în casă, i-am poftit să ia loc la masă și l-am rugat pe boss să se legitimeze. La solicitarea mea, mustăciosul a dat ochii peste cap, s-a ridicat în picioare și a zis: ,,Bă, eu nu-ți arăt nici o legitimație, eu îți arăt pistolul!”, și în acel moment și-a scos arma de la centură. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Greșelile politicii americane

(urmare din pag. 21) „Ucraina pare să fie pe o cale similară spre înfrîngerea militară și diplomatică, în timp ce Washingtonul a aruncat peste 100 de miliarde de dolari în ajutoare militare și conexe în Ucraina, fără să le ofere ucrainenilor armele ofensive de care au nevoie pentru a respinge ofensiva lui Putin. În consecință, armata ucraineană a început să sîngereze, în timp ce pare să nu aibă nici o capacitate serioasă de a lovi ținte de importanță militară sau politică în interiorul Rusiei. În primăvară, se pare că Putin va trece la ofensivă, va ocupa restul regiunii Donbass și apoi își va folosi superioritatea copleșitoare în puterea aerului și rachete pentru a bombarda orașele ucrainene pînă cînd Zelenski va apărea la masa negocierilor pentru a ceda bucăți mari din Ucraina, care va declara victoria în războiul început în 2022. Cu excepția schimbărilor majore de tactică pe oricare dintre cîmpurile de luptă, ambele scenarii de mai sus, în care Iranul și Putin ies învingători, iar beneficiarii a zeci de miliarde de dolari în ajutor militar american și sprijin diplomatic sînt cei învinși, par mai probabile decît orice altceva. Legăturile Israelului cu statele din Golf se vor evapora, pe măsură ce regatele lor bogate în petrol încearcă să încheie acorduri cu Iranul în timp ce obiectivul de a șterge Israelul de pe hartă va părea din nou plauzibil pentru o nouă generație de tineri arabi afectați de sărăcie în țări distruse precum Siria, Irak, Libia și Egipt. O dinamică similară va avea loc probabil în Europa, unde Germania și alte state UE vor fi determinate să încheie acorduri cu Putin în detrimentul vecinilor lor estici mai mici și mai slabi. În ambele regiuni, America va înceta să mai funcționeze ca hegemon local. Dar veștile proaste nu se opresc aici. Văzînd principalii aliați militari ai SUA în Europa și Orientul Mijlociu învinși, strategii militari chinezi pot avea o oportunitate excelentă de a bloca Taiwanul sau chiar de a invada insula și apoi să aștepte ca SUA să o evacueze fiindcă după ce a pierdut deja două războaie majore prin intermediari în Ucraina și Israel, e puțin probabil să riște o confruntare militară directă cu China în propria ei curte. Luate împreună, aceste înfrîngeri aproape simultane ar însemna un regres. Cu toate acestea, cel mai înfricoșător lucru la scenariul de mai sus nu este faptul că fiecare componentă a catastrofei pare suficient de plauzibilă, ci că toate aceste trei dezastre probabile sînt produsul unei abordări a realității de tip «Alice în Țara Minunilor», care definește viziunea globală a Americii. Războiul Israelului din Gaza și războiul Ucrainei cu Rusia lui Putin au multe în comun. Ambele conflicte sînt sîngeroase. Ambele țări duc războaie defensive împotriva dușmanilor care au vizat civili și inițiază atacuri peste granițele recunoscute internațional cu speranța de a provoca colapsul politic și social al inamicilor lor. În ambele cazuri, atacatorii – Hamas și Putin – și-au proclamat în mod deschis intenția de genocid și apoi au comis atrocități pe scară largă

în speranța de a-și îngrozi inamicii pentru a-i supune. A permite acestei strategii să reușească ar avea consecințe oribile pentru potențiale conflicte de pe tot globul. Cu toate acestea, felul în care America a cerut ca fiecare război să fie dus – în mod costisitor, previzibil, cu accent pe reducerea la minim a pierderii de vieți civili de partea agresorilor – a fost o rețetă pentru ca aliații săi să piardă. În schimbul acceptării ajutorului SUA, atît Ucraina, cît și Israelul s-au trezit prinși în paradigma americană a conflictului gestionat, în care ideea de a cîștiga efectiv războaie provocînd durere și distrugere maximă inamicului este văzută ca o relicvă a barbariei. Este imposibil de văzut cum ar trebui să cîștige Ucraina războiul pe care îl duce în continuare, ceea ce ridică întrebarea de ce SUA îi încurajează pe ucraineni să lupte. Aceeași insistență de a lupta cu un război în stil american în schimbul ajutorului militar și al sprijinului diplomatic a împiedicat grav campania Israelului în Gaza. La Mosul, SUA și aliații săi au eliminat 3.000 de ilegali Isis cu prețul uciderii a peste 30.000 de civili, punînd orașul la pămînt. În Gaza, israelienii se confruntă cu o armată întărită de luptă de 30.000 - 40.000 de trupe Hamas așezate într-o fortăreață subterană care se întinde prin 300 de mile de tuneluri sub una dintre cele mai dens populate zone urbane din lume. Invazia Ucrainei de către Putin și atacul Hamas asupra Israelului mai au altceva în comun: acordul lui Obama cu Iranul, menit să repare eșecul politicii lui Bush. În timp ce eșecul lui Bush în Irak a fost rezultatul unei înțelegeri superficiale și excesiv de optimiste a regiunii, fanteziile lui Obama despre reformiștii din Teheran i-au încurajat pe cei mai agresivi dușmani ai Americii, ducînd la răspîndirea globală a haosului. Politica de apropiere a lui Obama de Iran a fost aparent centrată în jurul unui acord de control al armelor numit «Planul de acțiune cuprinzător comun» (JCPOA), cunoscut în mod colocvial ca Acordul Iranului. Acesta a fost un gîndit pentru a scoate programul nuclear al Iranului de pe masă, astfel încît Teheranul să poată fi convins să devină un client american, dezamorsînd astfel tensiunile regionale și ajutînd la prevenirea scenariului în care SUA ar putea fi atrase în viitoarele războaie din Orientul Mijlociu. Ideea lui Obama referitoare la un «echilibru» regional intermediat de SUA a fost într-adevăr o abordare nouă pentru menținerea securității în regiune. Asta pentru că o strategie bazată pe pedepsirea prietenilor tăi în timp ce-ți întărești inamicii ar părea o nebunie pentru orice strateg sănătos. Rezultatul inevitabil al forțării aliaților și dușmanilor să concureze constant pentru favoarea imperială provoacă un haos mai mare, care duce la un război regional nesfîrșit. Ceea ce s-a și întîmplat. În Siria a devenit evidentă deficiența strategiei lui Obama de a numi Iranul ca noul hegemon local susținut de SUA fiindcă iranienii nu erau suficient de puternici pentru a-și îndeplini rolul pe care americanii l-au atribuit. Deși era capabil să distrugă state slabe precum Libanul și Irakul, oferind antrenament și arme milițiilor șiite, Teheranul era prea slab pentru a proiecta

RM

o forță decisivă în regiunile cu majoritate sunnită. Cînd Assad s-a dovedit incapabil să zdrobească rebeliunea din Siria, chiar și cu ajutorul substanțial din partea Iranului și a soldaților de la Hezbollah, Obama a deschis ușa Rusiei să intervină în războiul din Siria sub pretextul de a monitoriza eliminarea lui Assad, pentru a susține pariul pe care îl făcuse pe ceea ce părea a fi partea învinsă. Disponibilitatea lui Putin de a-l ajuta pe Obama să iasă din blocaj a avut un preț. Pe lîngă îndeplinirea obiectivului Rusiei de a avea un port pe Marea Mediterană, Rusia a confiscat Crimeea din Ucraina – o încălcare deschisă a granițelor inter­ naționale pe care Obama s-a făcut că nu o vede. Nemulțumit să încorporeze doar Crimeea, Putin a ocupat apoi o mare parte a regiunii Donbass, pregătind scena pentru viitoarea sa invazie. Din nou, răspunsul lui Obama nu a existat. Toate acestea, ca Iranul să-și mențină «acțiunile» siriene, ca o condiție prealabilă pentru semnarea JCPOA și pentru a se implica în ordinea de securitate regională condusă de SUA. Un deceniu mai tîrziu, pare normal să spunem că rezultatele marii strategii de «echilibrare» a lui Obama au fost sumbre atît pentru Orientul Mijlociu, cît și pentru Europa. Nu este de mirare că Biden a încercat să schimbe cursul istoriei sprijinind Israelul și Ucraina în războaiele lor defensive împotriva bătăușilor regionali pe care i-a dezlănțuit Obama. Cu toate acestea, jumătățile de măsuri ale lui Biden în fiecare caz i-au controlat pe aliații SUA cu tactici de contra-insurgență eșuate din epoca Bush, lăsînd în același timp piatra de temelie a marii strategii a lui Obama – Acordul cu Iranul – neatinsă. Beneficiarul structurii de stimulente pe care Obama a creat-o s-au dovedit a fi cei mai răi actori ai lumii: Vladimir Putin și o structură de alianță condusă de Iran, care include Qatar, Hezbollah, Siria și Hamas. Ideea că SUA vor pune capăt războiului din Ucraina «echilibrînd» Rusia triumfătoare a lui Putin împotriva statelor îngrozite și impotente din punct de vedere militar ale UE este, de asemenea, o rețetă pentru mai mult haos și distrugere. Teoretic, un nou președinte american ar putea inversa greșelile lui Obama prin mandat executiv, care este mai mult sau mai puțin ceea ce a făcut Donald Trump cînd și-a preluat mandatul în 2017. La urma urmei, Orientul Mijlociu, Europa de Est și Asia au fost toate notabil mai pașnice, mai stabile și mai prospere în timpul președinției lui Trump decît sub Obama sau Biden. Cu toate acestea, criza politică continuă care afectează SUA și care a început odată cu președinția lui Trump, sugerează că Washingtonul nu are capacitatea de a vedea lumea în mod clar sau de a acționa eficient. Suportul ciudat al Partidului Democrat față de noțiunile eșuate ale lui Obama de «mare strategie» a făcut în mod deosebit imposibil ca SUA să răspundă acțiunilor susținute de Iran care au oprit transportul în Marea Roșie și au rănit și ucis în mod repetat militari americani. Între timp, o a doua președinție a lui Trump va cufunda America într-un haos intern și mai mare, care probabil va face imposibilă dezvoltarea sănătoasă a politicii externe – sau a oricărui alt tip de politică. Dar israelienii și ucrainenii nu au acest lux. Spre deosebire de consilierii și soldații americani din Afganistan și Irak, ei nu au alte case în care să se întoarcă. În acest moment, singura cale de ieșire din actualul cul-de-sac al Americii este ca Israelul sau Ucraina, și, de preferință ambele, să sfideze sfaturile și obiectivele strategice americane și să cîștige efectiv războaiele pe care le duc”. Cam asta e situația în care am ajuns din cauza deciziilor proaste ale unora care nu ar fi trebuit să ajungă în demnitatea de președinți ai celui mai important stat de pe planetă. Cînd votanții lor sînt cetățenii pe care-i știm, ce pretenții să avem? Putem spera că Trump, dacă va fi ales președinte, va îndrepta lucrurile. Nu știm dacă o va face și oricum după 4 ani va veni altcineva cu alte idei și o vom lua de la capăt. Soluția? Să ne vedem de interesele noastre, nu de ale altora, dar pentru asta ne trebuie niște conducători competenți și patrioți. Chiar, știți cumva unde găsim unii?


RM

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

Ucrainenii s-au săturat de război

23

occidentală este mult mai lentă decît cea rusă în cîștigarea avîntului în producție). Cel mai important este că armata ucraineană se confruntă acum în mod deosebit cu o lipsă de personal. Prin urmare, Ucraina este, în mod logic, cea care are acum nevoie de un răgaz, pe care l-ar putea folosi pentru a-și reînarma armata inclusiv prin primirea tipurilor de arme pe care Occidentul le dă acum Ucrainei în război la o scară foarte limitată din cauza temerilor de escaladare în relațiile cu Rusia, reaprovizionarea personalului și creșterea eficienței luptei. De asemenea, Ucraina va avea posibilitatea de a-și stabili propria producție de arme. Prin urmare, aceste argumente pentru abandonarea scenariului coreean nu par logice din punctul de vedere al Ucrainei și al Occidentului. În realitate, există un alt motiv pentru care Zelenski respinge orice altă opțiune pentru încheierea războiului, în afară de atingerea granițelor din 1991. Autoritățile ucrainene nu cred că Rusia este capabilă să învingă Ucraina. În imaginea lor asupra lumii, situația nu este nici pe departe la fel de îngrozitoare pe cît scrie presa occidentală, încercînd să încurajeze Congresul să deblocheze ajutorul pentru Ucraina. De asemenea, autoritățile ucrainene mizează pe faptul că, într-un fel sau altul, va fi posibilă reluarea mobilizării și completarea armatei cu recruți, lipsa muniției urmînd să fie compensată în curînd cu drone produse în serie în Ucraina, iar prin 2025, industria occidentală va «exploda». La Kiev, autoritățile se bazează pe primirea pachetului de ajutoare deja acceptat de UE și pe faptul că Statele Unite vor oferi în continuare asistență într-un fel sau altul. Și dacă nu o oferă, atunci deficitul poate fi compensat cel puțin parțial prin acordul de a crește asistența din partea țărilor europene (de exemplu, din Norvegia). Adică, întrun fel sau altul, sistemul financiar și economia țării vor fi ferite de colaps, iar problemele legate de furnizarea de arme americane (dacă vor continua) vor fi cel puțin parțial nivelate prin creșterea producției interne și extinderea aprovizionării de la alți parteneri. În general, se așteaptă ca Ucraina să reziste unui război lung – cel puțin un an sau chiar trei. Și nu va fi nici

o înfrîngere, frontul va fi acoperit. Și apoi, vedeți, sub influența sancțiunilor și a greutăților din timpul războiului, vor începe mari răsturnări de situație în Rusia. Întrebarea cheie este cît de realistă este o astfel de strategie. În primăvara anului 2022, Rusia era pregătită să retragă trupele pe linia trasată în 24 februarie în schimbul statutului neutru al Ucrainei. În noiembrie același an, pe fundalul unei situații dificile pe front, Rusia ar fi probabil pregătită pentru scenariul coreean (armistițiu de-a lungul liniei frontului) fără nici o condiție suplimentară. Și atunci Bakhmut ar fi rămas ucrainean, iar Avdiivka nu s-ar fi transformat în ruine. Zeci de mii de ucraineni ar fi fost în viață. Chiar și acum, dacă credeți mass-media occidentală, Putin este încă pregătit pentru scenariul coreean. Deși, poate, va insista asupra statutului neutru al Ucrainei. Cu toate acestea, dacă evenimentele încep să se dezvolte conform unui scenariu nefavorabil pentru Forțele Armate ale Ucrainei și previziunile sumbre privind amenințarea colapsului frontului se adeveresc, atunci, cel mai probabil, atitudinea atît a lui Zelenski, cît și a partenerilor occidentali față de scenariul corean se va schimba dramatic. Și vor fi gata să înceapă negocierile cu Putin în acest sens. Cu toate acestea, marea întrebare este dacă Putin va fi pregătit să negocieze într-o astfel de situație. Și chiar dacă este pregătit, este evident că condițiile de încetare a focului pentru Ucraina vor fi mult mai rele decît ar putea fi acum. Este de înțeles dorința conducerii militaro-politice a Ucrainei de a pune capăt războiului prin atingerea granițelor din 1991. Cu toate acestea, riscul imens pentru țară – de o evaluare incorectă a perspectivelor de evoluție – este, de asemenea, clar”. Exact lucrurile pe care mulți oameni pe care-i cunosc le spun de vreun an, însă, ca să le înțelegi, trebuie să nu ai creierul afectat de propagandă și, în general, să ai ceva informație acumulată, ca să aibă neuronii ce prelucra. Altfel, o să continui să fii doar un taliban fanatizat și nimic mai mult.

Secția nr. 6 Poliție București, o șandrama a crasei incompetențe (I)

Asta da Justiție, măi oameni buni, dar hai să revenim tot la Secția 6 Poliție, unde am fost anchetat pentru ,,falsul” certificat medical. S-a mers pînă într-acolo încît medicul care a eliberat respectivul act a fost forțat să declare că nu m-a văzut niciodată și că pe certificat nu se regăsește parafa spitalului unde lucrează. Doamne, ce imbecili și cît tupeu infracțional au avut acei polițieni, care nu și-au dat seama că actul respectiv fusese eliberat de cabinetul privat al medicului, drept care parafa nu putea fi a unui spital, ci numai și numai a acelui cabinet privat. Mai mult, cel în cauză a fost pus să mă întrebe cum arată cabinetul său, ce are atîrnat pe perete sau ce culoare are tocul ferestrei. Nu i-am răspuns la nici o întrebare, dar am vrut să-l bat în fața idioților aflați acolo, pentru că întrebările acelea nu-și mai aveau rostul, sediul cabinetului său nemaifiind la adresa de unde îmi înmînase certificatul medical. Așadar, în loc să se afle purul ADEVĂR și să se facă DREPTATE, așa cum stă scris chiar în jurămîntul polițiștilor, cei de la Secția 6 Poliție continuă să calce pe greblă într-o veselie. Ei îmi aduc aminte de bancul ăla în care șeful unei comisii de examinare a polițienilor, avînd treabă, l-a însărcinat pe un subaltern să continue examinarea, spunîndu-i: ,,Nu-ți face griji, îi întrebi pe toți cine a scris Scrisoarea III, și cu asta basta!”. Zis și făcut, numai că, după vreo trei ore, cînd s-a reîntors în sală, i-a găsit pe toți examinații bătuți măr și căzuți lați la podea. ,,Să trăiți!”, l-a întîmpinat suplinitorul, explicînd: ,,Treaba a mers strună și, pînă la urmă, toți au recunoscut că ei au scris acea scrisoare!”. Cert este că Secția 6 Poliție București este o instituție parazitară, care ar trebui desființată, pentru că a devenit un adevărat pericol social. Veți vedea că tot ceea ce am pățit eu în acea secție e pistol cu apă, cum se mai spune, față de ce a îndurat cetățeana româno-americană Neacșu Elena, din cartierul Floreasca, revenită în țară la moartea mamei sale. Bestiile din respectiva șandrama a crasei incom­ petențe, pur și simplu, vor să o... omoare (sic!). Recent, la Realitatea TV, s-a dat o știre potrivit căreia ,,Secția 6 Poliție-București o TERORIZEAZĂ pe Neacșu Elena!”. I-am propus doamnei respective să deschidă o acțiune judecătorească în care să solicite protecție față de angajații acestei secții. Îi cunosc bine cazul, am fost chiar martor al unor evenimente legate de calvarul pe care îl trăiește. Oricum, ceea ce este acolo, o minte umană sănătoasă nuși poate închipui. Vorba lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere prin instituțiile sale de hoți, corupți, criminali, incompetenți, străini..., îi apără pe ăștia de noi”. Iată de ce vă invit să citiți, în numărul viitor, partea a doua a acestui articol, multiplicați-l și dați-l mai departe. Lumea trebuie să știe că a venit vremea ca toți viermii să fie striviți, fie că sînt rude, vecini sau ,,polițiști”. (va urma)

(urmare din pag. 21) „Opțiunea de pace sau a unui armistițiu de-a lungul liniei frontului («scenariu coreean») este imediat respinsă. Principalele argumente sînt că aceasta va însemna capitularea efectivă a Ucrainei, deoarece Rusia va păstra controlul asupra părții capturate a țării, iar acest lucru nu poate fi permis. În plus, armistițiul va oferi Federației Ruse o pauză pentru a se pregăti pentru un nou război și pentru a ataca din nou Ucraina sau chiar Europa. În general, aceeași poziție este împărtășită (cel puțin public) de liderii țărilor occidentale de vîrf. Cu toate acestea, astfel de argumente în situația actuală par oarecum, să spunem, contradictorii. În primul rînd, trebuie menționat că, deși scenariul coreean va arăta ca o victorie oficială a Rusiei (fixarea controlului asupra teritoriului ocupat), nu va fi o înfrîngere, cu atît mai puțin o capitulare a Ucrainei. Ucraina își va păstra statalitatea, accesul la mare, cea mai mare parte a teritoriului său, perspectivele de aderare la UE și, cel mai important, o armată ucrai­neană pregătită pentru luptă, a cărei prezență va fi un factor serios de întîrziere pentru orice tentativă a Rusiei de a lansa un nou atac asupra Ucrainei sau, mai ales, asupra Europei. Și invers – continuarea războiului creează tocmai riscul unei înfrîngeri complete a Ucrainei în cazul unor evoluții nefavorabile pe front. Cu toate consecințele care decurg atît pentru Ucraina, cît și pentru securitatea din Europa. În ceea ce privește argumentul conform căruia armistițiul va oferi Rusiei un răgaz pentru a se pregăti pentru un nou război, atunci, pe baza situației actuale de pe front, de asta are acum nevoie în primul rînd Ucraina, nu Federația Rusă. Pentru că armata ucraineană este cea care se confruntă acum cu un deficit uriaș de arme și muniții (nu doar din cauza lipsei unei decizii a Congresului SUA, ci și din cauza faptului că industria militară

(urmare din pag. 21) Firește, am rămas perplex, mai ales că îi spusese soției că venise la noi în urma unei sesizări potrivit căreia muzica era dată la maximum și tămbălăul zdruncinase tot blocul. Omul zicea că nu greșise adresa, fiind chiar pregătit să întocmească un proces-verbal pentru amendă, la care soția mea i-a luat pixul și formularul și le-a rupt în două. Vă dați seama că individul se învinețise la față, iar pistolul începuse să-i tremure în mînă, dar i-am spus, gîndindumă doar la fetița mea de 14 ani, care dormea: ,,Eu zic să-ți încarci arma și, după ce ți-o pui la tîmplă, să pleci la secție, unde, mîine, ne vom întîlni în biroul comandantului”. Așa am făcut, dar să vezi că șeful pistolarului ținea cu el. Mă așteptam la asta, pentru că, în urmă cu vreo 2-3 ani, îi sesizasem comandantului de atunci faptul că sectoristul zonei în care locuiam o tot invita pe soția mea la o cafea. Evident că, doamnă fiind, soția mea nu refuza nici o invitație politicoasă, numai că locul de întîlnire era stabilit doar în stații de tramvai situate la mama naibii, unde amorezul stătea să numere zeci de tramvaie din care nu cobora nimeni. La un moment dat, omul a început să numere și trenuri, pentru că întîlnirea se stabilise pe centura capitalei, pe lîngă care trecea trenul de Constanța, omul așteptînd acolo pînă cînd trenul se întorcea. Odată, pe o furtună cumplită, soția mea i-a propus o întîlnire tocmai în comu­na Pantelimon, la marginea unui ogor, pe care, sanchi, intenționa să-l cumpere, și avea nevoie de un sfat util. Pentru că acel comandant era bine dus cu bidonul, nu m-a înțeles, dar m-am ocupat de el asiduu, mi-a dat și Vadim Tudor o mînă de ajutor, astfel că, într-un final, s-a făcut o curățenie de pomină la Secția nr. 6 Poliție București. Peste 50% din angajații secției au fost mutați la alte sedii sau scoși din cadrul Poliției. Din păcate, a venit alt comandant, cu mult mai bătut în cap ca predecesorul său, respectiva secție părînd o anexă a balamucului central. Spun asta pentru că, după ce mi s-a desfăcut contractul de muncă din cadrul Universității Politehnice București, în baza unui referat în care se spunea că... ,,Fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat” (sic!), la Secția nr. 6 Poliție a început o anchetă penală împotriva mea. Totul pleca de la faptul că, atunci cînd am aflat de la niște colegi că voi fi dat afară din Politehnică, am intrat în concediu medical, acesta fiind și motivul pentru care decizia respectivă a fost anulată, după... 9 ani, în fața instanțelor de judecată. Cu toate acestea, cei din Politehnică m-au acuzat de faptul că am obținut cîștig de cauză uzînd de un certificat medical ,,fals”, și iată cum a apărut plîngerea penală la Secția 6 Poliție. Mai mult, tot cei

din Politehnică mi-au întocmit o altă plîngere penală pentru faptul că i-am calomniat, numindu-i pramatii și lichele, ceea ce este adevărat, dar hai să vedem despre ce este vorba. Plec de la faptul că, în vestiarul meu de la Politehnică țineam cîteva cutii cartonate goale, rămase de la topurile de hîrtie pentru xerox. Le țineam pentru cerințele fiicei mele, care avea de făcut la școală tot soiul de decupaje și figurine din carton. Pentru că mulți colegi aflaseră de existența acelor cutii din vestiarul meu, ce credeți că le-a trecut prin minte dobitocilor? În timp ce eram plecat pe litoral, avînd concediu medical, Poliția Specială a Complexului Universitar a fost solicitată să facă o percheziție în vestiarul meu, pentru a se descoperi topurile de hîrtie ce urmau, ziceau ei, să fie sustrase. Ce mai, noaptea minții, nu alta! Doar că, presimțind că așa se va întîmpla, înainte să plec în concediu, am introdus într-o cutie din vestiar un bilețel, pe care am scris: ,,Iată dovada că sînteți proști făcuți grămadă!”. Ce a urmat? Percheziția, fără ca eu să fi fost anunțat sau chemat la fața locului, în schimb au fost aduși martori, s-a spart lacătul și cineva a zis: ,,Iată unde a pitit ăsta topurile de hîrtie, pentru a le sustrage apoi, unul cîte unul!”. Evident că s-a întocmit și un proces-verbal, în care urma să se menționeze și numărul topurilor de hîrtie găsite, dar cînd au ridicat capacul primei cutii, i-a apucat bîțîiala. Dragi cititori, dacă așa ceva s-ar fi întîmplat la Autobaza Filaret sau la Întreprinderea Borangicul, mai treacă-meargă, dar chiar în UPB să se petreacă asta, e prea de tot. I-am spus-o și rectorului Gheorghe Zgură, care semnase acel referat în care scria ,,fiind prezent, lipsește nemotivat”: ,,Domnule rector, știați că aveți un nume predestinat? ,,Cum adică?”, m-a întrebat el, și i-am răspuns: ,,Zgură înseamnă rest, gunoi, reziduu...”. Nu mai spun că, după sosirea din concediu, am acuzat Poliția Universitară că mi-a furat din vestiar 5.000 de mărci germane, 2 dolari, 10,50 lei, un ceas de aur, o umbrelă, un baston și un pix cu pastă neagră. Asta pentru început, pentru că am mai adăugat lacătul spart și o iconiță, căreia nu i-am putut estima valoarea, fiind ceva de suflet. A fost un circ total, mai ales că acuzația de calomnie a ajuns la tribunal, sub forma unui... incest (!), din cauza faptului că, la Parchet, procurorul șef, alt bătut în cap, în loc de calomnie (art. 206/ Cod penal) a scris, în adresa către Tribunal, art. 377, adică incest. De precizat că, în fața instanței de judecată, am ajuns ,,cu ajutorul” milițiștilor de la Secția nr. 6 Poliție, care, la ora 6 dimineața, m-au încătușat și m-au dus cu duba la Tribunal. Acolo, s-a descoperit eroarea, menționîndu-se că totul s-a produs din cauza unor... ,,mici greșeli”.


24

Nr. 1730 l 13 – 19 februarie 2024

RM

Imposibilul a devenit posibil! Caravana Medicală, un proiect AUR dedicat românilor din toată țara! Am vrut să construim un spital. Ne-au blocat. Autoritățile ne-au amenințat cu dosare penale, amenzi și confiscarea banilor. Cu toate acestea, ne-am respectat cuvîntul și am redat românilor o mare parte din banii primiți ca subvenție. Am pus spitalul pe roți și venim acasă la tine! Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.