Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
Soldatul român
ÎNŢELEPCIUNE
Îndrăgostiții care plîng văd stelele printre gene în forma unor cruciulițe de aur.
Din brazda de la plug sau de la sat Cînd Țara te-a chemat la datorie, Soldat român, tu te-ai încorporat, Și ai mărșăluit spre veșnicie;
CORNELIU VADIM TUDOR
Cu pașii tăi prin zările tîrzii Tu ai cărat în lume grea țărînă, De multe ori te-ai dus să nu mai vii La vatra și la mama ta bătrînă;
Corporația – o „monedă” cu două fețe
Teoretic, corporația este o formă de organizare comercială; în fapt, ea reprezintă mult mai mult. Este o formă de îndoctrinare a maselor așa cum se doreau pe vremuri a fi Cooperativele Agricole de Producție (CAP) în cazul țăranilor, sau întreprinderile în cazul muncitorilor. Am spus că „se doreau a fi”, și nu „erau”, fiindcă istoria ne dovedește că respectivele asociații lucrative nu au reușit niciodată să îndoctrineze masele, poate pentru că muncitorii și țăranii sînt clase sociale revoluționare prin natura lor. Cu alte cuvinte, cînd nu mai pot suporta presiunea la care sînt supuși, ies în stradă și dau cu toate de pămînt. Ei bine, cu angajații corporațiilor nu e tocmai la fel, fiindcă ei sînt mult mai bine priponiți decît erau în mult blamatul comunism românesc muncitorii și țăranii. Ați putea să-mi spuneți că dictatura comunistă ne luase libertatea de exprimare – și aveți dreptate –
însă corporațiile sînt mult mai perverse și mai perfide în acțiunile lor. Asta nu mă miră, așa sînt toți capii Occidentului. Cînd ne-am distrus cu bună știință economia prin „privatizare”, de fapt ne-am deposedat singuri de bogă ția pe care o construisem cu sacrificii în 45 de ani de comunism, fiindcă așa ni s-a spus că trebuie, iar noi am ascultat. Corporațiile străine au venit, ne-au luat totul și ne-au dat în schimb credite. Noi ne-am bucurat ca niște naivi și am început să trăim cum vedeam că se trăia în Occident pe timpul „dictaturii și al odioasei sale soții”. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR
INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (2) Capcana unui interviu
În săptămîna care a trecut de la publicarea primei părți a acestui articol, presa și opinia publică, in flamate instantaneu de acea decla- rație belicoasă a șefului Statului Major al Apărării din MApN, generalul Gheorghiță Vlad, au întors pe toate părțile acest subiect, opiniile, în raport cu poziția unuia sau altuia față de ieșirea la rampă a comandantului militar al Armatei Române fiind nuanțate și variate – ca expresie a reflectării acestei problematici destul de complicate în judecata de valoare a indivizilor și entităților care au abordat subiectul în cauză. Deși nu urmăresc „inventarierea” și nici comentarea opiniilor la care mă refeream mai sus, atît din materialele studiate, cît și din ceea ce am văzut pe micile ecrane, am constatat orientarea dezbaterilor în mod unilateral, doar referitor la ideile exprimate de generalul Gheorghiță Vlad (și acestea trunchiate), pentru faptul că aceste comentarii nu tratau în întregime mesajul transmis de șeful Statului Major al Apărării în acel interviu acordat „Europei Libere”, mult mai complex și mai nuanțat. Dincolo de acest aspect, comentariile, în majoritatea acestora, s-au limitat la analiza simplistă a unui răspuns oferit de general, care reverberează (considerație eronată) propriile idei ale acestui
comandant militar: „Eu, personal, nu neapărat ca militar, consider că Federația Rusă nu se va opri aici” – etc., etc. Acest gen alarmist nu este o simplă declarație, chiar dacă vine din partea unui general cu o funcție importantă în angrenajul Armatei Române (cu atît mai mult), ci, pur și simplu, este o capcană manevrată de politica românească la comanda SUA, prin vocea NATO. Cei care au rămas doar la „bomba” aruncată de generalul Gheorghiță Vlad n-au pus această manifestare intempestivă în relație cu conjunctura momentului temporal în care s-a produs. Iată elementele convergente acestei ecuații: 1. Îndemnul provocator al generalului Ben Hodges, ca România să atace (de pe teritoriul ei) dronele rusești care se îndreaptă spre spațiul aerian al Ucrainei – fapt ce ar constitui, dacă ideea va fi pusă în practică – un atac deschis asupra Rusiei; 2. Avertismentul președintelui Comitetului Mili tar al NATO, amiralul Rob Bauer. Acesta, într-o vădită surescitare, a tras de urechi întreaga populație europeană, criticînd-o că prea doarme, și că trebuie să se trezească; „societățile din Europa (vedeți – nu mai sîntem țări sau state, sîntem, acolo, niște societăți), care s-au obișnuit cu pacea, trebuie să devină mai pregătite. Cea care se va implica într-un război este întreaga societate, indiferent dacă ne place sau nu”. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Ai dus cu tine iarba din livezi Și cînt de mierlă-n răsărit de soare, Grădina cu livezile ei verzi, Și murmurul din șoapte de izvoare, Umbra cerdacului împodobit Cu vechi ștergare ca o panoplie, Mama, de dor, cu părul ei albit, Pe toate le-ai purtat în ostășie; În pași de dor și în cadență-n rînd, Visînd că mergi spre-a ta căsătorie, Purtai dorința-ntoarcerii curînd Din noaptea neagră de călătorie; Dar pașii n-ascultau de gînd curat Și nici de gîndul tras printre cuvinte, Pe front, în șanț, țîșnind din salt în salt, Ca un robot, mergeai tot înainte; Pîn-ai căzut și tu, ca un erou, Un anonim, pe front, de nu se știe Cînd glasul morții s-a făcut ecou Pe liniștea crescută din Cîmpie; De-atuncea cerul a rămas pustiu, Acaparat de tunuri și șrapnele, Și iar în sat n-a mai venit un fiu, Vegheat, pe veci, de ierburi și de stele; Tu să ne ierți, soldatule român, Că iarăși Țara e datoare ție, În veacu-acesta, sub un semn păgîn, Se risipește noua Românie; Tu să ne ierți nevoie de va fi Să aperi Țara și să mori în Țară, Dar să blestemi, soldat, dacă-ntr-o zi Te vom trimite ca să mori afară, Între străine lumi și-alte hotare, Și nu în Sfînta Românie Mare! Geo Ciolcan
NR. 1731 l ANUL XXXV l 20 – 26 FEBRUARIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei
2
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT
RM
în funcţii de însuşi preşedintele Constantinescu. Ipoteza aşa-zisului complot antiprezidenţial nu se susţine, pentru că este foarte greu de crezut că tocmai «oamenii preşedintelui» să acţioneze împotriva sa. În State, amintiţi-vă de «Afacerea Răfuiala cu morții Film de groază la PRIMA TV: debutul strigoiului Mirescu Watergate», în asemenea situaţie ar fi «plătit», ca Cei trei T: Timofte, Tucă, Truțulescu Neurovision Zaher și decapitarea să zic aşa, toţi, de la preşedinte pînă la ultimul său consilier sau colaborator. Hotărît lucru, unui rival La Craiova, zile de adîncă rușine Dide, peștele transoceanic președintele Constanţinescu are o imagine tot PARTEA I Spre cinstea sa, revista „Atac la persoană“ urmează mai întunecată. Cota sa aici, la Washington, este Serviciul Secret, paralel şi paraleu al Partidului firul logic al adevărului: „În cazul P.R.M., de în scădere. N-ar fi exclus ca preconizata vizita a România Mare este condus de 3 oameni morţi: exemplu, NU se poate aduce vreo probă prin care, sa la Washington să fie amînată sau...“. Sau ce? generalul Ioan Alexandru Munteanu (doctor în în mod obiectiv, să se poată demonstra că ar fi Să-şi dea demisia! Aceeaşi revistă şterge podelele istorie, fost student al acad. David Prodan), constituită în sine o structură informativă. cu Şerban Săndulescu, supranumit Pol Pot ot generalul Ioan Eugen Sandu (doctor în drept, un Existenţa unor ofiţeri în rezervă în staff-ul P.R.M. Vîlcea: „Cel mai comic personaj al epocii eminent criminalist), deputatul Toma Năstase (fost nu constituie o probă juridică pentru a sprijini behăitoare tinde să devină senatorul Şerban comandant militar al Portului Sulina, fost diplomat acuzaţia de natură a demonstra şi existenţa unui Săndulescu (P.N.Ţ.C.D.). Hodoronc-tronc, el în Africa). Pînă la gradul ăsta de abrutizare au ajuns Serviciu de Informaţii. Colonel (r) Ilie Merce a fost declară că ştie de mult timp că Gheorghe Florică hingherii de la „Ziua“ şi PRIMA TV, să se răfuiască locţiitor al colonelului Gh. Raţiu (în realitate, al e implicat în traficul de ţigări de contrabandă. şi cu cei trecuţi în lumea umbrelor, care nu le mai pot generalului Aron Bordea – nota red. R.M.), un Rămîi paf, mai ales cînd îţi reamiteşti cît de tare răspunde. Şi pentru că simţeau şi ei că sînt cam profesionist al muncii de informaţii, cu un spirit îl susţinea Săndulescu pe Florică acum cîţiva ani. „subţirei“, spălătorii de morţi au alergat, vreo 3 analitic deosebit. Generalul (r) Ioan Alexandru Ce prefaţă superbă a scris la cartea generalului! săptămîni, după procurorul torţionar şi violator D.I. Munteanu, despre care cotidianul «Ziua», din data Oricum, noi am iniţiat un concurs asupra stării Mirescu. Sinceri să fim, noi credeam că vagabondul de 6 mai 1998, afirmă că ar fi adjunctul lui Merce, psihice a senatorului, vîlcenii au lansat un torent ăsta bătrîn a murit în vreun şanţ, beţiv şi bătăuş cum în Serviciul Secret al lui Corneliu Vadim Tudor, a de îngrăşăminte naturale contra gurii bogate a îl ştie lumea, era de aşteptat să-i dea vreunul, mai murit în 1994. Menţionăm că era doctor în istorie, acestuia, iar în partid lui Săndulescu i se zice nebun ca el, cu o frapieră în cap. Poate că i-o fi dat, a fost deţinut politic şi a fost şeful Arhivelor «Sconcsul»...“ Mai adăugăm noi ceva: de ce-o cine ştie, dar călăul lui Samoilescu de-aia are o placă Statului. Generalul (r) Valeriu Buzea a fost un avea zăpăcitul ăsta gardă oficială, de la S.P.P., în de la ferometal în cap, ca să respingă orice atac! Şi redutabil specialist în Poliţia Judiciară şi este persoana maiorului care l-a păzit pe fostul vice astfel se face că joi seara, la cea mai ridicolă emisiune autorul unor lucrări de specialitate. Dacă C.S.A.T. preşedinte al Senatului, Valer Suian? Ce funcţie de ştiri din România, FOCUS-POCUS, a fost va lua drept literă de lege asemenea aberaţii şi dacă are Sconcsul? Nici una, decît aia de a nu-şi mai prezentat pe post, după îndelungi căutări, infractorul S.R.I. a urmărit informativ şi prin tehnică putea stăpîni funcţiile biologice. Pînă la urmă, Mirescu. E bine că l-au filmat, să vadă lumea cum activitatea unui partid parlamentar, se creează un ipoteza noastră s-a dovedit cea exactă, nu a arată. Dacă nu s-ar fi anunţat cine e, am fi crezut că precedent periculos pentru sistemul democratic „Evenimentului zilei“: timbrele aplicate pe ţigările avem în faţă un bătrîn de 85 de ani: livid şi scofîlcit, parlamentar“. Articolul se intitulează: „Servicii de contrabandă cu literele GR (de la Grecia) erau cu cearcăne vinete şi placă dentară clămpănitoare, Secrete paralele – o gogoriţă pentru eliminarea false. Am mai aflat ceva: se zice că, în urmă cu circa aruncînd, în lături, cîte o căutătură rea, de cerşetor incomozilor“ (George Dora). Este cu atît mai o lună, la Imprimeria Statului, unde au fost tipărite gonit de Poliţie de sub Ceasul de la Universitate, ciudată prezenţa, în paginile revistei „Atac la timbrele vamale false, s-ar fi sinucis un om, într-o acest Mirescu a stîrnit mila tuturor. O epavă. Un persoană“, a istericului Mirescu, care, joi seara, la manieră extrem de suspectă. Un fost maior de Poliţie cadavru ambulant. Ce-a dat pe gura aia smochinită PRIMA TV, susţinuse exact contrariul decît revista de ne-a comunicat că victima ar fi fost „sinucisă“. Tot nu mai contează, fiindcă el primise bani să înjure şi unde mănîncă o pîine! Ce se întîmplă cu Dumitru ce e posibil. Mafia de-aia e Mafie, să omoare să porcăiască, lucrurile erau previzibile. Ceea ce Dragomir, patronul publicaţiei? A îmbătrînit în halul oameni, nu să-i invite la cofetărie. Excelentă şi importă e momentul cînd PRIMA TV l-a scos din ăsta? Ori poate e adevărat ceea ce şoptesc unii şi alţii, temerară prestaţia avută pînă acum de senatorul frigiderul de la morgă pe răposatul Mirescu: cu o zi că îi este o frică paralizantă de bestia de Mirescu, Radu Timofte şi de ziaristul Marius Tucă! Primul înainte de desfăşurarea şedinţei Consiliului Suprem care, dacă va primi un şut în spate, în săptămîna urmă a acordat un interviu ziarului „Evenimentul zilei“ de Apărare a Ţării. În aceeaşi zi, şi fiţuica „Ziua“ toare va pune pe ţeavă un serial murdar împotriva lui? de sîmbătă, jucîndu-se, pur şi simplu, cu capul de publicase nişte cearşafuri întregi despre pretinsele Insistăm ceva mai mult asupra revistei „Atac la nagîț al lui Dorin Marian Cheţea: „Pe scurt, cu o legături ale P.R.M. cu organizaţia teroristă (?!) persoană“ fiindcă se dovedeşte a fi bine informată. săptămînă înainte ca Emil Constantinescu să Mahabharata, sau cam aşa ceva, o cîrpăceală de Iată încă o pistă bună, pe care sîntem, şi noi, de vreo 2 depună jurămîntul ca preşedinte al României, minciuni jenante, rod al gîndirii bolnave a unui săptămîni: „Discoteca «Black and White», al cărei Dorin Marian, împreună cu Nicu Anghel, au migrator pe la „România liberă“, Vladimir Alexe. patron este implicat, se pare, în contrabanda cu intrat în incinta Fabricii de Confecţii de la Nemernicii de la „Ziua“ credeau că vor influenţa ţigări, a aparţinut şi, după unele afirmaţii, o cotă Focşani, cu un Opel Record, condus de Alexandru C.S.A.T., care va tremura de frica lor şi va scoate în parte din aceasta mai aparţine liderului liberal Stepanian, membru al P.N.Ţ.C.D. şi al Fundaţiei afara Legii P.R.M.-ul. Şi cînd colo? O linişte Dinu Patriciu. Gurile rele spun că atît Costel Bobic, Române pentru Democraţie. Aceste date le-am mormîntală! Nimic din ceea ce anticipau puşlamalele cît şi șeful celor de la „Ziua“ nu ar fi străini de verificat şi corespund realităţii. În Consiliul de astea nu s-a întîmplat la şedinţa de la Palatul «Afacerea Ţigareta 2», ceea ce conduce la concluzia Administraţie al Fabricii lucra prima soţie a lui Cotroceni. Ba dimpotrivă, aflăm că a fost luat în că şi Dinu Patriciu s-ar fi «mînjit». Ancheta conti Truțulescu. Aceasta a declarat că Dorin Marian a tărbacă Serviciul Secret condus de generalul beţiv nuă şi se anunţă multe surprize“. Prezentăm primit 5-6 costume de haine şi tot atunci el l-a Gh. Diaconescu (fost la S.R.I.), care îi alimentează scuze cititorilor noştri, noi fiind creatori de presă, nu cunoscut pe Gheorghe Truțulescu, prin soţia cu gogoşi mucegăite pe unii infinit mai proşti decît reproducători, dar nu ne putem reprima satisfacţia de a acestuia, care i-a dat costumele. Atunci, el. În sprijinul acestei idei vine revista „Atac la constata că, pe căi diferite, şi alţii ajung la aceleaşi Truțulescu era cercetat penal pentru trafic de persoană“, care reproduce un fragment dintr-un text concluzii. În aceeaşi publicaţie a apărut textul înti- uraniu. Dorin Marian l-a scos de sub urmărire publicat de S.R. Stănescu în „Ziua“ nr. din 27 nov. tulat „Congresmanii americani despre Afacerea penală şi a intervenit pentru angajarea sa la 1996: „De trei ani, unul dintre prietenii mei Ţigareta II“: „În cercurile politice din S.U.A., S.P.P. (...). În seara cînd (Emil Constantinescu) a apropiaţi a fost sacrificat (Gh. Diaconescu, dat bunăoară, după cum ne-a declarat un congresman, anunţat, dintr-o inspiraţie nenorocită, acel afara din S.R.I. – nota red. R.M.). Împreună am ce ţine la anonimatul domniei-sale, care este un «flagrant», de fapt el a încercat să-i protejeze pe înţeles că dacă nu obţinem informaţii strict prieten al României, după cum singur se defineşte, cei despre care a aflat că sînt într-o astfel de secrete (?!) despre manevrele celor ajunşi la «Ţara voastră şi conducerea de la Bucureşti au acţiune şi să transmită organelor de anchetă să o putere, România riscă să nu atingă democraţia pierdut foarte mult din credibilitatea şi imaginea lase mai moale cu desfăşurarea cercetărilor. Nu e nici în anul 2000 (...). Apoi, el a început un dans pozitivă pe care reuşiseră să le capete aici, la deloc întîmplător că şi Gavril Dejeu, şi Ion aproape nebunesc (?!) în interiorul Serviciilor Washington». Este foarte greu ca opinia publică şi Diaconescu au ieşit la rampă, susţinînd aceeaşi Secrete. În felul acesta, Costel Bobic a avut acces orice om de bună-credinţă să creadă ca Puterea de cauză, pe care eu o consider ca şi pierdută“. la informaţii“. E limpede, nu? Atîta doar, că fiecare la Bucureşti nu este implicată în acest uriaş scandal (va urma) informaţie secretă obţinută de hienele astea era o dată ce toţi cei arestaţi, inculpaţi sau bănuiţi ALCIBIADE folosită în scop de ŞANTAJ FINANCIAR, ceea ce numai că au participat la actul de contrabandă, (Text reprodus din revista „România Mare“, a provocat, de pildă, dezastrul de la BANCOREX. sînt oameni ai acestei Puteri, prieteni ai ei, numiţi nr. din 15 mai 1998)
RESTITUTIO IN INTEGRUM
RM
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Dosare secrete ale istoriei
Maria de Medici împotriva lui Richelieu (II) Uşa secretă (2)
Pînă la sfîrşitul vieţii, Maria de Medici avea să se mustre pentru că neglijase să tragă şi acel zăvor. Întradevăr, cardinalul intră în cameră pe neaşteptate, lăsînd muţi de uimire atît pe mamă cît şi pe fiu. Tremurînd de furie, el uită de etichetă: – Sînt sigur că vorbeaţi de mine! – Nu! – replică regina. – Ba da, doamnă, şi vă rog să o recunoaşteţi! – Ei bine, da, vorbeam de dvs., arătînd că sînteți cel mai ingrat şi cel mai rău dintre oameni. Ca şi nepoata sa, Richelieu se aruncă la picioarele reginei. Dar furia Mariei de Medici ajunsese pînă la pragul nebuniei.
Lacrimi împotriva insultelor Ludovic al XIII-lea şi Richelieu rămaseră uluiţi. Oricît ar fi fost de obişnuiţi cu exploziile de furie, o asemenea ieşire nu văzuseră niciodată. Într-un jargon franco-italian, cuvintele ţîşneau din gura regineimame cînd declamatorii, cînd vulgare. Celui care ar fi ascultat din afară i s-ar fi părut că este mai curînd un scandal între rîndaşi decît un conflict în care erau angrenate cele mai înalte interese de stat. Regina spuse că ea fusese aceea care îl crease pe parvenitul de Richelieu; că ea fusese aceea care-l copleşise cu toate darurile, ba chiar îi dăduse aur în valoare de un milion de ludovici. Şi acum, acest om voia să-l căsătorească pe fratele regelui cu nepoata lui. Dar nu, nu va accepta aşa ceva! Richelieu trebuie gonit împreună cu toată familia lui! Regele, îngrozit, încerca zadarnic să tempereze furia reginei-mame: – Doamnă, doamnă, mă puneţi într-o situaţie imposibilă, mă torturaţi! Richelieu ştia că Ludovic n-ar suporta nici un gest lipsit de respect faţă de mama sa. De aceea, preferă să dea drumul unui val de lacrimi, pe care îl vărsă cu multă uşurinţă. Acceptă orice umilinţă. Ceru iertare pentru lucruri pe care nu le făcuse, se întoarse spre rege, implorîndu-l să-i îngăduie să se retragă pentru a-şi putea petrece restul zilelor în linişte, nefiind drept ca Majestatea Sa să continue a se sluji de el ca sfetnic împotriva voinţei mamei sale. Nemulţumită de faptul că regele nu avusese reacţia scontată de ea, Maria de Medici se adresă regelui: – Alege pe cine preferi, pe acest valet sau pe mama Majestăţii Tale? Spunînd aceasta, izbucni şi ea în suspine. Livid de ruşine şi de furie Ludovic, prins între criza de plîns a cardinalului şi cea a mamei sale, îşi dădu seama că trebuia să pună de îndată capăt scandalului, care era un ultragiu la adresa lui. El ordonă lui
Cardinalul Richelieu și Maria de Medici, pictură de Henri Decaisne Richelieu să se ridice şi să plece. Apoi, tăind-o scurt, declară mamei sale că se duce la Versailles. Ieşi imediat după aceea, urmat de Saint-Simon. Nemişcat, ca un cerşetor, Richelieu îl aştepta pîndind un gest, un cuvînt din partea lui. Dar stîpînul nu-i aruncă nici o privire. Tot ce dorea Ludovic în acel moment era să fugă cît mai repede. Era tot atît de pornit împotriva cardinalului, care prilejuise asemenea josnicii, cît şi împotriva mamei sale, care se coborîse pînă la ele. Acesta a fost momentul cel mai crîncen din viaţa Iui Richelieu. A fost momentul în care el s-a crezut pierdut, în care a văzut ruinîndu-se atît propria lui avere – atît de anevoios agonisită – cît şi marile lui proiecte de viitor. Zdrobit de durere, începu să-şi pregătească fuga: întocmai ca seniorii rebeli, îşi asigurase şi el un loc de refugiu, un adăpost pentru caz de nevoie. Hotărî să-şi ia cina şi apoi să părăsească de îndată Parisul. Care ar fi fost viitorul Franţei dacă el ar fi dat curs acestui prim impuls?
Ludovic al XIII-lea, Ana de Austria și fiul lor Ludovic al XIV-lea, flancați de cardinalul Richelieu și ducesa de Chevreuse
3 Cel mai credincios servitor – un balaur Regele, retras cu Saint-Simon în camera sa, îşi scoase tunica cu gesturi atît de bruşte încît nasturii zburau în dreapta şi în stînga. Trîntit pe pat, rămase o clipă tăcut, apoi îl întrebă pe Saint-Simon ce părere are. Potrivit celor relatate ulterior de fiul său, SaintSimon pronunţă un lung discurs, obţinînd hotărîrea lui Ludovic în favoarea lui Richelieu. Această teză este adoptată mai ales de cei care au văzut întotdeauna în Ludovic al XIII-lea o fiinţă fără personalitate, nevoită să se călăuzească după voinţa altcuiva. Dar lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Într-adevăr, regele era în cumpănă şi dorea să ştie ce gîndeşte Saint-Simon, favoritul său. Dar dacă favoritul ar fi fost altul, ar fi găsit Ludovic altă soluţie? E clar că regele ştia cît de mult ar putea să-l coste dacă s-ar lua după toanele mamei sale, cea care pusese sceptrul la discreţia aventurierului Concini. Şi apoi, era vorba de acea politică de prestigiu, de grandoare, la care ținea tot atît cît şi cardinalul. Cert este că el porunci lui Saint-Simon să-l trimită „ca din partea lui“ pe cardinal, la Versailles. Richelieu se grăbi să alerge la Palatul Ambasadorilor. – Ei bine, îi spuse regele, cred că sînteţi uimit. – Mai mult decît îşi poate închipui Majestatea Voastră. – Domnul cardinal are un stăpîn bun! În seara „Zilei păcăliţilor“, Maria de Medici asculta, plină de înduioşare, laudele aduse de cei din anturajul său pentru admirabila sa comportare. Ea se grăbise să împartă tot felul de înalte funcţii favoriţilor săi, astfel că Marillac se şi vedea prim sfetnic. La Versailles, adversarul său tocmai se prosterna atunci la picioarele regelui. – Am în dvs. – îi spunea Ludovic lui Richelieu – pe cel mai credincios şi mai iubit dintre toţi servitorii de pe lume. Am fost martorul respectului pe care l-aţi nutrit întotdeauna pentru regina, mama mea. Dacă nu v-aţi fi purtat faţă de ea cum se cuvine, v-aş fi retras preţuirea mea, dar ştiu că ea n-are nici un temei să se plîngă de dv. Slujiţi-mă şi pe viitor aşa cum ați făcut-o întotdeauna, iar eu vă voi păstra lîngă mine, fără a ţine seama de intrigile vrăjmaşilor dv. Bineînţeles, cardinalul Richelieu nu pierdu prilejul să plîngî în hohote, iar Ludovic, cuprins şi el de emoţie, lacrimă. Cînd îşi veniră în fire, Richelieu ceru să i se permită să părăsească posturile ce le ocupa, nevoind să fie cauza unei rupturi între mamă şi fiu. Regele însă dădu poruncă lui Richelieu să rămînă în funcţie, precizînd, de altfel, că nu atît mama sa, cît grupul din jurul ei stîrnise furtuna, şi adăugînd: – Datorez mai mult statului meu decît mamei mele. Imediat fu convocat un consiliu restrîns. Marillac, care se socotea biruitor şi se îndrepta, în această calitate, spre Versailles, primi uluit ordinul de a se opri într-o mică casă de ţară, la Glatigny. Acolo, el fu obligat să predea sigiliile statului marchizului de Châteauneuf, căruia Richelieu îi acordă întreaga lui încredere. Consiliul restrîns mai hotărî să fie pedepsiţi doamna du Fargis, Bellegarde şi mareşalul de Marillac. Acesta din urmă fu numit în aceeaşi zi comandant al forţelor armate din Italia, pentru a evita ca el să pornească cu trupe împotriva Parisului. Maria de Medici află de toate aceste măsuri în cursul zilei de luni. Favoriţii încercară s-o aţîţe la rezistenţă, sfătuind-o să meargă „cu scandal“ la Versailles. Dar era prea tîrziu! Cumplita femeie se prăbuşise. Mesagerul regal, domnul de la Ville aux-Clercs, aducîndu-i la cunoştinţă măsurile, încercă totodată s-o îmbărbăteze, amintindu-i cît de îndatorat îi era Richelieu. Maria de Medici replică printre lacrimi: – Nu-l cunoaşteţi. Atunci cînd soarta pare să-l lovească, nu există om mai umil ca el; în schimb, cînd îi merg toate din plin, este mai cumplit ca un balaur. Sfîrșit PHILIPPE ERLANGER
4
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
Atitudini Polemici Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR
Spre luare-aminte
Cu mulți ani în urmă, dl. Valeri Toderici a participat la una din ședințele noastre de cenaclu de la Casa Memorială ,,Agatha și George Bacovia” din București, și, încîntat de atmosfera de lucru din cadrul reuniunii, la scurt timp de la întoarcerea acasă, în localitatea sa de baștină, Telciu, județul Bistrița Năsăud, a luat o decizie care ne-a surprins plăcut. Astfel, după ce avea să se sfătuiască cu cei din familia dumnealui și cu scriitorii din zonă, ne-a lansat invitația de a poposi și în localitatea sa, în eventualitatea organizării vreunui eveniment cultural. La vremea respectivă am răspuns afirmativ, fără a stabili ceva concret, rămînînd ca decizia să o luăm în funcție de timpul pe care îl aveam disponibil, iar invitațiile de a ne a avea oaspeți în Telcișorul său natal și de a-i cunoaște de localnicii din zonă au continuat să vină din partea sa. Am tot amînat vizita, pînă în 7 ianuarie anul acesta, de Sărbătoarea Sfîntului Ion, cînd miracolul s-a întîmplat și am luat hotărîrea de a fi ospeții săi, ai familiei sale și ai localității Telcișor. Cu o zi înainte, de Bobotează, ne-am îmbarcat, de cu seară, în trenul care avea să ne ducă din București spre Telciu, urmînd ca din Ploiești-Vest să ni se alăture, venind de la Vălenii de Munte, Mihai Istudor, neobositul și prețuitul meu prieten, care mă însoțește în drumețiile mele culturale prin toată țara... Drumul avea să fie pe cît de obositor, pe atît de plăcut, pentru că ne-a oferit prilejul să cunoaștem o lume pe care n-o mai văzusem pînă atunci. Ajunși la destinație, de îndată ce am pus piciorul pe peronul gării din Telciu, în acea dimineață friguroasă, cu un peisaj dominat de copacii îmbrăcați în rochii de promoroacă, am simțit lumea patriarhală a ardelenilor. Peste culmile munților pluteau parfumul poeziei lui George Coșbuc și cerneala neștearsă de pe obrazul timpului a scrierilor lui Liviu Rebreanu... Amfitrionul nostru, Valeri Toderici, ne-a întîmpinat, stăpînindu-și cu greu emoțiile revederii de la ultima noastră întîlnire. De atunci, de la Tîrgul de carte „Gaudeamus” de la București, din toamna anului trecut, trecuse ceva vreme. Pînă la începerea programului cultural, unde figura pe ordinea de zi cu prezentarea volumului său, „Catrene epigramatice” (2023), ne-a condus la locuința domniei sale, cale de cîțiva kilometri, cu mașina proprietate personală. Prilej numai bun de a ne familiariza cu această localitate, remarcîndu-i frumusețea aparte, dealurile cu păduri întinse și aerul amirosind a zăpadă și a verde crud. Aici, la Telciu, ne-am întîlnit cu atmosfera anilor din copilăria autorului, cu bunătatea omului primitor și inima sa dornică de a ne povesti despre istoria locului, cu oamenii săi simpli, minunați... După cele două ceasuri în care am zăbovit la el acasă, într-o casă bătrînească, ce adună în ferestrele ei povestea multor generații de Tudorici și chiar de-a telcișorenilor, care oricînd ar putea îmbogăți parcul cu case tradiționale
de la Muzeul Satului Român, am mers la biserica din sat, unde urma să aibă loc lansarea volumului „Catrene epigramatice”. Poposind la biserică, am avut parte de una dintre cele mai frumoase experiențe culturale, față de multe alte evenimente similare, desfășurate în diverse lăcașuri de cult, la care am participat de-a lungul vremii. Lume multă, bună și blîndă, iubitoare a tuturor datinilor și obiceiurilor păstrate în lada de zestre a localității. După prezentările făcute de Preotul Bisericii Ortodoxe din Telcișor, Ovidiu-Vasile Tofan, am fost poftit, ca invitat special de la București, să iau cuvîntul. Respectînd cutuma pentru astfel de evenimente, fără echivoc, am rostit următoarele: Dragii mei, bună ziua! Mă bucur că am putut să fiu astăzi prezent la această frumoasă sărbătoare a Zilei Telcișorului. La cea de-a 68-a aniversare de la înființare, vă doresc să ajungeți la cît mai multe ediții. Am venit cu toată bucuria, deși este Sf. Ion, mi-am lăsat rudele, prietenii, colegii la București, dar am vrut să fiu alături de distinsul nostru și marele meu prieten, cum îi spun, d-l Valeri Toderici, la lansarea cărții sale, „Catrene epigramatice”. N-am să fac o analiză critică la epigramele pe care le scrie, că ar fi să zăbovim mult timp, dar în cîteva cuvinte, vreau să vă spun că sînt mai mult decît încîntat, luînd contact cu localitatea dvs. pentru prima oară. Sînt un om care a vizitat toată țara aceasta, am fost pretutindeni, dar am rămas profund impresionat de tot ce am văzut pe drum, din mașina d-lui Toderici, venind de la gară, spre casa domniei sale... Probabil că vom vedea și alte lucruri frumoase cît vom zăbovi în Telcișorul dvs. În două cuvinte, închei: D-l Toderici este un scriitor carismatic, care are o voință deosebită de a scrie despre prietenii domniei sale, colegi de serviciu, sătenii săi, dar mai ales despre cei care nu mai sînt printre noi. Are un sentiment deosebit de dragoste și bucurie de a se manifesta și a vorbi cu atîta dezinvoltură despre toți cei pe care i-a cunoscut, iar Părintele a citit, mai mult decît inspirat, epigramele pe care epigramistul le-a dedicat localnicilor săi. Vă felicit, Părinte, că ați avut inspirația ca astăzi, de Sf. Ion, să aibă loc această scurtă prezentare de carte, în această frumoasă și minunată biserică pe care o păstoriți. După cele rostite, în aplauzele enoriașilor veniți într-un număr destul de mare, ascultînd apoi și intervențiile altor invitați, aveam să ajung la concluzia că hîtrul scriitor de epigrame, Valeri Toderici, este un om cu inima mare cît întregul Telcișor și, de ce nu, cît toate dealurile din împrejurimi, dînd dovadă de multă prietenie și considerație față de confrații lui condeieri... Tot ce am vorbit în acea zi sfîntă de 7 ianuarie, la Telciu, în biserica satului, a venit din suflet, și cred că astfel de vorbe aștepta să audă de la mine Valeri Toderci... Și tot ce le-am spus telcișorenilor face parte din realitatea vieții lor cotidiene, așa cum e redată în scrierile pe care Valeri Toderici le-a scos la lumina tiparului, spre slava și spre cunoașterea localității Telciu. Cu această ocazie, avea să ni se înmîneze nouă, dar și colegilor scriitori
Cîntecul Pămîntului
Pămîntule rodnic, pămîntule sfînt, Tu care-mi ești leagăn, cămin și mormînt, Ridică spre focul acelorași stele Credințele tale, credințele mele! Evlavie ție, pămîntule bun! În sînul tău doarme trecutul străbun, Păstrînd, pietre scumpe din vremile-acele, Comorile tale, comorile mele! Cînd gemi sub copite de cai frămîntat, De graniți dușmane adînc sfîșiat, Se zbat în furtuna mîniilor grele Durerile tale, durerile mele! Învolbură-n mine viteze puteri! Iar cînd voi fi vrednic țărîna să-mi ceri, Pe groapa-mi uitată să crești viorele, Iubirile tale, iubirile mele! Din clocotul inimii strînse să-mi faci Umbroase coroane de falnici copaci Prin mîndrele vîrfuri să urci către stele Nădejdile tale, nădejdile mele! NICHIFOR CRAINIC prezenți la eveniment, Diploma de onoare din partea Primăriei și Consiliului Local Telciu, pe care este scris următorul text: „Se acordă, cu ocazia aniversării a 68 de ani de la înființarea satului Telcișor, comuna Telciu, județul Bistrița-Năsăud (Conform decretului nr. 12 din 7 ianuarie 1956), D-lui scriitor Ion Machidon – director al editurii „Amurg Sentimental”București – pentru promovarea culturii, a tinerilor talente scriitoricești și participarea la cea de a II-a ediție a «Zilei Telcișorului», care s-a desfășurat la Biserica din Telcișor, duminică, 7 ianuarie 2024. Semnează Primarul Comunei Telciu, Sever Mureșan. Telciu, 7 ianuarie 2024”. Vom păstra la loc de cinste această diplomă în arhiva noastră sentimentală, pentru onoarea de care am avut parte ca invitați ai localității Telcișor, ocazie cu care am primit din partea Primăriei și Consiliului Local Telciu, a Bisericii, placheta aniversară a 68 de ani de la înființarea satului Telcișor. Astfel, am avut prilejul ca, prin acest gest, să ne convingem de frumusețea sufletească, spirituală a oamenilor acestor meleaguri care, alături de consăteanul lor, Valeri Toderici, au binevoit să participe, de Sărbătoarea Sfîntului Ion, la un eveniment social și cultural deosebit din viața lor. Felicitări tuturor, în primul rînd organizatorilor, Primăriei și Consiliului Local Telciu, bisericii în care a avut loc evenimentul, sub bagheta Preotului OvidiuVasile Tofan care, cu tot sufletul, a moderat o activitate culturală frumoasă, dîndu-ne de înțeles, spre luareaminte, cum se trăiește în Telcișor și cum oamenii știu să se îmbrățișeze frățește în sfînta biserică, întru iertarea păcatelor, apoi să revină la treburile lor gospodărești. ION MACHIDON, Directorul Revistei „ Amurg sentimental”
RM
5
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Un act infam: Cărțile scriitorului Mihail Sadoveanu au fost arse în 1937
Mihail Sadoveanu s-a născut pe 5 noiembrie 1880 la Pașcani și a fost fiul avocatului Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursache, fiica unor răzeși din localitatea Verșeni și strănepoata unor baci de la stînele din Nordul Moldovei. ,,Femeie fără cultură, însă de o rară pătrundere și sensibilitate sufletească, i-a trecut lui Mihai, cel dintîi copil al ei, tot ce avea mai bun moștenit de la străbuni. Pe mama lui, căreia i-a păstrat chipul, scriitorul a divinizat-o. Între «cele mai vechi amintiri», strînse anul acesta în volum, sînt cîteva bucăți care au fixat duioșia primilor ani petrecuți lîngă fustele mamei: Otrava, Părul din grădina bunicilor, Băiețelul, Cuțitașul”, menționează o biografie apărută în 1935. La acel moment, părinții viitorului scriitor nu erau căsătoriți, astfel că paternitatea lui și a fratelui Dimitrie (mort de scarlatină în 1888) a fost recunoscută unsprezece ani mai tîrziu. Tînărul a urmat cele patru clase primare în orașul natal cu învățătorul Busuioc, pe care l-a descris mai tîrziu sub numele de Trandafir, apoi a plecat în gazdă la Fălticeni, ca să continue învățătura la gimnaziul „Alecu Alexandru Donici”. În acea perioadă, Sadoveanu primește o lovitură crîncenă: îi moare mama. Se afla în oraș cînd i s-a adus vestea și a pornit ca un nebun, pe jos, cu capul gol, alergînd să-și mai vadă o dată mama. A ajuns după înmormîntare. În ,,Șoimii”, Alexandru Potcoavă aleargă la fel, la groapa Ilincăi. Apoi la Iași, la „Liceul Național”, începe un alt episod al vieții. La Fălticeni scria povești cu haiduci, pe care le ilustra singur, făcîndu-i concurență librarului Iancu Reis; acum începe să scrie poezii și nuvele, pe care le citea prietenilor. Elev eminent, distingîndu-se cu deosebire la istorie și limbi străine, e apreciat de domnul Burlă, directorul liceului. În 1896, la vîrsta de 16 ani, Sadoveanu și-a propus să scrie, împreună cu un coleg, o monografie despre domnitorul Ștefan cel Mare, dar a renunțat la idee. A debutat un an mai tîrziu în revista bucureșteană ,,Dracu” cu schița ,,Domnișoara M. din Fălticeni”, pe care a semnat-o cu pseudonimul Mihai din Pașcani. În 1898, a început să colaboreze la ,,Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, unde semnau și Gala Galaction, N.D. Cocea sau Tudor Arghezi, apoi la revistele ,,Opinia” și ,,Pagini literare”. În 1900, a plecat la București pentru a studia dreptul la Universitate, dar a renunțat la studiile juridice pentru a se dedica literaturii. A întîmpinat, însă, mari dificultăți în găsirea unei slujbe, iar pentru a-și putea asigura traiul zilnic și-a vîndut cîteva din cărțile pe care le avea, la anticariat.
Tînărul Sadoveanu, aminitiri din București Despre neajunsurile cu care s-a confruntat în prima sa perioadă bucureșteană, scriitorul va povesti: ,,Despre o slujbă nu putea fi vorba; la asta aveau drept studenţii din ultimul an sau băieţii cu protecţii politice. Nu îndrăzneam să mă opresc la uşa unei redacţii, ca să nu fiu întrebat de vreun domn cu privirile rău-voitoare ce poftesc şi ce caut. Mi-ar fi fost absolut cu neputinţă să
răspund. Grăbeam paşii ca să mă salvez mai curînd dintr-o asemenea regiune blestemată. (...) Găseam sprijin deosebit de mare în cei doi prieteni ai mei (Neculai Dunăreanu, tovarășul său de cameră, și Nicușor Beldiceanu, un bun prieten de la Iași – n.red.), nu ca să mă statornicesc în dobîndirea bunurilor vieţii, cum pretindea cuconu Alecu (tatăl scriitorului – n.red.), ci făcîndu-i auditori ai produc ţiilor mele. Libertatea mea deplină o întrebuinţam ca să scriu şi să copiez. Amîndoi pretindeau că operele mele sînt destinate celebrităţii. Lauda lor îmi ţinea întrucîtva de foame şi de sete. După ce mă trezeam din visul meu artistic, simţeam în măruntaie muşcătura unor lupi flă mînzi”. Cînd amicul său l-a sfătuit să vîndă una din căr țile sale, romanul ,,Madame Bovary”, a acceptat cu greu, dar nu a regretat: ,,Într-adevăr, cu doi lei primiți pe Madame Bovary, ne-am dus pe cheiul Dîmboviţei, mai la vale de anticării, şi am mîncat acolo crap prăjit în ulei, o bunătate, şi am adăugat două gogoşi şi o jumătate de kilogram de prune brumării. Ca răsplată pentru c-a dus afacerea la bun sfîrşit, Dunăreanu s-a mulţumit cu cîteva ţigări”. Un an mai tîrziu, în 1901, Sadoveanu s-a căsătorit cu Ecaterina Bîlu, sora unui tînăr coleg decedat, s-a stabilit la Fălticeni și a decis să trăiască din cariera de scriitor, începînd să lucreze la romanul ,,Frații Potcoavă”. Despre această perioadă va povesti în 1944, în Revista Fundațiilor Regale: ,,În 1901, m-am însurat cu Ecaterina Bîlu, sora prietenului meu. Încă nu eram major. M-am aşezat în Fălticeni şi întîmplarea a făcut ca locul şederii mele să se afle chiar pe uliţa în care trăise Ion Creangă, cînd era învăţăcel la şcoala de catiheţi. Mai mult, căsuţa în care locuiam fusese cîndva a lui Vasile Fieraru şi găzduise în ea şi pe Creangă, după ce fusese izgonit, cu Trăsnea și Mogorogea, de la Pavel Ciubotaru, în urma istoriei cu poştele”. În iunie 1903, a fost încorporat și a făcut armata în apropiere de Tîrgu Ocna, perioadă care l-a inspirat să scrie „Amintirile căprarului Gheorghiță”, apoi a revenit la Fălticeni. Scriitorul și soția sa au avut unsprezece copii: Ligia-Marioara, Alexandru,Mircea, Dimitrie, Teodora, Despina, Ecaterina-Tincuța, LiviaLucia, Bogdan, Profira și Paul Mihu. Profira a fost, și ea, scriitoare, Dimitrie a devenit artist plastic, iar mezinul, Paul-Mihu, a fost autorul romanului ,,Ca floarea cîmpului…” publicat postum, după moartea lui prematură pe front, în anul 1944.
Președintele Scriitorilor Români și, apoi, academician
Împreună cu Profira, fiica preferată și biografa scriitorului Mihail Sadoveanu
În 1909, este ales preşedintele Scriitorilor Români. ,,Era în vîrstă de 29 de ani. Peste un an, e numit directorul Teatrului Naţional din Iaşi; în 1913, ca ofiţer în rezervă, face campania din Bulgaria şi se îmbolnăveşte de holeră. Neutralitatea este un lung prilej de concentrări. La începutul războiului pentru întregire, primeşte conducerea periodicului bucureştean «Gazeta ostaşilor», în octombrie 1916, iar în refugiu, la Iaşi, a ziarului «România», la care au colaborat numeroşi scriitori: Delavrancea, Vlahuţă, Goga, Agârbiceanu, Voiculescu, Demostene Botez, Minulescu, Claudia Millian, Ion Vinea şi Lucian Blaga.
Scriitorul urmăreşte ca reporter de război fronturile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, coboară în tranşee, asistă la bombardamente şi depune pana cu prilejul păcii de la Bucureşti”, scrie Șerban Cioculescu. În vara anului 1923, cînd a fost primit în Academia Română, scriitorul spunea: „Să-mi fie iertat mie să fac această mărturisire de credinţă, că poporul este părin tele meu literar, trecutul pulsează în mine ca un sînge al celor dispăruţi şi mă simt ca un stejar de la Orhei, cu mii de rădăcini înfipte în pămîntul neamului meu”.
Cărțile scriitorului, distruse într-un autodafé demonstrativ În 1936, după de a preluat conducerea ziarelor ,,Dimineața” și ,,Adevărul”, Sadoveanu a fost atacat dur de adversarii săi politici din mișcarea legionară. Opera sa a fost considerată irelevantă, lipsită de valoare, iar ,,marele Sadoveanu, spuneau ei, s-a transformat în Jidoveanu”. Aceștia au mers pînă la gestul extrem de a-i arde cărțile în piețele publice. Colegii de breaslă, însă, s-au solidarizat cu el și au semnat un protest ce a fost publicat în presa vremii: ,,De cîtva timp se încearcă asasinarea morală a celui mai reprezentativ şi mai autentic scriitor român contemporan, Mihail Sadoveanu. E terorizat omul şi scriitorul cu o ură care nu cunoaşte nici cruţare şi nici margini. Sub influenţa avalanşelor de denigrare, s-au găsit naivi care – crezînd că săvîrşesc o faptă românească – au ars cărţile lui Sadoveanu, cele mai româneşti, ca suflet şi preocupări, ca mentalitate şi expresie, din cîte a produs literatura noastră. Cînd s-a ajuns pînă aici, lucrurile nu mai pot fi privite cu nepăsare obişnuită. Ne aflăm în faţa unei grave primejdii pentru literatura şi cultura românească. Dacă Mihail Sadoveanu poate fi ostracizat cu atîta uşurinţă, fără a se ţine seama măcar de opera care rămîne o mîndrie a literaturii româneşti, înseamnă că bunurile culturale şi-au pierdut orice valoare şi că fanatismul politic copleşeşte manifestările spirituale cele mai curate şi mai preţioase pentru însăşi fiinţa neamului nostru. Dacă un mare scriitor poate fi pus la stîlpul infamiei pentru credinţele sale, înseamnă fărîmarea oricărei ierarhii a valorilor şi bolşevizarea tuturor criteriilor de judecată“. (continuare în pag. 6) Sursa: dosaresecrete.ro
6
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Atitudini Polemici Atitudini Balsamuri spirituale
Amintirile unui început de drum în viață (I)
Era în preajma anului 1955. Pe șira spinărilor Munților Carpați, unde norii se destramă peste tot ca o năframă, brazii duc în cer visele oierilor, iar din stîncile de argint țîșnesc izvoare de cristal, plutind la vale lin, să se scalde în Cibin. Casele noastre semănau cu o cetate medievală. Casa din dreapta era unită cu cea din stînga de o poartă masivă, foarte înaltă, prevăzută cu o ușă prin care circulam și care se încuia cu o cheie mare și grea, motiv pentru care atunci cînd încuiam poarta, prin ușița făcută pentru rațele ce mergeau la rîu să ,,pescuiască”, agățam cheia în cuiul bătut în interiorul porții. Dar nu era necesar ca poarta să fie încuiată, o simplă crenguță pusă la ușă era semnul că nu e nimeni acasă. La ușile caselor nici nu aveam chei. Hoți nu erau, și nimeni n-ar fi luat nici măcar un ac, dacă ar fi intrat în locuință. Curtea era despărțită de grădină printr-un zid de piatră foarte solid și înalt, accesul în grădină făcînduse pe o ușiță închisă cu zăvor. Peste zidul de piatră se
revărsa o tufă mare de flori albe – crini sălbatici, care erau plantați și pe marginea drumului, drept gard viu, răspîndind în jur un parfum suav și delicat. Acum, cînd locuiesc într-un apartament de 3 camere, la bloc, deși zona este înconjurată de verdeață, iar pe aleea din față nu circulă mașini, mă gîndesc cu nostalgie la curtea și grădina noastră, unde, de după gard, se auzea pădurea de brazi foșnind timid. Regret că, în acei ani din tinerețe, n-am știut să apreciez îndeajuns asemenea comori. Mai era și cuptorul cu vatră, de unde mama scotea pîinea caldă și plăcinta cu ceapă, cu prune și cu
RM
alte bunătăți, după sezon. Și ce aromă avea pîinea aceea care, nici după o lună, nu se sfărîma, cum se întîmplă cu pîinea de azi, transformată în pesmeți, după doar o zi. Din străbuni, satul avea regulile lui nescrise. Oamenii se sculau cu noaptea-n cap, se așezau la masă, nu înainte de a rosti ,,Tatăl nostru”, apoi plecau la muncă și se întorceau spre asfințit. Miresele nu îmbrăcau rochia albă imaculată dacă nu erau ,,fecioare”, și nunțile se țineau lanț de la Crăciun pînă-n primăvară. Duminica, cu mic, cu mare, oamenii locului se îndreptau spre Casa Domnului, îmbrăcați de sărbătoare. Bătrînii erau respectați, în fața lor, tinerii își scoteau pălăriile. Acum sînt apostrofați că au tupeul să mai trăiască și sînt văzuți ca o povară pentru tineri, deși aceștia nu-i duc pe umerii lor. Bătrînii de azi se mulțumesc cu pensiile care, pentru un parlamentar, ar fi probabil doar mărunțișul pentru bacșiș. Dar să revin la primăvara anului 1955. A cincea primăvară de cînd, prin mîna destinului, eram ,,domnișoara noastră de la Primărie”, cum îmi spuneau oamenii din acel sat, unde umbra lui Dumnezeu a fost, este și va fi mereu în aerul pur, în cerul înstelat, în ciopoarele de mioare, în fluierul de la brîu al baciului, în zîmbetul de copil, în brazii semeți – castele de daci -, în clopotul sfînt, în rădăcinile din pămînt. (va urma) LILIANA TETELEA
Un act infam: Cărțile scriitorului Mihail Sadoveanu au fost arse în 1937
(urmare din pag. 5) Faţă de asemenea intoleranţă, ne credem datori să ne ridicăm cu toată energia. Poporul român nu-şi poate permite luxul de a fi barbar, înainte de a fi atins culmile civilizaţiei. Nu putem îndura în tăcere distrugerea valorilor culturale româneşti şi uciderea morală a creatorilor lor sub pretexte de duşmănie politică. Fără a ne însuşi credinţele-i politice, cerem pentru marele scriitor Mihail Sadoveanu libertatea de a-şi exprima părerile pe care i le dictează conştiinţa sa românească, libertate asigurată de altfel oricărui cetăţean român în cadrul legilor şi sentimentelor naţionale fireşti. Reclamînd acest drept elementar pe seama lui Mihail Sadoveanu, apărăm totodată drepturile de a gîndi şi libertatea conştiinţei pentru toţi scriitorii şi oamenii de cultură români, făuritorii progresului şi exponenţii specificului românesc în toate domeniile. Păstrînd lui Mihail Sadoveanu preţuirea şi cinstirea noastră întreagă, credem că accentuăm primatul spiritualităţii în viaţa românească de azi şi de mîine”. Comu nicatul a fost semnat de cei mai însemnați intelectuali ai momentului, printre care Liviu Rebreanu, C. Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Mihai D. Ralea, E. Lovinescu, G. Topîrceanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, I. Hudiță, G. Călinescu, Al. Phillipide, dr. Gr. T. Popa, profesor universitar, secretar general al Asociației „Prietenii universităţii”. Scriitorul Cezar Petrescu a protestat în nume propriu: ,,Scrisul zilnic al lui Mihail Sadoveanu e încadrat în ziare care apără o lume şi principii adverse lumii şi principiilor apărate de grupările naţionaliste, tradiţionaliste, creştine etc. Spun «încadrat», fiindcă, de fapt, nimeni nu i-a putut imputa gazetarului Sadoveanu un rînd de oportunistă convertire în contradicţie cu simţămintele şi ideile scriitorului Mihail Sadoveanu. El calcă tot pe drumul său vechi, bătut, cu pasul său rar şi apăsat, moştenit de la străbunii lui adînci, din veac, de care, ca oricine dintre noi, nu se poate scutura ca de un strai vremelnic şi schimbător. A rămas atît de mult Sadoveanul cărţilor sale, încît şi articolul zilnic e un reflex al literaturii sadoveniste. Atît şi nimic mai mult. Principiile, doctrina, lumea apărată de ziarele pe care le conduce nu intră însă în vederile unei numeroase categorii de români? Sînt atîtea argumente pentru a le combate! Lupta pieptişă, cu arme egale, cu aceleaşi arme, e atît de fecundă pentru ideile şi sentimentele unei epoci care-şi caută statornicire! Se lămureşte o realitate, scapără lumina unui adevăr, se deschide
un orizont… E încă un prilej de verificări. (…) Dar a arde cărţile scriitorului Sadoveanu pentru a-i suprima cuvîntul, ce tristeţe şi întoarcere la veacul dominicanului Savonarola! Şi pentru destinul scrisului într-o ţară unde pătimim de atîta analfabetism, unde creatorii vrednici de universalitate se numără pe degetele unei singure mîini, ce desnădăjduite perspective! Lăsaţi-i cărţile în bibliotecă, la locul lor, alături de cărţile lui Mihail Eminescu” (,,Dimineața”, 1937). Sadoveanu a devenit ulterior un susținător al regelui Carol al II-lea, iar în timpul dictaturii lui Ion Antonescu nu a mai avut nicio activitate politică publică. Totuși, se pare că a sprijinit invazia Uniunii Sovietice și implicarea armatei române pe frontul de Est, considerînd că astfel România ar putea fi o șansă de a recuceri Basarabia și nordul Bucovinei. În 1941, la un an după moartea soției care îi dăruise 11 copii, scriitorul s-a recăsătorit cu jurnalista Valeria Mitru, care îi fusese secretară în perioada în care condusese cotidianul ,,Adevărul”. În martie 1945, scriitorul, care devenise membru al PCR, a susținut la ARLUS celebra conferință ,,Lumina vine de la răsărit”, prin care s-a poziționat fără echivoc în favoarea comuniștilor. Noua orientare a prozatorului s-a reflectat și în opera sa literară. Apoi, în noiembrie 1946, scriitorul a candidat la alegeri din partea Blocului Partidelor Democratice și a obținut un loc în noul Parlament, iar trei ani mai tîrziu, cînd Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor, a ocupat fotoliul de președintele de onoare al organizației. Funcțiile și privilegiile politice l-au transformat pe Sadoveanu din prozatorul stimat și apărat de colegii de breaslă în perioada interbelică într-unul dintre puternicii zilei, dimpreună cu poziția și avantajele pe care le primise. În noiembrie 1955, la puțin timp după ce a împlinit vîrsta de 75 de ani, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste, iar în 1961 i se decernează „Premiului Lenin pentru Pace”.
Moartea lui Mihail Sadoveanu La începutul aceluiași an a suferit un accident vascular-cerebral care i-a afectat vorbirea și l-a lăsat aproape orb, apoi s-a retras, împreună cu familia, în zona Neamțului, într-o vilă de lîngă localitatea Vînători. Mihail Sadoveanu a murit pe 19 octombrie 1961, la ora 9 dimineața, și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu din București, beneficiind, datorită rangului său politic, de funeralii de stat. ,,Mihail Sadoveanu a murit într-o zi
albastră şi blîndă, subit, într-o dimineaţă de toamnă, stînd în fotoliu şi întreţinîndu-se cu ai săi. Aşa se spune. Şi se mai spune că tocmai ar fi cerut creion şi hîrtie ca să scrie ceva. S-a pretins de asemenea de către unii, în primele ore, că autorul Baltagului şi al lui Nicoară Potcoavă a dat ochii cu veşnicia în grădină sub frunze auriu luminate, unde stătea într-un jeţ, avînd picioarele înfăşurate într-un pled, şi unde privea cerul, străin de orice suferinţă. La mitingul de doliu din Piaţa Palatului, pe un car negru înalt, între flori şi în vînt, Sadoveanu are ceva din legenda unui mare războinic, ridicat pe o piramidă de arme şi scuturi. Imaginea mi-o sugerează într-un fel şi o frază dintr-unul din discursurile rostite. Evident, acordurile funebre ale fanfarei militare sînt imnuri aduse unui ostaş al spiritului, unui inegalabil conducător de simţiri şi aspiraţii, iar armele, scuturile – cele o sută de cărţi ale lui. (...) Cînd puţin a mai rămas pînă la cimitirul Bellu, unde Mihail Sadoveanu va fi aşezat între Eminescu şi Caragiale, o ploaie vagă, rară, insezisabilă, începe să-i atingă faţa ca un prim semn al reîntoarcerii în ciclul elementelor. Ne despărţim de Sadoveanu, dar toţi ştim că participă la clipa de faţă munţii toţi şi rîurile toate, zilele de ieri şi de mîine, oamenii toţi şi suflarea toată din pămînturile care i-au dat graiul şi pe care i-l restituie mai frumos“, scria poetul Aurel Rău în revista „Steaua“, după funeraliile lui M. Sadoveanu.
RM
7
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
File de istorie
LIMBA-MAMĂ ÎN BISERICILE DIN BASARABIA (II) Luminător din vechi hrisoave (2)
Opera monumentală tipărită de „Frăţime“ în tipografia eparhială de la 1906 pînă la 1916 este Vieţile Sfinţilor, apărută în 8 volume mari. Cu scopul să lumineze pe cei ce zac întru întunericul neștiinței şi vorbesc româneşte, congresul preoţesc, prin „Frăţimea Naşterii lui Christos“, intervine cu raportul redactat de ieromonahul Gurie, pe lîngă Sf. Sinod, de a le aproba scoaterea unei reviste cu caracter religios şi moral. Sinodul rusesc, cu nr. 15.541 din 20 decembrie 1907, aprobă tipărirea prin Sfatul „Frățimii Naşterii lui Christos“ a revistei lunare Luminătorul în româneşte, și numeşte pe prot. Const. Popovici şi ieromonahul Gurie ca redactori ai revistei; întîiul număr apare la 1 ianuarie 1908. Conţinutul revistei a fost bogat în articole cu caracter religios, schiţe din istoria bisericească, din vieţile sfinţilor, din trecutul Bisericii româneşti. Colaboratori a avut pe lîngă cei doi harnici și inimoşi redactori şi pe cei mai vrednici preoţi, ca ieromonahul Dionisie, pr. Alexie Mateevici, pr. Iustin Ignatovici, pr. Grigorie Constantinescu ș.a. Revista, scrisă într-o limbă frumoasă, arhaică, care amintea de vechile cărţi și hrisoave bisericeşti, şi în special prin unele articole care priveau istoria bisericească a românilor și viața românilor, a avut cel mai mare rol în trezirea conştiinţei naţionale. În anul 1906 apare ziarul Basarabia, editat de gruparea studenţilor basarabeni de la Universitatea din Dorpat, gruparea domnului I. Pelivan şi dl. Stere. În nr. 50 din 1906 al acestui ziar preotul Onofrei cheamă clerul la luptă pentru românism: „În Transilvania preoţimea poporană a înscris o filă de aur în cartea străduinţelor norodului românesc. Preoţii iubitori de neam au fost totdeauna în fruntea norodului, luptînd împotriva asupritorilor ungureşti şi a celorlalte noroade. De pe urma preoţimii, românii din Transilvania au astăzi şcoli şi biserici pe limba mamă. Cine n-a auzit de Samuil Micu, de Petru Maior, de Şincai şi de lupta lor grea, dar strălucită pentru drepturile norodului nostru? Aceşti preoţi, împreună cu mitropolitul Şaguna, pot fi supranumiţi binefăcători ai neamului nostru“. Autorul termină, chemîndu-i la luptă pe preoţi, pentru introducerea limbii române în școală și biserică: „Pentru aceasta luptaţi cu toate puterile voastre, ca poporul să dobîndească școala sa moldovenească și deci cereţi din toată inima: noi vrem şcoli moldoveneşti şi limba mamă în biserici“.
Menirea mînăstirilor Sub presiunea noilor cerinţe şi influenţe după revoluţia din 1905, s-a ridicat și chestiunea privitoare la reforma învăţămîntului seminarial, între altele, ca în noul regulament să se introducă limba română și cîntarea „moldovenească“. N-au rămas străini de aceasta nici elevii seminarişti; la 20 noiembrie 1905, ei înaintează direcţiunii Seminarului o petiţie, în care, între alte puncte, cer: predarea obligatorie a limbii româneşti în clasele teologice (5 şi 6). Sinodul,
prin ucazul cu nr. 12.066 din 31 octombrie 1906, introduce programul clasei 5 şi 6 limba română ca ore suplimentare şi obiect facultativ, de asemenea, şi muzica bisericească moldovenească, pofesorii urmînd să fie plătiţi din fondurile eparhiei. Aducîndu-şi elevii din diferite colţuri ale provinciei, din mijlocul locuitorilor băştinaşi și întorcîndu-i pe toţi aproape, după terminarea şcolii, în aceleaşi sate basarabene, seminarul – în felul acesta – cultiva în sufletele elevilor săi dragostea pentru pămîntul părinţilor, interesul pentru poporul băştinaş, susţinea şi hrănea legătura între generaţii, păstra tradiţiile româneşti prin comunitatea de limbă și de obiceiuri. Acest rol atît de însemnat din punct de vedere naţional al Seminarului din Chişinău s-a văzut în faptul că atunci cînd a început mişcarea naţională în Basarabia, cei dintîi și mai de seamă animatori au fost elevii seminarului din Chişinău. Curentul religios-cultural românesc s-a dezvoltat mereu atît de către „Frățimea Naşterii lui Christos”, cît şi de către revista Luminătorul. În domeniul acesta cei mai de seamă muncitori au fost: arhimandritul Gurie, prof. Const. Popovici, prof. Iustin Ignatovici, pr. Mihail Plămădeală, toţi legaţi prin structura lor sufletească de limba și obiceiurile etnice ale poporului băştinaş. Acest curent fiind o continuare firească a aspiraţiilor naţionale-culturale din trecut, ale preoţimii basarabene, a ajuns în preajma războiului mondial puternic şi plin de viaţă, pregătind poporul băştinaş pentru intrarea lui în noua perioadă istorică, în viaţa lui firească. Nu mai puţin au însemnătatea lor cărţile didactice ale arhimandritului Gurie Grosu pentru şcoli şi începători de citire. Astfel: a) Cartea de învăţătură despre Legea lui Dumnezeu, tipărită în 1908, în 308 pagini, cuprinde: lămurirea rugăciunilor, istoria sfîntă, catehismul în scurt; b) Bucoavna moldovenească, tipărită la 1908, în 80 de pagini; c) Cartea de citire cu ştiinţe din gramatica românească, apărută în acelaşi an. Bucoavna şi Cartea de citire sînt scrise într-o limbă românească corectă, însă ele n-au fost admise în şcolile primare. Spiritul românesc a predominat în mînăstirile basarabene, care rămîneau nevătămate în năzuinţele şi vechile lor deprinderi. Călugării moldoveni, ieşiţi din sînul ţărănimii, intraţi în mînăstire nu se deosebeau de populaţie nici prin felul de trai, nici prin starea intelectuală. Mulţi din ei ajungeau preoţi fără să cunoască limba rusă sau cea slavonă. Din această pricină slujba în aceste mînăstiri se făcea laolaltă în amîndouă limbile: română şi rusă. De asemenea şi în mînăstirile de călugăriţe se citea şi se cînta mai mult româneşte, deoarece maicile și surorile erau moldovence. De aceea,
contactul mînăstirilor cu populaţia moldovenească era din ce în ce mai strîns. Prin acest contact al mînăstirilor cu populaţia se înfăptuia menirea lor istorică: introducerea în viaţa poporului băştinaş a înrîuririi bisericeşti-culturale ce pătrundea cu atît mai adînc în sufletul sătenilor moldoveni, cu cît se exercita în cele mai potrivite condiții – în limba română, cu vechile melodii naţionale-bisericeşti. Moldovenii-basarabeni cercetau locaşurile sfinte, ascultînd cu pioasă luare aminte povaţa păstorilor şi frecventau cu multă rîvnă slujbele dumnezeieşti. Aceste slujbe şi predici erau ţinute de preoţi în limba română, de pe mulţimea de cărţi româneşti ce se află la fiecare biserică. Un preot ce se va forma la curentul Luminătorul și care va intra în patrimoniul literaturii româneşti ca poet este Alexei Mateevici. Prin poeziile sale originale, cu conţinut religios şi social, cît mai ales prin avîntul patriotic, de iubire faţă de neam al sublimei sale poezii Limba noastră, el va rămîne ca un monument al aspiraţiunilor clerului basarabean în păstrarea şi apărarea limbii şi naţionalităţii româneşti. Numele unor luptători naţionali ca: mitropolitul Gurie, episcopul Dionisie, I. Pelivan, P. Halippa, D. Bogos, S. Murafa, Al. Mateevici, C. Hodorogea, prot. D. Baltaga, I. Inculeţ, D. Ciugureanu etc, care au avut o educaţie clericală, nu se pot trece sub tăcere, cînd istoria vorbeşte de limba românească şi de înfăp tuirea idealului naţional în stînga Prutului. Sfîrșit PAUL MIHAIL
8
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Însemnãri inedite • Însemnãri inedite
Ana Pauker şi cu Gheorghiu-Dej, dar discuţia cu Ana Pauker nu l-a satisfăcut. Ştie că principalul lui duşman în Biroul Politic este Ana Pauker, dar nu ştie cauza care a generat această atitudine, pentru că, pînă acum, nu i s-a adus nici o acuzaţie directă“. În căutare de sprijin la ambasadorul sovietic, L. Pătrăşcanu a declarat: „O asemenea atitudine față de el are caracter sistematic și în ultima vreme acest lucru a fost confirmat şi de faptul că el, jurist, ministru al justiţiei și membru al Biroului Politic, nu a fost inclus în componenţa comisiei care pregătea proiectul noii Constituţii. Pătrăşcanu a mai declarat că el nu mai enumera multe alte fapte ce dovedesc tendinţa de a se crea în jurul său o atmosferă de neîncredere politică, dar, ca exemplu, vrea să amintească doar că după întoarcerea sa din delegaţia guvernamentală de la Moscova, în septembrie 1944, E. Bodnăraş a pus să fie urmărit de către aparatul său de servicii secrete, operaţie care a durat cîteva luni“. După cum a subliniat ambasadorul sovietic, „Pătrăşcanu a declarat deseori în timpul convorbirii că el îmi povesteşte toate acestea nu pentru ca eu să exercit vreo influenţă asupra membrilor Biroului Politic și Secretariatului partidului, ci numai pentru a obţine de la mine un sfat ca de la un tovarăş cu multă experienţă. În plus, el a insistat asupra caracterului confidenţial al acestei convorbiri şi a rugat ca tot ce mi-a spus să rămînă numai între noi. I-am răspuns că nu pot să-i dau decît un singur sfat, şi anume ca Biroul Politic să dezbată situaţia sa şi să ia o hotărîre. Cît priveşte afirmaţia despre cariera lui care se apropie de sfîrşit, eu
o socotesc nedemnă de un comunist“. În concluzie, S.I. Kavtaradze observa că „Pătrăşcanu a fost de acord cu acest sfat“. Şi-a cerut scuze pentru deranj, spunînd că s-a simţit obligat să-şi descarce sufletul privind proasta sa dispoziţie. Pe 19 februarie, ambasadorul sovietic scrie despre această convorbire: „Sînt deja cîţiva ani de cînd în jurul lui Pătrăşcanu s-a creat o atmosferă de încredere limitată şi de prudenţă. Lucrurile au mers pînă la bănuieli privind legăturile lui cu agentura anglo-americană. Dar date concrete, convingătoare nu s-au adus. «Prietenii» lui au tratat cu meschinărie această situaţie. Discuţia descrisă mai sus reprezintă un amestec de tendenţiozitate, minciuni și ambiţii. Mie Pătrăşcanu mi-a lăsat impresia unui om care nu are conştiinţa prea curată. Recent MAI, respectiv Teohari Georgescu, mi-a transmis o informaţie secretă primită de el de la o sursă demnă de încredere. Ea este ucigătoare pentru Pătrăşcanu. Potrivit acestei informaţii, Pătrăşcanu se plasează pe o poziţie antipartinică şi antisovietică şi are legături cu cercurile reacţionare ale emigranţilor români, care i-au propus să intre în organizaţia lor. În virtutea faptului că Pătrăşcanu ar putea deveni membru al Partidului Muncitoresc Român, iar congresul se deschide pe 21 februarie 1948, eu am pus imediat întrebarea privindu-l pe Pătrăşcanu în faţa Secretariatului C.C. (Dej, Pauker, Georgescu) şi am propus ca în sfîrşit să se facă lumină în această «afacere sumbră» și să se adopte o hotărîre. Secretariatul a fost întru totul de acord cu propunerea mea şi a hotărît ca pînă la începutul congresului să rezolve problema Pătrăşcanu. Voi informa despre ce va urma“. Sfîrșit Dr. TATIANA A. POKIVAILOVA
pildă, un foarte bun amic venea la el în vizită, iar gazda îi spunea: „Așteaptă-mă o oră, am o treabă la servici și mă întorc“. În vremea asta, el se ducea acasă la om și trăia cu soția acestuia. Apoi, a venit și pedeapsa lui Dumnezeu: blestematul Don Juan a suferit o puternică congestie cerebrală și a paralizat, ajungînd o legumă, după care a și murit. Napoleon a fost un mare băutor de cafea: ținea, tot timpul, 7 ibrice pe foc! Așa că să nu ne mirăm că a murit de cancer la ficat, la mai puțin de 52 de ani, mai ales că și ereditatea a jucat un rol, tatăl lui avînd același sfîrșit. Cum să nu se creadă Stalin genial dacă atîția străini celebri l-au omagiat? Iată cum îi ridicau osanale cîțiva dintre ei. George Bernard Shaw: „Unde vedeți voi penurie de hrană? Stalin a obținut o producție la o scară ce părea imposibilă acum 10 ani, așa că îmi scot pălăria în fața lui“. H. G. Wells: „N-am întîlnit niciodată un om mai candid, mai drept și mai cinstit; nimeni nu se teme de el și toți au încredere în el“. Ambasadorul SUA, Joseph E. Davies: „Ochiul lui căprui este extrem de înțelept și de blînd. Unui copil i-ar plăcea să-i stea în poală, iar un cîine s-ar gudura pe lîngă el“. Emil Ludwig: „Stalin e un om în grija căruia aș încredința, oricînd, educația copiilor mei“. Pablo Neruda: „E un om cu suflet bun și cu principii“. Culmea, pînă și un homosexual cinic, ca André Gide, se extaziază în fața lui. În „Jurnal“, la 25 februarie 1932, acesta scrie: „Citesc cu cel mai mare interes ultimul discurs al lui Stalin, care răspunde exact obiecțiilor și temerilor mele... (discursul din 25 iunie 1931); îi sprijin ideile din toată inima“. Iar după cîteva
zile scrie, pradă unui fanatism greu de înțeles: „Și, dacă ar fi nevoie să-mi dau viața pentru succesul URSS-ului, n-aș ezita nici o clipă“ (?!). În Cantonul Vaud, din Elveția, viticultorii au reflecții corecte despre diferența dintre vin și bere: „Cei care beau bere sînt greoi la trup, ca și la judecată; pînă să se întoarcă o dată împrejur, băutorul de bere este dezbrăcat și descălțat de băutorul de vin“. Tristan Tzara a jucat șah cu Lenin, la Cabaretul Voltaire, din Zürich. Asta se întîmpla în 1916. Mai tîrziu, la 10 februarie 1959, părintele mișcării dadaiste avea să declare, la BBC: „Pot spune că l-am cunoscut personal pe Lenin, la Zürich, am jucat șah cu el. Dar, spre marea mea rușine, trebuie să mărturisesc că pe atunci nu știam că Lenin era Lenin. Am aflat mult mai tîrziu“ Una dintre cele mai uluitoare gafe din întreaga Istorie a României e comisă, în 1947, de cineva pe nume Matei Cristescu. Într-un raport pe care acesta îl adresează Secției de Relații Externe a Partidului Muncitoresc Român, după o vizită în Franța, se scrie: „Trăiește, de asemenea, la Paris un oarecare domn Eugen Ionescu, fost profesor de franceză, reușit la examenul de capacitate cam al coadelea, pentru că nu știa decît literature decadentă. Omul a scris o cărțulie-pamflet, niște articole și are unele relații în lumea democratică. În schimb, e un gaffeur notoriu, un tip confuz, pedant, vanitos la culme și, pe deasupra, a fost numit la Vichy de Mihai Antonescu. În ultimul timp, Eugen Ionescu a început să termine economiile făcute în vremile lui. Omul trebuie revăzut (verificat – n.m.) pentru că e nițel cam bețivan și nu tocmai lămurit cu democrația“. Elena Văcărescu scrie despre președintele Franței, Raymond Poincaré, că e un mare iubitor de animale: „Este sclavul pisoiului său, Grigri, pe care îl așează la masa de Consiliu de la Palatul Elysée și îl compară cu Georges Clemenceau“. Frumoasa Sissi înnebunise atît de rău după tragedia de la Mayerling, încît le spunea participanților la o recepție, dată la Budapesta: „Îl așteptați pe fiul meu, Arhiducele Rudolph? Vine imediat. Uitați-l că vine!“. Și contura cu mîna, în mănușa de mătase neagră, o siluetă care putrezea, de mult, în pămînt... CORNELIU VADIM TUDOR
Tragica greşeală a lui Lucrețiu Pătrășcanu (II)
Adresîndu-se ambasadorului, Pătrăşcanu a afirmat că ceea ce îl chinuieşte cel mai mult este că, în ciuda deselor sale cereri, care durează de mai bine de un an și jumătate, nu i se încredinţează nici un fel de muncă de partid. El este singurul membru al Biroului Politic care nu are nici o sarcină de partid. Chiar atunci cînd a propus personal să fie încadrat în activitatea de îndeplinire a unei măsuri sau alta de partid, propunerea sa a fost respinsă sub diferite pretexte. Pătrăşcanu recunoaşte – continua ambasadorul sovietic – că poate nu a fost suficient de dur în reorganizarea ministerului pe care îl conduce. Totuşi el consideră necesar să menţioneze că, faţă de Ministerul de justiţie al Ungariei, situaţia în ministerul aflat sub conducerea sa este mult mai bună. În perioada actuală, în aparatul ministerului există aproximativ 1.000 de membri de partid şi funcţionari apropiaţi de el, care asigură adoptarea tuturor măsurilor importante. De la 1 martie intră în vigoare legea de reor ganizare a tribunalelor, ministerul dispunînd deja de aproximativ 40.000 de asesori populari aleşi. În continuare, ambasadorul scrie că Pătrăşcanu i-a declarat că „în cei 29 ani de activitate politică în partid, el a făcut deseori atît munci de conducere cît şi de jos, pe care nu le-a refuzat niciodată. El insistă să fie păstrat în componenţa organelor conducătoare, nu se va agăţa de postul de ministru, dar cel mai greu va fi pentru el dacă linia izolării sale politice va continua, dacă și în viitor va fi refuzat în muncile de partid. El a discutat deja unele probleme dintre cele expuse cu
Caseta cu bijuterii Rădăcinile naționalismului sînt în Biblie. Iată, bunăoară, Psalmul 67, pe care l-aș numi ,,Psalmul Popoarelor“: ,,Te laudă popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamurile și se veselesc, căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire și povățuiești neamurile pe pămînt“. Mergem mai departe și dăm de Psalmul 87: ,,Domnul numără popoarele, scriindu-le: «Acolo s-au născut»“. Astrologia nu trebuie subestimată. S-ar putea ca stelele să nu fie altceva decît butoanele luminoase ale computerului cosmic, cu care Dumnezeu ne hotărăște destinul. Neîndoielnic, turcii și rușii ne-au dat înapoi, ca țară, cu cel puțin 100 de ani. Fără vecinătatea și dominația lor, România ar fi fost, astăzi, ca Spania. Care Spanie înflorește abia sub ,,regii catolici“, cei ce au scuturat jugul stăpînirii arabe, lungă de 700 de ani. Francezii sînt mai intoleranți decît germanii. Poetul francez Brassillac n-a dat mîna cu ocupantul țării sale, germanul Hitler, și totuși a fost împușcat. Poetul german Goethe a dat mîna, de două ori, cu ocupantul țării sale, francezul Napoleon, care l-a și decorat cu Legiunea de Onoare, dar n-a pățit nimic, dimpotrivă. Garabet Ibrăileanu lasă, cu limbă de moarte, să fie incinerat în timp ce la patefon se aude Simfonia Pastorală, de Beethoven. Acesta mi se pare cel mai vibrant omagiu care i s-a adus vreodată Marelui Surd. În anul de grație 2007, pe o stradă din Londra s-a petrecut o scenă care l-ar fi lăsat mut pînă și pe regele filmului... mut, Charlie Chaplin, originar tot din Londra: o țigancă din România, avînd un puradel în brațe, l-a stropit pe un polițist cu laptele din țîță! Pentru că mulți ruși mureau intoxicați cu băuturi proaste, țarul l-a chemat pe savantul Mendeleev și i-a cerut să stabilească, științific, formula pentru cea mai pură și mai curată vodcă. Așa că printre elementele din faimosul Tabel al lui Mendeleev ar putea figura și vodca. Un cunoscut personaj din societatea bucu reșteană avea un obicei urît: se dădea la nevestele prietenilor. Dar știți cum? În modul cel mai josnic. De
RM
RM
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (214) Zeii (28) Hou Tu – zeița daoistă a Pămîntului sau a Ogorului (glia agricolă, țarina). Este o divinitate veche, numită și „Spiritul pămîntului“, care a fost venerată în mod deosebit de Wudi, împărat al dinastiei Han. Zeița era identificată cu un zeu al solului și al recoltelor, o personificare a eroului Gou Long, înrudit cu Shen Nong, părintele legendar al agriculturii. A fost zeu bărbat, iar după Secolul al XIV-lea a fost transformat în zeitate feminină. Odinioară era figurat ca un monstru care locuia în munți și în rîuri. Ulterior, în templele moderne, imaginea zeității s-a transformat în a unei femei. A existat și un cult imperial al zeiței, legat de fertilitatea solului. Hui Kong – zeița daoistă a Constelației Ursa Mică. (Hsiao Wu) Xiao Wu – zeul daoist al închisorilor. (Hsiao Yang) Xiao Yang – zeitate a munților. Este personificat de bufniță. Ca imagine apare sub forma unui om adult, cu chip păros, întunecat sau chiar negru, cu călcîie răsucite. Caracteristic acestui spirit este rîsul la vederea oamenilor. (Hsieh Tian Chun) Xie Tianjun – zeul daoist care personifică planeta Saturn. (Hsien Weng) Xian Weng – vechi spirit al miturilor din trecutul îndepărtat. A fost unul din Nemuritorii Sudului. Îl avea ca ajutor pe zeul numit „Tînărul cocor alb“. (Hsigo) Xiguo – personaj din folclorul chinez. Creatura este imaginată cu anatomie hibridă. Are chip de om, coadă de cîine și aripi de pasăre. Cînd apare undeva, oamenii înțeleg că se va instala seceta. După unele aprecieri, maimuțele zburătoare din celebra carte „Vrăjitorul din Oz“ au fost create după modelul lui Xiguo. (Hsi Ling-su) Xi Lingsu – zeul daoist al Mătăsii. (Shi-Shen) Xi Shen – zeul daoist al veseliei/bucuriei. (Hsi Shih) Xi Shi – zeița daoistă a cremei de față. (Hsuan Wen-Hua) – Xuan Wenhua – zeul daoist al părului.
Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (3) Sargon din Akkad: primul mare cuceritor al Mesopotamiei Mesopotamia a dat primul mare cuceritor cunoscut istoriei: Sargon I din Akkad (cca. 2334-2279 î.Chr.). Fiul nelegitim al unei preotese, Sargon – care a plecat din oraşul Agade din regiunea Akkad, aflată în nordul Mesopotamiei – a slujit ca paharnic la curtea regală a regelui Ur-Zababa din Kiş. După ce regele a devenit invidios pe el şi a încercat să-l ucidă, Sargon l-a răsturnat de pe tron şi a pornit să cucerească Mesopotamia. La acea vreme, Mesopotamia era dominată de o serie de oraşe-stat independente, dar acestea au căzut unul după altul în stăpînirea lui Sargon, care şi-a extins autoritatea asupra sudului Mesopotamiei – regiune cunoscută sub numele de Sumer. În timpul cuceririlor, el a distrus marele oraş Uruk şi i-a pus fostului conducător, Lugalzagesi, un jug de lemn la gît plimbîndu-1 în umilinţă pe străzile din Agade. Au urmat alte şi alte victorii. După una dintre ele, Sargon a şters oraşul Kazalla de pe faţa pămîntului, astfel încît „păsările să nu-şi poată găsi un loc de unde să-şi ia zborul“. În cele din urmă, a cucerit tot Sumerul, ajungînd la Golful Persic, unde se spune că s-a spălat şi şi-a curăţat armele în apa mării drept simbol al succesului cuceririlor sale. Ulterior, Sargon şi-a condus oştirile spre vest, cucerind pămînturile din Semiluna Fertilă, ajungînd pînă în Siria şi în estul Asiei Mici, pe ţărmul Mediteranei. Nici nu este de mirare că un cronicar l-a descris ca neavînd „nici rivali, nici egali“. După moartea sa, o mare parte a Imperiului Akkadian s-a răzvrătit, însă fiii lui au reuşit să restabilească controlul peste cea mai mare parte a
9
(Hsu Chang) Hu Shen – zeul daoist al arcașilor. Hu – zeița daoistă a Mării de Nord, așa cum se precizează în lucrarea clasică „Zhuangzi“. Hua Fu/Hua Tuo – zeul daoist al chirurgilor. A fost o persoană reală, activ în Secolul al II-lea d.Chr. Înzestrat cu dar chirurgical, a și scris o lucrare despre operația pentru tumorile de stomac. Huaguang Fo – divinitate budistă, protectoarea argintarilor și ararilor. Are grijă și de valorile aflate în templele budiste. Huang – noțiune care are sensul de zeu. Este folosit ca parte a numelui de împărat: Huang Di. Huang Di – este un suveran mai mult legendar decît mitic, erou civilizator și cultural, nemuritor și zeu. Este o zeitate centrală, aflat printre cei cinci zei cerești importanți din mitologie. Este un model, un arhetip al Suveranului/Împăratului. Numele lui de naștere, cel „adevărat“, personal, a fost Xuan Yuan, care înseamnă „brancardă“ sau „targă“. A avut ca poreclă sau ca nume de familie Ji. Cercetătorii, academicienii și savanții de azi afirmă că Huang Di a existat cu adevărat, că s-a născut în nord-vestul Chinei, în Ouxiong, în provincia Henan. S-a stabilit că anul nașterii, totuși, aproximativ, este 2704 î.Chr. Se presupune că tatăl său purta numele de Shao Dian. Viitorul Împărat Galben s-a numit la naștere Gong Sun. Primul mare istoric chinez, Sima Qian a stabilit că Huang Di era descendent din zeul Agriculturii, Shen Nong, după ce, ca timp, trecuseră 8 pînă la 17 generații. Se mai crede că a fost descendent din regii din „Țara urșilor“. Se mai presupune că a fost șeful unui trib mare și puternic care trăia în preajma Fluviului Galben, numit pe atunci și fluviul Ji. Unii adaugă amănuntul că l-a avut ca strămoș pe ducele Wen din Tsin/Jin, acel nobil care îl avea pe Dragonul Negru. O altă tradiție pretinde că Huang Di ar fi luat ființă în mod spontan prin fuziunea energiilor care au marcat începutul lumii. O versiune și mai ciudată a nașterii Împăratului Galben spune că el a fost zămislit de pasărea sacră Diqian, pe cînd aceasta privea un fulger ivit în preajma Stelei polare. După o gestație de 24 de luni s-a născut viitorul împărat și zeul. Istoricii, mai ales
Sima Qian în lucrarea „Shiji“, îl includ pe Huang Di în gruparea „Wu Di“, succesori ai grupării „San huang“. Între cei Cinci Împărați (legendari), pe lîngă Huang Di se mai află Zhuzn Xu, Ku Yao și Shun. Socotind după calendarul occidental, perioada de domnie a celor cinci împărați legendari se întinde între 2674 și 2189 î.Chr. Huang Di, ca succesor al celor Trei Auguști, a început să domnească din anul 2696 î.Chr., iar sfîrșitul domniei sale a avut loc în 2598 î.Chr. Domnia lui s-a derulat în perioada mitică, înainte de prima dinastie chineză semilegendară, numită Xia. Se spune că Huang Di ar fi trăit 300 de ani, deoarece se hrănea doar cu pulbere de jad alb din Muntele Mic. A fost înmormîntat în Qiao Shan din Shanxi. Locul de domiciliu, nu întotdeauna același, fie pe malul fluviului Ji, fie pe colina Xian Yan, dar și în vîrful Muntelui sacru Kunlun, cel aflat în mijlocul lumii, acolo de unde izvorau cele patru fluvii. Se spune că pe muntele Kunlun se afla chiar capitala lui Huang Di, administrată de un spirit numit Lu Wu. Acesta semăna cu un tigru, cu gheare, nouă cozi, dar cu chip de om. Tot acolo pasărea Chong avea grijă de veșmintele împăratului. Unii mitologi spun însă că Împăratul Galben ar fi locuit pe muntele Taishan, unde ajungea călătorind cu carul triumfal condus de pasărea magică Bifang. Acel car fastuos era tras de elefanți, flancați de șase dragoni, avînd în față pe dragonul Chiyou, viitorul adversar. Uneori erau prezenți cîțiva lupi și tigri, iar în spate alaiul era urmat de spirite și demoni. Zeul Vîntului mătura drumul, zeul Ploii răcorea calea stropind-o, pe jos se așterneau șerpii înaripați iar în văzduh zburau numeroși phoenixi. Pe Muntele Xi Taishan, Huang Di obișnuia să convoace adunarea zeilor și demonilor. Tot acolo, în una din adunările duhurilor, spiritelor și demonilor el ar fi născocit muzica qing-que. La intrarea palatului său, pentru a-i alunga pe demoni a așezat două statui cu forme omenești făcute din lemn de piersic, iar pe ușă a pictat doi sfinți, Shentu și Yulei, cu un tigru alături și o funie împletită din papură. (va urma) Christina Meiţă-Tang
teritoriilor, descendenţii ulteriori au făcut alte cuceriri, iar unul dintre ei, Naram-Sin (ce a domnit între cca. 2254-2218 î.Chr.), chiar s-a declarat „regele celor patru părţi ale lumii, regele universului“.
Zheng lupta acum pentru putere cu alte regate chineze, astfel că şi-a alcătuit o armată puternică. La urcarea sa pe tron, Qin era stat-vasal al regatului Zhaou. După o serie de victorii militare, forţele lui Zheng au cucerit şase regate: Han (230 î.Chr.), Zhaou (228 î.Chr.), Wei (228 î.Chr.),Chu (223 î.Chr.), Yan (222 î.Chr.) şi Qi, ultimul regat independent din China, în 221 î.Chr. Un excelent comandant de oşti, Zheng era şi un diplomat iscusit, îndeosebi în ceea ce privea exploatarea disensiunilor dintre duşmanii săi. Curînd nu a mai avut rival în cadrul unei Chine unificate. Pentru a celebra această reuşită, şi-a luat un alt nume, care reflecta poziţia sa fără de egal: Qin Shi Huangdi, „Primul împărat August al Qin“. Qin Shi Huangdi a făcut din teritoriile sale un puternic stat centralizat. Extinzînd practicile existente în Regatul Qin, vechile legi şi structuri feudale păstrate în cea mai mare parte a Chinei au fost abolite, fiind înlocuite de funcţionari numiţi de la centru şi de un nou aparat administrativ. Standardizarea scrierii chinezeşti, a monedei, a greutăţilor şi a unităţilor de măsură au transformat economia, legea şi limba; a fost creat un sistem unificat de noi drumuri şi canale, toate acestea făcînd din China un stat coerent. Însă preţul plătit a fost mare – şi suportat de oamenii de rînd din China. Un milion de persoane au fost puse să muncească forţat pentru construirea a circa 7.500 de kilometri de drumuri. Qin Shi Huangdi a pus ca edictele sale să fie dăltuite cu semne uriaşe pe versanţii munţilor. Pe măsură ce planurile lui de realizare a unităţii naţionale au devenit tot mai ambiţioase, au sporit şi sacrificiile umane pe care acestea le impuneau. Un astfel de proiect a fost unirea numeroaselor ziduri independente de graniţă care protejau nordul Chinei de ameninţarea triburilor duşmane. În acest fel s-a creat precursorul Marelui Zid Chinezesc, însă construcţia s-a făcut cu preţul a mii de vieţi. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE
Qin Shi Huangdi – Primul Împărat (1) Dacă îi cîrmuieşti pe oameni prin pedepse, aceştia se vor înfricoşa. Fiind înfricoşaţi, ei nu vor comite ticăloşii. Lege dată de lordul Shang, adoptată de Qin Shi Huangdi ca regulă a cîrmuirii sale Qin Shi Huangdi (cca. 259-210 î.Chr.) a creat primul imperiu chinez unificat care a rezultat din „perioada Statelor Combatante“. În 221 î.Chr., el reușise să distrugă ultimele regate rivale din China, devenind astfel conducătorul suprem: Primul Împărat. Om de stat şi cuceritor remarcabil şi nemilos, avînd trăsături maniacale, urmărit de nebunie, sadism şi paranoia, domnia lui Qin Shi Huangdi a degenerat cu repeziciune într-o tiranie brutală şi sîngeroasă. Reputaţia lui în China a fost întotdeauna aceea de tiran, însă preşedintele Mao Zedong, un alt dictator monstruos, a fost acela care s-a comparat cu „Primul împărat“ şi l-a ridicat la rangul de glorios precursor al său. Prinţ al familiei regale din Regatul Qin, Zheng, după cum a fost numit viitorul împărat, a crescut într-o captivitate onorabilă. Tatăl lui, prinţul Zichu din Qin, era în acea vreme ostatic al statului duşman Zhaou, în baza unui tratat de pace între cele două regate. Eliberat ulterior, Zichu a revenit în Qin şi a preluat coroana, avîndu-1 pe fiul său Zheng drept moştenitor. Zichu a murit în 245 î.Chr., iar Zheng, în vîrstă de 13 ani, i-a urmat la tron. În următorii şapte ani a domnit cu ajutorul unui regent, după care, în 238 î.Chr., a preluat controlul deplin printr-o lovitură de palat. Zheng a dovedit o cruzime nemaiîntîlnită încă de la început: executa cu regularitate prizonierii de război, lucru contrar uzanţei acelor vremuri.
10
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...
Mădălin Ionescu s-a reprofilat pe extratereştri şi lumea de apoi
După cum spune şi singur într-un amplu şi plictisitor interviu, la aproape 50 de ani, valorosul televizionist Mădălin Ionescu s-a perindat pe la mai multe trusturi, concerne, antene, sau canale TV şi a lucrat cu moguli de presă precum Prigoană, Sârbu, Vântu, Burci sau Varanu, unii inteligenţi şi alţii doar vicleni, dar nici unul pricepîndu-se în branşă. Gazda lui Mădălin Ionescu este un tip cu faţa porcină, cu vocea lălăită şi un limbaj preţios, care demonstrează, încă o dată, că, în ziua de azi, în goană după profit, nimeni nu mai respectă principiul după care se fac angajările în televiziune: talent, chip plăcut, voce caldă şi binevoitoare şi o exprimare elegantă. Cum erau odată Cleo Stieber, Sanda Ţăranu sau Cristina Ţopescu. Sau poate nu banii sînt pricina, ci raportul invers proporţional dintre numărul tot mai mare de televiziuni și, mai nou, oficiile de podcasturi şi virtuţile celor care aspiră să se distingă în acest domeniu. Altfel, ce să zicem, distant și cu un rictus oarecum misterios în colțul gurii, înalt și subțirel, nebărbierit ca un papițoi, cum e moda acum, dar cu fizic și fizionomie de actor, voce pozată și dicție ca de Emanoil Petruț, poți să juri că Mădălin Ionescu ar face sălile pline dacă l-ai pune să-l joace pe Ștefan Tipătescu. Pe de altă parte, cînd are vreun invitat, se bagă peste el și nu-l lasă să vorbească, să știe și ăla cine e jupînul și să nu și-o ia în cap, la fel ca Marius Tucă sau Bahmuţeanca. Sau dacă invitatul face gît, i-o taie scurt: drăguţule, aici facem dialog! Dar dialogul este pîinea pe care o mănîncă și actorii, numai că, la ăia, totul se bazează pe replică, adică vorbitul pe rînd, cum e cînd ne ia moartea, să înțeleagă şi privitorii. La televizor de ce nu e așa? Sigur, cînd se văd cu camerele și reflectoarele alea pe ei, de emoție sau altceva, invitații se întind la cașcaval. Păi, fă-le, dom’le, instructaj înainte: bă, eu cînd te întreb ceva, răspunzi numai prin da sau nu, că n-am timp să-ți aud balivernele. Sau, după caz, numai clipind, cum face frumoasa pianistă georgiană Khatia Buniatishvili, cînd stă cu degetele ridicate deasupra clapelor și îl fulgeră pe dirijorul Daniel Barenboim cu o ultimă privire. După care, zîmbind, complice, mișcă din nas și clipește o dată, semn că este gata să atace primele note din Simfonia I pentru pian și orchestră de Ceaikovski. Cum spuneam, de-a lungul timpului, Mădălin Ionescu a izbutit numai emisiuni de succes, dar două dintre ele au rămas în amintirea telespectatorilor: ,,Drept la țintă”, la ,,Canal D” și ,,Acces direct”, la ,,Antena 1”. Astăzi, ca să scape de rigorile cenzurii iohanniste, care s-a întins ca o pecingine peste toate televiziunile de la noi, de stat sau particulare, Mădălin Ionescu s-a mutat și el pe YouTube, unde face o emisiune săptămînală, ,,Mădălin Ionescu-Show”, care conține de toate pentru toți, dar în special chestii despre extratereștri, parapsihologie, sau ce este dincolo de viață, în măsură să crească ratingul la televiziunea ,,Metropola”, a lui Pandele de la Voluntari, adică dezvăluiri, anchete, controverse, suspans. Lumea nu mai vorbește nimic despre acoperiții Gâdea, Badea sau Tudor, care s-au vîndut americanilor de la CNN, securiștii în uniformă de la ,,U.M. Digi-Tv” sau despre ,,România-Tv”, ,,Realitatea” sau TVR, care o scaldă, cînd cu globaliştii, cînd cu suveraniştii, că dacă vin rușii peste noi, să îi găsească la coarnele plugului, muncitori cu sapa, din popor, nu intelectuali speculanți și speculativi capitaliști. Nu, în zilele noastre toată lumea se dă în vînt după podcasturile lui Ion Cristoiu, Marius Tucă, Bahmuţeanca, Silviu Petcu, Ionuţ Costache, Calistrat Atudorei, Dragoș Pătraru, Louis
Lazarus și mulți alții, unde poți să-i înjuri fără opreliști pe nenorociții de politicieni globalişti români și străini. Dintre toți invitații lui Mădălin Ionescu cel mai mult mă atrag generalul (r) Emil Străinu şi profilerul H.D. Hartmann, pe care îi mai cheamă cîteodată și televiziunile, cînd, tot pupîndu-i sub coadă pe alde Iohannis, Ciucă și Ciolacu, supranumiți Sfînta Treime a României, se pomenesc în scădere galopantă de rating, cel degrabă aducător de mangoți din publicitate, că una e să ai invitat un om inteligent, cultivat și plăcut la înfățișare și alta un politician gîngav, milionar și doctor în Prostologie. Generalul Emil Străinu este un tip foarte informat în chestiuni de ozeneuri, parapsihologie, bombe tecto nice și meteo, underground și viața de dincolo de viață. Ca dovadă, el este invitat la tot felul de conferințe și congrese internaționale în specialitate, unde a aflat că trei mari pericole pîndesc biata noastră planetă. Chestiune extrem de gravă în comparație cu nebunia Covidului, văzut astăzi doar ca un guturai, din moment ce n-a provocat decît vreo 50 de milioane de morți pe tot globul. Pe o scară de la 1 la 10, Mădălin Ionescu l-a întrebat pe generalul Emil Străinu ce pericol major ar putea lovi Terra? Și acesta a răspuns că pericolul ar putea fi PERMAFROSTUL, pe locul 8. L-ar putea urma, dar în sus, pe locul 9, INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ. Totul culminează cu Programul Spațial BLUE BEAM, care constă în producerea unor confuzii la scară planetară între real și ireal (virtual), un joc foarte periculos, controlat de ființe extraterestre, ceva asemănător cu MATRIX. Cum se vede, PERMAFROSTUL este pericolul cel mai mic printre cele mai mari, cu doar un miliard de supraviețuitori, dacă ar putea exista o asemenea grozăvie. Termenul acesta desemnează suprafaţa de teren, pămînt și ape, care se dezgheață ca urmare a modificărilor de climă în subzona Oceanului Atlantic: Nordul Siberiei, Peninsula Scandinavă, Islanda, Groenlanda, nordul Canadei. Prima consecință a acestui fenomen este eliberarea în atmosferă a unui gaz deosebit de periculos, întrucît conține cantități uriașe de mercur, gaz metan, microbi, ciuperci și viruși. Același pericol îl joacă și insectele care, sub acțiunea soarelui, se trezesc la viață și zboară prin atmosferă. Toate aceste elemente, purtate de curenții aerieni și oceanici se propagă cu rapiditate în toată lumea, generînd molime devastatoare pe care nu le poate controla nimeni. La fel se va întîmpla și cu animalele și păsările polare, plecate în căutarea de habitaturi și amestecîndu-se astfel cu animalele de climă temperată. Ce-i drept, americanii, rușii și chinezii și-au mobilizat armatele și, pe baza unor programe adecvate, deocamdată, pot ține situația sub control, dar nimeni nu știe ce ar putea aduce ziua de mîine. Și încă ceva: ca și cînd n-ar locui şi el pe Terra, președintele rus Putin intenționează să deschidă o altă
Proiectul Blue Beam
exploatare minieră în nordul Siberiei. Într-o bună zi, o forță militară omenească sau venită din spațiu ar putea elibera deasupra Terrei, cu o mare precizie, o ploaie sau un bombardament cu bacterii, microbi, ciuperci și viruși, care, în cîteva ore, ar putea nimici toate formele de viață ale planetei sau dintr-o singură țară, de fapt, un război bacteriologic în toată regula. Căci cu ploile și seismele la comandă am început să ne obișnuim. Nu putem merge mai departe cu pericolele fără a menționa că încălzirea planetei și concomitent schimbările climatice nu sînt cauzate de distrugerea păturii de ozon, urmare a arderii combustibililor fosili, cum se tot susține. Cauza adevărată este încălzirea axei Pămîntului, care a dus la modificarea orbitei solare. Inteligența Artificială, al doilea mare pericol al planetei noastre, este departe de a juca rolul pe care l-au jucat invențiile și descoperirile geografice din Secolele al XIX-lea și al XX-lea, cînd omenirea a evoluat enorm. De data aceasta, roboţii humanoizi reprezintă un mare pericol pentru omenire și nu numai, căci ar invada piața ofertei de muncă, lăsînd fără slujbe miliarde de oameni. Mai mult, ei se vor grupa şi vor pune monopol pe strîngerea de informații din lumea întreagă, de fapt, spionaj în toată regula. Dar, în opinia generalului Emil Străinu, nimic nu se compară și nici o ființă inteligentă nu poate anticipa pericolul pe care îl reprezintă dominația ființelor extraterestre suprainteligente asupra pamîntenilor. În baza unui program spațial complex, numit BLUE BEAM, care, folosind o tehnologie de ultimă oră, necunoscută încă pămîntenilor, se pot proiecta pe cer orașe întregi, cu străzi, blocuri și oameni. Și trimise în cercetare la fața locului, avioanele n-ar descoperi nimic. Simplificînd lucrurile, în ultima vreme, pe cer au început să-și facă apariția tot mai multe ozeneuri care, de fapt, ele există doar pe ecranele radarelor, nu și în realitate. Cum s-a întîmplat la noi în decembrie 1989, cînd artileria antiaeriană a deschis focul asupra unor puncte luminoase, dar din cer n-a căzut nimic. Cine să fi generat acele puncte şi cu ce scop? Toată manevra se bazează pe confuzia dintre real şi imaginar (virtual). Se ştie că Pămîntul este rotund şi se învîrteşte în jurul Soarelui, dar, folosind tehnologia de ultimă oră, omenirea are impresia că Pămîntul este plat şi că Soarele se învîrteşte în jurul lui. Nu ne răsare din dreapta, se ridică deasupra noastră la amiază şi apune în stînga? Cine a ridicat construcţiile uriaşe din Antichitate şi tot manevrează obiectele zburătoare deasupra noastră? Desigur, extratereştrii despre care se va vorbi, în scurt timp, deschis, pentru că sînt printre noi, dar nu îi vedem, mai exact nu vor să fie văzuţi. Încă. Tot ce se întîmplă în jurul nostru, cu schimbarea vremii, cataclisme naturale, războaie şi revoluţii, căderea lui Ceaușescu și ascensiunea lui Iliescu sînt rezultatul aplicării tehnologiei realității augmentate, confuzia dintre realitatea fizică și cea virtuală, MATRIX, care ați văzut filmul. Mie de programul ăsta mi-e frică, uite MATRIXUL, nu e MATRIXUL. Vă dați seama ce balamuc s-ar dezlănțui pe tot Globul dacă extratereștrii ar face ca Dumnezeu să apară proiectat pe cer și ne-ar obliga să ne supunem lui Sörös, Bill Gates și Biden, copiii lui? PAUL SUDITU
RM
11
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Meciul dintre Nixon și Kennedy a fost cîștigat de televiziune – Prima dezbatere electorală televizată din America –
În colțul democraților – tînăr, bronzat și zîmbitor, J.F. Kennedy. În colțul republicanilor – experimentat, dar slab, obosit și posac, Richard Nixon. În 26 septembrie 1960, o nouă stea s-a născut: dezbaterea electorală televizată. De atunci, soarta alegerilor se decide mai mult în fața ecranelor decît în fața urnelor. Imaginea și expunerea mediatică au devenit tot mai importante, uneori chiar în detrimentul ideilor și strategiilor. Regulile jocului au fost schimbate chiar în timpul competiției.
Să purtăm războiul cu televizorul În Statele Unite, conflictele nu se dădeau, în acea perioadă, doar în plan politic. Războiul Rece era în plină desfășurare, rușii tocmai lansaseră satelitul Sputnik, satelitul sovietic Fidel Castro era și el în plină ascensiune, minoritățile luptau pentru drepturi egale. În acest amalgam istoric au fost amestecați doi candidați total diferiți: John F. Kennedy, un senator tînăr și dinamic, membru al unei puternice familii din New England, și Richard Nixon, vicepreședintele în exercițiu, personaj cu experiență politică. Kennedy a avut norocul începătorului sau, mai degrabă, Nixon a avut ghinionul profesionistului. O serie de întîmplări nefericite au arătat că sorții nu sînt de partea lui Nixon. Înainte de a demara confruntările propriu-zise, președintele Eisenhower
Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii
Cele mai teribile molime din istoria omenirii (22) Gripa (4)
Alţii au speculat momentul: în Philadelphia, se spune că unii antreprenori de pompe funebre şi-ar fi mărit preţurile de cinci ori. Pentru a dovedi că o bună condiţie fizică nu garanta supravieţuirea, Harry Elionsky, un înotător american medaliat care străbătuse cîndva 150 de kilometri înotînd fără oprire, a murit din cauza bolii. De asemenea, au decedat mai mulţi eroi de război, printre care şi Alan McLeod, cel mai tînăr ofiţer din Canada care a primit Crucea Victoria şi care sărise cîndva pe aripa aparatului său de zbor după ce acesta luase loc, reuşind să aterizeze forţat după aceea. Printre cei care s-au molipsit de gripă, dar au supravieţuit, s-au numărat regele George al V-lea şi kaiserul Wilhelm, prim-ministrul britanic David Lloyd George, Woodrow Wilson, preşedintele Americii, generalul Pershing, Walt Disney şi Mary Pickford, supranumită „logodnica Americii”, care era cea mai bogată femeie din lume. Nu se ştie cu siguranţă în ce măsură privaţiunile războiului au scăzut rezistenţa oamenilor şi au făcut ca epidemia de gripă din 1918 să fie atît de devastatoare. Nu a fost vorba doar de condiţiile cumplite din tranşee, ci şi de faptul că multe milioane de civili au fost alungaţi din locuinţele lor, iar nenumăraţi alţii aveau parte de puţine alimente sau chiar deloc. De asemenea,
fusese rugat de presă să enumere cîteva din realizările vicepreședintelui său. Șeful statului, foarte obosit, a spus că nu își amintește, ceea ce a fost imediat speculat de adversarii politici ca o nemulțumire față de activitatea lui Nixon. În aceeași lună, vicepreședintele și-a accidentat genunchiul în timpul unei deplasări de campanie. Rana s-a infectat, el a ajuns la spital pentru două săptămîni și a slăbit 10 kg. Toate acestea nu îl ajutau să arate prea înfloritor la momentul dezbaterii.
Un meci de zile mari În seara de 26 septembrie, cînd cei doi candidați au ajuns în studiourile CBS din Chicago, ghinioanele lui Nixon au continuat, lovindu-și din nou piciorul în același loc unde fusese rănit anterior. În plus, tocmai scăpase dintr-o răceală, dar încă mai avea febră și avusese o zi plină cu activități electorale. Pe de altă parte, Kennedy petrecuse o săptămînă cu consilierii săi, pregătinduse pentru dezbatere și odihnindu-se. La nivel de idei, discursurile celor doi au fost asemănătoare, problemele și soluțiile vizau aspectele cele mai fierbinți ale momentului și nu erau fundamental diferite. Mai mult, după ce Kennedy a rostit declarația introductivă, Nixon a spus că subscrie la cele enunțate de adversarul său. Cei care au ascultat dezbaterea la radio, îl considerau pe Nixon cîștigător. Dar aceștia erau în minoritate. În 1960, 88% din casele americane aveau cîte un televizor. Numărul telespectatorilor care au urmărit emisiunea a fost estimat la 74 de milioane. Iar aceștia au considerat că tînărul Kennedy este cîștigătorul detașat al dezbaterii. Ce anume a condus la această diferență? Mai întîi influența televizorului care fascina prin noutate. Kennedy a știut să speculeze avantajele acestui nou mijloc de comunicare privind direct înspre cameră atunci cînd răspundea, dînd oamenilor senzația că li se adresează direct. Nixon, însă, privea în lateral, înspre reporterii care îi adresau întrebările, în loc să privească publicul. Discrepanța dintre candidați nu a fost legată doar de războiul a îngreunat reacţiile sistemului de sănătate publică. De exemplu, în Franţa, 19.000 de medici erau mobilizaţi în armată, iar în ţară Ministerul Afacerilor Interne nu a putut solicita nici măcar un singur doctor care să aibă mai puţin de 65 de ani. Totuşi, boala a lovit foarte departe de cîmpurile de luptă şi mulţi doctori au văzut pentru prima oară condiţiile insalubre în care trăia mare parte din omenire, fie că a fost vorba despre cele 10.000 de locuinţe din Melbourne care nu erau conectate la sistemul de canalizare sau despre grajdul din Cape Town în care se adăposteau 20 de familii. Un ziar din Copenhaga a declarat: „Lecţia pandemiei este că trebuie să luptăm împotriva sărăciei” şi, într-adevăr, aceasta a accelerat apariţia unor îmbunătăţiri în sistemul de sănătate publică. Italia a introdus examinarea medicală obligatorie pentru elevi; la Cape Town şi la Berlin au fost iniţiate programe de salubrizare de proporţii în cartierele sărace, în timp ce în America s-au impus reguli de igienă mai stricte în magazine, hoteluri şi restaurante. Aveau să mai urmeze şi alte epidemii severe. În 1957, „gripa asiatică” a ucis pînă la 4 milioane de persoane în întreaga lume, în timp ce se estimează că „gripa lui Mao” a provocat 33.000 de decese în SUA şi 9.000 în Marea Britanie în 1968. Spre sfîrşitul Secolului XX, a crescut interesul manifestat faţă de epidemia din 1918, pe oameni îngrijorîndu-i răspîndirea unor boli precum SARS (sindromul respirator acut sever) şi gripa aviară, şi au fost lansate avertismente serioase conform cărora lumea se putea aştepta la o nouă pandemie. În 1998, utilizînd cadavrul unei femei inuite care stătuse îngropat timp de 80 de ani sub gheţurile din Alaska, oamenii de ştiinţă au reuşit să extragă şi să examineze virusul ce a produs pandemia din 1918.
carismă. A fost și o chestiune de machiaj. Înainte de dezbatere, ambii candidați au refuzat serviciile makeup artistului de la CBS, care fusese adus de la New York, special pentru eveniment. Cu un ten bronzat și strălucitor, după săptămîni de activități electorale în aer liber, Kennedy se simțea pregătit pentru prim-plan. Nu același lucru era valabil pentru contracandidatul său, convalescent, slăbit și obosit, care părea nebărbierit. Nixon afirma că și la 30 de secunde după ras tot pare că are barbă. De aceea, a acceptat să folosească un fond de ten, pentru a-și masca acea zonă de umbră. Cînd dezbaterea s-a încins și participanții au început să transpire, produsul aplicat pe față s-a transformat în particule vizibile de sudoare. Nici costumul gri pe care l-a ales nu reușea să îi învioreze imaginea. Primarul din Chicago, atunci cînd l-a văzut pe ecran, a afirmat: „Dumnezeule, l-am îmbălsămat înainte de muri!”. Se spune, totuși, că tenul bronzat al lui Kennedy se datora nu atît soarelui, cît bolii Addison, cu care a luptat întreaga viață și care are ca simptom acea colorare a feței.
O dezbatere care a făcut istorie O lună și jumătate mai tîrziu, americanii s-au dus la vot în număr record. Conform estimărilor, rezultatul a fost strîns, Kennedy depășindu-și adversarul doar cu cîteva procente. După cum a reieșit din sondaje, mai mult de jumătate din alegători au fost influențați de emisiunea televizată în care cei doi candidați s-au confruntat. Fie că a întors rezultatul alegerilor, fie că nu, acea emisiune a întors cu siguranță foaia în modul de organizare a campaniilor electorale, plasînd televiziunea pe locul de frunte al instrumentelor de convingere. Dezbaterile televizate au devenit o prezență constantă și poate cea mai importantă în desfășurarea campaniei electorale. Candidații au prilejul să își pună în valoare atît ideile, cît și calitățile oratorice, să facă uz de simțul umorului (dacă îl au) și să sancționeze greșelile adversarilor. La doi ani după faimoasa dezbatere, Nixon nota în memoriile sale: „Ar fi trebuit să îmi amintesc că o imagine valorează cît o mie de cuvinte”. History.com
Malaria Oamenii s-au îmbolnăvit de malarie de cel puţin 50.000 de ani. Boala este răspîndită de înţepătura femelei de ţînţar, care transmite un parazit ce se stabileşte în globulele roşii din sîngele uman. Malaria provoacă febră, frisoane, greaţă şi, în cazuri grave, duce la comă şi moarte. Se ştie că boala a lovit China în anul 2700 î.Chr. şi se pare că a jucat un anumit rol şi în declinul şi decăderea Imperiului Roman. Italia a suferit în 79 d.Chr. de pe urma unei epidemii de proporţii, care a făcut probabil să scadă natalitatea, subminînd treptat capacitatea Romei de a-şi păstra teritoriile. Numele malaria îşi are originea în cuvîntul din italiana medievală ce înseamnă „aer urît mirositor”. Totuşi, abia în Secolul XX, maiorul Ronald Ross, medic militar din armata britanică, a dovedit că boala era transmisă de înţepăturile de ţînţari. În 1902, acesta a cîştigat Premiul Nobel pentru cercetările sale. Această nouă descoperire nu a împiedicat 18 milioane de ruşi să se îmbolnăvească de malarie în 1923, în timpul perioadei de haos postrevoluţionar. În unele locuri, au murit 40% dintre bolnavi. Boala a profitat şi de dezordinea din India după divizarea ţării în anul 1947, cînd 75 de milioane de persoane au contractat-o, şi se estimează că un milion dintre acestea au murit, împotriva ţînţarilor a fost folosit cu un anumit succes DDT-ul, dar în anii 1970 insecticidul a fost interzis în multe ţări. Pînă atunci, insectele dezvoltaseră oricum rezistenţă faţă de substanţă. În prezent, sute de milioane de persoane încă se mai îmbolnăvesc de malarie în fiecare an şi boala ucide între unu şi trei milioane, mai ales copii mici din Africa Subsahariană. (va urma) JOHN WITHINGTON
Europa sub imperiul rãzboiului
INTRĂ ROMÂNIA ÎN RĂZBOI CU RUSIA? (2)
(urmare din pag. 1) 3. Alocuțiunea secretarului general adjunct al NATO, românul Mircea Geoană, care a elogiat supremația Alianței și invincibilitatea acestui organism militar; 4. Desfășurarea, în Europa, a celei mai mari forțe militare de după Războiul Rece – Operațiunea cu nume de cod „Steadfast Defender 24”, cu participarea a peste 90.000 de militari din cele 31 state aliate NATO (deși un membru NATO, Islanda, nu are deloc armată). Deviza acestei imense mase de manevră militară, care va ține pînă în luna mai a acestui an, este „reacția fermă a NATO la amenințările actuale de securitate” – sub acest slogan generalist ascunzîndu-se, de fapt, pregătirea în vederea contracarării forței militare rusești, în contextul actual de desfășurare a războiului din Ucraina; 5. O mișcare largă de contacte și reuniuni pe plan militar, la nivelul NATO, unde România este foarte activă. Doar cîteva exemple: Conferința Comitetului Militar NATO (Bruxelles, 17-18 ianuarie); întîlnirea șefului Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, la sediul MApN, cu generalul Christopher Cavoli; vizita de documentare a comandantului Grupului de Luptă al NATO cu prezență înaintată, dislocat în România, colonelul Patrick Guillaume, însoțit de personal din Statul Major, la Brigada 61 Vînători de Munte „General Virgil Bădulescu”, din Miercurea Ciuc; întîlnirea de la Ankara dintre șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad, ministrul Apărării Naționale din Republica Turcia, Yașar Guler și comandantul Forțelor Armate Turce, generalul Metin Gurak, unde s-a discutat despre „Situația de securitate din regiunea Mării Negre”; întîlnirea, la București, a generalului Gheorghiță Vlad cu șeful Statului Major al Forțelor Armate portugheze, general Jose Nunes da Fonseca; semnarea, la Istanbul, de către ministrul Apărării Naționale, Angel Tîlvăr, împreună cu reprezentanții armatelor turce și bulgare, a unui „Memorandum pentru combaterea minelor marine”... 6. Alegerea de către generalul Gheorghiță Vlad a mijlocului de transmitere a mesajului său – postul de Radio „Europa Liberă”, post finanțat, încă de la inaugurare (1950), de către Congresul Statelor Unite ale Americii. La acest punct se impune o întrebare logică: de ce a preferat domnul general acest post de radio cînd putea, de pildă, să acorde interviul respectiv Agenției Române de Presă (AGERPRES), care are și ea răspîndire internațională? Analizînd aceste șase puncte (mai sînt și altele pe care nu le-am mai trecut aici) și mergînd pe firele încrengăturilor care derivă din fiecare în parte, ajungem la adevăratul mobil care a stat la baza demersului șefului Statului Major al Apărării, generalul Ghorghiță Vlad: răspunsul României la manevra SUA, pe fondul de altădată, emoțional, ajuns, în prezent, la pragul subliminal al perceperii de către românul de rînd a pericolului generat de războiul din țara vecină, Ucraina. În tot acest plan nebunesc, profilat pe fundalul războiului
de la granița cu România, chiar și cu ochelari de cal poți deduce vectorul preconizat de Alianță, cu direcția Rusia, în subsidiar uzitînd de omnipretextul apărării valorilor europene prin... salvarea Ucrainei. Rămîne de văzut dacă „jocul” de pe hărțile generalilor NATO va fi implementat și în teren și pînă la ce nivel de periculozitate poate fi ridicată amenințarea grupării NATO.
România – vîrf de lance După interviul generalului Gheorghiță Vlad, în afară de reacția mass-media, a analiștilor politici și militari și a publicului larg, reacția spontană (de parcă ar fi fost pregătiți) a conducerii politice a României a fost pe același calapod: „În calitate de membru NATO, țara noastră nu a beneficiat niciodată de garanții de securitate mai puternice”. Nimic de zis, trecînd în revistă trupele străine staționate pe teritoriul României, sau cele pregătite să intervină, înclinăm să dăm crezare acestui optimism debordant, manifestat, ca la comandă, de președintele Klaus Iohannis, de președintele Senatului, Nicolae Ciucă, de premierul Marcel Ciolacu, de ministrul Apărării, Angel Tîlvăr. Numai că, în derivație de la acest sentiment de totală siguranță, pregătirea propriei noastre armate, la nivel NATO, tot întîrzie, forurile decizionale, deși recunosc importanța primordială a forțelor proprii, tergiversează, printr-un sistem complicat de birocrație și de incompetență, ridicarea standardului Armatei Române la nivelul mileniului III. Ca o expresie reală la pledoaria de mai sus, o acțiune recentă a președintelui Klaus Iohannis ne dezvăluie o procedură pe care a utilizat-o Iohannis, comandantul Forțelor Armate (art. 92 din Constituția României), tocmai în a confirma declarația sa de la Bruxelles, în privința siguranței României. Astfel, Klaus Iohannis a informat cele două Camere ale Parlamentului că a decis că Forța de Răspuns a NATO cu capacitate de reacție foarte ridicată (VJTF) – o armată de 20.000 de militari – poate intra oricînd în România pentru a acționa, mai precis, „poate intra, staționa, sau tranzita România în scopul pregătirii și/sau desfășurării de operații militare, dacă va fi cazul, în anul 2024”. Iată, deci, o nouă formulă de derobare de la funcțiile vitale ale unui stat independent, în numele „salvării” cu forțe externe, la care
ne-a expus Iohannis, în al noulea an de mandat, cînd și-a adus aminte că, totuși, în afară de zecile de excursii în țări exotice, mai are și alte prerogative ca șef al Statului. Pentru cine nu cunoaște tema, vă informez că trupele VJTF (Vary High Readiness Joint Task Force) sînt considerate un vîrf de lance al NATO, o forță principală de lovire, care cuprinde pînă la 20.000 de militari de elită. Acestea sînt operaționale în 72 de ore și fac parte din forța de răspuns (NATO Response Force – NRF), încă o falangă sofisticată a Alianței, materializată cu un scop precis – stoparea expansiunii Rusiei. Vreau să depășim cadrul actual al sistemului de relații internaționale și să ne întoarcem înainte de 1989, ani în care România făcea parte dintr-un alt organism militar european – Tratatul de la Varșovia – o uniune militară a țărilor socialiste, cele de sub pulpana Moscovei. Ei bine, președintele de atunci al României și Comandantul Forțelor Armate, Nicolae Ceaușescu, nu a permis niciodată staționarea, cu atît mai mult, exerciții ale unor armate din același Tratat, pe teritoriul țării noastre. În România aveau loc doar aplicații pe hartă, așa-zisele „Aplicații de Comandament”, cu participarea reprezentanților acelor armate. Cînd trenurile cu forțe din armata bulgară sau din cea sovietică tranzitau România pentru a participa la aplicații cu trupe în țări din cadrul Tratatului de la Varșovia, scurgerea garniturilor era urmărită la milimetru de forțe speciale românești, care aveau ordine stricte în acest sens. Desigur, veți spune, diferență de încredere, Ceaușescu nu avea încredere în conducătorii unor state socialiste, mai ales după ce s-a întîmplat în Cehoslovacia, în 1968. Chiar dacă era și miza acelui sentiment, eu cred că este și diferența de concepție în ce privește siguranța națională. Într-o „traducere” ad-hoc, acest deziderat poate fi explicat printr-un calcul de posibilități (acțiuni) nocive ale unui astfel de libertinaj, ca, de pildă, intervenția acestei forțe militare independente, într-un caz de revoltă populară (un fel de manifestare a fermierilor și a transportatorilor, dar mai amplă), sprijinirea unei grupări revizioniste, în numele așa-zisei democrații americane (a se vedea: Libia, Irak, Afganistan, fosta Iugoslavie)... Oricum, chiar dacă excludem a priori acest deznodămînt nefast și antistatal, bazîndu-ne pe acel „salvator” Articol 5 (care, în paranteză fie spus, are o mare lacună), consemnînd că: „va sprijini partea sau părțile atacate, prin realizarea imediată, individual și împreună cu celelalte părți, a oricărei acțiuni PE CARE O CONSIDERĂ NECESARĂ” (sublinierea autorului), noua găselniță a președintelui Klaus Iohannis, ieșit acum din hibernare, vulnerabilizează și mai mult România, aducînd-o în vizorul Rusiei ca vîrf de lance al NATO în flancul de est al Alianței, într-o eventuală intervenție
colectivă în sprijinul Ucrainei. Bineînțeles, cu urmările încă necunoscute ale României în acest scenariu.
Riscul de a fi prea supuși În consens cu capitolul anterior, doresc să dezvolt – ca pe o idee complementară – perspectiva unor con secințe bivalente ale implicării României, dincolo de linia roșie, în sprijinul Ucrainei, prin participarea directă în conflictul armat al acestei țări cu fosta ei „soră”, Rusia. Deoarece tot românul cît de cît instruit cunoaște istoricul sprijinului și ajutorului dezinteresat acordat de țara noastră Ucrainei, după izbucnirea războiului de acum doi ani (în nenumărate rînduri acest aspect a depășit cu mult, dar, cu foarte mult limita firească a unui astfel de ajutor, în caz de necesitate), cu timpul gestul prietenesc al României s-a estompat, trecînd, uneori, în amintire. Totuși, realitatea dură a începutului de an 2024 ne obligă să fim pragmatici și să privim situația, la zi, prin noua paradigmă a escaladării acestui război, în care România, cum am arătat în capitolul anterior, joacă rolul pionului principal. Durerea mare pe care o trăiesc românii, în contextul implicării țării noastre în acest conflict, rezidă din atitudinea neverosimil de slugarnică adoptată de politicienii de vîrf ai României în ce privește participarea la „dezamorsarea” conflictului la care fac referire. Desigur, sîntem un stat membru al NATO și al Uniunii Europene, cu obligațiile asumate prin tratate și convenții internaționale, dar și cu drepturi depline, asemenea celorlalte țări care sînt în situația noastră. Nimeni nu spune să părăsim cele două entități (mă rog, nimeni în mod oficial). Dar, astfel cum – cu mult tact, dar cu hotărîre în glas – afirma președintele AUR, domnul George Simion, la un post de televiziune, în cadrul acestor organisme România trebuie să aibă coloană vertebrală, să nu accepte încălcarea principiilor egalității în drepturi, neadmițînd intervenția externă în politica internă a României, prin cedarea prerogativelor Statului Român în mîna vreunui reprezentant al unei puteri străine. Din păcate – atît în plan politic, cît și economic sau militar – România, prin lipsa de fermitate a clasei politice, și prin poziția de slugi a demnitarilor români de rang înalt, în cap cu președintele Klaus Iohannis, a devenit un fel de paria europeană, niște executanți docili ale celor mai aberante ordine venite din afară. Cînd asistăm la inegalitatea dintre poporul român și alte popoare europene, inegalitate generată de conducerea României, ne simțim de parcă am fi pe timpul Imperiului Otoman sau, cu privire la Transilvania, pe timpul Mariei Tereza, cînd românii erau asupriți în propria lor țară. România este o țară săracă, situație care poate fi dezvoltată pe 100 de pagini și tot n-am termina să ne plîngem soarta. Ce face, însă, Guvernul spre a îndulci starea de fapt? Ne afundă și mai mult în marasmul datoriilor – am ajuns la o datorie istorică de peste jumătate din PIB, și NATO tot ne cere bani pentru Ucraina, și UE tot ne impune să dăm bani pentru înarmarea Ucrainei (de fapt, pentru perpetuarea războiului)! Niciodată, dar niciodată n-am văzut vreo luare de poziție din partea președintelui țării sau a premierului, în a respinge măcar o parte din cheltuielile la care este obligată România, în contextul războiului din Ucraina, așa cum fac guvernele Poloniei, Ungariei și, în ultima vreme, chiar și Congresul SUA. Dimpotrivă, noi plusăm, lăudîndu-ne că pregătim piloții ucraineni la baza de la Borcea (Fetești), pentru zborul de avioane F-16, în timp ce întreținem o propagandă derutantă în inducerea în mentalul colectiv al românilor vizavi de pericolul iminent al atacului asupra țării noastre din
partea Rusiei lui Putin. În acest cadru de insecuritate indusă, de ce ne-am mira de amenințările (directe sau voalate) ale reprezentanților puterii de la Moscova, astfel cum am pățit-o mai zilele trecute, cînd ambasadorul Rusiei la București și presa moscovită au ieșit la atac, avertizînd că România va deveni țintă dacă va continua să sprijine Ucraina. Și aici, ca peste tot, intervențiile sînt nuanțate. Cotidianul moscovit Pravda scria joi, 8 februarie: „Dacă avioanele ucrainene F-16 vor decola din România și vor lovi teritoriul Federației Ruse, acesta va fi un motiv serios pentru a declanșa război. Pistele aeriene din România vor deveni o țintă legitimă pentru armata rusă”; Ambasadorul Kuzmin: „Rusia nu reprezintă nicio amenințare la adresa României. Dar de îndată ce România invită și mai multe trupe (NATO – n.a.), se declară îngrijorată de serviciul militar, atunci sigur că niște consecințe trebuie prevăzute. Vorbim în mod deschis despre ele, dar în nici un caz nu căutăm război”. Cea mai bună rezolvare în acest caz destul de fragil ar fi dialogul, însă acest mijloc uman, purtat în mod sincer, displace atît americanilor (Joe Biden), lui Zelenski, cît și lui Iohannis, care se poartă cu nasul pe sus de parcă ar fi Napoleon. În această lipsă de empatie pentru un dialog decent și constructiv, se poartă dialogul armelor, caracterizat prin cîteva linii dure, care nu vor conduce la o pace niciodată (nikagda, cum ar spune rusul): SUA își vede de drum, fabricînd arme, muniții și mașinării de război, și înarmînd țări slabe, precum România; Ucraina a devenit cel mai înarmat teritoriu de pe Mapamond, fapt ce creează un precedent periculos, privind o anumită poziție a acestei țări în viitor; România achiziționează tot balastul militar al SUA, plătind în avans cu mulți ani, și primind, de multe ori, material de proastă calitate și inoperabil, pe moment, din cauze colaterale (lipsă anumite piese, lipsă mentenanță etc). Întreaga degringoladă naște sărăcie și tensiune în țară, se acumulează un număr exagerat de elemente de luptă vechi, care, la interval de cîțiva ani, trebuie înlocuite cu altele mai moderne. Altă cheltuială și o nouă coborîre în prăpastia sărăciei poporului și îndatoririi generațiilor viitoare. Din ce cauză? Una dintre cauze este cea din intertitlul de mai sus: riscul de a fi prea supuși în fața statelor influente pe plan mondial, călcînd în picioare demnitatea de român, ales sau numit să conducă România spre un trai mai decent, nu să o îngroape în marasm.
Realitatea care doare Vorbim despre încrederea României (de fapt, a condu cătorilor ei) în tot ce spune și ce face „partenerul nostru strategic numărul 1” – ați ghicit – Statele Unite ale Americii, decidenții noștri nu au curajul să scoată nici măcar un sunet din gîtlej, ca o vocală critică la adresa Unchiului Sam. Șef de stat, premier, minștri, parlamentari, europarlamentari – o pleiadă de oameni plătiți gras din banii românilor, care devin din ce în ce mai săraci – stau într-o letargie greu de înțeles, la orice deviere a SUA de la codul etic de „parteneriat”, ca și cum această prietenie ar funcționa doar din direcția României spre SUA. Căutînd să exemplific această anomalie, am găsit imediat un subiect, trecut în muțenie
de Guvern, dar, în special, de șeful Statului Major al Apărării, domnul general Gheorghiță Vlad, care a sărit în sus că ne atacă Putin și Armata Română este prinsă cu pantalonii în vine. Despre ce este vorba? Despre o mare țeapă pe care ne-au dat-o americanii într-o „afacere” cu armament – ocazie unică în care România devenea... exportatoare de arme către SUA! Povestea e lungă, dar o voi micșora, pe măsura spațiului rămas la dispoziție. Fabrica din Cugir avea contract ferm cu o firmă americană pentru fabricarea și exportul armei AKM pentru civili, din care a mai rămas de ridicat ultima tranșă, urmînd apoi plata (normal, nu cum procedează SUA cu noi: plata înainte, ca la „Crucea de piatră”!). Din motive neclare și nedeclarate, firma de peste Ocean refuză pînă și discuțiile cu partea română, situația Uzinei de la Cugir fiind și așa în găleată, prin lipsa de comenzi din partea Armatei Române. Apropo de ultima frază. Specialiștii de la Cugir au creat noua armă de asalt 5,56 NATO, împreună cu o societate din București, printr-un program național strategic, lansat în anul 2021. Împreună cu MApN s-a testat arma, i-au fost aduse mai multe îmbunătățiri, chiar greutatea a fost coborîtă pînă la acceptarea de către Armată. Și... și... cu toate acestea MApN nu vine (încă) cu o comandă fermă, preferînd o licitație internațională, de la care, se zvonește, Cugirul va pierde. Pierd nu numai cei doi parteneri care au conceput această armă Stas NATO, pentru că, în loc de proiectare, dezvoltare și testare cu bani de la stat, lucrarea a fost susținută de Cugir și partenerul din București, cheltuielile ridicînduse la suma deloc de neglijat, cînd e vorba de recuperarea banilor – 1,5 milioane de euro, ci vor pierde și Armata României și Bugetul de Stat. Mai vreți un exemplu de eficiență a miliardelor de euro (dolari) cheltuiți din bugetul statului pentru înzestrarea Armatei Române cu armament și tehnică de luptă? Nu fac decît să reproduc o știre din presa militară, una care m-a nedumerit pe loc, aproape că nu-mi venea să cred ochilor. Deși am cumpărat, ce-i drept, la mîna a doua, 12 avioane F-16 din Portugalia și 32 din Norvegia, „luni, 15 ianuarie, a avut loc primul zbor al unui pilot român instruit în cadrul Centrului European de Instruire F-16 (European F-16 Training Center – EFTC ), cu o aeronavă F-16 pusă la dispoziție de Forțele Aeriene Regale ale Țărilor de Jos, împreună cu un instructor aparținînd companiei Lockheed Martin”. Nedumerirea din care derivă și întrebarea este extrem de simplă și de bun-simț: de ce a cheltuit România peste un miliard de euro pentru achiziționarea de avioane F-16, dacă piloții români trebuie să facă școală pe același tip de avion, dar aparținînd unei alte țări, pentru care mai plătim alți bani? Toate aceste probleme, analizate în context, converg într-un final spre posibilitatea formulării unui răspuns cît mai aproape de realitate, la întrebarea din titlul acestui articol. (va urma) NOTĂ: 1. Din cauza abundenței de material documentar, tratarea înzestrării MApN cu armament, muniție și tehnică de luptă va fi abordată în următorul articol – ultima parte din acest miniserial. 2. Așteptăm cu interes ședința CSAT din 21 februarie, anunțată de președintele Klaus Iohannis.
14
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Drama generalilor români
Generalul Aurel Aldea: „Între cămașa verde, steagul roșu și cel românesc, am preferat tricolorul“ (II) Dezamăgit de „lupte sterile și orientări greșite“(2)
Începînd cu anul 1942, conform propriilor sale afirmaţii, a discutat cu generalii Mihail Racoviţă şi Constantin Niculescu „situaţia de pe front, perspectivele campaniei contra Sovietelor şi viitorul ţării noastre“, concepînd şi un plan pentru „răsturnarea regimului Antonescu şi alipirea la Naţiunile Unite“. Prea multe amănunte nu a dat, dar e limpede că o astfel de acţiune nu putea avea loc decît după înfrîngerile suferite în toamna şi iarna lui 1942. Ulterior discuţiilor cu cei doi generali, declara el, a abordat chestiunea „din punct de vedere politic“ cu Constantin Vişoianu, „vechi prieten şi concetăţean“, punîndu-se la curent şi „cu ce crede domnul Maniu şi Palatul“, după care „am aranjat la mine o întrevedere între generalul Gheorghe Potopeanu, Constantin Vişoianu şi Mocioni Stîrcea“. Cu acel prilej, „Stîrcea ne-a spus din partea Majestăţii Sale că este de acord cu o mişcare care să se producă în țară, armata fiind departe de frontieră, pentru ca Majestatea Sa să arbitreze şi să schimbe guvernul“. Executarea acestei acţiuni, recunoştea generalul Aldea, „era însă problematică, chiar imposibilă“. După alte întîlniri avute cu alte personalităţi politice şi militare s-a şi „convenit că chestiunea încă nu e coaptă şi că trebuie amînată“. La o concluzie asemănătoare s-a ajuns şi în primăvara anului 1943, cînd colaboratorii citaţi mai sus, inclusiv generalul Gheorghe Mihail, au fost de acord că nu era momentul oportun pentru ca acţiunea de răsturnare a mareşalului Antonescu să aibă şanse de reuşită. „Examinîndu-se mai bine situaţia, s-a văzut că lovitura de stat încă nu era posibilă, armata germană nefiind bine angajată de Aliaţi“.
23 august: alte necunoscute desluşite! În cursul lunii august 1943, după înlăturarea lui Mussolini în Italia, Aurel Aldea a fost vizitat, la Drăgăneşti-Olt, de către generalii Mihail Racoviţă şi Gheorghe Potopeanu, care i-au propus să joace rolul de „Badoglio al României“, declarînd că generalii comandanţi de mari unităţi urmau, „prin demisii colective, să oblige pe Antonescu să înceteze războiul“. Generalul Aldea s-a dovedit din nou realist: „Jocul nu prindea. Am hotărît iarăşi amînarea“. Retras la ţară, nu era la curent cu desfăşurarea preliminariilor de armistiţiu iniţiate de opoziţie şi nici cu constituirea Blocului Național Democrat, în iunie 1944. La sfîrşitul lunii iulie 1944, colonelul Emilian Ionescu, aghiotantul regelui, s-a dus la Drăgăneşti-Olt să-l vadă. Cu acel prilej, i-a spus: „Domnule general, veniţi la Bucureşti, fiindcă lucrurile s-au încurcat de tot. S-a constituit un bloc politic în care şefii partidelor nu se înţeleg. Domnul general Sănătescu este plictisit. Toată nădejdea este în dumneavoastră“. Venit la Bucureşti a luat legătura cu Grigore Niculescu-Buzeşti (directorul cifrului în Ministerul afacerilor externe), cu generalul Iosif Teodorescu, coloneii Dumitru Dămăceanu și Nicolae Cristea, cu maiorii Viteleanu și Rasoviceanu de Ia Coman damentul Militar al Capitalei, şi cu colonelul Gheorghe Zamfirescu de la Marele Stat Major, informînduse despre stadiul pregătirilor în vederea trecerii României de partea Naţiunilor Unite. El s-a oferit să ia legătura cu sovieticii, urmînd să treacă în dispozitivul inamic prin sectorul Armatei 4 române, comandată de generalul Mihail Racoviţă. Acest plan a eşuat. Iată ce avea să declare generalul Aldea în 1946 referitor la acest eşec: „Între timp au sosit în Bucureşti, pe rînd, generalul Potopeanu şi generalul Ilie Creţulescu. Cel
dintîi m-a asigurat că fiind front pur românesc, voi putea trece. Cel de-al doilea a avut scrupule şi i-a fost teamă să mă treacă printre linii, motivînd supravegherea germană. Răspunsul l-a amînat pînă după ce va lua contact cu generalul Sănătescu (ruda sa). Acest răspuns, a doua zi, a fost definitiv negativ. Aprecierea Majestăţii Sale a fost că generalul Crețulescu s-a derobat de la o datorie patriotică. Pentru avion, generalul Sănătescu s-a adresat generalului de aviaţie. A fost refuzat, sub pretextul că orice avion din aviaţia sa care se ridică este urmărit de aviaţia germană şi dacă schimbă direcţia spre nord va fi doborît, în felul acesta s-ar demasca totul. Pînă la urmă a rămas să întrebuinţez avionul «Storck», de la comandamentul de armată Racoviţă. Dar răspunsul de la Moscova nu mai sosea! Pregătisem harta cu situaţia trupelor noastre şi germane, pe care o ţineam la curent zilnic, spre a o preda comandamentului sovietic“. Nedumeririle generalului Aldea în legătură cu întîrzierea răspunsului de la Moscova s-au clarificat în ziua de 20 august 1944, odată cu declanşarea ofensivei de pe frontul Iaşi-Chişinău. „Toate planurile noastre pentru încheierea armistiţiului – comenta generalul Aldea – cădeau lamentabil... Trebuia să ne resemnăm şi să începem serios pregătirile pentru ultima lovitură posibilă: răsturnarea guvernului prin arestarea Antoneștilor, încetarea ostilităţilor, imobilizarea germanilor din Capitală şi restul ţării şi cererea de armistiţiu făcută de rege. Nu era timp de pierdut. Trebuia acţionat energic, înainte ca frontul să ajungă în Muntenia, cînd cererea de armistiţiu ar fi fost inutilă“. Generalul Aldea a participat la consfătuirea ce s-a desfăşurat la Palatul Regal în seara zilei de 22 august 1944, în cadrul căreia s-a discutat situaţia politică şi militară, hotărîndu-se arestarea mareşalului Antonescu, în cazul în care „guvernul se încăpăţîna să rămînă la putere şi să continue lupta“. În final, arăta el, „ne-am despărţit după ora 1 noaptea, fără a se fi precizat prea multe lucruri“. A doua zi, la ora 8, a fost foarte surprins şi intrigat cînd o doamnă i-a comunicat la telefon că generalul Nicolae Rădescu dorea să-l vadă. Întîlnirea a avut loc cîteva ore mai tîrziu. „Dragă Aldea – i s-a adresat Rădescu –, să intrăm direct în materie. Este vorba să formez noul guvern şi aş dori să ştiu dacă vrei să mă ajuţi, primind fie Ministerul de interne, fie pe cel al agriculturii. I-am răspuns: – Domnule general, vă mulţumesc pentru încredere şi vă stau la dispoziţie, dar eu ştiu că dacă se face un nou guvern îl va prezida domnul Maniu. – Nu, mi-a ripostat domnul general, Maniu nu vrea să formeze guvernul; au fost la mine azi dimineaţă oameni de-ai lui şi mi-au comunicat că el refuză să formeze guvernul. – Da, am spus eu, dar guvernul se oferă de Majestatea Sa; de unde ştiţi că o să vă încredinţeze pe dvs. cu formarea lui?
Regina Mamă alături de Regele Mihai, care închină un pahar de șampanie cu generalul sovietic Ivan Z. Susaikov
RM
– Ştiu, mi-a replicat domnul general, că regele vrea să însărcineze pe Sănătescu, dar toată lumea spune că eu sînt cel mai indicat”. Mergînd direct la Palat, generalul Aldea i-a relatat generalului Sănătescu cele întîmplate. Acesta din urmă a avut o scurtă întrevedere cu regele, după care l-a invitat pe Aldea să rămînă la Palat, deoarece Ion şi Mihai Antonescu urmau să sosească ei înşişi la Palat. Sănătescu nu consemnează nimic în jurnalul său despre informaţiile primite de la generalul Aldea... Rămas la Palat, împreună cu colaboratorii apropiaţi ai regelui, a participat la analiza situaţiei şi a variantelor de acţiune, pe care le sintetizează astfel: „Din consideraţiile făcute de noi rezultă că mareşalul Ion Antonescu putea: a) Să prezinte demisia guvernului; în acest caz se primea demisia, fără a se trece la arestare; b) Să comunice că s-a decis să lupte mai departe; consecinţă era arestarea imediată şi formarea unui nou guvern care să ceară armistiţiu; c) Să arate hotărîrea de a încheia armistiţiu cu Aliaţii; pentru acest caz, mareşalul trebuia să arate ce pregătiri politice făcuse anterior pentru a avea sigu ranţa că armistiţiul se primeşte şi se încheie în bune condiţiuni... O incompletă pregătire – preciza generalul Aldea – trebuia urmată de arestare. O ofertă pentru armistiţiu din partea regelui şi a noului guvern avea să fie altfel primită de Aliaţi. Se scontau condiţii mai avantajoase, în plus, autoritatea regelui de a ordona întoarcerea armelor contra germanilor nu putea fi egalată de autoritatea mareşalului, care n-ar fi putut da acest ordin. La toate acestea se mai adăuga entuziasmul întregii ţări care scăpa de un regim dictatorial. Dragostea de rege avea să iasă sporită, iar regalitatea întărită, după ce atîţia ani fusese înjosită şi nesocotită. Toţi cei ce aşteptam alături la rege eram de acord asupra consideraţiunilor şi hotărîrilor luate, aşa cum am arătat mai sus“. Ion Antonescu a refuzat să încheie armistiţiul, iar generalul Aldea a fost, alături de Grigore NiculescuBuzeşti şi Mocioni Stîrcea, printre cei mai aprigi susţinători ai arestării mareşalului. Dar iată cum prezintă el acele momente de mare dramatism: „Dar reuşeşte lovitura? La ora aceea colonelul Dămăceanu nu sosise. Era miercuri. Ofiţerii nu erau la serviciu. Comandanţii de unităţi nu erau nici măcar preveniţi. Dacă trupele nu pot intra în dispozitiv înainte de căderea serii şi înainte de a se produce o acţiune a trupelor germane prevenite deja prin Clodius? Dacă intervine vreo defecţiune la trupele noastre sau dacă devotaţii mareşalului, ministrul de război – generalul Pantazi, sau inspectorul Jandarmeriei – generalul Piki Vasiliu, opresc intervenţia trupelor noastre? O simplă alarmă la timp dată sau o greşeală din partea noastră nu năruieste tot planul nostru? Care este situaţia regelui? Nu va fi cruţat de nemţii care sînt loviţi din spate. Va fi împuşcat împreună cu noi sau vom fi spînzuraţi în Piaţa Palatului ca orice trădători? Toate chestiunile acestea îmi străbat mintea, dar cine nu riscă nu cîştigă. Îmi iau curaj şi vorbesc Majestăţii Sale. Insist pentru arestare. Măsurile militare vor fi luate la timp. Am trimis după colonelul Dămăceanu care trebuie să sosească. Nemţii vor fi imobilizaţi de jandarmii generalului Anton. Iau asupra mea răspunderea relativ la măsurile militare. Şi, apoi, trebuie să avem încredere în dreptatea cauzei şi steaua norocoasă a țării și a Majestăţii Voastre. Regele se lasă convins, dar e emoţionat, nu vrea să asiste la arestare. Este sfătuit ca după ce intră în salon să spună mareşalului că nu este de acord cu ceea ce intenţionează să facă. Va trece apoi în camera de alături, sufrageria, despărţită doar de o perdea, în vreme ce noi vom da drumul în salon gărzii pentru arestare. Regele îşi face curaj şi intră în salon. După un minut, garda condusă de maiorul Dumitrescu Anton intră zgomotos. Acesta le spune formula: «În numele Majestăţii Sale, sînteţi arestaţi!»“. (va urma) Col. dr. ALESANDRU DUȚU, FLORICA DOBRE
15
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
p O V E S T I
A D E V A R A T E (
RM
Bruges – melancolica „Veneţie a Nordului“
În diadema de nestemate din blînda cîmpie a Flandrei, o pafta de opal, cu scînteieri estompate, impune ritmului trepidant al celorlalte mari oraşe ale Belgiei replica melancolică a unui burg întors cu fața spre trecut: Bruges sau, cum îi spun flamanzii, Brugge. Cufundat parcă într-o eternă rugă mută, scăldat într-o lumină bizară, Bruges-ul a inspirat poetului Rodenbach imaginea pe cît de celebră, pe atît de contestată de locuitorii bătrînei aşezări: Bruges la Morte. În multe ghiduri i se spune „Veneţia Nordului“; dar cei ce-l cunosc mai temeinic au protestat şi împotriva acestei apropieri. Căci dacă Bruges-ul este străbătut de canale – de nenumărate drumuri de apă limpezi ca oglinda şi arar cutremurate de undele, lăsate în urmă, ca un regret, de cîte o bărcuță lunecînd fără un clipocit de vîsle, sau de trecerea aproape ireală a vreunei lebede graţioase – prin liniştea ei, această „Veneţie a Nordului“ se situează nu numai geografic, ci şi ca atmosferă, la polul opus al animatei şi fermecător gălăgioasei ei surate meridionale.
Gloria trecutului Bruges, oraşul a cărui istorie a cunoscut multe momente de glorie, are o personalitate puternică şi totodată discretă. Fostă capitală, de unde puterea s-a retras cu secole în urmă; port abandonat de căile maritime, care s-au depărtat cu zeci de kilometri; cămin al hărniciei tăcute, al unor oameni care trimit lumii întregi – sub forma vestitelor dantele – mesajul meşteşugului lor plin de migală şi de bun gust; muzeu în aer liber extrem de bogat în monumente arhitectonice – oraşul acesta ocupă un loc istoric cu totul aparte. La începutul mileniului nostru era socotit o forţă maritimă şi politică. A luat parte la cruciade, ilustrînduse mai ales în cea de-a doua – datorită armatei lui Thierry d’Alsace. În 1149, acesta a adus la Bruges un recipient conţinînd, după spusele credincioşilor, cîteva picături din sîngeie lui Christos, transformînd astfel burgul într-un centru către care s-au îndreptat pelerinii medievali. Mai tîrziu, Filip cel Bun a întemeiat aici ordinul cavaleresc „Lîna de aur“, adăugînd aşezării încă un temei de celebritate. În acea perioadă (Secolele al XII-lea şi al XIIIlea), marea, izvor de putere şi de opulenţă, trimitea pînă la Bruges, corăbiile neguţătorilor încărcate cu mătăsuri din Levant, blănuri din nord, lînuri din Scoţia; vasele părăseau apoi cheiurile, ducînd cu ele ţesături de Flandra. Însemnat antrepozit al Ligii hanseatice, oraşul a agonisit din ce în ce mai multă bogăţie. Locuitorii săi s-au numărat printre cei dintîi oameni ai evului mediu care şi-au dobîndit conştiinţa puterii şi în piepturile cărora s-a născut dorul de libertate. În cărţile de istorie cetăţenii săi sînt amintiţi ca printre primii burghezi care au obţinut victorii împotriva seniorilor medievali. Burgul înfloritor a atras cărturari şi meşteri cu faimă, care i-au sporit şi mai mult strălucirea. Au venit mai întîi fraţii Van Eyck – creatorii „şcolii Bruges-ului“ – apoi Hugo Van der Goes şi-a abandonat Gand-ul
natal instalîndu-se şi el aici, urmat de Hans Memling din Maienţa, de Gerard David din Oudewater. Mîndri şi orgolioşi de prosperitatea oraşului lor, burghezii din Bruges au săvîrşit memorabile fapte de arme, pentru a-şi apăra libertăţile cucerite. Încă din vremile carolingiene, aşezarea fusese înzestrată cu o cetate, avînd astfel posibilitatea să ţină piept vrăjmaşilor. Cînd, în 1300, Filip cel Frumos a intrat în Bruges ca un cuceritor, Ioana de Navarra, soţia sa, n-a putut săși înfrîneze trufia rănită văzînd veșmintele şi podoabele cu care se gătiseră ostentativ femeile învinşilor, ne povesteşte că ar fi rostit cu un august venin: „Socoteam că numai eu sînt regină; dar azi văd în jurul meu numai regine“. Întîmplarea n-ar merita să fie istorisită dacă gestul femeilor din Bruges ar fi izvorît doar din dorinţa lor de a părea frumoase; ele însă au voit să arate cuceritorilor că nu-şi vor putea impresiona uşor noii supuşi. De altfel, doi ani mai tîrziu, sub conducerea a doi meseriaşi – Jan Breydel şi Pieter de Coninck – a izbucnit o aprigă răscoală, iar cavaleria, trimisă de Filip cel Frumos pentru a-i pedepsi pe surtucarii neascultători, a învăţat, pe cîmpul de bătaie de la Courtrai, să aprecieze dîrzenia unor ostaşi însufleţiţi de setea descătuşării. De-a lungul vremii, Bruges-ul a înfruntat multe vicisitudini, dar nu s-a lăsat îngenuncheat. N-a ştiut însă să învingă natura, care i-a surpat puterea şi gloria. Estuarul Zwynului, plămînul prin care oraşul respira, dinspre mare, ozonul bogăţiei, a început treptat, treptat să se umple cu nisip. Locuitorii au făcut eforturi supraomeneşti spre a-şi salva orașul de asfixierea
economică – deci și politică de care era ameninţat. Lancelot Srondeel – sculptor, arhitect, inginer, inventator, un fel de Leonardo da Vinci al Flandrei – a conceput un plan, pe care şi astăzi inginerii îl consideră genial şi a cărui aplicare ar fi putut împiedica procesul de umplere cu nisip a estuarului. Din păcate, în vremea aceea n-a fost cu putinţă realizarea planului său. Sub Carol Quintul, Bruges-ul era un oraş condamnat, iar sub Filip al II-lea, rolul său maritim rămăsese o amintire. Cetăţenii săi vorbesc și azi despre închiderea estuarului ca despre o tragedie întîmplată în propria lor familie, neuitînd să remarce că Anversul n-ar fi devenit niciodată cel mai mare port al Belgiei, că nu i s-ar fi spus niciodată „antrepozitul universului“ dacă la vărsarea lui în mare Zwynul nu s-ar fi transformat într-o tristă şi inertă matcă plină de nisip. Oraşul actual priveşte spre trecut apărîndu-şi cu grijă, dar şi cu melancolie, vestigiile strălucirii de odinioară. Intrarea în oraş se face, ca şi acum cîteva sute de ani, traversînd, la una din cele patru porţi, un pod zvîrlit peste vechiul şanţ de apă. Pretutindeni, călătorul descoperă construcţii impunătoare, tipice pentru goticul flamboaiant, cu interioarele decorate în stil baroc. La Beguinage, mînăstirea cu chiliile rămase aidoma ca în veacurile trecute, ostenesc, la mici războaie ancestrale, măicuţele care făuresc dantela cunoscută în lumea întreagă. Fără ostentaţie, dar conştient de tezaurul istoriei lui, Bruges-ul invită pe călător să-i vadă şi bogăţiile din domeniul artelor plastice, între altele, spitalul „SaintJean“ – care şi astăzi funcţionează tot ca instituţie de sănătate –, unde a fost internat Hans Memling, în urma unei răni primite pe cîmpul de luptă. Drept recunoştinţă, pictorul a dăruit spitalului foarte multe dintre pînzele sale. Adevărat dialog mut între arbori şi ape, sub privegherea albastrului transparent al cerului, „lacul dragostei“ de la marginea Bruges-ului adaugă un element esenţial la atmosfera oraşului tăcut, care îşi poartă cu demnitate tristeţea, cerîndu-şi parcă iertare că există în preajma unor metropole trepidante, moderne, trufaşe şi „tentaculare“, cum le numea Emile Verhaeren. L. SĂRĂTEANU
16
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei
Corporația – o „monedă” cu două fețe
(urmare din pag. 1) Cînd ne-am dat seama că fără o industrie productivă sîntem la mila corporațiilor, era deja prea tîrziu. Am ajuns astfel să muncim pentru aceste corporații care ne ofereau condiții de muncă moderne, salarii foarte mari și ne ridicau standardul de viață. Cu timpul am început să descoperim lucruri mai puțin plăcute: șefii noștri au început să ne adune la ședințe de îndoctrinare în care eram obligați să ne însușim un anumit mod de a vorbi, astfel încît să nu mai spunem că avem „probleme”, ci „provocări” și să facem totul pentru îndeplinirea planului. Am observat că ceea ce conta în firmă era profitul, iar acesta trebuia să fie cît mai mare posibil. Din cauza asta am fost martorii unor decizii absolut tembele de a lăsa să plece angajați valoroși, cu experiență, doar pentru a nu le mări salariul, preferînd, cu toate riscurile, să angajăm debutanți pentru a face economie de bani. Am aflat că salariul mare, apartamentele confortabile, mașinile de lux, vacanțele exotice și hainele scumpe se obțin cu sacrificii ale vieții personale, ale sănătății, chiar ale vieții. Am ajuns să vorbim ca niște roboți într-o limbă de lemn asemănătoare celei din comunism, să locuim în niște blocuri gen cutii de chibrite (așa se folosește corect cuvîntul „gen”, măi, tînără generație) pe care să le folosim doar ca să dormim, să ne preocupăm exclusiv de partea materială a vieții și să căutăm cu orice preț să ajungem la vorba latinilor „citius, altius, fortius”, deși nu în sensul propus de Pierre de Coubertin. Munca într-o corporație ne dezumanizează, ne pervertește gîndirea, ne strîmbă sufletul, ne face să devenim niște ipocriți, niște oameni fără Dumnezeu, niște materialiști plin de orgoliu, pînă în clipa în care ni se trage preșul de sub picioare și ne trezim în stradă, fiindcă mai-marii noștri au considerat că nu mai putem da totul pentru interesele firmei din cauză că ni s-a născut un copil, iar acesta ne va distrage de la munca noastră. Mă uit în filmele americane unde eroii sînt muncitori la o corporație. Societatea din jurul lor este una exact cum am descris-o mai sus. Oamenii ăia nu cred decît în ban. Prețuiesc frumusețea trupului, succesul, mașinile, bogăția, cred în ghicitoare, magie și miracole produse de forțe supranaturale care nu sînt niciodată Dumnezeu. De fapt, El nu e niciodată pomenit sau sugerat în filmele astea, fiindcă pentru ei nu există; în schimb sînt promovați intens Lucifer, Iadul, păcatele sub orice formă și magia. Au apărut chiar desene animate care le induc copiilor și adolescenților ideea că dracul e un băiat simpatic, spre deosebire de Serafimii cei cu cîte 6 aripi, cum zice psalmistul, care sînt niște personaje negative, întrucît îi ucid fără milă pe simpaticii păcătoși din Iad. Prin desenele animate și filmele de acest tip li se dau adolescenților și copiilor informații eronate despre învățăturile creștine, care să-i zăpăcească și să-i transforme în orgolioși mîndri și ușor de modelat, viitori sclavi ai corporațiilor. Probabil considerați că bat cîmpii. Uitați-vă în jur la generația actuală, cu vîrste cuprinse între 25 și 40 de ani. Sînt exact pe tiparul ăsta: au senzația că le știu pe toate, aplică cele mai noi metode de parenting ale căror rezultate se văd deja în copii excesiv răsfățați și scăpați de sub control, fiindcă mami și tati sînt preocupați de carieră, de bani și de laudele celor din jur pentru hrănirea uriașei mîndrii și pofte de mărire socială pe care o au. Reclamă cadrele didactice pentru cele mai ciudate și anormale motive, ba mai au puțin și vin la clasă să predea în locul lor, nu citesc absolut nimic fiindcă sînt preocupați să studieze Tik Tok-ul, să pozeze pentru Instagram și să stea cu ochii lipiți de televizorul unde, la posturile de știri independente (da, bine) oameni îmbrăcați la fel ca ei le spun ce e bine și ce e rău. Pleacă în excursii exotice, al căror preț îl negociază la sînge pentru că, deși au salarii de mii de euro pe lună, sînt totuși niște chilipirgii din cauza ratelor imense pe care le au la bănci și fiindcă la
cursurile de îndoctrinare din firmă li s-a spus că așa se adună averile; ei ascultă, deși nu-și dau seama de asta fiindcă pentru ei Dumnezeu și învățăturile Lui nu există. Văd cu tristețe că categoria (sic) socială a corporatiștilor e destul de mare, și asta pentru că politicienii români din ultimii 33 de ani ne-au vîndut străinilor ca pe niște vite în obor și-mi dau seama că dacă aceste corporații vor ajunge să-și impună modul de viață la nivel de țară cu complicitatea statelor, pe copiii și pe nepoții mei îi așteaptă o lume care pe lîngă dictatura din Coreea de Nord va părea o dulce vacanță. Că vor să facă asta se vede cu ochiul liber în deciziile pe care le iau comuniștii de la Bruxelles în privința agriculturii, care au provocat răscoalele țărănești din ultima lună. Corporatiștii ăștia mizerabili din vest vor să pună mîna pe ferme și pe pămînturi ca să ne dea să mîncăm gunoaiele lor artificiale și să trăim cu salariul minim garantat care va fi suficient de mare încît să nu murim și să-i putem slugări pe ei, adevărați draci împielițați. După ce au preluat o mulțime de afaceri și industrii acum vor să preia țări întregi pe care să le conducă prin intermediul unor politicieni de paie și al presei independente (haida de!) asigurîndu-și generații întregi de robi. Au toate șansele să reușească, fiindcă terenul e pregătit: lumea s-a învățat cu pomana și ieftineala, astfel încît nimeni nu mai plătește pentru lucruri de calitate, cărți, ziare ori servicii, toți își iau informațiile din aceleași surse a căror credibilitate este, cred ei, incontestabilă. Bineînțeles că nimeni nu își mai pune întrebarea „de ce?”, iar asta-i transformă în niște ignoranți perfecți pentru noua stăpînire. Ignoranța, mîndria și poftele transformă societatea după chipul și asemănarea dracilor care o conduc. Sînt puțini cei care se comportă altfel sau care se luptă cu tentația de a se comporta asemenea majorității. Am ajuns să trăim vremuri apocaliptice și să decădem așa de cumplit fiindcă sîntem leneși, naivi și prostănaci. Totuși, am speranța că cei care trăiesc în acest Matrix real vor găsi puterea să se trezească din narcoză și să își revină în simțiri. Corporațiile, multinaționalele sînt un pericol pentru viitorul umanității, niște promotoare ale răului și ale poftelor de tot felul a căror finalitate nu e nici un caz una bună. Firește, ar fi ideal dacă am putea crește numărul de SRL-uri ai căror antreprenori să-și cîștige astfel independența financiară și să producă mărfuri sau servicii pentru noi toți. Din păcate, majoritatea românilor preferă să muncească pentru multinaționale fiindcă sînt comozi și le place să stea cu mîna întinsă în fiecare lună să le dea cineva bani. Ei, însă, nu ar da din banii lor altora. Din această cauză roata comerțului nu se învîrte cum ar trebui. Spre exemplu: nimeni nu dă bani pe informație de calitate (ziare pe hîrtie, ziare online, cărți, reviste) dar toți avem pretenția de a primi știri adevărate, nu gunoaie. Nimeni nu plătește abonamente la podcast-uri sau emisiuni online, desigur cu excepția Netflix, dar avem pretenția unor programe interesante. Nimeni nu plătește serviciile de calitate, dar ne revoltăm că sîntem serviți prost. Exemplele pot continua la nesfîrșit. Dacă am învăța că nu ne pricepem la tot și că trebuie să trăiască și cel de lîngă noi, fiindcă de la binele nostru se trage binele țării (ca să inversez ce spunea Caragiale), atunci corporațiile și multinaționalele s-ar putea duce acolo unde le e locul – pe pustii. Prin urmare, soluția stă, ca de obicei, în mîinile noastre. De noi depinde dacă lăsăm ignoranța, lenea și poftele să ne conducă sau dacă ne luptăm cu ele și le învingem. O să mă contraziceți și nu am să vă răspund, pentru că ocolesc dialogurile surzilor, ci am să vă las pe toți cei care credeți că greșesc să aflați pe propria piele dacă e așa sau nu. Important e ca acest moment al adevărului să vină, indiferent cît de tîrziu.
De ce?
La finele săptămînii trecute, mai exact vineri, pe la la prînz, s-a anunțat pe toate site-urile marilor ziare ale lumii că Alexander Navalnîi a murit în colonia penitenciară de muncă unde era deținut în calitate de ultim opozant important al lui Vladimir Putin. A protestat contra președintelui rus și a sistemului condus de acesta, a fost judecat, condamnat, închis, apoi eliberat, otrăvit și apoi din nou închis. Finalmente a decedat. Cum mă așteptam, presa cunoscută a lumii a început să publice titluri de genul: „Odată cu moartea lui Navalnîi, rușii pierd
ultima speranță” (Politico), „După moartea lui Navalnîi, Occidentul trebuie să fie mai dur cu Putin” (Politico), „Moartea lui Navalnîi crește tensiunea între Rusia și Statele Unite” (The New York Times), „Conducătorii Vestului arată cu degetul spre Putin după moartea în închisoare a lui Navalnîi” (The Guardian), „Președintele Biden spune că Putin e vinovat pentru moartea lui Navalnîi” (BBC) sau „Dușmanul lui Putin moare în închisoare. Vestul acuză Rusia”. Am spus că mă așteptam, fiindcă Navalnîi a fost un opozant important al lui Putin, iar acum Putin este inamicul public numărul 1, deci orice rus se ridică împotriva lui devine automat eroul Occidentului. La fel cum românii din rezistența armată contra comunismului, între 1945 și 1962 erau sprijiniți de către serviciile secrete occidentale, fiind inclusiv parașutați aici cu misiuni de sabotaj și spionaj. Atît opozantul rus al lui Putin cît și românii din rezistență au beneficiat de aceeași tactică a Vestului ce le este servită de vreo doi ani ucrainenilor: „Luptați voi cu băieții răi, noi doar vă arătăm ce să faceți și vă încurajăm de la distanță. Dacă muriți o să vă cîntăm în balade și imnuri, dacă veți avea succes îl vom trece la «și altele», care au ajutat la victoria noastră contra răului”. Tactica de secole a vesticilor, începînd cu papii care ofereau voievozilor de pe aici titluri de „Atlet al lui Christos” în luptele contra turcilor, nu și bani, arme sau soldați. Pe alea le ofereau celor de un neam cu ei, care de cele mai multe ori foloseau banii în scopuri personale. Matei Corvin e un bun exemplu în acest sens. Așadar, bietul Navalnîi a murit lăsîndu-și familia îndurerată, iar Vestul latră neputincios la gard. Dacă stau și mă gîndesc bine, nu-mi amintesc un exemplu din ultimi 2000 de ani în care exportatorii de civilizație și democrație ai vestului european să fi reușit vreo victorie notabilă contra unui dușman important: Imperiul Roman a căzut sub loviturile barbarilor, apoi urmașii lui s-au bătut între ei pentru supremație vreo 1000 de ani pînă cînd au plecat în cruciade unde, în momentul în care arabii s-au organizat sub comanda lui Saladin, au fost aruncați în mare. După vreo 200 de ani au apărut otomanii la porțile Europei. Au organizat cruciade ca să-i înfrîngă și și-au luat bătaie de fiecare dată. Noroc cu noi, disprețuiții țărani valahi, sau cu polonezii care i-au scos din... necaz la
RM
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
1683 cînd mai era un pic pînă cînd Viena
ar fi fost cucerită și armatele otomane s-ar fi revărsat în Europa. Pe urmă, au fost două războaie de agresiune contra lor în care s-au mobilizat și au cîștigat pentru că așa era drept. De data asta însă, în loc să se ducă peste Putin și să termine treaba, luptă prin interpuși ca niște fricoși și incapabili. Bun. Revenind la chestiune, nu am putut să nu mă întreb: „De ce să fi vrut Putin să-l omoare pe Navalnîi tocmai acum?”. Analizînd, a avut nenumărate ocazii să facă asta fără ca moartea opozantului său să-l încurce așa cum o face în prezent. Putin tocmai aniversează doi ani de război în Ucraina, timp în care și-a iritat peste măsură oponenții, ba le-a mai și dat cu tifla ieșind cu economia întreagă după sancțiunile impuse de la începutul războiului. Recent, i-a acordat un interviu lui Tucker Carlson, în care și-a putut expune ideile și trimite mesajele către publicul american și vest-european, într-un mod mai eficient decît în orice discurs al său de pînă acum. Pe front lucrurile nu stau rău deloc pentru armata lui și pe 15 martie se pregătește să fie reales președinte al Rusiei. Prin urmare, „de ce” să dispună uciderea lui Navalnîi acum? Ca să-și urce în cap toți adversarii? Ce interes ar fi avut să facă asta? S-ar putea spune că ar fi căutat un motiv de a-i provoca pe americani, ca apoi să poată reacționa violent. Nu are sens. Omul are nevoie de liniște pînă trec alegerile și redevine președinte legal al țării. De regulă, în astfel de situații, e bine să te întrebi „cine avea interesul s-o facă?”. Făcînd asta, pot spune că Occidentul avea și are cel mai mult de profitat de pe urma morții lui Navalnîi, fiindcă reîmprospăta sentimentele anti Putin ale vesticilor, combătea imaginea de om care dorește un acord de pace în Ucraina și care a spus că nu dorește să atace NATO, îl putea acuza pe Tucker Carlson că i-a luat interviu unui criminal, repornea mașinăria putinofobiei și a rusofobiei în lume. Ziarul american The New York Times scria în numărul de vineri, amintind o declarație a lui Joe Biden din 2021, în care acesta spunea, citez: „L-am avertizat pe Putin, în timpul unei întîlniri de la Geneva, să nu-i facă rău lui Navalnîi în timp ce se află în închisoare, adăugînd că nimeni nu ar crede nici o povestire rusească dacă acesta ar muri. I-am spus clar că urmările vor fi devastatoare pentru Rusia”. Însă președintele a recunoscut vineri că va fi greu să producă acele consecințe „devastatoare” în anii de după invazia Ucrainei de către Rusia, fiindcă Statele Unite și Occidentul au aplicat consecințele de care vorbea Biden, prin ample sancțiuni economice. Cu toate acestea, Biden a spus: „Ne gîndim la ce se mai poate face”. În ceea ce-l privește pe Putin, acesta ar fi provocat vestul european să-i sară-n cap, motivîndu-l astfel să ia măsuri împotriva lor, lovind mai tare în ucraineni. Ucrainenii, la rîndul lor, ar fi avut motive să-l omoare pe Navalnîi tocmai pentru a-i asmuți pe americani împotriva rușilor și a-i determina să continue să-i ajute cu bani și arme. Interes ar fi avut multă lume, dar mijloace? Mijloace aveau rușii, ucrainenii, dar și americanii. Totuși, cred că omul a murit din cauza stării precare de sănătate pe care o avea de multă vreme, cum au remarcat în repetate rînduri avocații lui. Cum a ajuns să aibă o stare precară de sănătate după ani de hărțuire, vă dați seama și singuri. Cert e că pentru moment toată presa mainstream a luat foc și și-a găsit subiect de dezbătut și povești de fabricat. Vom vedea ce se va întîmpla în continuare și vă vom ține la curent. T.I.
17
A ctualitatea pe scurt
Preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, şi-a reînnoit sîmbătă invitaţia adresată fostului preşedinte american Donald Trump de a vizita țara sa şi s-a oferit să-l însoţească personal pe front pentru a putea înţelege mai bine războiul, transmite Agerpres, citînd EFE. ,,Dacă domnul Trump vine, sînt chiar dispus să-l însoţesc pe linia frontului”, a spus Zelenski în timpul unei intervenţii publice la Conferinţa de securitate de la München, din Germania. Liderul ucrainean a adăugat: ,,Dacă vorbim despre dialog, trebuie să le arătăm celor care iau decizii ce înseamnă războiul cu adevărat”. Totodată, președintele ucrainean a amintit că l-a invitat deja public pe Donald Trump să viziteze Ucraina cu alte ocazii. ,,Depinde de el, de dorinţele lui”, a spus Zelenski despre posibilitatea ca această vizită să aibă loc. De altfel Donald Trump a dat asigurări în repetate rînduri că, dacă va fi ales din nou preşedinte al Statelor Unite, va pune capăt războiului dintre Ucraina şi Rusia în 24 de ore. Totodată, el a pledat săptămîna trecută ca SUA să ofere finanţare Ucrainei sub formă de împrumuturi care urmează să fie rambursate. Situația externă care devine din ce în ce mai complicată a determinat Uniunea Europeană să ia anumite măsuri. S-a dat ordin la nivelul întregii Uniuni Europene să se crească producția de armament. Astfel, România a pus în aplicare această decizie. Ministrul Radu Oprea este cel care a făcut anunțul. Mai exact, fabrica de armament de la Cugir, care pînă acum era emblematică în acest domeniu, și-a achitat toate datoriile cu ajutorul Guvernului. Acum, are comenzi extrem de multe și pentru că nu mai face față acestui val imens angajează 88 de persoane. În plus, va crește producția lunară de arme cu peste 50%. La Cugir ar trebui să se producă și o pușcă nouă, omologată în curînd de țara noastră. Este vorba de o pușcă folosită deja de cei de la NATO. România investește 2,5% din PIB pentru apărare. Acum și Germania va crește pînă la 2% din PIB apărarea și producția de armament. Demersurile sînt luate pentru protecția și pregătirea statelor NATO, în contextul în care se tot discută de riscul unui eventual război între alianță și Federația Rusă în următorii 10 ani, conform România TV. Tim Lister, producătorul CNN care a făcut parte din echipa ce a produs filmul despre Alexei Navalnîi, documentînd otrăvirea acestuia cu noviciok, a vorbit despre moartea în închisoare a opozantului rus. ,,Sînt șocat, dar nu surprins. A fost încarcerat în închisori în care condițiile au fost foarte dificile. Acum era încarcerat în penitenciar cu condiții foarte grele, în Siberia. A fost trimis la izolare, nu a fost hrănit, a spus chiar judecătorului, luna trecută, că «mă învelesc cu un ziar, pentru că mă încălzește puțin». A fost hrănit prost. Nu mi-a venit să cred cum arăta în timpul audierilor, după ce a fost încarcerat. Era slab, palid, nu mai era același om”, a declarat Tim Lister la Antena 3 CNN. Tim Lister spune că Alexei Navalnîi a fost torturat în tăcere, pînă a murit. ,,Deci l-au torturat în tăcere, pînă l-au ucis, în aceste condiții deosebit de dificile. A avut destul de multe dubii (că va supraviețui dacă se întoarce în Rusia – n.r.). Am lucrat cu el la un documentar și l-am întrebat: dacă vă ucid, ce mesaj aveți?. «Mesajul este foarte simplu: nu vă opriți, continuați! Pentru că dacă mă ucid pe mine, vă vor arăta că opoziția e puternică în continuare». Pe de altă parte, nu există nici un dubiu cu privire la dedicarea sa pentru această cauză. Știa că se va întoarce direct în pușcărie”, a mai spus Tim Lister. Totodată, jurnalistul a susținut că moartea lui Alexei Navalnîi nu va avea un impact mare în Rusia din cauza controlului Kremlinului. Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a cîștigat luni sprijinul partidului său de centru-dreapta german pentru un al doilea mandat în fruntea Comisiei Europene, potrivit unei surse Reuters. Fosta ministră germană a Apărării, în vîrstă de 65 de ani, devine astfel candidata grupului-umbrelă pan-european, Partidul Popular European (PPE), la un congres care va avea loc la București, în luna martie. Prima femeie care a deținut această funcție, von der Leyen a condus UE prin pandemia COVID-19, prin ieșirea formală a Marii Britanii din bloc și prin agitația care a urmat invaziei la scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022. Un al doilea mandat al său ar începe într-un
moment în care Europa se concentrează pe modul de a-și consolida securitatea, cu Rusia purtînd un război la granițele sale și cu posibilitatea ca fostul președinte american Donald Trump să revină la Casa Albă. La o conferință de securitate desfășurată la München în weekend, von der Leyen a declarat că în curînd Comisia va prezenta o propunere de strategie de apărare care are ca scop promovarea unor cheltuieli mai mari și mai eficiente prin achiziții comune și acorduri care să ofere predic tibilitate industriei. Liderii celor 27 de state membre ale UE vor alege președintele Comisiei după alegerile pentru Parlamentul European din iunie. Kievul susține că blocada fermierilor polonezi la granița dintre cele două țări este o ,,amenințare la adresa securității” Ucrainei. Ministrul ucrainean al Infrastructurii, Oleksandr Kubrakov a declarat luni că ,,blocarea frontierei constituie o amenințare directă la adresa securității unei țări care se apără. Astfel de acțiuni au un impact negativ asupra confruntării noastre cu inamicul comun numit Rusia”. Potrivit ministerului, șase puncte de control sînt blocate în prezent pe partea poloneză a graniței. „Cea mai critică situație este la punctul de control Yagodyn-Dorohusk”, unde traficul de camioane s-a oprit complet, iar ,,mărfurile umanitare, perisabile și combustibilul sînt blocate”, a afirmat ministrul adjunct al Infrastructurii Serguii Derkatch. Potrivit lui Michal Derus, purtătorul de cuvînt al Camerei de Administrare Fiscală din Lublin (estul Poloniei), „aproximativ 600 de camioane așteaptă în prezent să părăsească Polonia” la punctul de trecere a frontierei Dorohusk, iar „timpul estimat de așteptare pentru plecarea acestui număr de camioane este aproximativ 232 de ore”, a declarat acesta pentru AFP. Belarus a pregătit un proiect de lege care sancționează ,,promovarea relațiilor non-tradiționale”, referindu-se la relațiile LGBT+, dar și la cele heterosexuale în care cuplurile aleg să nu se căsătorească sau să nu aibă copii, a raportat agenția de știri de stat belarusă Belta, potrivit Reuters. Procurorul General Andrei Shved a menționat că proiectul de lege este în prezent în curs de aprobare. O lege anti-gay este în vigoare în Rusia vecină din 2013 și a interzis efectiv orice expresie publică în care persoanele din comunitatea LGBT+ să-și dezvăluie identitatea. În decembrie, Curtea Supremă a Rusiei a interzis ceea ce a numit „mișcarea socială LGBT internațională”, etichetînd-o drept organizație extremistă. Homosexualitatea a fost dezincriminată în Belarus în 1994, dar țara nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex, iar autoritățile au acționat cu fermitate împotriva paradelor gay. Misterul în jurul morții lui Alexei Navalnîi persistă, iar reacția Occidentului este considerată de Kremlin drept ,,inac ceptabilă”, scrie Reuters. La Moscova, Kremlinul a respins luni reacția Occidentului față de moartea lui Alexei Navalnîi, considerînd-o inacceptabilă, dar susținînd că afirmațiile ostile venite din partea Statelor Unite și a Europei nu-l vor afecta în nici un fel pe președin- tele Vladimir Putin. Preşedinta Republicii Moldova, Maia Sandu, a donat premiul „Timişoara pentru Valori Europene”, în valoare de 30.000 de euro, organizaţiei „Prietena Mea” care se ocupă de incluziunea copiilor cu sindromul Down, a anunţat luni Preşedinţia de la Chişinău, potrivit Newsmaker. „Asociaţia «Prietena Mea» este vocea copiilor cu sindromul Down şi promovează incluziunea lor, ca ei să trăiască în familii şi comunităţi armonioase. Fiecare copil are nevoie de dragostea celor din jur pentru a creşte, a se dezvolta şi a fi fericit”, a declarat Maia Sandu, explicîndu-şi gestul. Potrivit instituţiei prezidenţiale, Asociaţia pentru Promovarea Timişoarei va transfera direct banii Asociaţiei publice „Prietena Mea”. Geert Wilders, liderul de extremă dreapta al Olandei, care a cîștigat cele mai multe locuri în alegerile de acum trei luni, dar nu a reușit încă să formeze un nou guvern de coaliție, a declarat luni că Țările de Jos au devenit ,,proștii Europei” pentru că au acceptat prea mulți refugiați ucrainieni, relatează Reuters. În același timp, este de așteptat ca acesta să pună sub semnul întrebării ajutorul militar acordat Ucrainei. R.M.
18
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
Devoratorii de apă ai secolului bunăstării
Jumătate de miliard de persoane trăiesc într-o criză permanentă de apă, în timp ce peste 4 miliarde de oameni, adică 71% din populaţia globului, se confruntă cu un deficit de apă moderat pînă la sever, cel puţin o lună pe an. Criza apei lovește nemilos în cei mai fragili locuitori ai Terrei – un copil moare la fiecare 21 de secunde din cauza unei boli provocate de deficitul de apă potabilă sau de folosirea unei surse nesigure de apă, conform estimărilor Organizaţiei nonprofit Water.org. Un raport din 2017 al UNICEF avertiza că 600 de milioane de copii (adică 1 din 4) vor muri sau vor înregistra carenţe în creștere ca urmare a crizei de apă, pînă în anul 2040. În prezent, peste 800 de copii sub 5 ani mor zilnic din cauza diareei provocate de lipsa apei potabile și de igiena slabă. Raportul UNICEF aruncă o lumină sumbră asupra următoarelor decenii, în care seceta, creșterea populaţiei globale și multiplicarea cererii de apă vor reprezenta ingredientele unei crize de dimensiuni alarmante, în condiţiile în care 36 de ţări de confruntă deja cu „niveluri extrem de ridicate ale stresului acvatic”. La celălalt capăt al spectrului, stilul de viaţă al locuitorilor ţărilor dezvoltate economic este construit pe irosirea acestei resurse preţioase, iar orientarea spre bunurile și serviciile care nu solicită un consum intensiv de apă rămîne mai degrabă una ezitantă. Arjen Hoekstra, profesor de gospodărire a apelor la Universitatea din Twente, Olanda, a introdus conceptul de amprentă de apă, definit drept cantitatea totală de apă dulce cheltuită pentru a produce și a consuma un anumit produs. Utilizarea menajeră a apei (pentru spălat, gătit și întreţinerea gospodăriei) nu reprezintă decît 3% din consumul total de apă de pe glob, notează Hoekstra, agricultura înghiţind 8090%, iar restul revenindu-i industriei. Deși ne putem considera neglijabili în acest grafic, realitatea este că preferinţele noastre dictează produsele asupra cărora se vor concentra industria și agricultura, iar unele alegeri transformă nota de plată într-o veritabilă orgie a resurselor. Ceea ce așezăm în coșul nostru de cumpărături poate avea un impact asupra consumului de apă la nivel global de care abia dacă sîntem conștienţi. O băutură carbogazoasă ambalată într-un pet de 0,5 litri are nevoie de 175 de litri de apă pentru a ajunge pe raftul magazinului, ne avertizează un articol din The National Geograhic, care prezintă detaliat etapele producerii băuturii și consumul aferent de apă. Organizaţia olandeză The Water Footprint Network a calculat amprenta de apă a diferitelor produse uzuale, într-un efort de conștientizare a nevoii de a utiliza apa eficient, prin alegeri (sau, după caz, substituiri) inteligente. Articolele vestimentare pot cheltui cantităţi mari de apă, motiv pentru care organizaţia recomandă creșterea eficienţei lor, prin purtare mai îndelungată și eventual donarea lor către magazinele caritabile, precum și orientarea spre produse care au menţionat pe etichetă faptul că au fost realizate cu un consum mai puţin intensiv de apă. Astfel, amprenta de apă a unui tricou de bumbac este de 2.945 de litri de apă, amprenta unei perechi de blugi este de 9.982 de litri, iar cea a unei perechi de pantofi de piele, de 8.547 de litri.
Regimul alimentar ar putea să fie modelat în direcţia economisirii de apă, prin bifarea în coșul zilnic a produselor cu o amprentă minimă de apă și consumul moderat al celor care scurtcircuitează rezervele de apă. O singură felie de pîine are o amprentă de 48 de litri de apă – și doar în Marea Britanie se aruncă 24 de milioane de felii în fiecare zi. Pentru producerea unei cești de cafea se cheltuiesc 132 de litri de apă, iar pentru obţinerea unei felii de brînză, 152 de litri. Dintre alimentele cu amprentă extinsă de apă, tabelele de calcul menţionează ciocolata (1.720 de litri pentru un singur baton) sau carnea de vită (15.415 litri de apă per kilogram). Calculele profesorului Hoekstra arată că exportul produselor consumatoare de apă reprezintă un punct vulnerabil al regiunilor deja predispuse la stres hidric. Abia salvat de la o criză hidrică fără precedent, Cape Town încă trebuie să-și regîndească politica agricolă dacă nu dorește să se întoarcă într-un punct mort. Hoekestra și colegii săi din reţeaua Water Footprint Network au estimat că este nevoie nevoie de 26 pînă la 53 de galoane de apă pentru a cultiva strugurii și pentru a-i transforma în 125 ml de vin. Ceea ce înseamnă, mergînd pe firul cifrelor, că o sticlă tipică de vin (de 750 ml) are o amprentă de apă de 200 de galoane, adică de 750 de litri. Doar exporturile de vin ale anului 2016 au consumat 428,5 miliarde de litri de apă din rezervele de apă ale regiunii, aceasta în condiţiile în care în Africa de Sud trăiesc – în zonele rurale – 7 milioane de persoane care nu au acces la apă, dar ale căror nevoi hidrice ar putea fi stinse cu doar o treime din volumul de apă cheltuit de industria viticolă. Africa de Sud nu e
singura ţară care exportă, prin produsele obţinute local, cantităţi uriașe de apă, în timp ce propriii ei cetăţeni sînt nevoiţi să se descurce cu deficitul, amintește Hoekstra, observînd că în aceeași situaţie se află China sau India. Comerţul cu produse ce au o amprentă extinsă de apă e un cuţit cu două tăișuri. El afectează atît statele care exportă, secătuindu-le de rezervele atît de necesare de apă, cît și pe cele importatoare, pe care le fac sensibile la variaţiile hidrice din zonele cu vulnerabilitate sporită la stres hidric Astfel, Olanda are o amprentă de apă ce provine în procent de 95% din afara ţării. Studiul Dependencies of Europe’s economy on other parts of the world in terms of water resources arată că 38% din cererea de apă (ascunsă) a Uniunii Europene este satisfăcută prin importuri, motiv pentru care economia UE depinde de disponibilitatea de apă din alte regiuni ale globului, ceea ce o vulnerabilizează, în contextul global al deficitului de apă.
Radiografia unui viitor uscat Nu este prudent să tratăm problema deficitului de apă într-un registru care opune regiunile favorizate hidric de cele vulnerabile prin așezarea geografică. Criza din Cape Town e un avertisment a ceea ce ar putea să se întîmple chiar și acolo unde nu a existat niciodată vreun stres cu privire la rezervele de apă dulce. Cel puţin aceasta este opinia lui Peter Gleick, președintele Institutului Pacific, care afirmă tranșant: „Ceea ce se întîmplă în Cape Town se poate întîmpla oriunde”. Observaţia are cel puţin două puncte de sprijin solide. În primul rînd, Africa de Sud are un management
al apei considerat cel puţin satisfăcător, ţara adjudecîndu-și pentru performanţele sale manageriale ale acestei resurse cel puţin un premiu internaţional. Încă din 2007, orașul a implementat o strategie de gestionare a apei pe următorii 10 ani, strategie care a reușit să menţină consumul anual la nivelul anului 1999, sau chiar mai jos, în condiţiile în care populaţia sa a crescut cu 79% doar în intervalul 1995–2018. În al doilea rînd, Cape Town a fost nevoit să asiste la cronica unor ani secetoși dincolo de prognozele obișnuite, anul 2017 fiind cel mai uscat an din 1933 pînă în prezent, în situaţia în care nu există date despre registrul precipitaţiilor anterioare anului 1933. Nivelul apei în digurile orașului a cunoscut o scădere dramatică în numai 3 ani, de la aproape 72% în 2014 la 10% la finalul lui mai 2017. Puţine state ar fi capabile să gestioneze o situaţie de acest gen, pentru că, în general, sistemele de alimentare cu apă au fost proiectate pe un model climatic al trecutului, sensibil mai stabil decît cel actual. Iar schimbările climatice vor continua să afecteze rezervele de apă la planetei, studiile relevînd șanse mari de apariţie a megasecetelor care să le eclipseze pe cele pe care obișnuim să le etichetăm drept severe. Modul în care modificările climatice vor interacţiona cu creșterea populaţiei urbane, cu dezvoltarea economică și cu un management defectuos al apei potabile creionează într-un viitor deloc îndepărtat o criză de proporţii epice. Cele două pîrghii principale ale prevenirii crizei (ori măcar ale îmblînzirii sale) trebuie să se concentreze pe reducerea consumului de apă, dar și pe identificarea surselor alternative, subliniază The National Geographic. Din cele 20 de megaorașe ale lumii, 14 se confruntă deja cu secete sau cu un deficit de apă, în condiţiile în care nevoile de apă din acestea cunosc un trend ascendent. Prinţul moștenitor al Emiratelor Arabe Unite, șeicul Mohammed bin Zayed al-Nahyan, admitea: „Pentru noi, apa a devenit mai importantă decît petrolul”. Willem Buiter, economistul-sef al Citigroup, scrie că se așteaptă să vadă în viitorul apropiat o extindere masivă a investiţiilor în sectorul apei, o reţea de conducte care să o depășească pe cea folosită în prezent pentru transportul de petrol și o piaţă a apei la nivel mondial în următorii 25-30 de ani, tocmai pentru că apa va deveni un bun capital. Dacă s-ar comprima volumul total al apei din rîuri și lacuri – principala sursă de apă dulce la nivel global – rezultatul ar fi o sferă cu diametrul de numai 35 de mile, potrivit calculelor Institutului de Geologie al SUA. Modul în care omenirea gestionează această picătură de viaţă este nesustenabil, ceea l-a determinat pe Jean Chrétien, expremier al Canadei și codirector al InterAction Council, să afirme că viitorul umanităţii nu poate fi posibil în condiţiile în care continuăm să folosim apa așa cum ne-am obișnuit să o facem. Este exact concluzia la care au ajuns și locuitorii din Cape Town, atunci cînd au fost nevoiţi să-și privească în ochi viitorul. Doar că ei au înţeles, în ceasul al unsprezecelea, că fiecare dintre ei poate și trebuie să fie agentul schimbării așteptate – mesaj surprins cu acurateţe de afișul postat la intrarea într-una dintre școlile orașului: „Dacă fiecare locuitor salvează o picătură, asta face 3,7 milioane de picături”. Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)
RM
19
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
D o z a d e s ã n ã t a t e Dereglările gastro-intestinale din perspectiva medicinei energo-informaționale
Dereglarea funcționalității sistemului gastro-intes tinal se manifestă prin greață, stări de vomă, dureri abdominale, diaree/ constipație sau chiar dureri lom bare, mai ales în cazul unei constipații cronice. Colonul iritabil este boala cea mai răspîndită în țările industriale. Pacienții care suferă de această afecțiune reclamă adesea simptome precum constipație alternată cu diaree, flatulență și colici dureroase, eliminarea incompletă a scaunului, arsuri, reflux gastric. Cauza poate fi reprezentată adesea de o alimentație necorespunzătoare, sedentarism și stres. Peste 60% din pacienții care suferă de sindromul colonului iritabil au și alte comorbidități, dintre care amintim fibromialgia, durerile de cap, migrene și chiar afecțiuni precum stări de anxietate, depresie sau atacuri de panică. Printre factorii declanșatori se numără intoleranțele alimentare, conflictele psihologice și dereglările hormonale. Putem vorbi de constipație atunci cînd pacientul are mai puțin de trei scaune pe săptămînă, fenomen însoțit adesea de dureri. Femeile sînt afectate mai mult decît bărbații, iar unul dintre factori poate fi consumul redus de lichide alături de o alimentație săracă în carbohidrați. Cu toate acestea, constipația cronică poate fi cauzată și de alte probleme de sănătate, dintre care
amintim hipotiroidia, scleroza multiplă, depresia sau excesul administrării medicamentelor de sinteză. Diareea acută poate dura pînă la 14 zile și poate fi însoțită de greață și stări de vomă, simptome ce pot fi cauzate de o infecție cu viruși din gama rotavirușilor, infecție bacteriană sau protozoare ca: giardia, salmonella sau chiar E-coli. Infecțiile alimentare pot produce și ele o stare diareică, dar care durează doar 2-3 zile. Diareea cronică durează în general pînă la patru săptămîni, iar printre factorii de risc se numără stresul, anumite medicamente de sinteză, antidepresivele, diureticele, cît și intoleranțele alimentare. Intestinul este populat de o formă complexă de bacterii, paraziți, candida, metale grele, viruși – complex denumit generic floră intestinală sau microbiom. Atunci cînd microbiomul intestinal nu este în balanță energetică are o influență masivă și profundă asupra metabolismului local dar și asupra întregului organism. Sistemul imunitar depinde de echilibrul energetic al microbiomului intestinal. Înainte de a se recomanda probiotice, este indicată o detoxifiere a întregului tract gastro-intestinal. Aici
FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (1)
interpretate sînt mai diverse“. „Oh, e idolul meu! Filmele sale mă ajută mult să fiu ca el“. Şi iată opiniile favorabile lui Sly: „E mai interesant decît Schwarzenegger, care nu e actor“. „Îşi joacă perfect rolurile, fără exagerări. Personifică acele tipuri de eroi cu care ne-ar plăcea şi nouă să ne identificăm“. „Îl simţi alături de tine. E un om ca și noi, cu slăbiciuni și sentimente“. „Eroii lui Schwarzenegger sînt undeva, între şoricelul Mickey şi Gîştele sălbatice. Sly ştie să creeze atmosferă în jurul său. E un erou de acţiune înnăscut“. „A devenit superstar, pornind de jos. Nu s-a dat bătut niciodată, a învins toate problemele. Ambiţia sa e impresionantă“. „S-a ridicat prin muncă asiduă şi prin credinţa în propria-i valoare. Ne place să-i urmărim personajele, dar ne oferă şi un exemplu personal: un om care a devenit celebru luptînd, chiar dacă nu s-a născut în puf“. „Putem vedea în privirea sa ce simte sau gîndeşte. El e personificarea forţei, dreptăţii şi a inteligenţei“. „Spre deosebire de Schwarzenegger, creierul nu-i stă doar în bicepşi“. „Muşchii lui arată bine, pe cînd ai lui Schwarzenegger sînt deja exageraţi“. Aceasta a fost părerea sinceră a fanilor germani. Fireşte, cele două staruri au fost comparate şi la standarde profesioniste, fiindcă la finele anilor ’80 vremea „băieţilor duri“ se cam apropia de sfîrşit. Fără îndoială, prima repriză a fost cîştigată de Sly, pentru că el a reuşit, încă din 1976, să obţină un Oscar pentru Rocky, primul său mare succes. Filmul, care a costat 960.000 dolari, a adus încasări de peste 50 milioane şi a cîştigat premiul pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor şi cel mai bun montaj. Conform scenariului, Apollo Creed, campion mondial de categorie grea la box, vrea, cu ocazia aniversării bicentenarului SUA, din motive de popularitate, să lupte cu un boxer necunoscut. Alegerea cade, întîmplător, asupra unui tip pe nume Rocky Balboa. Rocky – realizînd şansa nesperată – se antrenează cu fanatism şi, în final, reuşeşte să rămînă în ring pe durata celor 15 reprize de luptă cu campionul. Este învins la puncte, dar, totuşi, el va fi eroul! Scenariul filmului a fost scris de Stallone însuşi, care a bătut timp îndelungat pe la uşile studiourilor; era de acord să vîndă scenariul doar dacă rolul principal ar fi fost interpretat de el. Însă producătorii nu aveau încredere într-un actor necunoscut. În cele din urmă, Irwin Winkler, de la United Artists, si-a dat acordul și banii. Succesul i-a adus confirmarea si, odată cu aceasta, s-a lansat în cele din urmă şi cariera lui Rocky-Sly. (va urma) MISTERELE LUMII
COMANDO sau cele două „maşini de război“ (1) Conform unui sondaj realizat în 1995, în topul filmelor de acţiune, locul I aparţine filmului Explozia, în care s-a putut vedea cel mai mare număr de cadavre – 289. Fireşte, nu au fost incluse în această cifră decît victimele pe care actorii le răpun cu propria lor mînă în cursul acţiunii. Pe locul doi şi trei se situează două filme ale regizorului John Woo (Ţintă perfectă, Predator, Masca) cu 244, respectiv 138 cadavre. Pe locurile patru şi cinci se află Rambo III şi Crossfire. Cei doi actori principali sînt cel mai bine plătiţi şi cei mai populari protagonişti de filme de acţiune din lume. Cu toate acestea, ei încearcă cu obstinaţie să evadeze din sfera rolurilor de acest gen. Totuşi, dacă telespectatorul de rînd aude de un comando executat de o singură persoană, el face legătura automat cu două nume: Arnold Schwarzenegger şi Sylvester Stallone. „Dacă vrei să supravieţuieşti războiului, declară tu însuţi război“ – John Rambo. Revista Video Play, apărută în 1987 în R.F. Germană, a cerut cititorilor săi să îşi exprime părerea prin vot, pentru a stabili care din cei doi regi neîncoronaţi ai filmelor de acţiune este mai bun: Arnold Schwarzenegger sau Sylvester Stallone. Pe baza scrisorilor trimise la redacţie, conform opiniei cititorilor, cel care a cîştigat este Sly. Dar să vedem cîteva păreri. Începem cu cele care îl preferă pe Arnie: „Îl consider mai bun decît Stallone, pentru că nu arată atît de somnoros. Nu este atît de plin de el şi, în plus, a reuşit atît în cariera de culturist, cît şi în cea de actor hollywoodian. Nu a interpretat rolul din Cobra şi s-a confundat cu personajele sale în mai mare măsură decît Stallone. Rareori se întîmplă ca cineva să poată demonstra atîta forţă de expresie...“. „În filmele sale există o reală doză de umor, pe cînd Stallone – mai ales în Cobra – rămîne doar un maniac al armelor, care mestecă bețe de chibrit și vrea doar să ucidă, cît mai mult și în mod cît mai brutal“. „Pur şi simplu, e minunat“. „E adevărat că nu e cel mai bun actor, dar cît valorează acest lucru, cînd are o asemenea forţă de caracter, chiar și în viata de toate zilele“. „Are un corp mai bine clădit şi face filme mai bune, în care nu există atîta politică, iar personajele
intervine rolul medicinei energo-informaționale prin efectuarea unei detoxifieri la nivel microcelular, urmată de o restabilire a motilității intestinului gros și o refacere (reparare) a mucoasei intestinale. Aceasta joacă un rol decisiv în obținerea unei funcționalități normale a intestinului, de fiecare dată însoțită de intoleranțe. Practica de zi cu zi ne arată că inclusiv acolo unde au fost administrate multe laxative (care duc la o lenevire a intestinului) sau medicamente de sinteză, cu răbdare și cooperarea pacientului, în cîteva ședințe reușim, fără durere, fără medicamente de sinteză, să restabilim microbiomul intestinal. Pacienții ne confirmă revenirea la normalitate: lipsa durerilor abdominale, a gazelor, a constipației sau a diareei. După această etapă, pacientului i se recomandă administrarea de probiotice timp de trei luni. Accesul la aceste terapii personalizate este în beneficiul omului modern, care traversează o perioadă unde informația ne stă la dispoziție. A trata cauza și nu simptomul reprezintă succesul acestei discipline. Dinamica bolii se schimbă de la o terapie la alta, deci boala trebuie tratată în dinamica ei. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
A r g u me n t e 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Pusă să facă; 2) Știe una și bună; 3) Apărută în presă; 4) Un dor mărunt – Iubiri tîrzii! – Baza materiei; 5) Om instruit – Retragere pe flancuri; 6) Local deschis! – La mare ananghie; 7) Învinși – Porți deschise!; 8) Om de jos, la înălțime – Intrate în păcat!; 9) Lovitură de început! – Trecut în rezervă; 10) Tăierea răsuflării. VERTICAL: 1) Cadre de conducere; 2) Tip de legătură; 3) Eroul model – Formă de desfacere; 4) Oameni de vază – Apă vie (pl.); 5) Lucrare agricolă – Final de sonet!; 6) Citit din scoarță în scoarță! – Rezervă cu acoperire; 7) Rămași de la cules – Tratat medical; 8) Apărător central! – Ajută la naștere; 9) Cotită la dreapta! – Tablă de materii – Titularul lotului; 10) Și-au făcut plinul (fem.). GH. ENE Dezlegarea careului ,,PREVEDERI” 1) ILUMINATIE; 2) LINOTIPIST; 3) EMIRI – ARTA; 4) GA – ATASA – N; 5) ANULAT – NAS; 6) L – TI – ILIC; 7) IMITATI – AC; 8) SALAMANDRA; 9) TRATA – STER; 10) ISTERIE – TT.
20
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
GHID PRIN EUROPA
O călătorie în Germania (VI) Catedrala Sf. Rupert și Virgilius (1)
Catedrala din Salzburg este o clădire barocă, construită în Secolul al XVII-lea de către Arhidioceza Romano-Catolică din Salzburg și închinată sfinților Rupert și Virgilius. Sfîntul Rupert este acela care, în anul 774, a pus bazele primei biserici în ceea ce mai rămăsese din orașul roman. Catedrala a fost reconstruită în 1181 după un incendiu. În Secolul al XVII-lea a fost complet reconstruită în stil baroc sub conducerea Prințului Episcop Wolf Dietrich Raitenau. Catedrala păstrează vasul de botez în care a fost botezat Mozart. La slujba de inaugurare și sfințire din 24 septembrie 1928, 12 coruri au cîntat Te Deum, compus de Stefano Bernardi, Capelmaister al curții de la Salzburg. Actuala catedrală este construită parțial pe fundațiile vechii biserici. Într-adevăr, pietrele așezate la fundația primei biserici se mai pot vedea în Domgrabungen, o excavare situată dedesubtul catedralei, unde sînt expuse vechi mozaicuri și resturi arheologice găsite în această locație ce fusese în antichitate forumul orașului roman Juvavum. O altă relicvă găsită aici este cristelnița din Secolul al XIV-lea cît și relicvele sfîntului Rupert, ce au fost transferate aici la terminarea catedralei. Biserica are 142 de metri lungime și 33 de metri înălțime pînă la crucea domului. Această catedrală a fost avariată în cel de-al II-lea Război Mondial, cînd o bombă a lovit cupola. Reparațiile au durat pînă în 1959. Catedrala este situată între Residentplatz și Domplatz, în orașul vechi. În Domplatz se ajunge traversînd trei arcade deschise către nord, sud și vest. Acestea unesc lăcașul cu Salzburg Residenz și cu St. Peter Abby, pentru a alcătui o unică piață închisă, măsurînd 101 metri în lungime și 69 de metri lățime, cu ziduri de 81 de metri înălțime. Domplatz este dominată de coloana Fecioarei Maria, plătită de către Arhiepiscopul Sigismund von Schrattenbach și executată de frații Wolfgang și Johann - Baptist Hagenauer, între 1766 și 1771. Modelată după coloane asemănătoare din Viena și din Munchen, construită din marmură și fontă, Fecioara Maria este așezată pe un munte de nori făcuți din marmură de Untersberg. Figura Mariei este înconjurată pe cele patru părți de figuri reprezentînd îngeri, diavoli, înțelepciunea și Biserica. Conform unei plăci așezate pe o parte a catedralei, grupul de figuri arată reacțiile în jurul Nașterii Domnului. Astfel, îngerii sînt încîntați, diavolii sînt invidioși, iar Biserica triumfătoare renaște. Ei bine, castelul ni s-a părut extrem de interesant, dar nu deosebit. De ce? În primul rînd, pentru că e o replică a cetății de la Rîșnov, situată pe un deal între Brașov și Bran, ce avea drept scop inițial protejarea orașului Brașov în cazul în care Castelul Bran ar fi fost cucerit de inamic, iar acesta și-ar fi revărsat trupele spre Țara Bîrsei, lucru care nu s-a întîmplat niciodată. Spre deosebire de Cetatea Rîșnov din 2009 (anul vizitei noastre), Castelul Salzburg beneficia de un lift
Catedrala Sf. Rupert, Salzburg
Garmish Partenkirschen
pe cremalieră, instalație care s-a introdus și la Rîșnov vreo 10 ani mai tîrziu. Așadar, interiorul castelului nu m-a impresionat, întrucît văzusem de zeci de ori aceleași lucruri în cetatea noastră. Probabil vă enervez deja cu comentariile mele, dar trebuie să fiți îngăduitori, fiindcă este un defect profesional al unui om care nu doar că a vizitat tot ce e de vizitat în țara lui, dar a mai și învățat despre obiectivele turistice, iar cum acestea sînt identice prin Europa, puține lucruri mă mai impresionează cu adevărat. Ca să vedeți că e așa cum spun, aflați că mult mai tare ca Salzburg-ul ne-a plăcut Garmish Partenkirschen, un oraș cu locuințe decorate pe fațade cu fresce impunătoare reprezentînd scene din natură, de vînătoare sau, în cazul pensiunii în care am stat, o imagine a familiei ce o deținea, reunind mai multe generații. Am ajuns la Garmish pe la ora 20. Firește că la ora aceea patronii pensiunii unde urma să locuim pentru o noapte plecaseră la ei acasă lăsîndu-ne cheia de la camere la restaurantul de lîngă. Mostră de încredere germană, dacă vreți. Bineînțeles că am folosit ocazia de a mînca cina chiar în localul de unde trebuia să ne luăm cheile și ne-am repezit, ca de obicei, să mîncăm produse locale – în speță, wurst. Bunicel, nu zic nu, dar probabil aveam eu așteptări prea mari sau eram prea oboist, că tot cu gîndul la cîrnații noștri de casă m-am dus. Dacă cina a fost acceptabilă, camera m-a lăsat gură cască. De ce? Fiindcă paturile erau sub formă de... bob (știți voi, sania aceea specială cu care se concurează la olimpiadă)! Era fabulous, într-adevăr! Ne-am băgat repede în ele și pînă dimineață doborîsem cîteva recorduri mondiale la... somn! Micul dejun a fost din nou o surpriză plăcută prin varietatea mîncării și prin aceea că familia care ne găzduise cît și angajații lor purtau frumoasele costume tiroleze pe care pînă atunci le văzusem doar în filme. Apoi, ne-am încărcat calabalîcul de nomazi în „Merțan” și i-am dat talpă mai departe. Totuși, înainte de a pleca, să vă spun două lucruri despre Garmish. Orașul are un climat oceanic. Iernile de aici sînt mai reci decît cele din restul zonei Bavaria. Datorită altitudinii mari, iernile sale sînt asociate unei clime continentale, cu multe precipitații tot anul. Garmish la vest și Partenkirchen la est au fost orașe separate pentru secole și mai persistă încă identități separate ale oamenilor ce le locuiesc. Partenkirchen a fost inițial un oraș roman denumit Partanum, situat pe ruta comercială dintre Veneția și Augsburg și a fost atestat documentar pentru prima oară în anul 15 d.Chr. Strada principală se numește Ludwigstrasse și este construită pe locul fostului drum roman. Pe de altă parte, Garmish a fost menționat documentar pentru prima oară 800 de ani mai tîrziu față de Partenkirschen, ca și Germansekau – „județ german” – acest luru indicînd că la acea vreme un trib teutonic își stabilise așezarea acolo.
În timpul celei de-a doua jumătăți a Secolului al XIII-lea, valea, ca parte a Ținutului Werdenfels, a fost luată sub stăpînirea prințului episcop de Freising și avea să rămînă astfel pînă în anul 1803. Zona a fost guvernată de acesta prin intermediul unui reprezentant al acestuia numit Pfleger, echivalentul funcției de director sau administrator. Reședința stăpînului și centrul de putere al zonei se află la castelul Wardenfels, situat pe o stîncă, la nord de Garmish. Descoperirea Americii la începutul Secolului al XVI-lea va conduce către o dezvoltare fără precedent a comerțului pe mare în dauna schimburilor comerciale pe uscat, ceea ce a împins zona într-o lungă criză economică. Pămîntul din vale era mlăștinos și dificil de cultivat. Urși, lupi și lincși erau un pericol constant pentru animalele domestice. Populația suferea periodic din cauza epidemiilor, incluzînd aici cîteva episode grave de ciumă bubonică. Ghinioanele cauzate de boli și de recoltele slabe au dus cu timpul la o vînătoare de vrăjitoare, una din cele mai notabile avînd loc în perioada 1589-1596, cînd 63 de oameni, reprezentînd cam 10% din populație, au fost arși pe rug sau trași în țeapă pentru vrăjitorie. Castelul Werdenfels, acolo unde erau întemnițați, judecați și executați cei acuzați de vrăjitorie, a devenit un loc de groază, fiind abandonat în Secolul al XVIIlea. A fost demolat aproape în totalitate prin anii 1750, pietrele sale fiind folosite la construcția noii biserici baroce din Marienplatz, terminată în 1752. Ea înlocuia vechea biserică gotică, ce fusese la origini un templu păgîn. A fost folosită ca depozit de fîn și armurerie pînă cînd a fost din nou utilizată ca biserică. Unele din frescele sale medievale sînt încă vizibile. Garmisch și Partenkirchen au rămas separate pînă cînd primarii acestor localități au fost forțați de Adolf Hitler să unească cele două orașe în anul 1935, anticipînd Jocurile Olimpice de Iarnă din anul 1936. Astăzi, orașul este numit, de obicei, chiar dacă nu e corect, Garmish, în dauna locuitorilor din Partenkirchen care nu sînt foarte mulțumiți de trecerea sub tăcere a numelui orașului lor. Ca vizitator al acestei localități, veți observa că Garmish este mai modern, în vreme ce Partenkirchen este mai fidel trecutului localității. Astfel, dimineața devreme și seara tîrziu traficul auto se oprește pentru a face loc vacilor care se întorc acasă de la pășune. (va urma) nicu marius marin
RM
21
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Anormalitatea se ia Mi se tot spunea pe rețelele de socializare, în discuțiile despre răspîndirea anormalităților homosexuale, că mă panichez degeaba, că nu-mi impune nimeni această orientare, că mișcarea LGBTQ nu vrea nimic altceva decît să fie respectată și să aibă dreptul de a se căsători etc. Am crezut întotdeauna că argumentele astea sînt doar o „vrăjeală” care să adoarmă conștiințele oamenilor sănătoși la cap și – ce să vezi – am avut dreptate! Găsesc pe internet un sondaj făcut de cunoscutul și respctatul institut american de sondare a opiniei publice Gallup, pe tema identificării americanilor ca homosexuali și lesbiene, pe generații din 2012 pînă în 2022. Rezultatele sondajului zic așa: generația născută între 1945 și 2012 nu avea
ETICH
E TA
reprezentanți care se declarau „pe invers”. Cei care i-au urmat, născuți între 1946 și 1964 deja aveau 0,8% anormali. Generația X născută între 1964 și 1980 din care fac și eu parte, are 1,8% homosexuali, iar de la cei care mi-au urmat, „Milenialii”, născuți între 1980 și 1996, lucrurile au luat-o razna într-o curbă ascendentă care se oprește la 8%. Generația Z, formată din cei născuți între 1997 și 2004, ajunge la 20%. Consider că dacă se păstrează ritmul de creștere din ultimii ani, vom ajunge prin 2050 ca în SUA să avem o populație minoritară de anormali. Mă refer, desigur, la heterosexuali. Le zic anormali fiindcă norma(litatea) o vor da ceilalți. Cum s-a întîmplat asta? Simplu. Fiecare generație de homosexuali și bisexuali influențează tînăra generație de copii în sensul devenirii homosexuale. Explozia internetului din anii 1990 a ușurat îndoctrinarea, iar desfrîul, depravarea și dezmățul ultimilor 20 de ani au dus în momentul de față procentul de homosexuali declarați în SUA la aproape 40% din ultimele generații. (continuare în pag. 23) T.I.
Cum va fi viața noastră în 2040
Se apropie alegerile europarlamentare din vara acestui an. Așa cum bănuiam și cum a arătat de curînd un sondaj, doar vreo 4% dintre români le consideră importante. Restul, nu. Totuși, eu le consider cele mai importante alegeri de anul acesta. De ce? Să vă explic. După cum știți, România face parte din Uniunea Europeană, ceea ce înseamnă că noi, românii, am agreat și am implementat toată legislația Uniunii. Ba uneori am fost chiar mai catolici decît Papa, și am acceptat fără să adaptăm la specificul nostru tot ceea ce ni s-a propus de la Bruxelles, chiar dacă însemna să ne facem viața grea sau să lovim în
propriile noastre interese. De aici eu am tras concluzia că pe lîngă o clasă politică dedicată intereselor naționale (ceea ce nu pot afirma despre actuala), avem nevoie și la Bruxelles de niște oameni competenți, capabili să poarte răspunderea înaltelor demnități în care voturile noastre i-au pus. Pentru asta, ar fi bine să știm în ce măsură programele politice ale principalelor grupuri parlamentare europene rezonează cu ceea ce simțim noi ca să putem alege corect, fiindcă un alt sondaj despre intențiile de vot la alegerile europarlamentare, pe care de data asta l-am făcut pe platforma socială a antreprenorilor LinkedIn, a scos la iveală următoarele rezultate: din 32 de voturi exprimate, 47% vor vota cu partidul românesc preferat, 28% cu partidul european preferat și 25% nu vor vota. Sînt sigur că din cei 47% nici unul nu știe ce politică face la Bruxelles grupul europarlamentar pe care-l va susține partidul românesc cu care votează. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR
EDITORIAL
Secția nr. 6 Poliție București, o șandrama a crasei incompetențe (II)
Motto: ,,Cînd mergea cu 130 la oră, a vrut să omoare o muscă, dar șoseaua a cotit brusc, părăsind mașina. Noroc că a lovit un stîlp, că altfel murea” (Proces-verbal polițienesc).
Pe doamna Neacșu Elena din București nu am cunoscut-o niciodată, deși locuia pe aceeași stradă cu mine, în cartierul Floreasca. De fapt, nici nu aveam cum să știu de ea, pentru că plecase din România în urmă cu vreo 35 de ani. S-a stabilit în Miami (SUA), unde a absolvit Florida International University (FIU) și unde s-a căsătorit cu Jason Gorelick, un înalt funcționar guvernamental. Acum, doamna Neacșu Elena are 55 de ani, cunoaște cinci limbi străine și în ultimii 20 de ani a lucrat numai în cele mai înalte departamente ale statului american. În arhiva personală deține cîteva adrese emise de Washington DC, prin care însuși președintele Joe Biden o felicită pentru munca depusă în folosul statului american. Mai mult, recent, doamna Neacșu Elena a primit solicitarea de a lucra în FBI, întrun departament de super specialitate, ofertă pe care, cu siguranță, o va accepta. Ei bine, pe această distinsă doamnă am cunoscut-o într-o ipostază care, pur și simplu, m-a șocat cumplit. Eram la sala de sport a Liceului C.A. Rosetti, din cartierul Floreasca, unde îmi așteptam nepoata să iasă de la antrenamentul echipei de volei CSS nr.2-București. Era pe la începutul lunii noiembrie 2023, ora 20, frig, ceață și o liniște totală. La un moment dat, am auzit cîteva văicăreli vagi și mai apoi țipete de ajutor, venite dinspre intrarea blocului de vizavi. Nu se putea zări nimic, pentru că în zonă se aflau niște garduri vii foarte înalte, dar doi copii de vreo 13-14 ani s-au oprit în dreptul intrării în bloc, să vadă ce se întîmplă. Chiar i-am întrebat ce văd, și mi-au răspuns: ,,Două femei au pus-o la pămînt pe o a treia și-i cară pumni în cap”. Am sărit ca ars și, într-o secundă, am văzut și eu ceea ce văzuseră acei copii, numai că agresoarelor le ieșiseră ochii din cap cînd m-au zărit. S-au speriat de moarte și au dispărut instant, iar victima a ieșit tîrîș din bloc, s-a așezat pe o bordură, încercînd să apeleze 112, dar nu putea, pentru că tremura ca varga. I-am făcut eu acest serviciu, am liniștit-o puțin și am întrebat-o cine sînt agresoarele. N-am aflat prea multe, pentru că plîngea, era vînătă și cu părul smuls din cap. Hainele sale erau murdare ca urmare a faptului că agresoarele au tăvălit-o bine în holul intrării în bloc, iar cînd mi-a spus că are fixate pe coloana vertebrală două proteze metalice, m-am cutremurat. Sincer să fiu, lăcrimez și acum, cînd scriu aceste rînduri, și chiar mă întreb: Asta este țara care vrea în Schengen, care vrea vize americane și care susține că e democrată, civilizată și dezvoltată? Nu, dragi cititori, asta este o țară mizerabilă, în care a început să-mi fie silă că trăiesc. Mai apoi, chiar am întrebat victima celor descrise mai sus ce mama dracului a făcut-o să revină în această țară putrezită de atîtea rele. Mi-a răspuns la întrebare, dar hai să vedem ce efect a avut apelul meu la 112. Salvarea a venit în 4-5 minute și, după un control sumar, s-a decis ca victima să fie dusă rapid la Spitalul de Urgență. Înainte de a pleca, un paramedic m-a rugat: ,,Veniți puțin la salvare, că doamna Neacșu Elena vrea să vă spună ceva!”. M-am dus și, în timp ce motorul ambulanței fusese pornit, ca și girofarul și sirena, doamna Neacșu a apucat să-mi spună doar atît: ,,Vă mulțumesc din suflet!”. Între timp, sosise și un echipaj de la Poliția 6 București, prietenii mei de-o viață. I-au întrebat pe cei doi copii ce au văzut acolo, iar de la mine au vrut să afle ce căutam în zonă la acea oră. Stupid, sau cum se spune, de noaptea minții. Cînd m-am declarat surprins de faptul că nu se întocmea un proces-verbal de constatare și nu s-au luat datele de identificare a martorilor, au replicat: ,,Nu-i nevoie, că știm cazul doamnei Neacșu Elena. O nebună, care ne-a mîncat zilele!”. Mai mult, cînd agresoarele au fost identificate, acestea s-au apărat zicînd: ,,Ne-a luat cheile de la casă și a început să ne bată. Și-a rupt singură părul din cap și astfel ne terorizează mereu...”. Polițiștii zîmbeau și mi-au spus: ,,Da, așa este, domnule!”. Mă așteptam chiar ca agresoarele să-i invite pe polițiști în casă, la o cafea, ceea ce mă duce cu gîndul la vorbele lui Petre Țuțea: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de hoți, corupți, criminali, incompetenți, străini..., îi apără pe ăștia de noi!”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Cum va fi viața noastră în 2040
(urmare din pag. 21) Presupun că cei 47% au avut în vedere să voteze cu PSD, PNL și USR, fiindcă acestea sînt partidele politice cele mai votate în ultimii ani. Ele trimit parlamentari în grupurile majoritare din Parlamentul European – adică Partidul Popular European (PPE), Partidul Socialist European (PSE) și Partidul Renew Europe. Grupurile astea parlamentare pot părea diferite din punctul de vedere al doctrinei și implicit al obiectivelor urmărite, dar veți vedea că nu e deloc așa, iar dacă ați citit editorialele pe care eu le-am găsit în arhiva Revistei „România Mare”, scrise în luna august 2022, știți asta. În cele ce urmează am să vă supun atenției un scenariu imaginat de revista Politico despre cum ar trebui să arate viața noastră dacă planurile PPE, PSE și Renew Europe privind prostia climatică vor fi duse la bun sfîrșit. Sintetizînd, lucruile vor sta așa: „Europenii merg mai mult cu bicicleta și mănîncă mai puțină carne. Zonele rurale sînt populate de mai puține vaci la sol și mai multe cabluri electrice deasupra capului. Nu a mai rămas nici o mină de cărbune în UE, dar locurile de muncă în producția ecologică sînt în plină expansiune. Pe scurt, o reducere de 90% pînă în 2040 a impus Europei să-și remodeleze economia, să-și modifice peisajele și să-și schimbe stilul de viață. Încălzirea globală a forțat și schimbări. Țările din sud restricționează munca în aer liber vara. Industria turismului de schi din Alpi se prăbușește. În 2024, Comisia tocmai a susținut un plan care prevede în esență acest viitor. Într-o evaluare a impactului ce se întinde pe 605 pagini, acesta prezintă modul în care UE ar putea obține o reducere cu 90% a emisiilor pînă în 2040. Cu toate acestea, este imposibil de spus dacă acest viitor imaginat va fi realitate vreodată. Pe tot continentul, politicile climatice se confruntă cu rezistență. Fermierii europeni se revoltă, iar alegerile UE care se profilează îi tentează pe parlamentari să le promită alegătorilor o tranziție verde fără efort”. Asta scrie Politico în debutul materialului pe care am de gînd să vi-l prezint. Cu ce voturi credeți că impus toate aiurelile de pînă acum? Cu cele ale grupurilor parlamentare europene nominalizate mai sus: PPE, PSE și Renew. Ce partide românești fac parte din aceste grupuri parlamentare, partide pe care votul dvs. le-a trimis acolo să ajute la distrugerea economiei europene, a fermierilor și a circulației prin orașe care trebuie să facă loc bicicletelor fiindcă așa zic mediocrii de la Bruxelles? Vă las plăcerea să descoperiți singuri. Mergem mai departe. „Privind propria evaluare a UE și rapoarte recente ale Comitetului științific consultativ pentru schimbările climatice din Europa, un lucru este clar: dacă Europa dorește să atingă neutralitatea climatică, schimbările care vor modifica viața sînt inevitabile. Nu există o cale discretă”. Acum, întreb și eu ca un prost ce mă aflu: la ce ne trebuie neutralitate climatică în Uniunea Europeană cînd restul planetei poluează din greu? Cu ce ajută sănătatea planetei? De ce trebuie să întoarcem economia Europei cu 150 de ani înapoi și să devenim ciudații planetei pentru a îndeplini visurile unor oameni ale căror creiere se plictisesc grav pe lumea asta? Simplu: pentru că voturile noastre i-au trimis acolo. Mai departe, să vedem cum ar putea arăta viața în Europa peste 16 ani dacă planul mediocrilor și aiuriților de la Bruxelles (mă abțin cu greu să nu le spun cum sînt de fapt) s-ar împlini.
Revoluția agricolă „Ce vom avea în frigider în 2040? Probabil mai puține produse de origine animală. Această schimbare a dietei a ajutat Europa să reducă semnificativ emisiile. Animalele de fermă sînt încă principala sursă de metan a UE, al doilea cel mai mare factor de încălzire globală, dar cererea mai mică de carne și lactate a dus la o scădere a numărului de animale și a emisiilor. Bruxelles-ul și guvernele naționale au folosit o varietate de măsuri pentru a-i îndemna pe oameni către mai multe mese pe bază de plante. Să aruncăm o privire mai atentă la conținutul frigiderului nostru: poate există etichete privind emisiile, ca un Nutri-Score, dar pentru intensitatea carbonului. Poate că ați cumpărat cîrnați din carne artificială pentru că erau mai ieftini decît cei reali, fiindcă introducerea prețurilor emisiilor pentru alimente a dus la creșterea prețurilor la carne. Pentru fermieri, tranziția a însemnat o revoluție agricolă. Există mai puține ferme de animale; în 2023, consilierii științifici ai UE au prezis o scădere a cererii de pînă la 50% – ceea ce s-a întîmplat. Fermierii au fost, de asemenea, forțați să reducă drastic utilizarea îngrășămintelor pe bază de azot, necesitînd o schimbare a practicilor agricole
pentru a menține recoltele constante. Sursele de venit ale fermierilor au trebuit, de asemenea, să se schimbe dramatic – mulți profitînd de noua piață de eliminare a carbonului din UE pentru a cîștiga bani pentru stocarea CO2 pe terenurile lor, în special zonele folosite anterior pentru pășunat sau dezvoltarea culturilor pentru hrănirea animalelor. Totuși, pe măsură ce Europa elimină treptat utilizarea combustibililor fosili, agricultura este acum cea mai mare sursă de emisii a continentului. Dacă UE dorește să ajungă la neutralitatea climatică în 2040, sectorul va trebui să își reducă și mai mult poluarea”.
Trebuie să reducem consumul „Ieșiți din bucătărie și priviți restul apartamentului în care locuiți, Principalele schimbări din ultimii 20 de ani sînt probabil imperceptibile acum, dar vă veți aminti costul, zgomotul și stresul renovărilor majore necesare pentru a vă face casa mai eficientă din punct de vedere energetic. Dacă în anii 2020 v-ați încălzit casa cu un cazan pe gaz sau pe ulei, probabil că de atunci ați instalat o pompă de căldură electrică. Cu cît locuiți mai la sud, cu atît este mai mare șansa să aveți instalat un aparat de aer condiționat în casă, deoarece temperaturile depășesc în mod regulat 40 de grade Celsius. Dar, în ciuda utilizării aparatelor, clădirile din UE folosesc mai puțină energie datorită electrificării și izolației mai bune. Asta înseamnă, de asemenea, facturi mai mici de energie electrică. Cu toate acestea, utilizarea oricăror combustibili fosili este costisitoare, deoarece taxele pe carbon au crescut și subvențiile au fost abandonate. Prin urmare, în medie, gospodăriile cheltuiesc mai mult pe energie pentru transport. Apropo de a trăi cu mai puțin: europenii și-au redus consumul total. Acest lucru ar putea însemna să cumpărați în mod conștient mai puține lucruri noi, dar o mare parte a reducerii este ascunsă în lanțul de aprovizionare, deoarece producătorii folosesc din ce în ce mai mult materiale reciclate. Unele guverne au introdus măsuri pentru a opri dezvoltarea spațiului de locuit pentru europeanul de condiție medie, deoarece mai mulți oameni trăiesc singuri, ceea ce duce la creșterea cererii de energie și materiale. Noile măsuri variază de la alocații personale de CO2, la programe și stimulente fiscale care ajută cuplurile să se mute în locuințe mai compacte odată ce copiii lor au crescut. Există o altă tendință care poate conduce oamenii în locuri mai mici sau mai aglomerate. Avînd în vedere costurile de renovare, «prețul relativ al locuințelor va fi probabil mai mare» în momentul în care emisiile vor fi reduse cu aproximativ 90% pînă în 2040, a prezis evaluarea Comisiei pentru 2024”. Cu alte cuvinte, ne vor lua alimentele sănătoase și le vor înlocui cu mizerii artificiale, vor distruge terenurile de pășunat și, pe cale de consecință, animalele vor rămîne fără mîncare, stocînd pe ele CO2 în rezervoare imense, ni se vor lua casele cînd vom fi bătrîni deoarece spațiul locativ e prea mare pentru doi bătrîni ai căror copii s-au mutat în alte părți, pentru a fi mutați în niște garsoniere mici, suficiente pentru niște inutili ai societății. De asemenea, vom cumpăra produse second-hand fabricate din gunoaie, adică materiale reciclabile. În concluzie, vom trăi ca niște sărăntoci la mîna guvernelor și a multinaționalelor. Vă place, nu-i așa? Nici mie. Să vedem mai departe ce ne așteaptă.
Deplasarea „Acum ieșiți afară. Majoritatea mașinilor care trec pe stradă sînt electrice; vehiculele cu emisii zero reprezintă 60% din mașinile de pe carosabil. Pentru a ajunge acolo, UE a eliminat treptat vînzările de mașini noi alimentate cu combustibili fosili în 2035 – în ciuda opoziției conservatoare stridente. Dar mașinile electrice nu sînt singura schimbare. A existat o adoptare a mobilității partajate – de la transportul public la servicii precum închirierile pe termen scurt, care se leagă și de efortul de a consuma mai puțin: în loc să dețină biciclete, mai mulți oameni se bazează pe bicicletele comune de oraș. În plus, planificatorii urbani lucrează pentru a încuraja mai mulți oameni să opteze pentru mersul pe jos și cu bicicleta prin proiectarea orașelor cu distanțe mai scurte între necesitățile zilnice, cum ar fi supermarketurile și școlile. În ceea ce privește călătoriile pe distanțe lungi, mai mulți oameni iau trenuri acolo unde este posibil. Taxarea și prețul carbonului au făcut zborurile mai scumpe, astfel încît excursia de weekend la Ibiza sau acea călătorie de afaceri la o conferință în toată Europa nu se întîmplă la fel de des“.
Adio combustibili fosili „UE aproape că și-a decarbonizat întregul sistem energetic pînă în 2040. Blocul funcționează acum în
RM
principal pe surse regenerabile, susținute de energia nucleară. Sectorul transporturilor, cu o cerere continuă de petrol, este acum cel mai mare consumator de combustibili fosili. Tranziția energetică a devenit din ce în ce mai vizibilă în ultimii ani. Priviți în jur și veți observa un peisaj punctat cu mai multe turnuri de transmisie și mai multe cabluri care se încrucișează deasupra capului. Veți vedea și mai multe turbine eoliene și panouri solare. Energia pe bază de cărbune este acum eliminată treptat, în ciuda reticenței Poloniei. Și acele locuri de muncă au dispărut – «se așteaptă ca angajarea în industriile combustibililor fosili să fie la niveluri neglijabile», așa cum se arată într-o evaluare a Comisiei în 2024. Ocuparea forței de muncă s-a schimbat pe măsură ce Europa a abandonat sectoarele de carbon precum producția de motoare cu ardere, în timp ce locurile de muncă în domenii precum renovarea clădirilor, fabricarea de tehnologii curate precum pompele de căldură și gestionarea resurselor sînt în plină expansiune. În consecință, sute de mii de europeni au fost recalificați – afectînd considerabil mai mulți bărbați, deoarece locurile de muncă care dispar sînt în mare parte în sectoare în care femeile sînt subreprezentate. Emisiile industriale au scăzut cu 85% între 2015 și 2040. Unele companii au fost nevoite să-și răstoarne întregul proces de producție; altele își neutralizează emisiile rămase cu tehnologia de captare a carbonului (care a devenit o industrie completă în sine), aspirînd CO2 înainte de a ajunge în atmosferă. A ajunge la 90% a însemnat o implementare mai rapidă a tehnologiilor noi în detrimentul scenariilor mai puțin ambițioase. Acest lucru a creat, la rîndul său, o nevoie de mai multe materii prime, cum ar fi litiul sau cuprul, pe o perioadă mai scurtă – și dezvoltarea mai multor proiecte miniere în Europa, în ciuda opoziției locale acerbe“.
Respirație adîncă „Reducerea emisiilor contribuie la încetinirea schimbărilor climatice, dar planeta continuă să se încălzească. Verile sînt mai calde, iernile sînt mai blînde, iar vremea extremă lovește mai violent și mai des, costînd pagube de miliarde și multe vieți în fiecare an. Dar în 2040, europenii se bucură de un beneficiu tangibil din eforturile lor de decarbonizare și electrizare: ei respiră mai ușor. Pe măsură ce fabricile de cărbune se închid și mașinile care ardeau petrol sînt desființate, decesele premature cauzate de poluarea aerului au scăzut dramatic – de la aproximativ 466.000 pe an în 2015 la mai puțin de 200.000 în 2040, o evoluție care a salvat, de asemenea, economia europeană de la miliarde cheltuieli. Există și alte beneficii: o trecere către dieta pe bază de plante și moduri de transport mai active, cum ar fi mersul cu bicicleta sau mersul pe jos, a îmbunătățit, de asemenea, sănătatea europeanului mediu. Cu o cerere mai mică de petrol și gaze, factura de import de combustibili fosili a continentului s-a redus cu mai mult de jumătate din 2020, ceea ce a dus la o tranziție verde mai ușoară. Pînă acum, lumea a depășit probabil pragul de temperatură de 1,5 grade Celsius. Însă cu fiecare grad care crește, eforturile UE în materie de climă ajută la salvarea multor vieți și va reduce impactul asupra apei, naturii, sistemelor alimentare și asupra economiei în general. Totuși, în 2024, amploarea schimbării necesare arată ca o rețetă pentru tulburări sociale. Săptămîna trecută, fermierii au aprins torțe în fața Parlamentului European. Și UE nici măcar nu a încercat să-și controleze poluarea cu metan... încă”. Ăsta ne va fi viitorul dacă mediocrii din PPE, PSE și Renew vor continua să se întărească cu parlamentarii români din partidele dvs. preferate, pe care-i veți vota la alegerile europarlamentare de anul acesta. O să ajungem la cheremul altora, vom fi deposedați de proprietăți, o să mîncăm gunoaie, vom fi radiați de cablurile electrice, o să ne împingem mașinile iarna să pornească fiindcă bateriile ați văzut că se descarcă la – 10 grade Celsius etc. Probabil vă întrebați ce putem face să schimbăm viitorul. Un singur lucru: să devenim mai conștienți că politica de la Bruxelles ne afectează și pe noi și să oprim răul de la rădăcină, iar pentru asta trebuie să votăm în consecință. Asta înseamnă că dacă nu vă place cum arată viitorul proiectat de mediocrii și repetenții din PPE, PSE și Renew să nu votați partidele românești care fac parte din aceste grupuri europarlamentare europene, ci pe acelea care fac parte din Grupul Conservatorilor și Reformiștilor, al patrulea grup parlamentar european și unul dintre puținele care se opun cu succes inițiativelor aberante legate de Green Deal. Despre ce partide românești vorbesc? Asta am să vă las să descoperiți singuri.
RM
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
Secția nr. 6 Poliție București, o șandrama a crasei incompetențe (II) (urmare din pag. 21) Într-un final, după plecare ,,polițiștilor” (a se citi bătuților în cap), am devenit ținta agresoarelor, care mi-au reproșat faptul că am declarat ceea ce am văzut, adică, altfel spus, ,,De ce n-ai menționat că nu ai văzut nimic?”. Oricum, cert este faptul că doamna Neacșu Elena a făcut plîngere penală împotriva agresoarelor, acțiune în care am fost nominalizat ca martor, dar ce să vezi și să nu crezi? Dosarul a fost aruncat într-un sertar de un amețit, care poate fi făcut responsabil pentru abuz în serviciu/Cod Penal, pe nume Vătu Răzvan Lucian. Acesta i-a spus doamnei Neacșu Elena ceva uluitor: ,,Doamnă, ați făcut așa de multe plîngeri, încît noi nu mai avem timp nici măcar să bem o cafea!”. Altădată, i-a zis că ,,În România nu-i ca în America!”, adică în America nu găsești polițiști idioți ca la Secția 6 Poliție. Pot să vă spun că l-am cunoscut personal pe acest Vătu Răzvan Lucian, cînd am fost cu doamna Neacșu Elena să obțină un Ordin de protecție față de agresoarele sale, și asta la sugestia unei instanțe de judecată. Discuția nu a avut loc într-un birou din sediul Poliției, ci pe scările clădirii, unde acest Vătu fusese însoțit de o maimuță, pardon, polițistă, al cărei limbaj părea extras parcă dintr-un tratat de psihiatrie: ,,Știu. Nu se poate și gata. Nu mai avem ce vorbi. Cu mine nu merge. Am terminat!”. În cele din urmă, doamna Neacșu Elena a obținut respectivul ordin de protecție, printr-o ședință judecătorească, proces în care am fost audiat ca martor. Numai că respectarea acestei decizii nu este verificată, sub nici o formă, de Secția 6 Poliție-București. Spun asta, pentru că tot timpul Neacșu Elena a fost terorizată de una dintre agresoare, susținută și de anumiți vecini, intoxicați de minciunile ei. Cealaltă inculpată a dispărut fără urmă, cei din Poliție nefăcînd nici un efort pentru a o găsi. Și, pentru ca această poveste să nu fie lipsită de surprize, precizez că agresoarea care continuă să-și umfle mușchii împotriva doamnei Neacșu Elena este nimeni alta decît sora acesteia. Se numește Moldoveanu Iuliana Mirela, are 59 de ani și s-a remarcat doar prin faptul că nu a lucrat în viața ei nici măcar o zi. Aceasta este cea care mi-a căutat adresa pentru a mă face să renunț să mai depun mărturie în acțiunile juridice ale doamnei Neacșu Elena. Apoi, mi-a întinat imaginea, spunînd lumii că sînt ,,un nenorocit, care va ajunge la pușcărie pentru mărturie mincinoasă”. Este vorba de acea depoziție despre care procurorul de ședință a spus: ,,Ținînd cont de declarația convingătoare a martorului, solicit instanței să admită ordinul de protecție!”. Și a fost admis, dar degeaba, pentru că Neacșu Elena a continuat să fie jignită, amenințată și agresată fizic de sora ei și de cîțiva vecini fără minte, care nu știu adevărul în această situație. Deși Neacșu Elena deține 4 căței, toți lățoși, niște păpuși, sora sa a lansat zvonul că, de fapt, ea are... 40 de cîini răi, neîngrijiți și plini de boli. Pentru asta, doamna Neacșu a primit mai multe amenzi, firește contestate, dar asta se întîmplă pentru că, spre exemplu, măscăriciul Vătu Răzvan Lucian repetă ca o moară stricată: ,,Eu dau amenzi oricînd și cîte vreau!”. Între timp, am aflat cine este și cum a ajuns această caricatură în Poliție, dar nu are rost să dezvolt și să mînjesc aceste pagini cu astfel de lucruri imunde. Îi spun doar atît: ,,Auzi, meștere, ce-ar fi ca, de mîine, să dai zeci de amenzi secției de poliție în care tu tai frunză la cîini și în care te comporți ca și cum instituția respectivă ar fi vreo moștenire de la tac-tu sau mă-ta. Motivul amenzilor nu contează. Spui că așa ți-a trecut ție prin bostan”. Știu că vei sări ca ars și vei spune că sînt insolent, tupeist și lipsit de respect, dar reține că așa ceva se cîștigă prin EDUCAȚIE, CULTURĂ, INTELIGENȚĂ, COMPETENȚĂ, BUN-SIMȚ și, nu în ultimul rînd, CREDINȚA în cele SFINTE, toate manifestate în baza unui principiu de reciprocitate tacit înțeles sau, cum se spune în popor: ,,Ești om cu mine, sînt om cu tine!”. Legat de asta, aflați că mister Vătu Răzvan Lucian a amendat-o pe Neacșu Elena pentru că a înregistrat, video și audio, actele de agresiune și că dumneaei i-a reproșat că nu-și face meseria cum trebuie, dar și pentru altele, între care faptul că nu și-a vaccinat cățeii. Omul nu știe că Neacșu Elena și-a adus cățeii în țară, plătind circa 30.000 de euro pentru un transport special, și că animăluțele au fost riguros controlate atît la ieșirea din America, cît și la sosirea în Europa, respectiv în Germania și apoi în România. Pentru toate aceste proceduri medico-sanitare există documente, dar ce contează asta, amenzile curg, și madam Moldoveanu Iuliana Mirela continuă să facă sesizări nefondate. Despre această femeie, Neacșu Elena a afirmat: ,,Cînd era copil, a fost un fel de diavol, motiv pentru care părinții au vrut să o renege”. După ce sora sa a plecat în America, această femeie și-a terorizat părinții, iar după moartea tatălui, s-a și visat stăpînă pe două apartamente și o casă din cartierul Chitila. Ea nu știa că, în secret, părinții au atribuit două locuințe fiicei lor, Neacșu Elena, cu care se mîndreau, iar apartamentul în care a locuit aceasta fiind proprietatea sa. Cu toate acestea, s-a lansat zvonul că Neacșu
Elena nu se mai întoarce în România sau că, pur și simplu, ar fi murit. Așa s-a ajuns pînă acolo încît madam Moldoveanu Iuliana Mirela a spart apartamentul surorii sale, a furat toate bunurile din incintă, a luat actele de proprietate și a încercat să facă tot soiul de găinării pentru a-l trece pe numele său. Ce mai, a furat, a falsificat acte, a indus în eroare organele statului, a mințit și i-a corupt pe vecini pentru a avea aliați, iar ,,pe mama sa a tratat-o în cel mai bestial mod, reproșîndu-i zilnic că nu mai moare odată. O bătea mereu, iar ca mîncare, dintr-o cană cu ceai, o felie de pîine și niște ceapă crudă, nu o scotea, după care îi dădea somnifere, probabil, cu pumnul” (Neacșu Elena). Toate acestea au fost aflate prin intermediul convorbirilor telefonice cu America, cînd mama îi spunea Elenei: ,,Nu mai pot, asta mă omoară! Vezi, dacă vii acasă, să nu mănînci nimic de la ea, că te otrăvește!”. Biata măicuță, ce chin! Continuat și pe timpul pandemiei, cînd ,,a fost îndopată cu niște pastile dubioase, aduse din Anglia de o vecină, motiv pentru care va urma o deshumare” (Neacșu Elena). Spun asta pentru că, pînă la urmă, biata măicuță a murit, acesta fiind motivul pentru care Neacșu Elena s-a întors în țară. Ce a găsit aici? Iadul pe pămînt, și asta nu-i nici o exagerare. Este inadmisibil ca prin intermediul instituțiilor statului să se mistifice purul ADEVĂR, iar DREPTATEA să se facă într-o bătaie de joc de nedescris. Oare cum poți să spui că ,,Nacșu Elena s-a automutilat” (Vătu Răzvan Lucian), cînd există filmări, martori, bilet de externare din spital și certificat medico-legal nr. A2/5231/10.11.2023, în care, printre altele, se scrie că ,,sînt leziuni traumatice produse prin lovire cu și de corp/plan dur”? Întrebări de genul acesta i le-am pus și comisarului-șef din cadrul Secției nr.6 Poliție-București, căruia i-am solicitat să-mi acorde și un interviu jurnalistic. Acesta se numește Penu MarianLeontin, care seamănă leit, ca atitudine și moralitate, cu Vătu Răzvan Lucian, deci a tunat și i-a adunat. Și, pentru că ,,actori incumbit probatio” (cel care acuză, trebuie să probeze), iată ce răspuns mi-a dat acest rătăcit la petiția pe care i-am adresat-o: ,,Pentru că nu aveți nici o calitate procesuală în dosarele privitoare la Neacșu Elena, petiția dvs. a fost clasată”. V-am spus eu că ăsta este bine dus cu bidonul? Păi, măi omule, eu te-am întrebat de ce respectivele plîngeri penale zac prin sertare și tu îmi vorbești de procese și calități. Matale nu știi că, pentru a începe un proces penal, trebuie, în primul rînd, să se soluționeze o plîngere penală, ceea ce voi, milițienii, nu faceți. Voi veniți la serviciu pe la ora 10 și rupeți ușa la plecare, pe la ora 13, deci lucrați sub genericul ,,Timpul trece, leafa merge, noi ne facem că muncim și pe toți îi păcălim!”. Și mai e ceva, legat de noțiunea de ,,calitate”, despre care ai concluzionat că nu o dețin, dar află că EU AM CALITATEA DE MARTOR în mai multe plîngeri penale ale doamnei Neacșu Elena. Chiar așa, cînd voi fi citat să depun mărturie? Mai departe, privitor la petiția 3310038/22 mi s-a mai răspuns: ,,Datele solicitate de dumneavoastră au caracter personal și nu pot fi comunicate”. Asta mă face să cred că milițianul acesta nici nu a citit misiva mea. Alo, vericule, cînd vreodată te-am întrebat eu, spre exemplu, pe ce parte mesteci covrigul cu sare sau dacă porți izmene cu buline roz, căci numai astea pot fi considerate date cu caracter personal? Eu te-am întrebat, printre altele, de ce instituția pe care o conduci este... varză. Culmea este că răspunsul tău se încheie cu o frază scrisă într-un autentic limbaj de lemn, care mă scutește de orice comentariu: ,,Vă facem cunoscut faptul că aspectele sesizate vor rămîne în atenția noastră (păi, nu ziceați că petiția s-a clasat? – n.m.) și totodată vă mulțumim pentru încrederea acordată (nu v-am acordat niciodată încrederea – n.m.) și vă asigurăm de întreaga noastră disponibilitate în rezolvarea problemelor“ (dar despre ce ,,disponibilitate” și ,,rezol vare” vorbiți, cîtă vreme Neacșu Elena este terorizată continuu de un an de zile, și voi, milițienii, nu faceți nimic, dar salarii luați?). Cam așa ai procedat și cu Neacșu Elena, care ți-a solicitat o audiență și ai programat-o peste două zile. Femeia a venit, dar ai amînat-o pe motiv că, sanchi, aveai o ședință. Și totuși, ea nu a plecat, așezîndu-se pe o bancă în curtea secției. Femeia a sesizat vrăjeala, că nu degeaba va lucra în FBI, și matale ai rupt ușa să pleci acasă, după nici cinci minute. Cînd ai dat cu ochii de ea, te-a apucat bîțîiala și era să cazi grămadă pe scări. Ca în desene animate, scena fiind înregistrată de niște colegi de la o televiziune națională. În ce privește intenția mea de a face un interviu jurnalistic cu acest milițian, vreau să știți că nu am renunțat la idee, chiar dacă îmi va arunca și mie minciuna aia cu ședința. Voi aștepta și eu, ca doamna Neacșu Elena, dar atenție la scară, domnule comisar! Mama voastră! Sfîrșit P.S. Oare ce s-ar întîmpla dacă președintele Joe Biden ar da vreo două-trei telefoane în România, în apărarea doamnei Neacșu Elena, care este și cetățean american? Dacă nu știți, vă spun eu: într-o noapte, Secția 6 Poliție va fi demolată, iar pînă dimineața pe terenul respectiv se vor planta panseluțe.
23
Anormalitatea se ia
(urmare din pag. 21) Adăugați la asta invazia de personaje homosexuale din filme și literatură, paradele din ce în ce mai agresive și mai mediatizate ale anormalilor drapați în CURcubeu și veți înțelege că asaltul lor asupra normalității societății are efect. Probabil în 100 de ani oamenii vor fi niște ciudați care nu vor mai ști ce sex au nici dacă se vor uita între picioare dar, hei, sînt liberi să facă ce doresc. Nu cred că toată planeta va fi atinsă de anormalitatea aceasta, dar civilizația occidentală va dispărea cu siguranță din cauza asta și va ajunge de rîsul planetei. Poate mă înșel, dar cert e că lucrurile merg din rău în mai rău din acest punct de vedere, care nu e singurul, fiindcă la asta se adaugă și tîmpirea programată a generațiilor tinere și foarte tinere care suferă de o gravă lipsă de educație, de cultură și de informație corectă. Ce să mai vorbesc de gîndirea critică: aia e suspendată de mult pentru ei. Lucrurile astea duc la niște generații de manipulabili, manevrabili și prostibili după dorința dezaxaților care dețin puterea pe Pămînt, astfel că e din ce în ce în ce mai greu să te opui, în principal fiindcă oamenii normali nu sînt organizați ca anormalii ăștia. Nu au o conducere care să coordoneze protestele lor. Nu dispun de miliarde cu care să combată propaganda homosexualilor și a transexualilor. Singurul lucru pe care-l putem face înainte să punem mîna pe ticăloșii care coordonează toată mișcarea pidosnicilor sau cealaltă idioțenie numită Green Deal și să-i învățăm minte este să încercăm legal blocarea în Parlamentul European a inițiativelor acestora, votînd partidele românești care merg în Grupul Conservator și Reformist. Acțiunea pașnică și legală este ceea ce trebuie să facem deocamdată. De asemenea, dacă ei se folosesc de internet și de rețelele sociale ca să-și împărăștie ideologia bolnavă, nu ne împiedică nimeni să distribuim masiv articole care să le-o combată și doar în „România Mare” și „Tribunul” există cîteva scrise în ultimii ani, ca să nu mai vorbesc de alte site-uri. Nu ne împiedică nimeni să comentăm articole care anunță inițiative, întîmplări sau altele asemenea legate de problema climatică sau homosexuali, și să arătăm elegant și frumos că avem o altă opinie în legătură cu asta și veți vedea că vor fi destui care vă vor susține părerea. Acum nu mai există dubii că mișcarea dosnicilor e una coordonată, care-și atinge scopurile și face cu bună știință prozelitism schimbînd orientarea sexuală a copiilor și a tinerilor cu o înspăimîntătoare efica citate. Dacă vă uitați la paradele gay cu băieței de 7-10 ani care defilează îmbrăcați în femei și homosexuali, vă imaginați probabil ce viitor vor avea ei și ceilalți din generația lor care i-au văzut altfel și vă veți da seama că nu scriu prostii.
24
Nr. 1731 l 20 – 26 februarie 2024
RM
„Să nu vă fie frică! Aveți curaj, pentru că și cei de dinaintea noastră au reușit avînd curaj”
Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a prezentat sîmbătă, 17 februarie, la Timișoara, în fața a peste 2.000 de persoane, lista pe care o propune pentru alegerile europarlamentare de anul viitor. Președintele AUR, George Simion, a declarat că este datoria AUR de a lupta pentru „copiii și nepoții noștri și pentru viitorul românilor aici, la ei acasă”, în Banat, în Muntenia și peste tot, în toate ținuturile. „Avem aici cea mai bună listă pentru Parlamentul European, apărători ai patriei române, pentru că nu am o dorință mai mare în anii aceștia decît de a vă face mîndri. Mîndri de cine sînteți, mîndri că faceți parte din mișcarea AUR, mîndri că sînteți români și că aparțineți de o națiune măreață”, a spus președintele AUR. Acesta a precizat că este o boală mondială care funcționează „fie prin marota numită corectitudine politică, fie prin cenzură, printr-o nouă dictatură și ideologia asta nouă, neomarxistă, globalistă, soroșistă, încearcă să ne aducă pe toți la același nivel. Dar pe noi Dumnezeu ne-a creat diferiți și sîntem datori, împreună, la nivelul instituțiilor europene, din Europa din care facem parte atît istoric, cît și geografic, să ne luptăm cu tot ce avem”. George Simion a comentat și vizita premierului Marcel Ciolacu din Italia. „Marcel Ciolacu s-a dus în Italia. S-a văzut și el cu Sanctitatea Sa Papa Francisc, cu premierul Italiei, Giorgia Meloni. Ce face omul, face și maimuța! S-a dus să promită în fața milioanelor de români alungați peste hotare marea cu sarea, să își ceară scuze. Cerîndu-și scuze, el fiind reprezentantul unui sistem care a condus România timp de 33 de ani, nu înțeleg ce poate covrigarul șef să promită românilor din străinătate. Ce o să le ofere? Gaura de la covrig?”. În cadrul discursului său, George Simion a invitat participanții la evenimentul de la Timișoara să țină un moment de reculegere în memoria revoluționarului autentic Ioan Bînciu. „Duminica trecută, un prieten drag și șeful acestei delegații de revoluționari, care venea să își plîngă soția, pe doamna Leontina Bînciu, domnul Ioan Bînciu, s-a dus lîngă soție, lîngă Dumnezeu, poate într-o lume mai bună, pentru că pe aceasta nu a înțeles-o timp de 34 de ani. Vreau să vă rog să ținem cu toții, în memoria revoluționa rului autentic și a simbolului Timișoarei, Ioan Bînciu, un moment de reculegere. Să ne ierți, Nea Ioane, să mă ierți că nu am ajuns la înmormîntare, și să ne faci de acolo, din ceruri, să înțelegem pentru ce jertfa din ’89 și pentru ce sîngele de atunci”.
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Senatorul Claudiu Tîrziu, președintele Consiliului Na- țional de Conducere al AUR, le-a transmis timi șorenilor prezenți la eveni mentul de prezentare a candidaților AUR la alege rile europarlamentare că aceștia au cerut în 1989 un lucru simplu, de bun simț: „scoaterea din viața publică a securiștilor, informatorilor și nomenclaturiștilor de partid”. „Era nevoie, după atîta suferință, de o curățenie la nivel societal. Nu s-a întîmplat nimic pentru că alți comuniști și securiști au pus mîna pe putere și, iată, că ne conduc pînă astăzi. Căci ce înseamnă PSD, dacă nu fostul FSN care s-a extras din PCR? Ce înseamnă PNL, astăzi, dacă nu fostul PD, rupt tot din FSN, deci tot din PCR? Prin coaliția pe care o avem azi la guvernare s-a împlinit visul de aur al tovarășului Ion Iliescu și anume pluralism în cadrul frontului. Împotriva acestei monstruozități sîntem noi chemați să ne ridicăm astăzi cu toții, pentru a înfăptui, în sfîrșit, dreptatea și reforma morală de care societatea românească are nevoie. Dar nu există morală fără Dumnezeu. Ori Dumnezeu este prigonit astăzi în Europa chiar din centrul de putere de la Bruxelles. Dumnezeu nu are voie să fie pomenit în spațiile publice, crucile care înslăvesc nu trebuie să fie văzute la
gîtul vreunui demnitar sau funcționar de la Bruxelles sau Strasbourg. De ce? Pentru că acestor antihriști li se aduce aminte de adevăr, de puterea lui Christos, li se aduce aminte de faptul că sîntem îndepărtați de natura noastră divină și nu suportă acest lucru. Noi, AUR, trebuie să mergem la Bruxelles cu o echipă cît mai numeroasă tocmai pentru ca împreună cu alți conservatori din partidele care ne seamănă din celelalte state ale lumii să înfăptuim această reformă morală fără de care societatea, în adîncul ei, nu are cum să se schimbe. Și oricît s-ar opune adversarii noștri, oricît near defăima, oricît ar încerca să ne doboare, AUR-ul nu poate rămîne îngropat. AUR-ul a ieșit la suprafață din Banat, din Apuseni, din Dobrogea, din Moldova, din Muntenia și va cuprinde toată țara. Această bună febră a AUR-ului va ridica energiile cele mai curate și cele mai mari ale poporului român pentru o răsturnare reală de situație în societatea românească, astfel încît și scara de valori și scara de principii și ierarhia bazată pe valori și principii să fie refăcute. Avem nevoie de un singur lucru: hotărîrea de a merge pînă la capăt cu această mișcare de renaștere națională denumită AUR!”, a spus liderul senatorilor AUR. Europarlamentarul Cristian Terheș i-a îndemnat pe cei prezenți la evenimentul de la Timișoara să se gîndească la decembrie 1989. „Ce i-a făcut pe acei oameni să iasă în stradă și să strige pentru libertate? Gîndiți-vă la riscurile pe care și leau asumat. Destui au fost dintre ei care au fost uciși sau răniți și mulți au suferit o serie de complicații după Revoluție. E important ca fiecare generație să lupte pentru a lăsa ceva celor ce vor urma. Aduceți-vă aminte că în 1989, atît în Timișoara, cît apoi și în București și în alte locuri din țară, s-a strigat «Vom muri și vom fi liberi». Astăzi, sîntem liberi pentru că respectiva generație s-a sacrificat pentru fiecare dintre noi. Sacrificiul acela nu s-a terminat cu ei, ci continuă cu fiecare dintre noi. Pentru că asaltul împotriva drepturilor și libertăților individuale și împotriva suveranității naționale continuă și astăzi sub o altă față neo-marxistă, dar aceeași față hidoasă care se uită la noi, oamenii, și nu mai vede în noi persoane create de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, ci simple obiecte în posesia statului, asupra cărora birocrații europeni fac ce vor. Din acest motiv este imperativ ca la alegerile europarlamentare din iunie să ne ajutați să fim cît mai mulți în Parlamentul European pentru a apăra în continuare drepturile și libertățile tuturor românilor”, a spus Cristian Terheș. Biroul de Presă al Partidului Alianța pentru Unirea Românilor
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.