România Mare, nr. 1733 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA

ÎNŢELEPCIUNE

Nu se poate concepe cultura umanităţii fără icoana luminoasă a mamei. CORNELIU VADIM TUDOR

Unde duce lipsa autorității părintești

Cum zicea actorul de comedie Dan Badea, „singurul parenting de care am avut parte cînd eram copil era vorba bunicii mele care spunea: «Închide poarta să nu iasă ăla micuʹ și cîinele»”. Cu alte cuvinte, lucrurile simple, naturale, autoritatea adultului de lîngă noi, au crescut generații întregi de oameni care au inventat, au creat, au muncit, au iubit, au făcut copii și s-au luptat pentru ei. Toți au învățat că dacă au o problemă trebuie să găsească o cale s-o rezolve, iar astfel au aflat că orice se poate rezolva pe lumea asta, mai puțin moartea. Generațiile de copii de pînă acum aveau o mamă și un tată, fiecare dintre ei cu rolul său bine stabilit în formarea corectă a copiilor. Mama nu putea ține loc de tată și nici tatăl loc de mamă. Ea era mai empatică, alinătoare a durerilor, el – pragmatic, autoritar, bărbat. Astăzi familiile monoparentale, unde mama își crește copilul singură, sînt din păcate numeroase, iar asta nu este în avantajul copilului, mai ales dacă e băiat. În cazul în care familia e compusă din mamă, tată și copil, lucrurile ar trebui să meargă bine, dar uneori părinții dau deoparte modul în care au fost crescuți ei

înșiși și îmbrățișează metodele moderne de creștere a copilului, fiind siguri că odraslele lor vor fi mai bine educate decît au fost ei de ai lor. Ajungem astfel la numeroasele exemple de „copii moderni” care mai au un pic și își iau părinții la bătaie pe stradă fiindcă nu le-au satisfăcut dorințele, fără să mai vorbesc că urlă de se aude la 3 km distanță, că se lipesc cu mîinile de asfalt sau vandalizează picturi celebre în numele protejării planetei. Ne mirăm apoi cînd vedem pe la concerte băieți tîrîți de mînă de către iubitele lor, fiindcă ei sînt prea ne-bărbați ca să se impună, sau adolescenți care se plictisesc repede de o activitate, dacă nu stau cu nasul în Tik-Tok sau Instagram, ori cărora le vine ideea că sexul pe care-l au nu-i reprezintă și doresc să și-l schimbe, așa cum se întîmplă în SUA și în Europa de Vest. De ce s-a ajuns la formarea unor generații de tineri debili, plictisiți de viață, leneși, ignoranți și interesați exclusiv de distracție și viață bună fără muncă? (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

În prag de 8 Martie, la braț cu poezia și dragostea Armoniile unei mari iubiri

Am trecut de Mărțișor, ziua împletită cu arnici roșu și alb, ziua intrării în anotimpul renaș terii naturii ca într-un templu sacerdotal, unde am înălțat cele mai pure gînduri despre femeia iubită, indiferent în ce ipostază socială tronează aceasta în buletinul de identitate al societății noastre. Mărțișoarele dăruite femeilor din viața (preajma) noastră, irizări sublime ale unui cod conceput în creuzetul unor sentimente perene, mai strălucesc încă în trecerea lor de la viață în amintire. Cu acest moment repetabil, an de an, dar unic prin respirația nouă pe care o primește cu fiecare 1 Martie, deschidem cartea inimii spre o altă filă cu rezonanțe feminine – Ziua de 8 Martie. În vitrina de lumini a acestei zile unice vom așeza și anul acesta de iubire pentru mame, pentru soții, pentru fiice, pentru prietene sau, la întîmplare, pentru un chip generic de femeie, ca un gest de răsplată pentru cea care dăruiește viață umanității, de multe ori cu sacrificiul propriei vieți. În acest anotimp al lalelelor, al ghioceilor și al zambilelor, care ne colorează viața și ne împrospătează aerul din casă, mi-am propus să scriu un articol – cadou pentru cititoarele revistei „România Mare” – altfel decît în alte dăți: să facem cunoștință cu un

florilegiu de versuri de dragoste – oglinda inimii unui poet ardelean, în care se reflectă iubirea unei vieți de om față de doamna din imediata lui apropiere, dar, într-o conjunctură specială, cu reflexele unei suferințe nedrepte, spațiu intim în care doar noblețea versului mai păstreză vie speranța răzvrătită. Într-un cadru de elevație spirituală, dincolo de umbra neputinței de a-și salva, fizic, marea sa iubire, dragostea de viață care răzbate din poezia poetului ne sădește în gînd visul perpetuu al vindecării oricărei anomalii biologice prin puterea versului, ca o rugăciune înălțată spre Divinitate. Pentru a nu mai sta sub apăsarea curiozității, să facem, mai întîi, cunoștință cu autorul acestor versuri de închinare a unei vieți trecătoare, unei iubiri care va dura și dincolo de hotarele acestei lumi, după care să recităm din cele trei volume de poezii, intitulate cum altfel decît: „Să vii și mîine”, „De dragul tău” și „Armonii de absență”. IULIAN PATCA. Născut la 4 octombrie 1946, în satul Corvinești, comuna Matei, județul BistrițaNăsăud. Militar de carieră: Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”, Breaza; Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”, Sibiu; Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Comandă și de Stat Major, București; și, în civil, Facultatea de Ziaristică, București. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

„Sărutul mamei“, tablou de Marian Ciolacu

E tara-n sãrbãtoare , Cînd Primăvara aripa-și întinde Peste pămînt cu lacrima de rouă, Și firul ierbii prinde-o viață nouă, Dorul din noi mai mult se reaprinde; Din spații diafane, vechi cutume Ne-mbrățișează gîndul nepereche, Și aerul ne cîntă la ureche Imnul Iubirii pentru voi, în lume; Femei păstrate-n chipuri de icoană La care inima se-nchină-ntruna, Cu voi pe mare nu simțim furtuna, Sînteți balsam pe-a sufletului rană; Izvor de viață pruncilor ce-ngînă Cuvîntul MA-MĂ-ncet și pe silabe, În nopțile cu felinare albe, Cînd, lin, sorbiți din Limba cea Română; Cu voi Istoria se-mbogățește Cu pagini luminate de căldură, Cînd legănați, voi scrieți în cultură Pagini trăite-n viață, românește; Indiferent ce gînduri ne domină, Și pașii noștri unde-și lasă semnul, Gîndul că sînteți, este clar îndemnul Că voi, femeile, ne dați lumină; Și, îmbătați de gîndul cu ideea Să vă cîntăm la braț cu Primăvara, Ducem cu noi, cu dragoste povara Iubirii-n vecii vecilor – Femeia! De-aceea-n Martie, sub blîndul soare, Vă-mbrățișăm mai mult ca altădată. Mamă, soție, fiică – adorată, Azi, pentru voi, e Țara-n sărbătoare! GEO CIOLCAN

NR. 1733 l ANUL XXXV l 5 – 11 MARTIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT

RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Răfuiala cu morții  Film de groază la PRIMA TV: debutul strigoiului Mirescu  Cei trei T: Timofte, Tucă, Truțulescu  Neurovision  Zaher și decapitarea unui rival  La Craiova, zile de adîncă rușine  Dide, peștele transoceanic

PARTEA A III-A O floare şi o lacrimă pioasă în amintirea aceleia care a fost Elena Dumitriu, soţia fostului jucător şi antrenor al Stelei, Dumitru Dumitriu. S-a stins din viaţă la numai 51 de ani, în urma unui stop cardiac, pe cînd se afla în baie. Ce destin ciudat! Ce femeie credincioasă! Sincere condoleanţe omului minunat care e Ţiți Dumitriu şi Dumnezeu să primească la El sufletul nobil al celei care s-a rugat la mormîntul Evanghelistului Ioan...  Nu ştim cum se face, dar în fiţuica „Ziua“ a scăpat şi un elogiu adresat senatorului Vadim: „Acest om, de o vastă cultură şi cu mare talent jurnalistic şi de orator“... scrie Răsvan Moldovan. Să treacă pe la casierie, să-i dăm cîteva mii de lei, să-şi ia un şpriţ de vermut.  România a identificat arma biologică în stare să eclipseze şi bomba atomică, şi gazul sarin: sifilisul! O jună de 17 ani, din comuna Scorţeni (jud. Bacău) s-a „încorporat“ de bună-voie şi nesilită de nimeni la o Unitate Militară de Grăniceri din Constanţa. Ei, bine, timp de cîteva săptămîni ea a dat „pildă“ la cca 150 de soldaţi, într-o frenezie vecină cu damblaua, ca o Messalină modernă. Nenorocita de ea avea însă sifilis, aşa că batalionul s-a predat şi stă acum, la coadă la injecţii, cu nădragii în vine. Bravo, fată! Ia spune, nu mai ai surori pe-acasă? Nu de alta, dar vrem să te împrumutăm şi Armatei Ungare...  Consilierul prezidenţial pe probleme de contrabandă Dorin Marian a ajuns la rubrica „Gîgă“ a ziarului „Ade vărul“: „Poliţia şi Vama au făcut confiscări, dar ele au fost restituite autorilor faptelor“.  Într-o societate care nu-i nici cal, nici măgar şi unde Mafia politică aflată la Putere se agaţă cu ghearele şi cu dinţii – este normal ca restul partidelor să fie angrenate, fără voia lor, într-un proces de uzură. Este şi cazul Partidului România Mare, care este împiedicat, sistematic, să-şi spună punctul de vedere, în schimb este mitraliat, aproape seară de seară, la TVR şi PRIMA TV, cu cele mai deşănţate acuzaţii. Aceia care pleacă urechea la canaliile astea sînt nişte imbecili şi îşi merită, pe deplin, soarta.  Întîi blocat bine de tot în acţiunile gospodăreşti, de către conducerea C.D.R.-istă a judeţului Maramureş, după care cointeresat cu tot felul de promisiuni şi avantaje, unul din cei 60 de primari P.R.M. a dezertat recent şi s-a înscris la P.N.L. Numele lui este Barbulovici şi n-ar fi ajuns niciodată primar al oraşului Baia Sprie dacă acolo, în Nordul Ţării, n-ar fi existat un puternic curent de simpatie faţă de partidul nostru naţional şi justiţiar. Noi nu-l vom ataca. Dar e dreptul nostru să fim mai atenţi atunci cînd vom promova pe liste minoritari. Chiar aşa: ce legătură putea fi între un Barbulovici şi Doctrina Naţională? Du-te, neică, sănătos şi să fii la pungă gros!  Am auzit că fac unii eforturi disperate pentru ca Ţigareta I şi Ţigareta II să cadă la pace. Pentru că în spatele Ţigaretei I e P.D.-F.S.N. iar în spatele Ţigaretei II e P.N.Ţ.C.D. Reamintim, tuturor, că în Opoziţie fiind, P.D.-F.S.N. a dat un „tun“ în valoare de 9 miliarde de lei, prin anul 1994 (ce sumă era atunci!), cumpărînd prin Eugen Dijmărescu o mare cantitate de ţigări şi revînzînd-o după ce informaţia pe care o avea s-a adeverit, adică preţurile şi taxele vamale s-au mărit. La ora aceea, senatorul Vadim a demascat fărădelegea de la microfonul Senatului, vom publica săptămîna viitoare acel text. Inamicul public nr. 1 în toate porcăriile astea este Traian Băsescu. Degeaba tot îşi aranjează apariţii televizate, la ore de vîrf, pe mai toate posturile – firele tuturor anchetelor şi depoziţiilor duc la matrozul chior (şi în privinţa contrabandei, şi în

ceea ce priveşte prăduirea flotei şi a aviaţiei etc.). Pe fruntea pleşuvă a înnăscutului infractor, care își tot aduce două şuviţe de la ceafă la nas, scrie PUȘCĂRIE. El ştie că n-are cum să scape. Aşa cum nu vor scăpa nici aceia pe care i-a mituit.  Un alt escroc de calibru, tot din partidul infracţional P.D.-F.S.N., este şi beţivanul cu voce tabagică Nicolae Alexandru. El cică e senator şi preşedinte al Comisiei de Apărare a Senatului. În realitate, aşa după cum afirma fostul ministru de Interne, generalul George Ioan Dănescu, care îl cunoaşte ca pe-un cal breaz (sînt din acelaşi judej, Prahova), acest Nicolae Alexandru a făcut şcoala militară în U.R.S.S., de unde s-a întors cu o nevastă rusoaică. Şi, cînd toată lumea se aştepta să-l vadă pe la vreun birt din comuna Haimanale, fumînd chiştoace şi povestind la urmaşii lui Caragiale, la o bere rece, cum făcea el coadă la Mumia lui Lenin – hop că evenimentele din decembrie 1989 i-au dat prilejul, ca la atîtea alte lichele cu „dosare grele“, să se bată cu pumnii în piept şi să pretindă că a fost dizident (C.A.D.A.)! Adunătura de moscoviţi şi agenţi K.G.B. din P.D.-F.S.N. e cam prea mare ca să fie pe placul americanilor, cu care se tot laudă ei. Urmînd exemplul şefilor săi direcţi, Petre Roman – Neulander şi Victor Babiuc (toţi dorobanţi, toţi căciulari, români de viţă veche!), Nikolai Saşa a intrat şi în francmasonerie, deşi la analfabetismul lui (e prost ca o cizmă!) habar n-are ce-i asta, crede că e ceva despre timbrele poştale. Cine le lua apărarea lui Niculae Spiroiu şi Gh. Florică, în urmă cu vreo 5 ani, în plin tărăboi Ţigareta I? Barbugiul de la Ploieşti! Cine a sărit cu pieptul afumat, ca o pavăză, pentru salvarea lui Nicu Anghel la începutul tărăboiului Ţigareta II? Acelaşi escroc! Ei, bine, închipuiţi-vă că Mafia l-a recompensat! încă nu se ştie pentru care merite militare, la propunerea lui Victor Babiuc, Emil Constantinescu l-a făcut pe fostul ţucălar al Armatei Roşii... general (?!). Să mori de rîs! Cum adică, general? Aşa, ca Eremia Grigorescu şi Dragalina? E Nicolae Alexandru general cum e şi Gheorghe Florică. Şi, ca să nu creadă bivolul ăsta îmbătrînit în rele că avem noi ceva cu el, vom reproduce urecheala pe care i-o trage, în numărul de luni, ziarul „Adevărul“: „La fel ca şi Jenei, senatorul (tot P.D.) Nicolae Alexandru a fost urcat de la gradul de colonel la cel de general. Nu ştim dacă meritele sale prioritare sînt cele de mason (adormit) sau de preşedinte al Comisiei de Apărare a Senatului. Cert este că, în această ultimă calitate, el a reuşit să scandalizeze, de curînd, o Ţară întreagă, declarînd că Nicu Anghel a comis doar o mică greşeală dînd dovadă de o anumită «naivitate» atunci cînd i-a semnat foaia de concediu contrabandistului Truţulescu“. Să vedeţi ce „concediu“ o să capete Moş Teacă din Ploieşti, cînd vom dezvălui noi afacerile lui murdare... Dincolo de toate astea, rămîne însă problema cea gravă: amestecul brutal al politicului în Armată! Făcînd mare caz de controlul civil asupra Armatei, şarlatanii care au pus laba pe Putere după noiembrie 1996 tratează Armata ca pe o guvernantă unguroaică, o umilesc, o dezbracă, o îmbracă, o ţin în frig, apoi îşi satisfac clientela politică, făcînd plocon unor impostori (ca acest N. Alexandru) steaua de general al Armatei Române! Cumplită ruşine pentru Oastea Ţării!  Nr. 1 al noii serii a ziarului „Cotidianul“, condus de Ion Cristoiu, pare interesant şi bine structurat. E şi normal. Titanul din Găgeşti e un foarte bun ziarist şi noi credem că, dacă ar fi paraşutat pe o insulă pustie, în cîteva zile el ar reuşi să scoată un ziar tipărit cu cerneală de agrişe pe frunze de lipan. Nu putem pricepe, însă, de ce s-a legat Ion Cristoiu la cap cu doi nebuni verificaţi, autentici, care îi pot face figuri imprevizibile cînd îi e

lumea mai dragă şi care, sută la sută, îl vor certa cu multă lume. E vorba de Liviu Ioan Stoiciu şi Paul Efimovici Goma. Doi scriitori rataţi. Dar grafomani, cît cuprinde! Primul „articol“ publicat în noua variantă a „Cotidianului“ de rusnacul Goma poartă pecetea lipsei sale irevocabile de înzestrare literară: „Bălăcăriada Trăisticoloră“, se intitulează, ceea ce ni se pare încă un semn al fierbinţelii sale mintale. Nu mai enumerăm toate numele de scriitori şi politicieni pe care îi înjură, din oficiu, ratatul ăsta (pomelnicul, la el, e o idee fixă, nu există text în care să nu tragă, împrăştiat, în vreo 30 de personalităţi!) dar vom zăbovi puţin asupra a două victime ale sale: Petru Dumitriu şi Petru Popescu, pe care îi numeşte „pietroaie“. Să fie Goma atît de nebun încît să creadă că poate macula opera acestor romancieri importanţi ai culturii române? De ce-ar fi ei pietroaie? Pentru că primul s-a realizat şi în România, şi în Europa, iar al doilea şi în România, şi în S.U.A., în vreme ce el, capsomanul ăsta care se tot încăpăţînează să-l imite la moacă pe Al. Soljeniţîn, n-a putut să scrie o pagină normală?  Am primit informaţii că aşa-zisul senator P.D.-F.S.N. Dide (ptiu, ce nume păduchios!) se ocupă intens cu traficul de carne vie: duce fete din România la două bordeluri din insulele greceşti. Vom reveni cu amănunte senzaţionale.  LA ÎNCHIDEREA EDI ŢIEI. Ancheta este condusă chiar de colonelul Gh. Truţulescu! În ce sens? Acesta a început să spună totul, cu mult curaj, iar din cînd în cînd se opreşte şi îi întreabă pe anchetatori: „Asta de ce n-o scrieţi, domnilor?“ Din două în două ore, anchetatorii dau buzna peste şeful lor, Sorin Moisescu, şi-i strigă, înspăimîntaţi: „Ce facem acum? A pomenit şi de ministrul cutare, şi de consilierul prezidenţial cutărică, ba chiar şi de copilul domnului...“. În orice caz, în 2-3 zile se va produce explozia! Actuala Putere n-are cum să ascundă adevărul, mizeria e prea mare şi a intrat în putrefacţie. Degeaba a dat Procuratura Generală caracter de „secret de stat“ pentru întreaga anchetă, de nu mai pătrunde nici musca-n zbor, nici măcar avocaţii nu mai pot avea acces la probatoriu, arestările se fac noaptea, ca pe timpul Gestapo-ului etc, etc. Toţi au furat! Toţi sînt mînjiti! Actuala Putere a preluat reţelele mafiote de la fosta Putere, mai precis de la premierul anului 1990, Petre Roman, cu banda lui de borfaşi: Băsescu, Răcaru, Brutaru, Borislawski (cumnatul lui Neulander) ş.a. Atunci a început dezmăţul. Afacerea avea să se „perfecţioneze“ an de an. Partidul evreiesc P.D.-F.S.N. numai cu tîlhăriile s-a ocupat, ceas de ceas, zi de zi, an de an. De-asta i-a şi cuprins disperarea pe hoţii ăştia! De-asta a şi sărit la gîtul P.R.M., luni, în Senat, beţivanul ăla de Nicolae Alexandru, complicele lui Niculae Spiroiu şi Gh. Florică! Şi de-asta flutura Dide Puşcărie un act fals, din care reieşea că Fundaţia „România Mare“ ar fi primit, în 1995, o sponsorizare (?!) în valoare de 75 de milioane de lei (?!) de la cine credeţi? De la Costel Bobic, chipurile, care cică patrona Fundaţia „Coloana Infinitului“ (?!). Şi de-asta a fost asmuţit Marcian Bleahu, delincventul care a adus, în 1992, deşeurile toxice la Sibiu, tocmai din Germania. În fine, din aceeaşi cauză a dat strechea în jigodiile S.R. Stănescu, Vartan Arachelian şi Monica Macovei (de la Alianţa Civică), trei secături care, tot luni seara, au cerut la „Ediţia Specială“ a TVR, nici mai mult nici mai puţin decît arestarea (?!) senatorului Vadim şi interzicerea Partidului România Mare (?!). Ehei, s-a strîns laţul la par! Se apropie zile măreţe, de „care pe care“. Banda C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R. va plăti cu ani grei de puşcărie, iar Occidentul n-o să-i întindă nici măcar un deget, fiindcă nu-i prost să se lege la cap cu mafioţii!  Hai să vă luminăm definitiv: Ştiţi cine le-a făcut bucata teroriştilor patronaţi de Emil Constan tinescu? Nimeni altul decît Virgil Măgureanu! La exact 1 an de la debarcarea sa din fruntea S.R.I., Şarpele cu Ochelari s-a răzbunat. Felicitări! Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 15 mai 1998)

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Lumina din cãrþi

Legenda ridicată pe maidanul Cuțaridei: Eugen Barbu, omul-(ne)om și scriitorul-fanion

Personaj hipercontroversat, dar prozator de vîrf, Eugen Barbu (20 februarie 1924, București - 7 sep tembrie 1993, București) ar fi împlinit în acest început timid de primăvară o sută de ani. Să-i vînturăm păcile și războaiele… …Nu înainte de a lămuri raportul om-scriitor. Îi dăm credit aici lui Paul Cernat, critic și istoric literar, poate cel mai obiectiv truditor, astăzi, în brazda literaturii române: „Dincolo de multele și sulfuroasele păcate ale omului sau de războaiele culturale care au înveninat două epoci, calitatea literaturii iese, pînă la urmă, la suprafață ca untdelemnul. Mă bucur, oricum, că acest artist adevărat (în ce are mai bun), care a acreditat literar (știu, știu, mă repet...) cel puțin două categorii stigmatizate ale mentalului autohton: mahalaua bucureșteană și fanariotismul, începe să fie reconsiderat la vîrf. Iar comentatorii-hateri și procurorii maniheiști de serviciu care perseverează în amestecul planurilor ar face bine să lase-n pace literatura – sau măcar pe-aia pentru care n-au, pardon, organ. Confuzia criteriilor n-are nici o treabă cu etica – fie ea și profesională”.

La Drept, ba nu, la Școala de Ofițeri (de jandarmi) Opinia cristalizată a profesorului Paul Cernat? „Prozatorul «refulatului» modern autohton are, în ce a scris mai valoros, un farmec artistic pe care cei mai mulți prea-integri contestatari ai săi nu-l au”. Și cu asta, să trecem la expunerea (altfel) a vieții și morții lui Eugen Barbu, omul-(ne)om și scriitorul-fanion. Vlăstar necizelat (fiu de tîmplar) al maidanului Cuțaridei din mahalaua Griviței, frustrat în clasele primare de premiile ratate la învățătură, în folosul unor colegi cu părinți mai înstăriți, tînărul Eugen a crescut odată cu pizma umflată din inimă, hotărît să urmeze Dreptul, pentru a îndrepta, măcar simbolic, nedreptățile trăite în periferiile bucureștene din care a extras mai tîrziu, în altă viață, cea de scriitor, esențele pestilențiale ale romanului Groapa“.

Învîrtit toată viața în politică Eugen Barbu a cochetat şi cu politica, în anii comunismului fiind ales (1969) membru supleant al CC al PCR, iar în 1975, a fost învestit deputat în Marea Adunare Națională. După căderea comunismului (1989), prozatorul a înființat împreună cu Corneliu Vadim Tudor, Partidul România Mare/PRM (mai 1991). Eugen Barbu a fost chiar prim-vicepreşedinte de onoare al acestei platforme politice, iar în scrutinul de la 27 septembrie 1992 a fost ales deputat de Bucureşti din partea PRM pentru legislatura 1992-1996.

„Cancel culture“, pardon, „cancer culture“ Trei ani, la Litere Vreme de patru ani, Eugen Rabe şi Eugen Baraba, cum semna la acea vreme, a asaltat reviste și ziare, foi și gazete precum „Epigrama”, „Gluma”, „Păcală şi Veselia”. A fost perioada cînd i-a revenit apetitul pentru studii superioare. De astă-dată, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie, ale cărei cursuri le-a audiat vreme de trei ani. În aerul ușor al Literelor a prins lipici la Cenaclul „Sburătorul”, instalîndu-se, în următorul deceniu, definitiv în postura de scriitor. Ca nuvelist, Barbu a debutat în 1955, cu realista „Gloaba”, iar ca romancier, la scurtă distanță, oferind lumina tiparului romanelor „Tripleta de aur”, „Balonul e rotund” şi „Unsprezece”.

Un roman (re)scris de 13 ori În ’57, cînd în pînzele barbiene sufla deja vîntul nou al comunismului de import sovietic, fiul maidanului a

Fotbalist, antrenor, tipograf, corector… Începutul anilor ’40 l-a prins pe Eugen înscris la Facultatea de Drept, la care avea să renunțe însă în scurt timp în favoarea Școlii de Ofițeri de Jandarmi (19431945). „Măcar aici primești gratis o cămașă, o pîine și o pereche de încălțări!”, i-o fi transmis, autoritar, părintele copleșit de lipsuri și mizerie. Strîmtorat și visător, Barbu și-a încercat norocul, la douăzeci de ani, și ca fotbalist, antrenor (de fotbal), tipograf, corector etc. Nimic nu s-a prins însă mai bine de acest fin observator al marginii și indezirabilului decît aerul încărcat de tutun ieftin și nervi al redacției de ziar. În ’41 a debutat în publicistică, cu un foileton în ziarul „Fapta”. A abordat apoi curajos o varietate largă de forme de exprimare în scris, oferind spre publicare cronici sportive, articole politice, pamflete, reportaje, note de călătorie, cronică literară, proză scurtă… Un vast șantier de creație impus de necesitățile imediate ale vieții.

cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”, cu Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (1969), Premiul Uniunii Scriitorilor (1975). A fost, de asemenea, laureat al Premiului internaţional „Herder” pentru literatură (1978).

În continuare, o revenire în prezentul osos al bilanțurilor și percepțiilor de tot felul, revenire asumată de Paul Cernat: „Mă simt – mai e nevoie s-o spun? – solidar cu cele spuse/scrise recent de colegul Cosmin Ciotloș despre mania inchizitorială a obositorilor soldați japonezi, etern blocați în tranșeele inchizitorialismului etic. Cei care, cum zici ceva de Sadoveanu sau Eugen Barbu (sînt exemplele lui Cosmin; pot da oricînd și altele decît Eugen Barbu), nu știu decît să sară, pavlovian: «Nu uita să zici că X a fost un porc, sînt oameni naivi pe-aici care nu știu, și dacă n-o să le spui tu, că ai datoria s-o faci, o spunem noi, ba o să te mai și acuzăm că nu spui ce trebuie, complice nenorocit ce ești»”.

Împotriva lustrării literare Explicații în contur precis privind raportul om/ scriitor-operă: „Acum, sîntem oameni de meserie și mai știm și noi «ce a fost, cum a fost»; e penibil să primim mereu, de la te miri cine, lecții și directive despre asta, ca niște guguștiuci dezorientați. Ni s-o fi luat și nouă să stăm de strajă, ca niște comisari Javert, în războaie culturale care-au definit și definesc viețile și carierele altora. De-a dreptul detestabilă e, mai ales, dorința de lustrare literară a celor pentru care incriminarea biografiei politice a scriitorilor primează asupra oricărei opere. E nevroza «est-etică» a actualei cancel culture, pe care prefer s-o numesc cancer culture, și căreia simt nevoia să-i spun: destul!”.

Iad și rai scos din mînecă „Groapa”, bijuteria frămîntată din mîlul Cuțaridei vreme de zece ani (romanul a fost rescris, potrivit mărturiilor autorului, de 13 ori, abia în 1982 acesta rotunjindu-se în forma finală). De aici înainte, viața i-a întors lui Eugen un zîmbet larg, pe care fiul de tîmplar n-a ezitat ulterior să-l întindă, să-l scuture de fard și să-l forțeze mereu la limită. „Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ce e urît și murdar în viață, ca o pedeapsă a ceea ce a fost urît și murdar în viața mea. Mi se face frică de ceea ce voi deveni”, medita, în trena unor presimțiri ce se vor dovedi palpabile, Eugen Barbu.

Moartea paralelă La capătul unei existențe relativ scurte (a trăit doar 69 de ani), extrem de intense însă, autorul „Principelui” murea de ramolisment cerebral, într-o rezervă a Spitalului Elias. „În acest timp, Geo Bogza, internat în altă secție a spitalului, pleda în fața Dianei Turconi pentru eliminarea din Academie a vechiului său adversar. O săptămînă mai tîrziu se stingea și Bogza, fără să știe, probabil, că Barbu murise. Ulterior, cei doi au devenit vecini canonic la litera B în dicționarele literaturii autohtone. Literatura reunește postum ceea ce politichia desparte în timpul vieții”, sesiza, nu fără o undă de ironie, criticul literar Paul Cernat.

Premii, medalii, zorzoane Eugen Barbu a fost distins cu „Ordinul Steaua Republicii Populare Române clasa a IV-a” (1964) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului,

Ultimele răbufniri: „Îmi displac encomioanele pășuniste, nu-s pentru punerea batistei pe țambal, cred cu convingere că totul merită pus în discuție cu toate datele pe masă, dar refuz să particip la acest sport milițienesc, și, vorba aia, prefer să mă duc în iad, alături de «alde» Sadoveanu, ori Barbu, decît în rai alături de detractorii lui; nu dau, de altfel, doi bani pe un asemenea rai!”. *** 100 de ani s-au împlinit în 20 februarie 2024 de la nașterea prozatorului, pamfletarului, politicianului Eugen Barbu. ● ,,Simt tot mai mult nevoia să scriu despre ce e urît și murdar în viață, ca o pedeapsă a ceea ce a fost urît și murdar în viața mea”- Eugen Barbu. ● „Recitesc cu delicii romanul Săptămîna nebunilor (1981) – capodopera decadentismului nostru periferic & fanariot pe axa Venezia-Bucuresci, în cea mai bună descendență Mateiu Caragiale-Dinu Nicodin”- Paul Cernat, istoric literar. ● „Prozatorul «refulatului» modern autohton are, în ce a scris mai valoros, un farmec artistic pe care cei mai mulți prea-integri contestatari ai săi nu-l au”Paul Cernat, despre Eugen Barbu. ● „De-a dreptul detestabilă e, mai ales, dorința de lustrare literară a celor pentru care incriminarea biografiei politice a scriitorilor primează asupra oricărei opere”, Paul Cernat, istoric literar. FLORIAN SAIU (Jurnalul.ro)

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

„Horea – Poarta izvoarelor de neam“

Comuna Horea

Cartea cu țăranii

În comuna Horea din județul Alba, se tipărește de ceva timp o revistă frumoasă, cu fotografii color pe hîrtie cretată, cu articole scrise îngrijit, purtînd titlul „Horea– Poarta izvoarelor de neam”. de neam” ne oferă o întreagă gamă de Am primit-o și noi de la informații care țin de tradiția localității din viceprimarul Marin Nicola, Apuseni, unde se află ,,o salbă de 12 izvoare cu ocazia vizitei culturale cu frumoasele lor legende”, amenajate pe care am întreprins-o pe de mîna unor gospodari ai zonei. Apele aceste meleaguri, împreună lor pure pot fi asemănate, prin utilitatea cu Mihai Istudor, care și-a şi frumuseţea lor, cu nişte daruri de mare lansat volumul de versuri preţ puse în faţa călătorilor ajunşi pe aceste intitulat „Crăișorul”, ed. a tărîmuri de poveste, cum scrie (la pag. 6) II-a, în anul 2015. Invitația a Alexandra Mateș, fiică a comunei Horea. venit din partea directorului școlii gimnaziale „Horea”, Fericetul lui Horea, mîndria moților Articolul este însoțit de douăsprezece fotografii, cu denumirile și locurile unde prof. Emil Marin Mateș, prilej de a ne întîlni cu elevii, profesorii și angajații primăriei se află aceste izvoare. Spre bucuria unei lecturi agreabile, din această localitate cu parfum de istorie. Revista are citim articolul „Fericetul lui Horea – soarele sîngeriu al un număr de 34 de pagini și oferă cititorilor o atractivă libertății”, semnat de Tinu Mateș, fiu al comunei, care ne radiografie în imagini și cuvinte a comunei Horea, îndeamnă, prin alesele cuvinte născute din condeiul său, informații utile pentru ca aceștia să cunoască și să-și să ne gîndim măcar o secundă la martiriul lui Horea și la importanța răscoalei condusă de el: „...aproape întreaga facă o părere despre oamenii locului. Tot din filele publicaţiei, editată de Primăria și Europă a înțeles că din Fericetul lui Horea a erupt și a Consiliul Local Horea, afli despre Tîrgul Lemnarilor respirat libertatea, și că în curînd și ea va respira același ,,prilej pentru meşteşugarii locului să arate în ce forme aer”. Iar ca o concluzie de final, ne aliniem și noi spuselor splendide pot reconfigura crengile şi trunchiurile autorului, care ne atenționează, zicem noi, poetic, că, „orice român ce nu a urcat măcar o dată pe Fericet nu știe arborilor”. Eseul „Horea – coordonate eterne” (pag. 2), semnat ce-i libertatea”... Astfel de vorbe frumoase nu pot fi scrise de Mihai Ion, cuprinde o radiografie selectivă a lucrării decît de oameni precum este Tinu Mateș, cu un talent real de grad a profesorului de istorie Gheorghe Costea de jurnalist și scriitor cu posibilități certe de povestitor, în și redă date concludente din istoria acestei comune, care se simte glasul poetic al marelui Mihail Sadoveanu. prezentate cronologic, urmărind, totodată, pas cu pas, Îi mulțumesc autorului pentru ,,prînzul de lectură” pe traiectoria vieții Eroului național Horea. Pentru cititorii care mi l-a oferit într-o frumoasă toamnă românească și noștri decupăm fragmentul în care este descrisă casa subscriu la cele prezentate, cu inima deschisă precum Crăișorului: „Casa lui Horea era din bîrne, acoperită zborul păsărilor în zarea cerului albastru. Revista „Horea – Poarta izvoarelor de neam” este cu șindrilă și avea o singură cameră cu o ferăstruică, o vatră în ea, un ștearț, două grinzi pe lungime pe care ceea ce trebuie să fie: o reală sursă de informare despre își punea pîinea, slana și tot ce agoniseau săracii; la fel, frumusețile cetății de piatră, lemn și verdeață a moților și o uneltele, ca sa să fie la îndemînă și să nu ajungă copiii invitație de a cunoaște esența vieții unei localități ce poartă la ele. Casa nu era văruită, numai lipită”. În același numele eroului Horea, apostolul frămîntărilor Apusenilor. text, autorul consemnează lapidar: „Nicola Vasile Noi am citit-o cu plăcere și o recomandăm și altor cititori Ursu, născut la 1730, prins la 1784. Tras pe roată de să facă la fel ca noi. ION MACHIDON, unguri - 1785”. Istoria românilor trebuie cunoscută directorul Revistei „Amurg sentimental” și nu defăimată. Revista „Horea – Poarta izvoarelor

Din Bucureştii de altădată

De la casele Meitani la clădirea Prefecturii Poliţiei (II) De la logofătul Ştefan Bellu va intra în posesia bancherului George Meitani „înainte de anul 1852” şi „după Adrianopole”, probabil în 1830. Acest bancher, împreună cu fratele său Ştefan, au iniţiat prin 1810 prima instituţie de tip bancar din Ţara Românească numită „Casa Meitani”. Fraţii, înaintea războiului ruso-otoman din 1828-1829, s-au despărţit, Ştefan, Casa Meitani, 1925

In memoriam DINU SĂRARU

care a rămas cu banca, dînd faliment în preajma anului 1835, cînd s-a stins din viaţă. Revenind la „casa Racoviţă”, pentru o cît mai exactă localizare, adăugăm precizarea comandirului de roată Costache Racoviţă extrasă dintr-o plîngere: „Casele mele dimpotriva Zlătarilor”, deci exact unde s-a construit Librăria Socec, reamenajată ca Galeriile Lafayette, ulterior Magazinul Universal Victoria. La rîndul său, preocupat de problema localizării pentru evitarea confuziilor, Vasile Daşchevici arată că „din cuprinsul zapisului de reînchiriere intervenit între Marea Dvornicie a Trebilor din Lăuntru şi căpitanul Racoviţă, rezultă că imobilul închiriat pe seama cinstitei Agii era situat pe Podul Mogoşoaiei, avînd odăi deasupra, grădină şi pivniţă, ce se întindea pînă pe locul unde se află astăzi Casa Anticarilor şi unde pe atunci curgea Gîrla Dîmboviţei. În faţă, spre Podul Mogoşoaiei, erau diferite prăvălii închiriate la neguţătorii ce nu mai găseau loc pe uliţele Lipscanilor şi Işlicarilor”. Această clădire va fi închiriată în anul 1831, pentru suma de 3.200 lei pe an, Agiei şi Tribunalului Poliţienesc, mare agă fiind căminarul Iancu Filipescu. Pînă atunci, Agia fusese găzduită de casa lui Păun Işlicarul, de la intersecţia Podului Tîrgului de Afară cu Uliţa Văcăreşti.

Plînge Slătioara cu lacrimi de rugă, Vestea, ca o noapte, a-negrit pămîntul, Din izvorul lumii scapără cuvîntul Și, rostit de moarte, norii pun pe fugă; Înveliș de doliu s-a întins pe frunte, Iarna se topește în lacrimi de gheață Și deschide Raiul dinspre dimineață, Prăvălind ninsoarea dincolo de munte; Iar un zvon funebru circulă pe creste, Dezlegînd fiorii primăverii crude, În ecou clepsidra scurgerea-și ascunde, Dar degeaba-ncearcă. Maestrul nu mai este! A rămas deschisă Cartea cu țăranii, Plugul lui în brazda scrisului se-ngînă Ca să are cîmpul Limbii cea Română, Trăinicia Țării cînd îi numeri anii; Va fi mai săracă lumea literară Fără scrisul celui ce-a sfințit cultura Dăruind din suflet dorul și căldura, Trainici colonade pentru-această Țară; Noi vom duce dorul omului de bine Ce posterității a lăsat dovadă Talpa României sculptată-n baladă, Cartea cu țăranii scrisă cu aldine; Din această carte vom citi prin vreme Cum trăiau țăranii pe la Slătioara, Zestrea ta, maestre, ne va fi comoara, Amintirea vie, scrisă în poeme; Nu știm dacă timpul va avea răbdare Să aștepte clipa-n care mor țăranii, Viața de la țară, în lupta cu banii, Șterge din memorii orice sărbătoare; Va rămîne una, totuși, sărbătoare, Cînd deschidem cartea cu țărani de seamă, Care trec cu tine spre-a cerului vamă, Rămînînd cu sfinții scriși în calendare; Și, acolo-n ceruri, unde nu-s dușmanii Să-ți umbrească gîndul spre eternitate, De față cu sfinții să citești din carte, Ca la Slătioara – Cartea cu Țăranii! GEO CIOLCAN Se pare că proprietarul a avut mari probleme cu încasarea chiriei. În 1834, sătul de atîtea plîngeri nerezolvate, a decis să reintre în posesia casei sale. Un document arată că „la 19 martie s-au deşertat casele ce căpitanul Costache Racoviţă le-a avut închiriate cinstitei Agii”. (va urma) Emanuel Bădescu (Ziarul Financiar)

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Lacrima femeii

Femeia – eterna poveste! Multe se spun și se scriu despre femeie – și bune, și rele. Ea este personajul principal al epigramelor, majoritatea autorilor fiind domnii epigramiști care scriu bune și rele, dar ea este și în atenția suratelor invidioase, dominate de concepții învechite. Dar să nu intrăm în amănunte, ceea ce vrem să subliniem – că sîntem în preajma lui 8 martie, Ziua Femeii – este faptul că dumneaei intră în vizorul săgeții epigramatice, săgeată ascuțită precum coarnele pe care, vezi Doamne, le poartă numai ei (cică ea, ținînd la demnitatea familiei, le acoperă cu valuri de păr), dar tot coana epigramă vine cu informații care subliniază aspecte pozitive, de fapt rolul important al femeii – cea care naște oamenii, îi crește, îi educă și așa duce mai departe neamul. Cu sinceritatea care-i caracterizează, chiar epigramiștii recunosc că e o adevărată încercare, pentru ei, cînd trebuie să-și spună opinia despre femei. Constant Petrescu (1909-1988) recunoaște acest lucru: Cum sînt din fire obiectiv, O grea dilemă nu-mi dă pace: Să le vorbesc de rău nu face, De bine nu prea am motiv! Îl credem, catrenul e scris în 1979, cînd avea 70 de ani! Cred că-nțelegeți substratul acestei precizări! În plus, vezi Doamne, el e cu deșteptăciunea de cînd a mușcat din măr, dar cine, oare, i-a dat mărul? Și, ce, ea n-a mușcat din măr, n-a fost prima care i-a simțit gustul? Și-n fond, pe el cine l-a făcut, nu ea? Să-l ascultăm mai bine pe Alexandru Devechi (18951956), care scria, în 1942, catrenul inttulat Forțe: Căderile de ape-au forță mare Cm n-au avut pe vrmea lor nici zeii! Dar dintre toate, pururea mai tare A fost și este... lacrima femeii! Bucurie mare pe capul ei, îi vine să plîngă! Adevărul, cînd el și ea formează o unitate indestructibilă, e următorul: Cînd vin necazuri rînd pe rînd Și ochii tăi sînt plini de rouă, Simți parteneru-atuncea cînd E lacrima-mpărțită-n două. De fapt, cînd spunem femeie, toți ne gîndim la mama, chiar dacă-i demult plecată și, atunci, nici condeiul dumnealui nu mai înțeapă, iar inima îi e plină de amintirea celei care i-a dat viață: Cînd curcubeu-apare după ploaie, Măicuță, simt că mă privești din cer, Atuncea clipa-mbracă alte straie Și simt că-n lume nu mai sînt stingher. Iată ce spune alt bărbat: Ca demn bărbat, eu tare-aș vrea Drept sclav alături să-ți rămîn Că, sclav al tău, îmi pot păstra Și demnitatea de stăpîn. Cea care-i unește e lumina iubirii: În tinerețea cea nebună, Iubirea-n inimi se adună Ca razele de curcubeu Sădite-n noi de Dumnezeu. Nu e greu să observăm că și buclucașa epigramă își pierde, parcă, dorința de a critica, și catrenul capătă va loare aforistică sau devine, pur și simplu, madrigal, ca în

Femeia în politică Femeia-i și-azi la datorie Chiar și-n politică, se pare, Fu promovată-n ierarhie S-aducă zîmbet și culoare. V-ați gîndit vreodată cît de mult își ascute femeia mintea cu nimiicurile pe care trebuie să le realizeze, să le aranjeze, chiar să le creeze în casă? Dar la diplomația ei cînd vrea să scape de o ceartă, chiar de o bătaie? Atunci ea e mai înțeleaptă ca bărbatul sau, de ce nu, mai șmecheră. Și, de la ea, învață și el – bune sau rele.

Iată un paradox feminin pe care ni-l face cunoscut Jean Buhman (1922-2003) din Iași: E-o rînduială de culisă Caracteristică femeii: Nu vezi prin ușa larg deschisă Ce poți zări prin borta cheii! Oare această ,,rînduială” îi aparține doar femeii? Cuvîntul (vorba) dat de Dumnezeu, cu care ne rugăm la El, a fost principala armă de apărare a femeii. E drept că, uneori, are gura mare, vorbește mult ca să-l facă pe el să înțeleagă. Întorcînd-o cum îi convine, iată ce scrie tot Jean Buhman: Cînd, pus pe fapte mari, Preasfîntul Din haos a aprins scînteia, Întîi a plăsmuit femeia Și-apoi a răsunat cuvîntul. Se vede că, pentru moldo vean, femeia e centrul uni versului, de aceea îi dă atîta importanță. De fapt, nicăieri ca în Moldova, femeia/mama nu se bucură de atîta prețuire; e zona în care bărbatul e mai blînd, mai îngăduitor cu ,,metehnele” dumneaei, îi înțelege gîndirea, obiceiurile și chiar e influențat de felul ei de a fi. Acest lucru ni-l demonstrează același Jean Buhman: Din ușă Mița mă repede... Să-i spun minciuni nu are rost; Mai bine-i spun pe unde-am fost Că și așa tot nu mă crede. Și lacrima e o armă a femeii – consideră Giordano (1861-1926): Lacrimi de femei înseamnă Deseori și prevestire: Cînd cer rochii, giuvaeruri, Plînsul lor îți dă de știre. Uneori, epigramistul, ca orice diplomat, începe cu o laudă adusă femeii pentru ca întorsătura să fie și mai accentuată, cum procedează Sorin Beiu (1915-1988): Cînd vrea femeia să răstoarne O hotărîre fără ceartă Îi cată soțului în coarne, Desigur, pentru că... le poartă! Epigrama nu e doar băgăcioasă, ci și convingătoare. Cînd citești ce scrie ea, de multe ori te miri, dar, adîncind ideea, înțelegi că are dreptate. De acest lucru își dă seama și doctorul Gh. Leu din Brăila: Văzînd pe plajă cum arată, Așa de bine, dezbrăcată, Am descifrat, în fine, taina: Deci nu pe om îl face haina. Îl credem și pe alt doctor – Gh. Șchiop, din Porumbacu de Jos de lîngă Sibiu, care sugerează regretul celui divorțat: Îți amintești, frumoasă brună, Cînd azi, la braț, cu altul treci, Că-n urmă cu un an și-o lună Am fost căsătoriți pe veci? Schimbarea este o lege a naturii, deci, cu timpul se adaptează și dumneaei la noua condiție de femeie liberă și o spune fără jenă (n-am spus fără rușine!), după cum susține Gh. Bălăceanu din Iași: De cînd plecat-ai în armată Nu-mi aflu liniștea în sat Și sînt atîta de stresată De nici nu dorm... la mine-n pat! Nae Bunduri din Brașov, un admirator al femeii, ajuns la o vîrstă respectabilă, s-a convins de un adevăr privind relația cu dumneaei și ni-l spune și nouă cu sinceritate,

referindu-se nu la conița de 30 de ani – cum se obișnuia, ci la cucoana de 40 de ani, cu experiență mai multă: E ca și vinul bun, sadea, E viță nobilă și pură, Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea, Dar nu toți țin la băutură. O temă abordată curent în actualitate este femeia în politică și, bine-nțeles, și aici e vizat darul din strămoși al femeii, dar care-l subjugă și pe bărbat... dar, să fim drepți, și darul lui o subjugă pe dumneaei, și ambii profită în această ,,eră nouă” cu libertăți și lipsă de rețineri: Politica de azi e prada Vînată de prea mulți, săraca, Bărbații-o cuceresc cu spada, Femeile-o supun cu teaca. Tactica femeii e dezvăluită și de Dan Căpruciu din Galați și, din tonul lui adie, parcă, o nuanță de invidie: Această fată mofturoasă Vedem că pică de frumoasă, Problema-i, cum se vede treaba, Că n-a picat nicicînd degeaba. Cu picatu’, dezbrăcatu’ se joacă și Petru Cărare (1935-2019), cel care a deschis calea literaturii umoristice, în românește, în Basarabia: Uite care e ideea, Însă nu știu dacă-ți place: Mai întîi să-mbraci femeia Și-apoi zi-i să se dezbrace. Cum el și ea constituie pîrghia universului, e normal să i se acorde femeii atenția cuvenită, dar, de cele mai multe ori, sînt scoase în evidență defectele ei (reale sau considerate ca atare de el), de parcă ’mnealui ar fi un sfînt cînd vine acasă pe trei cărări sau vine dimineața și zice că a dormit la ședință, ca Florin Cristea (1925-1993) din Galați: În seara asta, draga mea, Independent de-a mea voință, Nu vin, că merg la o ședință Și-o să rămîn să dorm la ea. Procurorul Ionuț-Daniel Țucă din Constanța ,,zice” că e serios, rezistă ispitei, dar le-ntoarce ca la Tribunal, cînd atracția nu-i dă pace: Într-a vieții cavalcadă, Cu onoarea nepătată Nu mă las ispitei pradă... Dacă dînsa nu-i roșcată. (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini Balsamuri spirituale

Amintirile unui început de drum în viață (III)

Totul, în acea perioadă de la mijlocul anilor ’50, era ieftin și de calitate. Pot afirma că se trăia chiar bine. Un moment important al schimbărilor în societate a fost și acela cînd s-a semnat, la 14 ianuarie 1954, Decretul pentru asistență medicală gratuită și distribuirea medicamentelor. Ca urmare, în cele 9 luni cît am stat la Sanatoriul din Bușteni, pentru a mă trata de TBC, n-am plătit un leu. Abia la sfîrșit, cînd mi-am recuperat complet sănătatea, i-am oferit doctoriței o păpușă de care a fost foarte încîntată, și pe care chiar a botezat-o cu numele meu. În prezent, aceste lucruri au rămas de domeniul fanteziei. Medicamentele mă costă un sfert din pensie, iar dorința de a merge la munte sau la mare a rămas o amintire. Și asta, după 38 de ani de muncă... În acea perioadă, în numele întăririi și apărării proprietății socialiste, s-au comis, însă, multe erori, unii oameni înstăriți fiind considerați delapidatori sau chiaburi. Au fost numeroase cazuri cînd nu s-a făcut distincția necesară între ,,acțiunile dușmănoase împotriva cuceririlor revoluționare” și, ca urmare, s-au comis abuzuri din partea organelor de securitate, persoanele presupuse a fi ,,dușmani ai poporului” fiind condamnate la ani grei de detenție. În cartea sa, ,,Noțiunile de Suflet și Dumnezeu în Fiziologie”, Nicolae C. Paulescu scrie: ,,Fiecare epocă, de cînd lumea, și-a avut prejudecățile ei. Ceea ce numim mentalitate sînt, în primul rînd, sinteze colective ale prejudecăților dominante într-un anumit moment istoric. Mentalitatea modernă, pe lîngă prejudecata că nu ar mai avea prejudecăți, se definește prin alte cîteva apriorisme generale și cronicizate:

exaltarea rațiunii, a individului, a progresului etc. La rînd cu acestea (și în strînsă legătură cu ele) stă prejudecata incompatibilității între adevărul științific și adevărul religios, între valorile credinței și valorile cunoașterii”. Tot ce nu intră în aceste concepții deranjează, și lumea în loc să lupte pentru progres, luptă pentru infern. Fiecare epocă istorică a avut ,,torționarii” ei, pe care îi are și în prezent și-i va avea și în viitor. Citind cu atenție cartea lui Nicolae C. Paulescu, am mai înțeles că ,,Adevărata dinamică istorică a culturii și a civilizației se datorează pînă la urmă nu majorităților înscrise în «convenție», ci minorităților care o refuză”. Comunismul, care se credea ,,stăpînul lumii”, la fel ca și capitalismul, ambele pot demonstra doar succesiunea

în timp a unor idei răzlețe care n-au avut o finalizare concretă în beneficiul omenirii. Tendința europenizării, începută, la noi, în prima jumătate secolului trecut, a fost dramatic întreruptă de cel de al II-lea război mondial, cînd țara noastră a intrat în sfera imperiului totalitar ce a impus doctrina sovietică tuturor țărilor din ,,lagărul” socialist. Stalinismul a dominat în România pînă în anul 1960, cînd treptat este înlocuit de o politică naționalistă și, în perioada cuprinsă între 1962 și 1977, viața a cunoscut o oarecare destindere către valorile civilizației occidentale, făcîndu-se încercări pentru delimitarea de sovietici. Mai ales cînd la conducerea statului a venit Nicolae Ceaușescu și, mulțumită traducerilor din literatura occidentală, în care s-au remarcat editurile Univers, Meridiane, Minerva (Biblioteca pentru Toți) și revista Secolul 20, în cultura română a bătut un ,,vînt de libertate”. În această perioadă plină de frămîntări a avut loc începutul meu de drum în viață. În timp ce eram la cura de tratament, priveam adeseori copacii din centrul orașului, încărcați cu vrăbii strînse ciorchine printre crengile generoase, iar ciripitul lor a pecetluit, într-o seară, un destin cam încîlcit. Eram pe o bancă, împreună cu o cunoștință. Soarele, aproape purpuriu, își întindea mantia spre asfințit și, în amurgul acela înroșit, întovărășit de umbra sa venea EL, omul care avea să-mi fie soț timp de peste 30 de ani. Ne-a salutat, zicînd cunoștinței mele: ,,Te delectezi cu ciripit de păsărele?”. Am făcut cunoștință. În chema Nicolae. Înalt, brunet, cu un fizic foarte plăcut. L-am privit și, în cîteva fracțiuni de secundă, aveam deja impresia că ,,ne cunoaștem de cînd lumea”, iar în gînd mi-am zis: ,,Fericită va fi femeia pe care o va lua de soție”. Și am fost... Pier lumini și piere laur/ cade frunte, cade drum/ Amintirile de aur -/ Numai ele ard sub scrum// De-ar fi să dăinuiesc nespus/ în gîndul tău, pămînt ce sînt/ din răsărituri la apus/ mai e nevoie de-un mormînt? (Lucian Blaga) Sfîrșit LILIANA TETELEA

Lacrima femeii

(urmare din pag. 5) Și Alexandru Hangagnu de la Brăila își iubește ,,muierea”, o respectă, dar apare o condiție, adică un dar – cum spune francezul: Fidelitatea cred că-i lucru greu Și, cum mi-e dat de rele-a mă păzi, Eu nu vreau noaptea dive-n patul meu Cît timp a mea e DOAMNĂ zi de zi. Vasile Larco, din Iași, o laudă, îi înalță imn ca orice moldovean, dar, cu un plan subțire, are grijă să sublinieze statutul dumneaei: Femeia-i floare între flori, E viață, continuitate, Enormă sursă de splendori... Doar e-a bărbatului jumate. Eu zic să-l iertăm, pentru că iată ce scrie în alt catren, acum, la 77 de ani: I-aș dedica femeii versul, Aș umple cupele de vin, I-aș dărui și Universul, Dar frică mi-e că-i prea puțin! În fond, odată devenită soție, felul de a fi al femeii depinde mult de partener, idee exprimată clar în catrenul bucureșteanului Ilie Ciobescu (1913-1991), născut la Constanța, care folosește, totuși, verbul ,,a struni”: Strunită de-un talent cum se cuvine, Femeia-i o vioară ce o știu Capabilă de sunete divine, Dar nu în orice mîini de ageamiu. Pentru Toma Florescu (1872-1923), metafora e o figură de stil pentru lauda dumneaei, dar și în avantajul lui: În laudele mele, doamnă, Atît de sus te-am ridicat

C-ai amețit de înălțime Și-apoi în brațe mi-ai picat. Dacă ar trebui să ne referim la soacre, nu ne-ar ajunge un studiu întreg. Totuși, există și laude la adresa lor, după cum scrie dîmbovițeanul Aurel Iordache (1919-1975): I-auzi pe toți vorbind de soacră Și cînd te scoli, și cînd te culci! O fi ea, soacra, poamă acră, Dar tare face poame dulci! Ion Ionescu-Quintus (1875-1933) – tatăl celor doi ,,Quintuși”, Mircea și Nelu – regretă c-a iubit-o ca un nebun pe prima nevastă (Marioara Voiculescu), dar își găsește o scuză care tot pe dumneaei pare s-o vizeze: Că te-am iubit ca un nebun Deloc nu am tăgăduit Și, dacă vrei, și-acum ți-o spun: Am fost nebun cînd te-am iubit. Nebunia în iubire se vede că se transmite și se amplifică, din moment ce Domnul Mircea IonescuQuintus vrea să-și continue aventurile și în cealaltă viață (probabil în cavoul subteran imens de la Cimitirul ,,Viișoara” din Ploiești, deși se referă la poteci: La locuința mea de veci Tot mai aștept să vie-o fată Că nu e nimeni pe poteci Și am intrare separată. Tema femeia din epigramistica românească ar necesita un volum întreg, ideile curg, ne surprind aspectele de viață diverse care se impun prin originalitate și putere de pătrundere a firii oamenilor, împărțiți în bărbați și femei, precum: * Dînsul face tot ce știe,/ Dînsa știe ea ce. (Dimitrie Jega, 1912-1986) * Soțul o ducea cu vorba,/ Iar amantul cu mașina. (Mihaela Kerestely din Brăila)

* Frumusețea E primul dar făcut femeii/ Și primul care i se ia. (Vasile Langa, 1927-1989) * Lui toate artele îi plac,/ Ei, una singură – Romarta. (Dr. Grigore Lupescu din Tîrgu Jiu) * Dar o viață nu-i de-ajuns/ Să cunoști perfect femeia! (Liviu Sergiu Manolache din Tg. Frumos) * O femeie Fericit te poate face/ Dac-o părăsești la timp. (Ioan Martin, 1910-1990) * Aș angaja-o secretară,/ Dar nu mai am așa genunchi. (Vasile Matei, 1934-2002) * Ea s-a descurcat în viață/ Încurcîndu-se mereu. (Alex. Clenciu, 1913-2000) * O numește ,,jumătate”/ Că atîta e a lui. (Dion Mardan, 1886-1965) * Pe Păstorel (1894-1964), două lucruri îl alină: Damigeana cînd e plină/ Și femeia cînd e goală. Dar, orice s-ar spune despre femeie, ea dă viață omului, ea e mamă, fiică, soție, mireasă, noră, mătușă, soră... Fără ea ce-ar face întreg Pămîntul, pentru că, să nu uităm: Miraculosul ou de aur Mai important decît atomul Nu-i cel imens de dinozaur – E-ovulul care naște omul!

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

File de istorie

1603: Un sol împărătesc la Radu Șerban (II)

Cea mai veche descriere cunoscută a unei ceremonii la curtea domnească din Tîrgovişte În faţa Tîrgoviştei (2) După răspunsul lui Radu Şerban, încălecară pe cai, pornind spre Tîrgovişte, în următoarea ordine: „Înaintea tuturor mergeau, patru cîte patru, între cele două rînduri de pedestraşi, steagurile acestor trupe, după care erau purtate alte două drapele mari ale ţării, socotite sfinte, pe care Radu a poruncit să le poarte înainte: unul de damasc alb, pe care era pictat un corb cu cruce dublă şi stea roşie în cioc, stînd deasupra unui ienupăr verde, altul de culoare roşie (sîngerie) pe care era pictat capul Fecioarei, ca o tînără frumoasă, cu splendide hieroglife“. Aceasta este cea mai veche descriere a steagurilor Țării Româneşti şi, dacă primul este identic cu steagul salvat de Mihai Viteazul după înfrîngerea de la Mirăslău (1600) şi pe care Spontoni îl arată a fi „steag şi emblemă foarte veche şi cea mai însemnată a Ţării Româneşti“, cel de-al doilea, care poartă chipul patroanei ţării, nu mai e înfăţişat în alte izvoare. Între cele două steaguri se afla stindardul imperial, urmat de tobe, trîmbițe, tambure (tobe mici), fluiere şi alte instrumente folosite de români. „După acestea, la oarecare interval veneau flaute, litere, buciume şi alte instrumente, înconjurînd pe principe şi conte, care luase loc la stînga sa. Boierimea, care s-a amestecat cu călăreţii suitei, forma o frumoasă cavalcadă, fără nici o ordine. Archebuzierii pedeştri au tras una după alta trei salve, cu multă măiestrie, şi după ce fumul s-a ridicat le-au răspuns toate tunurile Tîrgovişte, în timp ce întreaga cavalerie continua alergările şi răsucirile (voltele) pe lîngă cele două rînduri de pedestraşi. În această ordine şi atrăgătoare rînduială a fost străbătut drumul spre oraş, o distanţă de 6-7 mile italieneşti, prin marea şi spaţioasa cîmpie“.

Întrecerile cavalereşti şi darurile domnului Cortegiul intră în cetate în aclamaţiile mulţimii; în piaţa dinaintea palatului domnesc avu loc repetarea ceremoniei din cîmpie. „Făcînd aceasta, contele predă (stindardul) în mîinile lui Radu, care-l încredinţă

marelui majordom; ei se îmbrăţişară strîns şi cu o singură înclinare. Apoi contele Cavriolo, cu capul descoperit, cu multă bunăvoinţă salută pe principe în numele generalului Basta şi al tuturor căpitanilor armatei imperiale. Îşi strînseră unul altuia mîna cu multă afecţiune şi Radu se retrase în palat. Rămase Cavriolo, înconjurat de mulţi oameni, şi după ce boierimea i se închină, a fost, de asemenea, însoţit în palat. Principele îl primi din nou cu alte ceremonii şi complimente pe ambasador; îl întîmpină la poartă, retrăgîndu-se (împreună) într-o cameră secretă, cu interpretul, care era un boier de frunte şi consilier al lui Radu. S-au întreţinut aproape o oră, discutînd probleme particulare. Plecînd apoi contele Cavriolo, toată nobilimea călare îl însoţi în tabără, unde în diverse corpuri de gardă erau repartizaţi (de principe) mai bine de

300 de pedestraşi. Aici petrecînd cu discuţiile timp de opt zile, era însoţit în fiecare dimineaţă cînd ieşea din casă de un frumos cortegiu. Restul zilei era destinat diferitelor întreceri cavalereşti şi unor plăcute vînători”. Cît priveşte aceste întreceri cava lereşti obişnuite la Curte, trimisul suedez Paul de Strassburg, care vizitează Ţara Românească în anul 1632, arată că ele constau din exerciţii cu lancea, alergări călare, întinderea arcului, slobozirea puştilor şi tragerea la ţintă. În ceea ce priveşte vînătorile, judele braşovean M. Weiss, invitat de Radu Şerban la marea vînătoare de toamnă, care a ţinut 15 zile, în noiembrie 1606, afirmă că „numai într-una din zile am prins, cu ajutorul cîinilor de vînătoare, 14 porci sălbateci şi multe alte fiare“. „În a noua zi – continuă Spontoni – (contele Cavriolo) a fost invitat de principe la un banchet. Nu era nimeni între invitaţi care să nu fie demn de respect şi de prim rang. Se aflau acolo un mare număr de boieri de frunte şi sfetnici. Se trăgea cu diferite tunuri, răsunau tobe, tambure, trîmbiţe şi buciume; se vedeau focuri de artificii, era o mare veselie. S-au aşezat la masă la ora 15 sau 16 din zi şi, după obiceiul voievodului şi al ţării, au zăbovit pînă la orele 3 noaptea.

Dimineaţa, contele despărţindu-se, principele îi dărui 600 de galbeni şi un cal arab ales, cel mai frumos pe care îl avea în grajd, echipat şi împodobit cu podoabe de aur şi argint, împreună cu o sabie şi un paloş minunat călit, ornate cu pietre preţioase şi gravuri. Fiecare din însoţitorii săi a fost dăruit cu două rînduri de haine bogate. Locotenentul spaniol, în afara unor haine mai bogate decît ale celorlalţi, a fost dăruit cu un sprinten cal turcesc, de mare valoare“. Astfel se încheie relatarea consemnată de Spontoni şi o pagină din istoria vie a obiceiurilor de la curtea domnească se înfăţişează ochilor noştri. Cine este autorul relatării, adevărat jurnal al soliei imperiale, şi cînd a avut loc această ceremonie sînt întrebări care se impun în chip firesc. Autorul ei poate fi însuşi contele Cavriolo, singurul care putea cunoaşte conţinutul discuţiilor tainice cu Radu Şerban; dar, şi mai probabil, unul dintre însoţitorii săi a redactat jurnalul soliei, care, aşa cum se obişnuia pe atunci, a fost revăzut de conducătorul ei. Cît priveşte data cînd a avut loc, cei care s-au ocupat de domnia lui Radu Şerban (V. Motogna, care face un rezumat, cu unele inexactităţi, ale relatării, şi Tr. Mutaşcu, care o menţionează) consideră, preluînd părerea lui N. lorga, că ceremonia a avut loc în martie 1604. În realitate, atunci Radu Şerban s-a întîlnit cu Basta la Braşov, fapt amintit în actele oraşului, în timp ce năvălirea tătarilor, pomenită la începutul relatării, a avut loc în a doua jumătate a lui octombrie 1603; la 24 şi 26 ale lunii, Radu şi boierii săi plîngîndu-se la Viena de nenorocirea abătută asupra ţării. Aşadar, ceremonia desfăşurată după alungarea tătarilor trebuie să fi avut loc la sfîrşitul lunii octombrie sau începutul lui noiembrie 1603. De ce a păstrat Basta tăcerea asupra desfăşurării soliei trimise de el? Răspunsul rezultă din însuşi cuprinsul relatării. Contele Cavriolo nu a înmînat nici un act lui Radu Şerban, cum suna porunca împăratului. Diploma prin care era numit principe al Imperiului romanogerman nu a ajuns la el. Umbra lui Mihai Viteazul se întrupa în urmaşul său, şi Basta nu voia cu nici un preţ să-i îngăduie o prea mare cinstire. Au trecut de atunci mai bine de trei secole şi jumătate. Zeci de acte s-au adunat în arhive, luminînd aspecte diferite ale domniei lui Radu Şerban. Nici unul nu zugrăveşte însă atît de veridic tabloul vieţii de la curtea Ţării Româneşti ca relatarea ceremoniei din 1603, care-şi păstrează şi astăzi întreaga forţă evocatoare. Sfîrșit C. REZACHEVICI, cercetător la Institutul de istorie „N. Iorga“

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Din torsul zilelor (I)

Fiu al doctorului Carol Davila, unul dintre întemeietorii medicinei moderne româneşti, Alexandru Davila a intrat in istoria culturii noastre prin piesa sa de evocare istorică „Vlaicu Vodă“ (1901-1902), creaţie de prim rang a patrimoniului dramaturgiei naţionale. A avut, de asemenea, o bogată activitate ca director de teatru, ca publicist sau ca diplomat. Pe lîngă operele sale dramatice, de la el ni s-a păstrat și o scriere cu caracter preponderent memorialistic, „Din torsul zilelor“ – ca și necunoscută astăzi, apărută la vremea ei într-un tiraj mic, nereeditată, din care, în cele ce urmează, am selectat cîteva pagini pentru cititorii revistei noastre. Dar, mai întîi, cîteva date biografice ale autorului. S-a născut la 12 februarie 1862. Mama sa, Ana Racoviță-Golescu, era descendentă, în linie paternă, din domnul Mihai Racoviță, care a domnit atît în Moldova (1703-1705, 1707-1709, 1715-1716) cît și în Muntenia (1730-1731, 1741-1744). A urmat studiile primare la Goleşti, apoi în Bucureşti, la institutul condus de V.A. Urechia. În 1879 și-a luat bacalaureatul la Paris. În capitala Franţei i-a cunoscut și s-a împrietenit cu Take Ionescu, N. Xenopol, N. Filipescu, V. G. Morțun, pe care, peste ani, îi va evoca în amintirile sale. În 1881 a intrat în lumea diplomatică, fiind ataşat la Ministerul de Externe, apoi la legaţiile din Roma (1882) şi Bruxelles (1884). După moartea tatălui său (1884) s-a reîntors în țară, ocupînd diferite funcţii publice (inspector

Vasile Morțun L-am cunoscut la Paris, pe la 1878. Era camarad de facultate cu N. Xenopol, fraţii San-Marin, Mişu Kalenderu, Take Ionescu, Radu Porumbaru, Ionas Grădişteanu, C. Kaligari, N. Filipescu, C. Hiott, Mircea Vintilă şi Horia Rosetti etc. Pe atunci se număra printre socialişti, dar adevărata lui pasiune era arta. Nu ştia nici el (şi nu a ştiut cît a trăit) ce îl fermeca mai mult: teatrul sau pictura? Foarte inteligent, ca ministru al lucrărilor publice, el propusese regelui Carol un proiect al meu: construirea pe ţărmul stîng al Dunării – adică pe malul românesc – a unui drum pe care să se poată trage la edec, în susul apei, şlepurile încărcate sau goale; aceste şlepuri, apoi, ar merge la vale, duse de curentul Dunării. Micul drum de edec ar urca de-a lungul tuturor rîurilor aruncîndu-se în Dunăre. Cînd gurile acestor rîuri ar fi prea departe una de alta, s-ar construi, cam pe la mijlocul intervalului şi, prin urmare, perpendicular pe Dunăre, şosele bine împietrite cu piatră şi savură, aduşi de la Iacob-Deal, chiar pe şlepurile trase la edec. Prin mijlocul acesta, s-ar fî stabilit o comunicaţie ieftină și lesnicioasă între părţile ţării dinspre munte şi părţile dinspre şes. – E splendid proiectul d-voastră, îngînă regele Carol. Dar cine poate trăi destul pentru a-l vedea realizat? – Nu eu, desigur, răspunse Morţun zîmbind; astmul nu permite una ca asta. Vasile Morţun era, în adevăr, aşa de astmatic, încît, uneori, abia putea vorbi. De altfel, nici nu prea avea darul cuvîntului. Totuşi, spunea lămurit ce voia să spună. Vorbind puţin, el lucra mult. Sînt unii oameni pe care vorba nu îi împiedică să lucreze; aceştia, însă, sînt rari. Morţun – ca şi aceştia – găsea timp pentru toate: şi pentru politică, şi pentru teorii umanitare, şi pentru

de poliție, administrator al arondismentului Măcin s.a.). Vocaţia sa însă era teatrul. A înfiinţat companii teatrale, a sprijinit actori, a fost director al Teatrului Național (1905-1908), a îmbogăţit literatura dramatică originală etc. Legat, prin tradiţiile familiei, de Curtea regală, s-a aflat adeseori în preajma primilor suverani ai României, cărora, mai tîrziu, le-a consacrat calde pagini de evocare în amintita sa scriere memorialistică. Viața sa a luat o turnură tragică în 1915 cînd, în urma unei tentative de asasinat, a rămas paralizat. Restul anilor și i-a petrecut ţintuit pe un pat al sanatoriului „Regina Elisabeta“. S-a stins din viață la 19 octombrie 1929 la Spitalul militar din Bucureşti. În acelaşi an vedea lumina tiparului lucrarea sa memorialistică „Din torsul zilelor“, alcătuită după cele dictate de autor de pe patul său de suferinţă. În ciuda bolii ce-i măcina zilele, evocările dictate sînt luminoase, senine, cu multe irizări de blîndă ironie. În centrul lor se fixează lumea de la Curtea regală a României, un univers bine cunoscut de autor și evocat în dimensiunile sale cotidiene, umane. Am selectat o suită de astfel de evocări, uşor anecdotice, pe care le însoţim şi de un portret al militantului socialist, trecut apoi la liberali, V.G. Morțun (1860-1919) conturat iarăşi în dimensiuni mai puţin cunoscute ale personalităţii sale. admirarea tablourilor frumoase, și pentru teatru. El, întotdeauna, avea aerul unui om fără nici o treabă, cu toate că, întotdeauna, chibzuia cîte ceva. Cunoscîndu-ne de mult, ne pătrunseserăm unul pe altul. Într-o seară, la teatru, unde eram director şi unde el venea foarte des, el fu, în loja direcţii, de faţă la o convorbire în care răspundeam alandala la întrebările unor reporteri indiscreţi. Cînd aceştia plecară, Vasile Morţun, care mă ascultase, foarte interesat, mă întreabă: – Pe cine vrei să prosteşti făcînd pe prostul, Alecule? Îi răspunsei, privindu-l lung: – Pe cine nu mă cunoaşte. Într-o zi, veni la cabinetul meu directorial și îmi zise: – Alecule, aflu că Aristița Romanescu are nevoie de parale; nu există în bugetul teatrului un capitol de unde să-i poţi da vreo două-trei sute de lei? – Ba da, Vasile, răspunsei, dar Aristiței Romanescu nu se cuvine să-i dea Teatrul numai vreo două - trei sute de lei, ci o mie, cel puţin. Sunai imediat la casierie de unde, foarte curînd, d. Andronescu îmi aduse mia de lei cerută şi însoţită de chitanţa justificativă. – Să-i trimitem banii îndată, zisei. – Să-i ducem chiar noi, replică Vasile Morţun; astfel voi putea şi eu să-i ofer altă mie. Iată cum ştia Vasile Morţun să facă un bine. Asistam, o după-amiază, la Teatrul Modern, la o repetiţie pe scenă. Deodată mă pomenii cu portarul dînd buzna peste mine şi şoptindu-mi, gîfîind: „Domnuʼ ministru Morţun întreabă dacă poate să asiste la repetiţie“. (va urma) AL. DAVILA

Pe urmele Atlantidei cretane (II) Poarta spre o lume de mult dispărută (2)

Multe clădiri sînt aproape intacte: se găsesc întregi mari recipiente de lut ars, în care se păstrau grînele şi untdelemnul, cupe şi vase decorate cu un deosebit simţ al frumosului, specifice ca factură civilizaţiei minoice ajunsă pe culmile sale. Oraşul acesta era locuit, după aprecierile specialiştilor, de circa 30.000 de oameni. Nu s-au găsit însă oseminte omeneşti şi nici bijuterii sau alte obiecte preţioase, fapt ce pledează pentru teza potrivit căreia oraşul a fost părăsit din vreme, înainte de a se fi produs explozia nimicitoare. Vînturile dominante au abătut pulberile vulcanice îndeosebi asupra regiunilor centrale şi răsăritene ale Cretei, distrugînd culturile de grîne şi livezile; celelalte regiuni au fost mai puţin afectate (ceea ce poate explica masiva migraţie spre apus a populaţiei din zonele estice şi meridionale).

Marea s-a ridicat pînă la cer... Unii oameni de ştiinţă – printre care, prof. Anghelos Gclanopoulos şi 1. V. Luce – consideră că, odată cu erupţia explozivă a vulcanului aflat în centrul insuiei Thera, s-au produs valuri gigantice, de 30-40 m înălţime, care, deplasîndu-se cu viteze de 150-170 km pe oră, au atins coastele meridionale ale Cretei, pustiindu-le. Mitologia popoarelor mediteraneene, mai cu seamă străvechi legende culese în insula Samothraki, evocă o pustiitoare invazie a apelor. Marea ar fi ieşit din albie şi, ridicîndu-se pînă la cer, s-ar fi prăvălit violent din înălţimi, potopind ţinuturile ce o înconjurau. Atunci apele – spune legenda – au cuprins pămînturi îndepărtate şi nu au scăpat de furia distrugătoare a valurilor decît acei oameni care au mai avut timpul să se urce pe crestele cele mai înalte ale munţilor. Geofizicienii consideră că fenomenele seismice de mare amplitudine ce au întovărăşit erupţia vulcanului Thera-Santorin au putut provoca dislocarea unor uriaşe mase de apă capabile să măture tot ce întîlneau în calea lor. Aceşti „munți de apă“ – cunoscuţi de specialişti sub numele de „tsunami“ – la al căror efect s-a adăugat acela al cutremurelor submarine, au de cele mai multe ori urmări catastrofale. Cunoscutul vulcanolog Haroun Tazieff, referindu-se la cutremurele devastatoare care se produc de milioane de ani, în aria Mediteranei orientale, arată că pare verosimil ca un cataclism de acest gen să fi provocat dispariţia, pe care nimic altceva n-ar putea-o explica, a înfloritoarei civilizaţii minoice. Au fost năruite atunci oraşele de pe țărmurile meridionale ale Cretei. Totodată a fost zbrobită şi scufundată cea mai mare parte a flotei cretane, flotă de care amintesc, lăudîndu-i puterea neîntrecută, istoricii Herodot şi Tucidide. „Regatul mării“ a primit o lovitură zdrobitoare, de pe urma căreia nu s-a mai ridicat niciodată. Poate că foametea şi molimile ce s-au ivit în aceste împrejurări tragice au contribuit şi mai mult la declinul civilizaţiei minoice. Ecourile acestei catastrofe fără seamăn în acea vreme au putut constitui sîmburele unei legende care, amplificată în curgerea timpului, a ajuns să se cristalizeze în forma în care a relatat-o Platon. În martie 1970, Spyros Marinatos descria astfel stadiul cercetărilor de pe insula Thera: „Săpăturile s-au adîncit şi s-au extins. Ele continua sub forma unor tuneluri care urmează, la adîncime, traseul străzilor oraşului. Aspectul actual al excavaţiilor este impresionant: un mare complex de clădiri, probabil un cartier întreg, a fost debarasat de piatra ponce. Clădirile au rămas aproape aşa cum au fost – cu două şi chiar trei etaje. Oraşul păstrează monumente ale epocii de aur a civilizaţiei minoice, din jurul anilor 1550 – 1500 î.e.n., şi nu greşim dacă numim această descoperire un «Pompei preistoric». Descoperirea noastră cea mai preţioasă constă în numeroasele fresce înfăţişînd figuri de oameni, turme de maimuţe şi de animale domestice, păsări, flori, palmieri. Pînă în prezent nu cunoaştem un complex vital atît de întins şi atît de brusc întrerupt în dezvoltarea sa. Un mare număr de probleme ale vieţii cotidiene antice, publice şi personale va ieşi, fără îndoială, la lumină în urma cercetărilor care urmează abia de acum a fi făcute“. Conjugarea cercetărilor arheologice cu cele oceanografice şi vulcanologice deschide perspective interesante. Cine ştie ce noi surprize mai rezervă orizonturile necercetate ale unor cetăţi încă neştiute, ce dorm sub lava şi cenuşa Therei, în adîncul mării sau sub pulberea mileniilor aşternută peste ţinuturile Cretei şi ale altor insule. Poate că ele vor contribui la elucidarea enigmei fabuloasei Atlantide şi, în orice caz, vor asigura lărgirea şi adîncirea cunoştinţelor noastre despre grandioasa civilizaţie minoică. Sfîrșit AUREL LECCA, MIHAI GHEORGHE ANDRIEȘ

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (216) Zeii (30) Dintr-un mit despre zeița Nü Wa, aflăm că, după ce zeița i-a creat pe oameni, Huang Di a fost acela care i-a înzestrat cu organele genitale pentru a-i diferenția pe sexe în două categorii. În acțiunile lui numeroase, Huang Di i-a mai avut ca ajutoare pe Hou Tu, un zeu al Pămîntului, posesor al unei funii pe care o ducea mereu în mînă, pe cei doi frați ucigători de demoni Shen Tu și Yulei, precum și pe soția sa Lei Zu, împreună cu care a descoperit sericicultura. Legenda despre colaborarea cu Lei Zu și creșterea viermilor de mătase o aflăm din cartea „Shiji“, a părintelui istoriografiei chineze Sima Qian precum și din cărțile scrise de Wang Zhen și Xiling Shi. Se istorisește că, într-o zi, cei doi soți au găsit sub un dud o gogoașă a viermelui de mătase și au tras întîmplător de un fir subțire și strălucitor, derulînd un ghem întreg. Într-o altă versiune în bolul de ceai al lui Huang Di a căzut o gogoașă, din care s-a desprins un fir solid de mătase. A urmat folosirea firelor la țesut și la broderie, la crearea pînzei de mătase. Atunci cînd oamenii s-au gîndit la stabilirea unei ordini sociale, a recurs la atribuirea numelor fiecărui clan sau familii, particularizate prin anumite talente sau virtuți. În tradiție a rămas împărțirea în cele 100 de triburi, un termen generic pentru noțiunea de mai multe entități tribale. A fost necesar ca împăratul să cînte din fluier diferite melodii, iar oamenii, prin dans, să imite un motiv vegetal sau animal care să îi caracterizeze pentru a li se acorda numele potrivit. De atunci fiecare clan a

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (5) Sulla (2) Norocul său uriaş – pînă la triumful în războiul civil – era egalat de energia sa... Despre purtarea lui de după aceea nu aş putea vorbi fără sentimente de ruşine şi dezgust. Salustiu, Despre războiul cu Iugurta (cca. 41-40 î.Chr.) În 107 î.Chr., Sulla a devenit chestor şi s-a distins într-o campanie militară victorioasă împotriva regelui numidian Iugurta, luptînd sub comanda consulului Gaius Marius. Cu aproape 20 de ani mai vîrstnic decît Sulla, Marius îi va deveni, din mentor, cel mai aprig rival. Între 104 şi 101 î.Chr. Sulla a luptat din nou sub conducerea lui Marius şi a revenit la Roma cu o reputaţie de neegalat şi avînd perspective sclipitoare. Ajunsă în acest punct, totuşi, cariera lui a înregistrat o stagnare. Sulla a revenit pe cîmpul de luptă şi şi-a cîştigat reputaţia de general sclipitor abia cînd a izbucnit Războiul Social din 91-88 î.Chr., în care Roma s-a confruntat cu o revoltă masivă a aliaţilor săi italieni, pînă atunci loiali. Contribuind la înfrîngerea insurgenţei, el a dovedit o combinaţie de simț militar și brutalitate sălbatică, ce avea să devină marca sa distinctivă. Revenind la Roma în triumf, Sulla a devenit consul în anul 88 î.Chr. – cel mai înalt grad pentru funcţiile alese în cadrul Republicii. Şi-a asigurat de asemenea o comandă militară postconsulară extrem de profitabilă, luptînd într-o campanie din răsărit, împotriva regelui Mitridate din Pont. Deşi îmbătrînise, Marius a rămas deosebit de ambiţios şi a socotit că el ar fi trebuit să fie numit comandant în zona de răsărit. Astfel, cît Sulla a lipsit din Roma, Marius a profitat de prilej pentru a-i determina pe aliaţii săi politici să îi încredinţeze lui funcţia lui Sulla. Însă Marius îşi apreciase greşit rivalul. Posibilitatea de a pierde ceea ce obţinuse cu mari eforturi şi întrun timp atît de îndelungat l-a făcut pe Sulla să fie extrem de hotărît să-şi înfrîngă duşmanii folosind

avut blazonul propriu și emblema grafică. Deosebit de important rămîne rolul lui Huang Di în ceea ce avea să devină filozofia daoistă. O legendă istorisește cum s-au petrecut faptele. După ce trecuseră 30 de ani de domnie, împăratul simțindu-se slăbit și obosit s-a retras timp de trei luni în izolare și meditație. Într-o noapte a visat că se plimba pe malul rîului cu Hua Sushen și că zbura cu ușurință la modul spiritual. În acea atmosferă nu era nevoie ca cineva să cîrmuiască țara, totul se desfășura de la sine, oamenii nu aveau dorințe, se orientau după instinct, nu iubeau viața și nu se temeau de moarte, nu urau, nu legau prietenii, nu aveau cîștiguri și nici pierderi, nu se îngrijorau de nimic, nu umblau după diferite interese. O asemenea rînduială „utopică“ – cum i-am spune noi astăzi – l-a făcut pe Huang Di să înțeleagă că ea este posibilă urmînd o anumită Cale, adică DAO. Imediat după ce s-a trezit din vis, Împăratul a revenit printre supuși și a împărtășit miniștrilor săi ceea ce descoperise sau înțelesese că ar fi potrivit pentru o bună guvernare. Următorii lui 28 de ani de domnie au stat sub pecetea lui DAO, ceea ce a adus țării prosperitate. Performanța obținută pe Pămînt i-a fost recunoscută în Cer ca meritul său cel mai de seamă; ca atare a zburat în Cer călare pe un dragon și s-a alăturat nemuritorilor și zeilor. Daoiștii îl consideră pe Huang Di patronul lor suprem și îl venerează ca pe fondatorul Religiei Daoiste. Mai mult, unii îi atribuie lui Huang Di și nu lui Laozi marea operă Dao De Jing. În Zhuangzi – cel mai ilustru Maestru daoist după Laozi – este reprodus un dialog care ar fi avut loc între Împăratul Galben si înțeleptul Kong Cheng, de unde rezultă îndemnul: „Nu privi, nu asculta, cufundă spiritul în reculegere, nu trupul, nu-ți tulbura instinctele“. Redăm în continuare un eveniment

la care ne-am mai referit, cu adîncă semnificație, trecut în legendă și care a marcat la un moment dat existența lui Huang Di. Tribul pe care îl conducea Huang Di a fost amenințat de cel stăpînit de Chi You, șef peste 81 de monștri, frați puternici, înzestrați cu cîte patru ochi și opt brațe, toate înarmate. În plus, în oastea lui Chi You se aflau și animale sălbatice fioroase. Pentru a-și ușura atacul, Chi You a declanșat un uragan, cu vînt puternic și ploi torențiale. Mai mult, Chi You a răspîndit în Valea Zhuolu o ceață deasă, mai degrabă o pîclă de nepătruns, ceea ce împiedica orientarea în spațiu a războinicilor adverși, cei ai lui Huang Di. Timp de trei zile ostașii lui Huang Di au rătăcit prin ceață. Huang Di a luat de îndată mai multe măsuri. A chemat-o în ajutor pe fiica lui, Ba, Zeița Secetei. Ea a izbutit să usuce umezeala adusă de uragan. Zeul Vîntului, Feng Hou, chemat și el ca aliat al lui Huang Di, a meșterit o statuie de mici dimensiuni, un fel de pitic de fier, care stătea așezat pe un mic car de luptă, avînd mereu mîna dreaptă întinsă în direcția Sudului, indiferent cum l-ai fi răsucit. Mîna piticului metalic ușura orientarea războinicilor lui Huang Di. Se crease atunci prima busolă din lume, iar aceasta arăta sudul. Există însă și un alt mit referitor la inventarea busolei. Într-o zi, pe cînd Huang Di admira abilitatea unei țesătoare în mînuirea acului, s-a întîmplat că, de emoție, fata a scăpat acul într-un vas cu apă. În mod ciudat, acul nu s-a dus la fund. Mirat împăratul a încercat cu un alt obiect metalic, pumnalul său, să vadă dacă apa îl va ține la suprafață. Pumnalul însă, s-a scufundat imediat. Suveranul a luat acul țesătoarei și l-a încercat în toate vasele cu apă avute la îndemînă. (va urma) Christina Meiţă-Tang

orice mijloace posibile. Avea sub comanda sa şase legiuni – aproximativ 30.000 de oameni. A făcut un pas scandalos şi fără precedent, acela de a porni în marş împotriva Romei, declanşînd primul război civil. Marius a fost înfrînt şi a fugit în Africa. Sulla şi-a etichetat duşmanii drept „inamici ai statului“ şi şi-a reluat funcţiile pierdute. În afară de aceasta, răspunsul lui a fost uimitor de moderat. A introdus diferite reforme, iar apoi, în 87 î.Chr., a plecat spre est, unde a obţinut victorii importante împotriva lui Mitridate şi a zdrobit o revoltă în Grecia. În timpul asediului Atenei, a ordonat distrugerea crîngurilor în care Platon şi Aristotel reflectaseră asupra condiţiei umane. Cînd, în cele din urmă, oraşul s-a predat, Sulla le-a dat soldaţilor săi frîu liber să jefuiască şi să ucidă după bunul lor plac. Cu toate acestea, Sulla era din nou contestat la Roma. Profitînd încă o dată de absenţa rivalului său, Marius revenise şi devenise consul – pentru a şaptea oară. A declarat nelegale toate legile date de Sulla şi l-a exilat de la Roma. În 82 î.Chr., Sulla s-a întors în capitala republicii – din nou în fruntea unei armate – şi de data aceasta răzbunarea lui nu a cunoscut limite. Marius murise în 86 î.Chr., cînd deţinea funcţia de consul, însă aliaţii lui politici şi membrii familiei sale au fost vînaţi fără milă. După ce şi-a distrus rivalii, la începutul anului 81 î.Chr. Sulla a fost numit dictator de Senatul înspăimîntat, iar la scurt timp lista persoanelor „proscrise“ a apărut în forumul central al Romei. Toţi proscrişii au fost condamnaţi la moarte, executaţi, iar proprietăţile lor, jefuite. În decurs de cîteva luni au fost ucişi 10.000 de oameni. La un moment dat, Sulla s-a adresat membrilor timoraţi ai Senatului chiar în timp ce dintr-o clădire alăturată se auzeau ţipetele deţinuţilor torturaţi şi ucişi. Malurile Tibrului erau pline de cadavre, iar clădirile publice gemeau de capete retezate. În mijlocul acelui masacru, Sulla a încercat să refacă integritatea Republicii Romane, la a cărei dezintegrare contribuise chiar el. Descriindu-se drept „apărător al Constituţiei“, a introdus noi legi pentru a restabili puterea Senatului şi a funcţionarilor aleşi. După ce şi-a distrus duşmanii şi a încheiat reformele constituţionale, în 79 î.Chr., Sulla s-a retras cu ostentaţie din viaţa publică. Departe de a fi salvat Republica, Sulla pregătise terenul pentru prăbuşirea ei. Puterea, precizase el, nu era a politicienilor, ci a generalilor. Iar puterea supremă

se afla în mîna omului care putea folosi forţa militară cu cea mai nemiloasă brutalitate. Cu sălbăticia lui dezlănţuită, Sulla a deschis calea pe care aveau să meargă împăraţii.

Tirani şi dictatori Deşi în prezent cuvintele „tiran“ şi „dictator“ se aplică deopotrivă cuiva care deţine o putere copleşitor de mare, în lumea clasică, termenii aveau înţelesuri mai precise şi mai puţin peiorative. În Grecia antică, tyrannos („tiran“) era persoana care ajungea la putere fără a avea dreptul legal, însă beneficia de sprijinul unor facţiuni importante din mediul politic, și care guverna ulterior în mod absolut. Un asemenea tiran a fost Pisistrate, care a condus Atena din 560 pînă în 527 î.Chr. Militar desăvîrşit, Pisistrate a preluat controlul prin forţă, dar ulterior a condus Grecia (în ciuda faptului că a fost exilat în două rînduri) bucurîndu-se de mult sprijin popular. În timpul Republicii Romane, postul de dictator („cel care porunceşte“) era ocupat doar în situaţii de urgenţă, iar persoana deţinea puterea absolută pe termen de şase luni. Alteori, puterea executivă supremă era învestită în mîinile a doi consuli. O persoană putea fi numită în funcţia de dictator după ce se aproba un senatus consultum de către Senat, care le solicita celor doi consuli să numească pe cineva pentru acel post. Cel mai cunoscut dintre dictatorii tradiţionali romani a fost Quintus Fabius Maximus – supranumit „Zăbavnicul“ – care a fost numit în 221 î.Chr. şi din nou în 217 î.Chr., cînd Hannibal, după ce trecuse Alpii, ameninţa însăşi Roma. La mai puţin de un deceniu după ce Fabius Maximus a deţinut acest rol, Publius Sulpicius Galba Maximus a devenit ultima persoană care a fost numită dictator în înţelesul tradițional al cuvîntului. Funcţia a ieşit din uz, apoi a fost restabilită de Sulla – însă acum într-o formă diferită. În loc să salveze Republica, autoproclamarea lui de facto într-o funcţie cu putere nelimitată a anunţat dispariţia ei. Sulla a pregătit terenul pentru Iulius Caesar care, cîţiva ani mai tîrziu, s-a proclamat dictator perpetuam, adică dictator pe viaţă – o acţiune care a marcat începutul sfîrşitului Romei republicane şi naşterea unei noi epoci imperiale. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Secvenţe literare

● Constantin Gane (1885-1962) a fost un scriitor de o rară conștiință morală. A scris: ,,Amintirile unui holeric” (campania militară din 1913), ,,Prin viroage și coclauri” (războiul din 1916-1918), ,,Trecute vieți de doamne și domnițe”, ,,Monografia lui P.P. Carp” (P.P. Carp și locul său în istoria politică a țării). A murit în închisorile comuniste. ● În Ardeal, prin etimologie populară, Waterloo a devenit Făţărlău. ● Spre sfîrșitul Războiului de Independență, I.L. Caragiale și amicul sau Fr. Damé au scos publicația ,,Națiunea română”. Ca atare, au trimis la Plevna un corespondent, să transmită de la fața locului mersul războiului. Dar acela, un bețivan, ședea mai mult în crîşmele din Tr. Măgurele și își trimitea corespondențele după zvonuri și din ce găsea în gazetele austriece. Într-o zi a aflat că românii și rușii tocmai intraseră în Plevna și a trimis următoarea telegramă cifrată: ,,Médoc fini. Tzuica, votca dedans”. Închipuiți-vă mare entuziasm la București. Dar Plevna avea să cadă abia peste două săptămîni, motiv pentru mulțime să devasteze sediul ,,Națiunii”. Ce însemna mesajul cifrat? Tzuica și votca se înțelegea ușor ce înseamnau, dar Médoc? Pentru cine nu știe, Médoc este o varietate de vin alb și rosé din soiul Bordeaux, vin băut cu precădere de OsmanPașa, lucru rar la turci, care nu consumă alcool. ● ,,La 1600 nu se știa nimic despre conștiința națională. De acea unirea lui Mihai Viteazul a durat doar două săptămîni. Abia generația pașoptistă, angajată pentru făurirea României Mari, îl va recunoaște pe Mihai ca pe un ilustru predecesor“ (Florin Constantiniu). ● Figuri de stil mai puțin cunoscute și care, folosite aiurea, au devenit greșeli curente la televizor. 1) Figuri ale belşugului Proteza (adăugarea unei vocale la începutul cuvîntului): ista-aista, lăută-alăută. Epiteza (adăugarea unui element neetimologic la sfîrşitul unui cuvînt: ,,N-am venitără la voi”. 2) Figurile reflecţiei Epifonemul (adăugarea unei exclamaţii la sfîrşitul unui cuvînt): ,,Şi te-ai dus, dulce minune,/ Ş-a murit iubirea noastră,/ Floare-albastră! Floare-albastră!/ Totuşi este trist în lume!”. 3) Figurile de cuvinte (tropi) Litota (atenuarea intenționată, opusă oarecum hiperbolei): ,,Zăbovește un minut, o secundă”. Catacreza (înlocuirea improprie a unui cuvînt cu altul, aparţinînd altei realităţi): ,,Umerii obrajilor”, ,,Cotul rîului” (a nu se confunda cu personificarea). Antonomaza (înlocuirea unui nume cu epitetul care îl însoțește): ,,Vasile Alecsandri, bardul de la Mircești”. 4) Figuri gramaticale Hiperbatul (adaos final care surprinde): ,,Frumos bărbat, bogat, dar tîmpit”. Silepsa (dezacordul intenționat): ,,Așa vrea mușchii mei!”. Anafora (repetarea unui cuvînt la sfîrşitul unui enunț): ,,L-am văzut fără haine, fără pantofi și fără umbrelă”. Epifora (inversul anaforei): ,,Frumos sînt, bogat sînt, deștept sînt”. Epanalepsa (reluarea locuțiunii de la începutul frazei - la sfîrşitul ei): ,,Din chaos, Doamne,-am apărut/ Și m-aș întoarce-n chaos”. ● O misiune urgentă stă în faţa românilor: să se împace cît mai degrabă cu Dumnezeu. ● Cine munceşte n-are timp să se îmbogăţească. În schimb, se trăieşte mai bine din expediente, şpăgi, împrumuturi nerestituite, ţepe, tunuri, escrocherii, bugete aleatorii. (O explicaţie a dezastrului naţional) ● Un cîntec legionar Ștefan-Vodă al Moldovei Fost-a pe la noi, prin munți

Și-a găsit în codrii noștri Șoimi viteji, războinici mulți. Tot așa, tu, Căpitane, Umblă printre culmi și văi Și-oi găsi batalioane De legionari flăcăi. (Tot așa tu, Căpitane, Urcă pe-ale Putnei văi Și-ți vom da batalioane De legionari flăcăi.) ● Știați că, în decembrie ´89, americanii trimiseseră un avion, să-i salveze pe soții Ceaușescu, dar s-au opus Gorbaciov și Mitterand? În cele din urmă, să nu se întoarcă gol, avionul a preluat o parte din familia Ceaușescu, dar nu și pe Nicu, Valentin, Zoe și frații dictatorului, fiindcă deja îi arestase Iliescu. ● ,,Oamenii dificili sînt acei oameni care, stăpîniţi de diavol, au misiunea: * să ne enerveze; * să ne oblige să facem lucruri care nu ne plac; * să folosească forța, manipularea și alte mijloace necinstite pentru a obține ce vor; * să ne facă să ne simțim vinovați dacă nu ne conformăm dorinței lor; * să ne facă să ne simțim supărați, frustrați, fricoși, inferiori și înfrînţi; * să facem treaba în locul lor. Aceștia sînt strigoii energetici. Și nu-i vindecă nici psihiatrul, nici preotul exorcist” (Fragment din lucrarea ,,Comunicarea cu oamenii dificili”, de Roberta Cava, Canada). ● Vaticanul și-a luat numele de la dealul aflat pe malul drept al Tibrului. Odată, pe acel rîu, pluteau cadavre. Acelea au putrezit și duhoarea lor s-a întins în tot ținutul. Acolo sînt îngropați Sfinții Apostoli Petru și Pavel. ● Aruncă televizorul pe geam sau, dacă ți se pare o cruzime, scoate din grilă programele românești de știri, publice sau particulare, din care se revarsă duhoarea puturoasă a propagandei pro Klaus Herpes Iohannis, adeptul globalizării. Astfel eliberat, te poți duce la biblioteca publică, unde poți răsfoi în liniște tot ce e acolo. ● În ziua cînd, din cauza stresului, nervii îți sînt întinși la maximum și simți că inima stă să-ți iasă din piept, în loc să recurgi la anxiar, xanax și alte calmante din noua generație, îți recomand Rugăciunea Seninătății: ,,Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba și înțelepciunea de a alege între ele. Amin”. ● Există oameni care știu ce-o să se întîmple înainte de a se întîmpla. De exemplu, scriitorul Radu Cosașu ne informează că mușteriii de la Bufetul ,,Sighișoara”, de pe Calea Călărași, au anunțat moartea lui Brejnev din 1982 pe la prînz, la o bere, dar individul avea să facă infarctul fatal abia spre seară. ● Criticul Paul Zarifopol a murit în Hotelul ,,Opera”, călărind o tînără actriță. Prietenii l-au invidiat, căci avusese parte de o moarte voluptoasă. La fel a murit și actorul Ștefan Ciubotăraşu, pe cînd se afla la filmările pentru ,,Așteptarea”, în regia lui Șerban Creangă. ● Mircea cel Bătrîn (1386-1418). Termenul de Bătrîn nu are nici o legătură cu vîrsta. El este traducerea în limba română a cuvîntului slav starîi (vechi, dar și bătrîn), pentru a-l deosebi de Mircea cel Nou, Mircea Ciobanul (1545-1559). La noi nu s-a folosit sistemul numeralului ordinal la domnii cu același nume.

● ,,Democraţia este o formă de guvernare, adică o metodă prin care oamenii sînt siliţi să facă tot ceea ce vor politicienii, să aibă impresia ca fac ceea ce doresc” (Bertrand Russell, un filozof mai cinstit si mai lucid decît alunecosul W. Churchill). ● ,,Am văzut oameni care nu-și dau seama că, pentru a bea supa (sorbitul evocă ideea de zgomot) fără să-l audă vecinul, e suficient s-o lași să se răcească puțin și că, pentru a nu scăpa din lingură nici o picătură, e destul să n-o umpli ochi. E drept însă că nici unul dintre aceștia nu descoperise continente”. ● ,,La o masă de proști, cel mai prost dintre toți e omul spiritual”. ● ,,O femeie de gust va prefera totdeauna conversația unui gentleman beat, unui mitocan treaz (în deplinătatea mitocăniei sale)”. ● ,,Este mai acceptabil să bagi cuțitul într-un adversar, decît să mănînci liniștit în fața unui om flămînd”. (Păstorel Teodoreanu - ,,De re culinaria”). ● Nu sînt bani? Ba sînt, dar în alte buzunare. ● Cele mai bune macaroane se fac din făină de grîu din județele Roman și Botoșani. ● Te-a udat ploaia pînă la piele? Bea pînă te usuci. ● Într-o primă versiune, romanul ,,Moromeţii” urma să se numească ,,Moartea lui Moromete”. „De ce să-l omori, Marine? Omul este genial, a obiectat Aurora Cornu. Este unic în literatura română. Or să te invidieze mulți pentru romanul ăsta, Marine. Nu s-a mai scris așa ceva”. ● ,,Toată munca lui Moromete, să nu vîndă pămîntul, fusese degeaba, căci veniseră comuniștii și îi luară pămîntul gratis. De multe ori îi spusese lui Jupuitu: n-am! Și uite-l acum că nu mai avea” (pag. 150 și următoarele despre cum au primit țăranii colectivizarea. Moromete fusese învins de istorie). ● Fiindcă mulți țărani din Siliștea îl înjuraseră, nemulțumiți de felul cum îi încondeiase în ,,Moromeţii”, mai tîrziu, cînd scria cîte o carte inspirată din viața lor, Marin Preda le cerea voie mai întîi să scrie. Nu putea uita cum un țăran îi pretinsese drepturi de autor pentru felul cum apăruse în romanul său. (Bogdan Răileanu ,,Preda. Adevărul ca o pradă”) ● Cum sună Eminescu in limba italiană

Și dacă... Și dacă ramuri bat în geam Și se cutremur plopii, E ca în minte să te am Și-ncet să te apropii Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu Luna E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna.

E se... E se i rami bussano ai vetri E tremolano i piopi, Nella mia mente ti richiamo E tu piano t’apressi E gli astri splendono sul lago Brillando nel profondo, Il mio dolor va addolcito Il mio pensier, schiarito E se le nibi grevi vanno E s’affacia Selena Caro mi tenerti Nell animo per sempre. (Traducere de Geo Vasile) PAUL SUDITU

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Invitație la bîlci

Bîlciul era cîndva pentru români una dintre marile ocazii de distracție, de socializare și... pentru a face afaceri. Aici veneau cu precădere țărani, mahalagii și tîrgoveți – dar și burghezi – pentru a colinda vestitele „țuicării cu adevărata zeamă de prune adusă de la munte” – numită și „zăpăceală”. Și tot aici copiii mîncau floricele și „își sglîmboiau ochii în toate părțile și nu se mai săturau privind la Vasilache sau la diferiții comedianți care se arătau pe la circuri cu renume mondial”. Dar cîte nu se găseau la bîlci: acadele, bigibigele, pandișpanele, gogoși, turtă dulce, „mizilic” (semințe de floarea soarelui sau de dovleac) și toate celelalte dulciuri de neuitat. Mai erau călușeii, scrînciobul, bărcile, aeroplanul sau tiribomba. Și mai erau erau berăriile care serveau „mîncăruri și băuturi din cele mai alese” și care aveau „programe musicale”. Chiar dacă au trecut multe decenii de atunci, tradiția organizării unor astfel de sărbători populare nu s-a stins. Sărbătorile orășenești care se organizează azi mai peste tot nu sînt altceva decît demnele continuatoare ale bîlciurilor de altădată, nu-i așa? Dacă nu sînteți convinși, vă invităm să dăm împreună un tur printr-unul din bîlciurile de altădată. Vă veți convinge poate astfel că – deși refrenele, tarabele și tiribombele sînt altele – în esență, bîlciurile de azi sînt cam același lucru cu bîlciurile de ieri. „Forfoteala Capitalei, în ajunul marilor sărbători, agitația mulțimii care într-un fel de febră colectivă flutură de la un magazin la altul, cumpără ce are nevoie și ce n-are, cercetează, atinge și tocmește tot ce vede cu ochii, își are echivalentul la țară în marile bîlciuri, cu dată fixă, intrate în tradiție. În anul acesta, acuma de sărbători, bîlciurile au cunoscut o animație, o durată și un dever, cum de mulți ani nu s-a mai pomenit. Parcă niciodată n-au fost așa înțesate bîlciurile țărănești de atîta negustorime. În fața ochilor uimiți ai sătenilor au luat ființă mormane de căciuli și de pălării, munți de stămburi de toate culorile, basmale, fuste, ilice, bluze, mărgele și cercei, dresuri pentru față și mirosuri, dar tot așa – cum s-a ajuns aici? – sandale romane și pantofi cu tocuri înalte de o palmă și mai

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (24) SIDA (2)

Multe ţări mai bogate au demarat campanii ambiţioase în domeniul sănătăţii publice, promovînd „sexul protejat”, dar în Africa doar Senegalul şi Uganda au iniţiat măsuri eficiente anti-SIDA în anii 1980, Museveni, preşedintele Ugandei, călătorind prin toată ţara şi îndemnînd oamenii „să aibă grijă cînd se iubesc”. În Senegal, preşedintele Diouf a decretat că prostituatele trebuiau să se supună unor controale regulate, măsură care a făcut ca rata infecţiilor să nu depăşească 2%. Medicina a descoperit un tratament uimitor de repede: primul medicament anti-SIDA, AZT, a fost aprobat în America în 1987, iar după acesta au urmat şi altele. Medicamentele nu vindecau boala, dar îi încetineau evoluţia atît de spectaculos, încît mulţi doctori din ţările dezvoltate erau de părere că, dintr-o condamnare la moarte, SIDA fusese transformată într-o boală cronică. Totuşi, aceste medicamente erau scumpe, aşa că, deşi salvau mii de vieţi în ţările industrializate, mulţi suferinzi din ţările mai sărace nu şi le puteau permite. După ce în Africa de Sud a venit la putere majoritatea de culoare, guvernul a refuzat să distribuie medicamentul AZT, chiar dacă se dovedise că reducea la jumătate riscul de transmitere a bolii de la mamă la

bine, soutiene, centuri, mănuși mușchetar – da... da... – și… «Knikerbokers!». Fotograful satului, care în alți ani n-avea mîini să prididească și regreta că nu se poate împărți în zece, un mic fotograf al bîlciului, s-a văzut înconjurat de alți cincisprezece, cu aparate moderne și cu saloane în toată regula de pînză pe care cu litere de o șchioapă anunțau: reușită garantată în (sic) timpul cel mai scurt! Goniți poate de spectrul amenințător al desființării pitorescului și plăcutului Tîrg al Moșilor – ce păcat ar fi! – l-au năvălit, de pe la periferiile Capitalei, plăcintari și fabricanți de turtă dulce și gogoși la minut… Turci, veritabili sau de ocazie, au revărsat braga tulbure în valuri… S-au durat localuri de consumație cu fleici și mititei. A fost poate cea mai mare minune a anului. Oricît ar părea de curios, fapt este că vestitul mititel național, nelipsit de pe tablaua celei mai umile cîrciumi din orice periferie urbană, este o raritate, dacă nu ceva cu totul inexistent, la sate. Pentru acei care au petrecut un timp oricît de scurt în inima țării, departe de orașe, nu spunem desigur ceva nou. În anul acesta mititeii s-au răsfățat și au sfîrîit pe grătare, trecînd de la roșu la negru, în așteptarea amatorilor de asemenea bunătăți, și de la negru la cenușiu, de colbul ridicat de mulțimea neastîmpărată. Am avut impresia netă și icoana vie a Moșilor, ascultînd orchestra clasică de primul rang – două viori și o cobză, zguduite în opintiri balaoacheșe – la grădina și restaurantul lui Ilie C. Gîscan, La Mititelul Mare! În loc de sîrbe, hore, învîrtite și de dor duioase, amatorii de muzică au putut savura cel mai nou tango: «La căsuța albăăă/ Îs atîtea fluori la ferești măi!»”.

„Tiribombele” de altădată „Au fost înlocuite scrîncioburile și călușeii, care ne-au desfătat copilăria… «Tiribombele» sînt mai iuți. Flăcăii și fetele, aninați de capătul lanțurilor zornăitoare și mobile, își chiuie bucuria vitezei: - Păzea, măi! Uhuhuuu! Că vine arioplanu! Fetele, mai ales, nu s-ar mai da jos. Cu fustele strînse între pulpe, să nu le umfle vîntul, s-ar învîrti, legănate și asvîrlite de flăcăii dinapoi și pînă noaptea. O femeie își pierde răbdarea: - Hai, Leano, hai… isprăvește că te suciși destul… făt. În 1999, în momentul retragerii lui Nelson Mandela, aproximativ 500.000 de sud-africani muriseră de SIDA şi 4 milioane erau infectaţi. Succesorul lui Mandela, Thabo Mbeki, a spus că cei care asociau boala cu promiscuitatea propagau stereotipurile rasiste şi sexuale cu privire la africani şi a preluat opiniile unui mic grup de savanţi disidenţi care susţineau că SIDA pur şi simplu nu exista, pretinzînd că sud-africanii erau transformaţi în „cobai şi păcăliţi să ia medicamente periculoase şi toxice”. În mod deloc surprinzător, infecţia a continuat să se răspîndească, şi se estimează că unu din nouă adulţi sud-africani este purtătorul virusului HIV, iar Asociaţia Pediatrilor Sud-Africani a comunicat că numai în anul 2000 s-au născut 70.000 de copii infectaţi cu acest virus. În 2004, în Africa Subsahariană, unde trăieşte numai 10% din populaţia globului, erau 70% dintre cazurile de SIDA din lume. De asemenea, în aceeaşi regiune erau aproximativ 12 milioane de orfani ai căror părinţi muriseră de SIDA. Cu 37% dintre cazuri, Botswana avea cel mai mare procent de contaminări din lume. Pe întreg globul pămîntesc, aproximativ 20 de milioane de persoane au murit din cauza acestei boli şi numai în 2005 SIDA a răpit vieţile a 570.000 de copii. În acel an, numărul total al persoanelor infectate a depăşit 40 de milioane, dar iniţiativele de atragere a atenţiei asupra epidemiei nu au fost descurajate numai în Africa. În China, un activist pentru drepturile omului a fost pus sub arest la domiciliu după ce a denunţat eşecul autorităţilor din Henan de a supune sîngele provenit din donaţii analizei pentru depistarea virusului HIV în anii 1990, ceea ce a dus la infectarea a 55.000 de persoane.

- Mai o dată, mamă… - Dă-te jos, n-auzi? - Ci mai lasă-mă, fă mamă, încă o dată, că doar n-o fi foc! - Dă-te jos, fir-ai a dracului, că te ciufulesc aici în lume! Leana se dă jos, rușinată toată și cam amețită. Flăcăul, unde o vede așa moale, se repede s-o ajute și, strîngînd-o la sîn, o frînge într-un sărut, care o răpune. Bătrîna sare ca o cloșcă mîniată. - Las-o, n-auzi? Ce ai, măi, cu fata mea? Flăcăul se ferește într-o parte, liberînd pe biata Leana care, din ce în ce mai îmbujorată și încă slabă pe picioare, nu știe ce să facă mai întîi: să-și așeze basmaua, să-și întindă fusta boțită sau unde să se ascundă”.

Ghiocel, ghioc, ghioc, spune babei de noroc „În umbra unei sălcii, o țigancă dă cu ghiocul. S-au strîns în jurul ei un stol de fete mari, cu obraji rumeni și cu ochi umezi. Țiganca le învăluie în privirea ei adîncă și le prinde în plasa vorbelor meșteșugite. Scuipă, bolborosește și face semne în vînt, cu degetele ei negre și uscate... «Ghiocel, ghioc, ghioc,/ Spune babei de noroc,/ De ursita fetilor/ De boala băieților!». Fetele se clatină, ca să-și șoptească vorbe și rîsetele lor gîlgîie a chemare pentru flăcăii strînși în cerc, mai la o parte, în așteptare. Dar de la celălalt capăt al bîlciului, se ridică o larmă care adună lumea cît ai clipi din ochi”. Sursa: Art. „Bîlciul”, 5 mai 1937

Foamete – Egipt Istoricul grec Herodot spunea că Egiptul era „un dar al Nilului”. Fără acest fluviu, scria el, ţara ar fi fost un pustiu sterp. În mod obişnuit, an de an, Nilul începea să se umfle spre sfîrşitul lunii iunie şi continua aşa pînă în septembrie, cînd apele scădeau, lăsînd în urma lor un strat gros de aluviuni pe care localnicii îşi puteau cultiva recoltele. Problema apărea cînd nivelul apelor depăşea zece metri, iar inundaţia care rezulta distrugea satele şi îneca oamenii, în timp ce, dacă acesta era mai mic de opt metri şi jumătate, stratul de mîl era prea subţire, recoltele erau sărace, iar alimentele, insuficiente; dacă acest lucru se întîmpla doi ani la rînd, efectele puteau fi dezastruoase. La o revărsare din cinci, apa era fie prea mare, fie prea mică. O lespede antică relatează povestea unei perioade de foamete ce a survenit cu 2.500 de ani înainte de Christos. Timp de şapte ani, au fost puţine cereale şi „toţi oamenii sufereau”. În anul 967 d.Chr., din nou, apele nu s-au ridicat suficient de mult şi o perioadă de doi ani de foamete a omorît 600.000 de oameni. Din 1064 pînă în 1071 a fost o altă perioadă devastatoare de foamete. Femeile au încercat să-şi folosească preţioasele perle şi smaralde pentru a cumpăra alimente, dar cînd nu puteau găsi nici un doritor le aruncau pur şi simplu pe stradă. Totuşi, una dintre cele mai grave perioade de foamete de pe Nil a survenit la începutul Secolului al XIII-lea. (va urma) JOHN WITHINGTON

Dacã dragoste nu e, nimic nu e În prag de 8 Martie, la braț cu poezia și dragostea

(urmare din pag. 1) În majoritatea anilor cît a fost cadru activ al Armatei (a trecut în rezervă în anul 2001, cu gradul de colonel), a lucrat în presa militară, mult timp în funcția de redactor-șef. După 1989 a condus Biroul de Presă al MApN, la un moment dat îndeplinind și funcția de purtător de cuvînt al MApN. Din anul 2007 este redactor- șef la revista „Agora literară”, publicație editată de „Liga Scriitorilor din România”, așa cum apare scris pe coperta revistei. Este căsătorit cu doamna Leonora, care a lucrat ca reprezentantă a Ministerului de Interne, în cadrul Aeroportului din Cluj-Napoca, la compartimentul antitero. Locuiește la ClujNapoca. Domnul Iulian Patca a debutat în 1966, cu versuri în revista „Viața militară”, declarînd că a fost iremediabil îndrăgostit de poezia românească: Eminescu (știe pe dinafară zeci de poezii, inclusiv „Scrisorile”, integral), Octavian Goga, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nicolae Labiș, Ion Alexandru, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Corneliu Vadim Tudor („Foarte bun în toate, dar excepțional ca poet”), Mircea Micu, Romulus Vulpescu, Gheorghe Pituț, Lucian Avramescu. A scris și publicat mai multe lucrări pe teme istorice și monografie, dar și proză scurtă și publicistică: „Nopți cu lună și voluptăți”, „Moara de vînt”, „Peisaj cu sălcii, toamna”. În calitate de președinte al Societății Cultul Eroilor, a publicat trei cărți monografice reprezentative: „Clujul eroic”, „Centenarul unei stări de spirit” și „Eroi și martiri din județul Cluj”. Dar, cele mai dragi – deși scrise într-o stare emoțională specială, datorată unei afecțiuni grave a soției – îi sînt cele trei volume de versuri: „Să vii și mîine” (poeme de dragoste); „De dragul tău” (alte poeme de dragoste) și „Armonii de absență” (o antologie a poeziei de dragoste). Pentru a încerca să trăim în vibrația pe care ne-o propune poetul, să citim din ultima carte, „Armonii de absență”, fără a ne îndepărta prea mult de mesajul intim pe care ni-l propune autorul, copleșit de o anume stare, dar revigorat de puterea și forța izbăvitoare a poeziei de dragoste, simțită și ca un pansament pe rana sufletului-pereche. Ca ultim accent preparator, în drumul cu meandre spre cele 103 poeme de dragoste, cît cuprinde acest volum, reproduc un pasaj din prefața

cărții, intitulată, frust „Autorul se explică”: „Desigur, un poet poate scrie texte de dragoste față de patrie, față de locul natal, față de natură (în pasteluri), sau față de întîmplări și personaje istorice, ori față de părinții cei vrednici de eternă laudă. Cu dragoste, admirație sau încîntare se poate scrie și despre lumea... necuvîntătoarelor. Însă sensul deplin al unui asemenea termen îl presupune neapărat pe celălalt, pereche sau nepereche, în care se ascunde toată vibrația emotivă a lumii”. Și, în continuare, personalizînd mesajul într-o vizibilă sublimitate: „Poezia de dragoste pentru celălalt presupune, în mod obligatoriu, o estetică a suferinței, a pierderii sau a absenței, a dezamăgirii și așteptării, care înseamnă și bucurie, și durere, și dramă, și tragedie, și mister și sugestie..., o combustie emoțională fără egal”. Deschizînd poarta celor 103 poeme de dragoste, în raport cu mesajul transmis de poet și de starea sufletească sub care au fost elaborate – în integralitate, totuși, dăruite femeii iubite – am împărțit „Armoniile de absență” în șase cicluri de armonii specifice pentru șase stări ale ființei umane, tot acest mozaic de versuri ridicat pe soclul de granit și de marmură al iubirii pure.

Armonii în amintiri Sub aceste indicii ale trecutului, un trecut interpretat sub lupa voluptății tinereții, se deschide acest volum de versuri, așezînd, ca pe o pecete nativă, umbrele trecutului peste amintirea care, cu încăpățînarea juvenilă a eroilor poemului, nu vrea să devină... amintire. „Mă încearcă uneori o amintire tîrzie:/ Voluptatea ierbii culcată sub pași,/ Strivită de trupuri în plină cîmpie,/ Frămîntînd ca doi cai nărăvași”. Strofa de încheiere întoarce vălul amintirii cu fața trecutului spre senzația lumii prezente, în care amintirea fugară este întruchipată în năluca unui tren, pasager prin „gara” vieții noastre. „O, tempora, ce amintire fugară/ Din clipa cea repede care trecu,/ Precum trece în goană trenul prin gară/ Tren în care, se pare, te afli și tu” (Din poemul „A fost odată”). În poemul „Îți mai aduci aminte?”, în doar 3 strofe, poetul (și soțul) Iulian Patca înalță amintirea pe coloanele dorului și dorinței de a retrăi, dacă se poate, sentimentul „florilor albastre”, la aceeași intensitate. „Ninge altă vreme peste noi, brazii se îmbracă în Crăciuni, vin colinde, vin la amîndoi, să ne știe mai frumoși și buni. Îți aduci aminte frigul frig cînd intra în cuibul tău de sîn? Parcă mă aud și acum că strig: strînge-te în brațul meu de fîn! Unde-i iarna tinereții noastre, să ne dăm pe sănii de cuvînt, și, visînd la florile albastre, spune-mi, Doamne, spune-mi unde sînt”.

Armonii în prezent Poemele selectate pentru acest capitol, cum sînt „Vară indiană”, „Mai cred”, „Ești tot frumoasă”, „La oglindă” și altele, le-am ales îndeosebi spre a schimba registrul de exprimare a poetului, în continuare și în ideea de a-i salva pe cititorii care pot fi induși în

eroare de incidența amintirilor unui trecut fierbinte, etalat (sugerat) în poemele din care am citat pînă acum. Sub impresia lecturii, iată ce vă propun la acest capitol. „Sînt sigur că într-o zi/ mă voi stinge/ cu numele tău pe buze/ într-un ultim suspin,/ că vine implacabilă toamna,/ că te-am iubit și te voi iubi/ pînă dincolo de sinea mea/ în ploaie de lacrimi/ universale” („Mai cred”). Următorul poem, „Ești tot mai frumoasă”, este ca o revărsare de stele strălucitoare peste cotidianul ireversibil, care, deși așterne un văl de umbre peste chipul iubitei, nu-i poate nici măcar estompa frumusețea din ochii bărbatului de lîngă ea – poemul transfigurînd realitatea într-o declarație de dragoste sui-generis. Iată exemplul. „Ești tot mai frumoasă, iubito! Doar toamna-i tăcută și rece de cînd te adun în poeme și încă un an ne petrece. Ce dacă ninsori de poveste, prin părul tău au trecut, ce dacă un rid te umbrește cînd vreau să-ți fur un sărut. ................................................. Ești tot mai frumoasă, iubito, În toamna cu lacrimi de ploi de cînd te strig în poeme, de cînd am rămas amîndoi”.

Armonii de dor Spre bucuria mea, în structura complexă a acestui volum de versuri se află multe pe care le-am așezat sub genericul fierbinte de mai sus, poeme prin care autorul ne face părtași la trăirea (și simțirea) acestui select sentiment uman, neelucidat pe deplin de nici un dicționar, oricît de academic ar fi acesta. Iulian Patca, prins în vîrtejul vieții, uneori, asemenea unor pale de la o moară de apă, reușește să nu se scufunde în vîltoarea degringoladei, sentimentul iubirii față de cea mai apropiată ființă de pe lume, la ora actuală, răzbind la suprafață asemenea unei coloane de apă ce irumpe din străfunduri, croindu-și drum prin stînca de bazalt a răului din această lume. Chiar și titlurile poemelor din această categorie vorbesc de la sine despre semnificația mesajului: „Rămîn nevindecat de tine”, „Nu-mi cere să te uit”, „Baladă de dragoste”, „Mi-e dor de tine”, „Mai este loc”, „Binecuvîntare”, „Răsfrîntă cu frumos din ochii tăi”, „De dragul tău”. Deși m-am hotărît cu greu ce să aleg spre a vă prezenta „mostre” din acest tărîm cu irizări diamantine, iată-le. „Mi-e dor de tine, iubito, cînd steaua noastră se teme cu fiecare capăt de zi în care te strîng în poeme, Ana zidirii să-mi fii”. (Din poemul „Mi-e dor de tine”) „Dor mi-e de tine, de cine erai, De cine ești acum și vei fi, mi-e dor și cînd, fără grai, Te iubeam dinainte de-a te iubi. Iubirea ta de mai pulsează încă, Închisă-n turnul ei de fildeș, tace și taie crunt în rana mea adîncă De nu mai am nici liniște, nici pace. M-aș îneca în spirt de multe grade, Aș scoate lumea rea din rostul ei, Aș face-o să arate cumsecade, Răsfrîntă cu frumos din ochii tăi”. (Din poemul „Răsfrîntă cu frumos în ochii tăi”)

Armonii în visare Oricît ar fi un îndrăgostit acaparat de umbrele îndoielii unei înserări timpurii pe ogorul dragostei lui, și oricît ar sta draperia incertitudinii coborîtă între „două inimi gemene”, întotdeauna rămîne un gînd salvator, o uimire ca un miracol etern – rămîne un vis. Iată formula acestui vis, în metamorfoza ingenuă a autorului, reflectată în sinteza cîtorva versuri. „De s-ar putea, aș face o poartă prin care noi am trece-mbrățișați sau am rămîne pironiți de soartă, în stîlpii ei pe veci pietrificați. Sărutul nostru să dureze ani, pe lîngă noi să treacă veseli mirii, să fim pe-aleea largă cu castani, simbolul veșnic tînăr al iubirii. Să vină lumea și să ne admire cum două ființe nu sînt decît una, cum un sărut de vrajă și uimire se dă odată pentru totdeauna”. („Poarta sărutului”) Nu știu dacă vom afla vreodată un echivalent în realitate la excepționalele două versuri care încheie poemul de mai sus. Indiferent de ce răspuns vom afla, ecoul acestei metafore ne va urmări mult timp de acum încolo. Tot în cadrul solemn al visului țesut din dragoste pentru ființa iubită, se înscrie și scurtul poem de mai jos, concentrat pe filozofia unui vis aievea. „La pieptul tău, în prag de noapte, cu capul înainte mă arunc, cu inima citește-mă, în șoapte, cum ai citi povestea unui prunc. Mă vindecă de tine c-o privire, picură-mi în suflet cloroform, fă-mi leagăn din descîntec și iubire și mă păzește-n pace pînă dorm”. („Rugă de seară”) Poemul următor deși l-am încadrat în categoria „Armonii de visare”, prin tenta nostalgică ce-l apasă ca o piatră de moară, cred că face trecerea spre capitolul ce urmează a-l selecta. Totuși, rămîne și sub sceptrul visării, al unicului sentiment care nu se lasă niciodată doborît de nici o furtună umană, indiferent de gradul ei de periculozitate și din care parte bate vîntul. „E un dezmăț cromatic pe hotare, Miezul zilei seamănă cu tine, Lacrimile viei picură-n pahare, Dar să le guste nu mai are cine. Și-această toamnă e o veșnicie De gînduri care se întorc acasă Către ceva ce nu a fost să fie – Iluzie-mbrăcată în mireasă.

Aproape dusă vara se mai zbate, Octombrie ne-aduce nostalgii, Ne-om regăsi în altă toamnă, poate, Dacă în toamna noastră o să vii”. (Octombrie”)

Armonii de disperare Poemele pe care le-am ales pentru ultimele două capitole sînt cu totul și cu totul aparte, acestea ne introduc într-o a cincea cameră a inimii (desigur, a cincea – doar în viziunea poetică a autorului acestor rînduri). „Armonii de disperare” și „Armonii de sacrificiu” pot fi considerate ca două cicluri din viața autorului, care se înscriu încă în realitatea palpabilă a lui Iulian Patca – pus la încercare de o soartă cu prea multe întrebări și cu prea puține răspunsuri, și acelea cu o vizibilă amprentă a echivocului. Oricum, din înțelesul versurilor ce vor urma – deși mesajul acestora penetrează suprapuse straturi de dureri și de îndoieli, de neîncredere și de speranță, stinse uneori de aripa deznădejdii și a renunțării, ca în poemul „Să nu mai vii!” – printre rînduri se degajează, totuși, germenii iubirii perpetue, susținută de arcul voltaic al inimii unui poet îndurerat, dar meditînd în versuri la așteptarea unui miracol. În „Descîntec”, de pildă, în stil de baladă de „Meșter Manole”, Iulian Patca încearcă străpungerea zidului invizibil al „Monastirii” în care este prizonieră ființa-i dragă, invocînd puterea divină. „De la mine pîn-la tine/ e un munte de ruine,/ cîmpuri de iluzii roz/ și o mare de moloz, un ocean de disperare,/ un secol de-nstrăinare/ și-un văzduh de neuitare,/ un pustiu de nevedere/ și deșertul de tăcere/ așternut peste noi doi/ pînă-n viața de apoi...// Doamne-mi dă sau Doamne-mi ia,/ dar mai lasă-mă cu Ea!”. În același registru de asiduă căutare, dar în tonuri din ce în ce mai descriptive, poetul lansează întrebări în cascadă, întrebări retorice, ale căror răspunsuri le-a primit a priori, fără ajutorul vreunui poștaș. Redau, spre analiză, prima și ultima strofă din poemul „Unde ești?”. „Unde să-ți scriu, în ce capăt de lume, unde ești acum, ce mai faci, ce s-a ales de visele noastre nebune în care ne furam pe cai înstelați? Ești tot frumoasă, presupun, și dorită, cu mersul lumii cum te împaci? O, cum aș vrea să te știu fericită – Unde ești acum? Ce mai faci?”. Prin aprecierea frumuseții iubitei, împletită cu dorința de fericire pentru aceasta, chiar aflîndu-se în siajul unui val periculos, poetul se autosugestionează, mizînd pe imaginea unei frumuseți îndepărtate, dar nu pierdute definitiv, mesaj mediatic, reconciliant, desprins și din magma imperativă a îndoielii, reflectată în sensibilul poem „Să nu mai vii!”, pe care îl reproduc integral. „De-atîtea vreme n-ai dat nici un semn, De mult uscată-i lacrima-nserării, Balans de renunțare și îndemn Sînt semnele rămase-ale uitării. La ferecate porți eu nu mai bat, De mult zăvoarele rămîn închise, Pe un atol de umbre-s exilat Cu lestul jurămintelor prescrise. Să nu mai vii, voi fi plecat de-acasă Întroienit în frigul de la Nord, Străinul sînt ce amintiri își lasă Să fie înecate într-un fiord. Și din ogiva nopții dacă vin O să-ți aduc duioase poezii În jurul coapsei tale să suspin Greu bîntuit de stranii erezii. Sau, poate, ne vom întîlni la Sud Împovărați de doruri și ispite,

Vom depăna timizi sub cerul nud, Neliniști din cuvinte nerostite. Purtat voi fi de briza unui val Peste împărăția apelor adînci, Doar dorul tău mă va salva la mal Sau mă va împietri în rost de stînci”. Dacă mai aveam o cît de firavă umbră de îndoială asupra tenacității unei iubiri în nedreaptă pîlpîire, ultima strofă definește expresia intrinsecă a unei flăcări nestinse, așa cum vedem în fața Muzeului Eroului Necunoscut. Și, chiar dacă nu ne spune explicit, noi știm deja ce rezolvare va alege poetul din interpretarea ultimelor două versuri din acest poem.

Armonii de sacrificiu Ne apropiem de final. Am ales pentru ultima parte a acestor „Armonii de absență” pagini cu o încărcătură emoțională de excepție, în versuri cu o tentă dramatică asumată, un fel de translație univocă dinspre real înspre condiția ambiguă a unei atracții universale. În aceste poeme, deși figurile de stil sînt la locul lor, incidența acestora asupra ochiului cititorului e ceva mai tardivă, semnificația pur literară ajungînd să fie estompată de fluidul unui început de bovarism cu o falsă identitate. Astfel cum ne-a rămas de la un mare scriitor român – „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, poetul Iulian Patca așează în balanță cele două emisfere și, în numele acestui sentiment puternic, își construiește propria-i jertfă, considerată ca supremul preț al libertății de a iubi. „Vai mie, te-am visat bolnavă și visul de îndată l-am ucis, nu pot să văd pe fața-ți gravă vreo lacrimă prelinsă pe furiș. ................................................... Ți-aș da orice să-ți meargă bine și să te-ncînte, presupun, tot ce-i frumos ți se cuvine și-oricum ți-aș da ce am mai bun. Mă bate-un gînd, ca o ispită, îți este bine sau îți este rău? ca să te știu mai fericită aș vrea să mor în locul tău”. „Armonii de absență” nu este doar „O antologie a poeziei de dragoste”, ci poate fi și o antologie insolită a relațiilor interumane, privite prin prisma raportării la propria admirație față de persoana iubită. În cadre puternic luminate de flacăra iubirii nestinse, uneori trecute prin purgatoriul nemilos al opturării anacronice a acestei iubiri, poetul clujean Iulian Patca ne-a urcat pe culmi și ne-a prăvălit în genuni, într-un exercițiu de virtuozitate cardiologică, punîndu-ne la încercare ritmul inimilor noastre. Dincolo de vibrația pur emoțională, poemele din „Armonii de absență” ne-au dăruit bucuria de a retrăi, măcar pentru o zi, vibrația iubirii noastre pentru femeia de lîngă noi, amplificată de aureola Zilei de 8 Martie. Mulțumim, Iulian Patca!

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Din culisele istoriei

transmise ce trebuia feroviarului Niklas, iar acesta informă la rîndu-i pe Las.

Un atentat necunoscut împotriva lui Hitler – Apropierea pădurii a fost aceea care a hotărît locul atentatului, deoarece constituia un adăpost în timpul „Mătușa Frieda sosește mîine“ acţiunii şi după ea în caz de urmărire. Profitînd de un Trenul urma să treacă pe acolo. Din acest tren, Hitler nu trebuia să iasă viu. „Trei sute de SS-işti au murit, domnule, dintre care doi generali... Sîngele curgea şiroaie pe rambleu...“. Atentatul a avut loc la 49 de kilometri după Tczevv, în direcţia Chojnice. Linia ferată trece aici peste un rambleu. La stînga se întinde o pădure, la o depărtare de 200 de metri. Localitatea Stryhovo se află în imediata apropiere. În iunie 1942, partizanii Iui „Gryf“ s-au postat de-a lungul pădurii, paralel cu linia ferată, ţevile puştilor lor fiind îndreptate în direcţia dinspre care urma să apară trenul în care se afla Hitler. Jawor – pe numele său adevărat Alojzy Jedrzejewski – lucra la acea vreme ca şef de gară la Kack Widki, lîngă Gdynia. Este unul dintre puținii participanţi la atentat care au supravieţuit războiului. În iunie 1942 era manipulant în gara Bak, în apropiere de localitatea Koscierzyna. El alesese punctul unde urma să piară Führerul. Alegerea sa a fost aprobată de căpitanul Las, iniţiatorul acţiunii. Sub pseudonimul Las se ascundea Stanislaw Lesikowski, de profesie optician, avînd gradul de ofiţer în rezervă, domiciliat la Koscierzyna. În prima sau a doua zi a lunii iunie 1942, Las se duse să-l vadă pe Jawor, care era de serviciu. După ce se asigură că nici o ureche indiscretă nu-i putea auzi, îi spuse: „Ascultă-mă bine, un tren special îl va duce în curînd pe Hitler de la Berlin în Prusia Orientală; va trece prin Choinice şi Tczew. Hitler nu trebuie să ajungă viu la destinație“. Surprins, Jawor îl întrebă de la cine deţine această informaţie. „De la un agent de legătură sigur“ – îi răspunse Las. Jawor nu mai întrebă nimic. În vremea aceea era prudent să nu ştii prea multe...

Vulpea intră în acţiune Dintr-o scrisoare primită de la Antoni Odyja, din Sopot, am aflat mai multe. El mi-a comunicat următoarele: întîlneam adesea un om care purta numele conspirativ Lis. Era ofiţer la Serviciul de informaţii al Armatei ţării. Se numeşte Jan Banach şi locuieşte acum la Sopot. Banach lucrează actualmente la Gdansk, în funcţia de inspector tehnic. O faţă prelungă şi ochi negri; nu prea înalt. Trăieşte ca oricare altul: lucrează, are un cămin, copii. Dar peripeţiile trăite de el în timpul războiului ar putea servi ca teme de scenarii pentru o serie întreagă de filme. Luase parte la campania din septembrie 1939 şi apoi fusese internat în lagărul de la Lambsaorf. Într-o noapte, în ianuarie 1940, un grup de prizonieri de război săpaseră o galerie pe sub sîrma ghimpată. Jan Banach făcea parte din grupul care evadase folosind galeria. Cîteva săptămîni mai tîrziu el aderă, în Varşavra ocupată, la Uniunea luptei armate. Înarmat cu documente false, din care reieşea că ar fi reprezentantul unei firme germane, luă trenul spre litoral. Avea ca misiune organizarea unei reţele de informaţii cu ramificaţii în toată Pomerania de nord. Aceasta reţea trebuia să se intereseze în primul rînd de potenţialul militar şi economic al celui de-al III-lea Reich. De atunci şi pînă la sfîrşitul războiului, el trebuia sa apară, chiar printre polonezi, ca un partizan convins al hitierismului. Singur printre duşmani, era necesar să dea dovadă de o dibăcie excepţională pentru a supravieţui. Aceasta explica şi pseudonimul său: Lis (Vulpe). Se instală la Gdynia şi închirie o cameră la un polonez, brutarul Bronislaw Wojewodka. În afara acestei camere, din str. Starowiejska 42, mai avea locuinţe la Gdansk şi la Koscierzyna. În această ultimă localitate, profitînd de cunoaşterea limbii germane, găsi de lucru, prin intermediul oficiului de plasare. Lis petrecu revelionul anului 1941 dîndu-se drept baronul Hans von Beneck, la o recepţie dată de proprietarii domeniului Krokow (actualmente Krokowo, în districtul Puck). Printre invitaţii contelui von Krokow erau von Bock şi von Graz, ofiţeri superiori ai Wehrmachtului, proprietari din vecinătate, şi alţii. Baronul von Beneck plăcu atît de mult celor doi ofiţeri, încît aceştia îl invitară

la ei acasă, la Berlin. Întîmplător, unul dintre ei povesti că atunci cînd Hitler se duce la cartierul lui general din Ketrzyn foloseşte adeseori linia ferată Berlin – Königsberg. Dacă Hitler călătorea de la Berlin la Königsberg, trebuia să treacă neapărat prin Chojnice şi Tczew. În consecinţă... – L-am putea trimite „ad patres“, observă Las cînd Banach îi relată cele auzite. De pregătirile corespunzătoare se ocupă Las. Atentatul împotriva trenului special al lui Hitler avea să se producă la kilometrul 49 după Tczew, în direcţia Chojnice. Banach trebuia însă să afle cînd va trece trenul. Un muncitor feroviar din Berlin, polonezul Jozef Plata, îi făgădui să încerce obţinerea informaţiei respective de la şeful său, un anume Albert Ratzke, dispecer-şef al gării Berlin 1; acesta ştia, în general, cînd avea Hitler nevoie de vagonul-salon. Doi feroviari germani antifascişti, Georg Szrodler şi Fritz Basun, îl sfătuiră pe colegul lor polonez să evite orice discuţie cu Ratzke. Ratzke era un hitlerist fanatic, membru SA şi agent al Gestapoului. Orice încercare de a-l face să colaboreze la atentat era extrem de periculoasă. Situaţia părea fără ieşire. Dar Lis se decise să profite de pe urma relaţiilor sale cu von Bock şi von Graz. În memorabila noapte de revelion de la contele von Krokow, cei doi ofiţeri nu-şi ascunseseră lipsa de ataşament faţă de Hitler. Erau oare sinceri? Acest lucru trebuia să-l afle Banach. Cîteva zile mai tîrzîu, Lis se afla la Berlin, unde o vizită pe Gerda, colaboratoarea lui berlineză. Era pseudonimul studentei în medicină Sofia Scholl, una dintre conducătoarele organizaţiei antihitleriste a studenţilor „Trandafirul alb“. Gerda promise că se va informa asupra celor doi ofiţeri – von Bock şi von Graz. Curînd îi comunică lui Lis că von Bock era realmente contra regimului hitlerist. În aceste condiţii, Banach se hotărî să rişte. Lis îşi aminteşte acum că în timpul convorbirii cu Bock ţinea mereu degetul pe trăgaciul revolverului. Din fericire, precauţia s-a dovedit inutilă. Von Bock consimţi să se intereseze privitor la data la care va pleca trenul special al lui Hitler. Avea s-o transmită prin telefon omului de încredere al Gerdei, care la rîndul ei urma să-l informeze pe feroviarul Jozef Plata. Von Bock îşi îndeplini misiunea. La 8 iunie 1942, ora 13.20, Gerda primi informaţia aşteptată: „Trimiteţi imediat factura 09613 – Schultz“. Gerda decodifică acest text şi îl trimise mai departe lui Jozef Plata. De astă dată, conţinutul ştirii era următorul: „Mătuşa Frieda soseşte mîine, trimiteţi caii la gară. N-avem piese de schimb pentru secerătoare, propunem accesorii «Ersatz», tipul WD-0906 şi GS-0203. Heil Hitler! Walter” WD – erau primele litere ale zilei stabilite în poloneză şi germană: wforek (W) şi Dienstag (D); GS – arăta ora (în poloneză godzina şi în germană stunde), iar cifrele indicau ora exactă a trecerii lui Hitler prin locul ales: ora 2.03; cifrele 0906 arătau ziua şi luna: 9 iunie. Acţiunea purtînd numele de cod Wiener Blut („Sînge vienez“) începu. În seara aceleiaşi zile sună telefonul gării Rytel, situată la 15 km de Chojnice. Feroviarul Jan Burandt ridică receptorul. Berlinul comunica: „Mătuşa Frieda soseşte mîine...“. Jan Burandt nu ştia cine vorbeşte, dar ştia cui îi era destinată informaţia. Telefonă gării Koscierzyna,

Un tren sare în aer

moment de neatenţie al muncitorilor germani de la căile ferate, Jawor sustrăsese uneltele necesare pentru demontarea şinelor, precum şi un aparat telefonic de campanie. În acelaşi timp, Las, care conducea operaţiile, a luat legătura cu Sobol, pe numele său adevărat Jan Szalewski. Detaşamentul „Szyszki“, de sub comanda căpitanului Szalewski, era cunoscut în pădurea Bory Tucholskie pentru curajul şi bravura sa. În timpul atentatului, acest detaşament urma să acopere retragerea, în special a geniştilor care aveau misiunea să demonteze şinele. La 8 iunie 1942, după confirmarea ştirii, Las convocă o şedinţă a tuturor participanţilor la acţiune. Ea avu loc seara, în pădure, la doi kilometri est de satul Komarzyna. Se aflau aici, între alţii, fraţii Zacheusz şi Hieronim Szymanski, Jan Saldat şi Stanislaw Miszker. Armele fură distribuite, toţi îmbrăcară uniforma Wehrmachtului şi SS-ului. Pentru orice eventualitate, fiecare învăţă pe dinafară nişte date personale false. Ajunseră la locul atentatului la mijlocul nopţii. Soldaţii din detaşamentul lui Sobol, îmbrăcaţi în uniforme SS, aşteptau. La ora două şi treizeci de minute trecu un tren de marfă. Apoi începu să se lumineze de ziuă. Cinci oameni se suiră pe rambleu: fraţii Szymanski, Saldat, Miszker şi Jawor. Ei slăbiră şuruburile care legau şinele între ele. Înainte de a le scoate, trebuiau să aştepte trecerea locomotivei care preceda trenul special. Locomotiva, care împingea în faţa ei un vagon, trecu înainte de ora patru dimineaţa. Atunci se suiră din nou pe rambleu, scoaseră şuruburile, deplasară din loc traversele pentru a le micşora rezistenţa şi împinseră uşor în lături şinele. Imediat după trecerea locomotivei, Las îi dădu ordin lui Jawor să se ducă însoţit de un soldat din detaşamentul lui Sobol la pădurarul din Cisna şi să se racordeze la linia telefonică, pentru a asculta dacă germanii nu prinseseră de veste că îi ameninţă o primejdie. Se-ndepărtară mai puţin de un kilometru, cînd auziră zgomotul unui tren care trecu în mare viteză. Urmă o explozie puternică şi o coloană uriaşă de fum se ridică drept în sus. Pădurea vui de strigăte şi de zgomotul armelor de foc. Cînd Las, Sobol şi ceilalţi se întîlniră cu restul detaşamentului la locul convenit, feţele lor străluceau de bucurie. – Nici un supravieţuitor! Hitler e mort! După cîteva zile aflară însă că Hitler nu fusese în tren, că se răzgîndîse în ultimul moment. Trenul transportase un detaşament format din garda sa de elită, „Leib-Standarte SS“, şi muniţii. Nici un nazist nu scăpă cu viaţă. Cei care supravieţuiră deraierii şi exploziei fură ucişi de puştile-mitrarlieră ale detaşamentului lui Sobol. Partizanii nu suferiră nici o pierdere. După cîteva ore, germanii începură să facă arestări masive printre polonezii care locuiau în apropierea căilor ferate. Cînd văzură că interogatoriile şi represiunile nu duc la nici un rezultat, oferiră nu mai puţin de 250.000 de mărci aceluia ale cărui informaţii vor contribui la prinderea vinovaţilor. Dar nimeni nu le furniză indiciile scontate. Este însă evident faptul că suma – enormă pentru vremea aceea – pusă în joc, precum şi represiunile dezlănţuite împotriva populaţiei locale dovedesc că în tren urma într-adevăr să călătorească Hitler. Din păcate, şi de data aceasta norocul fusese de partea Führerului. – Se pare că Hitler n-a fost în tren, îmi spune Jan Banach, fiind reţinut în ultimul moment de o vizită a lui Mussolini. A renunţat, de aceea, la călătorie... O reconstituire perfectă a evenimentelor nu se mai poate, desigur, face. Printre persoanele care au participat la atentat, în afară de principalul erou, Lis, mai sînt în viață: căpitanul Szalewski-Sobol şi feroviarul Jozef Plata. Cel dintîi e profesor de istorie la Starogard Gdansk, al doilea este muncitor feroviar la Gdynia. Nikias, funcţionarul de la gara Koscierzyna, a murit de curînd, iar Jan Burandt a dispărut fără urmă în timpul ultimelor zile ale războiului. Căpitanul Stanislaw Lesikowski – Las – a murit la Stutîhof în 1943. Gerda, arestată în 1943 ca luptătoare antifascistă, a fost condamnată la moarte. Nu se cunoaşte soarta lui von Bock. S-ar putea să fi supravieţuit războiului... ANDRZEJ PIELASA

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

p O V E S T I

Presupunem că în mintea oricărui călător ajuns pe ţărmurile norvegiene stăruie o întrebare firească, şi anume: cum va fi arătat acea faimoasă corabie a vikingului Leif Erikson, fiul lui Erik cel Roşu, care, împreună cu oamenii săi, a ajuns pînă la misterioasele ţărmuri ale Americii, cu cinci secole înainte de expediţia lui Cristofor Columb către noul continent? Trebuie remarcat că, deşi numeroşi cercetători s-au arătat sceptici faţă de posibilitatea unui asemenea act de mare temeritate şi îndemînare, calcule elementare par să confirme posibilitatea înfăptuirii sale. După ce Erik cel Roşu a păşit în Groenlanda în anul 982, navigatorii vikingi străbăteau cu regularitate distanţa de 1500 mile ce separă Norvegia de această mare insulă. De ce nu şi-ar fi îndreptat vasele şi către vest, spre ţărmurile aride ale Canadei de azi? De la punctul cel mai avansat al Groenlandei pînă la insula canadiană Baffin nu sînt decît 300 de mile marine, distanţă care putea fi relativ uşor străbătută de agerii corăbieri de odinioară. Unele date, mărturii materiale, par să apropie simţitor probabilitatea de certitudine. Într-adevăr, nu demult, doi cercetători norvegieni, Helge Ingstad şi soţia sa, Anne Ingstad, într-un sat din insula Newfoundland (Canada), au scos la iveală, după cercetări asidue, resturile unei aşezări asemănătoare cu cele ale vikingilor, cu multe obiecte de uz casnic de tipul celor folosite de ei. Cum vor fi arătat, deci, acele corăbii capabile să străbată întinderile fantastice de apă, transplantînd pe noile pămînturi înceţoșate resturile vechilor aşezări vikinge de acum un mileniu şi ceva? Cum va fi fost construită o asemenea corabie al cărei rezistenţă, supleţe şi viteză produc şi astăzi uimire? Înclin să cred că Muzeul corăbiilor vikinge din Oslo, în care intru cu emoţie, este în măsură să răspundă elocvent întrebărilor noastre. Din miile de corăbii vikinge care au plutit de-a lungul coastelor nordice, înfruntînd furtunile şi marea agitată, numai trei au supravieţuit. Aceste trei corăbii, potrivit unor practici vikinge străvechi, au fost aduse pe uscat şi folosite drept „sicrie“ pentru oamenii de vază. Ele au fost îngropate apoi împreună cu cei morţi şi acoperite cu pietre, cu argilă şi ierburi. Scoase la suprafaţă și restaurate, le putem admira în sala corăbiilor vikinge de pe insula Bygdoy, aflată pe teritoriul capitalei Norvegiei. Ne vom referi, întrucît mi se pare elocvent, numai la una dintre corăbii, construită la începutul Secolului al IX-lea şi dezgropată în 1904. Corabia era acoperită de o movilă avînd diametrul de 44 m, situată în vecinătatea fermei Oseberg (de aici şi numele ce s-a dat vasului în apropierea coastei de apus a fiordului Oslo). Deşi fusese acoperită cu o cantitate enormă de

(

A D E V A R A T E Tainele corabiei Oseberg (I)

Leif Erikson descoperă America

pietre şi argilă, a fost, totuşi, restaurată, dîndu-i-se forma originală. Lemnul se conservase atît de bine, încît numai în rare locuri a fost nevoie să se recurgă la un material nou în timpul restaurării. „Oseberg“ este o corabie mare, deschisă, putînd naviga cu pînze sau cu vîsle. Măsoară 21,5 m lungime şi 5,1 m lăţime în partea sa cea mai largă. Are, de asemenea, o carenă solidă din lemn de stejar special, de care sînt fixate pupa şi o provă gigantică, tot din stejar. Prova este dintr-o singură piesă, în timp ce pupa este montată. Ambele se aseamănă, fiind tăiate foarte fin şi terminîndu-se în spirală. Prova are forma unui cap de şarpe cu ochii luminoşi. Cele două părţi ale capului de provă şi pupă sînt împodobite cu sculpturi. Bordajul este de stejar. Parapetul de sus are 15 deschideri pentru vîsle, care se află destul de jos, la circa 60 cm deasupra liniei de plutire. Probabil că vîslaşii şedeau pe scaune libere aşezate pe punte. În corabie s-au găsit toate vîslele – 15 perechi. Sînt din lemn de pin, iar lungimea lor variază între 3,7 şi 4 m. Atunci cînd corabia naviga cu pînze, vîslele erau prinse în furci de cele două laturi ale corăbiei. De-a lungul marginii superioare a ultimei lise se afla o prăjină de lemn de care se puteau agăţa fanioanele atunci cînd corabia naviga pe timp liniştit.

Cîrma, care se găseşte la tribord, seamănă cu o vîslă mare, rezemată de corpul corăbiei şi poate fi ridicată pentru a-i permite să plutească în ape mai puţin adînci. Corabia Oseberg are 17 tacheţi, pinteni şi grinzi. Lisele sînt fixate de tacheţi cu ajutorul unor curele din piele de balenă. Frînghiile trec prin găurile făcute sub tacheţi, pe urmă prin acelea corespunzătoare făcute în lise. Graţie acestei construcţii, corabia este mai suplă şi mai rezistentă. Deasupra fiecărui tachet se află o grindă solidă, întărind astfel laturile corăbiei; pe aceste grinzi se reazemă părţile inferioare ale corăbiei. Acestea din urmă sînt făcute din lemn de pin şi sînt fixate de grinzi cu ajutorul unor pene de lemn. Catargul este din lemn de pin, lung de 13 m şi se rezema în carlingă pe un postament – o bucată mare de stejar – care, la rîndul său, se sprijinea pe patru grinzi. Mai pot fi admirate o minunată ancoră din fier, în greutate de 10 kg (care este expusă sub provă), şi scîndura de debarcare, din stejar, cu 23 de traverse (situată în interiorul corăbiei), împreună cu două mari butoaie de galeră (în pupă). După cum se poate vedea, Oseberg era o corabie de toată frumuseţea, mai ales atunci cînd plutea pe marea liniştită, de-a lungul coastelor, cu carcasa sa neagră, cu pupa şi prova sculptate şi cu toate pînzele sus. În partea din spate a corăbiei se află o ascunzătoare, un fel de cameră mortuară; în acest mormînt plutitor s-au găsit osemintele a două femei, una bătrînă, cealaltă tînără. Se presupune că cea în vîrstă şi-a luat cu ea slujnica în ultima ei călătorie. S-a dedus că este vorba de mormîntul reginei Assa, bunica regelui Harald cel Bălai, şi de slujnica ei. Poate că acea movilă şi acel mormînt trebuiau să fie căminul veşnic al moartei; în orice caz, corabia conţinea tot ceea ce credinţa vikingilor considera necesar unei femei de vază pe tărîmul celălalt, al morţii. În mormîntul reginei au fost găsite paturi, învelitori, perne, cearşafuri, veşminte. O bună parte din ele au fost distruse de scurgerea vremii, totuşi cîteva au rezistat încă. Printre altele, s-a găsit un fragment dintr-o mare tapiserie îngustă şi în culori bogate. S-ar putea ca pînzeturile să fi împodobit la început pereţii camerei, ciopliţi cu securea, tot aşa cum împodobiseră altă dată pereţii sălii de festivităţi de la curte. Trei cufere închise cu lacăte solide au însoţit-o pe regină în mormîntul ei. Unul a fost găsit intact; capacul său s-a răsucit uşor în balamale, deşi stătuse îngropat mai bine de 1000 ani, și în el s-au găsit printre altele: două lămpi de fier montate pe picioare lungi, o paletă sculptată, o mică furcă din lemn pentru lînă, un pieptene mare, o pereche de foarfece din fier şi încă multe alte obiecte mici. Printre bogăţiile luate de la curte şi care au însoţit-o pe regină în mormîntul ei trebuie să menţionăm trei sănii superbe, construite solid, cu tălpi înguste și cu scaune înalte şi separate. Pe părţile lor superioare se pot admira scene sculptate ici şi colo cu figuri omeneşti. Chiar şi corpul saniei, care este din stejar, conţine multe figuri umane, configurînd scene din legendele scandinave. Se poate vedea, bunăoară, un om luptînd cu disperare împotriva unor şerpi. Într-o epocă în care violenţa era un fapt curent, imaginea lui Gunnar, eroul trădat, făcut prizonier de către regele Atle, pe urmă aruncat în puţul cu şerpi, trebuie să fi trezit imaginaţia artistului care a sculptat această scenă dramatică. Legenda ne ajută să definim geneza sculpturilor de pe săniile găsite pe Oseberg. Comorile de pe vas ne ajută să ne facem o idee despre viaţa încă plină de necunoscute de la Curtea Norvegiei din timpul vikingilor. Corăbiile au fost construite pentru expediţii războinice şi pentru comerţ. Ţesături, mătăsuri din străinătate, podoabe de metal din Irlanda, toate acestea fac parte din comorile ce au fost descoperite în mormînt. Atît corabia-viking Oseberg, cît şi celelalte două, construite cu o artă remarcabilă, ne vorbesc despre marinarii care au cucerit mările în expediţii temerare spre apele şi coastele depărtate. (va urma) IOAN MEIȚOIU

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Unde duce lipsa autorității părintești

(urmare din pag. 1) Am găsit prin UnHerd și Newsweek cîteva indicii în direcția asta și vă invit să le studiem împreună. „Marea majoritate a terapeuților de astăzi sînt femei – scrie UnHerd. La fel sînt și marea majoritate a clienților lor. Dar cei mai timpurii au fost aproape toți bărbați și indiferent ce credem despre el acum, ideile lui Sigmund Freud despre dezvoltarea sugarului au fost mai complet elaborate pentru băieți decît pentru fete. Pe atunci, tatăl era o figură centrală atît în cultură, cît și în dezvoltarea copiilor. El a reprezentat autoritate, ierarhie, granițe și individualitate. Era exemplu, dar și concurent pentru un băiat în curs de dezvoltare. Această viziune – o adevărată cheie de boltă a culturii iudeo-creștine – stă la baza teoriei lui Freud despre complexul lui Oedip și a fost, de asemenea, una centrală pentru civilizațiile complexe: Freud susținînd că un erou «este acel om care se ridică bărbătește împotriva tatălui său și, în cele din urmă, îl învinge». Astăzi, teoria psihanalitică este mai probabil să vadă tatăl simbolic ca pe o rezistență reacționară ce trebuie demontată. Între timp, bărbații s-au retras aproape în întregime de la terapiile vorbite, fie ca clienți sau ca practicieni. Contează această dispariție? O nouă carte a scriitoarei «Wall Street Journal», Abigail Shrier, sugerează că ar putea avea ramificații de anvergură. «Bad Therapy: Why The Kids Aren’t Growing Up» («Terapie rea. De ce copii nu mai devin adulți?») este un studiu fără compromisuri despre creșterea terapeutică a copiilor prin terapie individuală, pedagogie și cultură în ansamblu. «Bad Therapy» susține că departe de a ajuta, aceste practici fac totul mai rău. Copiii și tinerii crescuți prin negocierea granițelor, validarea sentimentelor, explorarea traumei, părinții și educatorii amestecații în viziunea terapeutică asupra lumii nu sînt, așa cum s-a sperat, mai fericiți, mai încrezători și mai alfabetizați din punct de vedere emoțional. Sînt nevrotici, anxioși și absorbiți de sine; au frică de lumea exterioară și sînt adepții exploatării instituțiilor terapeutice soft-autoritare în avantajul personal; mai presus de toate, sînt profund nefericiți”. Dacă un specialist a ajuns la aceeași concluzie cu noi, „idioții Europei”, cum ne spuneau germanii pe timpul pandemiei, înseamnă că nu noi sîntem idioți. Le-au trebuit occidentalilor cîteva zeci de ani ca să înțeleagă că toate prostelile astea cu educarea terapeutică a copiilor fac rău, au distrus niște generații și acum noi ne mirăm că societatea vestică e plină de ciudați, de transexuali, de anormali fără Dumnezeu. Să vedem însă ce scriu mai departe cei de la Unherd. „Shrier nu sugerează o relație cauzală între retragerea bărbaților de la terapie și apariția parentalității terapeutice. Dar ambele sînt în mod clar aspecte ale aceleiași tendințe mai ample, către o lume simbolică fără tată, lăsată pe mîna unui model matern de creștere a copiilor: unul de hrănire, înțelegere, îngrijire și empatie fără limite. În mod paradoxal, totuși, acest lucru nu le-a făcut mai puternice pe mame, căci, așa cum arată «Bad Therapy», îndepărtarea de autoritatea tatălui nu a avut ca rezultat o mai mare alfabetizare emoțională sau chiar mai multă bunătate, ci tineri anxioși, necontrolați și un domeniu în plină expansiune de profesioniști terapeutici din ce în ce mai intruzivi. Nu, stabilirea limitelor și pedepsirea acestora cînd greșesc nu traumatizează copiii și chiar și dificultățile timpurii nu produc traumă, ci reziliență. Validarea sentimentelor copiilor nu îi face să se simtă mai în siguranță ori mai capabili și mai încrezători. Din contră”. Cu alte cuvinte, lăsați copiii să se dea cu capul de pragul de sus pînă îl văd pe cel de jos, lăsați copiii să experimenteze situații diverse pentru a învăța din

ele și a ști cum să le gestioneze cînd vor deveni adulți. Nu-i cocoloșiți și nu-i puneți să se analizeze, findcă pînă la 16-17 ani nu le stă capul la asta. Explicați-le simplu ce au de înțeles și de învățat din situațiile prin care trec și mergeți mai departe. Lăsați-i să fie copii, să se murdărească, să se urce în copaci și să se lovească, să aibă animale de companie, să sară prin bălți. Nu-i țineți departe de tot ceea ce i-ar ajuta să învețe despre lumea din jurul lor doar fiindcă voi sînteți niște adulți cu probleme emoționale, sociale și mai știu eu de ce altă natură. Cu toate că lucrurile ar fi trebuit să stea așa cum scriu eu aici și cum considerați și dvs, „aceste credințe au devenit o scriere sfîntă pentru America liberală – și, prin extensie, oriunde se propagă cultura americană. Shrier documentează corpul de consilieri școlari, psihologi, asistenți sociali și alți auxiliari, dedicați să ajute copiii conform preceptelor lor. Printre americanii mai înstăriți, terapeuții sînt angajați în mod obișnuit pentru a ajuta un copil să gestioneze pierderea unui animal de companie sau sînt ținuți ca suport pentru fiecare defecțiune emoțională”. În loc să discute cu mama sau cu tata despre problemele pe care le au și să beneficieze de suportul acestora, copii se duc la psiholog, deși mult mai de ajutor le-ar fi un preot sau o rugăciune către Dumnezeu, fiindcă psihologul le dă sfaturi, dar nu-i poate vindeca așa cum ar face-o Creatorul, însă asta e altă poveste. „Shrier arată că această cultură îi încurajează pe copii să renunțe la reziliență pentru introspecție la fiecare pas. Verificările emoționale la începutul zilelor de școală par menite să-i smulgă pe copii de la o mentalitate «de acțiune» la una neputincioasă, introspectivă. Copiii ajunși în pubertate sînt supuși în mod obișnuit la chestionare care-i invită să-și critice părinții, îi încurajează să se autoidentifice ca fiind bolnavi mintal și, în unele cazuri, oferă atît de multe informații despre metodele de auto-vătămare sau tentative de sinucidere în cursul anchetei, încît, pentru un copil sugestibil, acestea ar putea fi ușor confundate cu niște instrucțiuni”. Vă mirați că mulți tineri occidentali se sinucid? Vă mai mirați că s-au îndepărtat de părinții lor, sau că se comportă ca niște bolnavi mintal, aruncînd cu ulei și alte mizerii pe tablouri în ideea că apără planeta? Vă dați seama că respectivii adolescenți au grave probleme de comportament și mintale din cauza că părinții lor erau mult mai preocupați de plăcerile, cariera și persoanele proprii decît de ei, așa încît i-au dat pe mîna psihologilor, care le-au făcut rău, nu bine? Eu credeam că sînt doar teribiliști, dar se pare că sînt bolnavi și, mergînd mai departe, am senzația că cei care conduc acum Europa au beneficiat de o educație asemănătoare în copilăria lor. Prostia merge pînă acolo încît consultanța psihologică devine o adevărată necesitate printre tineri și apoi adulți, pînă într-atît încît „se creează o generație de tineri adulți care au nevoie de un terapeut pentru a da un telefon sau pentru a-i pregăti să-și facă prieteni la liceu sau la facultate. Rapoartele de astăzi, potrivit cărora lucrătorii britanici sub 40 de ani sînt mult mai probabil să-și ia concediu pentru dificultăți de sănătate mintală, sugerează că ceva similar s-a răspîndit deja la adulții mai tineri din Marea Britanie”. Cum adică să te ajute psihologul să-ți faci prieteni în liceu sau facultate? Sîntem normali? „Cartea «Bad Therapy» susține, că parentingul terapeutic a coincis cu o explozie de suferință psihică acasă și un comportament prost în școli: «Copii care au crize totale de furie, țipă, aruncă lucruri, plîng, amenință că se sinucid» într-un «regim școlar» care nu necesită autodisciplină din partea studenților, considerînd o astfel de așteptare nerezonabilă dacă nu neevoluată”. Păi sigur că da. Cum să atingi elevul sau studentul cu o privire mai dură, că-l stresezi, iar tu ca profesor ai putea fi sancționat, ce să mai vorbesc despre

pedepse pentru comportamentul nerușinat, obraznic și provocator al unora dintre elevii de astăzi. Astfel, golanii din bănci își filmează profesorii, îi batjocoresc și în general nu le pasă de nimic fiindcă nu au nici o noțiune de respect a unei autorități. Cum credeți că dacă nu o au acum, o vor avea cînd vor deveni adulți? Cum vor respecta autoritățile statului cînd nu știu să-și respecte părinții sau profesorii? Ce vor face cînd îi va „tampona” poliția sau jandarmeria? Se vor tăvăli pe jos urlînd că ei au drepturi fiindcă niciodată nu li s-a spus că ar avea obligații? Sigur da. Nu era mai bine dacă primeau palma părintească și pedeapsa la timp ca să nu ajungă la o astfel de situație? Ba da, era. „În acest regim fără autoritate, violența pe terenul de joacă rămîne nepedepsită, cu excepția «justiției restaurative», în care atacatorul și victima stau în cerc și vorbesc despre sentimentele lor. Rezultatul, sînt tineri violenți lăsați în libertate, pînă cînd uneori — ca în cazurile elevilor ce și-au ucis colegii și profesorii cu focuri de armă — ucid”. Cum adică victima și agresorul stau în cerc și vorbesc despre sentimentele lor? Ce lume nebună e asta? Cum să stai să vorbești despre sentimentele tale, cînd ție îți vine să-l iei la bătaie pe respectivul care te-a umilit sau te-a agresat în mod repetat și intenționat. Copii mai slabi sufletește, care se încarcă de umilințele colegilor, ajung la un moment dat să răbufnească cu ajutorul unei mitraliere luînd viețile celor care i-au umilit și în general oricui le iese în cale. Nu era mai bine dacă la momentul potrivit ar fi schimbat niște lovituri cu pumnii descărcîndu-se de tensiune ca să nu ajungă la crimă? Cum să pui un băiat să vorbească cu un alt băiat despre sentimentele lor în loc să-și rezolve problema bărbătește? Vă mirați după aia că mulți dintre ei încep să se considere fete? Păi nu vă mirați. Specialiștii în domeniu spun că toleranța crescută față de persoanele transgender a permis tinerilor transgender să apară în număr mai mare. A doua explicație, numită „disforie de gen cu debut rapid” (ROGD), sugerează că, din motive prost înțelese, adolescentele și femeile adulte tinere sau chiar băieții sînt susceptibili la o falsă impresie, contagioasă din punct de vedere social, că sînt transgender. Cei mai susceptibili sînt tinerii cu probleme emoționale preexistente care au fost expuși ideilor că persoanele transgender sînt normale și că o identitate transgender subiacentă și nerecunoscută poate provoca probleme emoționale care pot fi vindecate numai prin tranziția de gen. Rapoartele părinților despre adolescenții și tinerii cu disforie de gen au spus că acești tineri au avut într-o proporție mare probleme de sănătate mintală preexistente precedînd disforia de gen cu patru ani în medie. Apoi, tinerii cu preponderență mai mare a problemelor emoționale au avut șanse mai mari de a avea o tranziție socială sau medicală. În cele din urmă, părinții au spus că starea generală a copiilor lor s-a deteriorat după tranziția socială. Revenind la „oile noastre”, articolul din UnHerd spune că, „chiar și cei care nu sînt violenți învață să fie «răi» – prin armonizarea empatiei instituționale. De la fete ostracizate în licee private pentru că au «făcut rău» cu o postare neglijentă pe rețelele sociale, pînă la adolescenții care fac capturi de ecran «problematice» online ale colegilor lor ca muniție pentru viitoarele conflicte interpersonale, Shrier descrie această cultură superficial drăgălașă cu furie rece, ca «corupție de caracter» și «cochetare susținută cu răul»”. O altă problemă pe care cartea „Bad Therapy” o accentuează este lipsa autorității părinților în fața copiilor. Astfel, aceștia devin prietenii copiilor lor eliminînd orice ierarhie a relațiilor și implicit orice formă de respect. Pe de altă parte, acești părinți fac tot posibilul de a nu-și lăsa copilul să întîmpine 

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

 vreun disconfort sau obstacol, servindu-le

totul la nas, obișnuindu-i să fie niște asistați social. Unui astfel de copil îi va fi extrem de greu cînd va crește să ia decizii sau să facă lucruri de unul singur și asta nu-l va integra în societate sau într-un cuplu, așa cum ar trebui. „«Bad Therapy» este o lucrare de critică culturală, nu de istorie socială. Dar, în opinia lui Shrier, aproape de centrul așa-numitei «crize de sănătate mintală a tinerilor» se află aversiunea părinților din generația X și Millennial de a fi autoritari cu copiii lor. În schimb, susține autoarea cărții, «părinții blînzi» anxioși scot pe gură platitudini despre «sentimente mari» în timp ce copiii lor țipă și mușcă, sau se îndreaptă spre experți atunci cînd adolescenții lor au probleme. Acești părinți resping «stilul mai masculin de parenting» înlocindu-l cu unul mai empatic, asociat cîndva cu mamele. Mai puțin explicit este modul în care aceeași dinamică a externalizat și maternitatea – și a deschis ușa înlocuirii acesteia cu ceea ce Jordan Peterson numește «mama întunecată» sau «mama devoratoare». Pentru Freud, această «mamă oedipală» a stat în contrast cu «mama bună», care își înțarcă copilul și la propriu și la figurat și-l pune pe calea către independență. În loc să-și elibereze copiii, devoratoarea mamă oedipală îi ține strîns legați pentru totdeauna. Întorsătura intrigii, în culturile terapeutice și educaționale excoriate de Shrier în «Bad Therapy» este că astăzi această mamă întunecată nu este un individ, ci un set de instituții, norme și practici, o infrastructură care, în timp, poate ajunge să înlocuiască părinții de ambele sexe”. Rezultatul acestei permisivități a părinților față de copiii lor și lipsa autorității și îndrumării acestora de către mama și tata, a fost o radicalizare a copiilor fiindcă ei simt nevoia autorității și a îndrumării pa terne chiar dacă nu recunosc asta. Pierderea autori tății în educația parentală este legată de extremismul politic, medicii specialiști observînd că mișcările extremiste de la BLM la extrema-dreaptă atrag adesea tineri din familii în care lipsește îndrumarea autoritară a părinților. Myrieme Nadri-Churchill, de la organizația non-profit de deradicalizare Parents for Peace, o exprimă categoric: „Este aproape ca și cum grupurile extremiste au înlocuit parentingul”. „Ce este, deci, de făcut? Mesajul central al cărții ar putea fi rezumat astfel: mai puțină tehnologie pentru copii, mai mult control și încredere în capacitatea ta de a gestiona o gamă largă de sarcini și situații, limite clare pentru orice. În opinia autoarei, primul pas este acela de a elimina factorii care în mod evident înrăutățesc viața adolescenților: discuțiile despre terapie, alarmismul climatic, «vînătoarea de traume reprimate», micromanagementul sufocant și reticența anxioasă de a permite copiilor să-și dezvolte independența. În mod esențial, ea susține că cea mai bună intervenție dintre toate pentru îmbunătățirea sănătății mintale a tinerilor nu este o Mamă devoratoare instituționalizată, ci un «nu» autoritar al Tatălui simbolic: mai exact, interzicerea smartphone-urilor din școli. Și, poate, singura modalitate de a scăpa de această pseudomamă întunecată și sufocantă este să facem pace cu necesitatea, așa cum a spus Freud, de a ne lăsa copii să se mai descurce și singuri”. Am găsit în acest articol din UnHerd suficiente explicații pentru comportamentul tinerilor și adulților din Occident. M-am mirat în nenumărate articole de falsitatea, ipocrizia, dubla măsură pe care le folosesc cu toții, despre modul anormal în care trăiesc, gîndesc și se lasă manipulați pe tot felul de teme, și acum am început să înțeleg de unde vin toate astea. Observ cu bucurie că noi încă ne creștem și ne educăm copii într-un mod mult mai bun decît o fac vesticii, și generațiile care vin din urmă nu sînt chiar atît de afectate de lucrurile care-i distrug pe tinerii occidentali. Mă întreb însă dacă și aceste generații vor reuși să le dea copiilor lor aceeași generație pe care le-am dat-o noi și dacă lanțul acesta nu se va rupe la un moment dat.

A ctualitatea pe scurt  Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, califică drept „o încercare de intimidare psihologică” ameninţările preşedintelui rus Vladimir Putin referitoare la utilizarea armelor nucleare. Întrebat într-un interviu pentru El Pais cît de serios este Putin, care a vorbit joi despre un atac nuclear care ar distruge „întreaga civilizaţie”, Geoană a afirmat: „Am văzut ameninţări nucleare din partea liderilor ruşi cel puţin de la începutul războiului de acum doi ani. Este extrem de iresponsabil pentru o superputere nucleară precum Rusia, care are obligaţia de a da dovadă de reţinere. Face parte din arsenalul său de intimidare şi presiune psihologică”. Solicicitat să precizeze dacă interpretează declaraţiile liderului de la Kremlin mai degrabă ca pe o cacealma decît ca pe o ameninţare reală, secretarul general adjunct al NATO a apreciat că „este un discurs care ţine mai mult de logica intimidării psihologice decît de intenţii reale”. „Nu vedem nici o ameninţare iminentă a Rusiei de a folosi aceste arme. Dar aceste declaraţii sînt, în sine, foarte periculoase, pentru că erodează încrederea. Rusia cunoaşte consecinţele unui astfel de pas. Este modul său grandilocvent de a ataca Occidentul, ca atunci cînd descrie războiul pe care l-a început în Ucraina drept un război al civilizaţiilor sau cînd susţine că Occidentul încearcă să distrugă Rusia, ceea ce este total absurd”, menţionează el.  Prezentatorul de televiziune Vladimir Soloviev a declarat la cel mai vizionat post de televiziune din Rusia că președintele francez, Emmanuel Macron, este „cretin”, „nemernic” și „nazist”, relatează BFMTV. După ce Emmanuel Macron a afirmat că nu exclude trimiterea soldaților occidentali în Ucraina, prezentatorul canalului public Rusia 1, Vladimir Soloviev, l-a numit „nemernic nazist”. „Tu, nazist nenorocit, moștenitorul lui Pétain, crezi că poți lovi Rusia fără a fi pedepsit? În acest caz, nu ai înțeles nimic despre țara noastră”, a tunat el. „Macron este, desigur, un cretin fenomenal, și-a pierdut complet mințile. Tu vrei să ataci Rusia? Atunci alege un oraș francez pe care vrei să-l ștergi de pe hartă”, a adăugat Vladimir Soloviev, pe cel mai vizionat canal de televiziune din țară. El a adăugat că Emmanuel Macron nu este „moștenitorul lui De Gaulle”. „Nu eşti nici pe jumătate ca De Gaulle. Ești doar un adevărat rahat împuțit”. Vladimir Soloviev este renumit pentru ieșirile sale provocatoare și scandaloase. La începutul lunii ianuarie, el a cerut „atacuri preventive” asupra Franței, ca răspuns la noile livrări de tancuri franceze către Ucraina.  Parchetul European (EPPO), instituție condusă de Laura Codruța Kövesi, a deschis, în 2023, în România 215 dosare legate de fraudarea fondurilor europene, cu prejudiciu total estimat la 1,87 miliarde euro, potrivit raportului oficial. În total, EPPO are 260 de investigații active în România, cu un prejudiciu total de aproape 2 miliarde de euro. 29 de persoane au fost deja inculpate în România în dosarele realizate de EPPO, iar în 7 dosare s-au înregistrat proceduri simplificate, în care inculpații și-au recunoscut vina. Procurorii europeni au primit 331 de sesizări de la parchetele naționale, 20 de la persoane/firme, 15 de la diferite instituții europene, iar o sesizare a fost din oficiu. EPPO a înregistrat deja 7 condamnări definitive în România și nu are nici o achitare. Cele mai multe dosare privesc fraude cu fondurile destinate dezvoltării regionale, urmate de fraudele cu proiecte din agricultură și fondurile PNRR.  Legiuitorii francezi au înscris luni dreptul la avort în constituția țării, într-o premieră mondială care a obținut un sprijin public copleșitor, transmite France 24. Un congres al celor două camere ale Parlamentului de la Versailles a depășit

rezistența inițială în Senatul cu tendințe de dreapta. Dacă congresul va aproba această măsură, Franța va deveni singura țară din lume care va proteja în mod clar dreptul de a întrerupe o sarcină în legea sa fundamentală. Președintele Emmanuel Macron s-a angajat anul trecut să includă consacrarea avortului – legal în Franța din 1975 – în Constituție, după ce Curtea Supremă a SUA a anulat în 2022 dreptul de jumătate de secol la această procedură, permițînd statelor să o interzică sau să o limiteze. În ianuarie, Adunarea Națională a Camerei inferioare a Franței a aprobat cu o majoritate covîrșitoare să facă din avort o „libertate garantată” în Constituție, urmată miercuri de Senat.  Israelul folosește pe scară largă tehnologii noi și sofisticate de inteligență artificială în cadrul ofensivei sale în Gaza. Și, pe măsură ce numărul de morți în rîndul civililor crește, grupurile regionale pentru drepturile omului se întreabă dacă sistemele de alegere a țintelor cu inteligență artificială ale Israelului au suficiente bariere de protecție, transmite Politico. Este o presiune pentru responsabilitate care ar putea forța Washingtonul să se confrunte cu unele întrebări incomode cu privire la măsura în care SUA își lasă aliatul să scape de răspundere pentru utilizarea războiului cu ajutorul inteligenței artificiale. În loviturile sale în Gaza, armata israeliană s-a bazat pe un sistem cu inteligență artificială numit Gospel pentru a ajuta la determinarea țintelor, care au inclus școli, birouri ale organizațiilor de ajutorare, lăcașuri de cult și unități medicale. Oficialii Hamas estimează că peste 30.000 de palestinieni au fost uciși în acest conflict, inclusiv multe femei și mulți copii. Nu este clar dacă vreuna dintre victimele civile din Gaza este un rezultat direct al utilizării de către Israel a țintelor stabilite de AI. Dar activiștii din regiune cer mai multă transparență – subliniind potențialele erori pe care le pot face sistemele de inteligență artificială și susținînd că sistemul de țintire rapidă a AI este cel care a permis Israelului să bombardeze părți mari din Gaza.  UE vrea să își treacă industria de apărare pe picior de război, prezentîndu-și planul într-un proiect de 27 de pagini al unei Strategii europene pentru industria de apărare, consultat de Politico. Bruxellesul urmărește să schimbe fundamental modul în care finanțează și vinde arme, stimulat de războiul actual al lui Vladimir Putin în Ucraina și de avertismentele țărilor occidentale că o Rusie beligerantă ar putea ataca un membru NATO în următorii ani. Europa a păstrat o bază industrială de apărare de la sfîrșitul Războiului Rece, dar aceasta nu este suficient de competitivă, a declarat miercuri un oficial al Comisiei Europene pentru presă. „Este acolo, dar nu sîntem capabili să producem la timp și în volum”. Proiectul, anunțat pentru prima dată de Bloomberg, nu include volumul subvențiilor – deși este sigur că acesta se va ridica la miliarde de euro. De asemenea, lipsește o direcție precisă privind cantitatea de achiziții publice pe care capitalele UE ar trebui să o direcționeze prin intermediul industriei locale. Detaliile ar putea suferi modificări înainte ca Thierry Breton, comisarul pentru piața internă, să prezinte planul și propunerea de finanțare care îl însoțește pe 5 martie. Deși mandatul Comisiei expiră după alegerile din iunie, diplomații au declarat că au primit asigurări că dosarul va fi promovat în cadrul următoarei Comisii, care va fi probabil condusă din nou de Ursula von der Leyen. Principalul obiectiv al Strategiei industriale europene de apărare, care nu are caracter obligatoriu, este ca blocul comunitar să treacă la o „schimbare de paradigmă de la răspunsul de urgență la pregătirea pentru apărare”. Ea este însoțită de un fond de bani, Programul european de investiții în domeniul apărării. R.M.

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Cum arată teroriștii moderni și de ce sînt atît de greu de identificat și oprit? (I)

Cu doar 20 de ani în urmă, zeci de oameni au fost implicați în planificarea și comiterea unuia dintre cele mai violente atacuri teroriste. Au fost folosite metode sofisticate care necesitau o pregătire atentă: dispozitive explozive puternice, deturnări de avioane, arme chimice și biologice. Acum, în Europa și în Statele Unite, un terorist, jihadist sau extremist xenofob, acționează cel mai adesea singur și recurge la metode mai simple și mai accesibile – o mașină, arme de foc și arme albe. Dar acest lucru nu-l face mai puțin periculos – dimpotrivă, este mult mai dificil să identifici și să prinzi un astfel de terorist înainte de a-și duce la îndeplinire planurile. Ca parte a unei serii dedicate trecutului și viitorului terorismului, presa internațională a analizat cum a apărut fenomenul „lupii singuratici” și de ce această grupare a devenit principala amenințare la adresa securității țărilor din Europa și America de Nord.

Schimbarea strategiei După atacul terorist din Statele Unite din 11 septembrie 2001, măsurile de securitate au fost întărite în întreaga lume: controalele pe aeroporturi au devenit atît de riguroase încît a devenit practic imposibil să introduci o bombă la bord. Armata SUA și aliații săi au început să-i distrugă metodic pe liderii mișcărilor jihadiste din diferite părți ale lumii – în Asia, Africa și Orientul Mijlociu. Grupurile teroriste au fost nevoite să-și schimbe treptat modul de operare, devenind din ce în ce mai evazive pentru agențiile de aplicare a legii și agențiile de informații. Atacurile au început să fie efectuate de teroriști singuratici – de obicei sinucigași, iar țintele au devenit locuri aglomerate, prost păzite – de exemplu, străzi intens circulate, muzee, cluburi de noapte, biserici. La început, rolul principal a fost atribuit membrilor cu drepturi depline ai grupurilor jihadiste care au fost antrenați în tabere speciale din zona de luptă din Orientul Mijlociu, Asia și Africa, iar apoi s-au infiltrat în diasporele musulmane din alte țări, trăiau sub acoperire și așteptau – uneori ani de zile – comenzi pentru a ataca. Deturnatorii avioanelor care au lovit turnurile World Trade Center din New York se crede că ar fi fost, de asemenea, membri ai unei celule a grupării teroriste Al-Qaeda. Cu toate acestea, în scurt timp au ieșit în prim-plan jihadiștii dintr-o formațiune complet diferită – teroriștii „lupi singuratici”, care nu sînt direct asociați cu vreo organizație teroristă și nu se supun ordinelor nimănui. Adesea, aceștia sînt reprezentanți ai diasporei musulmane, uneori migranți de a doua și chiar a treia generație care nu sînt familiarizați personal cu liderii grupărilor teroriste și, desigur, nu au urmat nici o pregătire specială de luptă. Proporția atacurilor teroriste comise de oameni înarmați care acționează pe cont propriu a crescut de la 5% la mijlocul anilor 1970 la 70% între 2014 și 2018.

Nu există un profil unic al unui „lup singuratic”, dar în cele mai multe cazuri astfel de teroriști sînt retrași și suferă de probleme psihologice. Experiențele personale (izolare socială, respingere socială, probleme cu vizele) devin teren fertil pentru o radicalizare ulterioară. În cazul jihadiștilor, acest fenomen a avut loc atît online, cît și în cadrul diasporei și în moscheile locale, unde se distribuia literatură extremistă și se țineau predici extremiste. Adevărat, opiniile extremiste nu determină un om să devină terorist. În 2007 și 2011, Centrul de Cercetare Pew a efectuat un sondaj asupra musulmanilor americani: aproape 8% dintre cei chestionați consideră atacurile teroriste împotriva țintelor civile o modalitate acceptabilă de „apărare a islamului de dușmanii săi”. După cum notează cercetătorii americani în psihologie, aproape 80 de mii din 1 milion de musulmani americani justifică terorismul în acest fel, dar doar cîteva sute au recurs la violență. „Cu alte cuvinte, mai puțin de unul din o sută de persoane care justifică aceste acțiuni recurg la violență politică. Și mai puțini devin teroriști”, subliniază oamenii de știință. Grupările teroriste, inclusiv Statul Islamic, a căror ascensiune a coincis cu o creștere a atacurilor „lupilor singuratici”, au tolerat dezvoltarea acestui fenomen. Unul dintre comandanții și „secretarul de presă” al IS, Abu Mohammed al-Adnani, a ținut un discurs în 2014 în care a cerut musulmanilor care nu pot merge să apere califatul din Irak și Siria să înceapă luptele în țările lor de reședință. Fără antrenament de luptă, abilități sau materii prime pentru fabricarea bombelor, jihadiștii autodidacți au început să recurgă la instrumente mult mai simple și mai accesibile pentru a efectua atacuri: au fost folosite arme de foc, cuțite și mașini. Popularitatea acestei din urmă metode în rîndul teroriștilor singuratici a atins apogeul în 2016-2017. La 14 iulie 2016, un camion de 19 tone condus de Mohamed Lauege Boulel, în vîrstă de 31 de ani, a intrat cu mașina într-o mulțime de oameni care sărbătoreau Ziua Bastiliei la Nisa. Pe 22 martie 2017, Khalid Masood a intrat cu mașina în pietonii care traversau podul Westminster, lîngă Parlamentul britanic din Londra, apoi a înjunghiat un ofițer de poliție. Pe 7 aprilie 2017, Rakhmat Akilov, în vîrstă de 39 de ani, a condus un camion cu viteză mare într-o mulțime de oameni care mergeau de-a lungul străzii pietonale centrale Drottninggatan din Stockholm. Pe 17 august 2017, o dubă albă condusă de Younes Abuyaquba, în vîrstă de 22 de ani, a lovit peste o sută de pietoni pe Las Ramblas din Barcelona. Pe 31 octombrie 2017, Saifulla Saipov, originară din Uzbekistan, a lovit un autobuz școlar.

Lupii singuratici (1) Cu toate acestea, conceptul de „lup singuratic” asociat teroriștilor a apărut cu mult înainte de ascensiunea Statului Islamic și chiar înainte de tragedia din 11 septembrie 2001. Unul dintre cei mai timpurii

Biserica din Charleston, Carolina de Sud, atacată de Dylann Roof, 19 iunie 2015

teroriști singuratici americani a fost matematicianul, criticul social și filozoful Theodore Kaczynski (cunoscut și sub numele de Unabomber). Între 1978 și 1995, a trimis universităților și companiilor aeriene 16 pachete care conțineau dispozitive explozive improvizate. Trei persoane și-au pierdut viața, iar alte 23 de persoane au fost rănite. Cu toate acestea, tactica lupului singuratic a cîștigat o popularitate deosebită în rîndul radicalilor de dreapta americani și a neonaziştilor. La începutul anilor 1990, Louis Beam, membru al Ku Klux Klan și al Națiunilor Ariene, a publicat un eseu despre „rezistența fără cap”, în care „toți indivizii și facțiunile acționează independent unul de celălalt și nu sînt niciodată subordonați unui sediu central sau un singur lider pentru îndrumare sau instruire“. La sfîrșitul secolului, teoreticienii superiorității rasiale Tom Metzger și Alex Curtis au popularizat termenul de „lup singuratic”, care sugerează oamenilor care au aceleași păreri să comită violență singuri: să nu păstreze nici o listă de membri, să nu meargă la mitinguri și întîlniri în care să poată veni în atenția poliției și în nici un caz să nu spună nimănui despre planurile lor. Pe 22 iulie 2011, neo-nazistul norvegian și oponent convins al islamului Anders Breivik a detonat o mașină-bombă în apropierea unui complex guvernamental din Oslo. Apoi, prefăcîndu-se agent al serviciilor secrete, teroristul s-a infiltrat în insula Utøya și a atacat adolescenții aflați în vacanță acolo. Inițial, Breivik a vrut, inspirat de acțiunile Al-Qaeda, să-l decapiteze pe fostul prim-ministru al Norvegiei, Gro Harlem Bruntland, dar politicianul a părăsit insula cu cîteva ore înainte de sosirea teroristului. El a numit acțiunile sale „execuția marxiștilor culturali și a trădătorilor multiculturali”. Breivik nu numai că l-a imitat pe Unabomber, dar a copiat și secțiuni întregi din eseul lui Kaczynski „Societatea industrială și viitorul ei” în manifestul său de 1.500 de pagini. Ca exemple de teroriști singuratici moderni de extremă-dreapta, experții îi menționează pe Dylann Roof, care a împușcat o persoană la o biserică metodistă africană din Charleston în 2015; James Alex Fields Jr., care a lovit o mulțime de activiști care protestau împotriva demonstrațiilor de extremă dreaptă din Charlottesville, America, în 2017. (va urma) N.K.

Scena atacului terorist din Manhattan, New York, SUA, 1 noiembrie 2017

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

D o z a d e s ã n ã t a t e

Probiotice pentru psihic

Noi studii în domeniul sănătății ne furnizează informații despre influența microbiomului intestinal asupra creierului în menținerea unui climat patogen în bolile neuropsihiatrice. Intestinul are mai mult de 100 de milioane de celule nervoase care reglează musculatura sistemului gastro-intestinal și, în același timp, susțin transportul alimentelor spre celule. Aceste celule nervoase sînt denumite adesea „creierul din intestine”. Peste 90% din informația sistemului gastric ajunge în creier, dar numai 10% vine înapoi din creier în intestine, aceasta realizîndu-se prin legături nervoase, măduva spinării – al zecelea nerv din creier, nervul vag, toate fiind implicate în procesul gastro-intestinal. Interacțiunea dintre intestine și psihic, dacă nu este în echilibru, duce la o dereglare neuropsihologică care se poate manifesta în mai multe feluri, nu numai prin depresie sau colon iritabil. În cazul colonului iritabil ar trebui tratată mai întîi comunicarea energetică din axa intestine-creier. Medicina energo-informațională se focusează, în terapiile pe care le practică, pe restabilirea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Boala are o componentă energetică, ca atare este mereu schimbătoare și fiecare terapie trebuie personalizată, în funcție de energia organului bolnav aflat în terapie. În baza rolului activ pe care îl joacă probioticele în funcționarea sistemului nervos, prin interacțiunea pe care o are cu axa intestin- creier, este mai potrivit să tratăm și să denumim această axă: interacțiune microbiotică intestin-creier.

Din experiența ca terapeut recomand consumul zilnic a 6 migdale netratate (necoapte, nesărate) dacă e posibil dimi neața, la micul dejun. Ele pot fi consumate și decorticate. Este probioticul zilnic de care are nevoie mileul intestinal, pentru o activitate în echilibru. Pentru persoanele care suferă de constipație, este recomandat consumul de banane nu prea coapte, mai mult verzi, în fiecare dimineață la micul dejun; amidonul din banana necoaptă – „amidonul rezistent” – constituie elementul de care are nevoie intestinul gros în activarea motilității sale. Grăsimea viscerală nu trebuie privită pasiv, deoarece provoacă o cascadă de inflamații în organism. Cu cît această grăsime viscerală este mai mare, cu atît mai mult crește numărul de acizi grași, și, odată cu acesta, și riscul de a face diabet. Medicina energo-informațională diagnostichează și tratează omul bazîndu-se pe informația lui energetică. Orice problemă de sănătate are o componentă energetică dereglată, de aceea înainte de a trata simptomul, se tratează cauza. Un organ sau chiar un sistem bolnav din organism are nevoie, înainte de orice, de energie pentru a putea funcționa în parametri normali. Măsurătoarea energetică ne arată care este energia organului bolnav, respectiv energia întregului organism. Diagnosticarea energetică însoțită de un buletin de analize energetic este urmată de ședințele de terapie care se fac în același centru: DermaVital. Fiecare terapie este personalizată în funcție de energia pacientului.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (3)

începe să şi cînte, va fi un film mediocru. Toată lumea îl admiră pe Arnie, iar Terminator depăşeşte binişor cota de popularitate a filmului Rambo. Filmul lui James Cameron – care a costat 6 milioane dolari – despre omul devenit un robot ucigaş îl propulsează pe Arnie în rîndul celor mai mari staruri. În plus, tot în 1994 este prezentat pe ecrane şi Conan Distrugătorul, care, deşi e o copie palidă a primei părţi, are totuşi mai mult succes decît Diamantul fals, al lui Sly. Arnie ştie că nu e un actor bun şi că abia acum şi-a început cariera, deci nici prin gînd nu-i trece să-şi schimbe imaginea. Dorinţa lui e să fie primul humanoid robot de pe peliculă. Sly începe să realizeze că şi pentru el e mai rentabil să împartă palme şi să presare pretutindeni cadavre, decît să mai facă pe măscăriciul sau cîntăreţul. Conform revistelor americane, de acum începe o competiţie acerbă între cei doi: Schwarzenegger contra Stallone. În 1985, Sly nimiceşte majoritatea soldaţilor ruşi care luptă în Vietnam, cu atîta vehemenţă, încît neinteresantul film Sonia Roşcata al lui Arnie rămîne binişor în urma lui Rambo II. Bineînţeles, dacă ne menţinem în zona acţiunilor de comando întreprinse de o singură persoană în Comando (tot în 1985), Arnie îşi agaţă pe trup toate armele imaginabile şi porneşte de unul singur să-şi salveze fetiţa. În replică, Sly scoate cel mai mare succes al său, atacînd cu Rocky IV. Arnie rămîne în urmă, lansînd doar un thriller fără mare ecou – Tîrg murdar. Sly declanşează un atac frontal brutal: în 1986, maniacii violenţei şi ai armelor fac ca numele lui să răsune din nou. În Cobra, luptă din nou de unul singur împotriva unei bande de motociclişti ucigaşi. Acest personaj e prea puţin credibil: nu face altceva decît să mănînce pizza rece, tăiată cu foarfeca, în timp ce îşi curăţă arma, iar punctul culminant al filmului constă în incendierea ticălosului, spînzurat mai întîi întrun cîrlig. În acest mod, Sly speră că are un avantaj suficient faţă de rivalul său, Arnie. În Predator, Arnie joacă rolul unui soldat deosebit, creat după modelul eroului din Comando şi Al optulea pasager. Filmul e niţel plicticos, pentru că ştim de la început că tovarăşii lui Arnie vor muri şi că el va trebui să înfrunte monstrul, dar în timp ce Sly ucide numai oameni, Arnie reuşeşte să ameninţe extratereștrii. (va urma) MISTERELE LUMII

COMANDO sau cele două „maşini de război“ (3) La terminarea filmărilor, Arnie declara cu mîndrie: „Simt că m-am născut ca să-l pot juca pe Conan. Am citit mult în legătură cu acest personaj legendar şi miam dat seama că din toate rolurile pe care le-aş putea juca vreodată, Conan îmi este cel mai apropiat. E o figură cu suflet blînd, dar cu pumnul de oţel“. Graţie Barbarului, a ajuns şi Schwarzenegger să joace în roluri principale (după şase ani de la lansarea lui Stallone). 1982 a fost şi pentru Sly un an decisiv: el a creat un mit, care a modificat substanţial genul filmelor sale de acţiune. De asemenea, John Rambo, veteranul trist, a deschis seria unui nou tip de personaje. Bineînţeles, apăruseră şi pînă atunci pe ecran eroi agresivi, marcaţi sufleteşte de experienţe dureroase, dar nu într-un film cu o acţiune atît de dinamică. Pentru scenariul filmului Rambo a trebuit să treacă o lungă perioadă, de zece ani, pînă să fie ecranizat. Scenariul a fost scris şi rescris în 18 variante, iar rolul principal a fost oferit unui număr mai mare de 10 staruri, pînă cînd, în cele din urmă, Sly l-a obţinut şi l-a convins pe regizorul canadian Ted Kotcheff să înceapă filmările. Filmul preia tema dramei combatanţilor din Vietnam, din Apocalipsa, acum. El dezvoltă teza potrivit căreia America şi-a trădat fiii, care şi-au vărsat sîngele pentru patrie şi au fost apoi uitaţi de societate. Luptînd pentru a-şi apăra drepturile, Rambo declanşează lupta cu autorităţile locale: şeriful micului orăşel, FBI-ul şi Garda naţională. Asemenea lui Rocky, nici acest personaj nu învinge cu adevărat în finalul seriei I, dar este construit la dimensiuni eroice (în roman şi în prima variantă a scenariului, Rambo moare, însă după vizionarea primei probe, producătorul Andyi Vajna a modificat finalul). Astfel, porneşte şi el în lumea largă, asemenea lui Rocky, oferind spectatorului un final deschis oricăror speculaţii. Deci, în 1982, din punct de vedere al creării unor eroi de neuitat, Sly îl conduce pe Arnie cu 2:1. Ca să pună şi mai clar în evidenţă acest lucru, încă în acelaşi an, filmează Rocky III, care înregistrează un alt succes răsunător. E adevărat că, peste doi ani, comedia Diamantul fals, în care Sly

Ședințele de terapie se focusează, într-o anumită ordine, pe fiecare organ în parte, scopul final fiind readucerea organismului în echilibru energetic. Refacerea comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem îi conferă pacientului o stare de confort. Procesul de autodistrugere este oprit și mecanismul de autovindecare se pune în mișcare. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Buchet 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Scriitor indian, autor al volumului ,,Flori de pădure” (Rabindranath) – Poetul marinar de la care ne-a rămas placheta de versuri ,,Flori de mare” (George); 2) Protagonista filmului ,,Flori de gheață” (Anda) – Prozator român prezent în context cu volumul ,,Nebunul și floarea” (Romulus); 3) Floare în formă de pîlnie – Măsură pentru orice floare; 4) Cultivă flori – Coroană cu flori de crin; 5) Culoarea florilor de azalee – Primii trandafiri! – Constelația ,,Leul Mic” (abr.); 6) O pilă în plus – Autorul melodiilor ,,Glasul florilor” și ,,Flori albastre” (Viorel); 7) Curs pe întuneric – Floarea marinei; 8) Eroina nuvelei ,,Cînd înfloresc anemonele”, scrisă de Anișoara Odeanu; 9) În volumul ,,Tirania visului” ne prezintă poezia ,,Floare de cireș” (Carolina) – Plantă erbacee cu flori purpurii dispuse în spic; 10) Cărări împodobite cu flori – Prozator autohton, autor al volumului ,,Floarea Soarelui” (Romulus). VERTICAL: 1) Flori numite și viorele; 2) Flori care s-au transformat în lacrimile Afroditei la moartea iubitului ei Adonis (mit.) – Cap ilustru! 3) Strămoș – Plate decorative cu flori mov-roșietice;4) Intrat în coloană (dim.) – Flori numite popular gherghine; 5) Lezat – Gloată (înv.); 6) Măsură de lungime britanică – Se aruncă la joc; 7) Pictor de flori de gheață pe geam – Bal la local!; 8) Adus de la centru! – Culoarea florilor de cireș – Două, trei petale de mușcată!; 9) Băgat la mijloc! – Plantă erbacee cu flori galbene; 10) O floare... de bărbat – Perioada anemonelor! DICȚIONAR: LMI; IARD GH. ENE Dezlegarea careului ,,VERNISAJ” 1) OSTILITATE; 2) REALIZATOR; 3) TAR – TOTALA; 4) MAMELUC – T; 5) PAPARA – UTA; 6) A – ARATARI; 7) SENAT – CIRC; 8) IMATURA – UR; 9) VI – ORATORI; 10) ASANA – INIC.

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

GHID PRIN EUROPA

O călătorie în Germania (VIII)

Neuschwanstein, castelul simbolic al cavalerilor medievali, nu a fost singurul proiect gigantic de construcție al lui Ludovic al II-lea. Acesta a fost urmat de palatul în stil rococo Linderhof și palatul baroc Herrenchiemsee, un monument al epocii absolutismului. Linderhof, cel mai mic proiect, a fost terminat în 1886, iar celelalte două rămîn incomplete. Toate cele trei au secătuit resursele regelui. Monarhul a plătit pentru proiectele sale de construcții din surse private și din venitul său din lista civilă. Contrar afirmațiilor frecvente, trezoreria bavareză nu a fost direct afectată de clădirile sale. Începînd din 1871, Ludovic a avut un venit adițional secret în schimbul unui favor politic oferit lui Otto von Bismarck. Costurile de construcție ale castelului Neuschwanstein în timpul vieții regelui s-au ridicat la 6,2 milioane mărci aur, aproape de două ori mai mult decît costurile estimate inițial la 3,2 milioane de mărci. Deoarece mijloacele sale private au fost insuficiente pentru proiectele sale de construcții, regele a deschis continuu noi linii de credit. În 1876, un consilier al curții a fost înlocuit după ce a atenționat asupra pericolului de intrare în insolvență. Prin 1883 el datora deja 7 milioane de mărci și, în primăvara anului 1884 și în august 1885, conversia datoriilor de 7,5 milioane de mărci și respectiv de 6,5 milioane de mărci a devenit necesară. Chiar și după ce datoriile sale au atins suma de 14 milioane de mărci, Ludovic a insistat asupra continuării proiectelor sale arhitecturale; el a amenințat cu suicidul în cazul în care creditorii săi i-ar fi preluat palatele. La începutul anului 1886, Ludovic a cerut cabinetului său să contracteze un credit de 6 milioane de mărci, care i-a fost refuzat. În aprilie, el a urmat sfatul lui Bismarck de a cere bani Parlamentului. În iunie, guvernul Bavariei a decis să-l detroneze pe rege, care locuia la Neuschwanstein în acel timp. Pe 9 iunie el a fost considerat incapabil să domnească, iar pe 10 iunie comisia de detronare l-a arestat în camerele de la poartă. În așteptarea comisiei, el a alertat jandarmeria și pompierii din împrejurimi pentru a-i asigura protecția. O a doua comisie condusă de Bernhard von Gudden a sosit în ziua următoare, iar regele a fost forțat să părăsească palatul în acea noapte. Ludovic a fost pus

Castelul Hohenschwangau

Castelul Neuschwanstein

sub supravegherea lui Gudden. Pe 13 iunie, amîndoi au murit în circumstanțe misterioase în apa puțin adîncă a Lacului Starnberg din apropierea Castelului Berg. La momentul morții lui Ludovic, palatul era departe de a fi finalizat. Structurile externe ale casei de la poartă și ale palatului erau în cea mai mare parte terminate, dar turnul dreptunghiular era încă în construcție. Budoarul a fost finalizat în formă simplificată prin 1892, fără figurile planificate de sfinți femei. Casa Cavalerilor a fost și ea simplificată. În planurile lui Ludovic, coloanele din galeria Casei Cavalerilor erau formate din trei trunchiuri și capitelurile corespunzătoare. Numai fundațiile existau pentru piesa de bază a complexului palatului: un donjon de 90 de metri înălțime planificat în curtea de sus, sprijinindu-se pe o capelă cu trei nave. Acestea nu au fost realizate, și o aripă de legătură între clădirile de la poartă și budoar au avut aceeași soartă. Planurile de a realiza o grădină a castelului, cu terase și o fîntînă, la vest de palat au fost, de asemenea, abandonate după moartea regelui. Interiorul spațiului regal de locuit din palat a fost finalizat în cea mai mare parte în 1886; holurile și coridoarele au fost pictate într-un stil simplu pe la 1888. Sala Maură dorită de rege nu a mai fost realizată; aceeași soartă a avut-o și Baia Cavalerilor, care, modelată după Baia Cavalerilor de la Wartburg, s-a încercat să aducă un omagiu cultului cavalerilor ca o baie de botez medievală. O cameră a miresei din budoar (după o locație din Lohengrin), camerele de oaspeți de la primul și cel de-al doilea etaj al palatului și o sală mare de banchet au fost alte proiecte abandonate. De fapt, o dezvoltare completă a castelului Neuschwanstein nici măcar nu a mai fost planificată, iar la momentul morții regelui nu exista un concept de utilizare pentru numeroase camere. Pot spune că seamănă cu Casa Poporului prin masivitate, timpul lung de construcție, prin faptul că la moartea fondatorului nu se știa care urma să fie destinația multor săli cît și prin faptul că atît Ludovic al II-lea cît și Ceaușescu nu au apucat să se bucure de construcții, deși germanul a apucat să stea 172 de zile în castel, pe cînd Ceaușescu nu. Cînd Ludovic al II-lea a murit în 1886, Neuschwanstein era încă neterminat. Regele nu a intenționat niciodată să facă palatul accesibil publicului. Dar la numai șase săptămîni după moartea regelui, prințul regent Luitpold a dispus deschiderea palatului către vizitatorii plă titori. Administratorii averii lui Ludovic au reușit să echilibreze datoriile prilejuite de construcție pînă prin 1899. De atunci și pînă la Primul Război Mondial, Neuschwanstein a fost o sursă stabilă și profitabilă de venituri pentru Casa de Wittelsbach; într-adevăr, castelele lui Ludovic au fost, probabil, cea mai mare sursă de venituri ale familiei regale bavareze

în ultimii ani de dinainte de 1914. Pentru a garanta un flux stabil de vizitatori, unele camere și clădiri din curte au fost finalizate. Inițial, vizitatorilor li s-a permis să se deplaseze liberi prin palat, ceea ce a cauzat uzarea rapidă a mobilierului. Cînd Bavaria a devenit republică în 1918, guvernul a naționalizat lista civilă. Litigiul rezultat cu Casa de Wittelsbach a dus la o ruptură în 1923: palatele lui Ludovic, inclusiv Neuschwanstein, au ajuns la stat și sînt acum gestionate de către Departamentul Palatelor Bavareze, o divizie a Ministerului de Finanțe al Bavariei. Numai Castelul Hohenschwangau a ajuns la Wittelsbacher Ausgleichsfonds, ale cărui venituri au fost virate Casei de Wittelsbach. Numărul de vizitatori a continuat să crească, ajungînd la 200.000 în 1939. Datorită locației sale retrase, palatul a supraviețuit celor două războaie mondiale, fără distrugeri. Sub Institutul Rosenberg pentru Teritoriile Ocupate (Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg für die Besetzen Gebiete), o organizație a Partidului Nazist, el a servit pînă în 1944 ca un depozit pentru jafurile naziste din Franța. Lucrările de artă au fost catalogate fotografic (după cel de-al IIlea Război Mondial, 39 de albume foto au fost găsite în palat, documentînd dimensiunea jafului. Albumele sînt acum stocate în United States National Archives). La sfîrșitul războiului, banca germană Reichsbank și-a depozitat aurul în palat, apoi, în ultimele zile ale războiului, acesta a fost dus într-un loc necunoscut. În aprilie 1945, SS a luat în considerare aruncarea în aer a palatului pentru a preveni căderea clădirii și a operelor de artă în mîinile inamicilor. Cu toate acestea, planul nu a fost realizat de către liderii grupului SS căruia i s-a încredințat sarcina și, la sfîrșitul războiului, palatul a fost predat intact reprezentanților forțelor aliate. Ulterior, arhivele bavareze au folosit unele din camere ca depozite provizorii pentru arhivele recuperate, deoarece sediul din München a fost bombardat. Neuschwanstein este un simbol global al epocii romantismului. Palatul a servit ca model pentru Castelul Frumoasei din Pădurea Adormită din Disneyland și a devenit o locație pentru filme ca „Ludwig II” (1955) al lui Helmut Käutner, „Ludwig” (1972) al lui Luchino Visconti și „Chitty Chitty Bang Bang” (1968). În 1977, Castelul Neuschwanstein a devenit motivul unui timbru din Germania de Vest și a apărut pe o monedă comemorativă de 2 euro pentru seria German Bundesländer din 2012. În 2007, el a fost finalist în larg mediatizata selecție on-line a celor șapte noi minuni ale lumii. Palatul nu se află pe lista UNESCO World Heritage Sites. În 2009, a fost discutat un plan pentru a face din Castelul Neuschwanstein un candidat transnațional împreună cu castelele Linderhof și Herrenchiemsee ale lui Ludovic și cu două palate similare din România: Castelul Peleș și Castelul Pelișor. (va urma) nicu marius marin

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Macron are chef de război Președintele Franței are chef de război. Se visează probabil un Napoleon modern care să intre în istoria Europei drept învingătorul lui Putin. De aceea, s-a apucat să declare tot felul de prostii cu prilejul unei reniuni convocate în grabă de liderii europeni la Paris, cu privire la modalitățile de a spori sprijinul pentru Kiev. Declarațiile vin pe fondul cîștigurilor pe cîmpul de luptă înregistrate de forțele președintelui rus Vladimir Putin în estul Ucrainei, precum și al deficitului tot mai mare de muniții și forță de luptă din partea ucraineană. Astfel, președintele francez Emmanuel Macron a declarat săptămîna trecută că aliații occidentali nu ar trebui să excludă nici o opțiune în încercarea

ETICHE

de a evita victoria Rusiei, inclusiv aceea de a trimite trupe în Ucraina, deși a subliniat că nu există un consens în această etapă. Statele Unite ale Americii și aliații cheie europeni au declarat o zi mai tîrziu că nu intenționează să trimită trupe terestre în Ucraina, după ce Franța a sugerat această posibilitate, iar Kremlinul a avertizat că orice astfel de mișcare va duce inevitabil la conflict între Rusia și NATO. Cu toate acestea, Germania, Marea Britanie, Spania, Polonia și Republica Cehă s-au distanțat de orice zvon că ar putea angaja trupe terestre în războiul din Ucraina, aflat acum în al treilea an. „Nu vor exista trupe terestre, nici soldați pe pămînt ucrainean trimiși acolo de țările europene sau de statele NATO”, a declarat marțea trecută cancelarul german Olaf Scholz. Ministrul german al Apărării, Boris Pistorius, a fost la fel de drastic. „Soldații trimiși pe teren nu sînt o opțiune pentru Germania”, a spus Pistorius reporterilor, în timpul unei vizite la Viena. (continuare în pag. 22) T.I.

Rusia sovietică poate aflăm UE = URSS examinăm răspunsul”.

Eram copil cînd URSS-ul era o putere, așa că nu știu multe despre modul în care funcționa. Am însă încredere întrun scriitor rus și dizident, pe numele său Vladimir Bukovski, care a murit în anul 2019. În 2016, revista românească „Lumea”, care apare încă din anii ʼ60, publica un articol al acestuia exact cu titlul de mai sus. L-am citit și am găsit extrem de interesant ceea ce am descoperit acolo, motiv pentru care vreau să-l împărtășesc și să-l comentez cu dumneavoastră. Citez: „După ce a fost îngropat un monstru, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, un monstru similar e construit. De ce Comunitatea Europeană a devenit Uniunea Europeană? Dacă

În continuarea articolului, scriitorul și dizidentul sovietic ne înșiruie cîteva asemănări între modul de organizare al URSS și cel al UE, din care voi cita în cele ce urmează: „Uniunea Sovietică era condusă de 15 oameni care nu erau aleși, se învesteau în funcții reciproc și nu dădeau socoteală nimănui. Uniunea Europeană este condusă de 2.000 de oameni, în același fel. Se întîlnesc în secret, nu răspund față de cineva și nu-i putem destitui din funcții. Uniunea Europeană are un parlament ales, iar URSS avea Sovietul Suprem”. Mi se va spune că organul parlamentar sovietic nu beneficia de alegeri libere, oamenii fiind obligați să voteze cu Partidul Unic și că în UE nu se întîmplă la fel. Ba se întîmplă, cu diferența că aici oamenii sînt mințiți și păcăliți să voteze cu candidații partidului unic, adică PPE, PSE și Renew. Asta în cazul în care îi interesează alegerile europarlamentare, fiindcă dacă nu îi interesează, cum e cazul la noi, e și mai bine pentru că votează direct cu partidele lor preferate, care întăresc astfel partidul unic. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Tusea (PSD) și Junghiul (PNL) au convenit asupra emblemei electorale: ,,Capul de mort”!

Motto: ,,Și de-a lungul și de-a latul,/ Și cu sila, și cu dorul,/ Doamne, ăsta este statul/ Care și-a ucis poporul!” – ADRIAN PĂUNESCU (,,Din cotloane birocrate”). Prin definiție se zice că ,,Democrația este forma de organizare a statului, în care puterea este exercitată de popor” (DEX), dar așa ceva nu a fost, nu este și nu se va întîmpla niciodată. Se mai spune că poporul își trimite reprezentanții, prin alegeri democratice, în organismele de conducere ale statului, de exemplu, pe Clotilde Armand, la Primăria Sectorului 1 din București. Sună bine asta, dar ce ne facem că, în ultima sută de ani, poporul a votat, dar puterea a ajuns la cei care au numărat voturile, după cum a spus-o și V.I. Stalin. Cîndva, Ion Rațiu a spus, citînd un teoretician american: ,,Democrația este un sistem social-politic în care ai dreptul să nu fii de acord cu cel care îți vorbește”. Adică exact ceea ce am scris mai sus: cei care numără voturile au dreptul să nu fie de acord cu ceea ce a votat poporul. Vedeți ce simplu este și de ce Aristotel spunea că ,,Democrația este sistemul în care fiecare face ce vrea” sau, altfel spus: ,,Democrația este un rău unanim recunoscut” (Alcibiade – general roman). Oare una dintre cele mai însemnate valori democratice nu este cumva legată de alegerile libere și corecte? De ce populația nu votează ce vrea, fiind obligată să pună ștampila pe o listă creată de alții? Păi, pentru că, în cazul nostru, de pildă, ,,Poporul român suferă de o boală istorică: naivitatea. În toate epocile, toți aventurierii și toți escrocii l-au tras pe sfoară” (Corneliu Vadim Tudor). Culmea este că mai tot timpul este învinovățit poporul, că, vezi Doamne, nu a votat ce a trebuit. Dar, oare, ce să alegi de pe niște liste pline ochi cu ,,maimuțe, lipitori, șobolani și viermi” (Dan Puric)? Luați un exemplu al prezentului, cînd Raluca Turcan și Alina Gorghiu vor apărea pentru a cincea sau a șasea oară pe listele parlamentare. Nu treceți nici peste exemplul lui Vadim Tudor, devenit victima acestui sistem la alegerile prezidențiale, cînd a fost furat ca în codru. Reacția sa a fost cît se poate de elocventă: ,,Ce alegeri? Jaf îngrozitor!/ Mascaradă nemaipomenită!/ I-a lăsat să fure-n legea lor/ Europa asta ipocrită”. Din alte puncte de vedere, James Walker (fost primar în New York) aprecia că ,,Democrația nu are criterii de selecție a valorilor, motiv pentru care în ea se remarcă triumful cantității împotriva calității”. Iată de ce ,,Democrația este o formă de guvernămînt degenerată” (Platon). Petre Țuțea asemăna democrația cu jigodia la cîini și o numea ,,cimitir istoric”. De asemenea, consideră că ,,Democrații gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate și unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei!”. Tot el sublinia că ,,Fiecare prost luat în parte e un prost și atît. Dar toți proștii ăștia, luați împreună, devin o turmă sau cireadă democratică, un principiu istoric“. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

UE = URSS

(urmare din pag. 21) „În UE sînt sute de mii de eurocrați cu salarii imense, cu mulți servitori (a se citi asistent manager și consilieri), bonusuri și privilegii, cu imunitate pe viață la orice persecuție, care sînt mutați pur și simplu de la o funcție la alta, indiferent dacă au făcut treabă sau nu”. Exact aceiași oameni purtînd numele de aparatcik existau și în URSS, și în statele socialiste. Exact acest fel de angajați birocrați erau criticați și certați de sistemele marilor democrații occidentale care, acum, se inspiră din organizarea comunistă. „Uniunea Societică a fost creată prin coerciție și ocupație militară. Uniunea Europeană nu a fost creată prin forța militară, ci prin coerciție și abuzuri economice”. Probabil vă amintiți cum au fost preluate și apoi distruse economiile țărilor care doreau aderarea la UE, inclusiv cea românească. Dacă sînteți tineri și nu vă amintiți, scoateți-vă nasul din Tik-Tok și Instagram și citiți, documentați-vă, nu fiți oi în turmă! Mai departe, scriitorul Vladimir Bukovski scrie: „Scopul existenței URSS a fost crearea unei noi entități istorice numită poporul sau omul sovietic, iar

noi trebuie să ne renegăm, să ne uităm naționalitatea, tradițiile și obiceiurile popoarelor noastre. La fel și UE, nu dorește să fiți englezi sau francezi, nici români sau bulgari, ci dorește să fiți europeni. Să vă suprime toate sentimentele naționale și să trăiți ca o comunitate multinațională. (...) În Uniunea Sovietică unul din marile țeluri a fost distrugerea statului-națiune. Este exact ce face UE astăzi. Bruxelles-ul absoarbe statelenațiune pentru ca acestea să nu mai existe”. Referindu-mă doar la articolul meu despre rezoluția europeană privind rescrierea istoriei europene, este clar că dizidentul rus nu bate cîmpii. Gîndindu-mă la tîmpeniile de tipul părinte 1 și părinte 2, sau cele despre prozelitismul homosexual și transexual în special în rîndurile copiilor, deduc că se dorește ca pe viitor UE să devină un stat populat cu europeni care să nu mai știe ce sînge le curge prin vene și ce trecut au, unde orientarea sexuală homosexuală și transexuală să depășească 51% din populație, religia creștină să dispară sau cei ce o mai practică să fie priviți ca niște ciudați anormali și, în general, toată lumea să asculte ce zic cei din clasele superioare. Citez: „Corupția era generală în sistemul sovietic, de sus pînă jos. Așa este și în UE. Aceeași activitate coruptivă care îmbiba Uniunea Sovietică este și în UE.

Macron are chef de război

(urmare din pag. 21) Casa Albă a reiterat ulterior că nici ea nu are în plan să trimită trupe terestre în Ucraina, îndemnînd în schimb parlamentarii americani să aprobe un proiect de lege care să asigure trupelor ucrainene armele și muniția necesară pentru a-și continua lupta. Căutînd să clarifice remarcile lui Macron, ministrul francez de Externe, Stéphane Séjourné a declarat că președintele are în vedere trimiterea de trupe pentru sarcini specifice, cum ar fi asistența la deminare, producerea de arme la fața locului și apărarea cibernetică. „(Acest lucru) ar putea necesita o prezență (militară) pe teritoriul ucrainean, fără a trece pragul luptei”, a spus Séjourné parlamentarilor francezi. Pe de altă parte, Scholz a declarat că liderii europeni par acum dispuși, după discuțiile purtate, să achiziționeze arme din țări din afara Europei, ca o modalitate de a accelera ajutorul militar pentru Ucraina. Germania a devenit al doilea cel mai mare furnizor de ajutor militar pentru Kiev de cînd Rusia și-a lansat invazia totală a Ucrainei pe 24 februarie 2022, dar este extrem de precaută față de măsurile care ar trage alianța NATO în conflict direct cu Rusia. Pînă aici, mie mi se pare că acțiunile conducătorilor europeni dovedesc o disperare fără margini că s-ar putea face de rîs luînd bătaie de la ruși și că deja chestiunea s-a transformat într-o problem de orgoliu personal; uitai să vă spun: corigenții ăștia de la UE au senzația că sînt buricul pămîntului, înțelepții și curajoșii de la care toți ar trebui să luăm lumină, cum se spune, deși ei nu sînt decît niște penibili, cu grave probleme personale. Firește că reacția Rusiei nu s-a lăsat așteptată, iar Dmitri Peskov, purtătorul de cuvînt de la Kremlin a spus că, în cazul în care țările NATO desfășoară trupe în Ucraina, „ar trebui să vorbim nu despre probabilitate, ci despre inevitabilitatea unui conflict direct”. „Faptul de a discuta despre posibilitatea trimiterii anumitor contingente în Ucraina din țările NATO este un element nou foarte important”, a declarat reporterilor purtătorul de cuvînt Dmitri Peskov, comentînd observațiile lui Macron. Posibilitatea, în special, ca trupele germane să fie dislocate pe teritoriul exsovietic este extrem de sensibilă pentru Rusia, a cărei rezistență acerbă la invazia lui Hitler în timpul celui de-al II-lea Război Mondial este o parte integrantă a identității naționale. Putin a considerat chiar acțiunile Rusiei în Ucraina drept o luptă împotriva „naziștilor”, o poziție pe care Kievul și Occidentul o resping ca fiind cinică și absurdă. O resping ca absurdă și cinică pentru că sînt niște inculți care nu-i cunosc pe ruși. Deloc. Dacă i-ar cunoaște, nu le-ar face atîtea cadouri. Bineînțeles că declarația franțuzului a fost pe gustul oamenilor lui Zelenski. Un înalt oficial ucrainean a salutat decizia lui Macron de a lua în considerare posibilitatea de a trimite trupe occidentale în țara sa. „Acest lucru arată, în primul rînd, o conștientizare absolută a riscurilor prezentate pentru Europa de o Rusie militaristă și agresivă”, a declarat consilierul prezidențial ucrainean Mykhailo Podolyak într-un comentariu scris ca reacție la declarația lui Macron. Ideea e că o astfel de situație, în care țările europene s-ar tîmpi peste noapte și ar trimite trupe combatante în Ucraina, ar duce automat la declanșarea unui război european cu Rusia, fără sprijinul Americii, care e mai preocupată de chinezi și de imigranții mexicani decît de Putin. Pe de altă parte nici celebrul articol 5 nu s-ar activa, pentru că ar fi un act de provocare la război din partea țărilor NATO la adresa Rusiei, caz în care nu va sări nimeni să ne apere. În aceste condiții, imaginați-vă cum ar arăta un război între Rusia și Uniunea Europeană: ei cu depozitele pline de arme și muniție, noi cu ele goale; ei cu o conducere de stat care știe ce are de făcut, noi cu niște papițoi ifosați; ei cu o populație care știe să suporte privațiunile, noi cu niște smiorcăiți care se cred femei și vor să nască. Nu vă place imaginea, este? Nici mie. Tocmai de aceea, sper să nu se ajungă aici, dar numai faptul că un președinte ca Macron s-a putut gîndi la asta îmi confirmă părerea proastă pe care o am despre conducătorii UE.

Cei care i se opun sau o dezvăluie sînt reduși la tăcere sau pedepsiți. Nimic nu s-a schimbat. În URSS aveam gulagul, văd că avem gulag și în UE, doar că se numește «politically correct», adică cei care exprimă ceea ce gîndesc în legătură cu agenda de lucru a UE și au o viziune diferită de cea agreată, aprobată oficial, vor fi ostracizați. Pierderea libertății de a exprima ceea ce gîndești este caracteristica principală a Gulagului”. Vi se pare că e ceva diferit în UE? Să ne amintim doar de cenzura și de ostracizarea de care ne-am „bucurat” în pandemie pe rețelele sociale cînd am zis că e ceva în neregulă cu măsurile luate și cu vaccinarea. Pe scurt, e aceeași ideologie sovietică, prezentată în ambalaj occidental. Partea proastă pentru „ei” e aceea că „noi” ne-am prins de manevră și refuzăm noul căpăstru comunist pe care l-am mai purtat o dată. Ce avem de făcut? Să reformăm Uniunea Europeană prin politicienii care vor să facă asta și sînt deja în Parlamentul European în Grupul Conservatorilor și Reformiștilor, trimițînd lîngă ei candidații noștri în alegerile europarlamentare. Cînd spun candidații noștri mă refer la cei propuși de partidele românești care vor face parte din Grupul Europarlamentar al Conservatorilor. Care-s partidele acelea? Vă las plăcerea să descoperiți singuri.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Căi neînþelese

Motto: „Cît sînt de sus cerurile față de pămînt, atît sînt de sus căile Mele față de căile voastre și gîndurile Mele față de gîndurile voastre” – Isaia 55.9 Cînd fiul nostru a început să învețe limba chineză, am fost și eu foarte interesat de ea. Mă uitam la notițele lui și îl ascultam cînd formula propoziții. Dar mi-a fost greu să văd o legătură între semnele scrise și cuvintele vorbite. Limba chineză mi s-a părut foarte dificil de înțeles. Uneori avem și noi sentimente asemănătoare cînd ne gîndim la acțiunile lui Dumnezeu. Ce-i drept, am dori să înțelegem căile Sale cu noi, dar adesea ele ne par misterioase și greu de înțeles. Ne întrebăm de ce permite Dumnezeu să se întîmple în viața noastră anumite evenimente și nu găsim nici un răspuns.

Nici Iov nu a găsit nici o explicație pentru suferința care îl lovise. Nu a primit nici un răspuns direct la întrebările sale. Însă cînd Dumnezeu i S-a prezentat în măreția și maiestatea Sa, Iov a ajuns la concluzia: „Știu că Tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gîndurilor Tale. Cine este acela care are nebunia să-Mi întunece planurile? Da, am vorbit despre ce n-am înțeles, despre lucruri prea minunate pentru mine și pe care nu le-am cunoscut“ (Iov 42.2,3). Iov a tăcut în fața lui Dumnezeu și a acceptat că nu poate înțelege acțiunile Celui Atotputernic. La acest punct vrea Domnul să ne conducă pe fiecare dintre noi, la a pricepe că, deși căile Sale sînt dincolo de înțelegerea noastră, totuși El acționează întotdeauna în dragoste față de noi. „Sînt fericit, chiar dacă vrei să sufăr; cînd valuri vin și vînturi negre bat,/ Plutesc pe ape ca un fir de nufăr, pe care Tu-l păstrezi mereu curat” (T. Dorz).

Caseta cu bijuterii

 Două tradiții de esență paranor mală: înaintea fiecărei nenorociri în familia Bourbonilor, un om în roșu bîntuia prin Palatul Tuileries; la Habsburgi, își făcea apariția, în Palatul Schönbrunn, o femeie în alb.  Doi mari artiști ai Secolului XX care ajung la aceeași concluzie: „Team trăit, sau te-am visat, doar, viață?“ (Serghei Esenin); „Nu știu prea bine dacă visez, sau dacă-mi amintesc, dacă mi-am trăit viața, sau dacă am visat-o?“ (Eugen Ionescu).  „Satanismul“ Revoluției Franceze a fost remarcat, pentru prima dată, de Joseph de Maistre, în 1796: „Nu înțeleg nimic, iată care este cuvîntul cel mare la ordinea zilei. Monarhia este, în întreaga Europă, amorțită! Totul le reușește celor răi. Există în Revoluția Franceză un caracter satanic, care o deosebește de tot ceea ce s-a văzut pînă acum și, poate, de tot ceea ce se va mai vedea“.  România e singurul loc de pe Planetă unde s-a strigat: „Trăiască bomba atomică!“. Scena asta s-a petre cut în ziua de 8 noiembrie 1945, în timpul marii demonstrații antisovietice

din București. E ca și cum mii de oameni ar fi strigat „Trăiască moartea!“.  Întrebat de un străin cînd va veni Mahdi, mîntuitorul musulmanilor, imamul Al-Baqik a făcut o profeție tulburătoare: „Va fi cînd femeile se vor purta ca bărbații și bărbații se vor purta ca femeile; și cînd femeile vor sta cu picioarele desfăcute pe șaua cailor. Va fi cînd martorii falși vor fi crezuți și cînd adevărul va fi respins; atunci cînd oamenii vor vărsa sîngele altor oameni fără motiv, cînd se vor destrăbăla și vor risipi banii săracilor“.  Ultimele cuvinte ale lui Goethe nu au fost „Mai multă lumină“, ci unele ceva mai domestice; el i-a spus norei sale: „Otilia, mai lasă lăbuța ta, încă puțin, în mîna mea“…  Carl Gustav Jung a fost un mare gurmand. Intrarea lui în bucătărie era un ritual: el saluta, voios, toate obiectele – oale, ulcele, pahare, cuțite, furculițe, lin guri, ibrice de cafea – zicîndu-le „Noroc“ și „Bună dimineața“. A fumat pipă. Deși la 65 de ani se simțea ca un „morman de fier vechi ruginit și deformat“, avea să trăiască pînă la 85 de ani. C.V.T.

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

avize sanitare, de protecție contra incendiilor sau de Tusea (PSD) și Junghiul (PNL) au convenit construcție, școli în care acoperișurile și zidurile cad ș.a.m.d. asupra emblemei electorale: ,,Capul de mort”! pesteCeelevi mai, dezastru total, iar dobitocii ăștia se gîndesc școli cu WC-uri în curte, școli care funcționează fără

(urmare din pag. 21) „Prin însăși ordinea ei ideologică, mai spunea el, democrația îi dă dreptl unui idiot să stea alături de un geniu, să-l comande și să-i zică: ce mai face, frate?”. Da, ăsta este omul care a mai zis cîndva: ,,Îmi pare rău că am stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți!”. Trebuie amintit că Petre Țuțea (1902-1991) a cunoscut din plin ,,valorile democratice” ale regimului comunist, și numai un astfel de om putea trage o astfel de concluzie: ,,Democrații de orice fel vor să ne facă fericiți cu forța: Bă, să fiți fericiți, că vă ia mama dracului! Democrația se poate impune doar cu bîta, cu parul! Democrația a transformat România în teren viran. Ăștia sînt un fel de văcari: consideră oamenii ca văcarii cirezile”. Memorabilă a rămas și remarca sa: ,,Ion Iliescu a declarat în platforma-program că admiră valorile ideale ale comunismului. Cum ai spune: sînt încîntat de dulceața și deliciul produs în mine de cancer...”. Poate ați uitat cine este Ion Iliescu. Este cel care l-a furat la alegerile prezidențiale pe Corneliu Vadim Tudor și care a început să intre, din ce în ce mai des, pe poarta inculpaților la DNA, sub acuzația de... genocid (sic). Dar de Emil Constantinescu (Afacerea ,,Țigareta”), Traian Băsescu (dispariția Flotei), Klaus Iohannis (afaceri imobiliare și trafic de copii), Clotilde Armand (fraudarea alegerilor), Sorin Oprescu (mită), Adrian Năstase (termopane și moștenirea mătușii Tamara), Elena Udrea (mită), Cocoș, Bica, Pescariu (fraudă la ANRP), Liviu Dragnea (găinării) și alții vă mai amintiți? Într-o țară cu asemenea specimene, ajunse în cele mai înalte funcții, mai putem vorbi de democrație, civilizație, stat de drept, dezvoltare și viitor? Ce mai, ,,Zi de zi ne merge tot mai rău/ Ne conduc niște golani siniștri/ Pușcăriașii ies de la bulău/ Și se fac, ei între ei, miniștri” (Vadim Tudor, ,,Lumea romînească”). În ultima vreme, a devenit o obișnuință ca toți cei din capul statului să se scuze, dînd vina pe un așa-zis Stat Paralel care, vezi Doamne, nu-i lasă pe ei să facă tot ce trebuie, că le pune bețe-n roate, că-i amenință sau că-i aruncă în pușcărie, adică niște povești la care nici cei mici nu mai adorm. Adevărul este că ,,Statul paralel” e, într-adevăr paralel, dar nu cu ceva abstract, ci cu întregul popor, iar acest ,,stat” este compus chiar de cei care au lansat scuza menționată mai sus. Păi cine poate crede că șeful ,,Statului paralel” ar fi mister Coldea, un șmecher care, atunci cînd era în conducerea SRI, deci o instituție de stat, făcea protocoale de colaborare cu alte instituții, ale aceluiași stat? Atunci, despre ce paralelism vorbim, cînd toate instituțiile statale intraseră în c...t pînă-n gît? Și, la urma urmei, ce tot se deschid subiecte legate de acest Coldea, care este lichea în adevăratul sens al cuvîntului, plus că este și bolnav – observați ce ticuri și grimase faciale are. Curios este că mass-media, care îl pupa în fund pe Coldea de trei ori pe zi, acum se dă vitează afirmînd că ,,Generalul negru a fost repetent în clasele primare și că, în timpul liber, vindea varză în piața comunală”. Oricum, cine vrea să aprofundeze subiectul poate reciti articolul ,,SRI – un coșmar!”, pe care l-am publicat în Revista ,,România Mare”, în

urmă cu vreo 5-6 ani, cînd presei finanțate de stat și de partide îi tremurau izmenele în fața măscăriciului Coldea. Revenind la politicienii prezentului, aflați că, pentru bani, toți au devenit cîrpe de șters podele pentru marile puteri, cărora le-au pus țara pe tavă, pentru a o sfîrteca precum hienele. De aceea mă întreb: oare ei știu că asupra lor planează acuzații de genocid împotriva propriului popor, subminarea puterii statale, corupție, trădare națională etc.? De ce aceste pramatii și lichele nu au fost paralele cu hrăpăreții mondiali, pentru a-și ocroti propriul popor, care a ajuns să trăiască vremuri în care rentabile mai sînt doar cimitirul și prăvălia cu sicrie. ,,În fond, ne-a copleșit prea multul bine,/ Că România noastră populară/ E locul pricopselilor străine/ Și n-are loc de oameni și de țară” (A. Păunescu - ,,Țară fără țară”). În altă ordine de idei, nu putem omite faptul că, numai în România, în ultima vreme, s-au produs niște premiere istorice de neimaginat. Numai aici s-a putut întîmpla: în timp ce ,,lucrul bine făcut” era finalizat ,,pas cu pas”, am fost anunțați de șeful statului că ,,Țara a eșuat!”. Și dacă de țară s-a ales praful, de ce conducătorul său nu și-a dat demisia? Răspunsul e simplu: pentru că, deși a produs o tragedie națională, el și-a îndeplinit ordinul de a preda puterii mondiale, la cheie, întreaga țară. Pe lîngă asta, numai în România a fost posibil ca un nemernic, bețiv și turnător la Securitate să ajungă comandant de navă, parlamentar, primar, ministru, președintele acestei țări și, mai nou, parlamentar european. Știu că nu vă vine să credeți că, prin vot democratic, așa ceva a fost posibil. Dar de ceea ce urmează, ce o să ziceți? Mă refer la alianța dintre ,,cel mai penal partid – PSD” (Iohannis) și ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu), adică a tunat și i-a adunat, toți pregătiți cu surle și trîmbițe să tragă capacul cavoului peste țară. Incredibil, dar adevărat! Păi așa ceva nu ar fi fost posibil nici măcar în basmele populare, în care ar fi fost exclus ca Făt Frumos să se alieze cu Zmeul cu șapte capete. După ce ambele partide intraseră în rahat pînă la gît, așa cum am spus mai înainte, acum s-au hotărît să-l și mănînce împreună. Le spun ,,Poftă bună!” și nu-mi fac griji că va mai rămîne ceva, pentru că și-au propus ca, uniți, să mai guverneze aceste meleaguri mefitice și tot mai pustii, încă cel puțin vreo 10 ani! Ce au făcut, în fața acestor evidențe, românii, despre care Dana Budeanu spunea că ,,95% din ei sînt proști făcuți grămadă”? Pur și simplu, NIMIC, sau cum spunea Corneliu Vadim Tudor: ,,Cînd Apocalipsa furtunoasă va sosi/ Femeia va dormi, iar bărbatul/ Reviste porno va citi!” (,,Apocalipsa nu dă telefon”). Păi, dragi cititori, sincer să fiu, a început să-mi fie rușine să mă declar român, adică urmaș al lui Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu și atîția alți înaintași iluștri. Cînd Iohannis a lansat, acum vreo șase ani, programul ,,România educată”, m-a bufnit rîsul. Nu a durat mult și, din rîs, am dat în plîns, pentru că sîntem pe primul loc în Europa la abandon școlar, analfabeți funcțional, consumatori de droguri pînă-n 15 ani, fumători pînă-n 18 ani, consum de alcool pînă-n 14 ani, corupție în școli, deficit de cadre didactice, bullying,

la alegeri, la împărțit locurile pe liste, iar mass-media vîndută (România TV, DIGi 24 TV, Realitatea TV, B1 TV etc.) cosmetizează realitatea în așa fel încît să se creadă că aici este raiul pe pămînt. Ce să mai zicem cînd, seară de seară, pe sticla televizorului apar vestiții comici, antici și de demult: Bogdan Chirieac, Marius Pieleanu, Alice Drăghici, Mugur Ciuvică, Gelu Vișan, Monica Tatoiu, generalul Abraham, Ecaterina Andronescu (cînd are învoire de la Muzeul Antipa), Victor Ponta și alte personaje ciudate, aduse în studio ca ,,specialiști”. Ciociu și Palade mai lipseau, și circul ar fi fost total. Cineva spunea că ,,televiziunile naționale au ajuns la cel mai înalt grad de imbecilizare”, ceea ce este adevărat și demn de luat în seamă. Este inadmisibil să o ții langa zicînd că, spre exemplu, ,,Bogdan Chirieac este cel mai apreciat analist politic” (Mihai Gâdea) sau că ,,Maestrul Ion Cristoiu este formator de opinie” (Victor Ciutacu). De fapt, de la o mass-media care este finanțată la greu de Guvern, partide, Sörös, diverși sponsori, clanuri mafiote etc. nu trebuie să ai nici o așteptare în privința adevărului, obiectivității sau imparțialității. La drept vorbind, dacă tot am deschis discuția pe paralelismul dintre stat și popor, mai potrivită pare a fi expunerea privitoare la abisul dintre mass-media și societate. A se constata faptul că mass-media nu mai este ,,cea de-a patra putere în stat” sau ,,cîinele de pază al societății”. Presa din România a ajuns o slugă fidelă a intereselor străine, adică exact ce spunea John D. Rockefeller în urmă cu 150 de ani: ,,Noi vom deține toată presa, pentru a controla fluxul de informații și sentimentele lor în favoarea noastră. (..) Atît de mare va fi iluzia libertății, încît ei nu vor ști niciodată că sînt sclavii noștri” (,,Legămîntul secret: Manualul de înrobire a omenirii”). Recent, m-a deranjat mult un ,,breaking news” repetat în neștire timp de vreo săptămînă: ,,Vai, ce nenorocire, regele Angliei are cancer!”. Nu am nimic cu monarhul britanic, îi urez sănătate, dar presa românească trebuia să ne înștiințeze întîi despre cele cîteva sute de mii de oameni suferinzi de cancer din România, lăsați în mîna Domnului de ani de zile. Tot această presă ticăloșită, ca să mai dau un exemplu al lipsei de profesionalism, în zilele de post ne învață cum să preparăm cîrnații, puiul la proțap sau micii la grătar. Ce mai, un haos total, conform devizei mondialiste ,,Prin haos, la ordine!”, și asta trebuie să ne dea de gîndit. Vorba lui Paul Éluard: ,,Spada ce nu se-mplîntă-n pieptul stăpînilor și al vinovaților/ Străpunge adînc inima sărmanilor și a nevinovaților”. În acest sens, propun ceva despre care am mai scris fix cu trei ani în urmă. Păi, dacă se susține că, în democrație, ,,Puterea este exercitată de popor”, hai să facem așa. În primul rînd, poporul român ar trebui să devină și el paralel cu statul paralel, cu instituțiile sale parazitare, cu presa ticăloșită ș.a.m.d. Apoi, hai să desființăm Parlamentul și să înființăm în locul lui un institut legislativ național, unde, prin concurs, să fie angajați vreo 200 de specialiști juridici, împărțiți în vreo 20 de comisii de specialitate, care vor emite legi, fără nici o presiune politică asupra lor. Putem desființa toate ministerele (democrațiile antice nu aveau așa ceva) urmînd să le înlocuim cu un Consiliu economic național, compus și el din comisii de specialitate, care își vor face treaba fără nici o intervenție politică. Aici se poate lua în calcul și planul Noii Ordini Mondiale, care prevede desființarea tuturor guvernelor naționale, a ministerelor și a primăriilor locale, pentru că Bill Gates, Rothschild, Rockefeller, Schwab, Sörös ș.a. nu sînt proști să plătească milioane de diletanți, care nu produc nimic. Nu uitați că așa-zisa Mare Resetare prevede trei lucruri de neclintit: 1. Guvern unic mondial; 2. Monedă unică și 3. Legi universale. Bătălia va fi grea, chiar ultima din istoria acestui neam, deci ,,Alegeți: Întuneric, sau Lumină?/ Apocalipsa nu dă telefon...” (Corneliu Vadim Tudor).

Nr. 1733 l 5 – 11 martie 2024

Peste 16.000 de români au fost consultați și tratați de Caravana Medicală AUR

Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) a prezentat duminică, 3 martie, la Cluj, în cadrul unei conferințe de presă, bilanțul înregistrat de Caravana Medicală AUR după șapte luni de activitate. La eveniment au fost prezenți medici voluntari, precum și coordonatorul proiectului, Mihai Enache, alături de președintele AUR, George Simion. În cele șapte luni de activitate, Caravana Medicală AUR a ajuns în 29 de județe, respectiv 90 de localități. Au fost consultați și tratați 16.244 de pacienți, pentru care s-au efectuat 11.703 seturi de analize medicale complete, 10.498 consultații oftalmologice, 6.309 ecografii, 8.720 EKG și 1.247 consultații stomatologice. În total, au fost efectuate peste 38.400 de investigații medicale. „Este un proiect pe care îl inițiasem sub forma unui spital. Nu ne-au lăsat să îl facem. Ne-au zis că este deturnare de fonduri și că vom fi legați, că vom ajunge la închisoare pentru că vrem să facem bine românilor. Ideea ne-a venit de la domnul Victor Ponta, care și-a cumpărat din banii de subvenții două mașini Tesla. Am întrebat și noi AEP dacă putem cumpăra autovehicule și dacă există limită la preț, tonaj sau dotări. Ni s-a spus că nu există în lege astfel de limite și că nu avem probleme. De aceea am creat acest spital mobil care funcționează. Nu este o acțiune electorală. Va continua pînă la uzura fizică a autovehiculelor și a dotărilor de la bord. Nu ne-au lăsat să cumpărăm din subvenție aparatură medicală, dar am cumpărat-o din donații. În programul de guvernare al AUR este cuprins un program de Screening prin care o să ajungem la toți cetățenii României. Nu vă imaginați ce au găsit colegii pe parcursul celor șase zile în Cluj, unde ni se spune că e prosperitate, bogăție și că lucrurile merg bine. Poate pentru o pătură privilegiată. Sînt mari discrepanțe aici, situații peste care am dat și în Botoșani, Vaslui sau Galați, județe prin care a trecut Caravana. Am reușit

să ajutăm oameni care nu își permiteau să facă operații de cataractă. Mulți bătrîni au probleme cu ochii și nu se pot opera după ce au plătit taxe o viață întreagă”, a declarat președintele AUR, George Simion, în cadrul conferinței de presă. Acesta a anunțat un nou proiect în zona municipiului Cluj Napoca. „Aseară am mai făcut un pas. Aici, în Piața Timotei Cipariu va funcționa un centru oftalmologic pentru toți clujenii și românii. Am reușit prin donații într-un eveniment de strîngere de semnături organizat seara trecută să adunăm banii necesari pentru echipamente. Medicii vor veni cum vin și în Spitalul Mobil AUR, fără remunerație”, a completat George Simion. Alături de Caravana Medicală AUR au fost pînă în prezent 406 medici voluntari, 564 de asistenți, 78 de optometriști și 54 de medici rezidenți. Printre voluntari se află și Oana Macarie, o tînără care s-a întors din Franța ca să îi ajute pe români. „Sistemul actual românesc este învechit, cu infecții nosocomiale, aparatură veche, care nu mai lucrează eficient. În Franța se obișnuiește ca după 30 de ani spitalul să fie demolat și ridicat unul nou, cu aparatură nouă. Asta trebuie făcut și

în politica românească. Avem nevoie de o formațiune cu idei noi, în slujba cetățeanului, cu valori creștine, tradiționale, să facă bine unui popor neglijat de peste 30 de ani”, a susținut Oana Macarie, în cadrul conferinței. Caravana Medicală nu se oprește aici. „Vom continua în județul Sălaj, după care mergem mai departe în Bihor, Satu Mare, Maramureș, Bistrița, apoi vom coborî în sudul României pentru a merge în cele patru județe unde nu am ajuns: Dîmbovița, Prahova, Buzău și Vrancea. Asigurăm pe toată lumea că mergem pînă la capăt cu acest proiect și după ce vom încheia primul calendar o vom lua de la început”, a anunțat Mihai Enache, coordonatorul proiectului și candidatul AUR la Primăria Capitalei. Biroul de Presă al Alianței Pentru Unirea Românilor

Imposibilul a devenit posibil! Caravana Medicală, un proiect AUR dedicat românilor din toată țara! Am vrut să construim un spital. Ne-au blocat. Autoritățile ne-au amenințat cu dosare penale, amenzi și confiscarea banilor. Cu toate acestea, ne-am respectat cuvîntul și am redat românilor o mare parte din banii primiți ca subvenție. Am pus spitalul pe roți și venim acasă la tine! Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.