Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA
DE
ÎNŢELEPCIUNE
Recunosc că în materie de politică sînt zero. Kilometrul zero, am vrut să spun. CORNELIU VADIM TUDOR
Dreptul la avort și manipularea mass-media
Cînd am aflat despre cum au introdus francezii dreptul la avort în Constituție, imediat m-am dus cu gîndul la o lege similară pe care americanii au blocat-o la Curtea Supremă de Justiție, ceea ce a provocat demonstrații și proteste însoțite de boceala corespunzătoare a progresistelor cărora li se luase dreptul de a fi egoiste și criminale omorînd copii nenăscuți cînd decideau ele, chiar dacă era vorba de luna a 6-a ori a 7-a de sarcină. M-am mirat și apoi m-am revoltat la gîndul că pe revoluționarii de profesie ai Europei, care au știut mereu să-și apere națiunea și drepturile, i-a cuprins nebunia de a vota cu o majoritate zdrobitoare de 780 - 72 această lege. După ce mi-a trecut enervarea am început să caut prin articolele din presa internațională detalii despre acest eveniment. Nu am găsit mare lucru, fiindcă toate articolele erau parcă trase la indigo, diferența fiind dată de aripa politică a ziarului. Astfel, presa progresistă/ neo marxistă/ comunistă (spuneți-i cum doriți) îi felicita pe francezi pentru inițiativă, bucurîndu-se că după eșecul legii americane Franța se luptă pentru drepturile
femeilor. „Franța este în prim-plan”, a declarat șefa camerei inferioare a Parlamentului, Yael Braun-Pivet, în timp ce deschidea ședința comună. „Sînt mîndră de acest Congres, care va stabili că dreptul de a efectua un avort va face acum parte din legea noastră de bază”, a spus ea. Primul-ministru Gabriel Attal a declarat anterior: „Trimitem un mesaj tuturor femeilor: «Corpul tău îți aparține și nimeni nu poate decide în locul tău!»”. „Acest drept (la avort) s-a retras în Statele Unite. Și astfel nimic nu ne-a autorizat să credem că Franța a fost scutită de acest risc”, a declarat Laura Slimani, de la grupul Fondation des Femmes. „Există multă emoție, ca activistă feministă, și ca femeie. Și există multă solemnitate într-un anumit fel, deoarece vom trăi un moment istoric, sper”, a adăugat ea, iar „stîngistul” ziar britanic The Guardian laudă într-un articol Parlamentul francez, care „a consacrat avortul ca drept constituțional la o sesiune comună istorică la Palatul Versailles”. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR
UNDE ESTE INDUSTRIA DE APĂRARE A ROMÂNIEI?
(Addenda la serialul „Intră România în război cu Rusia?“)
Deși am scris trei episoade cu titlul „Intră România în război cu Rusia?”, în care vectorul principal al întregului material a fost acela al unei analize lucide, fără apăsarea politicului internaționalist din partea decidenților noștri, punînd în fața tuturor argumentelor interesele poporului care vrea pace, unele date recente nu au putut fi cuprinse în cele trei articole, fapt pentru care revin cu addenda de astăzi. (Addenda – „Cea care se adaugă la sfîrșitul unei lucrări”, conform DEX). Datele și comentariile din prezentul articol vor avea darul să reliefeze și mai clar marile greșeli pe care le fac guvernanții noștri în ce privește dezvoltarea unei ramuri esențiale a industriei generale a României – Industria de apărare, mai ales în contextul în care tot guvernanții scandează: „Războiul este iminent!”.
Industria de apărare – în colaps Vrem nu vrem, ne întoarcem la perioada de dinainte de 1989. Pentru că sîntem în perimetrul Armatei, deci și al indistriei de apărare, ne amintim cu mîndrie de ceea ce producea, pe atunci, România, pentru necesitatea propriei armate, dar și pentru export: tancuri, transportoare, autoamfibii blindate, armament și muniție, tunuri și proiectile, praf de
pușcă, grenade de mînă, avioane (IAR-99) și alte echipamente militare care aduceau bani la buget și asigurau locuri de muncă decente (și bine remunerate) pentru mii și mii de specialiști și muncitori. Desigur, asta a fost ca în basmul copilăriei noastre, cu „a fost odată ca niciodată...”, pentru că cei care au luat puterea după lovitura de Stat din decembrie 1989 au pus toată industria României socialiste pe butuci, inclusiv pe cea militară. Imediat, mirosind sîngele proaspăt al unei țări decapitate de industrie și de forța de muncă, hienele occidentului s-au năpustit asupra țărișoarei noastre, aducîndu-ne la nivelul în care ne găsim astăzi, cel de colonie (modernă) a începutului de mileniu III. Revenind la actualitate, după acest remember dureros, ofer cîteva date și situații alarmante, care să justifice intertitlul de mai sus. Mai întîi vreau să pornesc de la un interviu cu ministrul apărării naționale, civilul Angel Tîlvăr, acordat presei militare săptămîna trecută. În documentarea pentru tema acestui articol am căutat atent în acest interviu doar, doar, voi găsi și ceva referințe la resuscitarea industriei de apărare – o verigă indispensabilă asigurării independenței (măcar la un procentaj rezonabil) țării noastre în ce privește înzestrarea și pregătirea Armatei. Căutarea a fost zadarnică. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Pace
De mii de ani pămîntul a rodit Cînd floarea, larg, corola și-o desface, Și cînd pămîntul tot e înflorit Și lumea cîntă Imnul pentru Pace; Pe-acest pămînt visăm clepsidre vii În gînduri necuprinse-n carapace, Și soarele căzut în panoplii Lumina și-o dedică pentru pace; Tot ce-am clădit în templu, pe pămînt, De peste două mii de ani încoace, S-a înălțat prin muncă și în cînt, În timpuri cînd în lume era pace; De-odată lumea, de prea-plinul ei, Crezînd că-n ură poate să provoace Războaiele furate de la zei, Ne-mpinge-n suferință fără pace; Se joacă generalii de-a război De parcă frontu-ar fi din bobîrnace, Și nu din morți și mutilați, din noi, C-au vrut ei neagra moarte-n loc de pace; Cît nu-i tîrziu, treziți-vă, nu-i greu Atîta timp cît Zeul Marte tace. Viața ne-a dat-o Bunul Dumnezeu, Și-o vom păstra doar dacă este pace! GEO CIOLCAN
NR. 1734 l ANUL XXXV l 12 – 18 MARTIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei
2
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT
RESTITUTIO IN INTEGRUM
Noi încrengături ale Mafiei Scoateți flagrantul și băgați complotul 60 de ani de la moartea lui Octavian Goga CNA doarme ca boul pe coadă Maimuța hoață pe nume Capetti PARTEA I Pe o ploaie mocănească, Emil Constantinescu a rostit, duminică, la Blaj, cel mai plîngăcios „discurs“ al său. Probabil că acea creatură care-i scrie textele, Zoe Petre, tocmai făcea împachetări cu nămol, aşa că a rasolit totul, parcă încercînd să-l compromită pe pupilul ei bătrîn. Să pledezi pentru Patrie şi Patriotism, dar tu să joci ceardaşul cu ungurii de gît – iată culmea demagogiei şi a neruşinării. Emile, actor ratat, nu poţi să ții şi cu România, şi cu duşmanii ei de moarte, iredentiştii maghiari! Aşa ceva numai în capul tău plin de gărgăuni poate exista. E ca şi cum te-ai arunca în Mare îmbrăcat cu un costum complet de alpinist, după care te miri că nu poţi înota şi te duci la fund. Românii şi horthyiştii sînt două categorii INCOMPATIBILE, moşule, tu nu vrei sau nu poţi să pricepi, adică eşti gasteropod? Slugarnică şi abuzivă, Televiziunea Română a reprodus, în ediţia Jurnalului de la ora 20, întreaga „cuvîntare” a Ţapului, adică 15 minute. Exact spaţiul acordat P.R.M. pentru 5 săptămîni! Simţise muierea aia başoldină, pe nume Zoe Petre, că e nevoie ca lumea să mai uite de contrabanda de ţigări, aşa că a dat dispoziţie ca în locul lui Truţulescu, capul de afiş să-l ţină Ţapulescu, aflat în pierdere de viteză. Inutil. Lumea mai rău îl înjură. Pe nenorociţii ăştia de membri ai Guvernului, cărora le-a luat Dumnezeu minţile, dar şi pe alţii ca ei, revoluţionarul Nica Leon a anunţat că, atunci cînd va veni la Putere, îi va condamna la moarte. Da, dar întîi trebuie despuiaţi în pielea goală şi plimbaţi prin pieţele oraşului, să-i scuipe lumea între felinare. Degeaba se laudă bătrînul Mircea IonescuQuintus că a scris versurile romanţei „Mi-e dor de ochii tăi adînci“ (altminteri minunată) dacă el patronează şi încuviinţează, ca şef al P.N.L., atrocităţile săvîrşite de năpîrca asta odioasă, pe nume Valeriu Stoica. Meștere epigramist, de ce vrei să lași un nume urît pe urma matale? Crezi că românii te vor ierta vreodată? Ziariştii Sorin Ozon şi Felix Rache, de la „Evenimentul zilei“, publică un document formidabil: „Cînd contrabanda cu ţigări era în plină dezvoltare, Virgil Măgureanu a ştiut şi a tăcut. Una dintre dovezi o reprezintă înregistrarea unei conversaţii între fostul director al S.R.I. și un traficant libanez“. Locul ruşinosului tîrg este vila S.R.I. din Poiana Braşov, de faţă fiind şi fata Şarpelui cu Ochelari, Anca Măgureanu. Mai ţineţi minte de cîte ori am scris noi despre locul ăsta conspirativ şi implicarea lui Asztaloș în TOATE actele majore de contrabandă? Iată că şi de data asta s-a ajuns la vorba noastră! Mai că îţi vine să crezi că presa nu face altceva decît să meargă pe urmele „României Mari“. Ziarul „Azi“ nu s-a lăsat păcălit de cele două Comunicate MINCINOASE prin care, ca la un semnal, în acelaşi minut, Regia Protocolului de Stat şi Fundaţia-fantomă „Copiii României“ (care, de fapt, este „Copilul României“, adică Dragoş Constantinescu), anunţă, după 5 zile, că iedul prezidenţial nu a cumpărat somptuoasa vilă din Str. Londra nr. 6. Evident, doar nu era să recunoască! Ziarul condus de Octavian Ştireanu publică însă o poză a uriaşei case, cu explicaţia ironică: „imobilul nu poartă nici o inscripţie care să ateste că aici s-ar afla sediul Fundaţiei «Copiii României», preşedinte Dragoş Constantinescu“. Ruşine mare, d-le director Adrian Ghiță! Noi te ştiam un om corect... Anchetarea contrabandei politice de la Aeroportul Militar Otopeni tot pe alături bate, nu îndrăzneşte să se-apropie de adevăraţii vinovaţi: Dorin Marian, Dragoş Constantinescu, Costel Bobic, Nini Săpu naru, Nicu Anghel. Nici unul dintre procurorii militari nu are curajul să spargă „legea tăcerii“ (OMERTA), să-şi ia inima-n dinţi şi să taie în carne vie. Fiecare dintre ei este perfect conştient că, a doua zi, ar putea să-l calce o maşină, ori să i se scoată ochii cu
vreun dosar mai vechi, fie din 1987, fie din 1989, fie mai dinspre zilele noastre. Procuratura militară, care este atît de cîinoasă cu căpitanul Constantin Bucur, pe care îl chinuie ca pe hoţii de cai, de 2 ani de zile – dă acum un examen catastrofal în faţa Ţării. Ar fi bine ca aceşti oameni să ştie că, nu peste mult timp, va veni la Putere un regim justiţiar care îi va lua la întrebări pe toţi cei care au ascuns Adevărul şi s-au făcut complici cu Mafia. Să nu uite învăţămintele aspre ale Istoriei, s-au mai văzut cazuri. În definitiv, cînd Justiţia este condusă de 2 infractori dovediţi – Valeriu Stoica (ministru) şi Gh. Mocuța (secretar de stat, cea mai mare greşeală comisă pînă acum de Radu Vasile) nu putem emite nici o pretenţie. Aparatul represiv a rămas acelaşi, ca şi înainte de 1989. O şleahtă de derbedei, de activişti, securişti, nepoţi de prim-secretari, băieţi descurcăreţi, care sînt programaţi să cadă în picioare în orice împrejurare. Ieri te puneau la zid şi-ţi făceau viaţa un coşmar în numele principiilor eticii şi echităţii socialiste. Azi fac acelaşi lucru în numele democraţiei, societăţii civile, integrării euro-atlantice etc. De altfel, prima grijă a mafiotului Mocuţa, după ce şi-a văzut visul cu ochii (dar cu cîte ocoluri, pe la Departamentul de Control al primuluiministru, prin alte posturi bănoase!) a fost aceea de a fabrica şi a urgenta un dosar penal împotriva preşedintelui P.R.M. La porcăria asta, torţionarul de Mocuţa şi-a asociat-o şi pe nevasta-sa, ţaţa Rodica. Lumea s-a lămurit: amîndoi tartorii care ticăloşesc Justiţia Română la ora actuală – Valeriu Stoica şi Gh. Mocuţa – şi-au unit eforturile, cu disperare, pentru a-l condamna, cu orice preţ, pe senatorul Vadim. Ceea ce nu ştiu imbecilii ăştia, şi nici Mircea Ionescu-Quintus, dar nici măcar Emil Constantinescu, este că exact o condamnare îi este necesară preşedintelui P.R.M. pentru a-l face scăpat în cîştigător şi a-l duce la Palatul Cotroceni. Cum anume? Încercaţi şi veţi vedea. Dar, să ne întoarcem la traficanţii de ţigări. Ramificaţiile sînt, într-adevăr, fenomenale. Am primit zilele trecute un telefon de la un fost consilier prezidenţial: „Reţeaua de bază se numeşte VIG-S.R.L., înfiinţată prin 1994. Acţionari principali sînt Costel Ciucă, fiul ambasadorului Palestinei, Gh. Belean (colonel acoperit la S.R.I., membru fondator al BANKCOOP, fost aghiotant al lui Paul Niculescu Mizil, care n-are nici un amestec, evident). Trebuie să fie anchetată şi activitatea firmei TAGARIS S.R.L., înfiinţată de acelaşi Costel Ciucă la Arad, împreună cu un arab, Ali. Prin această firmă au intrat în România, ilegal, mari cantităţi de Bastos, Kim, Davidoff. Într-adevăr, protectorul mafiotului Ciucă a fost Virgil Măgureanu. Sper că aţi remarcat că presa necinstită foloseşte numele colonelului de S.R.L Petru Pele, de la Timişoara, după cum îi dictează interesele politice: atunci cînd e invocat ca demascator al relaţiilor de tip mafiot ale lui Măgureanu cu Ciucă şi cu arabii, colonelul Pele e bun şi Patria îi e recunoscătoare; atunci cînd cineva vrea să lovească în P.R.M. şi să dovedească neadevărul, cum că Pele ar face parte din așa-zisul Serviciu Secret, el încetează să mai fie bun şi folositor. Acest Ali s-a certat cu Ciucă, fiindcă arabul avea să-i dea vreo 300.000 de dolari. În 1996, Poliţia capturează 3 TIR-uri de ţigări aparținînd firmei TAGARIS. Timp de 3 luni, arabul a fost în anchetă, dar a mituit în stînga şi-n dreapta, a făcut presiuni chiar şi la directorul S.R.I., aşa că a scăpat cu faţa curată. Unul dintre marii gangsteri, despre care numai «România Mare» a avut curajul să se lege, a fost Dumitru Iliescu. Acesta patrona afaceri murdare cu limuzine şi armament. Păcat că nu se redeschide dosarul morţii foarte suspecte a colonelului de S.P.P. Sarău. Bietul om a murit într-un accident de circulaţie, dar maşina avea o defecţiune la direcţie. Nu se ştie cine a schimbat cadavrele, în aşa fel încît să reiasă că şoferul conducea maşina, dar, în realitate, Sarău se
RM
aflase la volan. Acest Sarău se îndrepta către un oraş din Moldova, probabil Galaţi, să încaseze de la mafiotul Vitali Usturoi (şeful firmei „Valeologia“) 200.000 de dolari, ca urmare a unei tranzacţii ilegale de muniţie. În afacere mai era băgat un evreu, pe nume Bercovici, din Belgia. Acum a fost publicată conducerea firmei de Protecţie şi Pază pe care şi-a făcut-o Dumitru Iliescu şi-am văzut şi numele colonelului Răduţac. Ăsta fusese plutonier, dar l-a făcut Dumitru Iliescu colonel, în 2-3 ani, instalîndu-l ca şef de cabinet la ușa lui. Închipuiţi-vă că Răduţac schimba valută chiar la uşa directorului S.P.P.! Colonelul Sava Postolache i-a făcut lui Dumitru Iliescu toate lucrările, pe cînd ursarul din Strehaia urma Academia Militară şi Colegiul Superior de Apărare. Ştiu că senatorul Vadim a avut mult de pătimit din pricina atacării, în Senat, a Mafiei de la S.P.P., încă din 1995. Acum, îl prigoneşte noua Mafie. Fiindcă aşa e la noi, sînt vînaţi cei care îndrăznesc să spună lucrurilor pe nume. În actualul scandal de contrabandă sînt amestecaţi fruntaşi ai P.N.Ţ.C.D., P.N.L., P.D.-F.S.N. şi, din păcate, şi cîţiva oameni din P.D.S.R. Colonelul Ştefănuţ, şeful antitero din S.R.I., a intenţionat să divulge totul, dar s-a potolit, fiindcă a avut un accident de maşină groaznic, în drum spre Focşani – cică şoferul lui ar fi acroşat un TIR (?!). Dacă ar vrea să ajunsă la principalii vinovaţi, procurorii ar trebui să-l ancheteze cu pîine şi cu apă pe acest Babinciuc, infractorul arestat la Constanţa. Închipuiţi-vă că, dacă mai rămînea vreo două luni în libertate, Babinciuc ar fi transformat Vila de la Neptun, unde îşi petrecea vacanţele Ceauşescu, dar şi debarcaderul, în depozit de ţigări. Iertaţi-mă că sar de la una la alta, dar ştiu prea multe şi aşa se întîmplă. Multe lucruri ar fi putut fi aflate de la un alt hoţ cu ştaif, Florea Niculescu, dar acesta a fost făcut scăpat peste graniţă, în 1997, de ministrul Transporturilor, Traian Băsescu. Cine l-a tot cocoloşit pe acest Niculescu, care păgubise Credit Bank cu suma de 30 de milioane de dolari? Conducerea TAROM! Fiul mafiotului, pe nume Florea Augustin Niculescu, este pilot la TAROM şi a fost cununat de Nicolae Brutaru. Am informaţii că acest Brutaru e acţionar la Merryl Linch Bank, unde are acţiuni şi fostul ambasador al Elveţiei, Vetovaglia. Proştii cred că acest Vetovaglia ar fi fost rechemat de la post pentru o legătură extra-conjugală cu o ziaristă! El era băgat în transporturile de armament din România către alte Ţări, în cîrdăşie cu arabul Taher. Una dintre relaţiile celor 2 era irakianul Naim (agent Mossad) care a facilitat ajungerea armamentului în Irak şi Kazahstan. Toate astea le ştie mai bine colonelul Ion Stoica, fostul şef al Diviziunii Economice S.R.I. pe Capitală, dar va avea el curajul să vorbească? Un alt colonel de la S.R.I., Sora, ştie totul despre prăduirea, de către Băsescu, a navelor şi avioanelor. Numiţii Băsescu şi Brutaru au vreo 50 de capete de acuzare la Parchet, dar dosarele sînt blocate de P.D.-F.S.N., care l-a cumpărat pe Ţapul «în viu». Un element-cheie, care are o genă infracţională cam aşa, ca Băsescu, este generalul de Poliţie Teodor Zaharia. Acesta a fost dat afară din funcţia pe care o avea la Iaşi de către Ion Iliescu. Motivul? Împreună cu procurorul şef al Iaşilor, care era însurat cu notăriţa-şefă, cei doi îi şantajau pe infractori, realizînd averi considerabile. Legăturile mafiote ale lui Costel Ciucă şi Marian Chiaţă sînt indiscutabile. Ei au efectuat transporturi de țigări şi din Neuchâttel (Elveţia) unde e o fabrică de ţigari la comandă. De verificat şi împrejurările în care escrocul internaţional Paul Ţârlea (acum fugit din Ţară) i-a dat lui Radu Berceanu o valiză cu bani. De anchetat domnii Virgil Măgureanu, Mihai Stan şi S.R. Stănescu, care sînt implicaţi în multe dintre afacerile astea necurate. Deocamdată atît. Vom reveni“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 22 mai 1998)
RM
3
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Din culisele istoriei
Români şi ruşi. Politică şi încuscriri (I) Sub aparența unei „asistențe tehnice“, cum am spune noi azi, țarul și consilierii săi au iniţiat un complex de măsuri prin care tînăra oştire românească a fost puternic împănată cu cadre de comandă și instructori ruşi. Politica de infiltrare în structurile instituţionale româneşti și-a găsit o bună acoperire în numeroasele căsătorii mixte realizate în toată această perioadă (1828-1848). Revoluţia de la 1848 a prilejuit o primă verificare practică a eficienței infiltrărilor reali zate prin politica căsătoriilor mixte. În privinţa corpului de comandă al oştirii, rezultatele au fost, dacă nu cele aşteptate, măcar satisfăcătoare: expectativa unora dintre comandanţi, în alte cazuri, mai puţine, chiar manifestări duşmă noase față de puterea revoluţionară, au creat destule probleme guvernului revoluţionar, acesta aflîndu-se în imposibilitatea de a conta pe aportul căpeteniilor oştirii.
Comisia de căsătorii În primii ani post-revoluționari (1849-1851) autorităţile ruse au continuat eforturile pentru aservirea oştirii celor două Principate, utilizînd aceeaşi tehnică de plasare în fruntea ei a unor ofiţeri ruşi împămînteniţi prin căsătorii cu fiice de boieri bogaţi şi influenţi, care să le asigure noilor intruşi şi o platformă socialpolitică corespunzătoare. Încă din 1849, asistăm la o avalanşă a căsătoriilor de ofiţeri ruşi cu tinere fete de boieri, dar de data aceasta căsătoriile sînt asociate şi cu înregimentarea în armata rusă a unui număr de fii de boieri români cu simpatii pentru Rusia, sau care erau deja înrudiţi cu familii ruseşti. Aceste fenomene au fost încurajate de către noi domni, mai făţiş de Barbu Ştirbei, în Țara Românească, mai discret de Grigore IV Al. Ghica, în Moldova. Ne putem da seama la ce nivel se ajunsese, din moment ce avem informaţii că la Bucureşti, în chiar anul 1849, s-a organizat o reprezentaţie teatrală în limba franceză, prilej cu care s-a jucat vodevilul semnificativ intitulat Un mariage en Valachie ou l’oncle patriote („Un mariaj în Ţara Românească sau unchiul patriot”), în care ofiţerul rus Armosov, autorul textului, ironiza necruţător pe bătrînii ofiţeri ruşi însuraţi cu tinere boieroaice românce, „sacrificîndu-se“ pe altarul patriei... Forţînd nota, ruşii au pus la cale chiar o instituţie specializată pentru perfectarea căsătoriilor mixte. Consulul general al Franţei la Bucureşti (1849-1854)
Pierre Eugene Poujade (1813-1885), însurat şi el, de altfel, cu o româncă – Maria, fiica marelui ban Costache Ghica (1804-1867), poreclit „beizadea Tingirică“ (fiul lui Grigore IV Dimitrie Ghica şi al Sultanei CostescuComăneanu) – relata într-o scrisoare din 12 aprilie 1850, trimisă la Paris ministrului de externe francez Jean Ernest Ducos, viconte La Hitte, că „aceeaşi corespondenţă a Gazetei din Augsburg (datată din Odessa – n.n.) afirmă că o Comisie alcătuită din generalii Kneaz Bagration, Komar și consilierul de stat actual von Kotzebue, a fost constituită pentru a însura pe ofiţerii ruşi cu tinere românce, posedînd cel puţin 2.000 de galbeni (ducați) în bunuri zestrale. Nu am auzit niciodată vorbindu-se aici (la Bucureşti – n.n.) despre această comisie, dar au avut loc mai multe căsătorii între ofiţeri ruşi şi fete românce, într-un singur regiment, 18 ofiţeri au contractat legături de căsătorie aici şi mai mulţi au obţinut autorizaţia să-şi prelungească şederea în Țara Românească, chiar în momentul în care corpul lor (de armată – n.n.) părăsea principatul. Fără nici o îndoială, aceste căsătorii sînt bine privite aici“. Nu ştim în ce măsură a funcţionat eficient această comisie şi pînă cînd. Din componenţa ei nu putem identifica cu certitudine decît pe Karl Evstatievici von Kotzebue, consilier de stat al cancelariei comandan tului trupelor de ocupaţie, generalul Aleksandr Nikolaevici Luders, în schimb deţinem destule informaţii despre căsătoriile realizate în acei ani.
Fiice şi rude domneşti
Ne vom rezuma numai la înalta protipendadă, semnalînd mai întîi căsătoria fiicei domnitorului Barbu Ştirbei şi a Elisabetei CantacuzinoPaşcanu, domnița Ecaterina, cu ofiţerul rus de origine daneză baron Justin Hubsch von Grosstahl, viitor general şi guvernator la Baku. Domnița Ecaterina fusese căsătorită mai întîi cu Costache Vilara, decedat în 1849. La 19 aprilie 1851 s-a măritat cu ofiţerul rus J. Hubsch Grosstahl, naşi fiind marele logofăt Ioan Bibescu și doamna ţării, Elisabeta Ştirbei. Din această căsătorie de scurtă durată (doi ani), Ecaterina murind în 1853, nu au rezultat urmaşi. Menţionăm apoi o altă căsătorie din familia dom nitoare şi anume, pe aceea a Elenei Ghica (1828-1888), cunoscută îndeosebi sub pseudonimul ei literar Dora d’Istria, fiica marelui ban Mihalache Ghica și a Ecaterinei Facă, nepoată de frate a domnitorilor Grigore IV Dimitrie și Alexandru D. Ghica. Tînăra Elena Ghica s-a căsătorit cu generalul kneaz Aleksandr KoltovMasalski, nunta fiind celebrată în 1849 la Iaşi, cu mare fast, Ghiculeştii munteni fiind refugiaţi atunci la curtea lui Grigore IV Alexandru din Moldova. De tînără fată, Elena Ghica a avut Armatele ruse aliate la București, în 1877 înclinaţii spre artă –
muzică, desen și poezie –, la 15 ani traducînd Iliada direct din originalul grec în limba germană. Pînă la căsătoria sa, în 1849, a călătorit în Italia şi Germania şi a strălucit în saloanele verișoarei sale, Cleopatra Trubetkoi. După nuntă, Kneaghina Elena a locuit cu soţul ei la St. Petersburg, unde a şi redactat cîteva piese literare, apărute mai tîrziu, în 1885-1866, în Zagranicinîi vestnik („Vestitorul de peste graniţă”). În 1855 a părăsit Rusia, stabilindu-se mai întîi în Elveţia, apoi, în 1860, a trecut în Italia, mai întîi la Torino şi Genova, pentru ca în 1870 să se stabilească definitiv la Florenţa. Și-a înscris numele printre marii călători ai Europei Secolului XIX, culegînd impresii turistice şi date ştiinţifice, militînd pentru egalitatea popoarelor şi a sexelor. A lăsat o valoroasă lucrare cu caracter istoric despre strămoşii ei, intitulată GH Albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika nei secoli XVII, XVIII, XIX, tipărită la Florenţa în 1873. Bunurile sale din Ţara Românească, pe care a revăzut-o în mai multe rînduri, după 1860, le-a lăsat, după moartea ei în 1888, prin testament, neavînd urmaşi direcţi, Eforiei Spitalelor Civile din Bucureşti. O a treia căsătorie româno-rusă din această perioadă s-a înregistrat din nou în familia Bălăceanu. Sora mai tînără a Mariei, baroneasă de Ruckmann, născută Bălăceanu, este vorba despre Zoe sau Zinca, fiica cunoscutului rusofil marele vornic Constantin Bălăceanu şi a Mariei Văcărescu, s-a măritat în 1851 cu locotenentul rus Aleksandr Bremser (ajuns mai tîrziu general). Această căsătorie a stîrnit reacţii diferite. Zoe Golescu, care era ca o mătuşă pentru tînăra mireasă, a scris fruntaşului paşoptist exilat, Ştefan Golescu: „Am să-ţi dau o veste care va mîhni mult pe Ion Bălăceanu (fratele Zoei BălăceanuBremser). Zoe se mărită cu un rus! Nu a forţat-o nimeni. Îl iubeşte: se vede că a uitat ce datorează ca româncă patriei sale...“. Şi tot ca ecou al acestei căsătorii, tocmai pentru a sublinia diversitatea de opinii ce domnea în sînul aceleiaşi familii, să amintim și o altă întîmplare din acei ani. Ecaterina sau Tinca Bălăceanu, sora mai tînără a Zoei devenită prin căsătorie Bremser, a rămas în amintirea familiei pentru modul în care îşi apăra sentimentele sale patriotice. În 1849, cu prilejul unei sindrofii organizată în casa Bălăcenilor de pe Podul Șerban Vodă, generalul Lüders s-a lăudat spunînd: „Ilustrul meu stăpîn (ţarul – n.n.) va obţine ca în curînd aceste ţări (Principatele române – n.n.) să rămînă Rusiei“. În timp ce o parte din invitaţi, rusofili, au aplaudat, tînăra femeie, roşie de mînie, l-a apostrofat pe înfumuratul general: „Generale, uitaţi că ţarul propune şi Dumnezeu dispune?“. La care, dîndu-şi seama de gafa comisă, Lüders s-a scuzat ruşinat: „Da, doamnă, este adevărat, uitasem şi vă cer iertare“.
Ţarii la Roznov (1) Să facem acum un scurt popas în Moldova. Aici a continuat să se manifeste aceeaşi rezervă faţă de ruşi. Consulul francez Poujade scria într-un raport din 31 mai 1850 că „la Iaşi rușii abia sînt primiţi în societate, nici un ofiţer rus n-a putut să se însoare în Moldova şi chiar pe vremea cînd era acolo generalul Moller, guvernul n-a acceptat niciodată amestecul ruşilor în afaceri“. Tot consulul Poujade arăta că generalii ruşi Hasford şi Dannenberg au fost foarte rău primiţi la Iaşi, turcii fiind preferaţi în mod politicos ruşilor, deoarece în sufletele multora dintre moldoveni se păstrase încă vie amintirea răpirii Basarabiei. (va urma) PAUL CERNOVODEANU
4
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
Atitudini Polemici Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR
Poeta Dunia Pălăngeanu, la ceas aniversar
De ce, Doamne, timpul trece așa de repede? Parcă ieri a fost cînd, împreună cu regretata scriitoare Marga Dumitrescu-Frasinu, am participat pentru prima oară, cu mulți ani în urmă, la o frumoasă ședință a Cenaclului „Luceafărul” din Giurgiu, coordonat de scriitoarea Dunia Pălăngeanu (n. 14.03.1954). La vremea respectivă, credem că nimeni nu s-a gîndit că, în martie 2024, vom ajunge să o sărbătorim pentru cei
70 de ani de viață ai săi, și nici că scriitoarea Marga Dumitrescu-Frasinu nu se va mai afla printre noi, să fie alături de sărbătorită. Iată că anii nu stau pe loc iar, odată cu noi, și vîrsta noastră se schimbă, ca și lucrurile care ne înconjoară, lumea, natura omului în general, funcție de anii parcurși, cu bucurii și tristeți, cu bune și rele, cum însăși autoarea scrie, în versurile pline de sensibilitate ale poemului intitulat „Mor stelele”, pag. 2: ,,Mor satele, brumele se-aștern albastre Peste cîmpia crăpată și pustie, Casele zac într-o rînă sihastre, Apa-n fîntînă adoarme sălcie. Mor satele, de cîntece vechi văduvite, Prunele asfințesc pe crengile amare, Spînzurată e luna prin livezile cernite Strachina tresare sub praful de sare. Mor satele, stele tîrzii se prăvale. Prin claia de paie de-amintiri asudînd, Printre cruci, siluete de babe-și fac veacul, Și-un clopot din turlă se-aude bătînd. Mor satele, mor satele, Doinele rătăcesc despletite, Din fluiere de lemn furnicile lacome Ies palide flori pe morminte”. Acest poem ne determină să-i aducem autoarei un cald omagiu la aniversare, știind bine că, adeseori, cu prilejul unor asemenea evenimente frumoase din viața unui scriitor, oamenii nu se prea îngrămădesc să-l sărbătorească. Dunia Pălăngeanu este o figură emblematică pentru arealul poetic vlăscean, de numele ei fiind legate multe amintiri frumoase în inima localnicilor din satele și comunele prin care a umblat, unde, folosindu-și energia creatoare, a săvîrșit un act de mecenat cultural de toată isprava, iar toate aceste fapte vor dăinui peste ani și ani. Și dacă azi scriem despre dumneaei la împlinirea celor 70 de ani, o facem din respect pentru ceea ce este în prezent și va fi probabil și de aici încolo: glasul literaturii giurgiuvene care răspîndește frumusețe spirituală în toate colțurile lumii... Pentru că steaua ei poetică, de la început, s-a bucurat de ingredientele poetului talentat, care
întreaga viață a lucrat la desăvîrșirea unei opere literare consistente, calibrată pe emoție și discurs liric aprig (v. volumul „Îngerul de lîngă mine”, 2022), alături de soțul său, Ion Pălăngeanu, la care a găsit tot sprijinul și toată înțelegerea... Doi oameni destoinici, boemi, o familie fericită, unde fiecare a lucrat pozitiv asupra celuilalt, formînd de-a lungul anilor un cuplu de invidiat, cu copii și nepoți... Între cei doi a existat o chimie specială, o colaborare frumoasă, dăruindu-și unul celuilalt lumină, buchete de dragoste, iar toate acestea aveau să-i unească și mai mult, astfel încît azi au ajuns să fie considerați de comunitatea în care trăiesc un soț model, cu o soție model și poetă de primă mînă a Giurgiului. La cei 70 de ani ai săi ar fi fost de așteptat ca măcar un for de cultură județean sau național să se învrednicească a o sărbători pe măsura meritelor sale culturale, pentru tot ceea ce a făcut pentru literatura contemporană. Iată încă o poezie care, prin aerul proaspăt pe care autoarea îl revarsă în versurile sale, creează un univers liric damnat la vulnerabilități actoricești de anvergură, grație unei concepții originale, ca un film cu o structură ghidată pe atmosfera discursului liric. Poemul se intitulează Je ne regrette rien (pag. 3): „Nu regret nimic, pentru ce-aș regreta, cu bune și rele ce-am trăit a fost viața mea, am trăit intens, am ars ca o flacără, am și greșit, totul îmi aparține, am devenit mai puternică am revenit. Fiecare rid de pe față e al meu, îl recunosc, nu-l regret, am fost lacomă de frumos, am iubit, am știut să aștept, m-am înconjurat de oameni mulți, de emoții, de sentimente, am trăit clipe triste adesea, ploi reci, deznădăjduite, incerte. Am sorbit cu nesaț princiar cupa zorilor de rouă plină, am fost generoasă, nu am luat locul nimănui, am risipit lumină, mulți m-au urît, m-au lingușit, s-au uitat pieziș, m-au invidiat, m-am prefăcut că nu le văd deșertăciunea, le-am zîmbit, i-am iertat. Am ridicat fruntea învinsă, m-am vindecat, am mers mai departe, am fost protejată, mi-a alungat tristețea cel care m-a iubit și nu m-a uitat, răbdător, duios, cu sinceritate, mi-a stat alături în zilele bune, în nopțile grele – fie-i numele de-a pururi luminos, sfințit de neuitare și binecuvîntat! Dumnezeu a făcut totul pentru mine, mi-a uns fruntea cu mir și seu, un înger păzitor a stat credincios în nopțile lungi pe umărul meu, n-am rîvnit drumul altuia, am mers cu nădejde pe cărări nebătătorite, am învățat de la cei mai buni decît mine, mentorilor le-am sărutat urmele sfinte. Nu regret nimic, prieteni, timpul e tot mai scurt, inima-pasăre călătoare va scrie poeme arzînde, curînd, pe pergamentul mării de sare, iar tu, trecătorule, vei privi uimit cum cade din înalt în fîntînă o stea, nu regret nimic, apa aceea dulce din ciutura nopții e viața mea”. O spovedanie cu toate ingredientele unei bune mărturisiri, care țin de structura eului poetic al creatoarei, ca plămadă a timpului și veacurilor ce or să treacă peste noi. Ca rezumat general, trebuie spus că Dunia Pălăngeanu a publicat mai multe cărți de poezie, proză, albume, întemeindu-și activitatea culturală din arealul
Primăvara
Un vîntișor călduț de primăvară Revine-alene iară peste țară Și ghiocei, lalele și zambile Renasc la viață în aceste zile Mantaua iernii este pe sfîrșite Și zilele devin mai însorite, Se-ntorc în stoluri păsări migratoare Pe plaiurile noastre primitoare Răsună-n crînguri ciripit de păsări, Natura-mbracă straie de mătăsuri Mai cade brumă, ori mai cade rouă, Natura se îmbracă-n haină nouă Magnoliile, policandre înflorite Veghează-n curțile frumos împodobite, Caișii-abia așteaptă să-nflorească Și-albinele din stup, să se trezească Așa cum primăvara-n an renaște, La fel și viața omului, prin ea, se naște Ea zi de zi ne-aduce bucurii, Cum soarele zglobiu – florilor din cîmpii. ALEXANDRU DUMITRU (Buftea) giurgiuvean, iar toate aceste realizări se datorează muncii și dorinței sale permanente de a persevera... Calități deosebite care au stat tot timpul pe agenda de lucru a sărbătoritei. La ceas aniversar, dorim ca numele său să fie înscris în analele culturii giurgiuvene cu litere de aur, toarse din steluțe de mărgăritar culese de pe bolta albastră a cerului dunărean, de la care poeta niciodată nu a făcut rabat în creațiile sale, cum nici orașul Giurgiu, care a adoptat-o pe scriitoarea venită de pe meleaguri buzoiene și care a bătătorit cu piciorul, de-a lungul și latul, fiecare comună și sat giurgiuvean în căutarea de talente artistice... Gestul nostru, de a-i aduce un elogiu prin aceste modeste rînduri, credem că este edificator pentru a demonstra că sîntem alături la aniversarea zilei sale de naștere, omagiind-o ca poetă și publicistă distinsă cu premii naționale și internaționale, dovezi ale recunoașterii meritelor sale scriitoricești și de coordonator de activități culturale. Indiscutabil, Dunia Pălăngeanu reprezintă o pagină de istorie vie pentru giurgiuveni. Îi dorim ca bucuria cuvintelor din sufletul său să o înalțe cît mai sus, spre culmile succesului deplin, și să rămînă aceeași fire tenace, așa cum am cunoscut-o cîndva. La mulți ani, poetă Dunia Pălăngeanu! ION MACHIDON, directorul Revistei „ Amurg sentimental”
RM
5
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... File din istoria filmului românesc
Jean Georgescu, un mare regizor român, pe nedrept uitat
Actorul, scenaristul și regizorul român Jean Georgescu și-a manifestat pasiunea pentru cinematografie în anii în care această artă începea să evolueze și în țara noastră, rămînînd cel mai bine cunoscut pentru regia filmului „O noapte furtunoasă“ (1942), film produs de Ion C. Cantacuzino, cu Radu Beligan în rolul lui Rică Venturiano. Jean (Ion) Georgescu s-a născut la 12 februarie 1901, în București. După absolvirea studiilor la Conservatorul Regal de Artă Dramatică, a debutat ca actor în anii ’20, jucînd în diferite companii teatrale alături de actori de renume ai momentului, printre care și Elvira Popescu. În cinematografie și-a început cariera tot ca actor, în filmul „Țigăncușa de la iatac” (1923), unde interpreta rolul unui „bonjurist”. Atras din ce în ce mai mult de cinematografie, a început să scrie scenarii de film. Dintre acestea - „Milionar pentru o zi” (1924, pe care l-a și regizat), „Maiorul Mura” (1928, regia Ion Timuș) și „Așa e viața” (1928, regia Marin Iorda). Debutul în cinematografie a avut loc în anul 1924, cînd a realizat, în tripla postură de scenarist, regizor și interpret, comedia în două acte „Milionar pentru o zi”. Regizorul Jean Mihail, amintinduși de premiera acestui film în iarna anului 1925, „împreună cu alte patru comedii străine de scurt metraj”, îi consemnează succesul, adăugînd că în celelalte pelicule jucau vedetele epocii: Charlie Chaplin, Faty şi Zigoto. ,,Îmi plăcea sa joc. Poate eram puţin comedian din naştere, poate eram puţin cabotin şi cabotinul din mine cerea de lucru”, spunea marele cineast. Plăcerea actorului de a juca, de a trăi fiecare personaj s-a transmis regizorului. Pe platou, Jean Georgescu nu explica, ci interpreta fiecare rol: ,,Am în mine toate personajele”, spunea el.
Deceniul parizian al regizorului Jean Georgescu La începutul anilor ’30, Jean Georgescu o pornea pe drumurile Europei, dornic să cucerească Parisul, și descindea în orașul-lumină cu 100 de franci în buzunar și cu o cutie metalică în care avea scurt metrajul Așa e viața, de Marin Iorda (în care avea un rol seducător, era simpaticul Gioni, un umil slujbaș rămas șomer, care recurge la tot felul de expediente pentru a-și astîmpăra foamea și nevoia de tutun). Oricît ar părea de ciudat, acest rol din scurt metrajul lui Marin Iorda avea să fie „pașaportul” lui Jean Georgescu de intrare în citadela filmului francez. Astfel se face că, după cîteva roluri episodice, după căsătoria cu o fată de 18 ani, de profesie secretară și stenodactilografă, Raymonde Geneviève Beauparrain (o căsătorie care... îl va costa, cum vom vedea la timpul potrivit), el va deveni, vreme de un deceniu, un important cineast francez, scenarist și regizor. Deceniul parizian al regizorului Jean Georgescu rămîne o perioadă fastă a experienței sale cinematografice. În anul 1933, regizorul va realiza filmul de metraj mediu La miniature (Miniatura), pe un scenariu propriu – după o piesă de teatru de Georges Bernanos și, în același an, semnează scenariul filmului Ça colle de Christian-Jaque, o poveste cu Mimile, Totoche și nevasta celui dintîi (interpretați de Fernandel, Ouvrard ș Loulou Hégoboru). Personajele centrale sînt doi vecini caraghioși și copilăroși care, ca toți eroii autentici de comedie, declanșează involuntar „dezastre”, pe care,
fără ajutorul nevestelor, nu le-ar putea stăpîni.
Întîlnirea cu Fernandel Iată ce povestește Jean Georgescu despre colaborarea cu marele actor francez. ,,Fernandel! Neuitatul Fernandel a jucat într-un film al cărui scenariu a fost scris de… mine. Cine ştie aceasta? Cîţi dintre cei care ştiu au relevat însemnătatea faptului? În sfîrșit, să trecem… Să trecem la «neuitatul Fernandel» de la care păstrez cîteva amintiri inedite. L-am cunoscut – din vedere – pe cînd turna în filmul «Răsfăţatul escadronului» la studiourile «Pathé» unde mă introdusesem cu greu, vrînd să văd cum lucra regizorul Ozep, pe atunci renumit. Dirija pe un mare platou filmul «Mirage de Paris». În curtea dintre platouri, era construit un colț de decor de cazarmă. Acolo filma Fernandel, ca soldat. Un superior se răstea la el; era vorba de corvoadă. În spatele lui Fernandel, un alt soldat ţinea o roabă; acesta mi-a atras involuntar atenţia. Nu-l mai văzusem pe ecran. Am aflat de la un cunoscut din echipa filmului că-l recomandase Fernandel pentru un rolişor. Se numea Jean Gabin. Mai tîrziu, un an şi ceva, s-a întîmplat ca în urma unui concurs proiectul meu de scenariu să fie achiziţionat de casa Frogerais şi de regizorul Christian Jaque. Regizorul m-a luat cu el acasă la Fernandel, care trebuia să joace rolul principal, ca să-i povestesc scenariul: «Ai mare haz cînd povesteşti – îmi spune Christian Jaque – mai ales cu micul dumitale accent». Cînd producătorul s-a decis definitiv asupra scenariului, m-a pus şi el să i-l povestesc. I l-am jucat «da capo al fine». Era încîntat. Ajuns acasă la Fernandel, eu, mai tînăr, puţin sfios… Înţelegeţi, situaţia nu era de toate zilele, mi se cam încetinise respiraţia. Ajuns la momentul critic în care trebuia să încep povestirea, am făcut o pauză. În acest timp aud pe Fernandel: «Aşa, aşa, respiraţi bine!». Sesizase emoţia mea. Această paranteză a lui m-a ambiţionat, i-am dat drumul cu aplomb, căutînd să fiu cît mai expresiv în vorbă şi în gest, astfel că spre sfîrşit i-am spart un pahar de pe tava cu trataţii. «Ça colle!» exclamă Fernandel. Expresie pur franţuzească, care în româneşte ar cam însemna: Merge! S-a făcut! De atunci filmul care iniţial se numea «Papier peinte» (Tapet) a adoptat drept titlu exclamaţia lui Fernandel: «Ça colle». La primul tur de manivelă a apărut şi compozitorul muzicii, un debutant angajat în urma intervenţiei mele. Fusesem buni amici în adolescenţă, era român de origine, Francis Chagrin, astăzi cunoscut compozitor în Anglia. Cînd s-a recomandat lui Fernandel, acesta din urmă l-a întrebat: – Cum ați spus că vă numiți? – Francis Chagrin (necaz, în românește – n.red.), a răspuns timid compatriotul nostru. – E trist!… a conchis Fernandel cu aer de compătimire. Apoi, zîmbind, lui Christian Jaque: Pentru o comedie, numele lui pe generic e un adevărat «trouvaille!». În cursul filmării, într-o scenă, trebuia ca Fernandel, ajutat de un vecin, să adune mobila la mijlocul camerei, ca apoi să lipească tapet pe pereţi. Printre altele se găsea
şi un bufet înalt din două piese, model vechi. La partea de sus bufetul avea două uşi lungi cu geamuri înflorite şi urma să fie tras de cei doi spre mijloc. În timpul acestei manevre, partea de sus a bufetului trebuia să se răstoarne şi geamurile de la uşi să se spargă, la care Fernandel urma să spună cu un aer naiv – apropo de geamurile uşilor bufetului – «s-au spart!» A început filmarea şi totul a mers perfect, numai că unul dintre cele două geamuri nu s-a spart şi noi ceilalţi, din dosul aparatului, am avut un moment de teamă. Fernandel, fără să-şi piardă cumpătul – arătînd partenerului geamul rămas întreg – a spus candid, zîmbind cu toţi dinţii. – Nu s-a spart! – Bon! Coupez! a strigat Christian Jaque și un hohot general a cuprins platoul. Scena s-a înscris ca bună și s-a trecut la următoarea. În ziua ultimului tur de manivelă, «neuitatul Fernandel», după ce a terminat ultima scenă, s-a întors din cabină și mi-a adus fotografia alăturată, spunîndu-mi: «Pour vous, Georgesco. Et merci!»” (Jean Georgescu, ,,L-am cunoscut pe Fernandel”, Cinema, 1971).
Revenit în România, va realiza o capodoperă cinematografică și cîteva filme de suflet La capătul deceniului al IV-lea, cînd izbucnea războiul și alții o porneau din România spre nicăieri, el revenea acasă, folosindu-și experiența la realizarea filmului ,,O noapte furtunoasă”, turnat în timpul războiului, în anul 1941, în condiţii tehnice extrem de grele, pe un platou improvizat, peliculă considerată prima mare realizare a filmului românesc. După zece ani, în 1952, regizorul a ecranizat schiţele lui I. L. Caragiale, „Arendaşul român”, „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” și „Mofturi 1900“. În filmul „Directorul nostru”, realizat în 1955, Grigore Vasiliu Birlic realiza un rol de comedie memorabil. ,,Calităţile regizorale ale lui Jean Georgescu, chiar atunci cînd sînt exersate pe scenarii clorotice («Visul unei nopţi de iarnă» în 1946, după o piesă de Tudor Muşatescu, sau «Directorul nostru») îi relevă un umor de substanţă, pentru că realizatorul înscrie întotdeauna – şi asta-i un inedit – gagurile într-o atmosferă pe care o reclamă acţiunea prin acel plan doi, întotdeauna existent, şi care subliniază pregnant ideea artistică”, scria Tudor Stănescu despre el în Revista Cinema. În anii ’70, Jean Georgescu nu a mai putut face nici un film. Vremurile se schimbaseră și marele regizor a fost evitat de casele românești de producție cinematografică, în viața personală fiind silit să divorțeze de soția sa franțuzoaică. ,,Preţul nesupunerii artistului la constrîngerile politic-administrative ale vremii a fost uriaş. Dar peste el Jean Georgescu preferă să treacă cu eleganţă, fără patimi vindicative. «À quoi bon?», ţi-ar spune acest om care a rezistat intemperiilor, a luptat cu zîmbetul pe buze pentru ca zîmbetul să nu piară dintre noi. Un caz unic in istoria cinematografului românesc, o pildă de demnitate umană si artistică reprezintă pentru contemporani Maestrul. Dar cine mai are azi timp de pilde?”, scria criticul de film Alice Mănoiu în 1991. Așadar, după ce a înfruntat ostilitățile dramatice ale unor ,,obsedante decenii”, regizorul Jean Georgescu a trăit apoi, uitat, ani mulți, pînă la vîrsta de 93 de ani. A încetat din viață pe 8 aprilie 1994, la București. R.M.
6
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Atitudini Polemici Atitudini
RM
SĂMÎNȚA BUNĂ
Ce scria pe bileþel?
Balsamuri spirituale
Motto: „Oricine crede în El nu va fi dat de rușine” – Romani 10.11
În 1989, democrația în România s-a instalat la propriu și la figurat. Tovarășii s-au metamorfozat, devenind domni în palat și a început să plouă cu promisiuni ce vor fi probabil onorate pe lumea cealaltă. A luat naștere o istorie a vorbelor, nu a faptelor, prin despărțirea ,,granițelor” între bogați și săraci, între ,,sus” și ,,jos”; ,,etern” și ,,efemer”, conturînd un imens decalaj, în care epocile vechi și cele noi generează o veritabilă ,,bătălie” între generații. Prăbușirea uneia se încrucișează cu prăbușirea alteia, în dezastrul comun, prefigurînd un viitor care nu mai e al lor. Generația bunicilor și a părinților a devenit o povară, este marginalizată în prezent, și nici în visele cele mai frumoase nu mai poate spera să ajungă la nivelul de viață din ,,epoca de aur”, trăind acum ca în ,,epoca de piatră”. ,,Triumfă ticăloșii, se înmulțesc Au bani, dețin puteri nelimitate Parcă un spirit rău și nebunesc Le bagă celor depți cuțitu-n spate Doamne, de ce-i tolerezi pe ticăloși, Tu nu vezi că-Ți batjocoresc lucrarea? Ce să-nțeleagă bieții credincioși, Că Tu le dai la hoți încuviințarea? Lumea plînge-n pumni și n-are bani Nici de mîncare sau de medicamente, În timp ce politrucii șarlatani Fac și desfac guverne” (C.V. Tudor). De la lună la lună, cînd poștașul bate la ușă, pui la îndoială efortul de-o viață făcut pentru țară, dînduți seama că ești răsplătit cu două parale și o datorie ce te va îngloda pe vecie. Mă întreb adeseori cum de și-au permis politicienii ajunși din ,,tovarăși” - ,,domni” să-i catalogheze ca defavorizați pe cei din generația bunicilor și părinților, care le-au lăsat zestre o țară industrializată, fără un leu datorie? În epoca blamată, la alimentare găseai produse de calitate, al căror gust natural generația de azi nu-l va cunoaște probabil niciodată. În prezent, uitîndu-mă în farfurie, mai ales la micul dejun, îmi vine să plîng cînd simt gustul de chimicale și E-uri în mezelurile care,
Un om i-a spus unui pastor: „Nu vreau să cred în Isus Christos, pentru că am fost înșelat financiar de cineva care se numea creștin“. „Chiar este acesta singurul motiv?“, a întrebat evanghelistul. „Da!“, a replicat acel om. „Atunci sugerez să consemnăm totul“. Pastorul a scos din buzunar un carnețel și a scris: „Motivul pentru care nu sînt creștin este că cineva care chiar pretinde că este creștin m-a înșelat financiar“. Apoi a rupt foaia din carnețel, i-a dat-o omului și i-a spus: „Cînd veți ajunge în fața scaunului de judecată al lui Dumnezeu și El vă va întreba de ce L-ați respins pe Fiul Său, puteți să-I dați această bucată de hîrtie“. Apoi s-au despărțit. Imediat după ce pastorul a ajuns acasă, cineva a sunat la ușă. Acolo stătea bărbatul cu bilețelul în mînă. „Vă aduc înapoi hîrtia“, a spus el. „Nu cred că va fi suficientă această scuză în fața lui Dumnezeu“. A urmat o conversație convingătoare. Nu a trecut mult pînă cînd acel om s-a întors cu toată inima la Dumnezeu. Pe bilețelul tău oare ce stă scris? Ai fost cumva dezamăgit de cei care poartă numele de creștin? Sau de părinți? Sau de vreun vecin? Sau de vreun coleg de serviciu? Nu te opri la această dezamăgire! Vino la Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu, și crede în El! Domnul Isus nu a dezamăgit pe nimeni niciodată.
Adevărul adevărat
Din Bucureştii de altădată
De la casele Meitani la clădirea Prefecturii Poliţiei (III) Inspecţia lor l-a înspăimîntat pe căpitan, a doua zi înaintînd Agiei o altă plîngere: „Am cinstea a face cunoscut pentru casele mele de aici, pe care le-am avut închiriate cinstitei Agii. Fiindcă ieri s-au deşertat casele şi pentru că se află stricate şi pline de gunoi, mă rog cinstitei Agii ca după coprinderea contractului ce am, să binevoiască a face cuviincioasa punere la cale ca să pot şi eu a mă muta întrînsele”. Cum birocraţia era şi atunci în floare, Agia cere Marii Dvornicii (Ministerul de Interne) să poruncească Cinstitei Dvornicii a Poliţiei (Primăria) „să orînduiască carele trebuincioase pentru ridicarea acelui gunoi, iar pentru meremetul caselor rămîne la chibzuirea şi punerea la cale a cinstitei Mari Dvornicii”. Numărul de depeşe între cele două instituţii a fost apreciabil, în cele din Poliția Capitalei
altădată, erau din carne adevărată. Ca defavorizat, traiul poate fi catalogat ,,sărăcie cu lustru”. Trăind primii ani ai vieții mele în capitalism, apoi sub drapelul lui Horthy, urmînd apoi comunismul și acum capitalismul, gîndul meu este dominat de împrejurările istorice. Fiind nesemnificativ, este doar un fir de nisip pe o imensă plajă risipit. În veacul în care trăim, istoria înțelege să fundamenteze și raporturile noastre cu universul, și raporturile noastre cu noi înșine. Viața spirituală nu e numai în religie sau în morală. Ea se află mai ales în politică, în carieră, este peste tot: școală, familie, atunci cînd omul este OM. Iată ce scrie Constantin Noica în ,,Echilibrul spiritual”: ,,Cîțiva pomenesc de o tehnicizare desăvîrșită a Europei. Dar pentru această formă era nevoie de chinurile prefacerii, adică ale răsturnării? Este oare nevoie de o barbarie pentru a atinge epoca tehnicității? (...) Așadar, lumea de astăzi moare pentru a renaște, mîine, transfigurată. Și profeții veacului ne prevestesc agonia. Se consumă cu noi ultimele linii dintr-un gest pe care l-am voit prea amplu și l-am făptuit suprem. Toată farsa magiei intelectuale e perimată și începe, trebuie să înceapă – o viață nouă: cea creștină. (...) De aceea astăzi, cînd împărăția lui Isus trebuie din nou proclamată, e lucrul cel mai dureros uitarea unora că împărăția Sa nu e din lumea asta. Dar la fel de dureros este să se uite că noi, oamenii, sîntem din lumea asta. Și ne apropiem, străini și temători în drumul spre cucerirea grădinii sfinte”. Poate abia la capătul acestui drum vom cunoaște Adevărul adevărat. LILIANA TETELEA
urmă căpitanul reuşind să se mute în casele sale, iar Agia să încheie unui contract pe trei ani cu proprietarul casei noi de la poalele Dealului Mitropoliei, Constantin Fălcoianu. În locul caselor Racoviţă va fi construit înainte de anul 1906 primul sediu al Librăriei Soccec, ce va coborî spre vest de-a lungul fostului Bazar de Manchester (astăzi prelungirea Lipscani). Cîţiva ani mai tîrziu, clădirea va fi mărită şi supraetajată, ca în 1929 imobilul Soccec (Palatul Librăriei Soccec) să fie transformat în Galeriile Lafayette (firma funcţionase la parterul Hotelului de France) şi apoi, fără modificări, în Magazinul Victoria. Pe de altă parte, din 1830, în casa mai mare şi vecină cu Hanul Cîmpineanu, locuia – ocupînd întregul etaj – generalul conte Pavel Kiseleff, preşedintele plenipotenţiar al Divanurilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Atunci sau în răstimpul dintre anii 1828-1829, casa suferise reparaţii capitale, executate după planurile arhitectului austriac Julius Freywald, autorul casei Hagi Moscu, viitoarea Primărie a Capitalei şi, după toate probabilităţile, al somptuosului parter, în care generalul oferea societăţii înalte baluri strălucitoare, la unul din ele cunoscînd-o pe Ruxandra Băleanu, de care s-a îndrăgostit fulgerător. Plecarea generalului Kiseleff a însemnat reîntoarcerea lui Meitani, care a locuit acolo pînă la moarte. Urmaşii au vîndut clădirea în 1852 Ministerului de Război, în ea funcţionînd şi „Colegiul Milităresc”, care a fost mutat în 1867 în mai vechiul local al Agiei de pe Podul de Pămînt (de la Mihai Vodă), precum şi Consiliul de Război, Statul Major al Geniului şi Comandamentul Diviziei. După expirarea celei de a doua prelungiri a contractului cu Fălcoianu, Agia s-a mutat în 1839 la Mihai Vodă, unde a funcţionat pînă în anul 1865, cînd s-a mutat în casele colonelului Ioan Voinescu I de la Belvedere. Localul s-a dovedit neîncăpător. La 11
august, prefectul Poliţiei, Radu D. Rosetti, a propus Ministerului de Interne un schimb: „Ministerul de Resbel să se mute în casele Bărcănescului, iar localul ocupat astăzi de acel minister să se dea pe seama Poliţiei”. Exact peste un an, Ion Ghika, ministru ad interim de resbel, a acceptat. Articolul 1 al Jurnalului Consiliului de Miniştri nr.1/12 octombrie 1866, reprodus de istoricul Florin N. Şinca în lucrarea „Din istoria Poliţiei Române”, vol. I, menţionează: „Poliţia dimpreună cu Pompierii şi Gendarmii se va muta în actualul local al Ministerului de rezbel, care va trece în locul fostei Şcoale Militare”. Totuşi au mai rămas pînă în anul 1871 Statul Major al Geniului, Consiliul de Război şi Comandamentul Diviziei. Din acel an, în urma insistenţelor lui R.D. Rosetti şi ale lui Vasile Hiottu, respectivele instituţii s-au mutat în alte locaţii, fosta casă Meitani revenind în totalitate Poliţiei. Un raport din 1889 al ministrului de interne Gheorghe Manu arată că: „Localul ocupat de Prefectura Poliţiei din Capitală a devenit aproape o ruină” şi că s-a alocat pentru reparaţii suma de 40.000 lei. Pe timpul reparaţiilor, ce au durat pînă în aprilie 1890, o parte din birouri au fost cazate în Grand Hotel de France şi altă parte în casele maiorului Mişa Atanasievici din vecinătatea Băncii Naţionale. În 1927, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga, clădirea lui Freywald, fără a fi distrusă decît parţial, a suferit modificări ce au făcut-o de nerecunoscut. În anul 1935 va avea loc încă o intervenţie, mult mai amplă. „Mistuind” vechea clădire, din primăvară pînă în toamnă (sfîrşitul lunii octombrie) a apărut palatul pe care îl vedem şi astăzi, finalizat – din cauza costurilor ridicate – abia în 1937. Sfîrșit Emanuel Bădescu (Ziarul Financiar)
RM
7
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
File de istorie
Un principe iluminist pe tronul țărilor române – Nicolae Mavrocordat (I) Octombrie 1711. De cîteva luni, ţara românească a Moldovei se afla sub ocupaţia trupelor otomane, ca urmare a înfrîngerii forţelor aliate moldo-ruseşti, la Stănileşti pe Prut (18-22 iulie 1711). Încercarea lui Dimitrie Cantemir de a restabili independenţa Moldovei, cu ajutorul ţarului Petru cel Mare, eşuase. Pentru a preîntîmpina însă repetarea unor asemenea tentative, autoritatea suzerană – Imperiul otoman – a decis ca, pe viitor, domnitorii ţării să nu mai fie aleşi dintre principii pămînteni, ci dintre dregătorii greci de la Poartă, originari din cartierul Fanar al Constantinopolului. Voievodul a cărui sosire era aşteptată la Iaşi se numea Nicolae Mavrocordat... Patru ani mai tîrziu, Poarta a decis adoptarea unei măsuri similare şi în principatul românesc de la sud de Carpaţi. În decembrie 1715, Ştefan Cantacuzino a fost mazilit şi în locul său pe tronul Ţării Româneşti a urcat (din ianuarie 1716) acelaşi Nicolae Mavrocordat, care domnise pînă atunci în Moldova. Așadar, în ambele principate extracarpatice, domniile fanariote – care vreme de mai bine de un secol, pînă la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, aveau să constituie formula politică de guvernare în ţările române – au fost inaugurate de una şi aceeaşi persoană. Istoriografia a acreditat aceste date – 1711 şi, respectiv, 1716 – drept început
al domniilor fanariote, deşi înaintea lui Nicolae Mavrocordat conduseseră şi alţi voievozi de origine greacă – un Antonie Ruset, un Gheorghe Duca, un Dumitraşcu Cantacuzino – fără ca, din această pricină, istoricii să-i considere fanarioţi. Nicolae Mavrocordat însuşi avusese între 1709 şi 1710 o primă domnie în Moldova, fiind însă considerat ca domn „pămîntean“. Ce înseamnă în acest caz „regim fanariot“ şi în ce măsură aceste prime domnii au determinat o schimbare în evoluţia socială şi politică a ţărilor române? Iată întrebări cărora istoriografia le-a răspuns în chip diferit. Fără îndoială, răstimpul celor 110 ani de domnii fanariote a marcat o limitare a autonomiei ţărilor române, o accentuare a exploatării econo mice a maselor (fiecare domn era interesat să obţină profituri cît mai mari în perioada sa de guvernare) şi o întărire a suzeranităţii otomane asupra principatelor, cu toate consecinţele ce au decurs din această situaţie: îngrădirea comerţului şi a meşteşugurilor, lenta evoluţie socială. Nu toate domniile fanariote s-au înscris însă în această linie generală de evoluţie. Au fost şi guvernări, care – aşa cum au subliniat recente cercetări – au urmat o politică adaptată realităţilor româneşti. În aceste coordonate s-a înscris şi domnia lui Nicolae Mavrocordat – principe cu o vastă cultură, animat de principii iluministe de guvernare.
„Biblioteca“ tatălui său
menţionează cronicarii Ion Neculce şi Radu-Popescu), era „nepoată a lui Alexandru Vodă Iliaş, ce se trăgea din vechia şi memorabila familie a lui Alexandru Vodă cel Bătrîn“. În baza acestor ştiri, N. Iorga şi Victor Papacostea afirmau, cu îndreptăţire, primul – că „sînge românesc curgea în vinele lui Nicolae Mavrocordat“, iar al doilea – că, „după mamă..., cobora din Mușatini, adică din dinastia întemeietoare“.
Nicolae Mavrocordat s-a născut la Constantinopol, la 5 mai 1680. Era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, personalitate de vastă cultură din capitala Imperiului otoman, care, în calitate de mare dragoman al Porţii, desfăşurase o intensă activitate diplomatică, îndeosebi cu ţările europene care aveau ambasade la Istanbul. Un capitol aparte în cadrul acestor activităţi îl constituiau relaţiile cu țările române – principate vasale Porţii, dar beneficiind de un statut de autonomie, conferit de Capitulaţii. Alexandru Mavrocordat întreţinea relaţii prieteneşti cu Cantacuzinii şi cu Constantin Brâncoveanu şi a participat activ, în apărarea intereselor Porţii asupra Transilvaniei, la Tratatul de pace de la Karlowitz (1699). Legăturile sale cu principatele române au căpătat şi mai adînci temeiuri prin căsătoria Exaporitului cu Sultana, care, aşa cum precizează un izvor contemporan (şi cum o
Nicolae Mavrocordat și familia sa, tablou votiv din Biserica Stavropoleos
Biserica Stavropoleos
Încă de mic copil, Nicolae Mavrocordat a primit o instrucţie şi o educaţie aleasă, sub supravegherea unor celebri profesori ai vremii (Iacob Manas, Jacque d’Argos ş.a.), dar mai ales a tatălui său, care îl pregătea pentru cariera politică, instruindu-l în diplomaţie şi arta conducerii societăţii. În 1716, tipărind una din cărţile scrise de tatăl lui, Istoria sfîntă, principele însuşi va recunoaşte că părintele său l-a înzestrat „cu educaţia cea mai desăvîrşită“. Instruirea punea un mare accent pe cunoaşterea limbilor străine, pentru care, cum afirmă cronicarul Chesarie Daponte, era dotat „cu tot
felul de virtuţi frumoase din natură şi din munca sa“, încît ajunsese să stăpînească temeinic, pe lîngă limba greacă, pe cea turcă, persană, arabă, latină, franceză şi italiană. În pofida unei afirmaţii făcută de Neculce că „moldoveneşte (româneşte) nu ştie, ce era un lucru prè cu năcaz boierilor şi ţării“, N. Iorga susţine totuşi că „Nicolae Mavrocordat a învăţat şi româneşte“ – lucru explicabil avînd în vedere cei peste 17 ani petrecuţi în succesivele guvernări din Moldova şi Ţara Românească. Lecturile preferate ale lui Nicolae Mavrocordat erau din autorii antici, precum şi din iluminiştii moderni. Într-o scrisoare mărturiseşte că filozoful Platon l-a „răpit“ prin „arta magică a ideilor“, iar Aristotel prin elementele morale ale filozofiei lui. El moştenise, de la tatăl său, una dintre cele mai valoroase biblioteci din Europa, pe care o îmbogăţise, la rîndu-i, cu numeroase alte cărţi de filozofie, gramatică, retorică, istorie, geografie, numismatică, politică, drept, medicină etc. Concomitent, principele se arăta foarte receptiv la cele mai noi curente culturale, însuşindu-şi astfel multe din principiile iluministe ce se făceau simţite în apusul Europei; în această privinţă, el a întreţinut o vie corespondenţă cu numeroşi cărturari europeni. Inteligenţa şi erudiţia sa au fost elogiate de multe personalităţi ale vremii – atît străini, cît şi români – portretul cel mai sugestiv fiind cel pe care i-l face marchizul francez La Motraye: „N-am văzut vreodată un om care să fi avut o memorie aşa de vastă şi aşa de fericită ca dînsul, ceea ce făcea pe tatăl său să-l numească uneori biblioteca sa. El zicea chiar că putea scrie din memorie paragrafe din autorii de care avea nevoie, fără să-şi dee osteneala de a le căuta, chiar dacă ar fi fost în latineşte, italieneşte, arăbeşte sau greceşte“. Instruindu-şi fiul în cunoaşterea limbilor străine şi în filozofie, Alexandru Mavrocordat îl pregătea pe Nicolae pentru cariera politică, în speţa cea de dragoman, căci, în acea vreme, astfel de dregătorii erau socotite un bun de familie, fiind moştenite din tată în fiu. Încă de la vîrsta de 18 ani, începînd cu 11 iulie 1698, timp de peste 11 ani Nicolae Mavrocordat a îndeplinit funcţia de terziman (mare dragoman), al Porţii, ceea ce i-a permis – sub atenta îndrumare a tatălui său – să cunoască multe din tainele diplomaţiei otomane şi ale altor state europene. În anturajul diplomatic al Porţii, a avut prilejul, între altele, să-l cunoască pe magnatul polon Rafael Leszczynski, venit în solie la înalta Poartă, episod ce-i va fi de folos într-o împrejurare de care va fi vorba la momentul potrivit, din timpul celei de-a doua domnii din Moldova. Aspiraţiile lui Nicolae Mavrocordat ţinteau însă mai sus decît dregătoria de mare dragoman, încredinţat – cum se afirma într-un Panegiric (elogiu) ce i-a fost închinat de Gheorghe Hrisogon, profesor la Academia domnească din Bucureşti – că este capabil „să conducă în Dacia cîrmele celor pioşi“ şi că are calităţile unui om „foarte instruit în filozofie şi istorie şi cunoscător de toate cîte se cuvine a şti un domnitor“ (Dionisie Fotino), Nicolae Mavrocordat visa să ajungă domn într-una din ţările române. Speranţele i s-au împlinit în noiembrie 1709, cînd a reuşit să înlăture candidaturile lui Antioh Cantemir şi Constantin Duca, despre care, spune Nicolae Costin, şi ei „umblau pentru domnie“, şi a obţinut tronul Moldovei. Decizia a provocat nemulţumirea lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, care, cunoscînd înverşunatele lupte pentru domnie dintre diferitele grupări boiereşti din principate „au şi-nceput a plînge ş-aş da palme peste obraz, ş-aş smulge părul din cap şi din barbă, ş-a blăstăma pe fiiu-său, căci au primit domnia, şi a zice că din ceasul acesta este casa lui stinsă, de vreme ce s-au amestecat la domnie“. Indiferent de autenticitatea acestei mărturii furnizate de Ion Neculce, cert este că la o lună după învestirea fiului său, Exaporitul s-a stins din viaţă, întîrziind plecarea lui Nicolae vodă Mavrocordat spre Moldova, pînă în ianuarie 1710. (va urma) Conf. univ. dr. MATEI D. VLAD
8
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Însemnãri inedite • Însemnãri inedite
Din torsul zilelor (II) Vasile Morțun (2)
Alergai la uşă şi poftii sus pe Vasile. Se repetă Cidul. Vasile nu vorbi, pentru că îl supăra astmul şi pentru că urcarea scărilor îi tăiase răsuflarea. Repetiţia se reluă cu mai multă însufleţire, fireşte, din partea actorilor. La sfîrşitul actului, Vasile felicită actorii, pe Ştefan (Octavian) Iosif, care îi zise: – Din toată traducerea mea, 78 de versuri au rămas necorectate de Conu Alecu şi, totuşi, eu singur figurez pe afiş. Aşa a voit dumnealui. – Iarăşi se încearcă să pros tească lumea, mormăi Morțun şi trecu la d. Enescu, regizorul, pentru a-l felicita pentru punerea în scenă. Se încinse între dînşii o gravă discuţie; d. Enescu explică cum înţelegeam noi punerea în scenă a Cidului, cu decoruri multiple şi variate; iar Morțun susţinea tradiţia (un singur decor); la sfîrşitul discuţiei însă el plecă capul şi îngînă: – Aveţi dreptate, aşa vrea progresul. – Foarte frumos, exclamă d. Andronescu, scărpinîndu-se în barbă, dar o să avem deficit. – Să vedem, replică Morțun. Văzurăm, în adevăr, Cidul. Fu primit de public cu entuziasm; fu jucat în serie şi, nu numai nu dădu deficit, dar excedente, neprevăzute de nimeni. – Aşa vrea progresul, conchise Morțun aflînd rezultatul. Încercări de soiul acesta, cu toată încrederea pe care o aveam în public, le făceam pe socoteala mea iar nu pe a societăţii dramatice. De aceea Cidul s-a jucat mai întîi de compania mea dramatică la Teatrul Modern, iar nu la Teatrul Naţional, unde autorii clasici sînt, totuşi, la locul lor. Vasile Morțun era, cum am zis, mare amator de pictură şi colecţionase multe tablouri proaste pe lîngă cîteva bune. Deoarece îl cam sîcîiam asupra acestui subiect, Morțun declară: – Ştiu că toate astea sînt urîte. Dar autorii lor sînt convinşi că au talent. Şi, apoi, nimeni nu le cumpără elucubraţiile: nu trebuie și ei să trăiască? Mai zi ceva. La Salonul tinerimei, Luchian expusese cîteva mici tablouri de flori, fructe și naturi moarte. Mititele şi modeste, deşi capodopere mari. Morțun încremenise în faţa unui neînsemnat Luchian, trecut pe catalog cu menţiunea: „Pahar de apă cu doi trandafiri (200 lei)”. Morțun se revoltă: – Trebuie să fie o eroare. El se duse la cine avea drept să controleze fapta. Aci i se afirmă că nu era nici o eroare. – Ba da! Ba da!, exclamă Morțun și, dînd 500 de lei, îngînă: – Să-mi trimiteţi tabloul acasă. Aflînd aceasta îl întrebai pentru ce făcuse așa. Morțun îmi răspunse zîmbind: – Trebuie să trăiască și Luchian pe lîngă cei care nu au talent. Mai zi ceva.
Harta Daciei În 1866, după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza, se preconiza domnul străin. Se sondase străinătatea: se avea consimţămîntul lui Napoleon III; se dăduse la o parte candidatura ducelui de Flandra și se preferase tînărul locotenent de cavalerie prusian, părtaş glorios la bătălia de la Sadova, Carol de Hohenzollern, rudă prin femei cu Napoleon III. Ion Brătianu plecă la Düsseldorf. Pentru a dovedi tuturor că se lucra în acord
cu Franţa, Ion Brătianu luă cu sine pe Carol Davila, tatăl meu, francez de origine şi, cu cîţiva ani mai înainte, ataşat special pe lîngă rezidentul francez. Vodă Cuza îl însărcinase cu organizarea serviciului medical militar și îi dăduse, în armata română, gradul cel mai mare, acela de colonel. Tatăl meu avea, deci, îndoita însuşire de francez și de român. Iată dar cuvîntul pentru care Ion Brătianu luase pe tatăl meu cu sine. Plecînd la Düsseldorf, tata își băgase în geamantan harta Daciei Traiane, în format mare. Găzduit la castel, ca şi Brătianu, el pătrunsese, a doua zi, în biblioteca tînărului locotenent, își ţintui harta pe zid şi zise viitorului rege Carol, aducîndu-l în fața ei: – Iată ţara peste care sînteţi chemat a domni. Ar fi fost aşa dacă regele Carol nu s-ar fi înfeudat Puterilor Centrale. Dar nu putea să facă altfel; să fim drepţi: nu se poate cere unui om să-şi uite originea şi patria. Omul are mai multă tragere de inimă pentru fiinţa căreia îi face o jertfă decît pentru aceea care îi face o jertfă. Nu explic, constat. Omul își iubeşte cu atît mai mult patria, cu cît e mai mare jertfa ce îşi propune să i-o facă. Următor acestui simţămînt a fost și soldatul român în războiul mondial. Nu explic, constat. Următor acestui simţămînt a fost și Carol de Hohenzollern, care îşi propusese să jertfească Prusiei, la Sadova, pînă şi viaţa. Consiliul de Coroană, de la 1914, a lămurit multe. Acum urmaşii lui Carol de Hohenzollern domnesc pe România Mare, mărginită cu graniţele arătate de tata la 1866, în harta Daciei.
Mijloc mnemonic La castelul Peleş, însărcinîndu-mă odată regele Carol cu... nu mai ştiu ce, făcui un nod la lanţul de la ceasornic ca să nu uit. Regele zîmbi şi îmi zise: – Foarte bine, Alexandre. Dar unde faceţi nodul ca să vă aduceţi aminte pentru ce aţi făcut un nod la lanţ? Zîmbind mereu, el îmi întinse un mic carnet cu creion şi îmi zise: – Iată un mijloc mnemonic mai sigur. M-am folosit toată viaţa de mijlocul mnemonic al regelui Carol.
Bogat Am urmat, mai întotdeauna, poveţele regelui Carol. Cînd le-am urmat, am făcut bine. Cînd nu le-am urmat, tot bine am făcut. Dar neurmîndu-i povaţa de a mă îmbogăţi, nu am făcut bine. Se atribuie lui Anatole France următoarea glumă: „Talentul de a se îmbogăţi e supremul talent“. Iată cum mi-a fost dată de rege zisa povaţă. Tatăl meu, bolnav de insuficienţă aortică (boală care l-a şi răpus), venise să petreacă vara din 1884 la Sinaia, unde ocupa o chilie din mînăstirea veche. Regele Carol venea în toate dimineţile să-l vadă şi petrecea cu el (singuri împreună) lungi ore într-o convorbire tainică. Eu stăteam în afară, la uşă, ca să împiedic să-i turbure cineva. Prin 1885, mă dusei la Sinaia pentru cîteva zile. Regele Carol mă cheamă, la Castel Peleş şi, plimbîndune prin pădure, îmi zise, între altele: – Resortul cel mai puternic în viaţă e bogăţia. Ea face ca omul să fie independent în orice împrejurare. În politică, omul nu poate fi independent fără bogăţie. Tatăl d-voastră a înţeles aceasta: de aceea, fiind sărac, nu a făcut politică; bine a făcut, însă a dispreţuit bogăţia; aici nu a făcut bine. El ar fi putut strînge o avere colosală;
RM
totuşi nu v-a lăsat decît o moştenire aproape nulă. Ştiu că mult puţinul cît îl aveţi, vă vine din zestrea mamei d-voastră. Era mică acea zestre. Împărţită între patru moştenitori e firimiţită de tot. Aş vrea să trăiţi în belşug, independent, bogat. Nu am urmat acest sfat și rău am făcut. Scuza mea, însă, e că, în împrejurările prin care am trecut, în activitatea mea literară şi teatrală, nu aveam timp să fac altfel. Ar fi trebuit să mă las de nevoile mele sufleteşti: aceasta îmi era peste putinţă. Mai tîrziu, cînd fusei numit director general al teatrelor, regele îmi zise: – Acesta este locul d-voastră. Acum vă veţi putea realiza vederile. Îi răspunsei: – Da, Sire. Dacă voi avea un şef, adică un ministru, cu aceleaşi vederi ca mine. Şi, înaintea mea, timp destul. Ministru am avut, timp însă nu. Iarăşi mai tîrziu (după ce întemeiasem compania mea dramatică) regele Carol, care, deşi adversar încercărilor mele, plătea 18.000 lei pe an o lojă a Curţii, foarte des ocupată de actuala regină Maria (pe atunci principesă moştenitoare), îmi zise: – Văd că vă merge bine. Publicul vă simpatizează tentativa. Posedaţi un automobil. Dar puneţi ceva la o parte? – Nu, Sire. Cîştig cinstit ce cheltuiesc, și cheltuiesc tot ce cîştig. Ba chiar, întreprinderea mea îmi ştirbeşte patrimoniul. Regele Carol rînji şi exclamă: – „Mauvaise affaire“ („Proastă afacere”). În adevăr, mult puţinul cît îmi rămăsese de la părinţi mi l-a mîncat compania mea dramatică. Dar nu mă plîng: mi-am realizat vederile şi am putut îndruma teatrul pe calea lui firească. Nu am strîns bani, dar miam făcut prieteni. Aceştia mi-au rămas credincioşi, cu toate că nu m-am îmbogăţit. „Mi-am realizat vederile şi am putut îndruma teatrul...“ .
Regele Carol și dicţionarul „Damé” (1) Regele Carol adunase, în bogata sa bibliotecă, o mulţime de cărţi vechi, de ediţii de lux și de volume rare. El ştia foarte bine româneşte (deşi nu se putea dezbăra de accentul său german); citea foarte mult scrierile autorilor români (chiar tipărite cu litere chirilice) și poseda o splendidă evanghelie a lui Dosoftei, legată frumos, cu balamale şi paftale de argint. Mi-am permis, odată, să-l întreb de unde ştia aşa bine româneşte. Regele Carol, scoţînd din raft minunata evanghelie, şi întinzîndu-mi-o, îmi răs punse: – De aici. Răsfoirăm amîndoi splendidul volum şi observai că multe fraze şi cuvinte neaoşe erau subli niate cu unghia sau cu creion albastru. – Da, îngînă regele. Multe întorsături frumoase am găsit aci, dar mi-ar trebui un glosar; căci nu ştiu totdeauna sensul cuvintelor româneşti. Peste cîteva zile, îi adusei, legate, şi însemnate cu coroana şi iniţiala, regelui, dicționarul franco-român și cele două volume ale dicţionarului româno-francez al lui Damé şi îi zisei: – Iată glosarul căutat. Nu e complet, dar cu timpul, aflînd cuvintele care lipsesc din el, le voi adăoga, la locul lor; astfel, voi îmbogăţi dicţionarul, căci a-l completa e cu neputinţă. – Foarte bine, zise regele Carol, mulţumindu-mi. Vom colabora: eu voi trece în exemplarul meu (al dicţionarului „Damé”) cuvintele aflate de mine și de d-voastră; iar d-voastră veţi trece în exemplarul d-voastră cuvintele aflate de d-voastră și de mine. Așa și făcurăm. Posed un exemplar în care am trecut cuvintele lipsă aflate de regele Carol şi de mine. De pildă: burete (în sensul „gigot“); a deretica (în sensul de a aranja); duba (în sensul de luntre); preval; a face cu pricea; prigor, raşperă etc. Ce se va fi făcut exemplarul regelui Carol? (va urma) AL. DAVILA
RM
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (217) Zeii (31) Acul s-a menținut la suprafața apei și se rotea mereu în direcția Munților din Sud. Atunci, Huang Di și-a imaginat că un spirit misterios domiciliază în interiorul acului și îi arată direcția spre care ar trebui să se îndrepte pentru a găsi un pămînt fertil, bun pentru agricultură. A doua zi, a pornit la drum, iar în fruntea caravanei, pe o băncuță, a așezat un vas cu acul plutind deasupra apei pentru a își orienta calea ce o avea de urmat. Așa a luat naștere, în urmă cu 5.000 de ani, o primă formă de busolă. Spiritul misterios din structura metalului răspundea magnetismului terestru, dar marele împărat nu știa pe atunci acest amănunt. Dacă adăugăm la toate cele spuse pînă acum că Huang Di însuși știa să mînuiască cu dibăcie lancia și să se apere cu scutul, că a mai chemat în sprijin alte opt triburi vecine, înțelegem că victoria împotriva lui Chi You nu i-a putut scăpa. Unele variante ale mitului îl descriu pe Chi You ca pe o arătare fioroasă cu trup de fiară, cap de oțel și coarne. În privința lui Huang Di se mai spune că în luptă a apelat și la Zeul Muzicii, un dragon numit Zhu Po Long. Acesta a făcut din pielea lui o tobă, care percutată, să emită niște zgomote năucitoare pentru războinicii lui Chi You. Și aici avem o variantă a mitului. Cîrmuitorul ceresc, Zhuan Xu, i-a poruncit dragonului porc să se întindă pe spate și să bată în abdomenul său ca într-o tobă pentru a scoate sunetele cele mai puternice și înfiorătoare. Istoricii au încercat să descifreze ce a însemnat în realitate războiul dintre Huang Di și Chi You. S-a stabilit că Huang Di și fratele lui Yan Di au fost patriarhii primelor două triburi chineze, care ulterior s-au unificat. De fapt, Huang Di a sărit în ajutorul
Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (6) Crassus Numeroasele virtuţi ale lui Crassus erau umbrite de unicul viciu al avariţiei şi se părea că nu avea decît acest viciu; însă fiind cel mai mare, le-a ascuns pe celelalte. Plutarh Corpolent, lacom şi vanitos, Marcus Licinius Crassus (cca. 115-53 î.Chr.) a fost un bărbat mînat de o avariţie și o ambiţie nemiloase. Pentru a-şi spori averea, a confiscat banii celor ucişi în cadrul „proscrierilor“ pronunţate de Sulla şi a dat marea lui „lovitură“ adăugînd pe listă un om doar pentru a-i lua banii. Pentru a urca ierarhic, a crucificat 10.000 de sclavi de-a lungul celor 160 de kilometri care formau Via Appia. Cunoscut şi sub numele de Dives, „Bogatul“, Crassus a prosperat ca politician, soldat şi milionar, apoi ca prim susţinător al lui Iulius Caesar însă a pierit josnic. Marcus Licinius Crassus a crescut în Roma dezbinată între facţiunile rivale ale lui Marius şi Sulla. Ca adversar al lui Marius, tatăl lui fusese executat împreună cu fratele său. Crassus a fost silit să-şi găsească salvarea în Hispania (unde tatăl lui fusese guvernator). Tatăl lui îmbinase politica cu afacerile şi îi lăsase fiului său o moştenire magnifică – multe dintre bunurile de valoare fiind răspîndite în tot imperiul. Crassus şi-a petrecut „lunile de fugar“ trăind în huzur. Şi-a alcătuit o armată personală de 2.500 de oameni – un lucru extraordinar în sine – şi i-a pus-o la dispoziţie lui Sulla. Sulla, ale cărui planuri fuseseră dejucate şi care era în pericol de a fi înfrînt, a fost salvat de intervenţia decisivă a lui Crassus. Acesta a învins forţele coalizate ale lui Marius și ale samniţilor
9
fratelui său atacat de ministrul său, dragonul Chi You – inventatorul armelor și al războiului – care se răzvrătise și punea în pericol civilizația agrară abia constituită. Printre altele, rebelul Chi You tăiase vestitul arbore Kongsang la umbra căruia obișnuia să se odihnească Huang Di. În lupta mitică ce avea să urmeze, ca o bătălie împotriva barbarilor, desfășurată pe malurile Fluviului Galben, în provincia Shangxi de azi, Huang Di a adus o armată formată din animale dresate chiar de el – urși bruni și albi, pantere, jaguari, lupi și tigri – zei, spirite și oameni îmbrăcați în piei de animale. Se mai spune că la baza conflictului a stat și deosebirea dintre totemul urs ales de un trib și totemul taur preferat de celălalt trib. Cum unul dintre triburi era al fratelui lui Huang Di condus de Shen Nong, în final triburile s-au unit și au constituit nucleul civilizației chineze după ce Shen Nong a trebuit să se recunoască învins într-o bătălie. În acest fel Huang Di a devenit stăpîn pe toată valea Fluviului Galben. Fraților li s-au alăturat apoi și alte triburi. Un mit cu scenariu hazliu, dar plin de miez, istorisește despre un ospăț al zeilor cerești, petrecut la poalele unor triburi străvechi. Deodată, pe cer a apărut Huang Di, îmbrăcat în platoșă de aur, călărind pe un dragon cu mustăți lungi. Dregătorii au început să tragă de mustăți dragonul. Un fir mai lung a ajuns pînă în băutura din uriașul vas trepied făurit de însuși Împăratul Galben. Miniștrii au profitat de ocazie și 70 dintre ei s-au agățat de firul de mustață al dragonului, încercînd să se cațere pe el pentru a ajunge la Cer, unde îi aștepta nemurirea. Din păcate pentru ei, firul s-a rupt sub greutatea încărcăturii și muritorii s-au prăbușit la pămînt. Nemurirea nu se cuvenea oricui. Despre Huang Di mai trebuie spus că a trăit 100 de ani sau chiar 300 de ani, că a avut 25 de copii, 14 dintre ei fiind băieți. Din fiecare copil s-a desprins cîte un trib de sine stătător. Fiul său Yuguo a fost zeu al Mărilor. Nepotul său Gun este cel care a furat din Cer lutul fermecat pentru a stăvili cu el
apele Potopului. Printre descendenții lui direcți merită menționat Huan-xiao, Qiao-qi, Gao-xia și Hu-zi. S-a afirmat că Huang Di este strămoșul mitic al triburilor Huaxia, deci al tuturor chinezilor. Din descendenții lui direcți s-au recrutat cîrmuitorii primelor dinastii chineze: Xia (semilegendară), Shang și Zou. Huang Di a avut ca mesager preferat un dragon galben, vestitul înaripat Ying Long, bătrîn de peste 1.000 de ani. Acest dragon era lipsit de solzi și de coarne. S-a manifestat ca o entitate foarte puternică. Atunci cînd zbura scotea niște țipete cumplite. Cîtă vreme Huang Di a condus împărăția pe pămînt, cu abilitate și spirit creativ, lumea a prosperat. Din această cauză în timpul domniei lui și-au făcut apariția pasărea Phoenix și Qilin. Huang Di obișnuia să îmbrace haine de culoarea aurului cusute de pasărea Chong. La început și-a ales ca imagine heraldică un șarpe, dar a avut emblema diao xio – o pereche de bufnițe, ca simbol al înțelepciunii și al puterii de a învinge orice prin abilitate. Mai tîrziu emblema imperială avea să fie dragonul. Legenda spune că după împlinirea vîrstei de 100 de ani, Huang Di a turnat în bronz un trepied transformat el însuși în dragon, ori călare pe un dragon și a zburat la Cer. Acolo a devenit imediat nemuritor, un zeu adevărat. S-a și instalat pe tronul ceresc precum un împărat etern al Universului. Ca o consecință, în lume de îndată s-a statornicit liniștea și pacea. În lucrarea daoistă „Liezi“, se afirmă că poporul, după plecarea de pe pămînt a lui Huang Di, l-a plîns fără întrerupere timp de 200 de ani. Deși a fost un personaj mai mult legendar decît mitic, așa cum a rămas Fu Xi, Shen Nong și Nü Wa, mitologii i-au găsit asemănări. S-au făcut apropieri între Huang Di și zeul grec Apollon; Lug – un zeu celt; zeul german Ondin, deoarece toți s-au luptat cu demonii și cu răul, în general. S-au mai făcut comparații cu unele zeități proto-indo-europene. (va urma) Christina Meiţă-Tang
la Porta Collina din Roma, în 82 î.Chr. Baia de sînge care a urmat a stabilit definitiv reputaţia lui Crassus, făcîndu-l un slujitor nemilos, dar fidel, al lui Sulla. Sub regimul lui Sulla, Crassus a reprimit proprietăţile familiei, iar după aceea a început să îi hăituiască pe „inamicii statului“ proscrişi de către Sulla. A denunţat pe oricine ale cărui pămînturi şi bogăţii le jinduia, îmbogăţindu-se în mod fabulos, pînă cînd, în cele din urmă, chiar Sulla a simţit că lucrurile merseseră prea departe şi atunci şi-a domolit susţinătorul care o luase razna. În acelaşi timp, Crassus şi-a înfruntat viitorul mare rival: Pompei. La fel ca şi Crassus, Pompei trecuse de partea lui Sulla. Atrăgător din punct de vedere fizic – „nimic nu arăta atît de delicat ca obrajii lui Pompei“, afirma un cronicar – şi eroul de război al Romei, Pompei a devenit curînd rivalul lui Crassus: Pompei, bărbatul agreat în societate; Crassus, manipulatorul din umbră şi intermediarul politic. În 79 î.Chr., cînd Sulla s-a retras, cei doi bărbaţi au început să-şi construiască ascensiunea politică. Crassus a reuşit să ajungă pretor în anul 73 î.Chr. şi s-a confruntat curînd cu răscoala sclavilor condusă de Spartacus, care a zguduit Peninsula Italică între anii 73-71 î.Chr. În acea calamitate, Crassus a întrevăzut doar un prilej pentru a obţine un profit personal. Folosindu-şi relaţiile, a convins Senatul să le ia consulilor toate puterile şi să îi acorde lui comanda militară. Cînd două dintre legiunile sale nu i-au executat ordinele, a aşezat soldaţii în formaţie și apoi i-a decimat: fiecare al zecelea om a fost bătut pînă a murit. Crassus a zdrobit armatele rebele, însă 5.000 de oameni au scăpat, pentru a fi mai apoi capturaţi şi ucişi de Pompei, care se întorcea din Hispania în fruntea armatei sale. Cuprins de invidie, Crassus a ordonat o demonstraţie macabră a triumfului repurtat asupra sclavilor: 10.000 dintre aceştia au fost executaţi de-a lungul celor 160 de kilometri ai Viei Appia. La fiecare 40 de metri a fost crucificat cîte un sclav, purtînd o plăcuţă care lăuda succesul lui Crassus.
În ciuda rivalităţii sale cu Pompei, Crassus a recunoscut avantajul potenţial al conlucrării dintre ei. Şi-au unit forţele în anul 70 î.Chr. pentru a deveni consuli, apoi au început să distrugă o mare parte a programului de reforme pe care Sulla îl iniţiase pentru a salva Republica, şi astfel şi-au garantat numiri bănoase după expirarea termenului funcţiilor de consuli. în cursul deceniului al Vl-lea î.Chr., cînd Pompei era plecat de la Roma, cucerind noi teritorii pentru imperiu, Crassus a rămas în capitală, construindu-şi un vast imperiu politic şi financiar. În anul 65 î.Chr., a deţinut funcţia de cenzor, însă în rest prefera să îşi exercite influenţa din culise. A fost chiar judecat pentru că se culcase cu o vestală virgină – un sacrilegiu, însă el a depăşit şi această situaţie mituind juriul şi acuzarea. Crassus a luat sub aripa sa diverşi protejaţi, unul dintre aceştia fiind un tînăr nobil sărăcit, pe numele său Iulius Caesar. Iar în anul 60 î.Chr., Crassus s-a aliat cu mult mai tînărul Caesar şi cu Pompei, care revenise la Roma, pentru a forma „Primul Triumvirat“, în urma căruia cei trei au împărţit practic Imperiul Roman între ei. Tensiunile au apărut curînd între cei trei triumviri, iar Crassus şi-a petrecut o mare parte din următorii patru ani uneltind pe la spatele lui Pompei. În 56 î.Chr., cei doi şi-au rezolvat neînţelegerile şi în anul următor au primit al doilea mandat de consuli. Apoi Crassus a plecat spre răsărit, hotărît să-şi clădească o reputaţie militară care să rivalizeze cu cea a lui Pompei şi a lui Caesar. În calitate de guvernator al Siriei, în 54 î.Chr., Crassus a găsit imediat un pretext pentru a declara război Parției, imperiul rival romanilor în răsărit. În fruntea a şapte legiuni (circa 44.000 de oameni), a făcut greşeala de a mărşălui prin deşert – un semn al slabei lui judecăţi militare. În 53 î.Chr., armata lui a căzut într-o ambuscadă în faţa unei forţe alcătuite din 1.000 de cavaleri parţi în armuri şi din 10.000 de arcaşi călări, în bătălia de la Carrhae (astăzi, Harran), în Turcia. Legionarii romani au fost încercuiţi şi masacraţi. Au supravieţuit mai puţin de un sfert dintre ei și însuşi Crassus a a fost doborît în acel măcel. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE
10
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Televiziunea publică a murit. Trăiască internetul!
De un an de zile, de cînd sînt posesorul unui televizor șmecher, mă simt ca un copil rătăcit întrun magazin de jucării. Căci, înroșind telecomanda, vagabondez prin lume fară pașaport, vize și bani de buzunar, și nu obosesc niciodată. Vagabondez și mă minunez de frumusețile ei, după cum încruntez sprînceana cînd văd că sărăcia, mizeria, imoralitatea și degradarea umană din România le întîlnesc și la alte popoare. (Am folosit verbul ,,înroșesc”, nu barbarismul butonez [apăs pe butoane], în amintirea domnului Jean Augenstreich, căci era un domn adevărat, fostul meu profesor de franceză din liceu, care, cînd ne scotea la tablă, se răstea la noi: ,,Boutonnez-vous!”, adică să ne încheiem nasturii de la uniformă.) Așa am văzut, pe YouTube Japonia, cele două Corei și Dubaiul noaptea, cu luminile lor strălucitoare, dar şi la periferie cu bețivi, gunoaie, curve și cerșetori. Așa m-am urcat cu drona pe Acropole și am văzut Templul zeiței Pallas Atena, protectoarea Atenei, Colosseumul. Așa m-am plimbat într-o dimineață prin Roma plină de pisici, turiști, escroci și prostituate, așa am băut un bicchiere di vino rosé într-o piccola trattoria. Așa m-am plimbat pe malul Mării Negre la Odessa, cînd războiul făcea să bubuie tunurile nu departe, dar fetelor tinere și frumoase părea că nu le pasă. ... Așa l-am văzut pe graficianul academician Eugen Mihăescu (fostul prieten al lui Vadim), povestind o întîmplare cu poetul George Bacovia. Cică, într-o zi, la poarta maestrului de pe Șoseaua Giurgiului au poposit Mihai Beniuc și Zaharia Stancu. – Georgică, i-au spus cei doi staliniști din vîrful buzelor singuraticului poet simbolist. N-ai mai lăudat demult partidul... Și vezi că la Canal e nevoie de multe brațe de muncă... Și străveziu cum ești, s-ar putea s-o lași văduvă pe Agatha... – Bine, ar fi răspuns poetul pierit, veniți mîine... Și mîine le-a înmînat o poezie care începea cam așa: ,,Țăranii ară pe cîmp./ Muncitorii muncesc în fabrici./ Cît despre ce va fi,/ Deocamdată e sublim...” Aceste versuri amintesc și de Tudor Arghezi care, mulţumindu-i lui Gheorghiu-Dej că pusese capăt ostracizării sale din perioada 1948-1954, publicase două volume: ,,1907” (în 1955) și ,,Cîntare omului” (1956) prin care ridica în slăvi partidul. Dar tot i-a plesnit peste bot cu poemul ,,Un instigator”, astăzi de negăsit. … Aşa am văzut-o pe Alina Pippidi, abia ieşită dintr-un institut de înfrumuseţare, fără guşă, dată cu fond de ten, coafată tinereşte şi proaspăt vopsită, zglobie şi pusă pe fapte mari, de zici că are 45 de ani. Numai străvechea răutate din priviri nu i-a dispărut. ... O remarcă a nu știu cui, că nu l-am prins chiar de la început, un tip cu ochelari și început de chelie pe care nu l-am identificat: Rușilor le place să-i respecți și americanilor să-i pupi în cur... Poate aude și Iohannis și astfel ar putea să prindă 80 de ani fară să fi făcut nimic în viață. ... Cînd s-a desființat Armata în România, Teodor Meleşcanu, și el mare amator de mașini vechi, a făcut ce-a făcut și a pus mîna pe un IMS 4X4 de culoare kaki nou-nouț, cu prelată foaie de cort. Era un automobil de teren făcut la uzina din Cîmpulung-Muscel, prin anii ´50, după modelul ,,Gazului” sovietic. Omul spunea că mașina avea nu știu ce defecțiune la motor, dar o ținea totuşi în garaj și, de dragă ce-i era, în fiecare dimineață, cînd se ducea la serviciu, deschidea larg ușa garajului
și se uita la ea minute-n șir. Așa cum săracul care, înainte de a ieși pe ușa bordeiului, se mai uită o dată la copiii săi, topiți în somnul dulce al dimineții. ... ,,LOL:) ComediHa!”. Un serial umoristic din Canada, fără prea mari pretenții estetice, dar de succes. La el contribuie cinci actori: trei bărbați şi două femei cam de aceeași vîrstă, niște mici burghezi spre 50 de ani, dar comedianți de primă mînă, în afara regizorului, desigur. Un scenariu simpluţ, fără dialoguri, mai mult cu niște mîrîieli și zîmbete din belșug, care abordează subiecte banale, luate din viață. Se practică doar comicul de situație, quid pro quo. Dar nu contează, că nici cinematografia canadiană nu e cine știe ce. Unul e mărunțel, are nasul mare și cam aduce cu Vasile Muraru al nostru. Altul e mai solid, are chelie și e chiar frumușel. Al treilea e blond, cam căutat la dinți și seamănă izbitor cu Iohannis, lovi-l-ar buba neagră, că-mi vine să arunc televizorul pe fereastră. Una dintre gagici, o blondă cu ochii verzi, e chiar mișto. Cealaltă e brunetă, are nasul mare și sprîncenele smulse pe care le-a refăcut cu creionul dermatografic. Amîndouă excelează prin mimică și grimase pline de semnificații, mai elocvente decît cele mai meșteșugite vorbe. Cu țîțele la locul lor, cufăr generos și craci lungi, sînt amante căutate mai ales de seniorii în jur de 60 de ani. ... Două povestiri adevărate despre Ion Creangă Scrie Fănuș Neagu în memoriile sale: ,,Vizitez un prieten din Iași, care are o fată studentă la Litere. Într-o zi de vară, fata are ideea să cumpere un ciorchine de cireșe şi să le mănînce la mormîntul lui Ion Creangă din Cimitirul ,,Eternitatea”. Zis și făcut. Se duce la mormînt și ce credeți că găsește acolo? Cineva plantase cînepă în jurul mormîntului, poate de sufletul mătușii Mărioara...”. Mai departe, povesteşte regizoarea Elisabeta Bostan, autoarea filmului ,,Amintiri din copilărie”, din 1964: ,,Filmam «Amintiri din copilărie». Ne aflam, toată echipa, la bojdeuca lui Creangă din Ţicău și îl așteptam pe actorul Ștefan Ciubotăraşu care însă întîrzia. L-am așteptat o oră, l-am așteptat două. Am trimis după șofer. Maestrul nu vine, zice acela, căci este la cimitir. Ce cimitir? A murit? Nu, s-a dus la mormîntul lui Creangă. Doamne, mi-am zis, străbătută ca de un fulger. De ce nu mi-a venit mie ideea asta? L-am așteptat încă două ore. Nu-l mai așteptați, ne-a lămurit șoferul. Maestrul este la cîrciuma din fața cimitirului și face muşteriilor pomană pentru Creangă, turnînd cîte un rachiu din plosca lui...”. ... Iarmarocul din Humuleşti Spre marea mea bucurie, descopăr pe YouTube un reportaj despre iarmarocul din Humulești, ținut toamna tîrziu, prin 2023, în Humulești, astăzi un cartier modern al orașului Tîrgu Neamț. Cineva deștept din conducerea internetului a pus lîngă acest filmuleț secvențe din filmul artistic al Elisabetei Bostan ,,Amintiri din copilărie”, cu pozna cînd Nică se duce la un iarmaroc, să vîndă pupăza aceea nebună, care îl trezea din somn dis-de-dimineață, iar un moșneag pezevenghi, prefăcîndu-se că o drămăluieşte, îi dă drumul. Este seducător contrastul dintre Humuleştii de altădată și cei de astăzi, cînd o șosea asfaltată (de fapt, drum european) străbate tîrguşorul de la nord la sud. Parcate pe margini, automobile occidentale cu numere de Neamț și alte județe moldovenești, alternează cu
autocare și motociclete de aceeași proveniență, dar și căruțe. La unele căruțe caii au rămas înhămați și dau nervoși din cap sau resemnați, parcă au adormit deampicerile. În alte părți, au fost deshămaţi și ronțăie coceni în cutia căruței. Ceva mai încolo, bulucite una într-alta, oi și capre de vînzare, viteluşi și iepuri, puzderii de păsări. În urma lor vor rămîne mormane de paie cu care se va necăji primăria. Ridicînd capul și uitîndu-te în jur, auzi obişnuitele diatribe împotriva stăpînirii, că doar libertatea exprimării este garantată de stat. Dar vezi și nelipsitele tiribombe, călușari, leagăne și balansoare. Auzi manele și cîntece populare la difuzor și pe o scenă vezi grupuri de lăutari şi dansatori în costume populare. Eclectism tradiționalist și modernist în toată regulă. Fum orbitor și mirosuri grele venind dinspre grătarele așezate unul lîngă altul. Strigăte de oameni mulțumiți de viață și plînsete de copii. Altundeva strigăte de negustori care își laudă marfă. Pe nişte tarabe și mese improvizate, mărfuri aparţinînd industriei casnice: postav pentru sumane, caiere de lînă, opinci și pielicele, cojoace, căciuli și catrințe, obiecte casnice din lemn și fier, exact ca pe vremea cînd Ștefan a Petrei Ciubotarul umbla prin tîrg cu cotul subțioară (de fapt, un băț cam de o jumătate de metru), să cumpere postav din care Smaranda urma să facă sumane, căci din munca pămîntului nu putea să-și hrănească numeroasa familie. Astăzi, înghesuite, găsești la Humulești și lucruri chinezești din plastic, ucrainiene, ruseşti și turcești, căci oamenii sînt sub vremuri, nu invers. Să nu uităm bocancii din vinil, cizmele din cauciuc și papucii din plastic, la fel farfurii și tacîmuri de unică folosință, fierbătoare, mici aparate foto și de radio. Borcane cu miere, vată de zahăr, turtă dulce, țigări de contrabandă, vodcă și bere din Basarabia, coniac albanez. Pește congelat, cîrnați uscați, covrigi, șuncă afumată și alviță. Doi țigănuși se încălzesc pentru alba-neagra, iar altul mai răsărit montează o drăcovenie care are la un capăt o mănușă de box prin care flăcăii își măsoară forța pumnului. Deodată, filmul scoate la iveală un personaj cu ochelari, cam de vreo 55 de ani, care îl trage după el pe operator. Îl cheamă Lucian Georgescu, după cum scrie pe ecran, și este un fel de ghid care se plimbă peste tot și intră în vorbă cu toată lumea, negustori și mușterii. Se exprimă corect și într-o moldovenească fermecătoare, cred că e vreun actor sau mai degrabă profesor în Humulești. Mă îndrăgostesc de el imediat. Omul știe să se mişte, să dea din mîini și zîmbeşte generos. Seamănă cu Protagonistul din tragediile antice grecești, care conducea corul și anunța prologul şi epilogul. Cu siguranță, e țăran la origini, căci știe ce vrea un cal după cum își mișcă urechile, și un măgar după zbieret. Ia un cojocel din mîna unei femei și îl întoarce pe toate feţele, spunînd că e făcut la munte, pe valea Tarcăului, de unde proveneau Nechifor și Vitoria Lipan, știe asta după tăbăceala pielii și cusătura florilor din lînă vopsită. Dînd cojocelul înapoi femeii, îi zice ,,Vînzare bună!” și pleacă mai departe, adresînd operatorului un ,,Hai, mă!”. Mai încolo, bagă mîna într-o putină și gustă puțină brînză. ,,Bună brînză”. Brînzarul nu se supără. Un alt negustor și-a pus în față o movilă de sare și alta de var stins. Omul bagă mîna şi acolo: ,,Ăsta e var de Bicaz?” Este! Și începe: ,,Varul și sarea se dau la animale pentru aport de calciu. Cînd sînteți răciți, inhalaţi sare. Fără sare nu funcţioneaza nimic în lumea asta!”. Mai încolo, struguri moldovenești, fasole și bob, prune uscate. Ovăz pentru cai. Făină de porumb și de grîu. Arpacaș. ,,Nu există pomană fără colivă!” Mieji de nucă, uruială pentru păsări. Potcoave și caiele, juguri. Harnașamente pentru cai. ,,Cele mai bune curele se fac pe Bistrița în sus”. Zurgălăi. ,,Odinioară, Moldova era plină de evrei și cînd un gospodar intra pe stradă mare, săracul scotea zurgălăii de la urechile cailor, să nu-l trezească din somn pe jupîn Ițic...”. Pe o tarabă mai mare, efecte militare nou-nouțe: pantaloni, bocanci, vestoane, chipiuri și căști din oțel. ,,S-a mutat războiul din Ucraina și la noi?” Nu, e ce-a mai rămas după desființarea Armatei Române. Ne-am descurcat și noi... PAUL SUDITU
RM
11
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Apare o nouă stațiune turistică în România: „lacul blestemat” și peisajul care îți taie răsuflarea
Guvernul a aprobat înființarea unor noi stațiuni turistice în țara noastră, printre acestea numărîndu-se și stațiunea Nucet-Cinciș, aflată în județul Hunedoara. Cea mai importantă atracție turistică a zonei Pădurenilor, așa cum este cunoscută în Hunedoara, este Lacul Cinciș, un baraj extrem de spectaculos, cu o priveliște uluitoare. Potrivit reprezentanților Administrației Bazinale de Apă Mureș, pentru că lacul este unul antropic (construit de om, nu unul natural), barajul a fost ridicat în perioada anilor 1961-1964 pentru alimentarea cu apă a Combinatului Siderurgic de la Hunedoara din acea vreme, pentru alimentarea cu apă a municipiului Hunedoara (doar ca sursă de rezervă/ secundară în anumite perioade), dar și ca zonă de agrement pentru metalurgiștii hunedoreni. Astăzi barajul este folosit și la producerea energiei electrice, printr-o micro-hidrocentrală amplasată în aval de baraj, iar construcția, în sine, are și rol pentru atenuarea undelor de viitură. Categoria de importanță a Barajului Cinciș este B: baraj de importanță deosebită. Pentru a crea lacul de astăzi, autoritățile comuniste din urmă cu 60 de ani au inundat valea pe care se întindeau, la acea vreme, cinci sate și cătune: CincişCerna, Valea Ploştii, Baia lui Crai, Moara Ungurului şi Ciuleni. În total, satele aveau în jur de 500 de suflete, toate mutate în satul nou, modern, aflat astăzi pe culmea dealului și care se numește Cinciș. Nu sînt
Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii
Cele mai teribile molime din istoria omenirii (25) Foamete – Egipt (2)
Omul de ştiinţă şi istoricul Abd al-Latif, născut la Bagdad, scria în 1204 că doar de şase ori în ultimele şase secole nivelul fluviului nu se ridicase pînă la şapte metri şi jumătate, dar în 1200 nu ajunsese nici măcar la şapte metri. Primul semn ce prevestea dezastrul apăruse în aprilie, cînd apele Nilului s-au făcut verzi şi au căpătat un miros „fetid şi respingător”. Latif a întreprins o serie de experimente şi a descoperit că apele erau sufocate de materie vegetală, fenomen pe care 1-a atribuit în mod corect lipsei ploilor la izvoarele fluviului. Culoarea a dispărut, şi totuşi apele nu au crescut suficient. Cînd recoltele au fost proaste, preţurile alimentelor au crescut, iar oamenii au început să părăsească zonele rurale arse de secetă şi să se îndrepte spre oraşe, precum Cairo şi învecinatul Misr, găsind acolo doar „o foamete cumplită şi o mortalitate înspăimântătoare”. Pînă în martie 1201, bolile pîndeau peste tot, iar săracii „mîncau carne stricată, cadavre, cîini... şi murdărie de animale”. Cînd disperarea a crescut, canibalismul a început să fie des întîlnit şi „nu arareori oamenii erau prinşi că frigeau sau fierbeau copii mici”, scria Latif. „Eu însumi am văzut un copil fript într-un coş”. Mama şi tatăl care îl gătiseră au fost condamnaţi să fie arşi de vii, dar cronicarul spunea că nici măcar o pedeapsă de o asemenea asprime nu îi intimida pe oameni şi se povestea că fuseseră găsite cămări pline de oase umane curăţate de carne şi cazane în care pluteau capete de copii. Prin zonele rurale bîntuiau bande de prădători care mîncau pe oricine prindeau, mormintele erau scormonite, iar părinţii îşi vindeau adeseori pe nimic fetele tinere ca sclave, în speranţa că stăpînii le vor ţine în viaţă; chiar şi femeile de viţă nobilă implorau uneori oamenii să le cumpere. Numai Dumnezeu ştie cîţi au murit“, scria Latif. „Dintre străzile pe care
puțini cei care s-au înecat, de-a lungul anilor, în apele lacului, așa că poveștile cum că acesta ar fi blestemat nu au întîrziat să apară. Cine ajunge la arhive și vede casele frumoase din Cincișul de odinioară, dar și din Valea Ploștii, Baia lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni nu poate să nu se gîndescă la faptul că proprietarilor din acele vremuri nu le-a fost ușor să-și lase vetrele și casele construite cu mîinile lor pe fundul lacului. Blesteme la adresa comuniștilor vor fi fost, apa lacului este una cu turbiditate ridicată, iar asta se poate vedea cu ochiul liber. Însă existența monștrilor, a șerpilor uriași ori a balaurilor, la fel ca și cea a unui blestem menit să ia viața celor dornici de a înota în lac sînt lucruri care țin doar de legendă.
Un baraj extrem de spectaculos Cu un total de 867 de hectare de luciu al apei, lacul este unul dintre cele mai mari și mai spectaculoase. Numai înălțimea totală a barajului, beton în arc, este de 48 de metri, iar adîncimea apei poate ajunge și la 30 de metri. Cataloagele de prezentare a zonei spun că 52% din țărmurile lacului Cinciș sînt formate din nisip, așa că, dacă veți alege să mergeți la Cinciș, vă veți putea bucura nu doar de apă, ci și de soare și nisip. Asta chiar dacă sînteți la poalele munților Poiana Ruscă, munți pitici, cu o înălțime maximă de puțin peste 1.400 de metri, care vă așteaptă, și ei, să-i explorați. De asemenea, dacă vă veți caza la pensiunile din zonă, întrebați de umblam nu era nici una unde picioarele sau ochii să nu dea peste un cadavru sau peste un om în chinurile morţii”. 500 de cadavre erau scoase în fiecare zi din Cairo, iar la Misr „numărul morţilor era imposibil de socotit, nu-i mai puteau îngropa, ci se mulţumeau să-i arunce în afara oraşului”. Călătorii puteau străbate oraşe întregi fără a vedea un singur suflet viu. În case erau mormane de cadavre, iar drumurile „deveniseră aidoma unor săli de ospăţ pentru păsări şi fiare sălbatice, care se înfruptau din carnea stîrvurilor”. Nu putem decît să ne imaginăm groaza care i-a cuprins pe oameni în aprilie, cînd Nilul a devenit din nou verzui şi urît mirositor, în septembrie, apele au început să scadă înainte de a ajunge la opt metri şi jumătate. Preţul fasolei, al orzului şi al grîului a crescut enorm, iar foametea a revenit. De această dată, se spune că au fost mai puţine cazuri de canibalism, dar probabil că motivul era numărul mai scăzut al victimelor potenţiale. După foamete a sosit şi ciuma, şi mulţi ţărani cădeau morţi în timp ce arau. De asemenea, Nilul scăzuse atît de mult, încît putea fi trecut cu piciorul în anumite porţiuni, iar în februarie 1202 s-a făcut din nou verde. În iunie şi la începutul lui iulie, apele au crescut doar foarte lent, iar „disperarea domnea peste tot”. Oamenii au început să creadă că se întîmplase ceva cumplit la izvoarele fluviului, apoi, deodată, „munţi de apă au năvălit unul după altul”, iar criza a luat sfîrşit, întrucît revărsarea a atins cota celor opt metri şi jumătate necesari. Autorităţile au estimat că 111.000 de persoane muriseră în perioada cuprinsă între iulie 1200 şi aprilie 1202, deşi Latif credea că cifra reală era de cîteva ori mai mare. Iar suferinţele Egiptului nu se încheiaseră încă: în iulie 1202, s-a numărat printre cele cîteva ţări zguduite de un cutremur de mari proporţii, care a devastat întreaga zonă.
Marea Foamete (1) Din Secolul al XI-lea şi pînă în Secolul al XIII-lea, Europa a prosperat. În multe regiuni, proporţia de teren cultivat în 1300 nu avea să mai fie atinsă în următorii 500 de ani. Populaţia crescuse, de asemenea. La sfîrşitul Secolului al XI-lea, Anglia avea aproximativ 1,4 milioane de locuitori; pînă în 1300, ajunsese să aibă 5 milioane, în aceeaşi perioadă, populaţia Franţei a crescut de la 6,2 milioane la peste 17 milioane. Dar
părintele Arsenie Boca. Sătenii povestesc că, încă dinaintea construirii barajului, acesta venea frecvent de la Prislop, peste deal, în satele de pe vale și, grație harului său ca înainte văzător cu duhul, i-ar fi anunțat că satele urmează să fie inundate, iar locul acestora luate de marele lac de acumulare. Una peste alta, cine ajunge la Hunedoara este invitat să vadă și lacul. Ar fi păcat să bateți atîta drum și să nu îl vedeți! Mai ales că partea lui stîngă, cum urcați dinspre Hunedoara spre Cinciș, oferă o mulțime de locuri de belvedere, de unde puteți admira lacul în toată splendoarea lui, cu munții îmbrăcați în păduri nesfîrșite profilîndu-se în spate. Tot pe maul stîng s-au construit în ultimii ani hoteluri și pensiuni, în timp ce malul său drept este accesibil doar pe potecă, iar acestea sînt bătute doar de pescari sau de turiștii care doresc mai multă liniște atunci cînd aleg să se bucure de soare și apă la Cinciș. Stiripesurse.ro la începutul Secolului al XlV-lea, în unele locuri, producţia de alimente începea să scadă în urma eroziunii sau a epuizării solului exploatat excesiv, iar problema a fost agravată de răcirea globală. Gheţarii din Arctica avansau, iar Marea Baltică a îngheţat în 1303 şi 1306-1307. Practic, această „mică eră glaciară” a pus capăt producţiei de vinuri din Anglia, iar în unele zone din Danemarca şi în zonele muntoase din Provenţa cultivarea grîului a devenit imposibilă. Pretutindeni, sezonul de creştere a culturilor agricole a fost scurtat cu două luni, iar în verile mai reci şi mai umede culturile au fost atacate de mai multe ciuperci. În primăvara anului 1315, în mare parte din Europa au căzut ploi neobişnuit de abundente – „care au ţinut atît de mult, în mod cu totul uimitor”, după cum spunea un contemporan –, iar vara lucrurile nu s-au schimbat şi vremea umedă a continuat. Culturile erau doborîte la pămînt şi nu mai exista nutreţ pentru animale. Curînd, ploile au fost comparate cu potopul biblic, iar în Anglia, în Cronica din Malmesbury scria: „Mînia Domnului s-a aprins împotriva poporului Său şi El şi-a ridicat mîna asupra lui şi 1-a lovit de moarte”. În anumite zone din Europa Centrală, inundaţiile au măturat sate întregi, răpind sute de vieţi, în timp ce Normandia a fost devastată de furtuni violente, cu vînturi puternice. În unele regiuni, preţul grîului a crescut de peste patru ori, iar mulţi oameni s-au confruntat cu foametea. Disperaţi, ei au început să mănînce rădăcini, iarbă şi coajă de copac. Chiar şi cei în aparenţă înstăriţi începeau să sufere. Un cronicar german scria că pînă şi cavalerii călare pe cai „superb împodobiţi” îşi dădeau bidiviii şi armele pe „vin ieftin... fiindcă erau cumplit de înfometaţi”. La 10 august, cînd regele Eduard al II-lea al Angliei a sosit la Saint Albans împreună cu alaiul său, nu au putut face rost de pîine, oricît s-au străduit. Regele a încercat să introducă măsuri de control al preţurilor, dar nu a reuşit decît să-i facă pe comercianţi să-şi retragă mărfurile, iar hotărîrea a trebuit să fie abrogată. Cînd oamenii au ajuns la disperare, numărul de jafuri din Kent a crescut cu o treime şi se spune că la ţară oamenii erau asasinaţi pentru mîncare. (va urma) JOHN WITHINGTON
Europa sub imperiul rãzboiului UNDE ESTE INDUSTRIA DE APĂRARE A ROMÂNIEI?
(Addenda la serialul „Intră România în război cu Rusia?“) (urmare din pag. 1) Am aflat (deja știam) că din cele 32 de avioane F-16 din Norvegia, plătite de anul trecut, n-am primit decît 3, idem cu PATRIOT, plătite acum 6 ani, care apar în viziunea ministrului, astfel: „Un alt program de succes este cel pentru achiziționarea a șapte sisteme PATRIOT. Primele patru au fost recepționate și unul a fost deja operaționalizat și integrat în sistemul național de apărare antiaeriană”. Slavă Domnului, ne-am liniștit: am plătit 7, am primit 4, unul este operațional – așa că flancul de est al Alianței nu se va clătina cînd „nebunul” de Putin va ordona (în sens invers decît Antonescu): „Ivane, îți ordon să treci Nistrul, apoi Prutul!”. Lăsîndu-l pe domnul Tîlvăr să stea cu ochii pe Antena 3 CNN, să ia aminte de la Gîdea și de la generalii din platou care sînt punctele vulnerabile în armata lui Putin, să vedem cum moare, încet, încet, dar sigur, industria de apărare a României, sub ochii adormiți ai politicienilor de la vîrf. Să începem cu Guvernul, primul chemat să salveze de la colaps această industrie. Ce-a făcut Executivul? A făcut pe dos: nu a salvat-o, ci i-a mai adăugat o cruce, îngropînd-o și mai adînc în nesimțirea lor de politicieni vînduți străinătății. Astfel, invocînd obligația Comisiei Europene, Guvernul a adoptat o Ordonanță de Urgență care distruge definitiv și irevocabil industria de apărare a României. Cică, găselnița Comisiei condusă de acea doamnă cu figură de mielușel dus la tăiere (nici nu merită să-i mai scriu numele) se traduce în schimbarea denumirii de compensare prin offset – am scris mai înainte despre acest sistem – în operațiuni de cooperare tehnologică și industrială, reducînd obligativitatea compensării cu o valoare de minim 80% din contract la un minim de 20%. Ca să ne îngroape și mai mult, doamna de tristă amintire a schimbat și valoarea achiziției militare de la care se impune compensarea – de la 2 milioane de euro, la 10 milioane de euro, cu obligativitatea ca decizia de includere a contractului în operațiunea de cooperare tehnologică să fie adoptată într-o ședință a CSAT. Prin acest procedeu UE vrea ca România să devină exclusiv importator de armament. Deocamdată Guvernul Ciolacu a și executat ordinul venit de la Bruxelles: desființează Oficiul de Compensare pentru achiziții de Tehnică Specială, în locul acestuia răsare Agenția Română de Cooperare Tehnologică și Industrială pentru Securitate și Apărare (ARCTIS), o denumire sofisticată, care se deosebește de cea veche nu doar prin titulatură, ci și prin personal – de la 25 de posturi, cu președinte cu tot, acum schema va avea 50 de posturi la care se adaugă un președinte și un vicepreședinte. Bună țară, rea tocmeală! Citiți, în continuare, că ciudățeniile se țin lanț. Guvernul României – primul sabotor al industriei noastre de apărare! Nu știu dacă ajunge numai un semn de exclamare la rîndul de mai sus. După ce descoperim ceea ce urmează, poate așezăm 2 - 3 asemenea semne. Îngrijorat de modul în care va purta bătălia infanteria română, Guvernul din 2017 a semnat un contract pentru 400 de transportoare Piranha, bineînțeles, de la americani. Numai că aici avem o mare problemă nu doar cu iz patriotic, ci cu
o pledoarie pentru dezvoltarea industriei noastre de apărare, astfel cum rezultă din declarația domnului Constantin Bucuroiu, președintele Alianței Sindicatelor din Industria de Apărare și Aeronautică (ASIAA). Să-i dăm cuvîntul: „Toată lumea laudă Piranha, ce afacere au făcut că au luat transportoarele de la ameri cani. Ce nu se spune este că Piranha este un transportor ineficient pentru România, pentru că este foarte greoi, cu un tonaj foarte mare, în condițiile în care marea parte a țării se compune din dealuri și munți. Zona în care trebuie să acționeze Piranha este destul de restrînsă. Plus de asta, România are foarte multe rîuri, iar Piranha nu este flotabil, deci nu poate traversa apa”. Și, pentru că președintele de sindicat este și un specialist în tehnică militară, dar și un patriot român, după critică vine cu rezolvarea problemei, arătînd cu degetul spre MApN, vinovat (și) în acest caz: „Și nici acum nu îmi dau seama de ce aceste capete pătrate de la Ministerul Apărării Naționale nu se gîndesc la transportorul românesc SAUR 2. Este un prototip făcut în 2008 și este foarte bun pentru zona României, pentru că are fiabilitate și se poate deplasa foarte repede, este un transportor ușor și este flotabil. În plus, se poate adapta pe el orice motor performant din lume”. E drept ce spune acest specialist, domnule ministru Angel Tîlvăr? Pînă să primim acest răspuns (probabil, niciodată), mai venim cu o informație din aceeași sursă, una menită să reducă din gigantele cheltuieli cu înarmarea. Ați citit declarațiile mai-marilor NATO și UE în care aceștia se plîngeau că, în contextul războiului din Ucraina, țară care cere tot mai multă muniție pentru a lupta împotriva lui Putin, statele NATO au rămas fără obuze de artilerie calibru 155 mm. Ei bine, industria de apărare a României de pînă în 1989 producea, la uzina de la Plopeni, asemenea proiectile. După 1990 însă, generalii României (or fi unii dintre cei care tocesc scaunele la Antena 3?) au considerat că viitorul război nu se va mai duce cu artileria și tancurile, și au închis producția de obuze. Nici acum, după doi ani de cînd Zelenski cere proiectile de 155 mm, și UE și-a golit depozitele, Guvernul nu catadicsește să reutilizeze linia de la Plopeni de fabricare a calibrului 155 și s-o repornească, renunțînd la importuri pe acest reper, putînd și exporta. O altă pagină a sabotării industriei noastre de apărare este scrisă și de data aceasta tot de MApN. Așa cum am văzut în episodul trecut, aruncarea în derizoriu a armei de asalt fabricată la Cugir, într-un parteneriat privat (pentru că Statul n-a vrut să contribuie cu nici un leuț la proiectarea și fabricarea acestei arme), deși – cum declară specialiștii uzinei respective – arma este în standardele NATO, încă un caz vine să întărească regula: nimic din România, totul din afară, din import. Și
acesta tot în ograda uzinei Cugir. De data aceasta la mijloc este un pistol, armă apreciată de militarii de la jandarmerie care au executat trageri cu acest pistol. Cunoscătorii spun că are precizie mare și balistică bună, cu performanțe tehnice asemănătoare pistoalelor pe care le are Armata în dotare. Cei din uzină nu înțeleg de ce MApN preferă doar arme din import, refuzînd pe cele de producție românească, cărora le tot cere performanțe pe care nu le au armele americane.
Industria de apărare, vîndută pe bucăți? În loc să repornească industria militară internă, mai ales în cazul războiului de la granițele României, Guvernul nu doar că exacerbează cu achiziționarea celor pentru Armată din afară, dar împiedică și companiile care au chiar unele memorandumuri semnate cu mari companii americane, de pe continentul nostru sau israeliene, să dezvolte aceste asocieri care ar da un nou avînt întregii industrii autohtone de apărare. IOR, PLOPENI, ROMAERO, CUGIR, MORENI, UMB, FĂGĂRAȘ și altele (din totalul de 22 de unități de profil, 15 sînt amintire) nu primesc comenzi în raport cu înzestrarea și posibilitățile lor productive, relevate și prin parteneriatele cu firme din afară ce ar putea echilibra balanța importurilor de echipament militar. Un caz aparte îl constituie IOR – caz tipic de distrugere a indistriei naționale de apărare. Pentru a vedea și mai mult trădarea Guvernului în legătură cu IOR, redau un citat dintr-un material publicat în 2019: „IOR produce în prezent arme (aparatură optică – n.a.) care merg la export, la armata americană, iar compania cu oamenii și managerul pe care îi are, «bate» două branduri cu tradiție, precum Swarovski și Zeiss” – declara ministrul Economiei de la acea vreme. Astăzi, deși IOR era una dintre societățile strategice de apărare, Guvernul Ciolacu a terminat-o și pe aceasta. Rămasă fără comenzi de la MApN și fără finanțare de la Ministerul Economiei, societatea a acumulat datorii imense, pe care nu le poate achita. Urmînd rețeta cunoscută deja, printr-un așa-zis Plan de Restructurare, Guvernul vrea, de fapt, să distrugă și această citadelă a opticii românești. Aflîndu-se la al doilea plan de reorganizare, acest procedeu este, de fel, un plan mascat al Guvernului de vînzare a unor active care, treptat, treptat, vor închide IOR. Planul diabolic al Guvernului începe cu valorificarea activelor disponibile, în ritm etapizat, chipurile – în vederea asigurării resurselor de finanțare pentru achitarea datoriilor către ANAF, precum și la realizarea de investiții noi. Fluturînd Planul de Reorganizare și Restructurare al IOR, ca metodă de salvare a societății, Guvernul a hotărît reamplasarea unor secții de producție și retehnologizarea lor la sediul social al acesteia (strada Bucovina nr. 4). Ce presupune această manevră? Restrîngerea activității doar în sediul principal, clădirile rămase libere și cu terenul de
sub ele fiind vînate în mare grabă de rechinii imobiliari ai Capitalei și nu numai. Dacă citești nota de fundamentare a Hotărîrii de Guvern în acest caz și n-ai ști că a mai existat un asemenea plan desfășurat între 2028 și 2022, ai acorda credit Guvernului actual, așa de frumos știe să ne mintă: reorganizarea și optimizarea activității; plata datoriilor către bugetul de stat; dezvoltarea unor sisteme de parteneriat cu firme de renume în domeniu; participarea IOR S.A. la diverse programe de înzestrare, cu investiții semnificative, cu o piață stabilă a producției... bla, bla, bla. Suspiciunea celor care urmăresc acest subiect rezidă din faptul că, cu toate aceste planuri de revigorare a IOR, Guvernul, prin Ministerul Economiei, nu are în vedere finanțarea societății. Conform notei de fundamentare a respectivului act normativ, sursele de finanțare pentru plata datoriilor vor fi asigurate din vînzarea activelor disponibile și neimplicate, după reorganizare, în procesul de producție. Situația e clară: atîta timp cît lipsesc comenzile din partea unităților specifice din industria de apărare, care erau principalii beneficiari de aparatură optoelectronică și optometrică (Uzina Mecanică București S.A., Uzina Automecanica Moreni S.A., Fabrica de Arme Cugir S.A., Carfil S.A.), Întreprinderea Optică Română va sucomba.
România – teritoriul industriei de război pentru Ucraina! Ce ne mai lipsea de pe cap pentru a-l înfuria și mai mult pe Putin, iată că s-a întîmplat: o parte a industriei de război pentru Ucraina s-a mutat în România! Cum? Compania germană Rheinmetall a deschis două unități în România (la Satu Mare și Mediaș), respectiv – o bază de reparații militare: vehicule blindate și alte mijloace de transport militare, pentru Ucraina, precum și Automecanica Mediaș. Firma germană a luat în calcul apropierea țării noastre de frontul din Ucraina, excluzînd, astfel, parcurgerea unor distanțe lungi pe o infrastructură care nu este, pe tot parcursul, în condiții optime. Desigur, nu peste mult timp vom fi martorii și ai altor străini dornici de a cîștiga bani după războiul din Ucraina, investind în România în acest scop care, pentru noi, creează două probleme (una bună și una rea): locuri de muncă pentru oamenii din zonă; reacția Rusiei, care poate amplifica situația, dîndu-i o turnură belicoasă. De fapt, nu doar cele două unități cu patronat german produc, la noi, pentru Ucraina, acestora adăugîndu-se societățile românești Mija, Electronica Ploiești, UMC Cugir, UPC Dragomirești, Carfil Brașov. Din partea MApN – nici o comandă, Armata, astfel cum ați văzut în cuprinsul acestui material, cumpără, aproape exclusiv, armament și tehnică militară din SUA, cu plata înainte și livrarea după o jumătate de deceniu. Scriind despre firma germană Rheinmetall mi-am adus aminte că, nu cu prea mulți ani în urmă, aceasta intrase în România pe piața industriei de apărare, făcînd o societate mixtă cu Automecanica Moreni. În vremea aceea Automecanica Moreni desfășura un program benefic pentru apărare – fabricarea transportorului blindat TBT 8x8 – AGILIS, căruia i se întrezăreau perspective reale în urma combinației de mai sus. A trecut un an, au trecut doi ani, au trecut trei ani, și firma germană n-a investit nici un ban în afacerea comună cu românii de la Moreni. Să nu-i înjurați pe nemți de neserioși, pentru că vina acestei stagnări a fost a Ministerului Apărării Naționale care, în acești trei ani de zile n-au dat nici o comandă fermă pentru acest transportor blindat, preferînd să cumpere de la americani Piranha. Iată cum am pierdut o mare oportunitate. Transportorul fiind proiectat de români, avînd drept de proprietate intelectuală, ar fi rămas al nostru, urmînd să-l și exportăm. Alt avantaj: 85% urma să fie produs în România și numai 15% în afară. În final, deoarece în contract era prevăzut că Morenii nu puteau produce nimic asemănător cu transportorul, societatea mixtă s-a dizolvat după trei ani, scriind încă o pagină neagră a industriei noastre de apărare.
Ce așteptam de la ședința CSAT Miercuri, 21 februarie, a avut loc mult trîmbițata ședință a CSAT (Consiliul Suprem de Apărare a Țării), organism ale cărui măsuri urgente erau așteptate cu încredere de către români, mai ales, în actualul context de insecuritate generat de conflictul armat de lîngă România. Astfel cum apare în Comunicatul dat publicității după încheierea ședinței, atît cît instituția de la Cotroceni a simțit nevoia să comunice, „Principala temă abordată
a constituit-o grava situație de securitate din regiunea Mării Negre și implicațiile pentru România”, cu specificația că: „La doi ani de la declanșarea de către Rusia a războiului de agresiune împotriva Ucrainei, situația de securitate din vecinătatea estică a României continuă să fie amenințată de atacurile Rusiei asupra orașelor și infrastructurii ucrainene, soldate cu numeroase victime și pagube materiale”. Mulțumim! Asta știam și noi. Desigur, deoarece din datele comunicate, așa cum sînt acestea – trunchiate și seci – nu reușim să acoperim întreaga zonă de interes a acestei ședințe, se poate deduce și faptul că s-a discutat și despre industria de apărare, în directă legătură cu situația României descrisă mai sus. Acest subiect s-ar fi putut înscrie în ceea ce s-a publicat în urma acestei reuniuni, adică: „Totodată, în CSAT a fost analizat și aprobat Raportul privind progresele înregistrate în domeniul planificării apărării, în special în ceea ce privește derularea programelor de înzestrare și a demersurilor de creștere a gradului de încadrare...”. Bineînțeles că nu au fost omise problemele sprijinului pe care-l vom acorda, în continuare, Ucrainei, de asemenea, scoaterea în evidență a faptului că România este apărată de NATO, dacă va fi nevoie. După părerea mea, și în viziunea celor trei articole publicate anterior pe tema înzestrării Armatei, precum și a situației negative a acestei operațiuni cu mijloace autohtone – cel puțin din ceea ce s-a dat publicității – CSAT nu și-a propus un punct forte al reuniunii din 21 februarie, acela al analizei (și al elaborării) unor măsuri concrete și imediate în raport cu industria noastră de apărare. Chiar dacă, pe ici, pe colo au existat încercări de a dezvolta această industrie chiar în tandem cu firme din afară, după ce s-a pornit la drum cu entuziasm, finalul n-a fost altceva decît un eșec. Culmea este că, chiar în situația critică în care se află, în prezent, România, prin războiul de la graniță (cum, de altfel, se arăta și în comunicatul CSAT), MApN nu are curajul să dezvolte un program de înzestrare și de înarmare, bazîndu-se și pe industria din țară, care s-a arătat capabilă să producă tehnică de luptă, armament și muniție la nivel NATO. După cum se știe, principalul producător și exportator direct de produse militare din România este Compania Națională ROARM S.A., înființată în anul 2000, care unește cele mai importante fabrici ale industriei românești de apărare, cu o vechime în această activitate de peste 75 de ani. ROMARM se află în structura Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului – un minister care, confruntat cu grave probleme economice naționale, a cam uitat să privească, din cînd în cînd, și în ograda ROMARM. Deși pe site-ul companiei laudele nu mai contenesc, echipa de manageri, în frunte cu Emanuel Ioana, se consideră performeră în ceea ce privește coordonarea întreprinderilor de armament din subordine, realitatea este cu totul alta, astfel cum, în repetate rînduri, massmedia a reflectat această realitate. Specialiștii în materie au semnalat ineficiența directorului general, considerat ca cel mai slab manager al ROMARM, un director căruia îi place viața tihnită, fără complicații și angajamente concrete, de serviciu. După ce a luat locul fostului director Gabriel Țuțu, care ajunsese pe mîna procurorilor, reținut de DNA pentru achiziții de măști neconforme livrate MApN, într-un contract de peste 1,7 milioane de euro. Prin achiziționarea unor utilaje neconforme de producere a măștilor, ROMARM a fost prejudiciată cu suma de 8.647.584 lei. Dacă cel demis era un fost ofițer SRI, actualul director a fost consilier economic la Berlin, acest post facilitîndu-i, probabil, accederea în importanta funcție de director al ROMARM. După eșuarea înțelegerii cu nemții de la Rheinmetall AG de construcție a unei fabrici de pulbere în România, aceștia retrăgîndu-se, cauza fiind lipsa de seriozitate a românilor, în momentul de față firma germană, așa cum am arătat mai sus, a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni de la Automecanica Mediaș. Cu tot entuziasmul ministrului Apărării, domnul Angel Tîlvăr, generat de această știre, eu privesc cu scepticism noua înțelegere cu firma germană, avînd în față și exemplul ce pare confirmat – ratarea construirii în România a 133 de transportoare Piranha 5 de către General Dynamics și Uzina Mecanică București. Surse din anturajul directorului ROMARM susțin că acesta nu arată prea mare interes pentru conducerea
companiei, dovadă stau cîteva lucrări din mapa de pe biroul acestuia, care așteaptă o semnătură încă din toamna anului trecut! Degringolada de la ROMARM, care a antrenat și cele 15 filiale din țară, a dus la întîrzieri de pînă la doi ani în livrările către MApN, conform contractelor existente, astfel cum s-a întîmplat cu un contract în vederea producerii de lovituri de 120 mm (planificate 15.000 de bucăți în fiecare lună, pînă acum nu s-a fabricat nici măcar o bucată!). Fapt și mai grav – se cumpără de la firme private tuburi, cu prețuri exagerat de mari, în loc să se fabrice aceste elemente de muniție la Plopeni. O mare problemă a provocat Emanuel Ioana în teritoriu unde, conform publicației online defapt.ro, ROMARM vrea să vîndă pulberea primită de la Administrația Națională a Rezervelor de Stat și Probleme Speciale pentru fabricile noastre de armament dealer-ului bulgar de arme Emilian Grebev, patronul firmei EMACO. În acest caz de sabotare a propriei industrii de apărare, povestea este foarte încîlcită. Anul trecut, în nebunia generată de războiul din Ucraina, Guvernul a emis o Ordonanță de Urgență prin care s-a dat dispoziție ca din Rezerva de Stat să fie scoase 400 de tone de pulbere, material ce trebuia repartizat fabricilor de armament din subordinea ROMARM, aceasta fiindu-le necesară la fabricarea munițiilor. Considerînd, probabil, că România nu are nevoie de muniție (nu aducem din import?), directorul Emanuel Ioana a exercitat „presiuni asupra directorilor de la fabricile de armament să scoată la vînzare pulberea alocată de la Rezervele de Stat. Nu singur, ci împreună cu directorul comercial al ROMARM, Bogdan Hera, și cu șeful serviciului Export, Șerban Ianculescu”. Pe bune, în acest caz grav directorul Uzinei Mecanice Plopeni, Viorel Stelian Popa, este revoltat: „I-am scris că nici măcar nu am preluat pulberea și analizăm întîi procesul de producție și, cînd se va pune problema, vom reveni asupra solicitării lor. Să dăm! Să dăm!”. Directorul de la Plopeni poate oricînd pune la dispoziție e-mail-ul prin care, sub semnătura șefului serviciului Export de la ROMARM, sînt transmise scrisorile primite de la „partenerul EMACO”, cu mențiunea că „acesta își manifesta dorința de achiziționare a pulberilor din stoc”. Numai cunoscînd această secvență și te cutremuri, neînțelegînd pentru cine lucrează acești oameni, unii ca șefi la niște companii indispensabile industriei noastre de apărare, absolut necesare în acest moment sensibil al desfășurării unui război la granițele țării noastre. Făcînd atîta caz de pericolul pe care-l reprezintă Rusia, amenințîndu-ne cu un atac (dacă va reuși să învingă Ucraina), Președintele Klaus Iohannis, flancat de premierul Marcel Ciolacu, de șefii celor două Camere, de ministrul Economiei, Radu Oprea, nu știu decît să se lamenteze și să comande (să propună) achiziționarea de arme, muniții și tehnică de luptă din exterior (în special de la SUA), uitînd că România, pe timpul comunismului, era a doua țară din statele socialiste din Europa în materie de export de material militar. În această conjunctură, cînd sabotarea industriei militare proprii vine chiar din interiorul acesteia, cu acordul tacit al decidenților politici de cea mai înaltă treaptă, astfel cum am arătat (pe scurt) în aceste patru articole cu investigații pe această temă, cum să-i mai crezi pe acești politicieni – niște mincinoși vînduți străinătății, preocupați numai de a le fi lor bine, abandonînd poporul în fața căruia au depus jurămîntul de credință! În această situație, dragi români, rugați-vă la Dumnezeu să nu intre România în război. Ei au buncăre în care vor supraviețui. Noi avem doar cerul acoperit de avioane și brăzdat de rachete! Și, bineînțeles, avem NATO care – așa cum ne asigură Iohannis – se va sacrifica pentru România. Doamne ferește!
14
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
Destine remarcabile • Destine remarcabile
John Keats, poetul cu destin scurt
Poetul John Keats s-a născut pe 31 octombrie 1795, la Londra și a trecut la cele veșnice pe 23 februarie 1821, la Roma. A fost poet al romantismului englez, care și-a construit versurile cu ajutorul legendelor antice și filosofiei destoice. Părinții săi au vrut să-și trimită fiii să învețe la Eton sau Harrow, dar au realizat că nu își pot permite taxele, așa că John a fost trimis la școala lui John Clarke din Enfield, aproape de casa bunicilor săi, fiind pasionat de la o vîrstă fragedă de literatura clasică și de istorie. Fiul directorului i-a devenit mentor și prieten, introducîndu-l în literatura Renașterii, iar la 13 ani a început să-și concentreze energia pe lectură și studiu, cîștigînd primul său premiu academic la mijlocul verii anului 1809. În aprilie 1804, cînd Keats avea opt ani, tatăl său a murit din cauza unei fracturi craniene suferită după o cădere de pe un cal. Mama lui, Frances, s-a recăsătorit două luni mai tîrziu, dar și-a părăsit noul soț la scurt timp după aceea, iar cei patru copii au plecat să locuiască cu bunica lor, Alice Jennings, în satul Edmonton. În martie 1810, cînd adolescentul împlinise 14 ani, mama sa a murit de tuberculoză, lăsînd copiii în custodia bunicii. În acea toamnă, Keats a părăsit școala lui Clarke pentru a fi ucenic la Thomas Hammond, un chirurg și farmacist care le era vecin bunicilor. Întrucît mama lui dorea să beneficieze de o educație aleasă, John este înscris la școala primară din Enfield. Era un elev silitor dar extrem de supărăcios și agresiv. Îi făcea plăcere să combată orice subiect pentru a avea dreptate. Din 1809 s-a apucat să citească operele importante ale literaturii mondiale, însă viața avea să-i mai ofere o lovitură. În 1810, mama lui Keats trece la cele veșnice, iar copiii sînt luați de Richard Abbey. Acesta dorea ca John să facă medicină pentru a avea un viitor sigur. Din 1810 este luat discipol de un doctor, dar în 1814 realizează că nu este meseria pe care și-o dorește el. Prin urmare, acesta pleacă din Edmonton și se mută la Londra, unde lucrează la cîteva spitale. John Keats este introdus în arta poeziei de Charles Cowden Clark, care îl prezintă pe Edmund Spenser. Prima sa lucrare serioasă a fost „On First Looking into Chapman`s Homer”, care a văzut lumina tiparului în 1816. Această lucrare a fost inspirată din scrierile lui George Chapman, care a tradus „Iliada” și „Odiseea”. Tot prin intermediul lui Clark, Keats l-a cunoscut pe Leigh Hunt, un jurnalist cunoscut în epocă, în mediile culturale. Volumul său de debut a fost publicat în 1817 și a reprezentat un mix de sentimente și gîndiri. Volumul a fost intitulat „Sleep and Poetry” și conține un capitol referitor la felul în care Keats își apreciază munca. La scurtă vreme după ce a apărut primul său volum de poezii, Keats
Muzeul John Keats, Londra
părăsește Londra și călătorește spre Isle of Wight și Cantenbury. Aceste excursii i-au oferit inspirație pentru „Endymion”, prima operă de largi dimensiuni. Această scriere a fost publicată în 1818, iar tema principală a fost fost o legendă din mitologia Greciei, referitoare la dragostea dintre Artemis și un cioban. Perspectiva este plasată pe sentimentele ciobanului pentru zeița Artemis. Ciobanul Endymion își trădează sentimentele pentru Artemis și o alege pe zeița pămîntului, în detrimentul lui Artemis.
Keats pe patul de moarte, creion de Joseph Severn
Agonia
În luna august el a suferit o hemoragie pulmonară gravă. Cantitatea de sînge expectorată și culoarea întunecată a acestuia l-au încurajat să se gîndească În 1818, Keats călătorește în nordul Angliei și la sinucidere. Nu dorea să aibă parte de moartea Scoția cu prietenul său, Charles Brown. Cu toate agonizantă a mamei și a fratelui său. Fiind sfătuit acestea, Keats începe să manifeste primele semne ale să-și petreacă timpul rămas în căldura și aerul uscat tuberculozei care i-a și pus căpăt vieții. Cu toate că al Italiei, Keats, însoțit de un prieten, pictorul Joseph această călătorie a fost pentru regăsire și inspirație, în Severn, a plecat pe mare în ziua de 13 septembrie. momentul în care se întoarce la Londra, află că ultimul Călătoria către țara ce ar fi trebuit să fie salvarea său poem a fost aspru criticat în revistele „Blackwood” sa s-a dovedit un coșmar. Pe mările răcoroase, Keats și „Quarterly Review”. Nu răspunde la atacuri, ci alege a făcut febră expectorînd sînge încontinuu. Apoi, în să se concentreze pe creațiile sale. La scurtă vreme, apropiere de Napoli, vasul a fost ținut în carantină fratele lui Keats, Tom, află că suferă de tuberculoză, iar acesta renunță la poeziile sale pentru a petrece timp o perioadă chinuitoare de zece zile, în urma cu familia. Chiar dacă Keats are grijă de fratele său, zvonurilor de febră tifoidă. Delirînd din cauza febrei boala avansează foarte repede, iar Tom nu mai poate și transpirînd abundent, Keats plutea între viață și fi salvat. După acest deces, al doilea frate a lui Keats, moarte, rugîndu-l de mai multe ori pe Severn să-l lase să-și ia viața. George, pleacă definitiv în America. Ajunși la Roma, cei doi s-au cazat în Piazza În noiembrie 1818 a întîlnit-o pentru prima dată di Spagna, în clădirea devenită în prezent Casa pe Frances (Fanny) Brawne, o fată în vîrstă de 18 Memorială Keats–Shelley. Plămînii săi sîngerau ani care era născută în cătunul West End, cea care va deveni marea dragoste a tînărului poet. Într-una din zilnic, iar Severn s-a văzut nevoit să ascundă cuțitele numeroasele sale scrisori către Fanny, Keats i-a scris: și medicamentele toxice, deoarece Keats era hotărît „Dragostea mea m-a făcut egoist. Eu nu pot exista fără să se sinucidă. El scria despre el însuși în mormînt: tine, viața mea pare să se oprească la tine, nu văd mai „Florile cresc deasupra mea” și, își întreba frecvent departe. M-ai absorbit. Dragostea este religia mea și prietenul: „Cît va dura viața mea postumă?”. aș putea muri pentru asta, aș putea muri pentru tine”. În luna februarie a anului 1821, Keats a fost Tînărul poet s-a logodit cu Fanny pe 18 octombrie cuprins de o liniște interioară. A acceptat moartea 1819 în secret, dar mama ei a aflat și, deși nu s-a și chinul premergător și a început să prețuiască opus unui viitor mariaj, a avut rezerve în a-i da fetei devotamentul lui Joseph Severn, ajungînd chiar să-l consimțămîntul pînă cînd logodnicul ei nu ajungea la o îmbărbăteze pe pictor în privința suferințelor ce-l oarecare stabilitate financiară. așteptau: „Trebuie să fii tare, căci nu va dura mult”. Pe Tuberculoza de care suferea s-a agravat în această data de 23 a acelei luni, la ora 11:00 seara, el l-a rugat perioadă și John Keats a fost sfătuit de medici pe Severn să-i ridice trunchiul pentru a putea respira să se mute într-o regiune cu climă mai blîndă. În 1819, mai ușor cu plămînii plini de lichid. Cînd acesta l-a se logodește și se concentrează pe poeziile sale. Apare tras către el, Keats l-a rugat: „Nu respira spre mine – „Isabella”, o adaptare după scrierea lui Boccacio. ai respirația înghețată”. Severn s-a retras, iar Keats și-a rostit ultimele cuvinte: „Slavă Domnului că a venit”. A fost un miracol faptul că John Keats a trăit atît de mult. Autopsia a arătat că în plămînii săi, practic, nu mai exista țesut sănătos. Întreaga masă a organului era îmbolnăvită și înnegrită de sînge. A fost înmormîntat pe 26 februarie în Cimitirul Protestant Placa memorială amplasată pe zidul din Roma. Cu cîteva zile înainte casei în care poetul a murit, Roma de a muri, el ceruse ca pe piatra sa funerară să nu fie scris nici un nume și, convins de caracterul trecător al operei sale, și-a com pus epitaful: „Aici zace cineva al cărui nume a fost scris pe apă”. Vestea morții lui John Keats a ajuns la Londra după o lună, iar Fanny a ținut doliu timp de șase ani. În 1833, la mai bine de 12 ani de la moartea lui, s-a căsătorit și a avut trei copii, supraviețuindu-i Mormîntul poetului, Cimitirul poetului mai mult de 40 de ani. protestant din Roma R.M.
Alte călătorii
RM
15
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
p O V E S T I
Norvegia era pătrunsă, încă de atunci, de o profundă spiritualitate. O mărturie a acestei spiritualităţi este vasta înflorire mitologică care s-a dezvoltat de fapt cu mult înainte, chiar înaintea epocii de expansiune însufleţită, cînd marinarii – războinici vikingi porneau să cucerească ţări mai bogate din Europa. În mitologia nordică, la început, erau două lumi, una aprinsă de căldură, alta plină de promoroacă şi de ceţuri, unde locuiau uriaşii cei răi, duşmanii zeilor. Exista şi un cer, însă cu totul diferit de acela ai creştinilor şi chiar de Olimpiii grecilor. Zeul suprem, Odin, îi primea pe răboinici după moarte în Walhalla, unde li se servea o masă bogată. Zeii ţineau sfat în fiecare zi la poalele unui arbore uriaş, care simboliza lumea întreagă. Trei semizeiţe trăiau în apropierea acestui copac, hotărînd soarta fiecărui om. Se întîmpla totdeauna ceea ce ele hotărau şi nimeni nu mai putea schimba ceva. Ampla epopee a vikingilor s-a desfăşurat în Secolele IX şi X. Trei factori explică mai ales marea expansiune a poporului norvegian din acele timpuri: creşterea populaţiei, pe care terenurile cultivate nu o mai îndestulau, spiritul războinicilor avizi de cuceriri şi destoinicia de a construi corăbii mai repezi şi mai uşor de mînuit decît oricare alte ambarcaţiuni contemporane.
Perioada vikingilor Pentru popoarele din nordul Europei, perioada vikingă a fost în primul rînd o perioadă de expansiune. De fapt, expansiunea începuse încă din secolele trecute. Norvegienii se stabiliseră în insulele Shetland şi în Orcade, în timp ce suedezii puseseră piciorul pe coastele Finlandei şi Estoniei. Scopurile urmărite de aceste cuceriri erau, se pare, atît jaful cît şi comerţul, două îndeletniciri ce mergeau mînă în mînă.
Viking Ship Museum, Oslo, Norvegia
(
A D E V A R A T E Tainele corabiei Oseberg (II) Expediţiile vikinge, la început raiduri rapide de jaf la care participau un număr redus de oameni, au devenit, cu timpul, adevărate expediţii organizate cu numeroşi luptători, transportaţi de flote compuse dintrun mare număr de nave. Odată debarcaţi, vikingii luau cu asalt cetăţi şi oraşe, ocupau întinse teritorii şi supuneau la grele biruri populaţiile lor. În timp ce suedezii s-au îndreptat cu predilecţie înspre răsărit, traversînd Marea Baltică, danezii şi norvegienii au preferat, cum era şi normal, din motive geografice, insulele Britanice şi Franţa. Analele istoriei au înregistrat ca prim început al expediţiilor vikinge apusene atacarea mînăstirilor de pe insula Lindisfarne, aflată în apropierea coastei Northumberlandului. Era anul 793. Au urmat în
curînd noi şi noi atacuri împotriva coastei Angliei, Scoţiei, Irlandei şi Franţei. Bogatele mînăstiri şi oraşe comerciale ale Apusului creştin erau jefuite şi prădate sistematic. De-a lungul întregului Secol IX, expediţiile vikinge s-au ţinut lanţ. Ei au întemeiat regate în Irlanda, în insulele Man şi Anglesey, în Ţara Galilor, în nordul Scoţiei etc. În a doua jumătate a Secolului IX, vikingii norvegieni şi danezi s-au stabilit în Anglia, şi, după ce l-au înfrînt pe regele englez, au reuşit să întemeieze un regat independent în răsăritul ţării – Danelagul, adică ţara condusă după legea daneză.
Între timp, în Norvegia se petreceau două evenimente importante: unificarea politică a ţării şi adoptarea creştinismului ca religie oficială. Prima formaţiune politică norvegiană s-a constituit la Vestfold, în apropiere de Oslo, în anul 800. Ulterior, au apărut şi alte formaţiuni, astfel că spre sfîrşitul Secolului IX în ţară existau mai multe principate conduse de nobili ce purtau numele de herse – baroni, jarl – conţi sau konge, adică rege. Deşi ţara era împărţită din punct de vedere politic, se poate vorbi încă de atunci de existenţa ideii de unitate geografică, fapt care se datora probabil marinarilor ce navigau de-a lungul coastelor şi care sînt presupuşii autori ai denumirii de Nordvege, adică drumul nordului, de unde şi-a primit ţara denumirea. Prima unificare temporară a fost realizată cu puţin înainte de anul 900, de către regele Harald Haarfager (cel cu păr frumos), care a domnit de la 872 pînă în 930. Harald stăpînea un mic regat situat în jurul fiordului Oslo. Tatăl său îşi întinsese domnia peste regiunile răsăritene ale Norvegiei şi a împrejurimilor fiordului Sogne, de pe coasta de apus. După o campanie victorioasă purtată împotriva jarlului Haakon, stăpînul Norvegiei de nord (Haalogaland) şi al regiunii Irbdheim, acesta i s-a supus lui Harald şi i-a acceptat tutela; au urmat alte campanii şi lupte, dintre care cea mai importantă s-a dat la Hafrstfjord, la sud de Stavanger, împotriva coaliţiei celor care nu voiau să i se supună. După înfrîngerea zdrobitoare a duşmanilor, Harald a devenit rege al tuturor norvegienilor. La scurt timp, datorită confiscării domeniilor duşmanilor săi înfrînţi în lupte, regele a ajuns şi cel mai mare proprietar al ţării. Dar Harald nu s-a mulţumit numai cu pămînturile Norvegiei; s-a avîntat în largul oceanului şi a cucerit insulele Shetland şi Orcade. Se spune despre el că a fost un rege autoritar şi sever; cei care nu i se supuneau erau omorîţi sau izgoniţi din ţară. În cronicele norvegiene – Sagas – se arată că din cauza tiraniei pe care o exercita, mulţi dintre supuşii săi luau calea oceanului sau treceau munţii pentru a se refugia în Suedia. Sfîrșit IOAN MEIȚOIU
16
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei Dreptul la avort și manipularea mass-media
(urmare din pag. 1) Dintre reacțiile conservatorilor rețin cîteva și încep cu Marine Le Pen, care a spus că Macron folosește legislația pentru a obține puncte politice. „Vom vota pentru includerea acesteia în Constituție pentru că nu avem nici o problemă cu asta”, a spus Le Pen. „Dar a fost o exagerare să-l numim un pas istoric pentru că nimeni nu pune în pericol dreptul la avort în Franța”, a spus ea. Pascale Moriniere, președintele Asociației Familiilor Catolice, a spus că votul a fost rezultatul „panicii”. „Am importat o dezbatere care nu este franceză, deoarece Statele Unite au fost primele care au eliminat acest lucru din lege odată cu abrogarea Hotărîrii Roe v Wade”, a spus ea. „A existat un efect de panică din partea mișcărilor feministe, care doreau să graveze acest lucru pe marmura Constituției”. După cum veți vedea citind articolul de față, cele două doamne, Le Pen și Moriniere, aveau dreptate. În asemenea situații, eu aleg să studiez pe cont propriu problema ducîndu-mă la cauză pentru a mă edifica, mai ales că în zilele noastre, cînd avem lumea în vîrful degetelor (mă refer, desigur, la internet), e foarte ușor să faci asta. Ceea ce am găsit mă face să spun că știrea în sine se bazează pe un adevăr, dar că poveștile expuse în articole de presă creează o imagine falsă a ceea ce s-a întîmplat de fapt. Căutînd pe internet, aflu că avortul în Franța are o lungă istorie în care un moment important îl constituie clipa legalizării acestui drept prin Legea Veil nr 75-17 din 15 ianuarie 1975, care permitea unei femei să facă avort la cerere pînă în a zecea săptămînă de sarcină. Aceasta a fost o lege temporară cu o clauză de caducitate după 5 ani. Legea a fost reînnoită definitiv în decembrie 1979. Concluzionez de aici că femeile din Franța aveau dreptul de a face avort cu condiția de a nu depăși 10 săptămîni de sarcină. Foarte bine, mai ales în cazurile în care această intervenție medicală ar fi salvat viața femeii. Din 1982, o mare parte din costurile avorturilor sînt preluate de sistemul francez de securitate socială, care permite femeilor din Franța să aibă acces gratuit la avort. Franța a fost prima țară care a legalizat utilizarea Mifepristonei ca abortiv în 1988, permițînd utilizarea acestuia pînă la șapte săptămîni de sarcină sub supravegherea unui medic, în timp ce aspirația cu vid este utilizată timp de pînă la 12 săptămîni. În Secolul XXI au avut loc mai multe reforme, liberalizînd în continuare accesul la avort. Limita de zece săptămîni a fost extinsă pînă la a douăsprezecea săptămînă în 2001 și a fost extinsă la paisprezece săptămîni în 2022. Tot din 2001, fetele minore nu mai au nevoie de acordul părintesc obligatoriu. O fată însărcinată, cu vîrsta sub 18 ani, poate solicita un avort fără a-și consulta mai întîi părinții dacă este însoțită la clinică de un adult la alegerea ei, care nu trebuie să le spună părinților sau oricărei terțe persoane despre avort. Pînă în 2015, legea a impus o perioadă de „răzbunare” de șapte zile între prima cerere a pacientei de avort și o declarație scrisă care confirmă decizia acesteia (întîrzierea putea fi redusă la două zile dacă pacienta se apropia de 12 săptămîni). Acest termen de așteptare obligatoriu a fost abolit la 9 aprilie 2015. Două consultații medicale sînt obligatorii înainte de a efectua un avort. Pînă aici ne e clar tuturor că femeile din Franța aveau dreptul de a face avort în condițiile legii. Să vedem acum ce au votat
de fapt parlamentarii francezi și de unde a început totul. Ca reacție la hotărîrea Curții Supreme a Statelor Unite în cauza Dobbs împotriva Organizației pentru Sănătatea Femeii din Jackson, Mathilde Panot, deputată franceză și președinte al grupului parlamentar „La France insoumise” a înaintat un Proiect de lege Adunării Naționale Franceze. Acesta a avut drept scop codificarea dreptului la avort în condiții de siguranță pentru femei în Constituția Franței. Pe 24 noiembrie 2023, a fost votat cu 337 - 32 de voturi, demarînd procesul de consacrare a dreptului la avort în Constituția Franței. În ianuarie 2024, Adunarea Națională a votat în favoarea modificării constituționale cu 433 - 30. Pentru ca amendamentul să fie adăugat oficial la Constituție, acesta a trecut apoi prin Senat în februarie cu 267 - 50. Așadar, au fost o mulțime de pregătiri pentru acest vot atît de discutat și nu s-a sesizat nimeni în mod deosebit la voturile anterioare ale parlamentarilor francezi. În sfîrșit, a venit și ziua „istorică” prin care, la 4 martie 2024, Parlamentul a modificat articolul 34 cu 780 la 72 de voturi. Ce-o fi prevăzînd articolul 34 din Constituția Franței? Haideți să vedem împreună. Articolul 34 face parte din Titlul V al Constituției Franței care se referă la relațiile dintre Parlament și Guvern și prevede că „Legile stabilesc regulile referitoare la: drep- turi civile și fundamentale, naționalitate, legi penale, legi fiscale, legile privind alegerile, privind pensiile celor din Armată, legile educației, organizarea apărării națio- nale, protecția mediului etc”. Prin urmare, acest articol nu se referea în mod explicit la dreptul la avort, nu a fost instituit special pentru asta, fiindcă știrile spun că el „a fost modificat” ceea ce m-a făcut să-mi dau seama că nu se referea la avort, ci la alte lucruri, pentru că atunci nu s-ar fi clamat cu atîta însuflețire introducerea în Constituție a dreptului la avort. Vă semnalez aceste detalii pentru a vă atrage atenția că ceea ce s-a înscris în Constituție nu este „garantarea dreptului la avort” cum strigă presa comunistă – par don, progresistă – ci faptul că, citez chiar amendament, „legea stabilește condițiile în care se exercită libertatea femeii de a întrerupe voluntar o sarcină, ceea ce este garantat”. Așadar, acest amendament stipulează liber- tatea femeii de a întrerupe voluntar o sarcină în condițiile legii, nu de capul ei. Cu alte cuvinte, introduce în Constituție ceva ce deja exista în societatea franceză încă din 1975 și nu este altceva decît o exagerare a realității ca să arate tuturor nehotărîților ce liberală e Franța cu dreptul la avort și probabil să le ofere americanilor un exemplu puternic pe care să-l folosească în fața instanțelor lor și a autorităților publice pentru a avea succes cu legea lor criminală care permitea femeilor să întrerupă o sarcină oricînd după bunul lor plac. O să fie dificil pentru un judecător să se opună argumentului că „Franța garantează dreptul la avort prin Constituție”, deși, în esență, așa cum v-am arătat mai sus, nu e deloc adevărat. În concluzie, votul mi s-a părut absolut inutil și irelevant pentru francezi, dar extrem de relevant pentru a vă demonstra încă o dată cum puteți fi induși în eroare de anumite știri și îndemnîndu-vă ca ori de cîte ori vreți să verificați o informație să apelați la gîndirea critică și la documentele originale, findcă uneori titlurile din presă nu redau fidel esența știrii.
A ccente • A ccente
Mirajul mîncării mai scumpe
Atunci cînd cumpărăm mîncare, preţul ne ghidează de multe ori decizia. Credem că orice e mai scump, e și de calitate. Percepţia noastră poate fi adevărată, dar doar pînă la un punct. Încă din anii ’70, relaţia dintre preţul alimentelor și calitatea acestora a fost subiectul mai multor cercetări știinţifice. Ideea analizei a venit în principal de la comportamentul consumatorilor, care în majoritate cumpărau pornind de la premisa că preţul reflectă întotdeauna calitatea produselor. Mai mulţi cercetători, printre care Friedmand, Sproles și Riesz, au găsit la puţine produse o relaţie pozitivă între calitatea obiectivă a lor, bazată pe caracteristici precum gust, durabilitate, siguranţă sau design, și preţ. Mai mult, în majoritatea situaţiilor relaţia era negativă, ceea ce înseamnă că preţul nu reflecta calitatea reală a produselor. Din păcate, situaţia în prezent este similară, iar preţul produselor este încă un etalon înșelător al calităţii.
Ce ne induce în eroare? Dacă preţul nu reflectă de mai multe ori calitatea, atunci cum de nu ne dăm seama? Primul motiv este percepţia creată de preţul mai ridicat. Dr. Brian Wansink, de la Universitatea Cornell, a studiat relaţia dintre preţ și percepţia asupra calităţii alimentelor la 139 de persoane. În cadrul experimentului, participanţilor le-a fost oferită posibilitatea de a plăti 4 sau 8 dolari pentru un meniu, fără să ştie că mîncarea era aceeaşi. Surprinzător, majoritatea celor care au ales meniul mai scump au evaluat mîncarea ca fiind mai bună decît cei cu meniul mai ieftin, notează Medical Daily. Concluzia lui Wansink a fost aceea că preţul mai ridicat ne face să apreciem mai mult mîncarea, deși poate fi calitativ egală cu alte produse mai ieftine. Percepţia greșită este determinată de asemenea și de ambalajul alimentelor. Mai ales atunci cînd sîntem grăbiţi la cumpărături, ambalajul determină de cele mai multe ori decizia de a cumpăra, conform unui studiu publicat în British Medical Journal. Și cum produsele mai scumpe au ambalaje de calitate mai bună, le vom alege pe acestea. Un alt factor este imposibilitatea de a testa produsele, lucru pe care mizează și producătorii. Asimetria informaţiei asupra produselor și diver sitatea acestora sînt lucrurile care determină la consumator incertitudini cu privire la alegerea corectă. Acestea două îi determină și pe producători să vîndă lucruri de calitate mai slabă drept unele de calitate ridicată. Reușesc asta pentru că cei care le cumpără nu au certitudinea în momentul achiziţiei că există produse mai bune, concluzionează George Akerlof, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în cadrul unui studiu cu implicaţii mai mari asupra comportamentului consumatorilor și asupra economiei ca întreg.
Și cîștigătorii sînt… Bazîndu-se pe incapacitatea consumatorilor de evalua corect calitatea produselor, de cele mai multe ori producătorii profită. Wansink exemplifică acest lucru prin situaţia din restaurante, în care preţurile nu sînt scăzute nici dacă devin mai mici costurile de producţie. Restaurantele și-ar pierde din clienţi dacă le-ar scădea, afirmă el, pentru că oamenii ar crede că s-a făcut rabat de la calitate. Atunci cînd cumpărăm produsele mai scumpe, acordăm încredere celor care ni le furnizează, crezînd că nu și-ar scădea din prestigiu vînzînd produse slabe calitativ. Scopul principal al producătorilor este profitul, așa că, dacă există perspectiva unui profit mai mare, fără ca să fie afectată cantitatea vîndută, unii producători nu ezită să scadă insesizabil calitatea produselor și implicit costul de producţie.
Ieftin și bun? Situaţia preţurilor alimentelor și a modului în care reflectă calitatea nu este deloc în alb și negru. În contextul crizei economice, tendinţa e aceea de a cumpăra produse mai ieftine. Și deși există dovezi că preţurile mari nu reflectă întotdeauna calitatea, este la fel de adevărat că produsele ieftine sînt însoţite de diferite probleme, de la ingrediente cu efect nociv asupra sănătăţii, pînă la metode de producţie lipsite de etică. Deja nu mai reprezintă elemente de noutate produsele din carne de cal vîndute mai ieftin ca fiind de vită. De asemenea, mîncarea ieftină poate să provină din fabrici din lumea a treia, unde se practică exploatarea muncitorilor, sau de la cei care lucrează în agricultură și primesc preţuri de nimic pentru produsele lor. E clar că într-o mare de incertitudini, o alegere corectă este grea. Există însă o soluţie care ne-ar putea ajuta să scădem riscul de a fi păcăliţi, și anume educaţia în ceea ce privește alimentaţia. Avînd în vedere influenţa majoră pe care o are mîncarea asupra bunăstării individuale, efortul nostru de a deveni conștienţi de ceea ce mîncăm pare infim. Deși mai grea la început, iniţiativa de a analiza și a compara preţurile, ingredientele și, de ce nu, condiţiile în care sînt produse acestea are efecte pozitive pe termen lung. Și asupra sănătăţii, și asupra buzunarului. Andreea Irimia (Semneletimpului.ro)
RM
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
A ctualitatea pe scurt Ministrul de Externe al Turciei, Hakan Fidan, a declarat vineri seara că oficiali turci și americani au discutat despre Ucraina şi Gaza cu „o psihologie reînnoită”, conform Reuters. „În acest moment, mai ales avînd în vedere punctul în care am ajuns, cu o psihologie reînnoită, cu o agendă mai pozitivă, avem oportunitatea de a continua pe drumul nostru, întorcînd o nouă pagină”, a declarat el la Washington. „În timp ce gestionăm problemele cu care ne confruntăm acum, este important să realizăm, de asemenea, potenţialul comun pe care cele două ţări îl pot crea şi oportunităţile pe care le pot adduce”, a spus el. Fidan a declarat că a reiterat punctul de vedere al Turciei potrivit căruia este nevoie de o încetare imediată şi de durată a focului în Gaza şi a subliniat necesitatea ca ţările să facă mai mult pentru a atenua catastrofa umanitară şi pentru a deschide calea către o soluţie cu două state. De asemenea, el a discutat cu omologul american Antony Blinken şi cu consilierul pentru securitate naţională Jake Sullivan despre modalităţile de a pune capăt invaziei ruseşti în Ucraina, reiterînd că Ankara consideră că este timpul să se discute despre căile pentru a pune capăt războiului, dar recunoscînd că Turcia nu a văzut această disponibilitate din partea Kievului şi a Moscovei. Vaticanul a declarat sîmbătă că Papa Francisc a acceptat demisia episcopului Andrzej Dziuba, în vîrstă de 73 de ani, acuzat de acoperirea agresiunilor sexuale comise de preoții din subordinea sa asupra unor minori, conform AFP. Demisia vine în urma cererii Sfîntului Scaun, iar acesta este al doilea prelat din Polonia care demisionează într-un scandal similar, după arhiepiscopul de Szczecin, Andrez Dziega, în luna precedentă. Dziuba, episcop în dioceza Lowicz din centrul Poloniei, „a demisionat la cererea Sfîntului Scaun”, precizează un comunicat al nun ţiului apostolic de la Varşovia. Demisia acestuia este a doua în rîndul prelaţilor din Polonia după cea de luna trecută a arhiepiscopului de Szczecin, Andrez Dziega, implicat şi el într-un scandal legat de agresiunile sexuale. Decizia Tribunalului din Washington în procesul privind Roşia Montană constituie o recunoaştere internaţională a luptei cetăţenilor pentru a-şi salva localitatea, se arată într-un comunicat transmis sîmbătă de către „Salvaţi Roşia Montană”, relatează Agerpres. Pe de altă parte, politicienii români au avut „un rol contrar”, subminînd eforturile de apărare ale României în arbitraj pînă în ultimul moment, arată sursa citată. „Decizia Tribunalului din Washington în litigiul privind Roşia Montană, favorabilă statului român, constituie o recunoaştere internaţională a luptei roşienilor pentru a-şi salva localitatea. Refuzul lor de a-şi abandona casele, bisericile şi cimitirele a devenit sursă de inspiraţie pentru o întreagă generaţie”, se menţionează în comunicatul cam paniei „Salvaţi Roşia Montană”. Potrivit acestuia, cauza Roşiei Montane a fost susţinută în faţa Tribunalului prin „trei amicus curiae”, intervenţii specializate din partea societăţii civile româneşti în sprijinul statului, numărul intervenţiilor marcînd o premieră mondială în arbitrajul internaţional. Campania „Salvaţi Roşia Montană” le aminteşte politicienilor că „drepturile roşienilor şi ale cetăţenilor români nu sînt negociabile”. De asemenea, se aminteşte că, inspirată de exemplul localnicilor, campania „Salvaţi Roşia Montană”, prin voluntarii şi organizaţiile implicate, a luptat peste 20 de ani în instanţe, în comunitate şi în stradă. Irlandezii au decis să păstreze în Constituție sintagma „locul femeii este în casă”. Ei au respins propunerea de modificare a Constituției
făcută în cadrul unui referendum. De asemenea, irlandezii au respins prin vot o propunere care viza modul în care este definită familia. Referendumul a avut loc vineri, de Ziua Internațională a Femeii. Autoritățile au propus modificarea articolul 41.2 din Constituția Irlandei, care datează din 1937. „Statul recunoaște că, prin viața ei în familie, femeia oferă statului un sprijin fără de care binele comun nu poate fi realizat. Statul se va strădui, prin urmare, să se asigure că mamele nu vor fi obligate, din cauza necesității economice, să se angajeze și să-și neglijeze îndatoririle lor în casă”, scrie în articol. Țările europene trebuie să fie pregătite dacă Donald Trump va scoate SUA din NATO, au declarat diplomații străini pentru The Telegraph. Potrivit acestora capitalele europene trebuie să „planifice” și să reconsidere capacitățile actuale de apărare, în lumina amenințărilor emise de fostul președinte american. Un diplomat european a spus că declarațiile lui Trump au fost „desigur” o „îngrijorare”. „Nimeni nu știe ce va face în continuare”, a spus el. Oficialul a spus că țările NATO trebuie să „planifice” un scenariu în care a slăbit angajamentul american față de alianță. „Trebuie să existe pregătiri”, a precizat diplomatul. Cu toate acestea, ei au subliniat că numărul țărilor care îndeplinesc obiectivul NATO de a cheltui 2% din PIB pentru apărare a crescut semnificativ, ceea ce înseamnă că țările i-ar putea spune lui Trump că poate „obține ceea ce și-a dorit”. Un diplomat dintr-o altă țară NATO a spus că referirile lui Trump au scos în evidență „că sîntem atît de prea dependenți de SUA”. Ei au spus că o „discuție” despre cum să se protejeze împotriva riscului retragerii SUA este „necesară”. Țări precum Marea Britanie ar trebui să ofere un lider în ceea ce privește securitatea europeană, deoarece „dacă SUA se retrage, va exista un decalaj masiv”. Un al treilea diplomat a spus că incertitudinea cu privire la SUA ar face țările europene „să se gîndească în propriile noastre capitale mai mult la planificarea apărării – este adecvată sau nu?”. În Marea Britanie, miniștrii au insistat că NATO a devenit mai puternică în ultimul an, odată cu aderarea Finlandei în aprilie 2023 și a Suediei. Cu toate acestea, Lord Darroch, fostul ambasador al Regatului Unit în SUA, se numără și printre cei care susțin că guvernul trebuie să fie pregătit pentru toate eventualitățile dacă Trump este reales. Scriind pentru Prospect luna trecută, Lord Darroch, care a fost și consilier pentru securitate națională a Regatului Unit între 2012 și 2015, a spus: „Dacă aș fi funcționar în biroul oricărui prim-ministru din Europa, aș fi însărcinat experții guvernamentali să înceapă să lucreze la unele situații neprevăzute și să se gîndească la cum ar arăta și funcționa un NATO fără Statele Unite – pentru orice eventualitate”. Într-un interviu, Papa Francisc a subliniat necesitatea ca Ucraina să demonstreze „curajul steagului alb” și să inițieze negocieri pentru încheierea conflictului cu Rusia, declanșat de invazia masivă a Moscovei acum doi ani, soldată cu zeci de mii de victime, raportează Reuters. În interviul pentru postul elveţian RSI, realizat cu mai mult timp în urmă, Papa Francisc a fost întrebat care este poziţia sa cu privire la dezbaterea între cei care spun că Ucraina ar trebui să renunţe, deoarece nu a fost capabilă să respingă forţele ruseşti, şi cei care spun că făcînd acest lucru ar legitima acţiunile părţii celei mai puternice. Cel care l-a intervievat pe Papă a folosit termenul „steag alb” în întrebare. „Este o interpretare, este adevărat”, a spus Francisc, potrivit unei transcrieri prealabile a interviului şi a unei înregistrări video parţiale puse sîmbătă la dispoziţia Reuters. Interviul urmează să fie difuzat pe 20 martie, în cadrul unui nou program cultural. „Dar cred că cel mai puternic este cel care priveşte situaţia, se gîndeşte
17 la oameni şi are curajul steagului alb şi negociază”, a continuat Papa Francisc, adăugînd că negocierile ar trebui să aibă loc cu ajutorul puterilor internaţionale. „Cuvîntul negociere este un cuvînt curajos. Cînd vezi că eşti învins, că lucrurile nu merg bine, trebuie să ai curajul să negociezi”, a spus Papa Francisc. Este, din cîte se pare, pentru prima dată cînd Papa Francisc foloseşte termeni precum „steag alb” sau „învins” în discuţia despre războiul din Ucraina, deşi a mai vorbit în trecut despre necesitatea negocierilor. Ambasada Ucrainei de la Vatican i-a răspuns, duminică, Papei Francisc, că în Al Doilea Război Mondial nimeni nu a vorbit „despre negocieri de pace cu Hitler”, după ce suveranul pontif i-a sugerat guvernului de la Kiev să „aibă curajul steagului alb” și să negocieze pentru încheierea războiului declanşat de Rusia. „Este foarte important să fim clari! Cînd vorbim despre Al Treilea Război Mondial, ceea ce avem acum, trebuie să învăţăm lecţiile celui celui deAl Doilea Război Mondial”, a scris misiunea diplomatică ucraineană pe reţelele sociale, potrivit agenţiei EFE. „A vorbit atunci cineva serios despre negocieri de pace cu Hitler şi de steag alb pentru a-l mulţumi? Deci, lecţia este una singură: dacă vrem să se termine războiul, trebuie să facem tot posibilul pentru a ucide Balaurul”, a transmis ambasada ucraineană. Preşedintele SUA, Joe Biden, a declarat, sîmbătă, că premierul israelian, Benjamin Netanyahu, „face mai mult rău decît bine Israelului” prin modul în care a condus războiul din Gaza şi a făcut, de asemenea, remarci ambigue cu privire la chestiunea unei „linii roşii” care să fie trasată de americani, relatează AFP. „El are dreptul să apere Israelul, dreptul de a continua să atace Hamas, dar trebuie să acorde mai multă atenţie vieţilor nevinovate care se pierd ca urmare a acţiunilor sale”, a spus preşedintele american într-un interviu acordat MSNBC, adăugînd: „În opinia mea, face mai mult rău decît bine Israelului”. În timpul interviului, Joe Biden a fost întrebat despre existenţa unei „linii roşii” pe care Israelul nu ar trebui să o depăşească în ofensiva sa, iar jurnalistul l-a întrebat în special dacă o ofensivă israeliană masivă la Rafah, în sudul teritoriului palestinian, ar fi una dintre ele. „Este o linie roşie”, a spus democratul în vîrstă de 81 de ani, care a adăugat imediat: „Nu voi abandona niciodată Israelul. Apărarea Israelului rămîne extrem de importantă. Nu există o linie roşie în care să vreau să opresc total livrările de arme”, iar israelienii nu ar mai fi atunci „protejaţi de Cupola de Fier”. Joi, după discursul în faţa Congresului, microfoanele au surprins o conversaţie informală în care acesta a spus, în legătură cu necesitatea de a creşte ajutorul umanitar pentru Gaza: „Va trebui săşi bage asta în cap. Vreau să văd o încetare a focului”, a spus Joe Biden, adăugînd că vorbeşte despre o încetare a ostilităţilor timp de şase săptămîni ca prim pas. „Statelor membre ale NATO ar trebui să li se ceară să aloce 3% din produsul intern brut (PIB) pentru apărare, mai degrabă decît actualul obiectiv de 2%“, a afirmat luni preşedintele polonez Andrzej Duda, într-o reuniune a Consiliului de Securitate Naţională al Poloniei. Conform datelor NATO, în 2023 Varşovia a investit 3,9% din PIB în apărare. Luni, steagul Suediei a fost arborat la sediul NATO de la Bruxelles. Aderarea Suediei la NATO este un eveniment ,,istoric” şi demonstrează că preşedintele rus Vladimir Putin a ,,eşuat” în tentativa sa de a slăbi Alianţa, a declarat secretarul general al Alianţei Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, potrivit AFP, preluată de Agerpres. Simultan cu arborarea drapelului Suediei la sediul NATO din Bruxelles, drapelul suedez a fost ridicat și la comandamentele NATO din Europa și America de Nord. R.M.
18
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
Cum arată teroriștii moderni și de ce sînt atît de greu de identificat și oprit? (II) Lupii singuratici (2)
Alte exemple de teroriști singuratici moderni de extremă-dreapta: Brenton Tarrant, care a împușcat mai multe persoane în două moschei din Christchurch, Noua Zeelandă în 2019, precum și pe americanul Patrick Crusius, care a deschis focul asupra clienților unui supermarket Walmart de la granița cu Mexic, șase luni mai tîrziu. În ultimii ani, autoritățile americane au început, de asemenea, să catalogheze împușcăturile comise în școli drept terorism. După cum notează Centrul American pentru Studii Strategice și Internaționale, din 1994 pînă în 2020, o parte semnificativă a atacurilor din Statele Unite au fost comise de teroriști de dreapta – mai mult decît de jihadiști sau membri ai grupărilor de stînga. Potrivit Global Terorism Index, din 2014 pînă în 2019, numărul atacurilor teroriste de extremă dreapta în America de Nord, Europa de Vest şi Oceania a crescut cu 250%, iar numărul victimelor în aceeaşi perioadă a crescut la 709%. Majoritatea acestor atacuri sînt motivate de intoleranța etnică și rasială. Creșterea atacurilor motivate politic a fost cauzată, printre altele, de răspîndirea activă a dezinformării, a teoriilor cons pirației și a apelurilor la violență ca răspuns la protestele la scară largă Black Lives Matter. La fel ca și în cazul jihadiștilor, radicalizarea lupilor singuratici de extremă-dreapta are loc adesea online – pe rețelele de socializare și pe forumuri, inclusiv pe dark web, unde se discută teorii extremiste. În 2020-2021, pe fondul pandemiei de coro navirus și a blocajelor pe scară largă, numărul atacurilor a scăzut, dar în 2022 s-a înregistrat din nou o creștere. Mai mult, numărul atacurilor teroriste din țările occidentale comise de radicalii de dreapta pe motive ideologice a fost de cinci ori mai mare decît numărul atacurilor cu motivație religioasă. Așadar, pe 14 mai 2022, Payton Gendron, în vîrstă de 18 ani, a deschis focul asupra clienților dintr-un supermarket Tops Friendly Markets din zona predominant afroamericană din Buffalo. Cercetătorii nu au făcut publice statisticile pentru 2023 și 2024, dar chiar și din știrile din această perioadă se poate concluziona că tendința se păstrează. Concret, pe 14 februarie, o persoană necunoscută a deschis focul asupra participanților la parada în cinstea echipei Kansas City Chiefs, care a cîștigat Super Bowl, principalul eveniment sportiv din America. După cum a menționat presa americană, acesta este cea de-al 48-ulea eveniment soldat cu împușcături în masă din Statele Unite de la începutul anului.
Vînătoarea lupilor
Teroriștii care acționează singuri repre zintă un pericol deosebit pentru societate, deoarece acțiunile lor sînt mai dificil de prezis și prevenit decît atacurile grupurilor organizate. Cheia capturării lor este capacitatea agențiilor de aplicare a legii și a agențiilor de informații de a înțelege procesul de radicalizare prin care trec teroriștii singuratici înainte de a comite un atac terorist, sînt convinși cercetătorii americani Mark Hamm și Ramon Spaage. Oamenii de știință au studiat 98 de atacuri efectuate de lupii singuratici în Statele Unite între 1940 și 2013 și au identificat un întreg set de caracteristici ale viitorilor teroriști. Caracteristica principală este că marea majoritate a teroriştilor singuratici (84% înainte de atacurile teroriste din 11 septembrie şi 76% după 2001) raportează în avans un atac iminent, adesea de mai multe ori. După cum notează cercetătorii, acest lucru se realizează printr-o varietate de canale: e-mail, mesaje text, postări pe rețelele sociale, prezentări PowerPoint și podcasturi. Oamenii de știință citează exemplul lui Paul Cianci, care a deschis focul pe aeroportul din Los Angeles pe 1 noiembrie 2013. Înainte de atac, acesta i-a scris mai multe mesaje fratelui său, care a contactat oamenii legii. Polițiștii au ajuns la apartamentul lui Cianci la doar cîteva minute după ce acesta a plecat spre aeroport, adică au împiedicat atacul terorist din cauza faptului că trăgatorul i-a informat pe cei dragi despre planurile sale. Prin urmare, potrivit profesorului de la Universitatea Georgetown, David Byman, una dintre principalele modalități de a preveni atacurile teroriste singuratice este stabilirea de relații de încredere între agențiile de aplicare a legii și comunitățile musulmane. „Prietenii, rudele și vecinii potențialilor teroriști au mai multe șanse decît serviciile de securitate să știe că ceva nu este în regulă, așa că guvernul trebuie să le cîștige încrederea”, a spus specialistul. O altă trăsătură distinctivă este că, în ciuda faptului că acţionează singuri, viitorii terorişti comunică adesea cu oameni care au aceleaşi idei pe internet. În plus, încearcă să găsească o persoană care, parcă, îi va împinge să atace – și nu neapărat pe cineva pe care îl cunosc personal.
Lupii singuratici au aproape întotdeauna un eveniment declanșator personal care inițiază procesul de radicalizare. Spre deosebire de membrii grupărilor teroriste organizate, aceștia sînt conduși nu numai de motive religioase și politice, ci și de motive personale. „În condiții de excluziune socială, astfel de persoane se simt lipsite de valorile la care simt că au dreptul și își exprimă nemulțumirea față de guvernul responsabil de șomaj, discriminare și nedreptate. Pentru ei, violența este o adaptare deviantă la acest decalaj dintre mijloace și scopuri”, spune studiul. În plus, notează oamenii de știință, teroriștii singuri, de regulă, sînt mai în vîrstă decît militanții Statului Islamic, nu au o educație bună și sînt predispuși la boli mintale. *** Acum, „lupii singuratici” – atît neonaziști, cît și jihadiști – rămîn una dintre principalele amenințări la adresa securității, spune Christopher Costa, care a lucrat în timpul președinției lui Donald Trump ca director senior pentru combaterea terorismului la Consiliul Național de Securitate al SUA. „Atacul terorist de pe pista de biciclete al lui Saifulla Saipov ar trebui să reamintească faptul că terorismul jihadist comis de indivizi singuri nu este amenințarea de ieri. Dacă nu mă credeți, amintiți-vă de cazul unui jihadist radical acuzat că a atacat cu o macetă trei ofițeri de poliție în zona Times Square în ajunul Anului Nou 2023”, a subliniat Costa într-o rubrică pentru The Hill. Războiul Israelului cu Hamas, care a început după atacul grupului radical din 7 octombrie 2023 și a ucis deja aproximativ 30.000 de palestinieni, a devenit un factor puternic de radicalizare. La mijlocul lunii oc tombrie, fostul șef al serviciilor secrete britanice GCHQ a avertizat cu privire la un risc crescut de atacuri comise de lupi singuratici din cauza sensibilității diasporei musulmane locale la suferința palestinienilor și a abundenței de conținut care incită la ură rasială și religioasă. Sfîrșit N.K.
RM
19
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
D o z a d e s ã n ã t a t e Afecțiunile cardiace din perspectiva medicinei energo-informaționale
Bolile coronare, infarctul și miocardita acută constituie cele mai frecvente cauze de deces în rîndul persoanelor adulte. În continuare voi realiza o sinteză a celor mai des întîlnite afecțiuni cardiace. Arteroscleroza este o boală a arterelor coronare. Depunerile de grăsimi, calc și alte resturi metabolice din țesutul arterelor duc la o îngustare interioară și la o rigiditate a vaselor. Boala coronară este considerată a reprezenta cronicizarea îmbolnăvirii inimii, provocată de o arteroscleroză care a dus la modificarea volumului în vasele de sînge. Simptomele prin care se manifestă sînt problemele respiratorii și o stare de oboseală. O boală coronară este întotdeauna rezultatul mai multor factori de risc. Atacul de cord se produce atunci cînd un cheag de sînge blochează o arteră coronară, care duce mai departe la distrugerea mușchiului inimii. Simptomul cel mai important este prezența unei dureri în torace (coșul pieptului). Această durere poate radia în mîna stîngă, gît, maxilarul inferior, umăr sau coloana vertebrală. Simptomele sînt însoțite de frică, transpirații abundente, greață, tahicardie etc. Insuficiența cardiacă este clasificată de New York Heart Association (NYHA) în patru grade: NYHA-I – insuficiență cardiacă fără simptome corporale; NYHA-II – insuficiență cardiacă care, în stare de repaus, nu produce simptome;
NYHA-III – simptomele apar încă de la cele mai ușoare activități fizice; NYHA-IV – simptomele apar la orice fel de activitate, chiar și în stare de repaus, și pot fi însoțite de un edem pulmonar. În Europa peste 28 de milioane de persoane suferă de insuficiență cardiacă, iar cauzele pot varia de la hipertensiune arterială la diferite edeme. Cauzele îmbolnăvirilor cardiace sînt în mare parte determinate de stilul de viață, o alimentație nesănătoasă, sedentarism, consum de tutun, colesterol mărit, consumul de alcool, diabet etc. Alimentația joacă un rol esențial în cazul pacienților cu dereglări cardiace. O alimentație mediteraneană bazată pe multe legume, fructe, semințe, carbohidrați cît mai putin prelucrați, acizi grași saturați reprezintă o alimentație cardio-protectivă. Medicina energo-informațională se focusează în terapiile practicate pe restabilirea potențialului ener getic al aparatului cardio-respirator, tocmai pentru ca mușchiul inimii să poată funcționa din nou în parametri normali. O deblocare energetică, însoțită de o detoxifiere la nivel celular, respectiv programe axate pe arteroscleroză, inimă, stres, reglează metabolismul general și cardiovascular și aduc un echilibru energetic personalizat în corpul fizic și emoțional. Boala are o componentă energetică, de aceea înainte de a trata boala, medicina energo-informațională reechi
FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (4)
peisajelor afgane. Au colindat prin deșerturile din Arizona şi Nevada, au cutreierat Utah-ul, au trecut în Mexic – locul unde s-a filmat cea de-a doua parte, au fost în Maroc şi în Australia. În cele din urmă, Stallone a ales deşertul Negev din Israel, probabil datorită tensiunii reale şi a spaimei permanente ce domneşte în această zonă de conflict. Viaţa echipei de filmare semăna cu cea a unei tabere militare, protejată în permanenţă de armata israelienă. Opt gărzi de corp îl însoţeau pretutindeni pe Sly, militari israelieni păzeau şi restul echipei. Stallone a avut două dubluri: un spaniol şi un american, iar rebelii afgani au fost interpretaţi de figuranţi spanioli. Costumele au fost procurate de la contrarevoluţionarii din Peshavarul pakistanez, neprecupeţindu-se banii şi eforturile. Rezultatul a fost pe măsură: unele costume păstrau urmele gloanţelor şi ale sîngelui închegat. Armele şi mijloacele de transport ale Armatei Roşii au fost furnizate de armata israeliană, care le luase drept pradă de război în timpul invaziei Libanului. La premiera filmului, Sly a declarat, printre altele: „Rolul îmi place cu adevărat, mă identific cu personajul atît din punct de vedere fizic, cît şi spiritual. De cînd sînt actor am jucat multe roluri, dar numele meu se leagă de Rocky şi Rambo. Nu e bine pentru cariera mea actoricească, dar aşa vrea publicul, care nu m-ar accepta în altă ipostază“. La vremea respectivă, Arnie a decis să facă şi el modificări. Susţinea că s-a săturat de colosul fără creier și că vrea să demonstreze că poate fi şi altceva. Însă, se pare că adevăratul motiv al acestei schimbări de substanţă ar fi fost acela că Arnie nu vrea să semene cu Sly. Cu atît mai mult, cu cît l-a atacat public, destul de violent, pe Stallone: „Nu mi-ar plăcea să mi se pomenească numele alături de cel al lui Stallone. În locul său, chiar şi în prim-planuri joacă dublurile. Eu nu permit aşa ceva. Poate că eu am ucis mai mult în Comando, decît Stallone în Rambo, dar diferenţa e că noi nu turnăm sirop patriotic peste ceea ce avem de spus. Acest drapel fluturat cu orice prilej este o porcărie. Am făcut un film mai bun decît Stallone şi aştept cu răbdare ca timpul să-mi dea dreptate“. (va urma) MISTERELE LUMII
COMANDO sau cele două „maşini de război“ (4) Între timp, Stallone a mai redus ritmul competiţiei; poate s-a îngrozit şi el de Cobra – şi a turnat un film călduţ, despre skanderbeg, Duerthe Top. Arnie a rămas în sfera SF-ului. În Running Man, o adaptare după Stephen King, nu a ieşit prea bine. Deşi vizează sfera imaginarului, povestea e fadă şi plictisitoare. Ar fi fost nevoie de ceva absolut nou. Astfel, la opt ani după Sly şi Arnie a făcut o scurtă vizită în Ungaria, ca să toarne cîteva scene dure pentru filmul Furia roşie. Schwarzenegger joacă prima oară rolul unui poliţist, nu mai puţin dur, dar mai uman decît Cobra. Deşi nu este atît de credibil ca poliţistul interpretat de Stallone în Fantoma în noapte şi nici dialogul nu e partea sa forte, e pe drumul cel bun. În replică, Sly pîrjoleşte Afganistanul în Rambo III. Această spectaculoasă superproducţie (care a costal 63 milioane dolari în 1987!) e cel mai violent film al său şi, chiar dacă, în pofida zvonurilor contradictorii, nu e un fiasco, succesul aşteptat a întîrziat totuşi. Ca şi după Cobra, Sly devine mai reţinut şi se concentrează asupra unei noi schimbări de imagine. Deşi are mulţi detractori, rămîne consecvent muncii sale de pînă acum şi nu se gîndeşte la un rol complet diferit de Rambo. „Oliver Stone şi Stanley Kubrick au făcut filme semnificative, dar complicate. E vorba de Plutonul şi Glonţul de argint, care diferă de filmele mele. Dacă asculţi o sută de soldaţi, fiecare va relata o altă poveste care prezintă războiul din mai multe unghiuri, dar esența rămîne aceeaşi: războiul e nemilos. Aceste filme nu sînt atît de spectaculoase ca ale mele, care au mai multă acţiune şi sînt chiar mai romantice. Însă, acum a intervenit ceva nou şi pentru mine: voi reda un război aflat în actualitate și va trebui să mă axez mult mai puţin pe propria mea imaginaţie. E foarte violent, mor foarte mulți în el, dar așa e războiul“. Înainte de începerea filmărilor la Rambo III, echipa de filmare a încercat să descopere locuri asemănătoare
librează energetic organul sau sistemul bolnav. Fiecare terapie este personalizată. Pandemia de Covid-19 ne-a arătat cît se poate de clar că omul modern este expus unor condiții climatice, alimentație și stres mult mai agresiv decît în urmă cu unul sau două decenii. Alimentația noastră este procesată, aerul este supraîncărcat. Chiar și pe cele mai înalte piscuri s-a descoperit o scădere semnificativă a ionilor negativi. Studiile atestă faptul că în alimentația zilnică se găsesc peste 200 de molecule sintetice pe care corpul nu le poate prelucra, deci obligatoriu le depune în spațiul dintre celule, unde se depozitează și hrana celulelor. Terapiile oferite de medicina energo-informațională se bazează pe informație. Mai întîi, în univers a fost informația. Informația energetică a pacientului este folosită în scop terapeutic. Se întrerupe procesul de autodistrugere și mecanismul de autovindecare se pune în mișcare. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brândușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
nsemnri 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Ras cu lama; 2) Căderea parlamentului; 3) Cuprins de cîrcei – Tip de pretenții reduse; 4) Trufie (pl.); 5) La mijloc e o hibă! – Jocul puștilor – Indicator de direcție (la un drum cotit); 6) Ceată zgomotoasă – Te privește de sus; 7) Trecute din cale afară – Dă invers; 8) Șut prin întoarcere! – Descurcăreț din fire; 9) A porni pe roșu – Unitate de vînătoare; 10) Necunoscuta de la geam! – Prinși de coadă. VERTICAL: 1) Formă de atracție; 2) Scoasă din încurcătură; 3) Om de jos la înălțime – Iepuri de casă; 4) Cumpărat preferențial – Talent precoce!; 5) Dor mărunt – Cărți cu carul! – Intrat la apă; 6) Apărută în presă; 7) Micul spărgător – Țepos din fire; 8) Ruptă din fire – Indicat la distanță; 9) Mediu marin! – Venit pe ocolite; 10) Atrasă în cursă – Uncie! GH. ENE
Dezlegarea careului ,,BUCHET” 1) TAGORE – DAN; 2) ONESA – GUGA; 3) PETUNIE – AR; 4) OM – TIARA – C; 5) ROZ – TR – LMI; 6) ANOD – DOBOS; 7) SERAL – CALA; 8) I – ELIZA – U; 9) ILICA – URA; 10) ALEI – RUSAN.
20
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
GHID PRIN EUROPA
O călătorie în Germania (IX)
Astăzi, cu 1,3 milioane de vizitatori pe an, Neuschwanstein este una dintre cele mai populare destinații turistice din Europa. Din motive de securitate, palatul poate fi vizitat doar în timpul unui tur de 35 de minute cu ghid. Există și tururi speciale cu ghid, care se concentrează pe teme specifice. În sezonul de vîrf din iunie și pînă în august, Neuschwanstein a atras pînă la 6.000 de vizitatori pe zi, iar oaspeții fără rezervare în avans au trebuit să aștepte mai multe ore. Vînzările de bilete sînt procesate exclusiv prin intermediul centrului de bilete din Hohenschwangau. Pînă în 2008, numărul total de vizitatori a fost de peste 60 de milioane. În 2004, veniturile s-au ridicat la 6,5 milioane de euro. Un alt fapt interesant este că un meteorit care a ajuns spectaculos pe Pămînt la 6 aprilie 2002, la granița cu Austria, în apropiere de Hohenschwangau, a fost numit Neuschwanstein. Trei fragmente s-au găsit: Neuschwanstein I (1,75 kg, găsit în iulie 2002) și Neuschwanstein II (1.63 kg, găsit în mai 2003) pe partea germană, și Neuschwanstein III (2.84 kg, găsit în iunie 2003) pe partea austriacă, lîngă Reutte. Meteoritul este clasificat ca un enstatit chondrit cu proporții neobișnuit de mari de fier pur (29%), enstatit și mineralul extrem de rar sinoit (Si2N2O). Plecînd de la Neuschwanstein am ajuns la Munchen tot noaptea, după ce, luîndu-ne după GPS, am dat nas în nas cu Poliția germană printr-o zonă pe unde nu aveam ce căuta, întrucît drumul era în reparație. Au fost amabili și ne-au lăsat să trecem, ba chiar ne-au indicat drumul cel mai scurt spre hotel. A doua zi urma să vizităm în Munchen două obiective mari și late și să expediem în România via autocarele Eurolines vraful de cumpărături pe care-l plimbasem o săptămînă prin Germania (Lufthansa ne-ar fi jupuit de bani la cît cîntărea totul). Primul obiectiv a fost Palatul Nymphenburg, situat în apropierea orașului. Palatul baroc din partea de vest a Munchenului a fost reședința de vară a monarhilor bavarezi. Cinci generații de conducători din Wittelsbach au fost implicați în construcția acestui ansamblu impunător, care adăpostește mai multe colecții remarcabile. Cu interiorul său extrem de decorat și faimoasa „galerie a frumuseților” comandată de Ludwig I, palatul este una dintre atracțiile preferate de turiștii care ajung în Munchen. Printre punctele culminante se numără fostul dormitor al regelui Ludwig al II-lea și sala impresionantă de banchet cu fresce fine de tavan realizate de Johann Baptist Zimmermann. În 1664, prințul Ferdinand Maria a construit castelul ca un cadou pentru soția sa, care îl născuse pe mult așteptatul moștenitor, Max Emanuel. Ulterior, Max Emanuel a jucat un rol semnificativ în extinderea amenajării palatului. Mulți ani, clădirile palatului au fost folosite de Wittelsbachs ca reședință de vară. Unele spații au decorul original baroc intact, în timp ce altele au fost remodelate mai tîrziu în stilul rococo și clasic. Arhitecți proeminenți, precum Giovanni Antonio Viscardi, Leo von Klenze și François de Cuvilliés, au fost implicați în extinderi – acesta din urmă a creat Steinernen Saal Novi Sad
Palatul Nymphenburg
(„Sala Mare”) în care Johann Baptist Zimmermann a proiectat fresca tavanului central. Merită văzute și Galeria de frumuseți a lui Ludwig I și camera în care s-a născut regele Ludwig al II-lea. Picturile de pe tavane arată fabulos și îți dau senzația de tridimensional, așa cum aveam să vedem mai tîrziu la Caserta în Italia, iar colecția de trăsuri de gală ne-a lăsat „pe două rînduri”, cum se spune. A fost obiectivul turistic pentru care nu am găsit comparație în România și care mi-a închis gura cîrcotașă. De aici ne-am îndreptat spre Muzeul BMW – muzeul fabricii de automobile cu același nume din Munchen, așezat lîngă parcul Olimpia. Muzeul a fost înființat în 1973 la scurt timp după deschiderea Jocurilor Olimpice de Vară. Din 2004 pînă în 2008 a fost renovat. Expoziția are 5000 m și găzduiește aproximativ 120 de exponate. Muzeul ne prezintă dezvoltarea tehnică a mărcii BMW de-a lungul timpului. Conține motoare și turbine pentru avioane și motociclete sau vehicule într-o mare varietate. Există, de asemenea, modele futuriste și conceptuale pentru următorii 20 de ani. Arhitectura clădirii este aceea a unui bol de salată, clădirea fiind desenată de arhitectul sediilor BMW, profesorul austriac Karl Schwanzer. Baza are 20 de metri în diametru, iar acoperișul plat, cam 40 de metri. Accesul se face pe la parter, iar vizitatorul urcă pe o spirală ca să viziteze exponatele. Cînd ajunge la capătul spiralei, acesta vizitatorul poate observa cîteva exponate separate, un mic ecran de cinema și cîteva exponate interactive care explică tehnologia viitorului. Cu un lift, ajungem din nou la ieșirea de la parter.. Apoi... ce să vă mai spun? Am umblat prin magazine de electronice să găsim o cutie de carton de la vreun televizor suficient de mare ca să băgăm în ea tot ce cumpărasem pentru copii și pentru noi. După ce am burdușit-o bine și ne-am asigurat că nu crapă de plină ce era, am dat-o unui văr de-al soției mele care locuia acolo, cu sarcina de a o expedia a doua zi cu autobuzul Eurolines la Brașov.
Belgrad și Novi Sad (I)
Mi s-a ivit ocazia prin 2010 să fac o excursie de 14 zile cu un turist spaniol originar din Barcelona. Omul era un excursionist pasionat, care în acel moment mai avea de vizitat doar 5 țări în toată lumea ca să poată spune că le văzuse pe toate. De fapt, prin 2019 a și dat un interviu într-un cotidian catalan pe tema asta, fiindcă reușise între timp să-și atingă scopul de a vedea toate țările lumii. Urma să-l iau de pe aeroportul din Belgrad, să stăm o noapte acolo și apoi să venim la Sibiu și de acolo prin Transilvania, Maramureș, Bucovina, Republica Moldova, înapoi în România spre a-l lăsa la Giurgiu pe mîinile ghidului bulgar. Plec de la Brașov pe la 4 dimineața, ca să ajung la aeroport pe la 18 seara. Urma să mă opresc pe drum la Novi Sad, la partenerii noștri sîrbi, ce aveau să se ocupe a doua zi de turul prin Belgrad și ne asiguraseră cazarea. Fiindcă
atunci nu exista autostrada A3 Sibiu – Arad, am folosit drumul național prin Orăștie, Simeria, Deva pînă la graniță unde am ajuns pe la prînz. Am trecut în Serbia, cu Lepa Brena cîntînd Zivela Yugoslavia, în boxele mașinii, în memoria unchiului meu Milan, născut la Timișoara și sîrb de origine. Am ajuns la Novi Sad ușor și, după ce am găsit agenția parteneră, unul dintre băieți s-a oferit să-mi facă un tur al orașului, unul foarte frumos, de altfel. Am ajuns pînă la podul peste Dunăre spre fortăreața din Secolul al XVIII-lea și am mîncat ceva între ziduri. Novi Sad este al doilea oraș ca mărime și importanță din Serbia, după Belgrad. Conform datelor din luna aprilie 2011, orașul avea o populație urbană de 299.294 locuitori și este situat la granița dintre regiunile Bačka și Srem, pe malurile Dunării și Canalului Dunăre-TisaDunăre, lîngă pantele nordice ale muntelui Fruska Gora. De cînd a fost fondat în 1694, Novi Sad a devenit centrul culturii sîrbești și și-a cîștigat denumirea de Atena sîrbească. Astăzi, Novi Sad este un mare centru industrial și financiar din zonă. În anul 2019 a fost Capitala Europeană a Tineretului, urmînd ca în 2021 să fie Capitală Europeană a Culturii alături de Timișoara. Numele Novi Sad înseamnă „plantații noi”, în limba sîrbă. Aceasta este o traducere a cuvîntului latin „Neoplanta”, numele dat de Maria Tereza orașului. Ca un loc de întîlnire al culturilor și al popoarelor, Novi Sad a ajuns să aibă mai multe nume diferite, în diferite limbi. Pînă la sfîrșitul Secolului al V-lea, byzantinii au reconstruit orașul și l-au numit Petrikon și Cusum. Orașul a fost cucerit, mai tîrziu, de ostrogoți, gepizi, avari, franci, bulgari și, din nou, de către byzantini. Regiunea a fost cucerită de Regatul Ungariei între Secolele al X-lea și al XII-lea, iar orașul a fost menționat, sub numele Bélakút sau Peturwarad (Pétervárad, sîrbă: Petrovaradin), în documentele din 1237. În același an (1237), alte cîteva localități au fost menționate pe teritoriul zonei urbane moderne din Novi Sad (pe malul stîng al Dunării). La începutul dominației habsburgice, aproape de sfîrșitul Secolului al XVII-lea, oamenilor care aveau credință ortodoxă le-a fost interzisă reședința în Petrovaradin, astfel, sîrbii au fost, în mare parte, în imposibilitatea de a construi case acolo. Din acest motiv, o nouă așezare a fost fondată în 1694 pe malul stîng al Dunării. Denumirea inițială a acestei așezări a fost Orașul Sîrbesc (Ratzen Stadt). Potrivit datelor din 1720, populația din Ratzen Stadt a fost compusă din 112 case sîrbești, 14 germane și 5 case maghiare. Așezarea a cîștigat, oficial, actuala denumire Novi Sad (Neoplanta – în latină) în 1748, cînd a devenit un „oraș liber regal”. Pentru o mare parte din Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Novi Sad a fost cel mai mare oraș din lume populat de etnici sîrbi. Reformator al limbii sîrbe, Vuk Stefanović Karadžić, scria, în 1817, că Novi Sad este „cea mai mare municipalitate sîrbească din lume”. A fost un centru cultural și politic al sîrbilor, care nu au avut propriul lor stat național la momentul respectiv. Din cauza influenței sale culturale și politice, Novi Sad a devenit cunoscut ca Atena Serbiei (Srpska Atina, în limba sîrbă). (va urma) nicu marius marin
RM
21
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Să-i dăm Ursulei o ștampilă Dacă veți reciti articolele scrise în ultimii ani în Revista „România Mare” și în „Tribunul” despre politica internațională veți vedea că se formează o imagine destul de clară a mișcărilor care au loc pe această scenă. Eu am citit mult din arhiva revistei în ultima perioadă și am găsit un articol dedicat Ursulei von der Leyen în care aceasta era numită „Dama de Pică” a continentului. Citez din articol: „Ursula von der Leyen este dama de pică a Uniunii Europene. Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu știu, dama de pică este acea carte folosită la jocul de cărți, ce simbolizează trădarea, deziluzia și pierderile, reliefînd foarte
ETICHE
TA
bine comportamentul Ursulei față de europenii care au cocoțat-o în cea mai înaltă demnitate: ne-a trădat, ne-a deziluzionat și ne-a provocat pierderi economice grave”. La aceeași concluzie au ajuns și ziariștii europeni cu mult înaintea noastră, mai exact acum vreo șapte ani, cînd popularul editorialist german Jan Fleischhauer a scris că „viitorul Partidului conservator al țării sub Ursula von der Leyen va fi «rece, calculat și improbabil»”. Uniunea Creștin-Democrată a ocolit acel glonț, dar Uniunea Europeană nu a fost atît de norocoasă. „Timp de cinci ani, von der Leyen a ocupat cea mai înaltă funcție din UE ca președinte al Comisiei Europene, iar acum își pregătește candidatura pentru un al doilea mandat”, scrie site-ul UnHerd. În timpul mandatului său, doamna președinte nu a făcut altceva decît să acționeze în favoarea intereselor economice americane, nu europene, ca o veritabilă „damă de pică”. (continuare în pag. 22) T.I.
Sistemul american de învățămînt e prost
Ne minunăm cu toții, de o vreme încoace, de lucrurile neobișnuite, ba aș putea spune chiar anormale, care se întîmplă în Statele Unite ale Americii. Americanii parcă s-au prostit cu totul de acceptă toate teoriile și ideile care li se inoculează. „Imperiile viitorului sînt imperiile minții”, spunea Winston Churchill. Și judecînd după starea educației din America, se pare că ambele imperii, cel american și cel britanic, s-ar putea prăbuși în curînd. Disfuncția este evidentă de sus în jos: de la avanposturile universităților de prestigiu de pe coasta americană de est, pînă la licee. Ambele produc o generație prost informată, analfabetă și nepricepută la calcule matematice simple. Cu alte
cuvinte, o generație din ce în ce mai nepotrivită să funcționeze prin cetățeni productivi într-o democrație. Site-ul UnHerd.com scrie despre această situație un articol consistent pe care-l vom comenta împreună. Citez: „Ne-am putea aștepta, așadar, ca crearea unui număr de noi universități și școli concentrate pe a face ceva diferit să pară o necesitate fundamentală. La urma urmei, tinerii abandonează studiile în număr mare, iar înscrierile au scăzut cu 15% în ultimul deceniu; în clasele inferioare, se aude vorbindu-se de «școli de zombi», produsul activității a peste 20% dintre elevi fiind inexistent. Unii susțin că schimbarea accentului către științe civice, care are loc acum în locuri precum New College din Florida, reprezintă o «dezvoltare sinistră» a infamiilor. În mod similar, sindicatele cadrelor didactice au rezistat mai multor mișcări de a crea școli charter – care cresc încrederea în sistemul public – pentru că fac parte dintr-un «război împotriva școlilor»“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR
EDITORIAL
Ultimul ar ticol! (I)
Motto: ,,Ce urmărește cineva care are putere? Mai multă putere”, se întreabă și răspunde Oracolul în fața lui Nero. Matrix Revolutions Despre Noua Ordine Mondială am aflat pe la vîrsta de 15 ani, cînd tatăl meu mi-a spus că, în spatele scenei pe care are loc spectacolul politic internațional, există organizații secrete, care colaborează în vederea instaurării unui guvern unic mondial. Tot atunci am aflat că Ordinul Illuminati a adoptat printre lozincile sale și ,,Novus Ordo Seclorum”, care făcea aluzie la noul sistem mondial ce se va construi cu trecerea timpului. Totul pleca de la principiul potrivit căruia ,,Cine controlează banii, controlează lumea”, sau altfel spus: ,,Dați-mi voie să emit și să controlez moneda unei națiuni și n-o să mă mai intereseze cine face legile” (bancherul Mayer Amschel). Ca să aprofundez subiectul, tatăl meu m-a îndemnat să citesc monumentala operă a profesorului american Carroll Quigley, în care, printre altele, am găsit scris: ,,Puterea capitalismului financiar are un obiectiv epocal, nu altul decît crearea unui sistem de control financiar mondial în mîini private, capabil să domine sistemul politic din fiecare țară și economia lumii ca pe un tot” (,,Tragedie și speranță” – 1966). Pe la 20 de ani, cînd maestrul Eugen Barbu mă ivita la sediul Revistei ,,Săptămîna”, pentru a-i povesti întîmplări de tot soiul din lumea ascunsă a capitalei, i-am propus să scrie în revista sa și despre această Nouă Ordine Mondială. Omul era la curent cu întreaga istorie, dar mi-a spus: ,,Eu mă chinui să cultiv masa cititorilor, iar tu vrei să-i fac să sară pe fereastră? Prefer să mă amuz cu întîmplările lui Serghei Mizil, aflat în topul tuturor celor nefăcute”. Nu m-am lăsat și m-am dus la poetul Adrian Păunescu, cel care, la Cenaclul Flacăra, m-a prezentat astfel: „Omul cu cele mai inteligente mesaje venite din rîndurile spectatorilor!”. Odată, i-am scris pe bilețel cam așa: ,,Tinerii care fredonează în neștire «O porumbiță/ cît o bobiță» nu vor înțelege niciodată ce înseamnă îndemnurile de genul «Treceți batalioane române Carpații!»”. Oricum, fără a sta prea mult pe gînduri, Adrian Păunescu mi-a răspuns în stilul său caracteristic: ,,Măi băiete, nu știu de ce te agiți, pentru că niciodată românii, care se complac să trăiască într-o dezordine totală, nu vor accepta o așa-zisă Ordine, fie ea și «Nouă», sau chiar «Mondială»”. Și, pentru că încercarea moarte n-are, peste ani, am mai bătut la o ușă, cea a Revistei ,,România Mare”, proaspăt apărută după lovitura de stat din 1989. Cînd m-a văzut Vadim, mai să mă lege în lanțuri de stîlpii redacției, mai ales că avea în preajma sa oameni care se preocupau asiduu de respectiva ,,Ordine”, precum Ion Țugui, gl. Emil Străinu, Cristian Negureanu ș.a. Adevărul este că Vadim Tudor nu avea cum să lipsească dintr-o astfel de bătălie, în care maleficul Satana și-a pus în gînd să cucerească și să conducă creația divină. Ajunși la acest punct al subiectului, vă întreb, stimați cititori: Cine credeți că s-a aliat cu Satana în această luptă, începută de mult? Răspunsul e simplu: idioții, ateii, lașii, trădătorii, criminalii, hoții și tot soiul de neisprăviți. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Să-i dăm Ursulei o ștampilă
(urmare din pag. 21) Amintesc doar două momente: cel în care a băgat miliarde de dolari în conturile unei companii americane pe nume Pfizer, cumpărînd vaccinuri anti prosteala COVID într-o cantitate de zeci de ori mai mare decît cea necesară și a băgat economia continentului în rahat (turcesc, desigur) cu ineficientele sancțiuni economice contra Rusiei și mai ales cu nebunescul ei plan numit Green Deal. Acest plan, demn de o minte amorțită, de om cu probleme, trebuia să dea Uniunea Europeană drept exemplu de urmat țărilor lumii, ca să salvăm planeta de încălzirea globală care e doar în capul ei și al altor cîtorva zăltați sau oportuniști care fac bani serioși din treaba asta. Obiectivele climatice ale „damei de pică” sper să se „ducă cu șut” acolo unde le e locul, adică pe pustii și se vor duce pentru că ele de fapt au fost doar acoperirea sub care „Ursulica” a băgat în groapă cu parastas cu tot economia UE. Această minunată conducătoare a noastră ne-a explicat anul trecut „cum o să înlocuiască creșterea PIB-ului cu sunetul cîntecelor păsărilor”, iar acum vrea să facă Europa mai „competitivă”. UnHerd scrie că „ea nu a menționat cît de mult din salariul său lunar de 33.400 de euro va fi înlocuit cu cîntecul păsărilor în această nouă Europă competitivă, dar alegătorii europeni nu ar trebui să-și țină respirația colectivă. De fapt, în ciuda faptului că a fost membru al CDUului conservator în cea mai mare parte a carierei sale politice, guvernarea ei a fost întotdeauna mai mult de centru-stînga decît de centru-dreapta – așa cum demonstrează pasiunea ei pentru mișcarea de decreștere și tranziția verde”.
Cu alte cuvinte, e o comunistă. Știu că e un termen peiorativ și cam general, dar dacă ea și ciracii ei ne fac pe noi extremiști fără motiv, noi de ce nu le-am putea zice comuniști și marxiști, mai ales că modul lor de a acționa de pînă acum ne permite să spunem asta? Ținînd cont de manifestările ei politice spre stînga socialistă și comunistă, deși PPE se consideră partid conservator, „rămîne de văzut dacă aceste înclinații pot oferi soluțiile necesare pentru cele mai mari probleme ale Europei: principala provocare cu care se confruntă continentul este procesul de dezindustrializare în curs, o consecință directă a principalului domeniu de activitate al UE – reglementarea”, scrie UnHerd care continuă: „Într-o pledoarie adresată Comisiei Europene, liderii industriei cer acum costuri mai mici ale energiei și mai puțină birocrație, ca urmare a ostilității lui von der Leyen față de combustibilii fosili și alte scheme de contabilizare a carbonului, cum ar fi Mecanismul de ajustare a frontierei de carbon (CBAM). În cuvintele lui Wolfgang Entrup, șeful asociației germane a industriei chimice VCI, nebunia birocratică provocată de CBAM este de necrezut”. Nebunie birocratică? Unde am mai auzit eu așa ceva? Gata, știu! În Uniunea Sovietică și în România Socialistă! Ia uite cum se confirmă ce scriam în articolul intitulat „UE = URSS”! E și normal să fie o nebunie birocratică în Mecanismul de ajustare a frontierei de carbon (CBAM). Doar astfel antreprenorilor o să li se facă silă de toate astea și vor prefera să-și mute industriile în America, așa cum fac germanii de vreo doi ani deja. Ați înțeles? Le mută în SUA, aia pe care o concurau copios pînă în 2022. Dacă mă uit în urmă la cum ne-au preluat cei din Europa de Vest economia și industria, dintr-una care-i concura, în fier vechi sau în producătoare de profit pentru ei, observ aceeași schemă aplicată și aici Europei Occidentale. Ar trebui să mă
Sistemul american de învățămînt e prost
(urmare din pag. 21) „Cele mai recente evaluări naționale ale progre sului educațional au constatat că doar 27% dintre elevii de clasa a VIII-a citesc bine, 20% sînt buni la matematică, 22% la geografie și doar 13% la istoria SUA. Este posibil ca blocajul provocat de Covid să fi accelerat deteriorarea, dar scorurile au continuat să scadă de cînd pandemia s-a încheiat. Scorurile IQ sînt acum în scădere chiar și în rîndul studenților”. Asta înseamnă că democrații progresiști, liberali, iluminiști, anormali sau cum și-or spune ei au reușit, promovînd prostiile despre teoria de gen și drepturile minorității negre din America, pînă acolo încît universitățile au ajuns să admită homosexuali, lesbiene sau negri doar din cauza apartenenței lor la aceste minorități nu pentru că ar avea competențe deosebite în ceva. Au mers cu tîmpenia pînă acolo încît au ajuns să dea profesori afară doar pentru că nu erau de acord să susțină minciunile climatice, de gen și de vinovăție rasială a albilor. Deja în 2018, scrie UnHerd, „un studiu pe 51 de colegii de top a constatat că proporția dintre liberali și conservatori era, în general, de cel puțin 8 la 1 și adesea chiar de 70 la 1. Cinci ani mai tîrziu, aproape trei din cinci profesori din SUA au fost de acord să se autocenzureze ca să nu-i supere pe studenți și conducerea”. Să te autocenzurezi ca profesor ca să nu superi studentul? Unde ați mai auzit așa ceva? Îți încalci principiile de o viață ca să nu-ți pierzi pîinea? Păi asta seamănă a stalinism curat în bastionul democrației, nu vi se pare? Mie da. „Poziția ideologică a colegiilor de elită este adesea justificată cu referire la angajamentul lor față de justiția socială. Dar, în realitate, sistemul educațional a devenit mai elitist și mai puțin conectat la restul societății. Sîntem departe de extinderea masivă a învățămîntului superior de la mijlocul Secolului al XX-lea, în mare parte prin Legea privind educația pentru apărare națională, precum și eforturile postbelice de extindere a universităților din Marea Britanie și din întreaga Europă. Un factor clar este creșterea costului învățămîntului universitar în SUA, care, chiar și după ajustarea pentru inflație,
a crescut cu 180% din 1980. Chiar și la nivelul școlii secundare, multe sisteme de stat aleg îndoctrinarea progresivă. Sistemul K-12 din California, de exemplu, nu reușește să educe majoritatea studenților săi: mai puțin de jumătate îndeplinesc standardele naționale de alfabetizare, în timp ce doar o treime se descurcă la matematică. Soluția statului este practic să coboare standardele cu mult înainte ca studenții să posede cunoștințe despre elementele de bază și despre metoda științifică, programa de matematică include un accent pe «justiția socială» și impune programe cufundate în catastrofismul climatic”. Ceea ce fac democrații în SUA este exact ceea ce s-a întîmplat în Uniunea Sovietică și mai apoi în statele socialiste, devenite astfel prin trădarea lui Churchill și a lui Roosvelt, nu fiindcă și-au dorit, ci prin îndoctrinarea elevilor și studenților și înrolarea lor în cadrul „brigăzilor progresiste” atît de asemănătoare cu „brigăzile roșii” instituite de Mao în China. Sper ca brigăzile progresiste să aibă aceeași soartă ca cele ale lui Mao. „Nu este deci surprinzător – mai scriu cei de la Unherd – faptul că sistemul de învățămînt nu reușește să producă muncitorii de care au nevoie angajatorii. Aceștia din urmă, în special, observă o lipsă de «abilități soft» la tinerii lucrători, cum ar fi capacitatea de a gîndi critic, precum și așteptările lor nerealiste despre muncă. Chiar dacă școlile de afaceri, în special cele de elită, promovează teme precum teoria rasei critice, aproximativ jumătate din toate corporațiile majore elimină acum diplomele de facultate ca o condiție prealabilă pentru angajare”. Faptul că tinerii americani nu au capacitatea de a gîndi critic este probabil un obiectiv pe care cineva l-a dorit, ca să aibă niște generații de tîmpiți, cum zicea președintele Traian Băsescu, pe care să-i poată manevra după plac. Cît despre așteptările nerealiste despre muncă... ce să mai vorbim... „Cînd auzi aceste lucruri”, spune profesorul din Arizona, Paul Carrese, „nu știi dacă să rîzi sau să plîngi”. Cu toate acestea, în ciuda tuturor acestor lucruri, el sugerează, de asemenea, că „ne aflăm la capătul unei spirale descendente”, unde „pierderea încrederii în educație a devenit un semnal
RM
simt cumva răzbunat, dar nu pot fiindcă totuși Europa e casa noastră și-mi displace să-mi fie tras preșul de sub picioare în bătătură a doua oară în 30 de ani. Cu alte cuvinte, Europa devine sclava depersonalizată a Americii și „proasta satului” pentru modul cum a decăzut de la rangul de creatoarea de bunuri și civilizație la cel de „fată în casă” fiindcă și-a băgat singură capul în laț acum 4 ani cînd, la alegerile europarlamentare, a crezut în minciunile PPE, PSE și RENEW, ceea ce denotă naivitate, ignoranță și incultură politică din partea cetățenilor occidentali cu drept de vot. Între timp, am senzația că mulți dintre ei s-au trezit și vor vota la alegerile de anul acesta cu partidele din Grupul Conservator care se opun distrugerii Europei de către clica lui von der Leyen, motiv pentru care sînt catalogați drept extremiști. Dacă vă întrebați ce înseamnă extremist și extrema dreaptă, citiți vă rog pe www.revistaromaniamare.ro articolul intitulat „Extrema ticăloșie și dubla măsură” și vă veți lămuri. Dacă rezonați cu cele scrise în acest articol, propun ca pe 9 iunie la alegerile europarlamentare să facem cu toții ceea ce scria în finalul articolul „Dama de pică”: „Ce merită Ursula von der Leyen să primească la viitoarele alegeri parlamentare europene? Exact: o ștampilă aplicată democratic acolo unde trebuie, care să o arunce cît colo din funcția de președinte al Europei și să aducă în locul ei pe cineva pentru care interesele europenilor să fie prioritare”. Cred că în calitatea dvs. de „extremiști” deja zîmbiți imaginîndu-vă unde o să-i aplicați ștampila Ursulei, doar că eu nu mă refeream la locul acela, ci la buletinul de vot, mai exact la pătrățelul unde se va afla numele partidului românesc ce va face parte din Grupul europarlamentar al Conservatorilor și Reformiștilor. Care e partidul acela, vă las să descoperiți singuri.
de alarmă”. Oamenii s-au organizat și au început să înființeze școli particulare care să le educe copiii cum se cuvine sau au apelat la școlile catolice. „În cea mai mare parte, noi instituții care încearcă să ofere o oază în deșertul educațional al Americii sînt înființate în statele republicane, inclusiv în Florida, Carolina de Nord, Texas, Tennessee şi Ohio. În unele locuri, acestea funcționează ca departamente; în altele ca şcoli paralele separate. Și în altele, există mișcări pentru a crea universități complet separate, în special Universitatea din Austin (UATX) și Colegiul Ralston cu sediul în Savannah. Apariția acestor instituții reflectă în mare parte alienarea oamenilor bogați care susțin cu bani școlile, așa numiții «donatori»; în ultimii ani, mulți donatori importanți și-au sistat donațiile către colegii de elită și, în schimb, finanțează noi școli în interiorul și în afara ierarhiei educaționale actuale. O revoluție paralelă se conturează încet și la nivelul școlilor secundare. De ani de zile, e clar că școlile catolice le-au depășit pe cele publice și au un impact pozitiv asupra elevilor. Copiii care au urmat aceste școli au șanse de două ori mai mari de a absolvi facultatea decît omologii lor cu o minte mai afectată de principiile iluministe, notează sociologul Tulane Ilana Horwitz. În general, elevii care frecventează școlile catolice depășesc cu ușurință școlile publice, cu scorul mediu în clasa a patra de aproximativ 1,5 niveluri de clasă avansată. Așadar, marele schimbător s-ar putea dovedi a fi creșterea rapidă a școlilor charter finanțate din fonduri publice, al căror număr s-a dublat din 2005, în timp ce numărul elevilor a crescut de peste trei ori. Chiar dacă unele dintre aceste școli au fost infectate de ideologia progresistă, ele și-au depășit constant rivalii tradiționali din școlile publice în ceea ce privește rezultatele academice. În prezent, deși aceste alternative sînt puține, ele ar putea prevesti un început al unei încercări concertate de a salva educația și pe educatori de ideologia progresistă. Universitățile și școlile secundare au fost cîndva motoare de mobilitate ascendentă și de cultură civică. Ele trebuie să redevină asta – sau riscă izolarea, declinul și, în cele din urmă, irelevanța”. Americanii au probleme grave fiindcă le-au fost distruse cîteva generații, dar politicienii lor democrați stau să se bată cu rușii în Ucraina în loc să pună mîna să-și rezolve treburile la ei acasă.
RM
23
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
Ultimul articol! (I) (urmare din pag. 21) Practic, Satana a atras de partea sa toate rebuturile societății, pe care le-a făcut să înțeleagă că banul este o unealtă prin intermediul căreia omul se poate ridica sau coborî social, economic, politic, în funcție de valoarea și cantitatea banilor. Așa a fost lansată, în 1694, prima mare înșelătorie europeană: Bank of England. Atunci a apărut întîia oară noțiunea de New-Age, transformată apoi în Cabala, La Famiglia, Brave New World, Global Deep State sau NOUA ORDINE MONDIALĂ. De aici și denumirile adepților NOM: Globaliști, Sataniști, Neomarxiști sau, mai bine zis, NEBUNI DE LEGAT. În cursa malefică începută, s-a pus piciorul pe accelerație în anul 1773, cînd ,,Mayer Rothschild (Anglia) a invitat 12 oameni extrem de bogați și influenți – reprezentînd toate ramurile genealogice ale Iluminaților – pentru a-i convinge să își reunească resursele într-un complot care să stabilească o nouă ordine mondială bazată pe ideologia luciferică” (David Livingston). De reținut că Mayer Rothschild, francmason important, a înființat la Frankfurt o casă bancară specializată în credite acordate caselor regale din Europa. Mai mult, în scurt timp, ,,a dobîndit controlul deplin al Băncii Angliei, prin care stimula orice conflict armat, finanțînd, de multe ori, ambele tabere” (David Icke). Cel de-al treilea fiu al său, Nathan, a înțeles repede valoarea informațiilor, organizînd propriul serviciu de poștă, astfel încît afla, cu mult timp înainte, cursul principalelor evenimente. Important de reținut este că tot banii familiei Rothschild au ajutat și la lansarea familiei Rockefeller. Concomitent cu aceste evenimente, la 1 mai 1776, Adam Weishaupt, iluminat de prim rang, tot cu bani de la Banca Rothschild, a întemeiat o sectă de ,,iluminați”, care se mai numea a ,,Liber cugetătorilor” (oare Ion Iliescu, peste ani, a devenit membru al acesteia?). De menționat că Rothschild și Weishaupt au realizat planul Revoluției franceze cu aproape 20 de ani înainte să se producă. Aveau un sistem de spionaj bine pus la punct, discipolii lor fiind infiltrați în eșaloanele superioare ale autorităților din Germania, Franța, Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Polonia, Ungaria și Italia, adică exact cum, astăzi, în SRI și alte instituții de forță, își au birouri reprezentanții UE, CIA, NATO etc. Păi, ce credeți, că îndemnul ,,Haideți să predăm Uniunii Europene suveranitatea țării!” a venit așa, din creierul coclit al Alinei Gorghiu? Nicidecum, aceste ordine se primesc sub formă de ,,recomandări” prin telefon, bilețele roz, mesaje online etc., însoțite la nevoie și de o palmă peste ceafă sau un bombeu în fund. Revenind la Adam Weishaupt, cu planul său de a distruge creștinismul și de a prelua conducerea guvernelor, de reținut că doar în Germania a fost interzis, fiind considerat conducătorul unei forțe revoluționare periculoase. Și cum o minune nu ține mai mult de trei zile, el a schimbat denumirea sectei sale în ,,Liga celor Drepți”, cu sucursale în Londra, Bruxelles, Paris și Geneva. După moartea lui Weishaupt în 1830, Karl Marx, membru al Ligii, a preluat conducerea acesteia și a actualizat scrierile lui A. Weishaupt. În cartea sa, ,,Al patrulea Reich al bogaților”, Des Griffin a prezentat Planul Revoluției mondiale al lui Weishaupt, care cuprindea: 1. Abolirea tuturor guvernelor instituite; 2. Abolirea proprietății private; 3. Abolirea tuturor moștenirilor; 4. Abolirea patriotismului; 5. Abolirea religiilor; 6. Abolirea familiei; 7. Crearea unui guvern mondial. Voi preciza că, în 1844, K. Marx a început să scrie ,,Declarația comunistă”, care a fost finalizată în 1848, după care, în 1855, ,,Liga celor Drepți” a devenit ,,Liga comuniștilor”, finanțată la greu de familia Rotschild. Inițial, numele real al acestei familii a fost BAUER, dar, din motivele rasiale și antisemite existente în epocă, a fost schimbat în Rothschild, de la scutul roșu (rot schild) care împodobea casa unde locuiseră strămoșii familiei în ghettoul din Frankfurt. De aici și termenul ,,roșu” pentru caracterizarea revoluției din Rusia țaristă. Nu este întîmplător nici
faptul că la British Museum se află două cecuri semnate de Nathan Rothschild – unul dintre cei cinci fii ai bătrînlui bancher – ambele către K. Marx, dar și multe alte facturi, chitanțe... pentru Lenin, Trotsky, Stalin, toți aceștia fiind finanțați de capitaliști din America, Anglia și Germania pentru reușita comunismului. Mai mult, în 1898, Lenin devenise membru al Ligii comunismului, dar, cu toate acestea, nu comuniștii au condus această mișcare. Comunismul a avut în spatele său o conspirație diabolică, care a lucrat ascunsă ochiului public, fiind condusă din New York, Paris, Londra, Vatican, Israel etc. Jocul ,,de-a comunismul” se încheiase. Planul NOM urmărește acum unirea tuturor în Statul Planetar. După cum ați constat în cele expuse mai sus, ,,salvatorii” planetari, în ultimele patru secole, au tot făcut ,,Ordine mondială”: prin pregătirea Revoluției franceze, l-au făcut pe Napoleon să măture Europa cu sabia în mînă, i-au sponsorizat pe Marx, Lenin și Stalin să avorteze comunismul și au împins Germania să demareze cele două războaie mondiale. Ce mai, așa ,,Ordine Mondială” nici că se putea mai rea, ca să nu mai vorbim de faptul că prin sloganul lor - ,,Novus ordo seclorum” – ne atrag atenția că Dez(Ordinea) aceasta va dura secole la rînd. Vă dați seama ce imbecili, dar pentru asta ei își pun mari speranțe în Protocolul nr. 8 de organizare și funcționare a NOM: ,,Puterea va fi pusă în mînile unor persoane inculte, incompetente, corupte, trădătoare, ale căror trecut și reputație să fie de așa natură încît între ele și popor să existe un abis”. Adică, așa cum este între Iohannis și poporul român, ca să dau un exemplu. Un pas înainte în extinderea puterii financiare a familiei Rothschild l-a constituit momentul în care băncile J.P. Morgan, Paul Warburg și băncile Rockefellerilor s-au unit sub umbrela bancherului nr. 1 al lumii. Tot în acea perioadă s-a înființat Liga Națiunilor (8 ianuarie 1918), care avea un pachet de prevederi pentru asigurarea unei păci trainice, numai că, printre ele, se afla bine ascuns un plan al conspiratorilor, de a determina toate guvernele din lume să își cedeze suveranitatea. Sediul Ligii s-a stabilit la New York, iar John D. Rockefeller a donat 18,5 milioane de dolari pentru terenul de pe malul East River, acolo unde urma să fie pusă temelia Noului Turn Babel. Această mascaradă a ,,păcii”, a ,,ordinii” și a ,,siguranței” mondiale nu a durat mult, motiv pentru care s-a recurs la o nouă modificare de titulatură a unei entități: Liga Națiunilor a devenit, peste noapte, Organizația Națiunilor Unite, adică afară s-a vopsit gardul, dar înăuntru a rămas același leopard, sau leu, sau... diavol. S-a garantat atunci că ONU va apăra pacea, valorile democrației și Drepturile Omului menționate în Carta Universală promulgată în 1948, dar primul lucru făcut a fost înființarea armatei ONU. Ăștia nici atunci, și nici acum nu au aflat că, pentru a obține pace, trebuie să iei un băț și să-i pui o cîrpă albă în vîrf. Pacea nu are cum să fie realizată cu obuzul pe țeavă, conform principiului ,,Cine vrea pace, trebuie să înceapă un război” (Hitler). Istoricul italian Ernesto Galli della Logia a sesizat foarte bine faptul că ,,ONU nu poate fi tribunalul a nimic; nici judecătorul a nimic și, cu atît mai puțin, judecătorul binelui și al răului, pentru că prima condiție a oricărui judecător este independența, adică să nu fie și judecător, și parte. Trebuie înțeles că ONU judecă și își apără doar interesele proprii. Organizația este în fapt o mare adunare de state, din care nu se emană sentințe conforme cu normele de drept, care nu formulează declarații morale, dar face ceva la fel de important, sau poate chiar mai important decît cele de mai sus: conferă (sau refuză) legitimitatea politică”. Monseniorul Michel Schooyans, profesor la Universitatea din Louvain și reprezentantul Vaticanului pe lîngă Națiunile Unite, a declarat că ,,sub masca responsabilității împărțite și a globalizării, ONU cheamă statele să-și limiteze suveranitatea și să profeseze o gîndire unică. Ne aflăm în fața unui proiect gigantic, ce are ambiția de a crea un guvern mondial unic, în care agențiile ONU ar putea să devină ministere. Astfel, FAO s-ar transforma în Ministerul Mondial al Agriculturii, UNIDO, în Ministerul Mondial al Industriei, OMS în Ministerul Mondial al Sănătății, sau ILO în Ministerul Mondial al Afacerilor Sociale. Se va forma și o Poliție
Caseta cu bijuterii
Trebuie să te numești Tolstoi ca să-ți poți permite să spui că Shakespeare scria mizerabil. În amintirile sale despre Cehov, Bunin relatează o scenă de film, depozitată parcă în Arhiva Raiului: „Știi, mi-a spus Cehov, nu demult, am fost la Tolstoi, la Gaspra. Zăcea încă în pat, dar mi-a vorbit mult și despre toate și, printre altele, despre mine. În sfîrșit, mă ridic și dau să-mi iau rămas bun. Îmi reține mîna și spune: «Sărutămă», iar după ce îl sărut, își apropie iute gura de urechea mea și spune repede, bătrînește și energic: «Să știi, totuși, că nu pot să sufăr piesele dumitale. Shakespeare scria mizerabil, dumneata scrii și mai prost!»“. În 1935, Churchill îl credita pe Hitler cu mari șanse de a intra în Istorie ca un om de bine: „Nu putem spune dacă Hitler va fi omul care va dezlănțui, încă o dată, asupra lumii un alt război, în care civilizația va pieri în mod ireparabil, sau dacă el va rămîne în Istorie ca omul care a redat onoarea și liniștea sufletească marii națiuni germanice și a readus-o senină, utilă și puternică în fruntea cercului familiei europene“. După numai 10 ani, acel om avea să fie nevoit să se sinucidă. Împăratului prusac Frederic cel Mare tutunul i-a salvat viața. Aflat pe cîmpul de luptă, el a fost lovit de un glonț, care s-a oprit, însă, în tabachera de metal pe care o purta la cingătoare. Eu cred că acesta e singurul caz din Istorie în care ,,iarba dracului“ a salvat pe cineva. CORNELIU VADIM TUDOR Mondială, o Curte Internațională de Justiție etc.” (,,Fața ascunsă a ONU”). Nu putem trece peste declarația lui Mihail Gorbaciov, fostul președinte sovietic și fost prieten cu Ion Iliescu: ,,ONU trebuie să accelereze Noua Ordine Mondială prin înlocuirea Celor Zece Porunci cu un Decalog al Erei Noi, ce se va consemna în Carta Terrei sau Constituție a Terrei”. Sînt multe de spus, și nu ne putem aștepta la ceva bun, atîta vreme cît sub umbrela Noii Ordini Mondiale s-au aliat ONU, UNESCO, Consiliul Mondial al Bisericilor, NATO, UE, Clubul de la Roma, Fundația Rockefeller, Fundația Ford, Comisia Trilaterală, francmasoneria, Illuminati, Grupul Bilderberg și tot soiul de ONG-uri care apar puzderie în spatele unor așa-zise acte și intenții caritabile. Dintre toate acestea, în prezent, cel mai mare impact asupra Planetei îl are Clubul Bilderberg. Lumea, așa cum arată ea astăzi, e opera acestuia. Prima carte despre faimosul club și membrii săi a scris-o Cristina Martin Jiménez (Spania) în 2007 (Editura Arcopress Producciones). Cînd a studiat documentele în vederea redactării volumului ,,Clubul Bilderberg. Stăpînii lumii”, pur și simplu s-a înfiorat, căci ,,acțiunile clubului păreau mai degrabă științifico-fantastice decît reale”, mărturisește autoarea. La un moment dat, un apropiat al său, pus și el în temă cu activitatea respectivului club, a avertizat-o: ,,Oamenii aceștia sînt foarte periculoși, or să te omoare și-or să-ți omoare familia, or să vă ia totul, nici un avocat n-o să vrea să te apere. N-ai să mai găsești de lucru niciodată, îți vor retrage cartea din librării. Pe mine au vrut de multe ori să mă ucidă ori să mă răpească”. Ulterior, în prefața cărții sale, Cristina Martin a scris: ,,Nu mi-a fost teamă atunci, nu-mi este nici acum. Vă invit, deci, să nu vă fie nici vouă, dragi cititori, fiindcă teama noastră e victoria lor, deoarece ne stimulează, în numele lor, să fim tot mai supuși”. Sincer să fiu, cînd scriu aceste rînduri, mă simt la fel de puternic, curajos și învingător precum Cristina, iar în privința titlului dat acestui articol, fac următoarea precizare: Am spus că este ,,ultimul”, în sensul că împotriva ăstora nu voi mai lupta avînd ca armă pixul. Fraților, a venit vremea să ne ascuțim topoarele! Gîndiți-vă bine la asta! (va urma)
24
Nr. 1734 l 12 – 18 martie 2024
RM
AUR anunță primii candidați pentru funcțiile de președinți de Consilii Județene
RINGO DĂMUREANU
SORIN LAVRIC
NECULAI MIRON
MUGUR MIHĂESCU
Partidul Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), prin Biroul Național de Conducere, a validat primele candidaturi pentru funcțiile de președinți de Consilii Județene ale următoarelor persoane: 1. Blejan Ciprian – județul Bihor – inginer și antreprenor. 2. Constantin Ciprian Iacob – județul Dîmbovița – avocat. 3. Dămureanu Ringo – județul Dolj – inginer și deputat. 4. Zorlescu Adrian – județul Gorj – inginer constructor și antreprenor. 5. Pop Darius – județul Maramureș – artist (Conservatorul) și deputat. 6. Lavric Sorin – județul Neamț – medic, scriitor și senator. 7. Mihăescu Mugur – județul Olt – actor și antreprenor. 8. Băculescu Vlad – județul Satu Mare – avocat și antreprenor. 9. Florea Gabriel – județul Teleorman – antreprenor. 10. Badiu George – județul Vrancea – jurist, fost cadru MAI și deputat.
GEORGE BADIU
DARIUS POP
11. Miron Neculai – județul Suceava – antreprenor și actual primar al comunei Bosanci. Lista AUR de candidați este compusă din persoane cu experiență profesională, gata să lucreze spre binele comunității. „Sîntem hotărîți să lansăm în luptă acești candidați ca să înfrunte baronii locali și coaliția toxică care au adus România în această situație precară. Partidul AUR oferă românilor o alternativă la sistemul politic actual și oameni curajoși ce se vor lupta să cîștige conducerea politică a județelor țării”, susține Titus Păunescu, secretar general al AUR. Toți românii care se simt trădați sau care doresc să se implice în viața comunității sînt așteptați să se înscrie pe Platforma de Merit accesînd linkul: https://partidulaur.ro/platforma-de-merit/ Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor
Spitalul mobil aur vine în județul bihor! Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp C, camera 126, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.