România Mare, nr. 1740

Page 1

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Dumnezeu, cînd l-a creat pe om, i-a insuflat credință în nemurire. În loc de vom trăi și vom vedea, vom muri și vom vedea. CORNELIU VADIM TUDOR

A treia cale

În America vor fi alegeri prezidențiale în luna noiembrie. Spre deosebire de România, unde preșe­ dintele are mai mult rol decorativ, la ei președintele chiar contează. Acolo, președintele e șeful executivului, adică al Guvernului, face politica externă, își poate folosi în anumite condiții dreptul de veto în fața cabinetului său, pe cînd al nostru nu face nici politica economică, nici pe cea fiscală și nici pe cea externă. Prin urmare, la noi, între alegerile prezidențiale și cele parlamentare, astea din urmă sînt mai importante, deși puțină lume înțelege asta. Anul acesta, ca și cum nu ar fi fost suficientă confruntarea între Trump și Biden, a apărut, pentru prima dată în ultimele decenii, cel mai puternic al treilea candidat de pînă acum, în persoana lui Robert Kennedy Jr., așa cum scrie European Conservative: „Robert Kennedy Jr. este cel mai puternic candidat la președinție din ultimii 32 de ani. Mulți dintre susținătorii săi sînt sceptici la vaccinuri, iar democrații intră în panică. În 1960, America și-a ales primul președinte catolic în persoana lui John F. Kennedy. El a deschis noi perspective nu numai cu religia sa, ci și prin preferința

pentru o dinastie politică cu o prezență aproape unică în politica americană. El a convins Senatul SUA să-l aprobe pe fratele său Robert ca procuror general, iar în 1962, fratele lor cel mai mic, Edward – „Ted”, a fost ales senator american din Massachusetts. După ce președintele Kennedy a fost asasinat în noiembrie 1963, Robert a continuat să funcționeze ca procuror general sub președintele Lyndon Johnson; în 1964 a candidat cu succes pentru Senatul SUA la New York. El a servit alături de fratele său Ted în timp ce a candidat pentru președinte în 1968. A fost ucis în timpul campaniei electorale, lăsîndu-l pe Ted ca șef de facto al familiei politice. Ted a cîștigat primul său mandat ca senator în 1968 și a continuat să cîștige o dată la șase ani, pînă la moartea sa, în 2009. A avut cîteva candidaturi nereușite la președinție, oficial cea mai recentă în 1980, dar filmul «Primary Colors» sugerează că Ted Kennedy, interpretat de Larry Hagman, avea de gînd să intre în cursă în 1992. De atunci, niciun Kennedy nu a fost aproape de campania prezidențială, pînă în 2024, cînd Robert F. Kennedy Jr., al treilea copil al familiei, a decis să candideze“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

SFÎNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE – DINCOLO DE LEGENDĂ

În fiecare an, pe 23 aprilie, în calendarul creștin ortodox este trecută, cu cruce roșie, o mare sărbătoare bisericească în jurul căreia plutește întotdeauna o aură binefăcătoare, dublată de un sentiment al credinței împuternicite în purtarea dreaptă a Sabiei binelui în lupta cu răul din noi – Sărbătoarea Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. În șirul sfinților prăznuiți de Biserica Ortodoxă Română – datorită faptelor de vitejie întru credința nestrămutată în Dumnezeu, precum și martiriului îndurat cu dăruire pentru credința sa – s-ar putea spune că Marele Mucenic Sfîntul Gheorghe are un loc privilegiat în calendar, de multe ori luminat de apropierea sărbătorii apogeului creștinismului – Pătimirea, Răstignirea și Învierea fiului lui Dumnezeu, Isus Christos. Sărbătorindu-i pe sfinții din calendarul ortodox, pe tot parcursul unui an bisericesc, mai ales că toți au corespondență în numele de botez pe care l-a primit fiecare din noi la naștere, chiar dacă acțiunea este împărțită în două: participarea la slujba de la biserică, apoi, în familie și cu prietenii, la o masă în cinstea celui ce poartă numele sfîntului zilei – ne asumăm o oarecare aplecare spre întîlnirea cu Religia. Totuși, ce și cît știm noi despre viața acestor sfinți, cine au fost ei înainte, de unde vin și, mai ales, care a fost purgatoriul

fizic prin care au trecut în suferința lor întru Christos. Desigur, mergînd la slujba din Biserică, în timpul sfintei Liturghii preotul ne pune în temă cu sfîntul zilei și tradiția acestui nume, noi plecînd de acolo mai bogați în cunoștințe și mai curați duhovnicește. Pentru că nu toți dintre noi pot păși pragul unei Sfinte Biserici duminică de duminică sau la marile praznice creștine, continuînd obiceiul început anul trecut, publicăm din nou paginile intitulate „Cartea de Religie”, invitînd cititorii, de data aceasta, să facă cunoștință cu cel al cărui nume îl poartă aproape un milion de români – Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință.

Persecutați pentru credință Începuturile Istoriei Bisericii creștine au fost marcate definitiv de jertfa mărturisitorilor întru Christos, precum și de apariția fenomenului cinstirii martirilor, „sfinților” care nu au abjurat de la credința lor. Scrierile vremii aduc mărturia vie a actelor martirice din perioada neagră a persecuțiilor asupra mărturisitorilor lui Christos, sub stăpînirea romană, acest soi de oameni fiind, în viziunea idolatră a conducătorilor din Imperiul Roman, dușmani ai Imperiului și destabilizatori ai ordinii sociale impuse de Roma. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

De esti floare... ,

De ești floare, iubire, te-aștept Să-nflorești și la mine în piept, Și, udată de dor, să te-nalți Pe lujeri de trandafiri spălați Sau, involtă, fidelă,te-anini Cu cerceii de floarea de crini; De ești floare, iubire, te-aștept, Magnolie cu trup de fată, drept, Sau iederă aprinsă de năluci, Din tălpi și pînă-n creștet să te urci Și simțurile toate să-mi cuprinzi Ca o lumină prinsă-ntre oglinzi; De ești floare, iubire, să vii, Crizantemă de toamnă să fii, Suave și albe embleme Migrez către voi, crizanteme, Rozete ale gîndului meu, Flori ninse de trecut curcubeu; De ești floare, iubire, mai stai Sub cupola miresmei de mai, Legănînd peste frunte-mi gondole, Cîmpii de narcise și gladiole; De ești floare, iubire, rămîi În sărutul corolei dintîi. De ești floare, iubire, rămîi... GEO CIOLCAN

„Iancu Luca Caragiale 10 îºi dă berea cu măsură...“

Alertă națională! Ciolacu vinde țara bucată cu bucată

20

NR. 1740 l ANUL XXXV l 23 – 29 APRILIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei


2

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT ­

RESTITUTIO IN INTEGRUM

P.R.M. se menţine pe podium  Pe Brucan îl trage aţa la Moscova  Ţapul e şi mizerabil, şi murdar  Neonaziştii din Reghin  Degeratu în Danemarca

PARTEA A II-A  Apreciata emisiune „Dintre sute de ziare“ a postului TELE 7 abc a înghiţit, duminică seara, o găluşcă amară. E vorba de prezenţa în studio a numitei Gherghina Dima, de profesie sifilitică. Da, da, aţi citit bine: sifilitică: Păcălindu-l pe Dan Diaconescu că ea vrea să vorbească de un joc de întrajutorare numit „Celesta“, hoața asta pur şi simplu s-a lansat în nişte acuzaţii iresponsabile împo­triva P.R.M. şi a Fundaţiei Umaniste „România Mare“, pretinzînd că la noi ar fi ajuns banii pe care i-au pierdut unii la circuitul amintit. Care-i adevărul? În urmă cu vreo 2 ani, numita Gherghina a fost dată afară din P.R.M., pe motiv că trăgea cu dinţii să ajungă deputată sau senatoare şi era o intrigantă periculoasă. A fugit la comuniştii din Partidul Muncitoresc Român. Anul trecut, a vîndut fiţuicii „Ziua“ lista cu telefoanele de acasă ale mai multor membri ai Filialei P.R.M. a sectorului 6, pretinzînd că ar fi vorba de... organizarea paramilitară a acestora (v-am spus că e nebună!). Apoi, după ce s-a făcut de rîs, a pîndit momentul să se mai răzbune o dată. Şi ocazia s-a ivit. Paţachina a speculat bunacredinţă a lui Dan Diaconescu şi şi-a difuzat, rapid, otrava. Nu vă mai spunem ce ghiveci era în mintea ei zdruncinată: de pildă a afirmat că Vasile Manea Drăgulin a fost procuror-general, înaintea lui Popa Cherecheanu, dar, de fapt, ordinea e inversă (başca faptul că l-a acuzat pe generalul de Justiţie Cherecheanu că el împărţea banii frauduloşi!). De data asta i s-a înfundat definitiv: atît conducerea partidului, cît şi conducerea fundaţiei o vor da în judecată.  Numeroase publicaţii au relatat un fapt de viaţă: 4 familii de maghiari din satul Tormac (jud. Timiş) s-au înscris în Partidul România Mare.  Ce are de spus acum directorul Firmei „Bidepa Security“, care a negat vehement că oamenii săi au spart locuinţa șefei de cabinet a senatorului Vadim? Toată presa a relatat că un detectiv de la „Bidepa“ şi un prieten al lui făceau activitate teroristă, de „recuperatori“. Înseamnă că la firma aia e posibil orice.  Nu ştiu cine dă „Jurnalului Naţional“ dreptul să-şi bage picioarele rahitice în activitatea Parlamentului. Adică acolo unde Dan Voiculescu încearcă, cu disperare, să intre, în speranţa că va căpăta imunitatea de care, vai, va avea atîta nevoie în curînd! Dar ştim că pagina intitulată „Lista deputaţilor chiulangii“ este o ruşine nu pentru deputaţi, ci pentru ziarul care face pe paznicul sau pe sectoristul din colţul străzii. Între deputaţii respectivi figurează şi 6 reprezentanţi ai P.R.M. care, putem băga mîna în foc, își cîştigă puţina agoniseală cu mult mai cinstit decît miliardarul Dan Voiculescu. În fruntea listei: Mitzura Arghezi! Încă o dată şi încă o dată: nu-ţi e ruşine, Marius Tucă? Ai tu faţă să o faci chiulangioaică pe fiica marelui Tudor Arghezi? La „Antena 1“ n-ai invitat-o niciodată, dar de spurcat te pricepi s-o spurci, că tu eşti din Caracal, unde s-a dilatat şina de tren din cauza căldurii, la minus 5 grade, şi-a deraiat căruţa cu proști.  Noroc că „Jurnalul Naţional“ e salvat, din cînd în cînd, de doi pamfletari de marcă: Fănuș Neagu şi D.R. Popescu. Despre primul am vorbit numărul trecut. Acum, vom reproduce un fragment din pamfletul „Graţierea curcanului“, de D.R. Popescu, care parcă ne face impresia că i-a consacrat ridicolului prefect de Vîlcea, pe nume Curcă Beată, un serial: „Curcanul român, exceptîndu-l pe Peneş Curcanul, s-a procopsit cu

nişte maţe pestriţe şi cu o minte fudulă tare, de jandarm-poliţai. Niciodată copoi adevărat, cur­canul nostru, acel păsăroi care se umflă în pene şi se dă grande prin ogradă, dornic să implementeze carelor ideile sale de ordine şi de morală virilă. Curcăneanul nostru vrea să transforme toate vîlcelele în coteţe, dacă nu e ascultat şi aplaudat. Deunăzi, scăpat din ghearele unor ţărani ce începuseră să-l slăbească de pene, a dat cîteva declaraţi la Radio şi la Televiziune, prin care îi mulţumea celui ce l-a luat sub pulpana sa, eliberîndu-l... A recunoscut că tremura rînza în el de frică! «Trebuie să mai spun că omul care m-a scăpat cu zile a fost domnul Cutare»... Ei, bine, după o săptămînă, ce face maţe-fripte, rămas nejumulit? Cere capul celui care l-a salvat!... Bula de aer, cu pene, şi-a schimbat glăsciorul, şi vorbele! Acum este un erou naţional! El e buricul pămîntului! El luptă chiar pentru marea reformă ce va trebui să ducă la ameliorarea speciilor, în sensul că tot ce suflă în Ţara asta, pînă la rîul şi ramul, trebuia să devină curcănimie – şi să se termine astfel cu varvaria! El pledează pentru instituţii carcerale multifuncţionale! Curcănelul îl dă în judecată pe cel ce l-a salvat de la o jumulire generală – şi-i mai cere drept despăgubiri un miliard de lei: Un miliard – adică preţul a un milion de curcani ca el. Căci cît cîntăreşte azi un curcan – şi cît face?... Două parale – hai să zicem trei dacă e uns peste o ogradă judeţeană. Doamne, mare e grădina Ta! În timp ce curcanul american se roagă pentru izbăvirea celui ce l-a graţiat, curcanul nostru se înfoaie în pene şi-şi scutură belicos moţii – cerînd justiţiei divine și celei pămînteşti să-l belească pre cel ce l-a graţiat din mîinile cos­ teştenilor şi ale pasagerilor de prin vîlcele... Eu nu spun ca alţii că acest handicapat de onoare al raionului pe care-l curcănizează este un măgar! Nu, eu și înţeleg şi-l apăr! Dumnealui nu vrea să intre în cartea de istorie, că n-are loc, dumnealui vrea să intre în Cartea recordurilor! Unde a şi intrat! Ascultaţi-l mai atent şi-o să auziţi cum din guşa-i gîlgîitoare se revarsă înţelepciunea şi parfumul lui Dumnezeu... Parfumul de la Cozia“.  Într-adevăr, mare e grădina lui Dumnezeu! Întărîtat de Ciripoi, un oarecare Malanca a anunţat că îl va da în judecată pe senatorul Vadim şi-i va cere daune morale de 500.000.000 de lei. Am aflat că nenorocitul ăsta de Malanca, care fură helanca şi de la morţi, e de profesie proxenet (furnizează fete de români la bordelurile străine) şi bişniţar în cîrdăşie cu arabii. Ne vom ocupa de el ceva mai atent  Mare jigodie acest Dejeu! Deşi cadavru politic, el tot mai dă din clanţă! Atîta i-a înspăimîntat pe tinerii ţărănişti Iulian Lupu şi Daniel Fîntînă, încît i-a silit să-i prezinte scuze şi să anunţe, la TVR, că-l vor da în judecată pe... Vadim! Numai că înregistrările audio îl trădează: nu Vadim, ci chiar ei au declarat că Gavril Dejeu şi-a vîndut fratele la Securitate, acesta fiind executat în 1958. Ce partid de ticăloşi, acest P.N.Ț.C.D.!  Evreica Madeleine Albright a început să fie poreclită „Doamna Bombardier“ (pe româneşte „Cur de Fier“). Care-i tragi, mă vere, pălăria pe ochi? Hei, Miloşevici, fă tu chestia asta. Sau măcar plimba-i scara avionului cînd coboară şi du-o prin tot aeroportul, să ne rîdem şi noi puţin.  La Sibiu, s-a ţinut o „Kriss Rromana“, adică o „Judecată Ţigănească“. Ziarul „Curierul Naţional“ dă un titlu mişto, care ne arată cam cîţi lindeni se află sub coroana lui Florin Cioabă, regele

RM

internaţional al ciorditorilor: „Pe banca acuzaţilor, de-a valma, Vadim Tudor, Teodor Meleșcanu, Vasile Lața (primarul din Săcele) dar şi autorităţile din Anglia“.  Ce v-am spus noi, în numărul trecut, că Cătălin (pardon de expresie) Harnagea s-a întors din S.U.A. cu misiunea de a lovi în ruşi, pe toate căile? Pricina s-a arătat imediat: emisiunea „7 zile în România“, difuzată de TVR duminică, s-a ocupat numai de ruși și de KGB, hodoronc-tronc. Ne dau ceva americanii la afacerea asta? Da, ne dau trabucul ăla ud, pe care scrie, „Monika şi Bill or să facă un copil“.  Acelaşi ziar publică un Sfat al Medicului, cu titlul: „Lepra – o boala încă în actualitate“. Aşa e, ea face ravagii printre ţărănişti, liberali şi udemerişti.  Al dracu’ Al Bano! Dădu divorţ de Romina (o ţigăncuşă ceva mai mignonă). De ce, Al Bano, o părăsişi pe Romina Power, ca să te cuplezi cu Mega Power? Să faci bine să te-ntorci în genunchi, că fată bună ca ea nu mai găseşti tu, Albanezule.  Partidul Naţional Liberal se fărîmiţează ca halvaua. După demisia a 3 parlamentari, au părăsit partidul nu mai puţin de 9 membri ai conducerii Filialei Judeţene CaraşSeverin, între care şi consilierii judeţeni Crabineanu şi Pătruică. Se pare că şi prefectul liberal al judeţului Bacău intenţionează să iasă din acest partid terorizat de mafiotul Valeriu Stoica, avînd în vedere că el, prefectul, a fost instalat în funcţie la propunerea lui Viorel Cataramă. Au dezertat şi 110 membri ai Filialei Dolj a P.N.L.  Octavian Paller se ia de minoritarul Iosif Boda (ah, antisemitule mic şi negricios!): „Revine «Nebunul lui Shakespeare»“, scrie el în „România liberă“.  Bravos, Naţiune, frumos ne șade: încă un poliţist a fost bătut măr de ţigani! Acesta e sergentul major Cătălin Munteanu (nu fotbalistul), care a fost lovit de patru coropişniţe întîi cu pumnii şi, în final, cu o rangă în cap. Din păcate, ziarul „România liberă“, care publică informaţia, comite o gafă impardonabilă pentru o ştire de presă: nu spune unde anume a avut loc linşajul, în ce localitate, în ce judeţ?  Titlul săptămînii a apărut în „Cronica Română“: „Ne mănîncă păduchii!“. E vorba de o ştire difuzată de Agenţia de Presă ASIS, care a aflat că, în urma unui control epidemiologic efectuat de medicii Labo­ratorului de Igienă Şcolară, au fost depistaţi nu mai puţin de 1.293 de elevi cu păduchi.  Şi-a rupt gîtul şi Spermatozoidul Ingîmfat (l-aţi recunoscut, desigur, pe Răsvan Popescu): a fost dat afară din funcţia de purtător de cuvînt al Guvernului! Acuma cine-ţi mai dă miliarele de lei, chiombule, să ecranizezi scenariile tale năroade, de genul „Război în bucătărie“ şi „Accident nuclear sub plapumă“?  Un titlu scurt ne dă fiori de gheată pe şira spinării: „Generalul Degeratu în Danemarca“. Brrr! Am crezut, la început, că e vorba de Generalul Iarnă, care l-a învins pe Napoleon în Rusia. Dar nu, informaţia se referă la piticul ăla cu cascheta cît antena parabolică, ştiţi care, cel care scria într-un Raport tembel că la Rm. Vîlcea „populaţia a scandat numele unui lider politic cunoscut pentru ideile sale extremiste“ (?!). La Tribun făcea iluzie, v-aţi prins. Aşadar, generalul Îngheţatu s-a dus la Polul Nord, ca să le schimbe la la la la (na, ca mă şi bîlbîi!) la laponii ăia rezervele de ţurţuri. Ai început să ne cam calci pe nervi, Degeneratule, fiindcă prea ai făcut preş Armata Română la picioarele trădătorilor de Ţară Emil Constantinescu şi Victor Babiuc.  Am ajuns vremurile de pe urmă: Fraţii Petreuş, după 30 de ani de activitate rodnică la Ansamblul Folcloric „Transilvania“, au devenit... şomeri! Asta-i Ţara în care trăim! Petre, uş! (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 12 martie 1999)


RM

3

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

O nouã viziune asupra istoriei

„Documentele“ în piatră ale Iaºului (II)

Continuitate şi unitate arhitectonică (2)

Cum arătam, peste clădirea distrusă de incendiu a edificiului religios, la începutul Secolului XV a început construirea alteia, abandonată din motive necunoscute, la care în Secolul XVII s-au suprapus două palate de mari dimensiuni. Construite în chiar incinta reşedinţei metropolitane, existenţa acestor palate pare a fi direct legată de aceea a Mitropoliei. Această succesiune în timp vădeşte o continuitate arhitectonică. Dar elementul cel mai important este dat de felul în care fundaţia vechii clădiri a fost folosită pentru înălţarea celei noi: sala circulară a edificiului neterminat a devenit o fastuoasă încăpere a noului edificiu (probabil palatul metropolitan), fiind pardosită cu dale perfect rectangulare din marmură de un alb imaculat – pardoseală realizată cu mare fineţe și cu o deosebită ştiinţă a tehnicii construcţiilor. De bună seamă că această sală va fi fost o încăpere destinată unor recepţii fastuoase, cu participarea mitropolitului şi a unui numeros alai. Descoperirile arheologice dau astfel şi mai multă consistenţă unor descrieri de felul celei pe care Iacob Sobieski, fiul regelui polonez Ioan Sobieski, în trecere prin Iaşi, o făcea palatului: „Ne-am dus la Mitropolie, unde ne-a primit mitropolitul (Dosoftei) însuşi, foarte bătrîn; el purta o mitră ca o coroană, împodobită cu pietre scumpe... Ne-am oprit apoi la palat (poate chiar cel evidenţiat de recentele cercetări arheologicei unde cele două săli sînt foarte frumoase, cu zidurile şi cu tavanul incrustate în porţelan). Sus, două săli cu ferestre mari făcute în aşa fel ca să aibă vedere foarte frumoasă în toate părţile. Zidurile şi tavanul sînt pictate foarte meşteşugit, în culori tari, executate cu gingăşie pe un fond de aur chinezesc“. Subliniind panorama frumoasă ce se deschidea „în toate părţile“, relatarea călătorului polon atrage atenţia asupra unui nou aspect evidenţiat atît de scrierile vremii, cît și de cercetările arheologice: anume armonioasa îmbinare a diferitelor construcţii – palate, biserici, edificii publice – într-o concepţie arhitecturală unitară. Este o remarcă făcută şi de alţi vizitatori ai Iaşului. De pildă, italianul Marco Bandini releva faptul că din depărtare „turlele, bisericile şi mînăstirile oferă ochilor măreţie“, considerînd oraşul din acest punct de vedere ca „o nouă Romă“. Analizînd vestigiile edificiilor monumentale descoperite la Iaşi în perimetrul amintit, în corelarea lor firească cu celelalte monumente de arhitectură din zonă (Curtea Domnească e la 500 m nord-vest, Golia la aproximativ 480 m vest; Trei Ierarhi se află şi ea nu departe), autorii studiului conchid că întregul ansamblu de construcţii se subsuma unui program arhitectonic, dacă nu exprimat ca atare, în orice caz evident pe planul concepţiei constructorilor medievali.

Cea dintîi pecete Caracterul deosebit al acestui perimetru arheologic este subliniat, de altfel, şi de bogăţia de obiecte materiale: unelte meşteşugăreşti, vase de lut şi diferite alte produse din ceramică, monede şi bijuterii, obiecte de artă şi lux – ilustrative pentru larga paletă a meşteşugarilor ce-şi

desfăşurau activitatea într-o aşezare urbanistică feudală românească. Diversitatea şi marele lor număr sînt de natură să schimbe radical opinia cu privire la aşa-zisul caracter precumpănitor agrar al aşezărilor noastre urbane de la începuturile feudalismului. O primă stare de fapt pusă în evidenţă de cercetările din perimetrul amintit – ca şi din alte părţi ale oraşului, incinta mînăstirii Sf. Sava, de pildă – este aceea că produsele ceramice, abundente, de o mare diversitate şi de o exe­cuţie calitativă remarcabilă, erau realizate în ateliere locale, răspunzînd unor nevoi în primul rînd ale oraşului şi apoi ale zonei înconjurătoare, unde erau comercializate. Vasele de lut găsite la Dobrovăţ, Brăieşti Comana, Cotnari, Hîrlău, Miroslava, Mogoşeşti-Siret, Muncelu de Sus, Scînteia, Tîrgu Frumos, identice cu cele găsite în Iaşi, atestă că oraşul era încă din Secolele XIVXV nu numai un puternic centru al olăritului, dar şi că satisfăcea solicitările locuitorilor de pe un teritoriu rural apreciabil, întins pe distanţe de cîteva zeci de kilometri. O asemenea arie de răspîndire denotă că producţia de ceramică depăşise stadiul meşteşugului casnic, vizînd realizarea unei producţii-marfă, destinată să satisfacă necesităţile unei pieţe largi şi active. Concluzii asemănătoare îngăduie marele număr de unelte de tot felul (în cadrul cercetărilor din perimetrul amintit au fost descoperite ciocane de forjă, dălţi, perforatoare, lame de fierăstrău, cuţite de diverse forme şi mărimi, sfredele, unelte agricole, dar şi piese care cereau „tehnici“ mai avansate – lacăte, elemente de feronerie – apoi unelte de fineţe: lamele de brici, spatule de curăţire a unghiilor şi chiar instrumente medicale – spatule de curăţire a pavilionului auricular – ceea ce demonstrează marea diversitate a producţiei meşteşugăreşti a ieşenilor). Alături de obiectele confecţionate din fier, cele din metale neferoase (între care şi piese din argint, aur şi platină) fac dovada peremptorie a unei mari diversificări în prelucrarea metalelor, la un nivel ridicat de profesionalitate, inclu-zînd, în cazul bijuteriilor, tehnici de mare rafinament: şlefuire, gravare, filigranare, emailare, încastrarea pietrelor preţioase şi semipreţioase, care, la rîndul lor, erau şlefuite, faţetate, gravate. Numărul mare de podoabe şi bijuterii descoperite pe aria menţionată, ca şi în împrejurimi (în 1981, la Mînăstirea Aroneanu a fost găsit un tezaur din 180 monede şi bijuterii), a fost completat de identificarea – în al doilea nivel arheologic – a unui atelier specializat în producerea bijuteriilor şi a podoa­belor vestimentare, ceea ce atestă în chipul cel mai convingă­tor autohtonitatea acestor produse de înaltă măiestrie artistică. În zona cercetată, a fost descoperit, de asemenea, un număr relativ mare de mone­de. Numai în cursul anului 1982, au fost scoase la iveală 152 piese, provenind de la Petru I Muşat, Alexandru cel Bun, Iliaş I, Petru II Muşat – monede existente, aşadar, odată cu începuturile oraşului medieval. Dar cea mai importantă descoperire de acest gen nu este o monedă, ci un frag­ ment ceramic: o parte dintr-un vas, decorat cu o protomă circulară smălţuită, care a fost depistată într-o locuinţă clădită în Secolul XIV şi distrusă de incendiul survenit înainte de anul 1408. Desenul înfăţişează stema Moldovei, înconjurată de legenda MONETA

Vedere asupra Mitropoliei,1845, J. Rey

ALEXANDRI, scrisă cu litere latineşti. Este o descoperire de excepţională importanţă care ne arată că în oraş funcţiona monetăria sau una din monetăriile lui Alexandru cel Bun.

Subiecte mitologice şi cavaleri în armuri Călătorul sirian Paul de Alep a ajuns în ţările române în toiul iernii, rămînînd peste măsură de uimit de sănii („sînt căruţe fără roţi – scria el –, ele alunecă pe zăpadă cu mare iuţeală“) şi de sobele din interiorul locuinţelor („în fiecare casă este un cuptor care are pe dinafară un fel de horn din lut verde sau roşu, iar la cei bogaţi din faianţă“). Descoperirea, în incinta Mînăstirii Sf. Sava, din Iaşi, a unui cuptor destinat producţiei de cahle, cuptor datînd din primele decenii ale Secolului XV şi conţinînd multe piese întregi şi fragmentare cu reprezentări din cele mai diverse: motive geometrice, scene mitologice şi religioase, ornamente florale, animale fantastice, scene de viaţă cotidiană, construcţii ş.a.m.d., atestă faptul că asemenea piese se fabricau în ţară. Ele erau larg răspîndite, judecînd după faptul că fragmente de teracotă, asemănătoare celor descoperite în cuptorul de la Sf. Sava, le găsim nu numai în zona palatului metropolitan, ci şi în localităţi situate la mari distanţe de Iaşi. „Moda“ unor astfel de reprezentări nu era proprie numai Secolului XV, căci dintr-o locuinţă a Secolului XIV, anterioară incendiului din 1408, a ieşit la iveală o cahlă înfăţişînd pe Sf. Gheorghe ucigînd balaurul; cahla respectivă păstrează şi un fragment de inscripţie din care au putut fi descifrate literele ŞTE. În Secolul XV remarcăm un considerabil progres în realizarea acestor cahle, progres demonstrînd o înaltă ştiinţă a dăltuirii în negativ a imaginii (cofrajele în care se turnau cahlele erau din lemn, sculptat în interior, pentru a îngădui apariţia imaginii în relief) şi o la fel de remarcabilă măiestrie artistică. Multe din aceste produse erau destinate producţiei în serie. De pildă, în 1975, pe terenul Străzii Anastasie Panu a fost găsită o cahlă întreagă care înfăţişează un voievod (cu însemnele demnităţii sale: sabia şi ciocanul de luptă); fragmente reprezentînd piese similare au fost găsite şi în cuptorul de la Sf. Sava şi pe terenul din str. Ştefan cel Mare, cercetat începînd din anul 1982. Paleta reprezentărilor de pe cahle s-a îmbogăţit considerabil în secolele următoare, cînd au apărut plăcile decorative murale din faianţă („cinii“). Frumuseţea coloristică a acestor plăci ne îndeamnă să ne închipuim cum vor fi arătat acele „case cu cinii“ pe care, potrivit lui Miron Costin, le-a înălţat Vasile Lupu în capitala Moldovei. Importantele descoperiri făcute de cercetătorii ieşeni în perimetrul vetrei istorice a Iaşului – aici doar succint prezentate – se înscriu ca noi şi elocvente mărturii ale vechimii şi originalităţii civilizaţiei urbanistice dezvoltate de strămoşii noştri. Importanţa deosebită a descoperirii a şi determinat de altfel înmatricularea ansamblului acestor mărturii de arhitectură medievală ca „rezervaţie arheologică cu caracter permanent“ – urmînd a fi conservate pe loc prin realizarea unei construcţii de protecţie, cu o arhitectură integrată ansamblului urbanistic actual al centrului oraşului. Sfîrșit GHEORGHE DAVID

Palatul domnesc din Iași, 1814, Jakob Schufrid


4

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Bolta cerului

Bolta cerului nu mai e cea din anii copilăriei mele, zugrăvită în culorile acelea albastre pure și pe care o cîntau poeții... Bolta cerului copilăriei mele era plină de păsări călătoare care, în zborul lor ritualic, de fiecare an, purtau cu ele pretutindeni bucuria meleagurilor noastre... Acum, bolta cerului mi se pare tristă, supărată... Avioanele îi tulbură liniștea, fiindcă omul, în evoluția sa, a vrut să concureze cu natura, fără să ia în calcul că o poate răni sau că ea îi poate juca feste... Și vedem ce se întîmplă în ultimele decenii: căldurile insuportabile de-a lungul verii sau gerurile aspre ale iernii... Bolta cerului nu mai este nici cea pe care o știam eu de pe vremea cînd eram pe planeta Epsilon și mă gîndeam la venirea mea pe această lume plină de vanități... Și văd cum stoluri de păsări pribege rătăcesc pe bolta cerească, atît de întunecată și atît de tristă... De la o zi la alta, zgomotul infernal al avioanelor și norii de fum înecăcios devin parcă tot mai greu de suportat... Nici poeții nu se mai uită cu drag la bolta cerului și nu se mai întrec să o cînte cu lira sufletului lor. Pentru mine, însă, ea rămîne casa copilăriei mele, laolaltă cu dealurile și vîlcelele acoperite de frunze ruginii, cu copacii falnici și covorul de flori multicolore care se întindea pînă pe malurile Trotușului, cu apele lui cînd liniștite, cînd năvalnice și de neoprit, atunci cînd ploile cu rupere de nori umpleau albiile rîului. Atunci, apele lui se revărsau pe valea străjuită de păduri întinse, în frunzișul cărora, primăvara, veneau să-și caute adăpost păsările călătoare... Aici își făceau cuiburi, iar toamna plecau spre țările calde... În anii copilăriei mele, dimineața, cînd bruma era groasă de un deget pe firul iarbii, priveam bolta albastră care se acoperea de stoluri

imense de berze... Acum s-au rărit, la fel ca amintirea lor. Totul s-a schimbat: obiceiuri, ritualuri... Of, Doamne, iată că mă năpădesc nostalgiile, și nostalgic vreau să rămîn, pentru tot ce am trăit, de la bucurie și iubire la extaz, pentru toate clipele frumoase din viața mea, și să revăd stolurile acelea de păsări călătoare care împînzeau bolta cerească odată cu sosirea primăverii pentru ca, apoi, în toamnă, să le urmăresc plecarea... Îmi stăruie și azi în minte zilele de primăvară, cînd ieșeam cu turmele la păscut și auzeam din frunzișul proaspăt al copacilor, mîngîiat de adierea vîntului, cele mai frumoase cîntece ale păsărilor. Eram un copil fericit, fiindcă trăiam în mijlocul naturii, în mijlocul codrului, cu turmele mele de mioare pe malurile Trotușului, sau umblînd prin pădurile de salcîmi, stejari și fagi... Pe atunci, natura oferea tuturor frumuseți de nedescris. Am avut parte și eu de ele, iar pentru asta îi sînt recunoscător. Nu pot uita bolta cerului întinzîndu-se protector peste grădina copilăriei mele, acolo unde au rămas cele mai frumoase clipe din viața mea. Din păcate, odată cu plecarea mea din sat, grădina aceea fermecată a fost înstrăinată, și-odată cu ea a dispărut și adolescența mea... Cît de frumoasă și de îngăduitoare este bolta cerului cu toată lumea, cu toate vietățile pămîntului... Și ce blîndă și darnică ai fost tu cu mine, că-mi vine, zău, să te strîng la piept și să te cînt în toate versurile mele, așa cum poeții noștri cîntau odinioară codrul, cerul cu stele și iubirile lor nepereche... Dar bolta cerului nu mai e cea care a fost cîndva, cînd ascultam uimit primele povești: despre Abel și Cain, despre Cloșca cu Puii de Aur, despre luceafărul de dimineață și cel de seară sau despre stelele căzătoare care despicau văzduhul, cînd mi se spunea că asta înseamnă că a murit un om... Dar nu era adevărat, așa era legea naturii. Spectacolul acelei străfulgerări de pe cer era darul naturii, bucuria pe care i-o oferă omului, pentru a putea merge cît mai departe în cunoașterea tainelor ei... Acum, însă, nici păsările nu mai sînt cele de altădată, nici pădurile nu mai

sînt... Nimic nu mai e din ce a fost în vremea copilăriei mele... Rămîn doar amintirile, amintiri care se leagă de trecutul ființei mele, martoră, acum, la toate nelegiuirile care se petrec pe acest pămînt ... Și totuși, bolta cerului își va păstra poezia ei unică și va continua, probabil, să încînte cu frumusețea ei încă multe generații de oameni... Pentru mine, bolta cerească reprezintă universului uman, la care privesc cu toate sentimentele mele poetice, pentru că în ea îmi regăsesc viața și pentru că ea nu poate fi decît casa în care cei plecați de pe această lume și-au găsit liniștea, vegheați de bunul nostru Dumnezeu. Și iată că am venit pe această lume, de pe o planetă îndepărtată, cea a visurilor mele, întru bucurie de viață și extaz planetar, pentru a cînta iubirea și a-i plînge pe cei care nu mai sînt printre noi. Acum pot spune că așa a fost bolta cerului dintotdeauna și așa va rămîne, cu fiecare epocă, în care se schimbă totul, mereu de la capăt, cu un nou început, pentru fiecare copil care se naște, pentru fiecare om care trece prin creuzetul acestei vieți, nu oricum, ci sub bolta cerului, așa cum este și va fi probabil și peste mii de ani lumină. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Biblioteca Nationalã ,

Redescoperirea frumuseţilor naturii

Odaia dă în stradă, peste peticul de grădină cu pomi în desfășurare, împrejmuit cu zăbrele. Au înflorit caișii deodată, peste noapte, mai înainte ca frunzele să li se fi desfăcut. Le-am găsit dimineața furcile ramurilor cu totul albe, ca și cum ar fi fost înmuiate în lăpturile groase ale nopții și ar fi înghețat pe ele varul de argint al lunei și de sidef, covăsite proaspăt în fildeș. În două zile, caisul s-a îmbrăcat în bumbacul selenar și a stat în geamul meu – prevestitor de bine – ca o panoplie cu mii de steaguri mărunte, ca niște roiuri de fluturi albe, spînzurate în aer deasupra tulpinii. – Sînt rufele spălate azi-noapte, ale stelelor, întinse ca să se usuce și uitate pe ramuri – șoptește Gnomul meu, pe care-l văd ieșind cu barba încîlcită și cu catifeaua hainelor tăvălită, din desișul sufletului meu de pămînt, atent la basme și povești. Într-adevăr, într-altă noapte, cămeșile, iile, batistele și scufițele minuscule ale rufăriilor cerești au dispărut. Poate că un iepure cu coșul în spinare a venit, le-a încărcat pe toate și, pe o potecă neștiută, umblînd în două picioare și răzimat în ciomag, le-a dus în dormitorul curat al virginalelor lacrimi. Poate că o lăcustă mare, albastră le-a transportat pe scara Căii Lactee într-o roabă de cristal. Poate... Florile caisului au pierit, iar în locul lor se ivesc frunzele, ce cresc din ceas în ceas și au acoperit pomul întreg, cu gingașe îmbrăcăminți tremurătoare. În rînd cu caișii au înflorit spumele violete ale liliacului, purtate pe vînturi de ramuri subțiri, ca niște pămătufuri de fulgi pentru scuturatul oglinzilor soarelui de sus. Ce modistă harnică și-a expus, de Florii, pălăriile

,,Pasăre galbenă-n cioc,/ mult mi-ai cîntat cu noroc”, glăsuiește cîntecul popular, prezentîndu-ne această pasăre din neamul sturzilor (de unde denumirea științifică, Turdus merula): neagră cu cioc galben și flautistă a pădurilor, pînă sus spre marginea acelora de molid. Mierla face parte dintre păsările cele mai cunoscute, cele mai obișnuite prin parcurile și grădinile noastre. De fapt numai masculul are ciocul galben în vreme ce femela îl are tot negru. Cîntecul său melodios, cu care ne șuieră primăverile pînă tîrziu prin mai este departe de varietatea motivelor vărului ei, sturzul. Buni flautiști, cîntăreți ai pădurii, familia sturzilor este și deținătoarea maestrei cînterețe între maestre, privighetoarea, așa că nu ne mirăm de calitățile vocale ale componentelor ei. La mierlă cîntă numai masculul, cocoțat pe vîrf de copac, negru-corb și gureș, atrăgînd atenția celorlalți că acolo este domeniul său. După trecerea sezonului de cuibărit și peste iarnă, mierlele dau doar semnale de alarmă, repezite, acuțite și sînt capabile de mare larmă atunci cînd simt vreun dușman pe-aproape. Cuibul mierlei este rotund, îngrijit, alcătuit din iarbă uscată lipită cu noroi, căptușit cu iarbă uscată. Din martie, de regulă de prin aprilie, cuibarul este complet: patru-cinci ouă verzi-albăstrii, destul de mărișoare. Clocește numai femela și după vreo două săptămîni puii văd lumina zilei, într-un puf cenușiu, cu mari colțuri galbene la marginile ciocului. Puii mierlei sînt hrăniți numai cu insecte și viermișori, mierla însăși fiind o pasăre pregnant insectivoră, de mare ajutor economiei omului. Specialitatea sa se pare că este frunzarul sub care scormonește dibaci cu ciocul său alungit, căutînd hrana, mai ales primăvara și peste iarnă. Nu-i vorbă, că se mai îndulcește ea la cireșe sau la dude coapte, iar în anotimpul friguros tot bobițele uscate sau alte asemenea resurse alimentare o ajută să aștepte bucuria primăverii. Pentru că nici mierla nu ne părăsește, pătînd cu negru chiciura și omăturile, vagabondînd din loc în loc, fără să se cîrduiască. Ba am putea spune că este chiar egoistă și ursuză, alungările și alergările între cei care nu respectă distanțele nescrise ale neamului lor fiind foarte obișnuite. Așa rămîne mierla printre cele mai apropiate păsări ale omului și printre cele mai cîntate de poporul care, într-o continuitate neîntreruptă de loc de limbă între fruntariile țării, a uitat atît de puțin din latinul ,,merula”. ALEXANDRU FILIPAȘCU

Un ciob de primăvară

Mierla

în verdeața fragedului liliac? Dar penele lui de struț au fost furate, una cîte una, jumulite de mîna mică și sălbatică a copiilor, agățați de garduri, ca să prade avutul imaterialilor din uzinele Botanicii subterane. Deasupra florilor din grădină, pe atlazul azurului palid, alunecă săgețile rîndunelelor, ca într-o stampă. Și va înflori, iată, și gutuiul, după ce frunzele au crescut deplin, ca să primească florile rare, așezate cîte una, cu o simetrică economie, în cuiburile lor. Locurile le-au fost rezervate din vreme în punctele unde frunzele se întîlnesc cap în cap și brodează pentru evenimentul știut și ținut secret al unei flori, un leagăn rotund, un blid neted, verde, în mijlocul căruia va sta, legănată de adieri, ceașca albă, trandafirie a florilor de porțelan. Gnomul meu bătrîn și naiv s-a urcat în pomii țepoși. Din colivia lor pentru cuci, el numără, însemnînd pe răboj cu briceagul, petalele ce se deschid. Dar fermecat de frageda drăgălășie, Gnomul se uluiește și își crestează degetul arătător. O boabă de sînge se scurge pe faianța catifelie a florilor de gutui. TUDOR ARGHEZI


RM

5

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Cîntecul popular de iubire și de dor

Cîntecul popular românesc, avînd rădăcini ancestrale, izvorăște din dor, din sufletul românului înfrățit cu tot ce-i definește existența. Folclorul e apa vie a neamului nostru, din care, oricît am bea, nu se termină niciodată. Pentru că în el e sufletul oamenilor, viața lor, cu bucurii și necazuri, trăită pe acest pămînt, dorurile lui eterne, înțelepciunea, chiar umorul, natura și cerul patriei, Dumnezeul credinței noastre ortodoxe. Doru Popovici (1932-2019), în recenzia amplului volum de 500 de pagini al lui Alexandru Bădulescu, citează cuvintele lui Ovid Densușianu: ,,Tradiția, bine înțeleasă, este ca o coloană de marmură preluată de la un templu vechi pentru a înălța unul nou”. Tot acest mare muzicolog ne amintește un aforism al ,,inegalabilului Giuseppe Verdi: Torniamo all’antico e sarà un progresso”. Ca să nu-i fie urît, ca să nu se simtă singur, românul cîntă. Cîntă pentru sine și pentru natura care-l înconjură. Ca să-și exprime bucuria, cîntă. Ca să uite durerea și să-și înece amarul, cîntă. Cîntă dorul de trecut, dorul de aerul respirat în libertate și, mai ales, dorul de iubit(ă). Pentru român, ori a cînta, ori a vorbi cu sine sau cu altcineva prezent în sufletul său, era același lucru. Mama îi cînta copilului să doarmă, fetele își chemau iubitul cu cîntece avînd putere de vrajă... După Rădulescu-Motru (1868-1957), tradiția ține de structura societății și implică mai multe aspecte, în primul rînd limba - ,,Graiul care mijlocește transmiterea tradiției, a culturii de la o generație la alta, este opera tradiției. Nimănui nu-i trece prin minte să-și inventeze graiul său propriu... Nu există organism mai bine întocmit ca limba unui popor”. Florica Ungur (1939-2011) mi-a spus, cu ocazia vizitelor mele la Oradea, că-și notase într-un carnețel un citat din Victor Hugo, care exprima și gîndirea ei: ajungi la o vîrstă cînd înțelegi că trecutul e o parte importantă din tine și din noi, partea cea mai importantă, pentru că ne ajută să ne definim. De la scriitorul Ilie Tudor (1923-2015), tatăl ,,risipitorului de frumuseți” Tudor Gheorghe, înțe­ legem că, pentru necazul neamului, cîntecul e un leac. Mărturisește că, atunci cînd a fost la ananghie, ,,am vrut să topesc în șoapta cîntecului aurul toamnei și răcoarea, să îngenunchez la masa tăcerii ca un măceș încărcat de chiciură de stele și să nu mai simt durerea lumii care mă ține de mînă. /.../ Mi-am umplut pălăria cu lună, am tras-o pe sprînceană, ca orbul tămăduit de patima soarelui, mi-am atîrnat mîinile sufletului de cer, m-am simțit lîngă Dumnezeu, mai ales cînd deznădejdea mă prindea ca o gură de lup flămînd. /.../ Ascultînd o doină, în aurul toamnei, răsună acest fir de cîntec plin de fiorul și dorul răscolit de dor. Și, totuși, se simte plin de un vuiet al adîncurilor, înviforat și visător”. Pentru că doina este cîntecul prin care românul își revarsă dorul (în opera ,,Mlaștina deznădejdii. Dintr-o lume care nu mai e”, vol. II, Ed. SÂNZIANA, București, 2013, p. 104). ,,Fericit e cel care mai poate să plîngă cînd ascultă o doină! Doina, cîntecul... atîtea gînduri îmi vin! Cine nu știe ce-i doru’... Dorul cel mai greu pentru mine? E o întrebare grea. De mama, e adevărat. De copilărie, de acele locuri, de frumusețea sufletească cu care ne întîlneam, zi de zi, cu acei oameni... dar, mai ales, dorul de cîntec. Cîntecul face parte din ființa mea, așa cum m-am născut cu lumina ochilor”. Acestea sînt cuvintele Floricăi Ungur, care considera DOINA drept cîntecul cu cele mai adînci rădăcini în tradiția românească. Prin hotărîrea UNESCO, doina a fost declarată bun al tezaurului cultural mondial. Doina, vibrațiile ei, răsună și azi în condeiul care a scris această poezie, din care transcriem patru strofe: În doina noastră cea străbună Durerea se transformă-n jale, În ea, tot dorul tău se-adună Și-auzi și plînsul mamei tale

Simți picăturile de ploaie Pe frunza care-n somn tresare Și timpul poartă alte straie Din vremea lui Ștefan cel Mare Se zbuciumă în tine clipa Și în simțire nu-i hotar Să nu-l atingă cu aripa Că doru-i dulce și amar Ea cîntă-n soare și sub ploi Că doina noastră-n veci nu piere Ecoul ei rămîne-n noi Cînd timpul picură tăcere. Lucian Blaga (1895-1961) consideră că ,,în veacurile crepusculare, plaiul, sfîntul plai” îi ținea românului loc de patrie, cînd preocuparea de bază era păstoritul. Acesta a dat ,,matricea” sufletului nostru. Marin Bucur (,,Blaga, Dor și eternitate, Ed. Albatros), privitor la Hronicul și cîntecul vîrstelor, trage următoarea concluzie: ,,Dorul apare aici ca o boală a copilăriei sale. Casa, curtea, grădina, izvorul iau o dimensiune de mit (s.n.), de necuprins și de tot. /.../ Îndepărtarea de sat ia proporția unei ruperi de matcă, a unei pierderi a cerului. Lucian Blaga trăiește, își mărturisește această naștere a dorului în sufletul său, cum începe să se îmbolnăvească de dor după casă, după Lancrăm. /.../ Goga a plîns această înstrăinare de sat. Blaga ia satul cu el în dor și în alean”. Păcat că astăzi, în goana după modernitate, totul se nivelează și devine trist. Și doina, ca, de altfel, și romanța, a-nceput să fie cîntată după modelul ariilor de operă, înălțînd și lungind/strigînd melodia cu gura larg deschisă. Noroc că mai există interpreți, din Ardeal și din Banat, care păstrează specificul moștenit din străbuni. Și, uneori (păcat că foarte rar), se reiau, la unele posturi TV, interpretările marilor cîntăreți de muzică populară, pe care-i mai auzim și la Radio ,,Antena satelor”. Or, cum să nu vibreze sufletul în român cînd aude o doină interpretată ,,la modul autentic”, de Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Ileana Constantinescu, Ion Cristoreanu, Florica Ungur, Angela Buciu, Maria Butaciu, Lucreția Ciobanu, Ioan Bocșa, Nicolae Sabău, Alexandru Pugna ș.a. Melodia se insinuează în eul ascultătorului, îi leagănă gîndurile – cum scria Ovid Densușianu (1873-1938) în ,,Viața păstorească în poezia noastră populară”. Pentru că această poezie (doina) ,,de neliniști și suferințe stăpînite, e strîns legată de curțile dorului, unde s-a născut, învăluită în melancolie și nostalgii care leagănă gîndurile”. Și românul a ascultat de mic doinele cîntate de mame și bunici, pentru că, așa cum a afirmat Agela Buciu, muzica vine din cer și trece prin sufletul mamelor. În doină, scria Blaga, dorul e ,,o stea germinativă de viață, de senzualism teluric, o încărcătură de vitalitate aprinsă

care dă dragostei un transfer de spiritualitate, de minune cosmică /.../ dorul este o zicere de dragoste, de dulce tristețe, precum în Eminescu, o pasăre bolnavă care cîntă singură în codru, bolnavă de trecere, de scurgere, de golul absolutului care ne așteaptă”. Într-un interviu, Niculina Merceanu, în calitate de interpretă, mărturisește despre dor: ,,Nu l-am chemat niciodată, el a fost în mine, m-am născut cu el”. Prezentăm exemple/versuri din cîntecele de dor care demonstrează aria de necuprins a dorului. * Neicuță din depărcior, Scrie-mi carte că mi-e dor * Bate vîntul dorului La marginea satului Cu apa de la izvor Mi-aduce-al măicuții dor. (N. Sabău) * Frunză verde de mohor, Du-te dor pe la izvor Și despică cetina Nu-mi despica inima. * Am intrat în primăvară, Dorul mîndrei mă omoară. * Maica din friguri mă scoate, De la cîte, de la toate, De la două nu mă poate: De la dor și de la moarte. * Duce-m-aș cu lumea-n nor, Nu mai pot de-al badei dor, Duce-m-aș cu luna-n stele Nu mai pot de-a badei jele * Cît îi omul tinerel Se ține dorul de el Omul cînd îmbătrînește Dorul se călătorește * Satul meu, grădină dragă, De tine dorul mă leagă. Un aspect de mare importanță care merită subliniat este faptul că dorul nu s-a mulțumit numai cu cîntecul popular, ci a cîștigat spațiu larg și în romanță, pe care, de fapt, a născut-o. Există mult dor înălțător în doinele cu dor adînc față de Dumnezeu, doine devenite cîntece religioase. Pentru că putem spune că dorul este un sentiment înălțător, chiar un dar de la Dumnezeu, al românilor: fie că exprimă nostalgia față de părinți, de casa natală, de copilărie sau chemarea, în străfundurile inimii, a ființei iubite, dorul este o manifestare a iubirii. Și, cum Dumnezeu este iubire, și EL are ,,un dor continuu față de omul pe care l-a creat din iubire” și pentru iubire, cum subliniază Costion Nicolescu în Ziarul LUMINA (nr. din 31 martie 2024, p. 2). Pentru iubire, pentru că Dumnezeu l-a înzestrat și pe om cu acest sentiment – însăși biografia Domnului Iisus Christos ,,întrupează și descoperă iubirea” care ,,a ridicat popoare din întuneric și le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui” – după cum a scris și Marea Profesoară academician Zoe DumitrescuBușulenga – Maica Benedicta. Iubirea e un lucru sfînt, e aurul pe care Dumnezeu l-a revărsat asupra oamenilor, după cum mărturisește și Eminescu: Atîta foc, atîta aur, Atîtea lucruri sfinte Peste-ntunericul vieții Ai revărsat, Părinte. În ,,Reflecții despre spiritualitatea poporului român”, Dumitru Stăniloae (1903-1993) considera dorul ca trăsătură specifică, dominantă a oricărui român care nu și-a desprins simțirea de sat: ,,Dorul este mărturia comuniunii adînci, duioase și lucide în care trăiește poporul român”. Dorul leagă, cu o rețea divină, oamenii între ei și pe om de rădăcinile lui sub toate aspectele – existență, hrană, obiceiuri, locuri, dar, mai ales, familie, părinți și, cu totul dominant, persoana iubită. ,,În dor, o persoană trăiește valoarea eternă a persoanei iubite”. Și acest dor cu putere de a lega, ca o rețea divină, pe oameni între ei, era regăsit în viața satului românesc la orizontala lui, ,,ca o oglindire a dorului de Dumnezeu”. Dr. ELIS RÂPEANU


6

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

V O TA Ţ I S C H I M B A R E A ! Sînt Lidia Vadim Tudor și tata ar fi vrut să îi duc mai departe crezul politic. La aproape 9 ani de la moartea tatălui meu, cînd adevărul spuselor lui este mai evident ca oricînd, am decis să mă implic într-un mod activ în producerea schimbării de care orașul și, mai ales, sectorul nostru are atîta nevoie. Sînt născută, am crescut, am învățat, m-am dezvoltat și locuiesc în sectorul 5. În toți acești ani am avut ocazia să cunosc îndeaproape problemele și neajunsurile cu care se confruntă locuitorii sectorului. De la aspecte care țin de siguranța copiilor în școli, grădinițe și licee, pînă la chestiuni ce țin de sănătatea publică, lipsa sau, acolo unde a fost cazul, ineficiența programelor de prevenție în rîndul tinerilor, aspecte legate de conștientizarea riscului transmiterii bolilor, a consumului de substanțe interzise, alcool sau tutun în rîndul adolescenților, aspecte legate de igienizarea corespunzătoare pe străzile și în parcurile din sector, de reabilitarea și consolidarea blocurilor, de canalizare și asigurarea apei potabile, asfaltarea străzilor de care mulți au uitat în dorința lor de a înfrumuseța doar acele zone vizibile – toate acestea sînt probleme cu care toți cei care locuim în sector ne confruntăm. Cred că a venit momentul să oferiți tinerilor, susținuți de oameni cu experiență în administrație, șansa de se implica și de a face ceva pentru o schimbare reală. Trecutul și, am încrederea că și viitorul meu, sînt în sectorul 5 – iar acest lucru justifică în prezent candidatura mea pentru Primăria unde sînt ACASĂ! Îmi doresc ca toți cetățenii acestui sector să se simtă ACASĂ! Vin cu un gînd bun pentru București, un gînd bun pentru Sectorul 5! Cu Dumnezeu înainte! LIDIA VADIM TUDOR  VADIM TUDOR LIDIA  ALEXEI OVIDIU  ANDREESCU SIMONA  BALOȘIN GEORGE  BĂDOIU DUMITRU IONUȚ  BILTIU CORNELIA  CEAUȘU MARIAN  COMAN ION  CONSTANTINESCU MARIUS  EPURE PAUL  GAIȚĂ ION  GÎTLAN LAURA  GOLIȘ CRISTINA  GRĂDINARU ȘTEFAN

Candidaþii AUR la Consiliul Local al Sectorului 5

 GROSU PETRE PAUL  GRUMEZESCU ANDREI  IANCU DUMITRU  MIHUȚESCU DIANA  MODAN RAREȘ  MUȘAT LUCIAN  NICULESCU IOANA  ONICA IOAN IULIUS  SĂNDULESCU ATENA MARIA  SFIA MARIUS NICOLAE  STERIADE VALENTIN  TOMA GABRIEL  ȚÎRLEA ANDREI  VULCAN OANA


RM

7

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

File de istorie

Radu cel Mare: românii – „de un neam şi o seminţie“ (II) Iscusinţă diplomatică (2)

Analiza actelor de danie arată că Radu a confirmat unele danii mai vechi, cărora le-a adăugat, desigur, şi sume de bani, dar mai ales a contribuit la repararea unor mai vechi aşezăminte, ceea ce, conform practicii vremii, i-a atras calitatea de „ctitor nou“ al instituţiilor respective. Ajutoarele acordate de el au constituit un factor de seamă în susţinerea activităţii religioase şi culturale a aşezămintelor respective, răspîndite în tot Răsăritul ortodox, contribuind la menţinerea rezistenţei popoarelor din aceste teritorii împotriva ocupanţilor otomani. Una din acţiunile cele mai importante ale domniei în sprijinul creştinătăţii orientale a constituit-o adăpostirea patriarhului Constantinopolului, Nifon, persecutat de sultan. Radu l-a chemat în Ţara Românească, acordîndu-i întreaga cinstire, potrivit rangului ce-l deţinea. A folosit, totodată, prilejul pentru reorganizarea teritorială a activităţii bisericeşti, mutînd mitropolia de la Argeş la Tîrgovişte, căreia i-a subordonat şi activitatea mitropoliei din Rîmnicu Vîlcea (redusă la nivelul unei episcopii). A creat, de asemenea, o nouă episcopie la Buzău. Cînd însă patriarhul Nifon a încercat să intervină în conducerea ţării, domnul, care dăduse dovadă de atîta ospitalitate, a reacţionat, silindu-l să plece de unde venise, în sudul Dunării, dovadă că înţelegea să ajute şi să colaboreze cu instituţia eclesiastică, dar nu admitea imixtiunea acesteia în conducerea treburilor de stat. Dar cel mai luminos capitol al activităţii politice şi diplomatice a lui Radu cel Mare este neîndoios cel rezervat relaţiilor cu celelalte teritorii româneşti. Am arătat deja bunele relaţii stabilite cu Transilvania şi îndeosebi cu marile centre comerciale ale ei. Bunele raporturi cu Moldova, „cealaltă Valahie“ – cum o cunoşteau în mod constant cărturarii şi oamenii politici ai vremii – a constituit o preocupare de căpetenie a domniei, ilustrată chiar din primii ani ai domniei. În 1497, doi ani după înscăunarea lui Radu cel Mare, Moldova lui Ştefan cel Mare a avut de înfruntat invazia oştilor polone, conduse de Ioan Albert.

Mănăstirea Dealu, locul înhumării lui Radu cel Mare

Meşteşugul tiparului

Bunele relaţii s-au statornicit şi cu Transilvania, Radu şi fratele său Vlad primind de la voievodul Ardealului domeniul Geoagiului, în ţinutul Hunedoarei, unde se putea retrage, el şi familia sa, în vremuri de primejdie. Pentru aceleaşi vremuri grele efectuase domnul şi ample reparaţii la cetatea Poenari, unde numise pe unul din dregătorii importanţi, Gherghina, care îi era şi rudă. În acest cuib de vulturi se putea adăposti familia domnitorului şi avutul ţării. Mari realizări au fost înscrise în timpul domniei lui Radu în domeniul cultural, ele singure fiind suficiente pentru a-i justifica renumele „cel Mare“. Prin grija domnului au fost înălţate mai multe ctitorii, între care străluceşte aşezămîntul de la Dealu, din apropierea oraşului Tîrgovişte. Prin planul arhitectonic, împărţirea interioară, ornamentaţia faţadei, materialul folosit – piatra şi marmura – această impozantă construcţie (devenită, în timp, şi necropolă voievodală) se impune ca una din cele mai de seamă înfăptuiri arhitecturale ale Ţării Româneşti. Ctitoria Dealu a constituit, totodată, un important lăcaş de cultură al Ţării Româneşti; în liniştea dintre zidurile sale au putut lucra în voie caligrafi şi miniaturişti, au putut crea cărturari şi filosofi. Despre activitatea culturală ce se desfăşura aici, un călător italian, Francesco della Vale, originar

Piatra de mormînt a domnitorului Radu cel Mare

din oraşul Padova, relata: „Pe un deal în faţa oraşului (Tîrgovişte) se află o mînăstire, sau mai degrabă o abaţie foarte mare, în care locuiesc nişte călugări (de rit ortodox), care ne-au făcut o foarte bună primire şi ne-au povestit toată istoria aşezării locuitorilor din această ţară“, subliniind faptul că, din vechime, aceştia „păstrează numele de romani... de aceea îşi zic astăzi români. Pe fondul înfloririi culturale a ţării, introducerea tiparului s-a înscris ca un proces de deosebită însemnătate, cu atît mai semnificativ cu cît s-a petrecut la puţine decenii după inventarea lui de către Gutenberg. Domnul şi-a dat încuviinţarea pentru aducerea în ţară a unui cărturar vestit, călugărul sîrb Macarie, din Cetinie, fost elev la o tipografie veneţiană. Momentul şi locul venirii lui Macarie nu sînt cunoscute cu precizie. Se crede că a venit la Dealu în anul 1506. Cert este că Macarie a tipărit prima carte în vremea lui Radu cel Mare, în 1508, întrucît Liturghierul cuprinde însemnarea: „S-a început această carte după porunca lui Io Radu voievod şi s-a săvîrşit din porunca prea luminatului Mihnea voievod a toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de la Dunăre, în anul întîi al domniei sale, ostenindu-se... smeritul Macarie. În anul 7016 (1508), luna noiembrie, ziua 10“. Radu cel Mare nu a reuşit să-şi vadă împlinită cea mai de seamă realizare culturală a domniei sale – apariţia primei cărţi româneşti tipărite. Fire bolnăvicioasă, suferind de podagră (motiv pentru care în ultima parte a vieţii nici nu a putut circula decît în caleaşcă) şi de alte boli, pentru tratarea cărora a apelat la serviciile unui medic permanent (phisicus), a murit pe neaşteptate în 1508, înainte de a-şi putea impune pe tron pe vreunul din fiii săi. A lăsat, la moarte, o ţară bogată, bine organizată, cu prestigiu între vecini. Istoricul german din Secolul XVI Leunclavius, autorul unei istorii a Imperiului otoman, consemnează o legendă, anume că sultanul Bayazid II, pentru a potoli mînia ienicerilor răsculaţi în anul 1511, care-l acuzau că nu organiza suficiente expediţii, le-a dat ca exemplu domnia şi realizările lui Radu voievod din Ţara Românească. Radu cel Mare, aşa cum, pe bună dreptate, l-au numit generaţiile ce i-au urmat. Sfîrșit Dr. RADU ŞTEFAN CIOBANU


8

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

Thomas Babington Macaulay sau istoria în competiție cu literatura (I) În deceniul 1820-1830, după aproape o jumătate de veac de guvernare în Anglia a Torylor, Partidul Whig marca o ascensiune de popularitate, datorată, în principal, revendicării unei reforme electoral-parlamentare, care să pună capăt caracterului oligarhic al regimului politic britanic, instaurat cu aproape 150 ani în urmă. În împrejurările istorice astfel determinate, s-a afirmat puternic şi istoriografia de colorit whig, devenită o exponentă a ideo­logiei liberalismului burghez modern. Cel mai însemnat reprezentant al ei a fost istoricul, publicistul şi omul politic Thomas Babington Macaulay. S-a născut la 25 octombrie 1800, în localitatea Rothley Temple, undeva prin Anglia centrală. Tatăl, Zachary Macaulay, era un comerciant îmbogăţit prin afaceri în Antile, membru marcant al companiei care fondase (în 1791) colonia Sierra Leone şi, un timp, a fost chiar guvernator al acestei aşezări. Compania îşi propusese, iniţial, să creeze un sălaş pentru sclavii eliberaţi. Zachary Macaulay, adept al desfiinţării sclaviei, se număra printre susţinătorii fervenţi al lui William Wilberforce, principalul promotor al acestei măsuri în cuprinsul Imperiului britanic. Macaulay-tatăl a editat vreme de mai mulţi ani publicaţia „Christian Observer”, s-a făcut cunoscut prin generoase opere filantropice şi a avut, de asemenea, unele veleităţi literare.

Starea materială a familiei i-a oferit lui Thomas posibili­tatea unei educaţii alese şi costisitoare. A urmat mai întîi o şcoală particulară, iar din octombrie 1818 s-a înscris la celebrul Trinity College de la Universitatea din Cambridge. S-a remarcat prin mari succese la studii, validate după meto­dele şi criteriile vremii: două medalii (în 1819 şi 1821) pen­tru compunerea de poeme la­tine, un premiu pentru declamaţie latină, un altul pentru un eseu asupra caracterului regelui William III. I s-a acordat calitatea de membru asociat (fellow) al Colegiului, care comporta o indemnizaţie anuală de 300 lire sterline, timp de şase ani după înche­ ierea studiilor. În 1826, întrucît absolvise şi dreptul, s-a înscris într-un barou londonez, lansîndu-se, totodată, şi în politică. A pronunţat primul său discurs public la o întrunire a ligii antisclavagiste, consacrîndu-se dintr-o dată ca un excelent orator, ceea ce promitea de altfel încă din timpul exerciţiilor retorice din universitate. A început apoi să colaboreze la Edinburgh Review, periodic de orientare whig. La fel ca în arta oratorică, şi-a stabilit din primul moment o reputaţie publicistică, printr-un eseu asupra marelui poet englez John Milton, apărut în august 1825. Remarcabilele debuturi au atras asupra-i atenţia vîrfurilor Partidului Whig. În cadrul campaniei de recucerire a puterii, whigii îşi intensificaseră preocuparea de a promova tinere talente, spre a relansa, prin ele, tradiţia intelectuală a whigismului. Macaulay a fost admis în aşa-numitul „Cerc de la Holland House“, patronat de una dintre cele mai cultivate familii aristocratice din partid. Ambiţiile viitorului istoric de a face carieră în politică au fost însă zdruncinate de dezastrul financiar care a lovit casa comercială Macaulay & Babington, lăsîndu-1 fără sprijin bănesc din partea familiei. Deşi a mai dispus (pînă în 1831) de indemnizaţia de la Colegiu, deşi mai cîştiga ceva şi din publicistică, viitorul istoric s-a văzut curînd atît de lipsit de mijloace, încît a ajuns sâ-şi vîndă medaliile de aur obţinute la Cambridge. În februarie 1830, lordul Lansdowne, o altă somitate din

vechea gardă a Partidului Whig, i-a oferit locul de deputat în „burgul de buzunar“ Calne. Pentru Macaulay a început astfel o rapidă ascensiune politică. La 5 aprilie 1830, el a rostit prima cuvîntare în Camera Comunelor (Maiden Speech) în favoarea acordării de drepturi politice evreilor. A jucat, de asemenea, un rol important în aprigele dezbateri în jurul Reformei parlamentare. Despre unul dintre discursurile sale, marele om politic Robert Peel, un temperament deosebit de rezervat, a declarat că se ridicase pe alocuri la înălţimea a tot ce auzise sau citise el mai frumos în viaţă. Candidînd în alegeri în noile condiţii stabilite de Reforma parlamentară, promulgată la 7 iunie 1832, Macaulay a fost ales deputat în importantul oraş industrial Leeds. Ajunşi la putere, whigii l-au numit membru în Consiliul guvernamental de control asupra administraţiei Indiilor. Macaulay a elaborat o lege de reformă a acestei administraţii, care a fost votată în 1833. Un an mai tîrziu, a primit numirea de membru în Consiliul suprem al Indiilor, cu sediul la Calcutta, dispunînd de fabulosul salariu de 10.000 lire sterline pe an! A rămas în India pînă în 1838, timp în care a desfăşurat o activitate pe linia pură a dogmatismului liberal britanic, în sensul convingerii ferme că principiile acestuia sînt cele mai bune pentru orice popor, oriunde ar trăi şi oricare i-ar fi tradiţiile şi cultura. Măsurile pe care le-a sprijinit şi la a căror introducere a contribuit n-au fost fără o anume valoare, dar s-a văzut, după numai vreo douăzeci de ani, că ele și întreagă această politică liberală de tip european ignorau cu prea multă superioritate valorile morale proprii popoarelor Indiei, declanșînd, în consecinţă, noi aspecte ale crizei din relaţiile între britanici şi hinduşi. Macaulay a militat pentru libertatea presei în India, pentru egalitatea europenilor şi hinduşilor în faţa legii, pentru un nou cod penal, inspirat de principiile de drept europene, pentru un sistem educaţional modern, ştiinţific, înlo­cuind învăţămîntul tradiţional indian. Era convins de mitul „misiunii civilizatoare a omului alb“. „Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a forma o clasă care să slujească drept intermediar între noi şi milioanele pe care le guvernăm; o clasă de indieni după sînge şi culoarea pielii, dar englezi după opinii, morală, intelect, gust“, scria el în anul 1835. Pentru neclintita credinţă în ideile pe care le îmbrăţişase, i s-a spus, nu fără o anumită maliţie, „un Bossuet al liberalismului“. Primul ministru, lordul Melbourne, un aristocrat whig din şcoala veche, raţionalistă, a veacului XVIII, a spus cîndva: „Aş vrea să pot fi atît de sigur de un lucru, pe cît este de sigur Macaulay de toate lucrurile“. Revenind în Europa, Macaulay a fost ales în 1839 deputat de Edinburgh, iar cu prilejul unei remanieri guvernamentale intervenite în acelaşi an a devenit ministru de război. După căderea de la putere a whigilor (în 1841), s-a impus în continuare atenţiei publice, ca elocvent orator al opoziţiei împotriva guvernului tory, prezidat de Robert Peel.

Cum ne privim înaintaşii În 1846, în noul guvern whig, ce avea în frunte pe John Russell (bunicul lui Bertrand Russell), a fost numit „pay-master general“, o funcţie superioară în intendenţa armatei. După un an, din pricina unei intervenţii în favoarea seminarului catolic din Maynooth, aflat în Irlanda, aproape de Dublin, a pierdut simpatiile

RM

electoratului său scoţian, format din presbiterieni, şi a eşuat în încercarea de a-şi reînnoi mandatul de deputat de Edinburgh, la alegerile din 1847. Acest incident l-a determinat pe Macaulay să se retragă din viaţa politică şi să se consacre activităţii ştiinţifice. A continuat însă frecventarea cercurilor intelectuale din Londra, în care strălucea prin arta şi inteligenţa conversaţiei, lăsînd o impresie de neşters celor ce aveau privilegiul de a-1 asculta. Intensificarea preocupărilor pentru istorie şi literatură precedase cu cîţiva ani decizia de a li se consacra total. În 1842, Macaulay publicase Lays of Ancient Rome (Balade ale Romei antice), operă hibridă, în care transpusese în formă de baladă legende istorice romane, în 1843, sub titlul Critical and Historical Essays, a reunit în trei volume colaborările de pînă atunci la Edinburgh Review – în marea lor majoritate, acestea erau studii asupra unor personalităţi literare şi istorice: Machiavelli, Horace Walpole, Williarn Pitt – tatăl şi fiul – Bacon, Dante, Byron, Ranke, Frederic cel Mare, Mirabeau, Milton etc. Macaulay a elogiat revoluţia din 1640, condusă de Cromwell, şi a ironizat pe apologeţii regalităţii care, în încercarea de a respinge acuzaţiile că aceasta ar fi comis erori şi chiar crime, invocau pseudo-argumente, cum ar fi fost „virtuţile morale“ ale regelui Carol I Stuart şi armonia vieţii sale de familie. A criticat şi pe acei istorici care condamnau violenţele revoluţiei. Recurgînd la o paralelă îndrăzneaţă, Macaulay a împrumutat din opera lui Lodovico Ariosto basmul – al cărui motiv se regăseşte în multe literaturi, inclusiv cea română – zînei condamnate să apară uneori sub înfăţişare de animal respingător. Cei ce o maltratau cînd li se arăta ast­fel erau pentru totdeauna lipsiţi de bunăvoinţa ei, pe cînd celor ce se purtau frumos li se înfăţişa în adevăratu-i farmec şi îi copleşea cu binefaceri. „O astfel de făptură – încheie Ma­caulay – este şi Libertatea“. E o comparaţie care permite apropierea lui de justificarea terorii revoluţionare, în timpul revoluţiei burgheze din Franţa. De altfel, în alt studiu el susţine că, după ferma sa convingere, – revoluţia franceză, oricîte crime şi fapte nesăbuite s-ar fi săvîrşit în timpul ei, a fost o mare binefacere pentru omenire“. Într-un alt eseu, din 1835, Macaulay emitea sentinţa: „Trebuie să privim la întîmplările din trecut în lumina cunoştinţelor moderne“. Cu toate acestea, Macaulay păstra un nuanţat simţ al istoricităţii. „Tocmai consideraţiile care ne determină să privim cu optimism şi speranţă la viitor – scrie el într-unui din eseuri – ne opresc de a privi cu dispreţ la trecut... Aşa cum ne vor judeca urmaşii, se cuvine să judecăm şi noi pe părinţii noştri. Spre a le putea estima corect meritele, trebuie să ne punem noi înşine în situația lor“. Eseurile fixează şi alte trăsături ale concepţiei lui Macaulay, cum sînt: convingerea că progresul are un caracter obiectiv şi că acesta se realizează cu precădere prin dinamica ideilor; exaltarea mîndriei naţionale britanice – prevestind ideologia imperialistă de la sfîrşitul secolului, dar purtînd şi reminiscenţe ale veacului Lumi­ nilor. Istoria Angliei se confundă, pentru Macaulay, cu istoria progresului însuşi. Ea îl arată „pe cel mai mare şi mai civilizat popor pe care l-a văzut lumea... întinzînduşi dominaţia asupra fiecărui colţ al globului, ducînd cu sine ştiinţa tămăduirii, mijloacele de locomoţie şi de comunicaţie, artele mecanice, maşinile, tot ce sporeşte comoditatea vieţii pînă la o perfecţiune pe care strămoşii noştri ar fi socotit-o magică. Un popor care a creat o literatură pe măsura celor mai nobile produse ale Greciei antice, a descoperit legile mişcării corpurilor cereşti, a speculat cu aleasă subtilitate asupra gîndirii umane şi a stat în fruntea omenirii în înaintarea ei pe tărîm politic“. (va urma) CAMIL MUREȘANU


RM

9

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (223) Zeii (37) Lu Gong – zeul daoist al cărăușilor. Lu Xing – zeul daoist al Justiției. Lu Ban – zeul daoist al ficatului. Luo Huluo – numele chinez al lui Rahula, unicul fiu al lui Buddha. Acesta i-a fost și discipol, dar a murit înaintea tatălui său. În China este venerat ca unul dintre lohan-i – sfinți budiști. Luo Xuan – zeu daoist desemnat ca „Suveran stelar al virtuților Focului“. Este șeful ministerului ceresc al Focului. Are în subordine 5 ajutoare, identificate mitologic ca unii dintre miniștrii dinastiei Zhou. În viața pămînteană, înainte de a fi zeificat, Luo Xuan a fost preot daoist. Mitul lui spune că în timpul unei confruntări armate, el s-a transformat într-un gigant cu trei capete, mînuind o sabie magică de foc. Se înțelege că a biruit în acea luptă. A mai fost înfățișat ca un animal cu chip de om, cu al treilea ochi plasat în mijlocul frunții. Întotdeauna el apare însoțit de doi dragoni. Uneori, însă, imaginea lui este a unui om cu față feroce, roșie, înspăimîntătoare și cu al treilea ochi în frunte. Lu Xing – unul dintre zeii daoiști ai Norocului, aparținînd grupului de trei San Xing, zeii stelari ai Fericirii și Norocului. Numit și zeul stelar, Lu Xing reprezintă steaua demnității, onoarei, profiturilor, salariului, venitului și al rangurilor sociale. Este ocrotitor al salariaților și funcționarilor, protejează posturile administrative și îi ajută pe cei care se ajută singuri. Este foarte popular, venerat de toată lumea pentru că

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden 12) Domițian (2) Avînd puţine prilejuri de a-şi exercita puterea, Domițian s-a dedicat artelor şi literaturii, acordînd puţină atenţie treburilor de stat. În 81 d.Chr., însă, moartea prematură a lui Titus – la doar doi ani după ce îi succedase tatălui său ca împărat – l-a adus pe Domițian pe tronul imperial. Nu este limpede dacă Domițian a fost amestecat în moartea fratelui său, dar cu siguranţă că a acţionat rapid ca să-şi asigure suc­ cesiunea, grăbindu-se să ajungă în tabăra pretoriană, unde a fost declarat împărat chiar în timp ce Titus zăcea pe patul de moarte. Disperat să scape de umbra fratelui său, a organizat cîteva triumfuri în Roma, deşi victoriile firave pe care acestea le sărbătoreau nu făceau decît să accentueze slăbiciunile lui în comparaţie cu Titus. Anii de început ai domniei lui Domițian au coincis cu o criză economică gravă, care l-a silit să devalorizeze denarul şi să crească taxele – ambele măsuri deosebit de nepopulare. Cu toate acestea, deşi nu putea controla recesiunea, împăratul a făcut puţine lucruri pentru a uşura situaţia. Dimpotrivă, în vreme ce poporul trudea în condiţii grele din punct de ve­dere material, el a continuat să își manifeste iubirea față de arte – indiferent de costuri. În anul 86 d.Chr., a supravegheat inaugurarea Jocurilor Capitoline – un eveniment sportiv de masă (inspirat din Jocurile Olimpice) ce avea să fie organizat la fiecare patru ani şi care cuprindea probe atletice, curse de care, precum şi concursuri de oratorie şi muzică. Într-o notă mai întunecată, Domițian a dezlănţuit valuri de represiune împotriva populaţiei romane. Dobîndind pe neaşteptate cea mai înaltă demnitate, se temea permanent că adversarii vor încerca să îl îndepărteze. Drept urmare, a efectuat epurări tot mai frecvente ale celor din clasele de sus pe care îi bănuia de complot – acuzîndu-i de majestas (trădare) pe opozanţii suspectaţi. Unul dintre efectele acestei strategii a fost, desigur, să stîrnească opoziţie acolo unde de fapt nu exista. În anul 89 d.Chr., o revoltă condusă de Antonius Saturninus, guvernatorul provinciei Germania

îi face pe oameni fericiți, le sporește veniturile și le aduce prosperitate. Lu Xing guvernează ajutat de mai multe zeități secundare. În activitatea lui se asociază cu zeul longevității și cu cel al șansei sau norocului. Se spune că trăiește în munți. În viața pămînteană a fost eruditul Shi Fei, un vasal al fondatorului dinastiei Han și favorit al împăratului Qing Shihuang, primul unificator al Chinei vechi. A murit la vîrsta de 124 de ani, după ce a adunat o avere imensă. Unele tradiții îl identifică eronat cu Wen-chang, zeul Literaturii. Simbolul zeului Lu Xing este cerbul, astfel încît uneori este reprezentat ca un cerb. De cele mai multe ori apare în imagini îmbrăcat în costum de mandarin, purtînd pe cap bonetă de înalt funcționar, îmbrăcat în mătăsuri scumpe și ținînd în mînă un lingou de aur. Lu Wu – spirit celest, administrator al Palatului lui Huang Di de pe Muntele Kunlun. În sarcina lui se află și paza comorilor din grădina spiritelor. Este înfățișat cu chip de om, dar cu labe ce au gheare la fel ca ale tigrilor și cu nouă cozi. Mang Qinyi – zeița daoistă a uterului. Mang Shen – unul din zeii daoiști ai Agriculturii. Este reprezentat cu o ramură de salcie în mînă, cu care la finele fiecărei ierni lovește un bou celest pentru a trezi, la modul simbolic, pămîntul spre a fi pregătit de sosirea primăverii. Mao Meng – zeul daoist al planetelor Mercur și Jupiter. Ma Shi Huang – veche zeitate care ajută veterinarii și vindecă animalele bolnave. Mitul afirmă că în viața pămînteană acest zeu s-a născut Han Shuai și a trăit în perioada preistorică. Ocupația lui principală era culegerea plantelor medicinale. Într-o zi a avut ocazia să trateze și să vindece un dragon bolnav. De atunci,

drept mulțumire acesta îl duce în spinare acolo unde are nevoie. Matsu – zeiță sau regină daoistă a Cerului. Ma Wang – zeu sau rege daoist al părului. A fost venerat în multe Temple. Cel mai celebru lăcaș consacrat lui se află în Dingzhou, provincia Hebei. Zeul este înfățișat sub formă de statuie cu patru brațe, față terifiantă de culoare roșie și cu trei ochi, cu ajutorul cărora supraveghează cele trei luni – Cerul, Pămîntul, Infernul – și cele trei epoci – Trecut, Prezent, Viitor. Ma Wang – zeul ocrotitor al cailor, prezent mai mult în folclor. Există un cult străveche al acestui zeu în nordul Chinei. Este denumit și „Prințul cailor“. Zeitatea pare să fie un personaj sincretic, alcătuit în sinteză din trăsăturile mai multor zei arhaici cabalini. Printre aceștia este luat în considerație „calul arhetipal“, strămoșul tuturor cailor pentru care aveau loc ritualuri sacrificiale primăvara. Un alt zeu este Xiang-mu, strămoș feminin al cailor, cu ritualuri cultice în plină vară. Li se adaugă Ma-She, maestrul călătoriei. Poporul îl venerează pe zeul Ma Wang ca zeu și rege al cailor, cerîndu-i ajutor în domesticirea cailor sălbatici și pomenindu-l în toate problemele ce au legătură cu caii. Ma Yuan-Shai – generalul Vestului, Ma, este o figură mitologică acceptată în egală măsură de daoiști și budiști. Din mitul lui aflăm că s-a războit cu mai mulți regi dragoni, inclusiv cu dragonul albastru, precum și cu zeitățile vîntului și focului. A fost necruțător cu toți aceștia, iar față de spiritele rele a recurs la exorcizarea lor. Imaginea lui crudă îl arată cu trei ochi, al treilea fiind plasat în mijlocul frunții. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Superioară, a fost înăbuşită doar prin intervenţia legiunilor loiale din provincia Germania Inferioară, cărora Domiţian le-a acordat o mărire rezonabilă a soldelor. Şocul acestei provocări a generat un val şi mai cumplit de represalii, în special împotriva familiilor înstărite şi privilegiate. Proprietăţile confiscate ale victimelor au fost folosite pentru plata cheltuielilor publice din ce în ce mai extravagante ale domniei lui Domiţian, împăratul construindu-şi un nou palat şi o vilă şi organizînd alte şi alte jocuri şi specta­cole publice spre distracţia poporului. Începînd cu anul 93 d.Chr., domnia lui Domiţian a decăzut în teroare. După aceea, senatorii au trăit cu spaima că vor fi denunţaţi de vreunul dintre spionii sau informatorii plătiţi de Domiţian, lucru care se sfîrşea frecvent cu execuţii ce urmau unor procese trucate. În acelaşi timp, împăratul din ce în ce mai autocrat şi imprevizibil a degradat statutul Senatului, lipsindu-l de puteri de decizie. Toată autoritatea trebuia să emane de la persoana împăratului, iar preţul plătit pentru opoziţie era moartea. Executarea în 96 d.Chr.a lui Flavius Clemens, vărul împă­ratului, a oferit confirmarea (dacă ea ar mai fi fost necesară) că în Roma lui Domiţian nimeni nu se putea simţi în sigu­ranţă. S-a organizat apoi o nouă conspiraţie, de această dată între complotişti numărîndu-se chiar soţia lui, iar împăratul a fost înjunghiat de opt ori de un membru al gărzii pretoriene într-o lovitură de palat organizată de membrii Senatului şi de familia regală. După moarte, împotriva lui Domiţian s-a emis un edict de damnatio memoriae, el fiind singurul împărat împotriva căruia s-a luat o astfel de măsură. În baza prevederilor acestui decret, numele lui trebuia şters din toate evidenţele istorice; un sfîrşit just pentru un om care îi trimisese pe atît de mulţi dintre supuşii săi la moarte.

viața de după moarte era socotită nu doar eretică, ci şi presupunînd dorinţa de martiraj – pe care mulţi conducători romani au fost încîn­taţi să o satisfacă. Încă de la început, potrivit Noului Testament, creştinii au fost o minoritate persecutată şi, cu toate că Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii, se „spălase pe mîini” de întemeietorul creştinismului, ulterior, autorităţile romane au adoptat un rol mai activ în suprimarea acestui curent subversiv şi presupus primejdios. Astfel, dintre cei 11 apostoli care i-au supravieţuit lui Isus (Iuda Iscarioteanul spînzurîndu-se), doar Ioan, frate­le lui Iacob, a reuşit să scape de o moarte violentă. Prima persecuţie organizată împotriva sectei a început cînd Nero a hotărît să arunce vina pe creştini pentru marele incendiu din Roma din 64 d.Chr., ceea ce a avut consecinţe oribile. Ulterior, discriminarea a continuat în timpul lui Domi­ţian şi a răbufnit cu regularitate în secolele care au urmat. Represaliile erau deseori localizate – aşa cum s-a întîmplat cînd Marcus Aurelius a înăbuşit mişcarea creştinilor din Lyons în anul 177 d.Chr. –, dar ele au sporit inexorabil ca intensitate, în 250 d.Chr., împăratul Decius (aflat la putere între 249-251 d.Chr.), temîndu-se că Roma decădea din cauză că îşi abandonase obiceiurile religioase tradiţionale, a emis un edict prin care ordona restaurarea panteonului păgîn şi suprimarea creştinismului pe tot cuprinsul imperiului. În valul de repre­salii crîncene care a urmat şi-au pierdut viaţa zeci de mii de oameni și, cu toate că moartea lui Decius a adus cu sine un scurt răgaz, creştinii s-au confruntat cu un nou asalt în timpul împăratului Valerian, între 257 şi 259 d.Chr. Un atac final a fost declanşat de Dioclețian și de Galeriu la începutul Secolului al IV-lea. Între anii 303 şi 311 d.Chr., cei doi împăraţi au încercat să elimine cu totul influenţa creştină din imperiu, astfel că au fost ucişi sau alungaţi în exil mii de oameni, pînă cînd, în anul 313 d.Chr., împăratul Constantin a legalizat credinţa şi a devenit primul împărat creştin. După aceea, soarta creştinismului s-a schimbat în mod spectaculos, astfel că, în 391 d.Chr., el a devenit religia oficială de stat a imperiului, iar celelalte credinţe au fost scoase în afara legii. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Persecutarea creştinilor Condamnat de istoricul Tacit drept o „superstiţie dăunătoare”, creştinismul a fost considerat o ofensă la adresa zeilor despre care se credea cu convingere că lor li se datora succesul Romei. Practicile creştine erau îndeobşte înţelese greşit. Împărtăşania, de exemplu, era confundată cu canibalismul, iar faptul de a-ţi săruta confraţii credincioşi era interpretat drept o dovadă de imoralitate si licentiozitate. Credinţa creştină în


10

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... „Iancu Luca Caragiale îºi dă berea cu măsură...“ Nici pînă astăzi nu s-au lămurit împrejurările care l-au făcut pe Caragiale să renunțe în 1893, fie și provizoriu, la îndeletnicirile sale literare și gazetărești, la care se pricepea atît de bine, și să încerce o altă meserie: negustoria de bere. Unii exegeți, în frunte cu G. Călinescu, au opinat că Nenea Iancu, un histrion surprinzător, și-a început activitatea de berar mai mult pentru a scandaliza o societate dominată de proști, care se purtase ingrat cu dînsul. Cum se știe, în 1891, onor Academia Română, generoasă cu toate nulitățile și sensibilă la avansurile politicianiste, îi respinsese lui Caragiale de la premiere opera dramatică, pe motiv de „imoralitate și tendință antinațională” (sic). Tartorul samavolniciei fusese ministrul liberal D.A. Sturdza, și el o nulitate în domeniul istoriei, care-l mai acuzase pe Caragiale, cu altă ocazie, că ar fi nepatriot. Pe dată, i s-au raliat B.P. Hașdeu care, în tinerețe, publicînd ,,Duduca Mamuca”, fusese trimis în judecată tot pentru imoralitate, poetul Gheorghe Sion, viitorul socru al lui Mateiu, și I. Negruzzi care, ulterior, s-a scuzat. Observatorii lui Caragiale au văzut în gestul său de frondă o prelungire a operei, ceea ce nu era departe de adevăr. Stînd la taclale și ciocnind cîte o halbă cu mușteriii săi, Caragiale trasa primele tușe la portretele lui Mitică, Piscupescu, conu’ Mandache și alte personaje de mai tîrziu. Sau, ca să fim mai exacți, să luăm de bună observația criticului Marin Bucur: „Zăbovirea îndelungată într-un local public era un mijloc ideal de a scruta chipuri și cîntări caractere, modele pentru viitoarele sale personaje”. Așa se face că, odată, pe cînd avea un singur mușteriu în prăvălie, care fuma și nu mai termina berea trezită din halbă, l-a convins să tragă și ultima înghițitură și să plece, căci lumina, chiria, salariile chelnerilor și alte cheltuieli cu un singur mușteriu îl duc în sapă de lemn. Mai pe scurt, și-a dat afară clientul, pierzîndu-l pentru totdeauna, greșeală pe care n-ar face-o nici un cîrciumar adevărat. Dar lui Caragiale nu-i pasă, căci, într-o odăiță dosnică, îl așteaptă amicii la un răsfăț bahic gratuit pe teme muzical-literare în care gazda face risipă de cultură, spirit și ingeniozitate pînă la ziuă. Atunci, printr-un amic sau birjar, trimite un bilet consoartei, să nu-l aștepte în noaptea aceea, căci este reținut la chestiuni foarte importante. Ca atare, boema literară bucureșteană începe să cam ocolească celelalte localuri, preferînd berăria lui Caragiale, care se transformă astfel într-o adevărată Academie literară. Cu altă ocazie, nu se lasă pînă nu-l face pe un negustor grec cu care juca table să reproducă în mai multe feluri propoziția: ,,Și mai lasă-mă, domnule, cu ironiile dumitale!”. Într-o altă împrejurare, cînd un client se îmbată și devine violent, Caragiale se apropie de el, îi zîmbește prietenește și îl calmează, punîndu-i o halbă în mînă. Nefiind atras de natura vegetală, Caragiale nu s-a impus și ca poet, deși stăpînea la perfecție arta versificației, prozodia. L-a atras în schimb natura umană, devenind un fin creator de caractere și un necruțător moralist. Dar, după alții, adevăratul motiv care să-l fi împins pe Caragiale să se avînte în comerțul cu bere a fost sărăcia, care nu l-a ocolit niciodată. El nu uitase cîte lipsuri îi marcaseră copilăria. Apoi la 18 ani, cînd tatăl său murise și rămăsese singurul întreținător al familiei, își ia mama și sora și se mută la București, unde închiriază două odăi la vara sa, Cleopatra Poenaru, pe Str. Plantelor. Muncește din greu, să le întrețină, căci mama e prea bătrînă să facă ceva, iar sora prea bolnavă. Ziua făcea pe sufleurul și copistul în trupa unchiului său, Iorgu, iar noaptea corectură la mai multe gazete. Cu toate acestea, nu-i păsa: ,,Sînt sănătos și țin la tăvăleală”. Și-a permis să se însoare tîrziu, pe la 37 de ani, cînd, și cu ajutorul moștenirilor dinspre o mătușă, poate să-și pună mama și sora în

siguranță. Dar odată cu apariția celor 3 copii în viața sa, Mateiu, Luchi și Ecaterina (Tușchi), spectrul sărăciei îi dă tîrcoale din toate părțile. N-are o situație precisă și norocul îl ocolește. Cu toate acestea, muncește și se zbate, agonisind cu greu o bucată de pîine pentru familie. E îngrijorat cînd soția este indispusă și se panichează dacă vreun copil i se îmbolnăvește. Ce-i drept, a beneficiat și de cîteva moșteniri frumușele de pe urma mătușii Momoloaia, dar banii s-au dus repede. Cînd banii îi lipseau, își făcea planuri mărețe, dovedind cumpătare și chibzuință. Dar cînd îi intrau în buzunare, nu mai știa ce să facă cu ei și îi zburau printre degete. De multe ori își permitea să rîdă de Eminescu cel risipitor, dar Eminescu măcar n-avea acasă o familie de întreținut, se avea doar pe sine. Acestea și multe altele au fost tot atîtea motive serioase ca Nenea Iancu să se apuce de negustorie, căci în gazetărie salariile erau mici, tantiemele de la teatru, pentru piesele sale, așijderea, iar din literatură, unde se rulează bani puțini, încă n-a reușit nimeni să trăiască în lumea asta. Așa stînd lucrurile, în noiembrie 1893, Caragiale se cuplează cu un oarecare domn Mihalcea, consilier comunal și antreprenor de cîrciumi, și deschide, plin de speranțe, ,,Berăria Caragiale”, amplasată în Hotelul ,,Universal” de pe Strada Gabroveni, eveniment care îi smulge accente patetice unui gazetar socialist: ,,Astăseară se face înmormîntarea lui Caragiale. Marele nostru dramaturg, căruia îi datorăm «Noaptea furtunoasă» și «Scrisoarea pierdută», se îngroapă în astă-seară poate pentru vecie”. Elegant, poetul Cincinat Pavelescu îi închină un catren care avea să anticipeze finalul afacerii: ,,Iancu Luca Caragiale/ Îți dă berea cu măsură./ Face și literatură…/ Însă nu face parale”. Într-adevăr, lucrurile au mers prost încă de la începutul afacerii, motiv pentru un răuvoitor să scape o ironie: ,,Cel mai statornic client al berăriei este însuși Caragiale”. Vadul era bun, pe Gabroveni, ce-i drept, dar ce folos, fiindcă patronul luase prostul obicei să dea bere pe datorie, dar chitanțele se înmulțeau și clienții nu se prea grăbeau să-și achite datoriile. Alții dispăreau de-a binelea. Faliment! Deloc descurajat, încearcă ceva și la Iași, dar după cîteva zile de ședere acolo, se convinge că Iașul nu este deloc un oraș comercial. Se întoarce acasă și, peste un an, deschide pe Str. Șelari, lîngă vechea cafenea ,,Collare”, o nouă berărie numită ,,Bene Bibenti”. Aici, afacerea îi merge bine. Are clienți și este mulțumit, deși unii își permit să-l persifleze, dar nu-i pasă, căci și socialistul Dobrogeanu-Gherea, cu a cărui nepoată avea să se

căsătorească Luchi, să nu crape de foame, și-a deschis ­ restaurant în Gara Ploiești. În ziarul ,,Voința națională” apare un anunț-reclamă: ,,S-a deschis o nouă berărie pe strada Sf. Nicolae Șelari, vizavi de palatul Societății Naționale, sub direcția d. Caragiale. Berăria merge atît de bine, încît se vorbește că d. Oppler, descurajat, s-a gîndit să renunțe la comerciu și să îmbrățișeze cariera de autor dramatic”. Ambetat de succesul afacerii, patronul face și o maximă: ,,Mai bine o bere bună decît literatură proastă”. Nici amicul D. Teleor nu se lasă mai prejos și scrie: ,,Și erau în berărie/ Mese, scaune, pocale,/ Chelneri, sticle și butoaie/ Și nea Iancu Caragiale”. Tot în acest loc legenda spune că patronul, care nu credea în spiritisme, l-ar fi invitat pe spiritistul Hașdeu să-i miște o masă pe care, însă, prevăzător, o fixase în cuie de dușumea. Dar pe la mijlocul anului 1895, afacerea mergînd din ce în ce mai prost, și Berăria ,,Bene Bibenti” trage obloanele. Pe 15 noiembrie 1894, parcă vorbindu-se cu amicul Gherea, Caragiale deschide și el o cîrciumă în Gara Buzău. Tînărul gazetar Raicu-Ion notează: ,,L-am văzut pe Caragiale în berăria lui. Nimic nu-mi arăta pe autorul «Nopții furtunoase» printre chelnării care împărțeau bere și cîrnați cu hrean. Un prieten mi l-a arătat. Se plimba agale printre mușterii și le zîmbea absent...”, Cît timp a ținut afacerea de la Buzău, Caragiale s-a mutat cu familia acolo, închiriind o căsuță cu 3 camere și o bucătărie chiar în spatele gării. Omul de încredere al patronului, care-l aproviziona cu vin bun, era tînărul Ștefan Stănescu, tatăl Suzanei Gâdea, ministra lui Ceaușescu și mătușa televizionistului Mihai Gâdea. Acolo l-a cunoscut Caragiale pe nefericitul Leonida Condeescu, primarele Mizilului, pe care l-a încondeiat pentru eternitate în schița ,,O zi solemnă”, publicată în ,,Universul” în 1909. Dar cum Nenea Iancu ședea mai mult în București, de cîrciumă se ocupă doar soția. Firesc, urmează un alt faliment. Poate decepționat de acest insucces, Caragiale își ia o lungă vacanță la București, unde se ocupă numai de gazetărie și literatură. În anul 1901 i se întîmplă mai multe evenimente. Mai întîi, pe 24 februarie amicii îl sărbătoresc la Ateneul Român pentru împlinirea a 25 de ani de activitate literară. Sala arhiplină, ropote de aplauze, lacrimi și emoții. Urmează un banchet, felicitări și un ziar ocazional, ,,Caragiale”. Dar pe 30 martie, vine și lovitura destituirii lui de la RMS, unde lucra ca registrator, pe motiv de economii provocate de o criză parșivă. Scoate seria a doua a ,,Moftului român”, o publicație eminamente satirico-umoristică. Spre toamnă, se încumetă iarăși să se apuce de negustorie și deschide, chiar în fața Teatrului Național, Berăria ,,Gambrinus”. Cine intra în locantă, dădea peste un afiș: ,,Cum nu merse cu «Năpasta», haidem săncercăm și p-asta!”. Același încercat amic, D. Teleor, îi compune o poezioară în chip de reclamă: ,,Decît medicamente,/ Mai bine, zău, dă fuga/ Și trage-i două halbe/ De bere de Azuga!// Devale la Gambrinus/ Cea mai frumoasă vale -/ Te afli între teatru/ Și între Caragiale.// Ferice cel ce poate/ Să bea așa nectar,/ De nu mai multe halbe,/ Măcar un biet pahar”. Deși e nelipsit din local, prezența lui nu poate salva și această afacere de la faliment. Anul 1902 îi aduce alte necazuri: este refuzat de Academia Română pentru premierea volumului său ,,Momente”. Și vine apoi lovitura cu așa-zisul plagiat al dramei ,,Năpasta”, pus în scenă de un tînăr gazetar, Caion, din cercul invidiosului Macedonski. Abia în anul 1904 va avea parte de o înseninare: intrînd, în sfîrșit, în posesia a 500.000 de lei din moștenirea Momoloaiei, își ia familia și se mută întîi la Paris, ,, M-am săturat, Luchi, de proști, nu-i mai suport!”, și apoi la Berlin, unde avea să moară în 1912. PAUL SUDITU


RM

11

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Constantin Dumbravă – 14 luni printre ghe�urile polare

O știre publicată de ziarul orădean „Vestitorul”, în numărul din 15 martie – 1 aprilie 1929, menționa: „Un tînăr explorator român, dl. Constantin Dumbravă, a atras asupra sa atențiunea oamenilor de știință din America. Dl. C. Dumbravă a petrecut patrusprezece luni în apropierea Polului Nord studiind curenții anti-ciclonului de nord și explorînd împrejurimile Groenlandei. La 10 martie a ținut în Chicago două conferințe însoțite de rularea filmului luat de explorator în Groenlanda. Iată ce scrie ziarul America despre experiențele meteorologice făcute de acest explorator român: «Dacă plecarea expediției d-lui Dumbravă n-a fost trîmbițată lumii de presă, nu putem spune că și reîntoarcerea ei a întîmpinat aceiași răceală. Cînd scriu aceste rînduri am în fața mea mai multe tăieturi din ziarele americane, între care și o pagină întreagă din pretențiosul ziar The Philadelphia Inquirer din 24 februarie. În această pagină se povestește pe larg prin cîte greutăți și primejdii au trecut cei din expediția d-lui Dumbravă și ce rezultate a avut, după patrusprezece luni această expediție. Datele culese sînt de un neprețuit folos cunoștințelor meteorologice». (...)”. Puțini sînt românii care știu că unul dintre cei mai importanți exploratori ai calotei glaciare de nord a fost un român. Constantin Dumbravă s-a născut în 13 aprilie 1898 la Buhuși și a fost fiul unor oameni modești din micul tîrg moldovean: tatăl era factor poștal iar mama lucrătoare la C.F.R. Viitorul explorator a terminat școala primară la Buhuși, a urmat liceul la Botoșani și a absolvit studiile superioare în Franța și în Belgia. După căsătoria cu americanca Estelle Heigs s-a stabilit la New York. De acolo a organizat și a realizat nu mai puțin de trei incursiuni în zonele polare. Povestea importantelor expediții organizate de marele explorator român era prezentată pe larg în perioada interbelică în presa de pe întreg mapamondul. Revista „Realitatea ilustrată” nu putea să rămînă insensibilă, așa că publicat în numărul din 16 noiembrie 1929 un amplu interviu – acordat reporterului M. Doru – de naturalistul, glaceologul și meteorologul român:

Paris, septembrie 1929 „Dumbravă, încă destul de tînăr, este de 8 ani un specialist în explorări polare. De talie mijlocie, cu o înfățișare mai mult debilă, discretă, chipul lui lasă să se întrevadă omul de știință. Fire hotărîtă, el știe să înfrunte toate neajunsurile climatului glacial. Acest explorator, necunoscut încă la noi, a binevoit a ne da oarecare lămuriri asupra activității sale de pînă acum și să ne confieze proiectele de viitor”. „În primul rînd, spune d. Dumbravă, sînt foarte măgulit că presa română, și în special revista Realitatea Ilustrată, s-a grăbit a mă vizita, de aceea îmi permit a transmite prin dv. omagiile mele conducătorilor, cît și cititorilor acestei excelente reviste. Acum, iată pe scurt istoricul explorărilor mele din trecut. Încă din 1925 am început a mă lansa în

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (32) Marea foamete din Irlanda (4)

Chiar şi deportarea în Australia părea preferabilă rămînerii în Irlanda. Un deţinut adolescent a dedarat: „Chiar dacă aş purta lanţuri la picioare, măcar aş avea ce să mănînc”. Mulţi moşieri erau mereu absenţi şi abia dacă-şi cunoşteau arendaşii, dintre care sute de mii au fost evacuaţi, iar bordeiele lor au fost dărîmate „de-a valma” pentru a face loc culturilor destinate vînzării sau păşunatului. Uneori, evacuările aveau loc atunci cînd cei care se ocupau cu aplicarea măsurilor legislative privind populaţia săracă insistau că o familie trebuie să meargă la azil înainte să aibă dreptul de a primi „ajutor în exterior”, aşa că mulţi săraci preferau să rămînă în bordeiele lor, riscînd să moară de foame. Totuşi, mulţi moşieri erau ei înşişi ruinaţi, întrucît arendaşii lor nu aveau bani pentru a-şi plăti arenda. Iar unii au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a ajuta. Marchiza de

Proiectul celei de a doua expedi�ii

expedițiuni arctice. Am fost în Groenlanda, făcînd oarecari studii meteorologice și geografice. Reîntors, pasiunea pentru țara ghețarilor și a zăpezii veșnice, a teritoriului unde n-a călcat picior de om, creștea din zi în zi. Elaborasem un proiect pentru o expedițiune arctică. Am găsit sprijinul binevoitor al societăților geografice din Franța și Belgia și, după o îndelungată pregătire, la 28 Mai 1927, am părăsit New-York-ul la bordul vasului Republique, cu destinația Copenhaga. Aici am organizat voiajul pe bordul unui vas danez, pus la dispoziția mea de către guvern, vas construit astfel că putea înfrunta, cu multă ușurință, presiunea ghețarilor. Pe bordul acestui vas, numit Gertrude Rask, am încărcat toate cele necesare, pentru o ședere mai îndelungată. Ca ajutor aveam pe un tînăr ofițer din armata belgiană, Freddy Bernard, elev al d-lui Jannotte, directorul Institutului Regal de Meteorologie, care tînăr m-a secondat în observațiunile meteorologice și botanice. După 10 zile de navigare am ajuns la Angmasalik, o localitate din Groenlanda, situată pe coasta de Est. Expedițiunea astfel organizată purta numele de Expediția româno-groenlandeză și avea ca membri de onoare pe cele mai mari somități științifice din America. Angmasalik este o localitate de dată recentă. A fost fondată în 1893 și e locuită de eschimoși, cari trăiesc numai din vînătoare și pescuit. Studiile, făcute la fața locului, sînt de ordin meteorologic, geologic, botanic, zoologic, geografic, etc. Cu ocazia acestei expediții am luat și un film de 3.000 m., care îmi servește la conferințe. Filmul conține toate peripețiile din timpul expediției precum și scene din viața indigenilor. Am făcut studii interesante asupra anticiclonilor glaciali care domină actualmente în Groenlanda centrală. Studiile mele erau făcute în același timp cu prof. Hobbs de la Universitatea din Michigan, care explora partea occidentală, pe cînd eu partea orientală. La reîntoarcere am publicat studiile făcute la fața locului și am ținut cîteva conferințe, pe care le-am însoțit de proiectarea filmului. M-a interesat mai mult viața eschimoșilor, asupra cărora am făcut comunicări extrem de importante. Am adus cu mine o colecție foarte bogată, etnografică, o vulpe argintie pe care am donat-o grădinii zoologice din Anvers, un foetus de Focas Foetida, conservat în formol, pentru Muzeul de Istorie Naturală din Paris, o doză de sînge de eschimos, destinată Institutului Pasteur spre studiere, un urs alb, o focă cu capuchon împăiată și numeroase cranii de om și mamifere. Am adus de asemenea un bogat catalog al florei groelandeze. Acesta ar fi pe scurt istoricul primei expedițiuni româno-groelandeze”.

„Actualmente, lucrez intens la organizarea unei importante expedițiuni pur românești, deoarece o intitulez Expediția românească la Polul Nord. Fondurile acestei expedițiuni vor fi o parte din resursele mele personale și o frumoasă subvenție oferită de universitățile americane. Ținta mea e de a stabili, la nord-estul Groenlandei, la 750 lat. boreală, o bază aeriană, constituind un punct favorabil pentru viitorul traseu de navigație aeriană America-Europa. De la acest punct pînă la New-York este o distanță de 2.800 mile, aproximativ 4.000 km. După ce voi traversa banchizele voi coborî spre marea Baffin, prin strîmtoarea Davis, spre New-York, în lungul coastei Labrador. Timp de 4 luni din an condițiunile atmosferice sînt favorabile și am impresia că stabilirea unei baze aeriene în Groenlanda, la punctul vizat de mine, ar fi excelentă. În ceea ce privește organizarea acestei expedițiuni vă pot spune că voi îmbarca, pe vaporul cu care plec, un avion, un biplan tip american, care îmi va servi în raidul meu. Cu toate că și eu sînt un bun pilot, am la dispoziția mea pe unul dintre cei mai buni piloți americani, căci vreau să-mi rezerv partea observațiunilor. Plecarea mea cu avionul va avea loc în 1931, după ce timp de un an voi face observațiuni locale. În timpul șederii mele la Pol voi întocmi o hartă meteorologică a regiunii, făcînd zilnic sondagii aerologice, fie cu ajutorul baloanelor sonde, fie cu smee prevăzute cu aparate de înregistrat. De asemenea voi întreprinde recunoașteri aeriene, pentru a explora imensul ghețar de 518.000 km. pătrați, unde am impresia că se găsește localizat anticiclonul glacial. Baza mea se va afla la o depărtare de 15° lat. de pol., ceea ce îmi va permite să fac studii extrem de interesante. În primăvara anului 1931 voi pleca pe cale aeriană spre New-York. În ceea ce privește aprovizionarea, ca un bun cunoscător al Groenlandei, îmi voi permite a înlătura inconvenientul de a lua cu noi tone întregi de conserve. Voi reduce totul la minimum posibil, fapt care îmi va da posibilitatea de a lua cu mine un cît mai mare număr de aparate științifice, pentru înregistrat. În Groenlanda se găsește carne de focă excelentă, pești delicioși, păsări de tot felul și astfel voi evita alimentația bazată pe carne conservată. Sînt decis ca la revenirea mea din America, prin luna martie 1930, să fac o vizită în România. Pregătesc de altfel lucruri mari pentru țară, lucruri pe care deocamdată nu le pot da publicității. În tot cazul sper să ne mai întîlnim înainte de plecarea mea la pol și vă voi mai împărtăși planurile”. Din păcate Constantin Dumbravă nu a reușit să ducă la bun sfîrșit și această expediție. În anul 1934 balonul condus de el deasupra Oceanului Arctic de Nord s-a prăbușit în apropiere de Angmasalik. În urma acestui acci­ dent aviatic exploratorul român s-a îmbolnăvit grav și a murit un an mai tîrziu (în Cannes, la 22 septembrie 1935). Deieri-deazi.blogspot.com

Waterford a trimis 300 de lire pentru a le asigura supă şi pîine arendaşilor flămînzi şi i-a spus reprezen­tantului său „să îndrepte lucrurile cît de curînd”. De asemenea, mulţi dintre cei angajaţi în acţiunile de ajutorare munceau cu dăruire. Un vizitator quaker i-a văzut „trudind din zori şi pînă-n seară”, servind supă „mulţimilor de oameni pe jumătate îmbrăcaţi şi flămînzi care se prăbuşeau din cauza slăbiciunii şi a frigurilor. Doctorii, preoţii şi călugăriţele au avut grijă de bolnavi, în ciuda riscului de a se molipsi de tifos: 36 de medici numiţi de Comisia pentru Sănătate au murit. Dar îngrijirile medicale erau adeseori deznădăjduitor de insuficiente: la Frenchpark, în comitatul Roscommon, nu exista absolut nici o îngrijire medicală pentru 30.000 de oameni. Unii au părăsit Irlanda pentru totdeauna – plecînd la Liverpool, Glasgow, în sudul Ţării Galilor sau spre destinaţii mai îndepărtate – dar mulţi dintre cei plecaţi nu aveau să mai ajungă vreodată în noile lor patrii. Dintre cei 100.000 de oameni care au călătorit spre America de Nord în 1847, o cincime au murit din cauza bolilor şi a malnutriţiei. Cei care supravieţuiau se confruntau adeseori cu ostilitatea şi discriminarea odată ce ajungeau, dar „Irlanda cea mare de dincolo de ocean” a fost întemeiată de oameni asemenea stră­bunicului lui John F. Kennedy,

care a fugit din comitatul Wexford în 1849. În acel an, cînd mana cartofilor a dispărut, pieriseră 1,5 milioane de oameni din totalul de 8 milioane de locuitori ai Irlandei, iar încă un milion de persoane fugiseră sau decedaseră încercînd să fugă. Guvernul britanic cheltuise 8 milioane de lire în cadrul programelor de asistenţă, dar în Irlanda reacţia sa a fost considerată duşmănoasă şi ineficientă, iar oamenii clocoteau de furie amintindu-şi că pe toată durata foametei se exportaseră alimente. În 1847, la alegerile generale, irlandezii i-au votat într-o proporţie covîrşitoare pe mem­brii Parlamentului care voiau să abroge legea unirii cu Anglia. Russell a considerat că aceasta era o dovadă de nerecunoştinţa revoltătoare şi de neînţeles, bombănind exasperat: „Cum poate fi ajutat un asemenea popor?”. Trevelyan credea că problema consta doar în faptul că Irlanda ajunsese suprapopulată, iar acum „reme­diul fusese administrat printr-o lovitură directă a providenţei atot­ştiutoare”. Foametea avea să fie urmată de o îndelungată luptă pentru cucerirea independenţei, încheiată cu părăsirea Regatului Unit de către 26 dintre cele 32 de comitate ale Irlandei. (va urma) JOHN WITHINGTON


Cartea de religie

SFÎNTUL MARE MUCENIC GHEORGHE – DINCOLO DE LEGENDĂ

(urmare din pag. 1) După studiul Vechiului Testament, care are în vedere ieșirea evreilor din robia egipteană, valul de persecutare a creștinilor s-ar fi desfășurat în 10 etape, începînd cu epoca lui Nero (64-68), cînd pătimesc Sfinții Apostoli Petru și Pavel, trecînd pe la Domițian, Traian, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Deciu, Valerian, Maximin Tracul, Aurelian, încheindu-se cu domnia înpăratului Dioclețian (248-305). Poate că „războiul” împotriva creștinismului ar fi continuat dacă împăratul Constantin cel Mare (306-337), n-ar fi recunoscut creștinismul ca religie de stat, prin edictul de toleranță de la Milano (313), și convocarea primului Conciliu Ecumenic de la Niceea (325), astfel încetînd prigoana împotriva adepților creștinismului. De-a lungul acestor secole, în raport cu dezvoltarea cunoașterii lumii și a forțelor ei de guvernare, oamenii, atenți la viața din jur cu toate aspectele ei, au consemnat multe episoade în care semeni de-ai lor au avut de pătimit din cauza unor idei și credințe în contradicție cu aceste comandamente ale puterii la acea dată. Așa au apărut Actele martirice, scrieri cu o rezonanță istorică milenară, fără de care, astăzi, am fi fost mai săraci în bagajul nostru de credință creștină. Conștiința dezvoltată a acestor cercetători, mulți din tragma monahismului, a dus la un fel de instituționalizare a faptelor eroice, de jertfă supremă, a celor care s-au aureolat cu cununa de „sfînt”. De aici pînă la cinstirea mucenicilor lui Christos, și prin semnificația mormîntului acestora, n-a fost decît un pas, amintirea, ca venerație, s-a clădit pe experiența perpetuă, nu de puține ori în contradicție cu alte sisteme de idei. Ajungînd la acest moment al expunerii, cititorul se poate întreba, cu legitimă curiozitate: bine, bine, sînt canonizați cei care au pătimit întru Christos, au fost

torturați și schingiuiți, pentru a renunța la credința lor, dar ce facem cu cei canonizați („sfinți”), care au trăit în pace, fără vreo asuprire de ordin religios? Iată răspunsul la această întrebare, în viziunea literaturii hagiografice (hagios = sfînt în limba greacă – n.a.), care poate servi drept lecție de religie pentru oricare mirean: „De această dată eroii lui Christos vor îmbrăca un alt veșmînt, cel al ascezei asumate de bunăvoie. Vorbind despre Sfîntul Antonie cel Mare (251-356), considerat ca întemeietor al monahismului, Sfîntul Atanasie spune că el a fost «mucenic în fiecare zi a vieții sale». Și, mai departe, ducîndu-ne cu gîndul la dăruiții alor noștri într-un Christos (Sfînta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfîntul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei, Sfîntul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, Sfîntul Cuvios Daniil Sihastrul etc.): „De această dată mucenic nu mai este cel ce a pătimit moartea pentru Christos, ci cel care și-a asumat nevoințele ascetice, dăruindu-și viața întreagă lui Christos, devenind astfel o mărturie a lepădării de sine, a ruperii de lume, pentru a zidi în deșert «o cetate», cetatea lui Christos”. Vorbind despre Biserica Ortodoxă Română, în contextul procesului de canonizare a unora dintre cei mai buni slujitori ai Bisericii, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în Duminica Sfinților Români, amintind de cei peste 150 de sfinți români, ne-a explicat ce înseamnă procesul de canonizare, din care redau o parte semnificativă, pentru a înțelege mai profund „miracolul” acestor oameni ca noi, totuși diferiți: „Majoritatea sfinților pe care îi cunoaștem au fost mai întîi cinstiți de popor care a simțit lucrarea harului Dumnezeiesc, iar Biserica a confirmat această sfințenie pe care Dumnezeu a dăruit-o sfinților și pe care poporul a simțit-o duhovnicește. Deci, Biserica nu dăruiește sfințenie, ci sfințenia vine de la Dumnezeu prin Biserică, dar și prin multe nevoințe ale sfinților”.

De la Capadocia, în lumea largă În Turcia de astăzi – parte a Imperiului Roman, la începutul Secolului al IV-lea – pe o suprafață de 800 kmp, în Anatolia, se întinde un ținut cu un peisaj unic, format în decurs de milioane de ani datorită acțiunii unite a apei și aerului, Capadocia. Aici găsim fabuloasele locuințe săpate în roca vulcanică, rezultat al erupției vulcanilor Erciyas și Hasan care au acoperit podișul cu un strat gros de cenușă, de lavă și de tuf. Ceea ce a rămas după eroziunea factorilor naturali, conurile de tuf de azi, sînt rămășițe ale piscurilor din trecut, avînd niște „căciuli” uriașe, amintind de casele vrăjitoarelor din basmele copilăriei noastre. Capadocia are o istorie interesantă, legată direct de subiectul articolului de astăzi. Astfel, cînd, în Secolul al IVlea, creștinismul a devenit reli­gie de stat la Roma, în Capadocia au înflorit diferite forme de monahism, acest fapt însemnînd întemeierea de mînăstiri. Aici s-a dezvoltat ortodoxismul care a dus la apariția Bisericii ortodoxe în Europa de Est. Apogeul culturii creștine în Capadocia a cunoscut vîrful său în intervalul dintre Secolele IX și XI, perioadă în care s-au înălțat sute de biserici și mînăstiri săpate în rocă, multe

existînd pînă în zilele noastre (pe care, acum cîțiva ani, am avut plăcerea să le vizitez). În acest cadru natural, într-un decor aproape selenar (aici s-au turnat scene din filmul Războiul Stelelor), în anul 275 (probabil) s-a născut dintr-o familie creștină, cel ce avea să fie cunoscut în lumea creștinismului ca Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. Rămînînd fără tată de la o vîrstă fragedă, s-a mutat împreună cu mama sa în Palestina, părinții fiind originari din acel ținut, beneficiind și de o moștenire. Pornind la identificarea drumului parcurs de acest tînăr ajuns în slujba Imperiului Roman, descoperi unele sincope biografice, lipsa unor documente și îndoiala unor informații în creionarea unui personaj viabil înclină balanța spre o minimă fabulație sau spre tratarea incompletă a subiectului. În acest studiu cercetătorii se bazează pe unele documente cum ar fi o primă mențiune ce datează din anul 323, de pe o inscripție din Siria. Mergînd pe firul informațiilor oferite de surse sigure, date despre viața sa au fost descoperite într-un palimpset („pergament sau papirus de pe care s-a șters sau s-a ras scrierea inițială pentru a se putea utiliza din nou și pe care se mai văd urmele vechiului text” – conf. DEX) din Secolul al V-lea. În acest fel a ajuns pînă la noi fascinanta poveste de viață și de moarte a acestui martir pe vatra de început a creștinismului, cu pildele și cu minunile pe care le-a săvîrșit. Lăsînd la o parte unele nepotriviri din istoriografia acestui mare sfînt creștin, să adîncim cunoașterea noastră asupra martiriului și legendei – două fețe ale aceleiași vieți – ale celui sărbătorit chiar în ziua în care apare revista noastră – 23 aprilie. După cum știm cu toții, în iconografia bisericească Sfîntul Gheorghe este reprezentat călare pe un cal alb, înfigînd sulița într-un dragon. Împreună cu sintagma alăturată numelui, „purtătorul de biruință”, imaginea din icoană singularizează un sfînt în pleiada de sfinți, fiind legendate explicații pentru imagine și text. Iată-le, în lumina harului Dumnezeiesc, cum s-a împămîntenit această imagine. Sfîntul Gheorghe, cavaler capadocian, ajunge în provincia Libya, într-o cetate cu numele Silene, unde locuitorii trăiau o adevărată dramă umană, ajunsă la limita suportabilității, dar nu puteau întreprinde nimic ce ar fi putut pune capăt suferinței acestora. Ce se întîmplase? În apropierea cetății era un lac, lac în apele căruia sălășluia un dragon, unul din acei monștri fabuloși, cu cap de cîine sau de pisică, cu multe limbi (pe care scoate foc), cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. Ei bine, dacă numai în fața descrierii unei asemenea creaturi te sperii, dar să o știi în apropierea casei tale! Oamenii au încercat să scape de el, dar n-au reușit și, înfuriindu-l, dragonul le-a cerut drept hrană cîte două oi


pe zi. Neajutorați, locuitorii s-au supus acestui sacrificiu, dar odată turma de oi terminîndu-se, dragonul arunca peste localitate văpăi de foc și otravă, primejduind viața oamenilor. Neavînd încotro, au hotărît să-și jertfească proprii copii, prin tragere la sorți. În plînsete și în blesteme viața cetății era ca într-un cimitir al neamului, și nicio rază de speranță nu părea că s-ar putea ivi. Iată că, într-o zi, care trebuia să fie ziua cea mai neagră a cetății, pentru că în acea zi venise rîndul sacrificării prințesei Cleodolinda, fiica regelui, s-a petrecut minunea. În acel moment trece prin apropiere Tribunul din Armata Împăratului Dioclețian, nimeni altul decît Sfîntul Gheorghe călare pe un cal alb. La vederea fetei care aștepta pe malul lacului să fie înghițită de dragon, într-o stare psihică dominată de frică și deznădejde, militarul se oprește și o întreabă de ce este disperată. Deși se afla în ultimele ei clipe de viață, prințesa, după ce și-a plîns soarta în cîteva cuvinte, l-a îndemnat pe cavaler să se îndepărteze cu repeziciune, altfel, cînd va ieși la suprafață dragonul, viața oșteanului va fi în primejdie. Replica Sfîntului Gheorghe nu s-a lăsat așteptată: „Frumoasă fiică, să nu ai nici cea mai mică îndoială, căci te voi ajuta în numele lui Isus Christos”. Parcă simțind că e rost de o porție dublă de hrană, monstrul apare fulgerător din adîncul lacului și se aruncă spre cei doi pregătit să-i înfulece. Dar, surpriză! Sfîntul Gheorghe îndreaptă calul spre dragon, trage zdravăn din frîie, însemnează monstrul cu o cruce, după care îl străpunge cu sulița, rănindu-l. În timp ce prințesa privea înmărmurită și încă înspăimîntată la scena dramatică din fața ei, cavalerul îi cere cingătoarea, spunîndu-i să lege cu ea dragonul și să-l ducă în cetate, fata executîndu-se, ajungînd cu dragonul în fața oamenilor. Aceștia însă, deși bucuroși că prințesa trăiește, au fugit de frica dragonului, strigînd că nu se vor întoarce pînă cînd binefăcătorul lor nu-i va tăia capul dragonului. Îndată Sfîntul Gheorghe promite că-i va tăia capul dragonului, dar cu o condiție: dacă toți locuitorii cetății vor crede în Dumnezeu și în Isus Christos, și dacă se vor boteza întru Domnul. Aceștia făgăduind îndeplinirea cerinței, Sfîntul Gheorghe taie capul dragonului, după care oamenii îl scot afară din cetate și-l aruncă pe cîmp. Apoi, toată suflarea de 15.000 de bărbați, femei și copii, în frunte cu familia regală s-au botezat, regele ridicînd o biserică închinată Fecioarei Maria și Sfîntului Gheorghe. La plecare, regele a vrut să-i ofere bani, dar Sfîntul Gheorghe a refuzat recompensa, spunîndu-i regelui să-i dea la săraci, cerîndu-i, cu acest prilej, să îndeplinească patru cerințe: să aibă grijă de biserică, să îi cinstească pe preoți, să participe la slujbele religioase și să aibă grijă de cei săraci.

Gheorghe împotriva Împăratului Așa cum Dumnezeu orînduise lucrurile totul părea că funcționează normal, fiul creștinilor din Anatolia, înzestrat cu calități de adevărat luptător și stăpînind pe deplin arta războiului, este remarcat de decidenți ai Imperiului Roman, staționați în Palestina, astfel că Sfîntul Gheorghe primește funcții și onoruri militare. Totul se întîmpla pe cînd Imperator era Dioclețian (Caius Aurelius Valerius Diocletianus), care a domnit între anii 284-305, și a elaborat mai multe reforme care au pus bazele sistemului politico-administrativ al dominatului. A abdicat în 305 și s-a retras în Dalmația, la Spalatum (azi Split, în Croația), unde a murit în anul 316. Despre treapta pe care ar fi ajuns Sfîntul Gheorghe în armata romană există mai multe versiuni, care, însă, nu au prea mare relevanță întrucît toate informațiile ajunse pînă la noi îl fixează pe post de comandant. Iată, de pildă, în Dicționar al sfinților ortodocși, autor Emil Preda, la pagina 108, este astfel prezentat: „În timpul împăratului Dioclațian (248-305), s-a înrolat în armata romană, și s-a făcut în scurtă vreme renumit pentru forța, priceperea și vitejia lui în luptă, încît a fost ridicat la rang de ofițer în garda imperială. În fila din calendarul ortodox al anului 2024, în ziua de marți, 23 aprilie, scrie, printre altele: „Pentru faptul că era foarte priceput în organizarea armatei, cîștigînd multe victorii în condiții dificile de luptă, ajunge, pînă la urmă, comandant de oaste”. Am făcut această paralelă care, pînă la urmă ne spune cam același lucru, pentru a scoate și mai mult în evidență discrepanța dintre funcția de rang înalt în armata lui

Dioclețian, a Sfîntului Gheorghe, și hotărîrea aceluiași împărat de a-l suprima pe comandantul lui de oști, și nu oricum, ci printr-un sistem criminal de tortură, greu de imaginat în zilele noastre. Ce s-a întîmplat? Deoarece creștinismul în zonă prindea avînt, oamenii nemaivrînd să se închine la idoli (venerați cu mare pompă în Imperiu Roman, pînă la venirea la putere a lui Alexandru cel Mare), în anul 303, Dioclețian a emis un edict de persecuție a creștinilor, care a declanșat un imens val de arestări, torturi, crime, tot acest asalt fiind pus sub lozinca imperială „nomen christianorum deleto” (numele creștinilor să fie șters). Au fost dărîmate biserici, au fost arse cărțile sfinte, au fost interzise adunările, iar cei care nu se supuneau erau uciși pe loc, fără judecată. Fiind în preajma Împăratului, dar trăind în mij­ locul oamenilor, și văzînd prigoana împotriva crești­ nismului, cu folosirea unui set de cruzimi greu de privit, comandantul de armată romană, capadocianul Gheorghe s-a prezentat în fața Împăratului Dioclețian, mărturisindu-i credința în Christos. La multe se aștepta Dioclețian, dar la acest afront direct, din partea unuia dintre stîlpii armatei sale, care i-a adus victorii pe cîmpul de luptă, nu s-ar fi gîndit niciodată. Hotărît să nu ierte nimic din ce privește orientarea oamenilor spre creștinism, dar, mai ales, mărturisirea pe față a acestei credințe, Dioclețian l-a trimis la închisoare pe Gheorghe. De aici încolo realitatea se împletește cu legenda, martiriul Sfîntului Gheorghe trasînd linii de o duritate maximă între conceptul de a fi om, în carne și oase (asemenea tuturor), sau de a rezista, cu un stoicism absolut incredibil, la cele mai ingenioase metode de tortură umană: a fost tras pe roată, a fost îngropat în var cu o piatră peste piept, a fost lovit cu sulițe, i s-a dat încălțăminte cu cuie, i s-a dat de băut otravă, și alte și alte chinuri inumane pe care nici că mai vreau să le mai scriu aici. Mai departe, dînd frîu liber încrederii în Pronie, să ne lăsăm captivați de puterea dialogului care ne întregește povestea și legenda. Aflat în fața Împăratului, hotărît să nu cedeze, Gheorghe a strigat, zicînd: „O cîrmuitorilor, opriți nebunia voastră, și nu proclamați a fi dumnezei cele care nu sînt dumnezei; fie ca zeii care nu au făcut cerul și pămîntul să piară! Cît despre mine, voi slăvi doar pe unul Dumnezeu, pe Tatăl Domnului nostru Isus Christos și pe Duhul Sfînt”. În toiul nopții, după o zi de supliciu, în care condamnatul rămăsese inconștient, a fost abandonat pînă a doua zi în închisoare, avînd un buștean gros și greu trîntit peste trupul său chinuit de dureri și plin de sînge. În acest loc s-a petrecut miracolul, Domnul i s-a arătat și i-a vorbit astfel: „Îmbărbătează-te și te înveselește, iubite Gheorghe, căci Eu te voi întări să rabzi toate aceste chinuri la care te-au supus. Și Mă jur pe Mine și pe sfinții îngeri, că din cei născuți din femeie nici unul nu este mai mare decît Ioan Botezătorul, și că după tine nu se va mai ridica nimeni asemenea ție, căci iată, te-am făcut domn peste acești 70 de cîrmuitori și orice spui li se va întîmpla lor. Vei muri de trei ori și Eu iarăși te voi învia, dar după a patra oară Eu însumi voi veni pe un nor și te voi duce în limanul cel neprimejduit, pe care l-am pregătit pentru a ta ședere sfîntă; fii tare și fără frică, pentru că Eu sînt cu tine!”. După ce, pe 23 aprilie 303, a fost, în final, decapitat, cei de față au rămas uimiți cînd i-au privit trupul care, deși zdrobit de călăi, acesta a rămas nevătămat. Miracolul și mai mare s-a petrecut după moartea sa, cînd a înviat, asemenea lui Isus. Minunea învierii Sfîntului Gheorghe a convins-o pe soția lui Dioclețian, împărăteasa Alexandra, să treacă la creștinism! Ce păcat că istoricii nu au consemnat și reacția lui Dioclețian!

Moștenirea Sfîntului Gheorghe Pe plan mondial Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe i-au fost închinate biserici și mînăstiri, multe țări și localități l-au adoptat ca patron și ocrotitor, printre acestea numărîndu-se: Anglia, Etiopia, Georgia, Grecia, Portugalia, Rusia, Serbia, Barcelona, Genova, Moscova, iar din România: Băilești, Botoșani, Sfîntu Gheorghe, Timișoara și altele.

Așezarea moaștelor Sfîntului Gheorghe

În conștiința populară românească, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe este prezent mai mult ca alți sfinți, viața și jertfa acestuia fiind în centrul admirației nu numai a celor aproape un milion de români care îi poartă cu mîndrie numele. În acest cadru special să amintim de Biserica de la kilometrul zero, din București, lăcaș de cult ce-i poartă numele (Sfîntul Gheorghe Nou), biserică încununată, în primul rînd, de martiriul ctitorului, Sfîntul domnitor Constantin Brâncoveanu, omorît la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi și cu sfetnicul Ianache Văcărescu, în august 1714, pentru că n-a vrut să se lepede de credința ortodoxă, și apoi de martiriul Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe. În afară de cunoscuta biserică din București multe biserici din țară au hramul Sfîntul Gheorghe. De asemenea, să nu uităm că numele unuia dintre cele trei brațe ale Dunării prin care fluviul se varsă în Marea Neagră, este Sfîntul Gheorghe. Plecînd de la o remarcabilă însușire atribuită Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, aceea de Purtătorul de biruință, Sfîntul Gheorghe a fost adoptat ca ocrotitorul Forțelor Terestre Române. Dar și aici povestea are rădăcini adînci în Istorie. Iată-le. Sfîntul Gheorghe a fost ocrotirorul Armatei lui Ștefan cel Mare. De aceea, pe steagurile de luptă ale lui Ștefan se afla cusută (pictată) icoana Marelui Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Rugăciunea de luptă a Domnitorului era scrisă pe steag și îl avea în centru pe Sfîntul Gheorghe: „O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea aceasta și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine ca să Te preamărim în veci. Amin”. Și aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale. Aceasta a fost Cartea de Religie de astăzi. 23 aprilie – ziua în care natura merge braț la braț cu Primăvara, eliberînd seva vieții din pămîntul încălzit de Soare, dar este și Ziua unui mare și autentic martir al Creștinismului Ortodox – Sfîntul care se luptă de peste 1.700 de ani cu balaurul – simbolul răului din lumea largă, dar și din inima unora dintre semenii noștri, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe. Indiferent de credință și de puterea ei, nu stingeți niciodată flacăra candelei ortodoxiei aprinsă de Marele nostru Mucenic, Sfîntul Gheorghe! De ziua acestui nume intrat în legendă, pe drumul căruia ne-am avîntat acum, în încercarea liberă de a visa și noi miracole, revista „România Mare” urează tuturor românilor – din Țară și de peste hotare – cei din milionul ce poartă numele sfînt Gheorghe, și derivatele acestuia, LA MULȚI ANI LUMINOȘI, CU PACE ȘI CU BUNĂ ÎNȚELEGERE ÎNTRE TOATE NAȚIILE PĂMÎNTULUI!


14

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile Francesco Guicciardini: un nume ilustru în Renașterea italiană

Candidaţii la doctorat care au norocul să dea peste un subiect în stare să îi introducă în centrul vieţii unei epoci, au dobîndit o experienţă decisivă pentru toată cariera ştiințifică. Norocul acesta l-am avut eu cînd, în toamna anului 1922, profesorul de la Sorbona, Henry Hauvette, a acceptat subiectul de teză de doctorat pe care i l-am propus: Francesco Guicciardini – viaţa publică şi gîndirea politică. Subiectul era dintre cele mai mari şi mai îndrăzneţe. Istorici celebri ca Leopold Ranke, Pasquale Villari, Francesco de Sanctis, Ludovic Pastor, Eduard Fueter şi, în general, toţi istoricii care s-au ocupat de prima jumătate a Secolului al XVI-lea s-au întemeiat pe scrierile lui Francesco Guicciardini şi au luat atitudine faţă de ideile lui. La Sorbona chiar. Eugene Benoist a publicat în 1863 o teză de doctorat în Litere despre Guicciardini. Dar aceşti autori se întemeiau aproape exclusiv pe „Istoria Italiei”, principala operă a lui Guicciardini, cunoscută încă din 1561. Cînd Benoist şi-a susţinut teza de doctorat, publicarea operelor inedite ale lui Guicciardini, începută în anul 1857, nu era decît la volumul al treilea. În afară de aceasta, am avut privilegiul de a fi fost admis în arhiva familiei Guicciardini, unde am găsit actele originale ale marelui istoric şi om de stat, care mi-au permis să stabilesc data şi geneza principalelor sale acte şi opere politice. Urmărind activitatea publică şi gîndirea politică a lui Guicciardini, am pătruns direct în miezul Renaşterii italiene de la sfîrşitul Secolului al XV-lea şi prima jumătate a Secolului al XVI-lea, adică în perioada clasică a Renaşterii italiene. Cum spunea Montaigne: „El (Guicciardini) e un istoric diligent de la care, după părerea mea, se poate învăţa exact, ca de la nici un altul, adevărul asupra problemelor din timpul lui; de altfel, în cele mai multe el însuşi a fost actor, şi încă într-un rol onorabil“.

O lucrare pentru sine Francesco Guicciardini s-a născut la 6 martie 1483, într-o veche familie aparţinînd marii burghezii în formare (popolo grasso), ai cărei membri au fost învestiţi cu cele mai înalte dregătorii ale Republicii şi, timp de 200 de ani, au reprezentat Republica florentină în diferite misiuni diplomatice, fără să neglijeze adevăraţii factori de ascensiune a „Popolenilor“ florentini: industria şi negoţul. În 1367 familia lui a fost înnobilată. Aceste antecedente permiteau viitorului istoric să aspire la o mare carieră politică. Pentru a o realiza, Guicciardini a făcut studii care l-au situat printre cei mai erudiţi umanişti ai timpului. Pînă la vîrsta de 15 ani, el şi-a făcut studiile în familie, sub conducerea tatălui său. A învăţat, în afară de latină, puţină greacă, pe care însă a uitat-o. Noţiuni de logică şi de matematică au completat prima serie a cunoştinţelor sale. În 1498 a început să studieze Dreptul, pe care avea să-l continue timp de şapte ani, pînă la sfîrşitul anului 1505. Înscris la Universitatea din Pisa, transferată la Florenţa, a putut să asculte jurişti celebri, ca Ormanozzo Deti şi Filippo Decio. În 1502 a trecut la Universitatea din Padova, considerată atunci „cea mai mare şcoală de drept din lume“. În noiembrie 1505 şi-a luat doctoratul în Drept şi s-a întors la Florenţa înscris în barou, a dobîndit repede, prin ştiinţa şi talentul său, o reputaţie care a făcut din cele mai importante familii şi corporaţii florentine clientele lui. În 1512, după izgonirea francezilor din Italia, Medici s-au întors la Florenţa şi au restabilit Principatul. Această perioadă de frămîntări şi revoluţii a constituit cadrul acuităţii şi temele reflecţiilor critice ale lui Guicciardini. În octombire 1511, el a fost numit ambasador al Replicii florentine în Spania (15111514). Aici l-a cunoscut pe unul dintre maeştrii politicii europene, regele Ferdinand Catolicul, care a exercitat o puternică influenţă asupra spiritului lui. Guicciardini a cunoscut în Spania o ţară bine organizată sub autoritatea unui rege care n-a ţinut seama de legile moralei practice decît cînd acestea au servit scopurilor sale politice.

Cînd s-a întors la Florenţa, situaţia era complet diferită de aceea pe care o lăsase la plecare. În 1512, Medicii au răsturnat guvernul popular care avusese puterea în 1494 şi au restabilit Principatul. Guicciardini nu luase parte la această revoluţie şi, prin urmare, nu s-a putut prevala de serviciile pe care le-ar fi adus învingătorului. El a izbutit, totuşi, să cîştige favoarea stăpînilor Florenţei. La recomandarea lui Lorenzo de Medici a fost numit, în 1516, guvernator al oraşelor Modena şi Reggio, la care, în 1521, avea să se adauge şi Parma. Cu unele întreruperi, datorate unor însărcinări superioare, Guicciardini a guvernat statele papale timp de aproape 20 de ani. sub cei doi papi, Leon al X-lea (1513-1521) şi Clement al VII-lea (1523-1534).

Calitatea dominantă: inteligenţa Guicciardini a fost principalul exponent al politicii papale şi principalul făuritor al Ligii de la Cognac (15261527) încheiată între papa Clement al VII-lea şi Francisc I, pentru izgonirea imperialilor din Italia. Ideea dominantă a acestei politici era că – neputînd să înfrunte ambele mari puteri care îşi disputau stăpînirea asupra Italiei – papalitatea trebuia să împiedice ca una şi aceeaşi putere să cuprindă ambele extremităţi ale peninsulei şi astfel să aservească toate statele italiene, inclusiv Florenţa. Încă din această vreme, fizionomia intelectuală şi morală a lui Guicciardini ni se înfăţişează limpede. Viitorul va preciza unele trăsături, dar n-o va schimba. Portretul executat de Giuliano Bugiardini, pe care Giorgio Vasari l-a declarat foarte asemănător, ni-l prezintă într-un fotoliu la masa de lucru, cu pana în faţa unei pagini din Istoria Italiei, îmbrăcat într-o blană, acoperit cu o bonetă care îi ascunde urechile (pentru a masca un defect) și accentuează forma pătrată a feţei. Trăsăturile, lipsite de relief, ar fi comune fără linia energică a buzelor şi flacăra neliniştită care îi străluceşte în ochi. Privirea aspră şi pătrunzătoare i-a conferit un ascendent fizic pe care contemporanii l-au semnalat: „Severitatea expresiei, adăugată la rigiditatea atitudinii – spune un contemporan –, îi conferea un aer aproape dur“. Nota gravă şi solemnă caracterizează spiritul operei sale principale, Storia d’Italia. Ea i-a servit în cariera lui de guvernator al statelor papale. Calitatea superioară şi dominantă a lui Guicciardini a fost inteligenţa, o inteligenţă pozitivă şi practică, care niciodată nu s-a mulţumit cu fraze generale şi vagi. Istoricii clasici greco-romani au lăsat urme profunde în spiritul lui, dar ei nu i-au adus soluţii, ci întrebări la care răspunsul i l-a dat întotdeauna „experienţa luminată de raţiune“. Din lecturi nu reţinea decît ceea ce putea avea o aplicare practică. Cu o frază dispreţuitoare arunca tot restul în domeniul desconsiderat al utopiei: „Aceasta i-a fost mult mai uşor lui Platon s-o imagineze decît altora s-o realizeze“. Spre deosebire de contemporanii săi, mari admiratori ai Constituţiei romane, Guicciardini a găsit-o proastă, fiindcă a perpetuat războiul civil între plebe şi patriciat. Baza puterii romane a fost, după el, organizarea militară întemeiată pe exploatarea provinciilor cucerite. Aceasta e o idee profundă, demnă de un mare istoric. În locul deducţiilor abstracte, el prefera rezultatele experienţei şi ale observaţiei directe. Guicciardini era de părere că inteligenţa naturală poate da rezultate valabile numai cu concursul experienţei şi ceea ce aprecia în chip deosebit la inteligenţă era discernămîntul, care, de altfel, era principala lui calitate. Această calitate explică exactitatea cu care a judecat oamenii.

Patima nemăsurată a gloriei

Un procedeu asemănător l-a condus la hotărîrile pe care a trebuit să le ia. Înainte de a trece la fapte, el cerceta toate eventualităţile şi nu se decidea decît după ce le examina pe toate. De aici tăria hotărîrilor şi obiceiul de a examina marile probleme politice sub forma a două discursuri contradictorii. Setea de glorie care ilustrează individualismul Renaşterii a fost unul din mobilurile principale ale cercetării lui Guicciardini. „Acelui care consideră înainte de toate gloria, spunea el, to­tul îi va

RM

reuşi, fiindcă acela nu va ţine seama nici de oboseală, nici de primejdie, nici de bani. Eu o afirm fiindcă am simţit-o. Acţiunile oamenilor pe care nu-i îmboldeşte acest element arzător sînt deșarte și moarte“. Prin această patimă nemăsurată a gloriei, prin această nevoie imperioasă de activitate şi de dominaţie, prin această aspiraţie de valorificare integrală a omului, prin această viziune clară a motivelor şi resurselor propriilor sale acţiuni, prin această urmărire dîrză a succesului, Guicciardini este unul din personajele cele mai strălucite şi mai repre­zentative ale Renaşterii italiene. Ceea ce-i lipseşte pentru a oferi o imagine completă a acestei epoci este gustul şi imaginaţia. Era sec şi rece. El nu concepea arta decît ca o manifestare exterioară a bogăţiei şi puterii. El nu a avut decît o concepţie decorativă a artei. Idealul politic al lui Guicciardini se poate rezuma în trei idei, formulate de el însuşi întrunul din Ricordi săi: „Trei lucruri vreau să văd înainte de moarte; dar mă tem că oricît aş trăi n-am să ajung să văd nici unul: un regim republican ordonat în oraşul nostru, Italia liberată de toţi barbarii şi lumea scăpată de tirania acestor preoţi ticăloşi“. Aceste idei exprimă idealul a cărui realizare Guicciardini a urmărit-o toată viaţa şi, în acelaşi timp, definesc spiritul noii societăţii florentine ridicate pe ruina vechii orînduiri feudale. Problema unui regim republican bine ordonat constituie tema fundamentală a scrierilor sale politice. În diverse Discursuri şi Consideraţii, Guicciardini a prezentat regimul republican ca fiind cel mai potrivit, fiindcă avea sprijinul maselor populare, care între 1494 şi 1512 au făcut experienţa libertăţii şi democraţiei. Liberul asentiment al guvernaţilor era, pentru Guicciardini, condiţia esenţială a unui guvern legitim. „Principii – spunea el – n-au fost inventaţi în folosul lor, fiindcă nimeni nu s-ar fi pus în servitute gratis; ei au fost acceptaţi în interesul poporului care ţine să fie bine guvernat; prin urmare, un principe care nu ţine seama de popor nu mai e principe, ci tiran“.

Orgoliul împotriva omeniei Scepticismul lui Guicciar­dini era lipsit de o puternică armătură ştiinţifică. E1 a ghicit că marile descope­riri geografice aveau să clatine interpre­tarea biblică a lumii fizice. Dar din lipsă de dovezi pozitive, el considera biserica invulnerabilă pe terenul dogmelor. Aşa se face că i-a reproşat lui Luther de a fi criticat dogmele, în loc de a fi atacat cle­rul. Toată opinia publică din Italia ar fi fost alături de el. Guicciardini a rămas în cadrul bisericii nu numai din consideraţie pentru interesul său particular, ci fiindcă ştiinţa din timpul lui nu i-a oferit mijlocul de a se elibera de sub autoritatea dogmei. Abia în Secolul al XVII-lea, cu Galileo, Descartes şi Newton, se va constitui baza ştiinţifică care va permite contestarea dogmei. Scepticismul religios al lui Guicciardini s-a răsfrînt şi asupra politicii sale. În calculele sale politice, el a făcut abstracţie completă de morală. El socotea că salvgardarea societăţii poate cere uneori măsuri care să fie în contradicţie cu legea morală și pe care totuşi omul politic nu le poate repudia fără să-şi calce datoria faţă de stat. Fără să împingă indiferenţa morală pînă la cinism, nu s-a lăsat stingherit de scrupulele morale în acţiunile sale. La el scrupulul moral era înlocuit prin sentimentul de onoare, înţeles nu în sens feudal, ci modern. Înlocuind cultura trîndăviei prin cultura muncii, Renaşterea a răsturnat valorile admise în evul mediu; în această privinţă, Guicciardini a fost un fidel interpret al timpului său. Rezumînd calităţile şi ideile pe care Guicciardini le-a avut sau le-a admirat – discernămîntul, simţul critic, prudenţa, spiritul de observaţie, experienţa, etica muncii şi a economiei, setea de glorie – şi comparîndule cu ceea ce a condamnat sau a respins – sensul mistic şi religios, credinţa în minuni şi providenţă, acceptarea fără critică a unor idei, numai fiindcă au fost exprimate de o autoritate, neprevederea, pasivitatea etc. – constatăm că, în opoziţie cu mentalitatea vechii lumi feudale, întemeiate pe o ordine statică şi subordonată ideii de subzistenţă, Guicciardini a reprezentat însuşirile dinamice ale noii societăţi burgheze, care atinsese la Florenţa cel mai precoce şi mai înalt grad de dezvoltare. Guicciardini a fost omul Renaşterii, adică reprezentantul autentic al timpului său şi, tocmai prin aceasta, unul dintre marile nume ale Renaşterii italiene şi ale civilizaţiei universale. Acad. ANDREI OŢETEA


RM

15

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

p O V E S T I

(

A D E V A R A T E

Măreții pierdute: 5 orașe dispărute care au fost regăsite după secole de căutări Odinioară glorioase și bogate, multe orașe antice au dispărut și au fost date uitării. În cazuri fericite, mai sînt menționate în texte antice, singurele care mai povestesc despre aceste locuri legendare. Indiferent că au fost abandonate sau că au fost distruse aproape complet, aceste orașe dispărute stîrnesc în continuare curiozitatea cercetătorilor. De-a lungul vremii, au fost organizate numeroase expediții pentru a le identifica. Cel mai căutat loc din lume este, probabil, Atlantida, dar șansele să fie descoperită par foarte mici. Pe de altă parte, însă, există orașe dispărute care au fost descoperite. La fel ca Atlantida, au povești fascinante, pe care te invităm să le descoperi în rîndurile de mai jos.

Timp de cîteva secole, europenii au crezut că Symbaoe era o simplă legendă. Apoi, în Secolul al XIX-lea, orașul a fost descoperit. Exploratorii au fost uimiți să găsească un castel impresionant, cu ziduri de piatră de peste 11 metri înălțime. Castelul a fost construit în jurul anului 900 de o civilizație africană despre care nu se știe nimic. Ce se știe, însă, cu siguranță este că această civilizație era extrem de bine conectată cu întreaga lume. În Leptis Magna lume. Din păcate, însă, Kassapa n-a apucat să se bucure prea mult de Sigiriya. La scurt timp de la finalizarea construcției, regele a fost atacat de fratele său, Mogallana. Părăsit de armată, Kassapa a fost învins, iar castelul Sigiriya a fost cucerit. Apoi, pentru că era simbolul exceselor lui Kassapa, locul a fost abandonat. O vreme, Sigiriya a fost folosită ca avanpost, apoi ca mînăstire budistă, iar încet, încet a fost dată uitării. Așa se face că, în Secolul al XIXlea, orașul mai exista doar în povești. Arheologii europeni care au început să studieze aceste povești au descoperit că orașul fusese cît se poate de real. Lucrările aheologice au fost demarate de englezi în 1890, iar astăzi Sigiriya este declarată de către UNESCO drept a opta minune a lumii.

Helike, orașul scufundat de Poseidon Atlantida nu este singurul oraș antic care a sfîrșit prin a fi scufundat. Orașul grecesc Helike a avut aceeași soartă, iar timp de peste 2.000 de ani el a supraviețuit doar prin poveștile lăsate în urmă de greci. Legendele spun că orașul a fost distrus de zeul Poseidon, într-un acces de furie. Potrivit legendei, locuitorii din Helike au atras dezastrul asupra orașului deoarece i-au persecutat și i-au alungat din cetate pe adepții lui Poseidon. Mînios și decis să se răzbune, zeul a scufundat întregul oraș într-o singură noapte. Orașul Helike a fost distrus în 373 î.e.n., mult timp s-a crezut că existența lui era doar un mit. Dar lucrurile au luat altă turnură în 1988, cînd doi arheologi au decis să pornească în căutarea lui. A fost nevoie de peste un deceniu de căutări asidue, iar în 2001 eforturile au dat rezultate. La acea vreme, Helike nu se mai afla sub apă, ci în regiunea Achaea din Peninsula Peloponez, îngropat sub cîțiva metri de pămînt. Arheologii au descoperit că dezastrul care a distrus orașul nu a fost provocat de „mînia lui Poseidon”, ci de un cutremur de proporții gigantice. În urma cutremurului, Helike a fost înghițit de apele unei lagune formate ca urmare a mișcării plăcilor tectonice.

Un impresionant castel medieval La începutul Secolului al XVI-lea, exploratorii portughezi au început să raporteze că au auzit legende cu privire la existența unui castel în Africa. Băștinașii le-au povestit exploratorilor că pe teritoriul de astăzi al statului Zimbabwe se afla o fortăreață de piatră care se înălța peste copaci. Localnicii îi spuneau Symbaoe și nici măcar ei nu știau cine a construit-o. La aflarea poveștii, exploratorul Joao de Barros scria acasă: „Nu există niciun document care să menționeze cînd și de către cine au fost construite edificiile, deoarece localnicii nu cunosc scrisul. Ei spun că orașul este opera necuratului deoarece omul nu ar fi avut cunoștințele și capacitatea să construiască un asemenea edificiu”.

Helike

Sigiriya fortăreață au fost descoperite artefacte dintr-o mulțime de locuri: monede arabe, ceramică din Persia, dar și artefacte originare din China, din timpul dinastiei Ming. Fortăreața din Zimbabwe e mai mult decît un castel. Este dovada faptului că o civilizație africană uitată folosea rute comerciale care duceau în cele mai îndepărtate zone ale lumii.

Sigiriya, a opta minune a lumii Unul dintre cele mai impresionante orașe dispărute este Sigiriya, aflat pe teritoriul statului Sri Lanka. Pe platoul unei stînci gigantice, care se ridică la peste 200 de metri deasupra junglei, se află un palat ca de basm. Ca să ajungi la el, trebuie să urci scări impunătoare, care trec prin gura unei statuii gigantice în formă de leu. Exteriorul stîncii este decorat cu fresce colorate, iar grădinile luxuriante din Sigiriya sînt unele dintre cele mai vechi din lume. Întrebarea firească este: de ce a fost abandonat un loc atît de frumos? Motivul stă chiar în povestea acestei construcții grandioase. În secolul V, regele Kassapa hotărăște să construiască o fortăreață ne neatacat, de unde să poată supraveghea orice mișcare. Sigiriya era locul perfect pentru a crea un oraș sub forma uni cetăți. Așadar, Kassapa a hotărît să-și construiască aici palatul. Cînd a fost gata, cetatea era una dintre cele mai impunătoare din

Castelul Symbaoe

Leptis Magna, orașul roman îngropat în nisip Acum 2.000 de ani, Leptis Magna era cel mai îndepărtat oraș al Imperiului Roman și un oraș comercial important. El se afla pe teritoriul de astăzi al Libiei și a fost locul în care s-a născut împăratul roman Septimius Severus. Împăratul a acordat o atenție deosebită orașului său natal, dezvoltîndu-l atît de mult încît a ajuns al treilea oraș ca importanță din Europa. Măreția Leptis Magna era întrecută doar de legendarele orașe Cartagina și Alexandria. În timpul domniei lui Septimius Severus, orașul a prosperat și s-a extins considerabil. Însă, odată cu declinul Imperiului Roman, Leptis Magna a decăzut. Slăbit, orașul a fost jefuit de barbari, distrus de invadatorii arabi și abandonat. Odinioară măreață, așezarea a fost dată uitării și acoperită încet de nisip. Leptis Magna a stat aproape 1.200 de ani îngropată în dunele de nisip. Apoi, în Secolul al XIX-lea, arheologii l-au descoperit. Datorită climei, orașul este extrem de bine conser­ vat. Aici mai pot fi văzute și acum amfiteatrul, băile, o bazilică și un circ. Nisipul a păstrat atît de bine construcțiile, încît arată aproape la fel ca în vremurile de glorie. Incredibilia.ro


16

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

Rãzboi corupþiei * Rãzboi corupþiei A treia cale

18,9% din voturi. Avînd în vedere profilul său de centru din dreapta, se crede că el a periclitat rezultatul actualului republican George Bush Sr. Făcînd acest lucru, el a deschis calea pentru ca Bill Clinton să nu fie doar un președinte democrat cu două mandate, ci și să reconstruiască Partidul Democrat în forța politică radicală care este astăzi. Majoritatea sondajelor de opinie prezidențiale îi includ doar Biden și Trump, dar atunci cînd Kennedy este inclus, acesta atrage 9-10% din electorat. Aceasta înseamnă 12-14 milioane de voturi, de două ori mai mult decît numărul celor care au votat împreună pentru Gary Johnson și Jill Stein în 2016. Există însă un model interesant în sondaje: absența sau prezența lui nu pare să-l afecteze material pe Trump, iar impactul asupra lui Biden este doar marginal negativ. Acest lucru sugerează că alegătorii lui Kennedy nu sînt afiliați cu niciunul dintre cei Doi Mari: atunci cînd li se cere să aleagă doar între Biden și Trump, susținătorii lui Kennedy sînt incluși la categoria «Alții/Indeciși». Concluzia este că, dacă Kennedy ar renunța – și nimic nu arată că o va face – nici democrații, nici republicanii nu s-ar putea aștepta să-și absoarbă automat alegătorii. Democrații, în general, nu par să înțeleagă acest lucru: îl tratează pe Kennedy ca și cum cei 12-14 milioane de potențiali alegători ai săi le aparțin cu adevărat. Cu alte cuvinte, ei cred că au motive să-și facă griji că R. Kennedy îl va costa pe Biden alegerile. Motivul acestei credințe este evaziv, dar ar putea fi extrem de simplu. Robert F. Kennedy Jr. nu poate nega faptul că provine din faimoasa familie Kennedy, dar, deși pare să vadă acest lucru mai ales ca un avantaj, mulți democrați par să creadă că recunoașterea numelui său atrage un număr masiv de alegători. Greșesc. Puțini dintre alegătorii de astăzi din America au vreo amintire vie despre președintele Kennedy sau despre fratele său, Robert F. Kennedy Sr. În timp ce mulți își amintesc de senatorul Ted Kennedy, majoritatea realizărilor sale politice – predominant de natură radical de stînga – datează din anii 1970 pînă în anii 1990. Un sfert de secol mai tîrziu, numele Kennedy în sine și-a pierdut magia. Asta nu înseamnă că Robert Kennedy Jr. nu este un politician respectabil, dar în măsura în care influențează alegerile din 2024, o face pe baza propriilor merite. Alegătorii săi îl plac datorită a ceea ce reprezintă, un punct pe care democrații par să nu îl înțeleagă. Prin urmare, atîta timp cît vor continua să se convingă că Kennedy își arogă voturile

democraților, vor face presiuni asupra lui și asupra campaniei sale pentru a se retrage din cursă. Au făcut deja o mare greșeală în acest sens. Din motive (în mare parte nefaste) pe care nu le vom aprofunda aici, conducerea democrată a decis că Joe Biden este tipul lor. Pentru alegătorii de bun simț, Biden apare ca un om care are mare nevoie de îngrijire medicală non-stop; ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă este să fie președinte pentru încă o zi. În loc de această tragedie geriatrică, democrații ar fi putut să îl susțină pe Robert Kennedy, un democrat convins, dar au decis să-l alunge din partid. Aparent, au crezut că desprinderea lui Kennedy de turmă l-ar face să plece, dar s-a întîmplat exact opusul. Prin urmare, atîta timp cît Biden îl urmează pe Trump în sondaje, agenții democrați vor face tot ce le stă în putere pentru a pune capăt campaniei lui Kennedy. Campania lor antiKennedy are un anumit efect: recent, o parte tot mai mare de alegători și-au exprimat o opinie nefavorabilă despre Kennedy. El nu pare să fi pierdut cotele de favorabilitate, totuși, efectul net este că mai mulți alegători au o părere despre el. Asta e important. Acesta confirmă că Kennedy are o bază de alegători loiali, așa cum o au puțini alți candidați terți. Dar ce face din el un candidat atît de convingător? Deși Kennedy are o lungă istorie ca avocat, singura problemă pe care a întîmpinat-o este scepticismul său privind vaccinul. El a făcut ceea ce nicio altă persoană de seamă din viața publică nu a făcut: a vorbit despre probleme pe care niciunul dintre candidați nu vrea să le atingă. Deși sîntem deja în aprilie, mai este un drum lung pînă la alegerile din noiembrie. Din cîte știm, s-ar putea ca Joe Biden să nu fie nici măcar candidatul democrat – s-ar putea să «renunțe» la convenția partidului din august și să-și predea delegații pentru alegerile primare altcuiva. Cu toate acestea, dacă se va rezuma la o revanșă între Biden și Trump, va avea loc suficient pentru ca Robert F. Kennedy Jr. să facă o diferență decisivă”. Așadar, alegerile din SUA nu sînt lipsite de tensiuni suplimentare și mărturisesc că dacă ar fi să aleg între Biden și Trump aș alege a treia cale, adică pe Robert Kennedy, așa cum o să fac și la alegerile parlamentare din România, unde cei doi mari – PNL și PSD – se vor prezenta separat, avînd un concurent serios într-un om politic care seamănă un pic cu Robert Kennedy în privința mesajului și a incisivității politice. Știți, desigur, la cine mă refer.

Document secret rusesc obținut de Washington Post. Moscova mizează pe o „campanie ofensivă de informare” cu scopul de a submina unitatea țărilor occidentale

Întrebat de publicația americană, Ministerul rus de Externe a spus că nu comentează „existența sau inexistența documentelor interne” sau progresul lucrărilor la acestea. „Așa cum am afirmat deja de mai multe ori la diferite niveluri, putem confirma că sîntem hotărîți să luptăm decisiv împotriva pașilor agresivi ai Occidentului colectiv în cadrul războiului hibrid declanșat împotriva Rusiei”, a adăugat acesta.

(urmare din pag. 1) „Spre deosebire de generația anterioară din familia sa, el candidează ca independent. Procedînd astfel, impactul său asupra cursei prezidențiale din 2024 a fost mai mare decît ar fi fost dacă ar fi rămas în Partidul Democrat. Nu este cazul să ne gîndim că ar avea vreo șansă la Casa Albă; impactul său este în primul rînd ca un candidat independent neobișnuit de puternic. Statutul său îl transformă de facto în candidatul terț al alegerilor din 2024. Ca atare, el reprezintă un fenomen atît nou, cît și vechi, dar care a fost în mare parte marginal la alegerile prezidențiale. În ceea ce poate fi descris cel mai bine ca o înțelegere reciproc avantajoasă, partidele Democrat și Republican au făcut tot posibilul pentru a domina peisajul politic național, în general și cursele prezidențiale, în special. Pentru a găsi un președinte care a servit doar un singur partid trebuie să ne întoarcem pînă la Zachary Taylor și vicepreședintele său, Millard Fillmore. Taylor, care i-a reprezentat pe cei din formațiunea Whig, a cîștigat alegerile din 1848 pentru a deveni al 12-lea președinte al Americii. Cînd a murit în funcție, în 1850, Fillmore, de asemenea membru al Whig, a depus jurămîntul ca succesor al său. Ultimul președinte care a reprezentat un alt partid decît „Big Two” a fost Andrew Johnson, care a depus jurămîntul ca președinte după asasinarea lui Abraham Lincoln în 1865. Ambii reprezentau Uniunea Națională, în timp ce reprezentau, de asemenea, democrații și, respectiv, republicanii. De la victoria republicanului Ulysses Grant la alegerile prezidențiale din 1868, politica americană a fost dominată în mare măsură de cei Doi Mari. Asta nu înseamnă că nu au existat eforturi ale unor terți: încă din 1912, Teddy Roosevelt a făcut o încercare mult mediatizată de a candida pentru Partidul Progresist. Roosevelt a servit două mandate ca președinte republican și nu a reușit să cîștige nominalizările ulterioare ale partidului său. La acea vreme, nu exista nicio interdicție constituțională pentru un președinte care îndeplinse mai mult de două mandate. Robert F. Kennedy Jr., care, potrivit unor sondaje, atrage aproape 10% dintre potențialii alegători, este cel mai formidabil candidat terț din 1992 încoace, luînd în considerare, din nou, statutul său independent la alegerile din 2024. Pe atunci, Ross Perot a obținut

Rezultatul războiului din Ucraina va determina în mare măsură cum va arăta viitoarea ordine mondială. Aceasta este, conform unui addendum secret la conceptul oficial de politică externă a Rusiei, concluzia menționată într-un document care a fost obținut de The Washington Post de la unul dintre serviciile europene de informații. În document, Moscova mizează în continuare pe o „campanie ofensivă de informare”, care vizează Occidentul, cu scopul de a submina unitatea acestuia. „Este important să se creeze un mecanism de căutare a vulnerabilităților în politicile lor externe și interne (occidentale – n.r.) pentru a dezvolta pași practici pentru a slăbi adversarii Rusiei”, se arată în addendum, un document ce detaliază noul concept de politică externă a Rusiei. Dacă așa sună un document de politică externă, nu putem decît să ne imaginăm care sînt direcțiile de acțiune pregătite de Moscova la nivelul Ministerului Apărării. „Trebuie să ne adaptăm în continuare abordarea relațiilor cu statele neprietene”, citează The Washington Post din document. Toate aceste acțiuni sînt gîndite de Moscova în numele rezultatului războiului din Ucraina, pe care Rusia îl numește „operație militară specială” și de care, potrivit documentului, va depinde următoarea ordine mondială. În anexa secretă la conceptul de politică externă a Rusiei se solicită și măsuri în „sfera

Rusia poate crea multe probleme pe plan global

militar-politică, economică și comercială precum și informațional-psihologică”, care ar urma să fie introduse împotriva așa-zisei coaliții a „țărilor neprietene”, unde Kremlinul trece practic toate țările occidentale, în frunte cu Statele Unite. Potrivit articolului WP, documentul rusesc repre­ zintă prima confirmare oficială – făcută publică – a preocupărilor pe termen lung ale reprezentanților occidentali, care avertizează de ani de zile despre un război hibrid rusesc. Războiul hibrid se manifestă, printre altele, în încercarea de a influența alegerile democratice în unele state UE și în SUA și, în același timp, să răspîndească frica și incertitudinea în aceste țări.

Alte propuneri din documentul de politică externă analizat de WP sugerează că Moscova alimentează conflictul dintre Statele Unite și China pe subiectul Taiwan, avînd ca scop o apropiere între Rusia și China. De asemenea, Kremlinul încearcă să escaladeze situația din Orientul Mijlociu în jurul Israelului, Iranului și Siriei pentru a îndrepta atenția SUA către problemele din această zonă. „Rusia poate cauza necazuri americanilor din multe zone ale lumii”, a declarat un expert rus, cunoscut pentru legăturile sale strînse cu vîrful diplomației ruse, dar care a vorbit sub rezerva anonimatului. „În Orientul Mijlociu, Asia de Nord-Est, Africa și chiar America Latină”, a calculat el. Situația tensionată din Ucraina este acum exacerbată și de faptul că Congresul SUA încă nu a aprobat un alt pachet de ajutoare pentru Kiev, care este blocat de republicani. Ajutorul ar trebui votat în această săptămînă, dar nu este încă clar cum va arăta actul final. Corectnews.ro


RM

17

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

China a început să cheltuiască miliarde de dolari pentru mediu (I)

– Ce a făcut ca țara să devină lider în lupta împotriva schimbărilor climatice? – În ultimele decenii, imaginea de mediu a Chinei a fost asociată în primul rînd cu nivelurile crescute de poluare a aerului. Pînă de curînd, țara asiatică a emis miliarde de tone de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă în fiecare an, provocînd daune economice globale de peste 1,8 trilioane de dolari. Fotografiile înspăimîntătoare ale celor mai mari orașe ale Chinei învăluite în smog dens și fețele oamenilor ascunse în spatele măștilor respiratorii groase nu au făcut decît să alimenteze percepția Chinei ca fiind unul dintre principalii poluatori ai aerului din lume. Cu toate acestea, de la mijlocul anilor 2010, strategia autorităților locale de reducere a emisiilor de CO2 s-a schimbat dramatic. Construirea multor megaproiecte în domeniul energiei solare și eoliene a făcut din țara asiatică unul dintre liderii luptei împotriva schimbărilor climatice globale. Analiștii de la Centrul CREA pentru Cercetare pentru Energie și Aer Curat au prezis că emisiile de dioxid de carbon din China vor atinge un nivel maxim în acest an, după care vor începe să scadă treptat.

Emisiile de carbon ale Chinei ar putea atinge vîrful chiar de anul acesta Analiștii de la Centrul CREA pentru Cercetare în Energie și Aer Curat au prezis că Republica China își va accelera rapid tranziția către sursele de energie regenerabilă (SRE) în acest deceniu. Mai mult, conform așteptărilor lor, China va face un salt verde anul acesta datorită megaproiectelor din domeniul generației solare și eoliene. La rîndul său, închiderea treptată a centralelor termice pe cărbune (CHP) mici și mijlocii, ca parte a obligațiilor guvernamentale locale în temeiul Acordului de la Paris, va accelera acest proces într-o și mai mare măsură, spun experții. Ritmul punerii în funcțiune a noilor capacități verzi în China este la un nivel foarte ridicat. Potrivit analistului CREA, Lauri Myllyvirt, producția totală de energie regenerabilă din China (inclusiv solar, eolian, nuclear și hidroenergetic) pînă la sfîrșitul anului 2023 va fi mai mult decît suficientă pentru a acoperi creșterea anuală a cererii de energie electrică în țara asiatică. Expertul consideră că China va putea realiza progrese rapide în domeniul energiei verzi prin investiții fără precedent în producția de echipamente folosind tehnologii cu emisii reduse de carbon. „China a făcut un pariu economic și financiar serios pe succesul tranziției energetice globale, care ar putea să-și îmbunătățească poziția diplomatică pe scena mondială”, argumentează Myllyvirt. Datorită investițiilor record în industria cu emisii scăzute de carbon (investițiile în vehicule electrice și echipamente electrice au crescut cu 38% față de 2022), emisiile de gaze cu efect de seră ale Chinei ar putea

atinge vîrful nu în 2030, așa cum se aștepta anterior, ci chiar de anul acesta, prezice CREA. Astfel, conform estimărilor experților, pînă la sfîrșitul lunii decembrie a acestui an, volumele totale de emisii de dioxid de carbon din China din combustibili fosili și ciment vor scădea cu un total de 249 de milioane de tone echivalent CO2, iar în 2025 – cu încă 64 de milioane.

Boom-ul vehiculelor electrice din China continuă Accelerarea tranziției energetice în China va fi mult facilitată de boom-ul producției de vehicule electrice în țara asiatică. La mijlocul lunii ianuarie, ministrul adjunct al Industriei și Tehnologiei Informației din Republica Populară Chineză, Xin Guobin, a declarat că pînă la sfîrșitul anului 2023, China a exportat 4,91 milioane de mașini, dintre care 1,203 milioane funcționează cu noi surse de energie (plus 77,6% față de 2022). Volumul total de producție de astfel de vehicule în țară în această perioadă a crescut cu 35,8% și a ajuns la 9,587 milioane de unități. Toate acestea au permis RPC să devină un lider mondial în acest domeniu, afirmă Guobin. Din 2017, China a vîndut un total de peste 18 milioane de vehicule electrice (de peste patru ori mai mult decît în ​​Statele Unite), sau aproape 50% din totalul global. Analiștii Bloomberg NEF se așteaptă ca pînă în 2026, mai mult de jumătate din vînzările de autoturisme noi din țară să fie vehicule electrice, comparativ cu puțin peste un sfert în Statele Unite. Agenția Internațională pentru Energie (IEA) consi­ deră că factorii de mai sus vor transforma în cele din urmă China în principala forță motrice din spatele scăderii cererii globale fără petrol. În acest context, șeful AIE, Fatih Birol, a anunțat „începutul sfîrșitului” erei combustibililor fosili și a prezis un vîrf global al consumului de petrol, gaze naturale și cărbune pînă în 2030.

China își crește rapid capacitatea de generare solară și eoliană Megaproiectele din domeniul generației solare și eoliene sînt de așteptat să joace un rol major în accelerarea ritmului tranziției energetice a Chinei. Totodată, cea mai impresionantă creștere va avea loc în producția de panouri solare, potrivit CREA. Pînă la sfîrșitul anului 2023, un total de aproximativ 210 gigawați au fost pusi în funcțiune în acest segment, ceea ce reprezintă de două ori întreaga capacitate instalată de energie solară din Statele Unite. La rîndul său, volumul de punere în funcțiune a capacității verzi suplimentare în China a fost de patru ori mai mare decît în 2020. ​​ Mai mult, la sfîrșitul anului 2023, cel mai mare producător mondial de material cheie pentru celule solare, Tongwei,

a convenit cu autoritățile mongole să investească 28 de miliarde de yuani (aproximativ 3,8 miliarde de dolari) în producția a 500 de mii de tone de siliciu industrial și 400 de mii de tone de polisiliciu. Acest proiect ar putea deveni unul dintre cele mai mari proiecte de energie solară din regiune din ultimii ani. CREA se așteaptă ca o nouă capacitate solară, eoliană, hidro și nucleară să genereze aproximativ 423 terawatt-oră anual, un volum comparabil cu consumul de energie electrică al întregii Franțe. Pe lîngă punerea în funcțiune pe scară largă a capacității solare, China a produs 65 de gigawați de energie eoliană, 7 gigawați de energie hidroelectrică și 3 gigawați de energie nucleară pînă la sfîrșitul anului 2023. Toți acești indicatori sînt mult mai mari decît media globală, rezumă think tank-ul.

China construiește centrale uriașe de energie regenerabilă Programele guvernamentale în domeniul surselor de energie regenerabilă ajută, de asemenea, la accelerarea ritmului tranziției Chinei la energia cu emisii scăzute de carbon. Una dintre ele, numită Whole County PV, funcționează în țară din 2021 și permite o extindere dramatică a utilizării energiei solare în zonele rurale prin instalarea unor suprafețe mari de panouri fotovoltaice (PV) pe acoperișurile clădirilor. Un alt motor al creșterii energiei verzi sînt bazele de energie curată din regiunile deșertice situate în provinciile centrale ale țării. Pînă de curînd, majoritatea sistemelor solare fotovoltaice din China au fost instalate în regiunile vestice îndepărtate, ceea ce a mărit dramatic timpul de livrare a energiei electrice către provinciile estice, dar acum aceste probleme au fost rezolvate prin utilizarea panourilor solare la scară largă și a parcurilor eoliene gigantice. Datorită cerinței de a acoperi aproximativ 20% din acoperișurile din regiunile participante la PV în întregul județ, milioane de oameni din China au acces la surse alternative de energie. Pe întreaga perioadă a programului, ritmul de punere în funcțiune a noii capacități solare în China a crescut de cîteva ori față de 2020. Centrul de atracție pentru construcția de centrale solare și eoliene gigantice a devenit provincia Gansu din nord-vestul Chinei. În această regiune, este planificată construirea unui parc eolian uriaș (Jiuquan), a cărui capacitate totală este estimată la 20 gigawați. Pentru comparație, acest volum este mai mult decît toată energia electrică generată în Noua Zeelandă. Un alt mega-proiect din domeniul energiei regenerabile ar putea fi baza Badain Jaran cu o capacitate totală de 11 gigawați, care este dezvoltată de China Energy Investment. În general, baze gigantice cu o producție totală de peste 450 de gigawați de energie regenerabilă sînt acum construite în regiunile deșertice ale Chinei. Nu există o asemenea scară de construcție nicăieri în lume, sînt de acord experții.

Ritmul tranziției energetice a Chinei va depinde de situația cărbunelui (1) Una dintre principalele amenințări la adresa îndeplinirii obligațiilor autorităților chineze în temeiul Acordului climatic de la Paris este un val de autorizații pentru construirea de noi centrale termice mari pe cărbune (CHP), potrivit analiștilor CREA. Într-un studiu comun cu experți de la Global Energy Monitor (GEM), aceștia au calculat că doar în 2022, guvernul chinez a aprobat construcția de centrale termice pe cărbune cu o capacitate totală de 106 gigawați. Analiștii au asociat cea mai mare cifră din 2015 cu o scădere bruscă a activității de producție în China în apogeul pandemiei de coronavirus, cînd multe întreprinderi industriale au fost forțate să se închidă din cauza blocajelor prelungite. (va urma) N.K.


18

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (V)

Despre Maroc am aflat că are o populație de aproape 33 de milioane de locuitori și o suprafață de 710,850 km² incluzînd disputata Sahara de Vest, care este în principal sub administrație marocană. Marocul are o coastă la Oceanul Atlantic, care ajunge dincolo de Strîmtoarea Gibraltar în Marea Mediterană. Are graniță cu Spania la nord (o graniță maritimă prin Strîmtoare și frontierele terestre cu trei mici enclave controlate de spanioli: Ceuta, Melilla și Peñón de Vélez de la Gomera), Algeria la est și Mauritania la sud. Maroc este o monarhie constituțională de jure, cu un parlament ales. Regele Marocului deține puteri vaste executive, inclusiv poate dizolva parlamentul cînd dorește. Puterea executivă este exercitată de către guvern și de rege, de asemenea. Puterea legislativă este învestită atît guvernului cît și celor două Camere ale Parlamentului, Adunarea Reprezentanților și Adunarea Consilierilor. Regele poate emite decrete numite dahir, care au puterea unei legi. Alegerile parlamentare au avut loc în Maroc, la 7 septembrie 2007, și au fost considerate de unii observatori neutri ca fiind libere și corecte; deși prezența la vot a fost estimată la 37%, cea mai mică din ultimele decenii. Capitala politică este Rabat, iar cel mai mare oraș este Casablanca; alte mari orașe sînt: Marrakech, Tetouan, Tanger, Salé, Fes, Agadir, Meknes și Oujda. Istoria țării se întinde de-a lungul a peste 8000 de ani, și a fost fondată de berberi, care sînt locuitori originali. Cel mai cunoscut stat independent marocan a fost Regatul Berber de Mauretania condus de regele Bocchus I. Acest Regat Berber de Mauretania (acum nordul Marocului) datează cel puțin de la 110 î.Chr. Arabii omeiazi au cucerit această regiune în Secolul VII, aducînd limba lor, sistemul lor de guvernare și islamul, la care mulți dintre berberi încet s-au convertit, mai ales după ce arabii s-au retras. În era islamică primul stat marocan musulman, independent de Imperiul Arab, a fost Regatul Nekor, un emirat în zona Rif. A fost fondat de un imigrant din Yemen, Salih I ibn Mansur în anul 710. În sfîrșit am ajuns la hotel. Ca toate locurile unde am fost cazați pe parcursul călătoriei noastre prin Maroc, avea clasificare de 5 stele. Răcoare, bine, elegant și, cel mai important, masa ne aștepta pusă. Firește, fără carne de porc. Pui, legume, fructe și, în

Volubilis

Turnul Hassan din Rabat, Maroc

mod excepțional, pentru niște necredincioși ca noi, un aliment esențial: bere! Am mîncat și am aterizat direct în pat să mă odihnesc după atîtea peripeții de care avusesem parte în ziua aceea. M-am trezit a doua zi odihnit și gata de aventură. Am încărcat bagajele și am pornit prin Rabat. Văzînd cum se circula și ce mașini erau pe șosea, comparînd cu orașele de la noi, mi s-a părut că sîntem o țară occidentală extrem de civilizată. Nu prea aveam timp să admir peisajul, fiindcă eram acolo la muncă, nu la huzur, așa că aveam de tradus informațiile oferite din engleza ghidului local în româna turiștilor. Am oprit direct la Mausoleul lui Mahomed al V-lea, locul în care este înmormîntat conducătorul Egiptului, împreună cu fii săi. Clădirea în sine pe dinafară nu spune mare lucru, dar cînd intri, mulțimea și strălucirea mozaicurilor cît și sculpturile în marmură te uimesc. Firește, mormintele importantelor personalități marocane se află în mijlocul mausoleului, iar turiștii le privesc de la înălțimea unui balcon ce înconjoara sala principală. Mausoleul a fost construit în stil tradițional arabomusulman pe o suprafață de 1500 de metri pătrați. La exterior, monumentul este construit din marmură italiană albă și acoperit cu un acoperiș piramidal cu gresie verde, precum verdele stelei de pe steagul marocan, simbol al regalității alauite. Pereții sînt realizați la interior cu cali­ grafie coranică și acoperite cu mozaic tradițional. Cupola este făcută din cedru de Atlas acoperit cu foiță aurită și din mahon pictat; sub

Mausoleul lui Mohamed al V-lea cupolă se află sarcofagul regal de onix alb pakistanez, care conține rămășițele lui Mohammed al V-lea (1909-1961). În colțuri se găsesc mormintele prințului Moulay Abdellah (1935-1983), cel mai tînăr fiu al lui Mohammed al V-lea, și al fratelui lui, Hassan al II-lea, regele Marocului în perioada 1961-1999. Lîngă mausoleu se găsește Turnul Hassan, un minaret istoric neterminat, situat în Rabat. Această clădire trebuia să fie nu numai cea mai mare moschee din lume, dar și cel mai mare monument religios din lume, în Secolul al XII-lea. Lucrările la această construcție au început în 1196 sub inițiativa Sultanului Abu Yusuf Yaqub al-Mansur (1184-1199), nepotul lui Abd al-Mumin, fondatorul orașului imperial Rabat în 1150, sultanul dorind ca Rabat să fie capitala imperiului său în Secolul al XII-lea, care se întindea de la Tripoli (Libia) pînă în Castilia (Spania). Cu toate acestea, lucrarea a fost abandonată imediat după moartea sultanului în 1199. Turnul trebuia să aibă mai mult de 80 de metri, dar a ajuns la doar 44 de metri. Clădirea a fost apoi ignorată de către succesorii lui Yaqub Al-Mansour și s-a deteriorat odată cu trecerea timpului. În 1755, cutremurul de la Lisabona a afectat și Rabatul și a distrus cu totul colonadele esplanadei. Spațiul din jurul Turnului Hassan a fost restaurat din anii 1960 ai Secolului al XX-lea. Plecăm de aici către Volubilis, un fost oraș roman. Între anii 40 și 280 Volubilis (reședința administrativă a provinciei romane Mauretania-Tingitana) a fost o localitate de cca 20.000 locuitori (în perioada de maximă înflorire), dotată cu atributele unei așezări romane dezvoltate (Capitol, Forum, Basilică, Arc de Triumf, terme, mozaicuri etc). În jurul anului 280, în urma invaziilor berbere repetate, romanii au abandonat localitatea, mutînd centrul administrativ al provinciei la Tingis (azi: Tanger). Cele mai de preț resturi romane sînt mozaicurile de paviment, foarte bine conservate, din casele unor locuitori înstăriți. Nu am apucat să vizităm situl arheologic, pentru că la peste 40 de grade Celsius, pe o căldură uscată, fiindcă ne aflam în interiorul continentului, nu pe malul mării, tot grupul a renunțat la vizită fiindcă nu aveau chef să umble pe jos să vadă pietre. (va urma) nicu marius marin


RM

19

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Cum ne putem relaxa? D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ De cele mai multe ori, reușim singuri, și tocmai de aceea, în ziua de astăzi este necesar să apelăm la Epuizarea și stresul pot fi invinse discipline care ne pot echilibra sistemul de comunicare

Statisticile arată că 20% din concediile medicale au ca motiv epuizarea. Desigur, procentul persoanelor care se simt mereu epuizate este mult mai mare, dar nu apare în statistici. După cum afirmă studiile psihologice, stresul și epuizarea reprezintă deja o problemă majoră pentru sănătatea omului modern. Solicitările în viața profesională și privată devin tot mai apăsătoare. De multe ori nu ne mai putem descurca și intrăm într-un carusel cu efecte negative asupra corpului, sufletului și spiritului nostru.

Ce este, de fapt, stresul? În decursul timpurilor omul a evoluat: din vînător, pentru a-și asigura hrana zilnică, astăzi omul are mai multe posibilități de a alege, are la dispoziție o întreagă paletă de alimente care, desigur, nu întotdeauna contribuie la sănătatea noastră. Sîntem înzestrați cu un mecanism de autoapărare care ne ajută în situațiile în care sîntem expuși unui stres masiv, mecanism care, atunci cînd este declanșat, aduce corpul în starea de ,,Luptă sau fugi”. Dacă înaintații aveau de ales doar între aceste două variante, omul modern se zbate

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (10) COMANDO sau cele 2 „mașini de război“ (10) Nu acelaşi lucru se poate spune despre Arnie. Timp de doi ani a dormit pe lauri, lăsînd publicul să presupună doar ce film va urma după inegalabilul Terminator II. Pînă în 1993, ultimele sale patru filme au adus încasări de circa o jumătate de miliard de do­ lari, iar realizările sale, din punct de vedere financiar se apropie de două miliarde de dolari. După succesul extraordinar cu filmul Terminator II, luarea unei decizii de a mai juca într-un film n-a fost uşoară şi a presupus o responsabilitate extremă. Schwarzy a ales Ultimul erou de acţiune, care nu e nici film de acţiune, nici comedie, ci un amestec din amîndouă. Filmul a fost o superproducţie spectaculoasa. Arnie a încasat 17 milioane dolari, însă succesul aşteptat nu a venit. În prima săptămî­nă, filmul a încasat 15 milioane, rămînînd mult în urma lui Clifflwnger şi a lui Jurassic Park. Nici mai tîrziu filmul nu a fost vizionat, con­form aşteptărilor, deşi a beneficiat de o echipă strălucită de actori: F. Murray Abraham, Anthony Quinn, Mercedes Rurhl, Joan Plowright, Tina Turner, Jim Belushi, Chevy Chase, Chris Connelly, M.C. Hammer, Little Richard, Sharon Stone, Jean-Claude Van Damme, Măria Shriver (d-na Schwarzenegger) şi în ciuda efortului depus de regizorul John Mc Tiernan (Vindeţi scump viaţa, Predator, Vînătoarea lui Octombrie Roşu). Noua imagine a lui Arnold din acest film nu s-a impus ca şi cea din filmele anterioare, cea a eternului bătăuş. însă Arnie apără eroic producţia. El spune că vrea să abandoneze filmele de acţiune, pline de violenţă şi doreşte să fie apreciat de un public mai larg. Cu toate că mesajul său este atît de generos, numărul spectatorilor s-a împuţinat şi mai mult. Părinţii refuză tot mai des să dea bani copiilor pentru a viziona filme pline de violenţă, crime şi sex. Actorul a fost prea ocupat de cariera sa politică. În calitate de consilier al preşedintelui Bush, de specialist în tranzacţii imobiliare şi cea de părinte a doi copii, el s-a gîndit că nu-şi mai poate permite să alerge prin junglă, îmbrăcat sumar, cu un pumnal în mînă. Şi regizorul John Mc Tiernan s-a entuziasmat de noua imagi­ne a lui Arnie: „Cu acest film, nu avem nici un alt scop decît acela de a rea­liza o atmosferă familială, tihnită, ca în vremurile copilăriei înde­părtate”. În declaraţiile sale, Arnie le explică ziariştilor motivele lipsei de succes a filmului şi esenţa

între balastul profesional, discuțiile neplăcute cu șefii, modificările survenite în structura muncii, copiii care trebuie hrăniți și educați, crizele din viața de familie, problemele sexuale, financiare și de sănătate.

Cum reacționăm la factorii stresori? Stresul se declanșează printr-o serie de senzori, dintre care amintesc căldura sau frigul, zgomotul excesiv, accidente, o stare de încordare sau chiar de frică, atacuri de panică, schimbări hormonale, criticile aduse de cei din jur, anumite amintiri. Cele mai frecvente reacții sînt lipsa de concentrare, uitare, pesimism, imposibilitatea de a ne putea deconecta, transpirații, tensiune oscilantă. Cele mai tipice reacții de stres mental sînt lipsa de concentrare, blocaje în gîndire (rămîi în mijlocul frazei și nu mai știi ce voiai să spui), un tablou general negativ. Printre reacțiile corpului amintesc încordarea și durerile musculare, respirația greoaie sau agitată, transpirații, tensiune mare și puls mărit. De asemenea, în ceea ce privește comportamentul uman, stresul se manifestă prin lipsa somnului, retragere din viața socială, consum de alcool, mîncat compulsiv, apatie. schimbărilor sale de imagine: „Pur şi simplu aşa merg lucrurile. Filmele mele n-au avut nici­cînd o primire prea bună în presă, lucru cu care m-am obişnuit: ori scriu că filmul e prea brutal, ori socotesc că sunt prea multe efecte speciale; găsesc întotdeauna ceva. Nu mă interesează, nu mai citesc de mult criticile. Dar, bineînţeles, aceasta nu înseamnă că nu respect munca ziariştilor. Doar că nu folosim acelaşi sistem de mă­sură, asta-i tot... Arnold-ul anilor ’80 era doar o maşină de luptă, iar Arnold-ul anilor ’90 nu i se poate asemăna. Niciodată nu fac filmele pentru mine, ci pentru spectatori. Fireşte că reacţionez, dacă pretenţiile spectatorilor se schimbă. Azi, căutările se îndreaptă spre filmele care atrag întreaga familie. Părinţii vor să-şi ducă odraslele la film, dar oferta care le stă la dispoziţie e încă limitată. De aceea, am turnat Ultimul erou de acţiune, iar unul din filmele mele viitoare va fi din nou o comedie cu Danny De Vito. În zilele noastre, violenţa prezentată la TV e ceva obişnuit, iar acest lucru e de zece ori mai dăunător decît orice violenţă fictivă de pe ecranul cinemato­grafului. Bineînţeles, aceasta nu emoţionează pe nimeni, deşi toc­mai în această situaţie cinematograful ar trebui să se edifice asupra răspunderii sale morale şi să se stăpînească. De exemplu, în Ulti­mul erou de acţiune, nu se vede nici o scenă în care i se trage cuiva un glonţ în cap sau în care să zboare prin aer mîini şi picioare. Vă spun care e necazul adevărat şi în acest sens nu ne pot ajuta nici actorii, nici regizorii, ci numai politicienii. Una din cauzele faptului că traficul de droguri e de nestăvilit în oraşele noastre, e violenţa. Iar aceasta poate înflori doar pe tărîmul sărăciei economice. Nu­mai dacă se vor putea îmbunătăţi condiţiile sociale, vom putea trăi din nou în pace. Aş mai putea spune încă zece motive de care e responsabil guvernul, care ar trebui să facă urgent ceva, altfel ne vom îneca în violență. Pe acestea nu le ştiu de la televizor, le văd pe stradă. Nu filmul şi televiziunea sunt cauzele faptului că socie­tatea devine tot mai brutală. - De ce nu e un film de succes? - Ar fi prea comod să spun că studioul trebuia să programeze la o altă oră filmul în cinematografe, că scenariştii au dat bir cu fugiţii sau că regizorul e bătut în cap. Nici una nu e adevărată şi nici nu-mi stă în fire să dau vina pe alţii. Suntem o mare echipă, fiecare a făcut ce a depins de el, iar eu sunt mîndru de acest film...“. Arnold nu s-a resemnat cu insuccesul filmului. În consecinţă, l-a vizitat pe regizorul care i-a adus succes, pe James Cameron, propunîndu-i să lucreze din nou împreună. Arnie ar fi dorit să păs­treze ceva din imaginea prezentată mai sus, dar avea nevoie şi de acţiune. (va urma) MISTERELE LUMII

al corpului. Deblocările energetice ale chakrelor, meridianelor, urmate de o repunere a comunicări energetice în corp, reprezintă acele terapii personalizate de care individul are nevoie mai mult ca oricînd. O strategie de ieșire din situațiile de stres major este, aproape întotdeauna, reglarea plexusului solar. Aici se reglează fricile, astmul bronșic stresul, circulația sanguină, afecțiuni ale pielii, reglările ritmice, tensiunea mare, durerile de cap, afecțiunile tractului gastro-intestinal, încordările și durerile musculare, îmbolnăvirile psihosomatice, lipsa somnului, stresul, tinitus-ul, problemele climaterice. Reglînd corpul energetic dăm posibilitatea corpului fizic de a se reface. O diagnosticare energetică ne arată întotdeauna gradul nostru de sănătate, deoarece boala apare mai întîi în cîmpul energetic. Medicina energo-informațională se bazează pe descoperirile fizicii cuantice, domeniu care și-a adjudecat, pînă acum, peste șase premii Nobel. Este, cu siguranță, medicina viitorului. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Pai 1 1

3

4

P

5

6

P P

2 3

2

7

8

9

P

10 P

P

P

P P

4 P

5

P

6

P P

7 P

8

P

9 10

P

P

P

ORIZONTAL: 1) Ploaie torențială – Copaci fără soț (sg.); 2) Mat în orice poziție – Forme de achitare; 3) Un pui mai mare – Se ține de capul nostru; 4) A se întoarce la lot – A pune în practică; 5) Cu noaptea în cap – Final de exod!; 6) Aplecat în față! – Luați în nume de rău; 7) Ramură de brad – Ciobit; 8) Nutrirea celor mici – Pe dinapoi!; 9) A pune mîna – Rea de gură; 10) Ordin de chemare – A se grăbi. VERTICAL: 1) Prost la carte – Probă la scrimă; 2) Lucrare de geniu – Iluzii pierdute!; 3) Vechile monetării; 4) Docil în sinea lui! – Trecute prin lupă! – Scos afară din casă; 5) Ieșit în față – A lua poziție; 6) Soluție de lipit – Bună la spălat; 7) Plecate primele! – Pasăre de baltă cu ciocul lat; 8) Ton sec – Încins la mijloc!; 9) Coliba pescarilor – Nu poate avea copii; 10) Lupi de mare – Tulpină simplă. GH. ENE Dezlegarea careului ,,ABORDĂRI” 1) PERISABILE; 2) ALE – AVOCAT; 3) RIGOLA – ACE; 4) AMETITOR – R; 5) GI – ET – CIAN; 6) INELATA – SI; 7) NARA – ARGAT; 8) ITERATIE – A; 9) TOT – PANSAT; 10) ARENE – ATEE.


20

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

RM

Alertă națională! Ciolacu vinde țara bucată cu bucată

Ciolacu vinde țara bucată cu bucată – asta este concluzia vizitei primului covrigar al țării în Qatar. Investițiile despre care ne vorbeau Ciolacu, Grindeanu și alți tiriplici din Guvern sînt, în realitate, doar o punere pe tavă a unor active strategice românești. Portul Constanța și Tarom, cîndva două dintre bijuteriile coroanei economice ale României, au devenit doar simple mărfuri pe masa negocierilor. Ce face Ciolacu? Vinde și ce a mai rămas din România. Pune în pericol suveranitatea și securitatea economică a României după ce a distrus tot ce se mai putea distruge în țară, a decis să și vîndă ce se mai poate vinde, bucată cu bucată. În februarie 2021, Marcel Ciolacu posta pe contul de Facebook următorul mesaj: „Spune NU vînzării CEC Bank, Aeroportul București, Tarom, Hidroelectrica, Romgaz, Transgaz, Nuclearelectrica! Îl acuza la acea vreme pe Cîțu că e vînzătorul României. La 3 ani distanță de la acea minunată postare, ce face Ciolacu? Fix ceea ce îl critica pe Florin Cîțu și guvernarea liberalo-useristă de la acea vreme. În acel moment, Ciolacu spunea că vînzarea companiilor românești este o crimă economică! Ce s-a schimbat, Marcele? Cui ați promis toate aceste companii? Anul trecut ați început cu Hidroelectrica. Anul ăsta continuați cu Tarom și cu Portul Constanța? Unde vă veți opri? Marcele, Nicule, Klause, nu vă jucați cu focul! În astfel de momente, în care economia globală este zguduită de incertitudini și de crize, în momente în care noi, ca țară, ar trebui să ne consolidăm activele naționale, nu să le scoatem la vînzare, este devastator să vedem cum liderii aleși să protejeze interesele naționale par mai degrabă interesați să facă afaceri sub masca promovării investițiilor străine. Aceste „investiții” nu sînt decît noi și noi capitulări în fața intereselor externe statului român, care nu fac altceva decît să ne vîndă viitorul pentru promisiuni efemere. Marcele, Nicule, Klause, asta e strategia voastră economică pentru a obține bani la buget pentru cheltuielile voastre electorale? Să vindeți tot? Asta nu e strategie, ci e JAF la drumul mare! De ce ar trebui să dăm unor entități străine controlul asupra unor puncte cheie ale infrastructurii și economiei naționale? Care este logica din spatele acestor decizii, cînd ar trebui să ne întărim pozițiile strategice, nu să le diluăm? Ne frapează lipsa de discuție și dezbateri despre acest subiect, cum românii sînt lăsați în ceață, ca de obicei, primind informații

fragmentate, neexistînd, de fapt, o discuție reală despre consecințele pe termen lung ale acestor vînzări. Ciolacu vinde țara! GATA! AJUNGE! Este o nouă trădare a intereselor poporului român înfăptuită de PSD și PNL! Este încă una la multele care au avut loc în ultimii 34 de ani, care ne-au transformat din stăpîni la noi în țară în sclavii intereselor străine. Pe 9 iunie trebuie să spunem STOP, să cerem socoteală și să ne opunem acestei direcții periculoase în care ne îndreaptă PSD și PNL. Vom sta nepăsători în timp ce activele noastre sînt scoase pe taraba internațională? Sau

alegem să ne mobilizăm, să ne informăm, să discutăm și să acționăm? Este datoria noastră, a fiecărui cetățean român, să fim vigilenți și să participăm activ la astfel de decizii care ne afectează viitorul. România trebuie să rămînă stăpînă pe propriile resurse, iar astfel de decizii importante trebuie să fie luate transparent și în beneficiul real al românilor. România nu este de vînzare! Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor


RM

21

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Israelul atacat

Zilele trecute se zvonea că Israelul va fi atacat de Iran ca represalii la lovirea ambasadei din Gaza a acestui stat de către rachetele statului evreu. În mod normal, ar fi trebuit să mă panichez, dar la cîte s-au întîmplat și se întîmplă din 2020 încoace, am început să nu mă mai sperii așa ușor. Firește că atacul a avut loc și, așa cum mă așteptam, Israelul a respins aproape toate rachetele trimise de Iran. Acum, s-ar crede că Israelul trebuie să răspundă militar. În ceea ce mă privește, eu consider că ar trebui să își vadă de treabă, fiindcă acum statul israelian și Iran „sînt chit”, cum zicem noi, românii: tu mi-ai distrus ambasada, eu te-am atacat și tu mi-ai distrus rachetele pe care

ETICHE

TA

le-am trimis spre tine și care nu ți-au provocat pagube. Credeți că premierul evreu va gîndi așa? Cu siguranță nu și despre asta scriu și cei de la Wall Street Journal: „Pe măsură ce își ia în considerare răspunsul, Israelul trebuie să cîntărească și interesele partenerilor săi arabi, cum ar fi Iordania, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În ciuda furiei populare pentru uciderea a zeci de mii de palestinieni în timpul operațiunilor militare israeliene din Gaza, Iordania și alți parteneri au ajutat Israelul să lupte sîmbătă cu rachetele și dronele iraniene“. (continuare în pag. 22) T.I.

Nu aduce anul ce aduce ceasul

Înainte de 7 octombrie 2023, erai scuipat și tăvălit doar dacă gîndeai ireverențios față de evrei, darămite să fi scos pe gură ceva. După 7 octombrie, nu doar că ești felicitat dacă-i înjuri și faci spume la gură contra lor, dar s-ar putea să fi luat cu pietre dacă le ții partea. Toată această schimbare s-a întîmplat din cauza reacției pe care Israel a avut-o în Gaza ca răspuns la atacul criminal al Hamas. Dacă răspunsul statului evreu ar fi fost altul, nu doar că și-ar fi atras simpatia lumii, dar ar fi avut arme mai eficiente de a lupta contra Hamas și a rezolva situația din Gaza. Așa cred eu. „Longevitatea Israelului este pusă sub

semnul întrebării pentru prima dată de la naștere,” a spus Benny Morris, un istoric israelian, citat de World Street Journal. „Singura dată cînd Israelul s-a confruntat cu o amenințare existențială similară, a spus el, a fost în războiul său pentru independență în 1948, cînd s-a luptat cu cinci țări arabe și miliții palestiniene locale”. Iată ce scrie WSJ pe această temă: „Revărsarea de simpatie globală expusă după cel mai grav atac asupra evreilor de la Holocaust a scăzut, fiind înlocuită cu imagini cu palestinieni înfometați sau morți în Gaza“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

EDITORIAL

Cînd cozile de topor au depășit numărul topoarelor

Motto: ,,Norodul cînd e-ntrebat/ Cine e mai mare-n sat/ El pe loc răspunde: «Eu!/ Că-ntărît cîinii mereu»”. – ANTON PANN (,,Despre nerozie”) Îmi este nespus de greu să-mi revin după șocul produs de vorbele rostite de rudele unui pacient care a murit la Spitalul de Urgență Pantelimon, din București. Iată una din declarații: ,,Tăticul ne implora să-l luăm acasă, pentru că ăia îl vor omorî”. Un alt membru al aceleiași familii susținea că a auzit o asistentă medicală spunînd: ,,Lăsați-l să moară, că nu mai are nici o șansă!”. Ce mai, iadul pe Pămînt, și asta într-o instituție care se presupune că funcționează sub imperiul Jurămîntului lui Hipocrat, codicele moral al unui medic în exercitarea profesiei. Doar că, în acest caz, avem de-a face cu un spital în care bolnavii erau salvați de la viață, nicidecum de la moarte. E vorba de acei pacienți care, deși nu mai puteau să vorbească și să gesticuleze, învățaseră un nou limbaj, cel al lacrimilor. Lacrimile suferinței, ale neputinței și groazei sau, mai bine zis, lacrimile morții, pe care cei ce aveau competența să-i ajute – medici și asistente –, în mod deliberat (sic), se făceau că nu le înțeleg rostul. Pentru ei, cel mai important lucru era acela de a nota într-un registru încă un deces, ceea ce mă duce cu gîndul la un mai vechi banc macabru. Se zice că o văduvă l-a întrebat pe un medic de ce a murit soțul ei, iar răspunsul pe care l-a primit a fost acesta: ,,Nu știu să vă spun, cert este că la autopsie s-a zbătut foarte mult”. Iată și o altă variantă. Un pacient l-a întrebat pe chirurg dacă boala de care suferă e o boală rară. ,,Nicidecum, i-a răspuns acesta, sînt pline cimitirele cu cei care au avut-o”. Da, rîdem noi, dar purceaua e moartă în coteț, cum se zice, în cazul de față fiind vorba de sistemul de Sănătate din România, care este praf și pulbere, deși nu prididim să ne mîndrim cu tot soiul de recorduri. Spre exemplu, acum, într-un singur spital, s-au înregistrat la ATI circa 20 de decese în doar patru zile, dar oare cîți pacienți or fi murit în ultimele 30 de zile sau în ultimul an? Alexandru Rafila, actualul ministru al Sănătății, ne-a asigurat că va face o anchetă, dar nu s-a întrebat dacă are cineva încredere în el. De mai bine de 30 de ani sîntem aburiți cu vrăjeli de genul: ,,Dacă se întîmplă ceva deosebit, vom face declarații de presă, anchete, comisii ș.a.m.d.!”. Ce mai, vorbe peste vorbe, și asta pînă am ajuns în fundul prăpastiei. Și, la urma urmei, ce anchetă să facă Rafila, după ce a trimis în derizoriu dezvăluirile cadrului medical de la Spitalul Pantelimon: ,,Nu putem lua de bună declarația unei asistente medicale, care a spus că în respectivul spital e jale mare. Vom întreba un medic, care este mult mai competent decît o asistentă”. Păi, nestimate domn ministru, lumea nu mai are timp de întrebări și răspunsuri. Lumea își îngroapă morții și așteaptă să-ți dai demisia, după care să te urci singur în dubă. Pentru că ai la activ plîngeri penale, în care ești acuzat de... genocid premeditat. Ești un adept înfocat al Noii Ordini Mondiale, pe care ai slujit-o fără scrupule. La OMS, unde, cîndva, ai reprezentat România, te-ai umplut de comisioane, îndeplinind ordine și recomandări de genul: ,,Bă, fă-i pe români să cumpere cîteva mii de tone de medicamente și o să fii boier!”. Să nu uităm că, tot la ordinul celor de la OMS, cînd a ajuns ministru al Sănătății, Alexandru Rafila a luat bani din vistieria statului și a plecat aiurea în lume după pastile cu iod. Zicea atunci că ,,Putin va da cu nucleara”, motiv pentru care populația trebuia să aibă un remediu împotriva radiațiilor. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU


22

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Israelul atacat

(urmare din pag. 21) „«Partenerii noștri regionali au intensificat atacurile, în ciuda a șase luni de tensiuni foarte semnificative între ei și Israel și între ei și Statele Unite, deoarece rugau Statele Unite să facă ceva pentru a-i reține pe israelieni», a declarat Steven Cook, analist din Orientul Mijlociu la Consiliul pentru Relații Externe. Cook a spus că, indiferent cît de mult ar putea să-l displacă țările din regiune pe premierul israelian Benjamin Netanyahu, le displace mai mult guvernul Iranului. Rolul vital jucat de acești parteneri arabi împreună cu SUA și alții în furnizarea de informații, deschiderea spațiului lor aerian și, în cazul Iordaniei, doborarea efectivă a armelor iraniene, este probabil să le dea o nouă influență asupra guvernului israelian, pe măsură ce criza se desfășoară, pentru a modela răspunsurile. Proiectul atacului Iranului a replicat în multe feluri unele dintre cele mai mari atacuri rusești din Ucraina: mai întîi un roi de drone Shahed cu mișcare lentă menite să copleșească apărarea antiaeriană și să identifice locațiile bateriilor de apărare antiaeriană, apoi rachete de croazieră și apoi o salvă de rachete balistice mai rapide, care sînt greu de interceptat. Amploarea atacului a fost,

de asemenea, printre cele mai mari văzute în războiul modern. Barajul de deschidere al Rusiei în prima zi a invaziei Ucrainei, 24 februarie 2022, a implicat între 160 și 200 de rachete de croazieră și balistice – împotriva unei țări care este de peste 20 de ori mai mare decît Israelul. Rusia a folosit pentru prima dată drone Shahed fabricate în Iran în combinație cu lovituri cu rachete în barajul din 10 octombrie 2022, care a vizat infrastructura Ucrainei, cu un total de 84 de rachete și 24 de drone. Acea salvă a venit după ce Ucraina a lovit podul care lega Crimeea ocupată de Rusia continentală și doar aproximativ jumătate dintre rachetele rusești au fost interceptate. În timp ce Ucraina și-a îmbunătățit de atunci ratele de interceptare pentru drone și rachete de croazieră, cele mai multe dintre rachetele balistice rusești șiau atins țintele – un contrast cu rezultatul atacului iranian de sîmbătă. Tehnologia rachetelor Iranului se bazează în mare măsură pe experiența sovietică și nord-coreeană. Oficialii americani au declarat pentru «The Wall Street Journal» că jumătate dintre rachetele balistice pe care Iranul le-a lansat fie nu s-au ridicat, fie au căzut de pe cer înainte de a-și atinge obiectivele. Eșecul Iranului de a provoca daune serioase Israelului ca urmare a apărării aeriene superioare israeliene «a expus cît de slabi sînt atunci cînd vine

Nu aduce anul ce aduce ceasul

(urmare din pag. 21) „Imaginile difuzate în întreaga lume arată zone din Fîșia Gaza transformate în moloz. Peste 33.000 de palestinieni au fost uciși, potrivit autorităților sanitare palestiniene, număr care nu face distincție între combatanți și civili. Săptămîna aceasta, uciderea a șapte voluntari umanitari care încercau să hrănească oamenii disperați din Gaza a provocat o recalibrare a SUA cu privire la sprijinul său pentru Israel. Normalizarea relației cu Arabia Saudită este în așteptare, în timp ce legăturile cu aliații arabi precum Egiptul și Iordania s-au rupt. Protestatarii propalestinieni s-au aglomerat pe străzile capitalelor occidentale, cerînd uneori dispariția Israelului. O creștere a antisemitismului a șocat și alarmat nu numai israelienii, ci și evreii de pe tot globul. Totul întărește sentimentul în Israel că țara se poate baza doar pe ea însăși. Israelul se confruntă cu o dilemă în care pe de o parte vrea să fie iubit de Occident, dar trebuie să fie temut de dușmanii săi din Orientul Mijlociu pentru a-și asigura existența pe termen lung, a spus Micah Goodman, un autor și filosof israelian. Pe măsură ce războiul din Gaza se prelungește, israelienii încă nu știu dacă ce este mai rău de abia acum va veni. Un război în toată regula cu gruparea militantă libaneză Hezbollah, care este mult mai puternică decît Hamas și luptă împotriva Israelului din 8 octombrie, apare mai probabil cu fiecare zi care trece. Israelul se pregătește, de asemenea, pentru represalii din partea Iranului sau a uneia dintre puterile sale aliate pentru un presupus atac aerian israelian petrecut luni asupra unei clădiri diplomatice iraniene din Siria. Israelul a început abia acum să simtă impactul economic pe care îl are războiul, deoarece sute de mii de rezerviști au fost forțați să-și părăsească locurile de muncă pentru a lupta în război. Pe lîngă toate acestea, Israelul nu și-a atins nici unul dintre obiectivele de război: de a returna toți ostaticii răpiți la 7 octombrie și de a elimina cu succes Hamas. Conducerea politică a Israelului a contestat ideea că acest conflict cu palestinienii ar putea fi limitat printrun amestec de măsuri de securitate și stimulente economice, mai degrabă decît printr-un acord de pace. Mandatul prim-ministrului Benjamin Netanyahu a fost marcat de convingerea că ar putea continua să împartă conducerea palestiniană între Autoritatea Palestiniană, care controlează Cisiordania, și Hamas

din Gaza, evitînd astfel nevoia de a negocia o soluție cu două state. Israelul credea că ar putea prospera din punct de vedere economic, politic și militar, în ciuda unei ocupații continue în Cisiordania și a actorilor ostili la granițele sale de sud și de nord. Normalitatea a fost o promisiune care părea să fi fost îndeplinită, dar apoi a fost spulberată. «Această abordare s-a ciocnit cu un zid de cărămidă și s-a dovedit a fi un eșec total pe 7 octombrie», a declarat Yohanan Plesner, președintele Institutului pentru Democrație din Israel. Toate acestea au loc pe măsură ce israelienii rămîn divizați în privința conducerii țării și a gestionării războiului de către guvern. Coaliția de dreapta, ultranaționalistă și conservatoare din punct de vedere religios a lui Netanyahu este din nou atacată de protestatarii antiguvernamentali care solicită noi alegeri. Diviziunile dintre membrii propriului cabinet de război al lui Netanyahu cu privire la modul de a acorda prioritate obiectivelor de război concurente de salvare a ostaticilor și distrugere a Hamas s-au revărsat în viziunea publicului, aprofundînd sentimentul că conducerea se luptă ea însăși în timp ce luptă și un război. În șase luni, armata israeliană a avut multe realizări tactice. Aproximativ 40% din sistemul de tuneluri al Hamas a fost distrus, 18 din 24 de batalioane au fost demontate, majoritatea rachetelor au fost distruse și mulți comandanți înalți ai Hamas au fost uciși. Israelul are acum libertate de acțiune în cea mai mare parte a Gazei. Netanyahu spune că victoria este aproape, dar majoritatea țării, arată sondajele, nu este convinsă. Hamas nu dă semne de capitulare. Oamenii Hamas sînt capabili să se infiltreze în zone de îndată ce trupele israeliene se retrag, un semn că se construiește o insurgență. Tensiunile crescînde cu administrația Biden limitează opțiunile Israelului cu privire la bătălia finală pentru Rafah, orașul din Gaza care se învecinează cu Egiptul și unde Israelul spune că Hamas are patru batalioane rămase. Peste un milion de palestinieni se adăpostesc acolo. Statele Unite, totuși, au avertizat Israelul că ar trece de linia roșie dacă operează în Rafah fără un plan credibil de a menține în siguranță populația civilă, despre care oficialii americani spun că Israelul nu l-a prezentat. Netanyahu a spus că, dacă va fi necesar, Israelul va opera în Rafah fără aprobarea americană. «Dacă îl luăm pe Rafah, dar pierdem America, am pierdut războiul», a spus Goodman”.

RM

vorba de amenințarea militară convențională – ceea ce nu este nimic nou și este motivul pentru care Iranul a investit atît de mult în grupări teroriste și diferite grupuri care au slăbit în mod esențial sistemul de stat din Orientul Mijlociu», a declarat Brian Katulis, membru senior la Institutul Orientului Mijlociu. «Dar au încă o mare capacitate de a semăna frica și de a fi o cauză a unui mare risc pentru regiune». Slăbiciunea demonstrată a capacității militare convenționale a Iranului ar putea prezenta riscuri escalabile proprii, a avertizat Ali Vaez, director al Proiectului Iran la International Crisis Group. Întrucît nici atacurile proxy ale Hezbollah sau Hamas, nici un baraj direct asupra Israelului nu par să funcționeze, factorii de decizie din Teheran ar putea fi din ce în ce mai tentați de opțiunea nucleară, el a spus: «Dacă vor concluziona că descurajarea lor convențională este insuficientă, probabil că vor constata că singura ieșire care le-a rămas deschisă este descurajarea supremă». Sper că israelienii vor gîndi înainte să inflameze iremediabil situația în zona lor, fiindcă altfel e posibil să distrugă tot ce au construit în ultimii 60 de ani, mai ales că în ultimele 6 luni totul s-a schimbat la 180 de grade în ceea ce-i privește așa cum veți vedea în articolul din această pagină.

SĂMÎNȚA BUNĂ

Cred că...

Motto: „Credința este… convingere cu privire la lucrurile care nu se văd” – Evrei 11.1 Parcă îl aud și acum pe profesorul de geografie punîndu-mi întrebarea: „Unde este Napoli?“, iar eu, nu prea sigur pe mine, răspunzînd cu ezitare: „Cred că… în Italia“. „Poți să crezi la biserică. Aici trebuie să știi!“. Profesorul a vrut să sublinieze contrastul dintre „a crede“ și „a ști“. Din răspunsul meu și-a dat seama că nu eram sigur pe mine. În limbajul cotidian folosim cuvîntul „cred“ pentru a exprima o simplă presupunere. Și spunem, de exemplu, „cred că pacientul se simte puțin mai bine“, dar în aceste cuvinte este simțită incertitudinea. Pe de altă parte, în sens biblic, „a crede“ înseamnă a ști ceva cu siguranță și a avea încredere fermă, chiar dacă nu Îl putem vedea încă pe Dumnezeu și nici ceea ce ne-a promis. El a dovedit că ne putem încrede în El și știm că El Își ține promisiunile. Cei care cred trebuie să trăiască prin credință pretutindeni și în orice moment. Nu numai în biserică, ci și la locul de muncă, în familie, peste tot! Cei care limitează credința la biserică o transformă într-o credință moartă. Credința vie este o forță dinamică pentru întreaga viață. Să alergăm la Dumnezeu cu tulburările și cu îndoielile noastre și să credem în El și în Cuvîntul Său! Ne putem baza pe El! A crede înseamnă a renunța la propriile certitudini și nesiguranțe și a ne încredința deplin în mîna lui Dumnezeu.


RM

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

23

Cînd cozile de topor au depășit numărul topoarelor

(urmare din pag. 21) Nu a fost să se întîmple asta, dar Rafila a aruncat banii statului pe apa sîmbetei, după care și-a încasat comisionul. Aici este vorba, fără discuție, de o faptă de criminalitate economică, în sensul că, în calitate de ministru, și-a bătut joc de bani, ca și cum bugetul statului ar fi fost moștenire de la ta-su și mă-sa. A încercat să-i păcălească pe medicii de familie să preia în gestiunea lor miile de tone de pastile cu iod, dar nu a reușit, iar acum depozitele sînt pline ochi cu aceste medicamente, aflate în pragul expirării. Ce mai, mare om, mare caracter acest Rafila, care și pe timpul pandemiei s-a dovedit a fi un slujitor fidel al globaliștilor, pentru care făcea clăbuci seară de seară pe la televiziuni, spunînd: ,,Vaccinul e bun și trebuie să mulțumim lui Dumnezeu că trăim vremuri în care știința a găsit antidotul împotriva acestui virus”. Să nu uităm că Rafila era și este partener de găinării cu dr. Streinu-Cercel, altă slugă, care a susținut cu tărie că ,,Cei care au gestionat pandemia în România (adică Tătaru, Cîțu, Vela, Gheorghiță, Arafat, Vlad Voiculescu, Iohannis ș.a. – n.m.) au fost niște eroi”. La fel ca și el, pe vremea cînd administra crizele produse de ,,boala vacii nebune”, ,,gripa aviară” sau ,,gripa porcină”. Atunci, bieții oameni și-au ucis animalele din curte, că așa i-a sfătuit ,,eroul” Streinu-Cercel. Practic, în toate aceste cazuri, Noua (Dez)Ordine Mondială a făcut experimente pe animale și, pentru că le-a ieșit planul, au aplicat aceeași strategie la om, mizînd mult pe deviza: ,,Idioții vor merge singuri la tăiere” (Jacques Attali). De aici și concluzia că toți cei care s-au vaccinat sînt... IDIOȚI, ceea ce, cu sau fără supărare, cam asta e, chiar dacă Daniel Savu (fost securist) a declarat la ,,România-TV”: ,,După ce m-am vaccinat de patru ori, mă simt mult mai inteligent”. Nici chiar așa, că mai sîntem pe aici și noi, cei nevaccinați, care știm deja, de la specialiști care au analizat cu atenție componența vaccinului și efectele sale, că ,,Persoanele vaccinate anti-Covid-19 vor înceta să mai existe pentru societate – fie mor, fie vor fi niște legume!” (Dr. Roberto Petrella – Italia). Iată de ce ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Viața românească”). Oare ce este așa de greu de priceput că omenirea a devenit ținta unor descreierați care urmăresc cu orice preț ca ,,populația Planetei să ajungă la cel mult 500 de milioane de persoane” (Ken Adachi – redactorul site-ului ,,Educate Yourself”), iar pentru asta au pregătit și un plan: ,,Vom introduce otrăvuri în orice mănîncă și bea, vom intenta războaie, pandemii și crize. Le vom lua proprietățile, vom desființa religia, moștenirile și familia. Îi vom face să creadă că noi le vrem binele, și nu vor simți că din oameni liberi vor deveni sclavi” (John D. Rockefeller - ,,Manualul de înrobire a omenirii” – 1885).

Deci, treziți-vă, fraților, că acum nu mai este vorba de conspirații, adică de lucruri tainice! Am ajuns să trăim aceste planuri malefice, care se înfăptuiesc pas cu pas, cu complicitatea unor așa-ziși eroi, cum s-au autointitulat nemernicii menționați mai sus. Ei se implică în continuare în punerea în practică a unor ordine precise, așa cum e cazul lui Alexandru Rafila, care a supervizat o mulțime de campanii de donare de sînge, cu unicul scop – atenție! – de a-i pedepsi drastic pe nevaccinați. Deși se cunoaște faptul că sîngele celor care au fost vaccinați conține celebra proteină spike, care produce o mulțime de efecte adverse după administrarea serului, Rafila a dat liber la donare de sînge tuturor vaccinaților. Pe acest aspect i-am solicitat să emită un răspuns oficial, ceea ce a făcut, numai că a ocolit orice referire la proteina cu pricina. Pur și simplu, și-a motivat decizia pe simplul fapt că, vezi Doamne, ,,cei vaccinați sînt imunizați”. Așadar, un concurs de crime premeditate cu discernămînt, dar ce poți face cînd principiul numărul 4 de organizare și funcționare a Noii Ordini Mondiale, intitulat ,,Scopul scuză mijloacele”, sună așa: ,,Nu te poate condamna nimeni dacă pentru interesul NOM faci uz de minciună, trădare, hoție, rebeliuni, crime...”, adică exact ceea ce v-am spus de ani de zile, din trei în trei articole. Chiar așa, de ce nu vreți să pricepeți lucrurile acestea, care țin de o logică elementară? Vreți să fiți idioți pe tot restul vieții voastre, cum dorește Jacques Attali? Cum de ați uitat că un alt principiu al NOM prevede ca ,,La cîrma statelor și a instituțiilor guvernamentale să fie numiți numai pramatii și lichele, psihopați și nebuni de legat, analfabeți, corupți trădători și diletanți”? Luați-i ca exemplu suprem pe Biden, Zelenski, Macron, Trudeau, Iohannis, Ursula von der Leyen ș.a. Mai jos, găsim alte ,,maimuțe, lipitori, viermi și șobolani” (Dan Puric): Ciolacu, Ciucă, Rafila, Arafat, Vlad Voiculescu, Clotilde, Cîțu și mulți alții. Ce să mai zicem de tanti Sivache de la ASSMB, de directorul Școlii gimnaziale ,,Maria Rosetti” din București sau de comisarul-șef al Secției 6 Poliție din Sectorul 2, personajele despre care am scris în ultimele editoriale publicate în suplimentul ,,Tribunul”, al Revistei ,,România Mare”? Toți, niște campioni ai crasei incompetențe, ai diletantismului și lipsei de bun-simț. Într-un cuvînt, niște nemernici, tocmai buni de luat cu parul, sau altfel spus: ,,Pe cei plătiți să-și facă datoria/ Îi doare-n cot, sînt nesimțiți și proști/ Nu-i poți schimba – îi apără Mafia/ După mașini și vile-i recunoști/ Dar nu-i de vină nimeni, niciodată,/ Arareori, cîte-un Acar Păun/ Batista pe țambal s-a pus îndată/ Și plîngem cu baloane de săpun” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”). Sicer să fiu, mă deprim total cînd îi văd pe românii de rînd că se agită ca rîma-n cîrlig, acum, în pragul alegerilor. Și, la urma urmei, ce veți alege, frați români? Alianța dintre ,,cel mai penal partid – PSD” (Iohannis) și ,,cea mai neagră ciumă – PNL” (Ciolacu)? Votați USR, sau înclinați către ofertele independente? O soluție de luat în seamă ar fi AUR, dar este lesne de înțeles că un partid naționalist și suveranist nu va fi agreat de globaliștii care, de fapt, au întocmit deja listele cu cîștigătorii acestor alegeri încă de anul trecut, la reuniunea de la Davos și, mai apoi, ca o supervizare, la întrunirea Clubului Bilderberg. Deci, dragi cititori, aceste alegeri sînt făcute de ochii lumii, ca toate celelalte din ultimii 34 de ani, pentru a se arăta că, sanchi, e democrație și că, vezi Doamne, votul fiecăruia contează. Rău este că se vor cheltui niște bani dintr-un buget îndatorat peste măsură, iar în toamnă vom fi urecheați că vrem mărirea pensiilor și salariilor, tocmai într-o perioadă cînd ele ar trebui să scadă. Adevărul este că și poporul ăsta este tupeist și nesimțit, vrînd să trăiască bine, după ce a demonstrat că a putut trăi din rău în mai rău, cu ciocul mic.

Ce mai, acum, românul nu mai este curajos, gospodar, patriot, demn și credincios, cum a fost veacuri la rînd. Mai tot timpul, așa-zisele alegeri democratice, de fapt niște cacealmale regizate din timp de forțele oculte, au pus țara pe butuci, S-au jucat ăștia cu noi cum se joacă ăia mici de la grădiniță de-a mama și de-a tata cu animăluțele de pluș. Din ce în ce mai des, marea masă a românilor, care a fost îndobitocită picătură cu picătură prin îndepărtarea de la educație, sănătate și credință, a ajuns să aibă o unică și repetabilă reacție: ,,Ce să facem, asta-i viața!”. De aici și pînă la împlinirea dezideratului înscris în ,,Manualul de înrobire a omenirii” (1885), al lui John D. Rockefeller - ,,Îi vom face să creadă noi le vrem binele, și nu vor simți că, din oameni liberi, vor deveni sclavi” – mai este doar un pas. Păi, cînd Corneliu Vadim Tudor spunea că ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă” și că ,,Există semne tot mai grăitoare/ Că funia, acum, s-a strîns la par/ Că nu mai este, vai, nici o scăpare/ Nu vă e clar? Vin vremuri de coșmar!” (,,Apocalipsa nu dă telefon” – 2013), lumea zicea că e nebun și extremist. La un moment dat, tot Vadim Tudor a tras un ultim semnal de alarmă: ,,Nu-i este bine poporului meu/ Mă rog pentru el în vremuri infernale/ Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale” (2009). Din păcate, nu s-a ridicat nimeni, de unde și concluzia că avem un popor de adormiți, al cărui Imn nu avea cum să se intituleze altfel decît ,,Deșteaptăte, române!”. Vorba lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Cînd Ziua Domnului, ca hoțul/ În miez de noapte va sosi/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi” (,,Zeflemeaua”). Iată de ce copiii și nepoții noștri ne vor blestema în fel și chip că nu am făcut nimic pentru a-i apăra și a le asigura un viitor liniștit, luminos și prosper. Vrăjeala aia ,,Vai, cît mi-am dorit un copil și cît m-am rugat să-l am!”, nu mai ține, mai ales că aceste suflete, care ne-au umplut casa și viața, sînt extrem de inteligente. Va fi prima generație umană care va constata că omenirea a rătăcit continuu pe un drum total paralel cu deviza divină ,,precum în cer, așa și pe pămînt”, iar pentru ata vom fi crunt pedepsiți. Spre exemplu, nepoțica mea, în vîrstă de 8 ani, a început deja să mă judece pentru orice derapaj moral, sentimental, familial etc. și vă rog să mă credeți că este extrem de logică, obiectivă și principială în concluziile sale. Mai zilele trecute mi-a reproșat că ,,poi-ieri” i-am promis ceva și nu m-am ținut de cuvînt, deci a folosit termenul ,,poimîine” la timpul trecut. Cînd am întrebat-o cînd a fost ,,poi-ieri”, mi-a dat un răspuns de-a dreptul genial: ,,A fost atunci cînd la ziua de ieri îi spuneai mîine”. Păi, dragi cititori, deși orice alte comentarii sînt de prisos, vă întreb doar atît: merită astfel de copii și nepoți să fie lăsați de izbeliște, pentru ca niște psihopați și nebuni de legat să facă din ei sclavi din generație în generație? Gîndiți-vă bine la asta și rețineți că ,,Apocalipsa furtunoasă/ Îi sperie pe pămînteni...”, dar asta nu înseamnă că ,,Pe noi nu ne-o găsi acasă -/ Vom fi la meci, sau la pomeni” (Corneliu Vadim Tudor).


24

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nr. 1740 l 23 – 29 aprilie 2024

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.