România Mare, nr. 1744

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Există oameni care au urechile ca emisferele de Magdeburg: între ele e un vid total.

CORNELIU VADIM TUDOR

Să onorăm criminalii, nebunii și anormalii!

Am modificat un pic zicala din străbuni, pentru a o adapta vremurilor actuale în care o parte a omenirii, cel puțin, în lipsă de preocupări, se prostește pe zi ce trece, și cel mai grav e că ne cere și nouă să ne prostim la fel ca ea. Știți, desigur, că totul a început în America, cu dărîmarea statuilor celor care erau bănuiți sau cunoscuți că ar fi fost proprietari de sclavi sau ar fi susținut sclavia. De aici, agresiunile s-au răspîndit și asupra statuilor altor personalități, doar fiindcă devenise cool să faci asta. Am senzația însă că e mai mult decît atît.

Cred că e vorba de o reacție absolut obișnuită pentru niște inculți și ignoranți care, din cauză că se știu astfel, au dezvoltat frustrări și complexe, pe care și le descarcă dărîmînd statuile unor oameni mult mai merituoși ca ei. De obicei, proștii, ignoranții și inculții vor căuta, atunci cînd întîlnesc un om mai deștept ca ei, fie să-l discrediteze sau să-l distrugă, fie să-l coboare la nivelul lor. Niciodată nu-i veți vedea făcînd eforturi de a se ridica din mocirlă pentru că sînt prea putori s-o facă și pe deasupra au senzația că nu mai e nimeni ca ei.

Despre acest fenomen al distrugerii statuilor și mai ales al premierii noilor eroi și modele ale lumii, scrie ziarul European Conservative, într-un articol din care

am să citez în continuare: „Statuile au fost un subiect fierbinte de la erupția iconoclasmului declanșată de revoltele care au început în SUA, dar s-au răspîndit rapid în lumea occidentală. În Marea Britanie, statuia lui Winston Churchill din Londra a fost mîzgălită cu graffiti; statuia Reginei Victoria din Leeds a fost vandalizată; statuia ei a fost, de asemenea, răsturnată în fața legislaturii din Manitoba din Canada, la fel ca și o statuie de bronz a reginei Elisabeta a II-a. În SUA, statuile Părinților Fondatori au fost vizate de vandali și, în mod confuz, o statuie din Wisconsin a activistului anti-sclavie, colonelul Hans Christian Heg, care a murit luptînd pentru Uniune în Războiul Civil din SUA, a fost decapitată și aruncată într-un lac.

Au existat sute de incidente similare, în care analfabeții istorici au decis că știu suficient pentru a răsturna și distruge martorii tăcuți ai societății noastre. Bănuiesc că unul dintre motivele pentru care unii indivizi fac acest lucru este pentru că nu pot suprima o suspiciune secretă și complet exactă, că acești observatori severi i-ar fi disprețuit total“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

UN PREMIU PENTRU REPETENȚI

Decorații și decorații.

Societatea, indiferent de la ce nivel o privești, și indifernt în ce stadiu de dezvoltare se află: bogăție, criză economică, pace, război, are pus la punct un sistem de protocol (după criterii mai mult sau mai puțin științifice), prin care, cu diferite prilejuri, se acordă unor membri ai societății diverse distincții materializate în premii, mențiuni, titluri , ordine sau decorații.

Folosindu-se într-un spectru larg din viața cotidiană, în împrejurări diverse și cu amprentă soială, politică și morală, uneori greu de identificat, acest instrument de cuantificare a statutului unui individ, pe o anumită treaptă a evoluției lui, dacă este coborît în derizoriu, în loc să fie ca un merit al celui premiat, se poate califica asemenea unei dezonorări, dacă nu chiar ca o blasfemie.

Pentru a percepe semnificația etimologică a principalei acțiuni din acest complex, de ceea ce ar trebui să constituie o virtute în dreptul numelui celui în cauză, vă propun să deschidem DEX-ul și să citim, după care să comparăm citatul cu realitatea din teren, personalizînd cu recenta apariție la Casa Albă

a președintelui Klaus Iohannis, în postura de Johnny Weissmuller: „DECORAȚIE: Distincție (ordin, medalie) ce se acordă cuiva pentru merite deosebite într-un anumit domeniu de activitate, pentru o faptă eroică sau pentru servicii excepționale aduse țării”. Închidem cartea grea și, cu raportări la ceea ce ne învață DEX-ul, să rîdem din plin cu Stan și Bran în Salonul Oval de la Casa Albă, din Washington D.C.

Eroul de la Cotroceni „O, ce veste minunată!”, ar fi trebuit să cînte românii la început de mai 2024, de Paștele Ortodox, înlocuindu-l pe acesta cu Sărbătoarea Crăciunului, Nașterea Domnului!

După ce vestea din America a străbătut eterul, bulversînd opinia publică românească, s-or fi găsit niște nebuni să apeleze la arhicunoscutul vers, anunțînd, de data aceasta, vestea primirii așa-zisului „Premiu Oscar de la Washington” de nimeni altul decît de proaspătul nostru pensionat din învățămîntul autohton, profesor de fizică și Președinte de Țară (hai să nu fim proști: n-a fost nici una, nici alta, în adevăratul sens al cuvîntului!), Klaus Werner Iohannis! (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Ce știu rușii despre români și România

Ghid prin Europa

10

18

Dulapul umblãtor (Fabulă - pamflet)

Deși poate merge ca noi Și stă la umbra unui pom, E un dulap cu chip de om, Cînd merge, el dă înapoi, Cu chipul lui de sfinx străbun, Și cu privirea-i de mister, Plutind în ceață și în ger, Din depărtări pare om bun; Și chiar de are lemn uscat, Prin scînduri curge seva, lin, Și de-l deschizi măcar puțin, Declari dulapul – unicat; Deși e mare și greoi Se mișcă iute, cînd și cînd, Și nu știi ce-o avea în gînd, Să stea și-n alte case noi; Într-un deceniu de dulap S-a învățat cu-n nou bonton:

Să stea mai mult în avion Și să ne dea dureri de cap; L-am ajutat să zboare, sus, Cu-nsoțitoarea lui de bord, Gîndindu-ne la un acord C-o să rămînă-acolo, dus; Dar, am uitat, întîmplător – Ce proști am fost cînd am uitat – Că e dulapul fermecat, Dulapul nostru umblător! .............................................

Acum, am auzit, surato, Că îl depozitează NATO În colț, lîngă un vechi perete, Să pună Geoană-n el secrete!

C-așa-și dorea, tare demult, Dulap cu lacăt, surdo-mut!

Morala: Morala e cu handicap, Și, zău, prea bine nu miroase: Cum dracuʼ să bagi șase case Într-un așa de strîmt dulap!

GEO CIOLCAN

NR. 1744 l ANUL XXXV l 21 – 27 mai 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

Reîntoarcerea la religie Acesta e scopul vieții mele: unificarea religiei creștine!

Iubitele mele surori și dragii mei frați, prezența mea aici îmi aduce aminte de copilărie, cînd părinții mei mă duceau la Adunare, la Casa de Rugăciuni din Strada Dragoș Vodă. Ei erau Creștini după Evanghelie. Niciodată nu am ascuns această apartenență creștină a părinților mei, ba chiar am fost foarte mîndru de ea. După cum probabil țineți minte, în anul 2000, cînd am fost pus la zid pentru faptul că părinții ar fi fost sectanți, eu am rămas în picioare și am spus: „Nu au fost sectanți, au fost copii ai Domnului!”. Numai religia creștină va fi viitorul acestui popor. Am fost însurat cu lumea și nu mi-a plăcut. Acum, aș vrea să mă însor cu Biserica lui Isus Christos! Aproape nici unul dintre noi nu a nimerit calea dreaptă de la început. Întotdeauna a fost nevoie de un moment de trezire spi­­rituală. La mine, acest moment a fost în trepte, atunci cîn­d au trecut în lumea umbrelor părinții mei dragi. Parcă un fluid magic am simțit atunci, care mă făcea să duc mai departe misiunea lor creștină. Tata a fost absol­vent al Seminarului Baptist din București. Era predicator și prieten cu fratele Richard Wurmbrand. Era pregătit de Institutul Bi­blic Britanic pentru a fi mision­ar în Madagascar, dar pentru că misionarii trebuiau să plece perechi-perechi, iar ma­ma nu absolvise Seminarul, au rămas amîndoi în țară. Vă spun toate astea pentru a sublinia rolul deosebit de mare pe care îl au predicatorii și misionarii. Ei sînt urmașii Apostolilor Mîn­tuitorului. Ei poartă din generație în generație, din veac în veac și din mileniu în mileniu, Cuvîntul lui Isus Christos – Singurul care poate salva specia umană de la ruină și de la sinu­cidere.

Am venit cu inima curată și entuziastă în această Casă a Domnului. Frații noștri întru Christos, Ioan Ceuță și Ioan Miclea, m-au vizitat de multe ori la biroul meu senatorial. Dar nu acolo e Casa Domnului. Aici e Casa Domnului!

Eu cred că în declarația de avere a lui Dumnezeu ar trebui trecute sute de milioane de case, pentru că peste tot unde există adu­nări ca acestea, sînt casele lui Dumnezeu. Ce se face aici este un lucru extraordinar! Locul fusese pustiu, era una dintre pe­ri­feriile Bucureștilor noștri fanarioți, și în nu­ mai cîțiva ani, prin străduința fraților noștri din America, iată că se naște un miracol. Înainte de a începe această a­du­nare, am văzut o rîndunică, sus de tot, sub plafonul acestei săli. Aceasta e binecuvîntarea lui Dumnezeu, care i-a făcut cuib aici!

Aș vrea să vă felicit încă o dată pentru clădire și pen­tru bibliotecă. Am să vin să împru­mut și eu unele cărți, și vă voi face la rîndul meu o donație de carte creștină și de carte consacrată civilizației, pentru că studenții acestui important Institut trebuie să aibă o viziune foarte largă, foarte bogată, asupra Istoriei și a Umanității. Gîndiți-vă ce pacoste sînt acei predicatori care n-au har, dar nu au nici un fond cultural solid. Cultul dvs. creștin trebuie să crească predicatori sclipitori, care să convingă oamenii să-i urmeze. Nu vă ascund faptul că mi-a plăcut ce am văzut la intrare: acei tineri care cîntau pentru gloria lui Isus Christos. În felul acesta, tînăra generație va veni mai ușor și cu inima mai deschisă către această magnifică lucrare a

creștinării permanente a unui popor. Niciodată să nu uităm că am intrat în Mileniul III d.Chr. Un împărat al Sfîntului Imperiu Romano-German, Lothar se numea, prin anul 850 d. Chr. spunea așa: „Lumea se schimbă, și noi odată cu ea!”. Ui­ta­ți-vă ce prefaceri remarcabile au loc, și în România, și pre­tutindeni în lume. Voi, studenții care veți absolvi a­ceastă Academie, veți fi trimiși „ca mieii în mijlocul lupilor”, cum zice Biblia. Părinții voștri spirituali vă învață să purtați cu demnitate această cruce. Nu e greu să fii creștin! E greu să fii om de nimic! E greu să fii om fără Dumnezeu! Atunci e totul pierdut. De ce trebuie să fie oamenii crești­ni? În primul rînd, pentru că Biblia este cea mai importantă Constituție a Planetei, este suma legilor fundamentale. Dacă urmezi cursul Bibliei, nu poți să greșești. Creștinii nu fură! Creștinii nu mint! Creștinii nu înșală!

Creștinii nu urăsc! Creștinii nu sînt farisei! Creștinii nu trădează! Cum de nu dă bunul Dumnezeu ca tot Poporul Român să fie creștinat mereu, și în vorbă, și în faptă?! Și atunci, să vedeți că nu o să mai fie atîtea fenomene infracționale, copiii nu-și vor mai omorî părinții, părinții nu-și vor mai omorî copiii, și o eră de bucurie și prosperitate se va deschide în fața acestui neam binecuvîntat.

Am avut o experiență cu o soră din Marea Britanie, Trudy Tate, patroana unei mari edituri.

Ea a încercat de mai multe ori să aducă ajutoare în România, dar aceste ajutoare dispăreau, erau jefuite.

Atunci, ea a întrebat niște misio­nari: cu cine poate să lucreze în România? Acești oameni au îndrumat-o către mine și către familia mea din două mo­tive: în primul rînd, pentru că știau că ajutoarele vor ajunge unde trebuie, și în al doilea rînd, pentru că eu, fiind senator, puteam să asigur trecerea lor prin vamă și puteam astfel să le păzesc. Așa s-a și întîmplat, și ajutoarele au ajuns la copiii foarte săraci din Basarabia.

Dumnezeu lucrează pe căile Sale tainice. Au fost multe situații cînd era nevoie de aprobări, pentru licență, pentru funcționarea institutelor teologice, dar ani de zile nu s-au dat aceste aprobări, din diferite motive. Destinul a făcut ca președintele Comisiei de Învățămînt din Camera Deputa­ților să fie un deputat al nostru, iar președintele Consiliului Național de

Acreditare Academică, Ion Mihăilescu, să-mi fie coleg de facultate, de an și de grupă. Vă spun vouă, acum, ce nu am spus niciodată în public, pentru că încă este un pericol să rostești adevărul în această țară. Cunoașteți proverbul românesc: „Adevărul umblă cu capul spart!”. Eu am intervenit și am rezolvat multe acre­ditări și licențe, pentru că știu că este nevoie de cît mai multe Temple ale învățăturii lui Isus Christos. Tîrziu de tot, după 50 de ani, am descoperit care este scopul vieții mele.

Mi-a fost o teribilă rușine de viața mea anterioară, așa cum trebuie să ne fie tuturor înainte de nașterea din nou. Toți sîntem copii ai păcatului, dar vine un moment cînd trebuie să punem capăt la păcat, pentru că viața noastră nu este numai cea de pe acest Pămînt, vom mai sta miliarde și mi­liarde de ani, în Rai sau în Iad, depinde de felul cum ne desfășurăm viața, în existența scurtă pe care ne-a dat-o Dumnezeu aici. Acest scop al vieții mele, pentru care am început să lupt, nu numai în țară, ci și pe plan internațional, este unificarea religiei creștine! Isus a fost unul singur, dar, de 2000 de ani, oamenii L-au împărțit, cum au împărțit gărzile bunurile Lui, la picioarele Crucii. Eu sînt sociolog al religiei la bază, și știu că în lume sînt 18 denominațiuni creștine. Toate au valoarea lor și eu voi veni în orice Casă a Domnului, și la ortodocși, și la cato­lici, și la protestanți, peste tot unde voi fi invitat, pentru că vreau să redevenim, cu toții, creștinii primari, creștinii lui Isus din Secolul I. Fiecare cult creștin are valorile sale minunate. Iar eu vă cunosc pe voi, și vă prețuiesc foarte mult.

Dar gîndiți-vă că, atunci cînd va fi a doua venire a lui Isus Christos, El nu va putea să bată la ușile a 18 culte creștine, pentru că e prea ostenit după 2000 de ani de suferință și de drumuri... El va bate la o singură ușă, la o singură biserică creștină!

Așa ar trebui să se întîmple! Haideți să-I ușurăm misiunea! Uma­nitatea o duce rău și o va duce și mai rău, pentru că religia creștină nu e unită. Se ceartă creștinii între ei și asta nu este bine.

Preasfîntul Părinte Ioan Paul al II-lea se întreba într-o predică, de acum celebră, ca un înalt sacerdot, dar și ca un distins poet: „De ce ce tace Dumnezeu?”. Este o întrebare retorică și noi știm răspunsul. Părerea mea este că Dum­nezeu nu tace, El ne vorbește zi și noapte prin miracolul firii, prin maternitatea femeii, prin plăsmuirea oaselor în pîntecul ei, cum spune Ecleziastul, chiar prin minunea care se întîmplă aici: ați venit din toate județele țării, alții de la 20.000 de km depărtare, din America, pentru a-L sluji pe Dumnezeu! Așa că Dumnezeu nu tace! Dumnezeu vor­bește prin fiecare din voi, prin gîndurile voastre, prin fap­te­ le voastre bune, prin rugăciunea de zi cu zi. Noi trebuie să ne rugăm pe genunchi, fiindcă pentru creștini, ge­nunchii sînt mai importanți decît ochii din cap. Închei aici, spunîndu-vă că aveți în mine un prieten, nu știu dacă mare, dar cinstit și puternic da, în mod sigur. Haideți să rostim acum cu toții „rugăciunea inimii”, făurită, în urmă cu mai mult de 1.000 de ani, de călugării de la Mun­tele Athos: „Doamne Isuse Christoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Amin!”.

CORNELIU VADIM TUDOR (Discursul a fost rostit, liber, vineri, 30 mai 2003, la festivitatea de inaugurare a noului sediu al Universității Biblice din București)

RM

3

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Din culisele Istoriei • Din culisele Istoriei

Imperii medievale ale aurului La sud de Sahara, pe o imensă fîşie de pămînt, de la Marea Roşie pînă la Atlantic, delimitată la nord de pustiu, iar pe latura sa meridională de pădurea ecuatorială, se întinde savana africană. Jumătatea sa occidentală, cunoscută în izvoarele arabe sub numele de „ţara popoarelor negre“ (Bila’d alSudan), este leagănul „civilizaţiei oraşelor“ – cea mai importantă a Africii medievale – şi al celor mai întinse formaţiuni politice cunoscute de istoria continentului negru. Cea dintîi din seria acestor formaţiuni politice a fost Ghana.

Apărută în primele secole ale erei noastre, pe cînd în Mediterana lumea romană intra în agonie, Ghana a cunoscut apogeul puterii sale în Secolele IX-X, sub conducerea unei dinastii de culoare.

Teritoriul său se întindea atunci de la Sahara pînă la platourile de la Izvoarele Senegalului şi Nigerului. Campaniile dinastiei berbere a almoravizilor din a doua jumătate a Secolului XI, care au cuprins teritoriile actualelor state Maroc, nordul Mauritaniei şi vestul Algeriei, au dat o grea lovitură şi imperiului ghanez, care avea săşi mai ducă o existenţă modestă, încă un secol şi jumătate, înainte de a fi cucerit de statul Mali, în 1240. Ascensiunea Imperiului Mali şi cariera sa strălucită încep, de fapt, odată cu celebra

bătălie de la Kirina (1235), de pe malul stîng al Nigerului, în care împăratul malian Sundiata zdrobeşte, printr-o victorie decisivă, pe marele său rival, Sumaoro Kante, suveranul regatului animist Sasso, şi ocupă Ghana. În cîteva decenii, urmaşii lui Sundiata aduc statul Mali la extensiunea sa maximă, înglobînd un teritoriu imens, ce se întinde de la Atlantic pînă în inima Africii. Dar, încă de la mijlocul Secolului XIV, cînd regatele de la periferie se desprind unul după altul, dobîndinduşi independenţa, Imperiul Mali intră într-un declin lent. Din rîndurile acestora avea să se ridice statul Songhay (Gao), al treilea şi ultimul dintre imperiile savanei, cu centrul de greutate pe cursul mijlociu al Nigerului. Fondatorul lui a fost Ali Ber – „cel Mare“ (1464-1492), dar apogeul puterii 1-a atins sub Mohamed Askia – „Uzurpatorul” (14931528), cînd limitele statului au ajuns la Atlantic, în vest, la Agades şi Kano, în est, în nord înglobînd, pentru întîia oară, salinele de la Taghaza, iar în sud pătrunzînd departe de bucla Nigerului.

După moartea lui Mohamed Askia a început însă decăderea Imperiului Songhay, pentru ca el să se prăbuşească la sfîrşitul Secolului XVI, sub loviturile sultanului din Maroc, în 1592.

al triburilor berbere din Sahara şi, mai apoi, ale negustorilor arabi. Pînă la începutul Secolului XX, cînd Pentru omul epocii din spaţiul mediteranean, caravanele sării numărau zeci de mii de cămile, sarea Africa neagră era o lume aproape necunoscută. Se era transportată spre sud de berberi, de cămile, fiind ştia numai că la sud de Libia, dincolo de Sahara, se schimbată, în savană, pe unul dintre produsele ce se aflau „etiopienii”, „oamenii cu faţa arsă de soare“, dar găseau din abundenţă pe pieţele locale: aurul.

Metalul galben sosea aici în cantităţi fabuloase din mai cu seamă că de acolo, din locuri şi pe căi neştiute, legendara regiune Bambu şi Bure, un adevărat El Dorado sosea aurul, fără de care comerţul marilor metropole ale lumii romane nu putea supravieţui. Încercările de african, aflat pe platourile înalte de la izvoarele Nigerului pătrundere dincolo de barajul deşertului, despre care şi Senegalului, la sute de kilometri depărtare de zona de contact dintre Sahara şi savană. Pe pieţele din oraşele relatează autorii romani, au rămas infructuoase.

O nouă etapă în cunoaşterea Africii negre a început savanei, pulberea de aur – vînzarea lingourilor de aur brut odată cu veacul VII, fiind legată de preocupările lumii era interzisă, fiind obiectul unui monopol de stat – avea islamice, instalată în teritoriile Africii de Nord, de a curs liber, fiind schimbată pe sare. Acest schimb se făcea cunoaşte şi, mai tîrziu, de a lua sub control ţinuturile din în regatul Ghana, în cadrul „comerţului mut“, descris care sosea aurul indispensabil economiei sale profund de mai multe izvoare arabe contemporane. Negustorii urbane. Secol de secol, cunoştinţele acestei lumi despre berberi aduceau barele de sare în piaţă, după care se „ţara popoarelor negre“ se acumulează şi devin tot retrăgeau pentru o zi. În absenţa lor, indigenii aşezau mai precise din contactul nemijlocit cu lumea savanei lîngă sare grămezi de pulbere de aur, ca echivalent al africane. În lumina acestor mărturii, se poate răspunde sării, după care se retrăgeau şi ei. Dacă schimbul părea echitabil, negustorul lua a doua zi aurul şi pleca; în caz la cîteva întrebări pe care le ridică raporturile dintre contrar, el aştepta din partea localnicilor o nouă ofertă. lumea africană şi Mediterană. Aşadar, de unde sosea Suveranii africani au început însă să concentreze în aurul ce oxigena economia mediteraneană? Ce rute mîinile lor comerţul cu aur şi sare: ei achiziţionau sarea urma el în drumul spre Mediterană? Ce mărfuri erau de la negustorii berberi şi musulmani, pe care o revindeau vehiculate pe aceste rute comerciale? Şi – problemă în ţinuturile din sud, contra aurului. Aurul era preluat de capitală – care au fost consecinţele Comerţului cu aur la aceştia de oamenii de afaceri islamici si dus în ţările pentru societatea Africii negre?

Maghrebului, de unde era distribuit pe pieţele Mediteranei.

Istoria societăţii africane din savana occidentală Comerţul cu sare şi aur a dat naştere unor rute este dominată de nevoia procurării unui produs comerciale transsahariene, ce legau Mediterana indispensabil vieţii omeneşti: sarea. Absentă cu de savana africană pe distanţe de mii de kilometri. desăvîrşire în regiunea savanei, ea era exploatată, Principalul instrument al acestui mare negoţ a devenit, încă din antichitate, din salinele de la Taghaza şi Idjil încă din ultimele secole ale antichităţii, cămila, adusă din din Sahara. Valorificarea ei constituia un monopol Egiptul Ptolemeilor şi introdusă de păstorii berberi, întrun moment cînd instalarea definitivă a împărăţiei nisi­ purilor în Sahara risca să rupă contactele dintre lumea mediteraneană şi societatea africană. În perioada rega­ tului Ghanei (Sec. VII-XII), cel mai important drum lega capitala statului, Kumbi Saleh, de marile metropole Walata şi Tombuctu, traversa apoi deşertul prin Taghaza şi Sidjilmasa, pentru a ajunge la Fes, în apropierea litoralului Mediteranei. Un alt drum Regele Mansa Musa: cel mai bogat om care a trăit vreodată pe Pământ făcea legătura între Kumbi

„Comerțul mut“

Tombouctou, Mali Saleh, Awdaghost şi Idjil, unde se aflau minele ce alimentau cu sare lumea savanei. Mai tîrziu, în vremea imperiilor Mali şi Gao, are loc o deplasare a rutelor comerciale spre centrul şi răsăritul Saharei, urmînd deplasarea centrului de greutate al societăţii africane spre sud-est, spre bucla Nigerului. Principala rută comercială lega acum marile metropole de pe cursul Nigerului – Niani, Djenne, Tombuctu şi Gao – de Tunis, Tripoli şi, mai departe, de Cairo şi Alexandria prin Kano şi Agades. În perioadele sale de prosperitate, marele comerţ transsaharian nu se limita numai la aur şi sare. Din Africa neagră caravanele purtau spre marile metropole islamice de pe ţărmul mediteranean sclavi, fildeş, lemn preţios, piei şi cola. În direcţie inversă, luau drumul spre savana sudaneză cereale, ţesături scumpe, perle, manuscrise, bare de fier şi cupru.

Acest circuit comercial a avut o însemnătate capitală pentru societatea africană de pe cele două laturi ale Saharei. El a alimentat cu aur economia mediteraneană, a îmbogăţit lumea arabă din Maghreb, a sporit polarizarea societăţii de la cele două capete ale drumurilor comerciale. Principalii beneficiari ai acestui negoţ erau prinţii berberi din Maghreb, la un capăt al drumului, pătura conducătoare din imperiile savanei, formată în primul rînd din suveran şi înalţi funcţionari, la celălalt capăt, şi oamenii de afaceri musulmani care asigurau joncţiunea între cele două zone comerciale.

Dar, mai presus de toate, acest comerţ a contribuit, într-o măsură hotărîtoare, la modelarea în savană a unor structuri economice, sociale şi administrative ce au sfîrşit prin a da naştere unei civilizaţii profund originale, cunoscută sub numele de „civilizaţia sudaneză“ sau „civilizaţia oraşelor“.

O hansă africană (1) Oraşele născute în savană, remarcabile prin numărul şi prosperitatea lor, constituie stîlpii de susţinere ai acestei civilizaţii. Prima mare metropolă este capitala statului Ghana, Kumbi Saleh, piaţă a aurului şi a sării, locul unde se încrucişau drumurile caravanelor spre Mauritania şi spre Marea Mediterană. Oraşul avea, după descrierea lui Al Bakri, mai multe cartiere cu clădiri din piatră. Unul era locuit de suveran şi de Curtea sa, un altul de negustorii şi învăţaţii arabi, unde se aflau douăsprezece moschei şi grădini verzi. Spre nord-vest, la zona de contact dintre deşert şi savană, se afla oraşul Awdaghost, care a cunoscut marea sa prosperitate în timpul regatului Ghana. Locuitorii săi, scrie acelaşi călător arab, „trăiesc în bunăstare şi au mari bogăţii. Piaţa este plină de lume în fiecare zi... Deoa­rece oamenii nu cunosc banii, totul se cumpără contra pulbere de aur. În ciuda marilor distanţe, vin aici din ţările islamice grîne, legume şi stafide“. Atît Kumbi Saleh, cît şi Awdaghost au intrat într-un declin precipitat după invazia pustiitoare a almoravizilor din Secolul XI, în secolele următoare fiind înghiţite de nisipurile Saharei.

După declinul lor, aveau să prospere oraşele din sud, de pe cursul superior şi mijlociu al Nigerului.

Primul dintre acestea este Niani, capitala Imperiului Mali, în ale cărui cartiere se aflau palatele suveranului şi ale dregătorilor săi, numeroase moschei şi locuinţele fastuoase ale negustorilor musulmani. Nu departe de acestea se găsea oraşul Djenne marea piaţă a aurului din imperiile Mali şi Songhay. (va urma) STELIAN BREZEANU

4

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Praguri de ani lumină...

Am văzut stoluri de păsări albe, păsări care veneau de-aiurea cîntînd din fluiere de salcie pletoasă și frunze de mesteceni precum bănuții de argint... Și sălciile erau spălate pe ochi, pe mîini și pe genunchi cu graiuri de iubire din lacul revenirii noastre din etern... Iar eu eram bucuros privind la pomii aceștia cu coaja albă, pe care nu și-au schimbat-o niciodată de milenii. Ei stau îngrămădiți în parcuri, unul lîngă altul, plîngînd că-s aduși de-acolo, de pe dealuri, din păduri și albii de rîuri... Scriu despre ei, în trecerea cuvintelor, acum, deși nu știu de unde vin și unde am să plec... Mărgelele de rouă sînt cele care îți freamătă de bine la urechi... Te-am ascultat, omule, cu bunătatea mea de om, așa am învățat să fiu sub strălucirea stelelor pe bolta plină de lumină... Știu de la sărmanii mei părinți, cu palmele lor aspre, rănite de la coarnele plugului, atunci cînd își arau pămîntul, acum vîndut de toată lumea... Și văd păsări de lumină, păsări de aur, păsări de ceară albă, păsări de toate păsările... Ele nu au granițe pentru cîntec, nici pentru a rămîne și a se statornici într-un loc. Pleacă, se întorc, și iar se duc... Știm prea multe lucruri despre ele, dar nu știm nimic despre fîntîna cu apa la zenit, despre albastrul cerului dimineața... Priviți cum vin de peste tot, dubași-colindători cu flori de albe zîne, cu spicele de aur date-n grîu, cu merii dați în floare... Peste tot e un rai atît de dulce, atît de plăcut și atîta de melodios, că-mi vine-a spune: Doamne, ce poem!... Să mor cînd moartea-mi este-n copîrșeu... Cînd, pentru mine, fi-va

un drum plăcut de iarnă dulce, cu floare de salcîm în gleznă... Dar iată că, printre ramuri, se ițesc cornițele frunzelor, care mă privesc ca pe un prieten bun, cu sufletul de om de grîu, de om-mesteacăn, de om-pescar, sau chiar de om al străzii... Și-am admirat de fiecare dată soarele orbecăind prin neguri, îndrăgostit de fruntea brazilor pe culmi, prea blînd și prea poetic, prea vesel pentru noi, ăștia mereu triști, ca fruntea mortului de reci, indiferenți la toate, încercînd să fim pe aici, dar nu așa cum ar trebui, cînd pe cer se înșiră ciorchini de stele aurii... Iarnă, vară, primăvară, toamnă, fiecare anotimp e-o amintire vie-n calendar pentru fiecare pasăre în crîng, pentru om și iarbă, trecînd adesea praguri de ani lumină...

Noi, firește, trebuie să slujim și să ne purtăm crucea pe care n-o cunoaștem, crucea din lemn de tei, din lemn de toacă, de la răscruci de drumuri, acolo unde, precum știm, moșii și strămoșii noștri săpau fîntîni cu gîndul la drumeții ce treceau pe acolo. Cu apa aceea scoasă cu ciutura, oamenii își răcoreau gura uscată de arșiță șiși adăpau animalele însetate. Întru pomenirea lor, peste tot lăsau asemenea fîntîni-poeme!... Din păcate, astăzi parcă nici peștele în apă nu mai este pește, nici miezul de la nucă nu mai este miez, așa cum le știam în vremea cînd eram copil desculț și alergam pe dealuri pînă tîrziu, în liniștea nopții supreme.... Și nu-mi era frică de stafii, iar de strigoi nici vorbă. Aveam la mine cățeii de usturoi care mă păzeau de rele și, dacă simțeau în jurul meu vreo umbră necurată, de îndată începeau să urle și să latre. Și-atunci, ca din pămînt ori cine știe de unde, ieșeau cu duiumul și se revărsau în jurul meu lumini de îngeri ce, cu evlavia lor, mă protejau... Toate acestea au trecut, s-au dus ca apele învolburate, ca iernile cu nămeți cît gardul și soarele abia zărindu-se prin aerul înghețat, la apus... Și mă gîndesc cu lacrimi și durere la toți mestecenii aduși cu

Fiu l m are l u i C a ra g i a l e – po e t

Scrisoare cãtre Pamfil Seicaru , Cînd mi-ai cerut să-ți scriu despre

Tudor Vladimirescu poate nu m-am gîndit la nimic, dar mi s-a părut curios să-ți scriu ceva despre el cînd nu-l cunosc...

Cunosc o brînă la Sinaia unde cresc întîii brebenei vineți, albi sau roșii – cresc în candele plăpînde și răcoroase din zăpadă; îi cunosc și azi ca altădată...

Cînd mi-ai cerut să-ți scriu despre

Tudor Vladimirescu era-ntr-o dimineață de dezgheț în care eram trist fiindcă văzusem un cîine strivit de un automobil – și rămăsesem scîrbit de bietul lui trup schilodit și noroios...

Dintr-o carte de citire știm că Tudor Vladimirescu

era frumos.

Cînd îmi făceam, acasă, clasele primare și învățam – din toate – noțiunile elementare, venea un profesor bătrîn și trist fiindcă îi murise un băiat la șaptesprezece ani

de tifoidă, purta o redingotă lungă și înverzită și o pereche de ochelari de presbit.

Primăvara îl așteptam în curte, sub liliacul de la bucătărie, unde ciuguleau, prostește, găinile rotunde.

Lecția putea să fie de istorie, de aritmetică, de geometrie; îi cunoșteam pe Moise, pe Abraham în pildă vie și învățam ce e un verb și ce-i un substantiv, la ce răspunde un dativ și recitam, apoi, cu nerăbdare, ce fluvii curg în continentul cutare și cutare;

citeam în cartea de citire fragmente instructive despre cum crește viermele de mătase, despre cîmpiile Țării noastre – mănoase, și alte lucruri instructive.

Atuncea învățam pe dinafară poezii despre descălicare, povești duioase cu Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn și Alexandru cel Bun, care fusese un domn slab, fiind prea bun. În odaie soarele cădea într-un trapez care se destrăma, lin și încet, de-a lungul pe parchet...

Oltenii treceau cu strigăte obișnuite – afară; ne apropiam de vacanțe – era vară. În salon pozele fuseseră acoperite; cuferele, mirosind a naftalină, stăteau deschise...

Era o după-amiază albă și moleșită...

Atuncea am citit despre Tudor Vladimirescu; i-am văzut poza în cartea de citire, purta o căciulă și o mustață lungă și subțire.

japca de pe dealuri și-nfipți de-a valma în betoane, prin parcuri și alei... Știu bine, Doamne, viața de la țară, și-ompărtășesc de fiecare dată cu drag și bucurie... Privesc peisajul din jur și frumusețea lui mă tulbură... O viață nouă, plină de candoare... Copacii dau în floare și gîzele aleargă de colo-colo... Primăvara își desface nasturii de la cămașă și își lustruiește sandalele cu arome de verdeață. Avem de toate ca să ne bucurăm în pace de frumusețea primăverii, pe care ne-o dorim mereu în viață, iar, dacă s-ar putea, în noi să rămînă, mereu, de-a pururea!

E primăvara păsărilor și-a cerului cu muguri de stele, a pomilor ce se pregătesc să-și îmbrace marama parfumată, spre amintirea florilor din anii tinereții mele. E atîta frumusețe în jur, încît îmi pare că visez, iar vorbele sînt parcă prea puține ca să descriu tot ce simt și văd acum!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” Profesorul presbit și trist spunea că Tudor Vladimirescu fusese un erou, și-l omorîse un om rău, care, fiindcă era grec, își zicea Ipsilanti; că el luptase pentru noi, și mă miram că el ne cunoaște pe noi și nimeni dintre noi nu-l cunoștea, și nici mama mare nu avea o fotografie de-a lui.

Fără să vreau, îl confundam cu Horea, Cloșca și Crișan și alții care muriseră tot pentru noi ca, de pildă, Isus sau alți eroi. În ziua aceea mi-am închipuit și eu că sînt, ca Tudor Vladimirescu, un erou, și de aceea am urmărit motanul roșu, șiret și somnoros care se pitulă în calea părăginită din dos.

Spre seară, însă, l-am uitat; aveam lecții pentru a doua zi de învățat cu stepe, cu Tigru și Eufrat...

De atunci atîtea au trecut, atîția au murit eu însumi într-atîția am murit și atîtea vieți în mine au trecut, de sînt copilăriei mele un necunoscut...

Cînd mi-ai cerut să-ți scriu despre

Tudor Vladimirescu m-am gîndit la toate acestea și am fost trist din pricina cîinelui strivit și mi-a fost milă că am simțit atît de bine cum vremea a strivit copilăria-mi inventivă și subtilă, cu ilustrații din cartea de citire, cu zile adînci de înflorire... Și de aceea am fost trist și m-am simțit mîhnit cînd mi-ai vorbit despre Tudor Vladimirescu.

LUCA ION CARAGIALE (1893-1921)

RM

5

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

EPIGRAME ANTOLOGICE (IV)

Despre minciună și adevăr am mai scris, dar niciodată nu se vor epuiza epigramele pe această temă din care s-au născut chiar proverbe (sau poate ele s-au născut din zicale), precum următorul catren aforistic al lui Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017): De cînd soarele și luna, De cînd valul spart de stîncă, Adevărul e minciuna Nedescoperită încă.

De fapt, adevărul și minciuna sînt parteneri fideli – e drept, mai ales în tribunale, dar nu numai acolo: le-nvîrte cu multă artă orice demagog, cum ne lămurește Jean Buhman (1922-2003): E unul care toacă-ntruna Și-n gît i se agită mărul Cînd își susține grav minciuna Luînd ca martor adevărul. Îi sîntem recunoscătoare că se referă la cel căruia i se vede ,,mărul” de la gît, deci la un bărbat, cel care, pofticios, a luat mărul din mîna Evei și l-a mîncat cu-atîta poftă încît cotorul i-a rămas în gît și se vede și astăzi. În legătură cu adevărul din tribunale, amintit mai sus, pe care se calcă fără milă, doctorița Georgeta Paula Dimitriu (1929-2021) din Iași, care și-a lăsat urmașă, în breasla noastră, pe fiica Livia Bejan, prof. univ. de Matematică, ne lămurește clar: Acum am înțeles deplin Esența unei vechi zicale Că adevăru-i doar în vin Și nicidecum în tribunale!

Curioasa epigramă, căreia nu-i scapă nimic, se referă și la fizicul, la corpul celor doi parteneri: adevărul merge drept, cu capul sus, e înalt, pe cînd minciuna are picioare mici, dar multe ca miriapodul, și se strecoară pe dedesubt să nu fie descoperită. Ba, adevărul își permite să apară fără nici o ținută, așa cum l-a născut Dumnezeu și pe om. La acest aspect se referă C.A. Dragodan (1919-2000): Pe calea vieții, cîteodată, Sub raza soarelui călduț, Minciuna trece-nzorzonată, Iar adevărul gol-goluț.

Minciuna e-n stare să se-mbrace și în zdrențe, să se creadă că e o biată ființă săracă, deși are în cont milioane, sau se-nfășoară în văluri ca o mare doamnă, acoperind adevărul, ca în epigrama lui Veron Ene (1948-1997) din Iași: Minciuna este o cortină care Ascunde, după faldurile sale, Probabil din motive de pudoare, Mulțimea de-adevăruri goale.

Nu putem să încheiem tema, care e mult mai vastă în epigramă, fără să subliniem o trăsătură a românului: e îngăduitor cu păcatele oamenilor, fiind el însuși un păcătos care, de regulă, se căiește; probabil de aceea nu poate să suprime minciuna (dar poate cineva, oare?) care merge din veac în veac, astfel încît, în timpul nostru, se revarsă cu valuri înalte, înălțîndu-se în sfere nebănuite, acaparînd tot ce se află deasupra noastră: Istoria ne-nvață în zadar – Mereu uităm de cîte ori ne-a spus: Cînd adevăru-atîrnă la cîntar, Minciuna se ridică tot mai sus! (Elis) Epigrama nu-l iartă nici pe cîrcotașul îngîmfat care, din invidie, cîrtește, inventează defecte pentru omul superior lui, precum cel din epigrama lui Dumitru Munteanu (1927-1996): Amic cu toți ar vrea să pară, Dar, dînd tribut prieteniei, Rezistă doar acei ce-i ară Terenul rodnic al trufiei. Și scriitorii intră în vizorul epigramei, punînd săgeata și pe cei care se dau pe lîngă ei ca să iasă în

evidență – vorba aia, scrie un ,,nimeni” un articol (de cele mai multe ori laudativ, dar nu lipsesc nici criticile, precum cele la adresa geniului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu) despre un mare scriitor și iese în față agățat de pulpana acestuia. Constantin Nicola (18851958) îi vizează și pe editorii profitori de pe urma lui Eminescu: A dus o viață grea, de cîine, Murind într-un spital sărac; Pe urma lui, flămînd de pîine, Au editorii... cozonac!

G. Zarafu, ,,nenicul nostru”, care a realizat poate cea mai valoroasă antologie cuprinzînd, pe teme, creația epigramiștilor ,,plecați” - ,,Antologia umorului românesc. Epigrama clasicilor”, Ed. Grai și suflet – Cultura Națională, București, 1998, 584 p., recita frecvent următoarea epigramă a lui N. Crevedia (1902-1978), cel care, împreună cu Calotescu-Neicu, realizează ANTOLOGIA EPIGRAMEI ROMÂNEȘTI, în 1933: La Capșa unde vin toți seniorii, Local cu două mari despărțituri: Într-una se mănîncă prăjituri, Și-ntr-alta se mănîncă scriitorii.

Trăim o perioadă în care epigramistul nu mai este înclinat spre veselie, rîsete și distracție, ci, plin de strictețe și îngrijorare privind transformările care au loc, cade pe gînduri, apreciază, trage concluzii, învățăminte care implică eul său, atrăgîndu-l pe cititor la dialog tacit. În felul acesta, autorul transmite nu numai informații, ci și sentimente ce nu exclud umorul – trăsătură care face parte din ființa românului. E drept, se rîde mai puțin – știut fiind că rîsul fără motiv nu are nici un rost.

E dat să rîdă omului Cum frunza-i dată pomului Că rîsu-n viață-și are rostul, Dar nu și-atunci cînd rîzi ca prostul! Înțelegem că umorul, care nu-l părăsește pe român nici la supărare, e transformat de epigramist în armă spirituală: Cînd întreaga țară plînge Dînd în patru zări alarmă, Să lovim în minți nătînge, Din umor noi facem armă! Și orice cititor se lămurește, citind noile producții epigramatice, că poantele lovesc, mai ales, în politică, în cei cocoțați la cîrma țării cu scop de înavuțire prin orice mijloace – subiect tratat într-un articol anterior, dar niciodată nu vor fi epuizate epigramele pe acest subiect. Și, cum sîntem încă apăsați de alegeri, sprintena epigramă e la datorie, acuzîndu-i pe cei ce pritocesc urnele că, de multe luni, singura preocupare a celor din funcții este aranjarea, tîrguiala. Ei nu se mai preocupă de sarcinile pe care le au de îndeplinit, deci primesc salarii ,,nesimțite” degeaba. Nu ne mai mirăm de anormalul care a devenit lege. Iată epigrama inginerului Petru-Ioan Gârda (n.

1954) din Cluj-Napoca, devenit deja septuagenar (La mulți, mulți ani, în slujba umorului românesc!), care ne prezintă un candidat Cu mîinile curate: Vă prezentăm un candidat Ce-i potrivit la primărie

Că niciodată n-a furat În zece ani de pușcărie.

Nicolae-Paul Mihail (1923-2013), caracaleanul împămîntenit (și la propriu) la Sinaia, face lumină în privința ,,carului cu proști” din proverbul cunoscut: Un car cu proști s-a răsturnat Într-un oraș destul de mare, Dar unde-anume s-a-ntîmplat Vom ști precis după votare.

Am mai subliniat faptul că sînt invitați la vot și cei plecați în veșnicie. Constantin Nicola (18851958), slătineanul cu condei ascuțit, ni-l prezintă pe un fost primar al Bucureștiului, care proceda, încă din 1936, cum se procedează și azi: El, în greaua-i misiune, Mititel cît Barbă-Cot, A făcut așa minune...

Că-nvia și morți la vot!

La putere au ajuns nu numai cei plecați, ci, mai ales, cei fără școală, care pot fi manevrați mai ușor de globaliștii euroatlantici, chiar dacă și-au făcut rost de diplome de studii. La această realitate se referă proaspătul octogenar din București, Radu IonescuDanubiu: Școala, cu-ale ei foloase, Pentru unii nu se cere, Rezolvînd, cu patru clase, Ridicarea... la putere!

Dacă din epigrama lui Gârda aflăm cît de cinstit e un candidat care n-a furat nimic în cei zece ani de pușcărie, Al. O. Teodoreanu (1894-1964) prezintă un aspect și mai îngrijorător: Din Craiova pîn’ la Iași Se resimte criza sării Fiindcă cei mai mulți ocnași Au ajuns la cîrma țării.

Deci, nu ne mirăm că, văzînd ce se întîmplă în politică, românii își pierd speranța, atunci cînd nu și-o recuperează, așa cum procedează ploieșteanul Ion Miclescu (1934-2009), redactorul-șef al revistei ,,Haz de necaz”: Am tot sperat s-o duc mai bine Votîndu-vă pe alde voi, Ajuns acum ca vai de mine, Îmi iau speranța înapoi.

Dacă era atît de deziluzionat acest profesor acum mai bine de 15 ani, întrebați-vă, dragi cititori, cum sîntem azi, cînd e clar faptul că euro-atlantismul dizolvă această țară care a reușit să parcurgă vijeliile istoriei? Ce să mai sperăm, că sperăm degeaba – vorba juristului din Ploiești – Mircea Oancea (1923-2005): În comunism eram o zdreanță, Pierdusem dreptul la speranță, Cu libertatea, alta-i treaba: Sperăm mereu, dar tot degeaba.

Degeaba sperăm cînd și dreptatea-i de vînzare, cum specifică Theodor Stoenescu (1860-1919), încă de acum mai bine de un secol, punînd, cu diplomație evidentă, întrebarea: De ce-al Justiției Palat E-aproape lîngă Piața Mare?

E ca să știm, neapărat, Că și dreptatea-i de vînzare.

Oare să fie o fatalitate, pentru țara noastră, asemenea realități negative care se repetă, de la o epocă la alta, cu metode din ce în ce mai perfecționate, mai alambicate? Cîndva aveam demnitatea să sfidăm și Estul, și Apusul, chiar dacă stăteam cu genunchii în țărînă, cum afirmă (că, deși e ,,plecat”, epigramele sale, ca ale oricărui epigramist, rămîn prezente!)

Gheorghe Suciu (1943-2014) din Brașov: Sfidînd și EST, dar și APUS, În Europa cea bătrînă, Românii stau cu fruntea sus, Dar cu genunchii în țărînă. (va urma) Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

Mihai Enache, alegerea de AUR pentru Primăria Capitalei.

Seriozitate, competență și curaj Mihai Enache este expertul din spatele unor proiecte de succes, în valoare de peste 250 de milioane de euro. Printre acestea se numără:  realizarea stației de metrou Tudor Arghezi, prevăzută cu o parcare de tip park&ride – o investiție de 50 de milioane de euro, bani europeni nerambursabili;  construcția singurului spital public din București de după Revoluție - spitalul de stomatologie din Berceni;  Caravana Medicală a partidului AUR. Soluțiile mele pentru București: 1. Grijă pentru patrimoniul arhitectural.

Este timpul să ducem lucrurile la un an nivel, să arătăm că orașul nostru se poate schimba semnificativ în 4 ani.  Bucureștenii s-au săturat să vadă spații neamenajate, clădiri abandonate, monumente istorice lăsate în paragină. Îmi propun să revitalizez și să valorific zonele emblematice ale orașului: orice zonă abandonată, fie teren, fie clădire, trebuie valorificată de municipalitate și reintegrată în oraș.  Fapte, nu vorbe: susțin modificarea legislației privind exproprierile pentru cauze de utilitate publică, prin reducerea compensațiilor bănești pe care autoritățile publice le plătesc proprietarilor care dețin terenuri sau clădiri lăsate în degradare pe o perioadă mai mare de 5 ani.  Avem clădiri emblematice sau ruine ce își pot găsi o nouă întrebuințare. Astfel, Casa Radio poate fi transformată într-un spital, Hotel Dunărea poate fi reabilitat și transformat într-un bloc locuințe de necesitate, pentru mutarea temporară a locuitorilor din imobile la care se efectuează lucrări de consolidare.

2. Mai puțin haos publicitar  Orașul nostru trebuie să fie curat. Vom curăța clădirile din zona istorică de graffitti și vom lua măsuri dure împotriva vandalizării acestora.

Totodată, propun adoptarea unui regulament de publicitate stradală – în marile orașe occidentale ne impresionează simplitatea și coerența reclamelor.

Este timpul să punem punct haosului publicitar.

3. Consolidarea clădirilor cu risc seismic  Nu putem amîna le nesfîrșit să acționăm, cu speranța că ne va ocoli și anul acesta un cutremur major. Viața bucureștenilor este în pericol: peste 20.000 de clădiri riscă să se prăbușească în cazul unui seism puternic – și asta pentru că niciun primar nu a luat măsurile necesare.  Primele măsuri pe care le voi lua pentru a avea un oraș sigur: în primele 6 luni de la preluarea mandatului voi prezenta calendarul și bugetul pe 4 ani pentru intervenția la toate clădirile cu risc seismic și la obiectivele de interes public.

4. Finalizarea lucrărilor de modernizare a infrastructurii de apă caldă și căldură  Este inadmisibil ca în 2024 să ne mai plîngem de probleme legate de termoficare. O primă măsură ține de înlocuirea conductelor de transport a apei calde într-un ritm susținut astfel încît să reușim să modernizăm întreaga infrastructură.  De asemenea, pentru a echilibra sistemul de încălzire al orașului, este nevoie de construirea unei centrale în zona de nord a capitalei.  Îmi asum că, în 3 luni de la preluarea mandatului, voi publica un calendar al lucrărilor la rețeaua de termoficare, necesare reducerii la minim a întreruperilor furnizării de apă caldă și căldură.

Calendarul va avea jaloane intermediare de control, iar depășirea îndeplinirii jaloanelor cu mai mult de 6 luni va însemna demisia de onoare din funcția de primar general.

5. Mobilitate urbană  Creșterea atractivității transportului în comun, prin: înnoirea flotei de transport, întreținerea corespunzătoare a acestora, crearea de benzi unice pentru transportul în comun, astfel încît orice cetățean să fie în avantaj atunci cînd alege să folosească, în loc de propriul autoturism, un autobuz curat, care merge pe o bandă dedicată și ajunge la destinație conform programului.  De asemenea, voi acorda o atenție deosebită creșterii siguranței rutiere și pietonale – peste 500 de

accidente rutiere grave se produc anual în București, cele mai multe în doar 9 zone-cheie din oraș.

6. Extindere și reorganizare administrativă  În mandatul 2024-2028, voi finaliza Autostrada de centură A0.  Mă voi asigura că începînd cu 2028 vom avea un singur primar, un singur consiliu local și un corp de profesioniști în slujba cetățenilor. Nu 7 primari, nu 218 consilieri locali și generali, 7 poliții locale, nu 7 ADP-uri și alte instituții care își dublează atribuțiile.

7. Un oraș verde și prietenos – mai multe spații verzi și locuri de joacă pentru copii  Ne simțim protejați cînd avem aer curat, spitale moderne și școli în care copii noștri merg fără teamă. În cei 4 ani de mandat voi moderniza integral cele 4 mari parcuri ale orașului: Cișmigiu, Herăstrău, Carol și Tineretului.  De asemenea, vom crea cel mai mare loc de petrecere a timpului liber pentru copii pe locul destinat Cartierului Justiției.

8. Dezvoltare economică și socială coerentă  „Bucureștiul trebuie să devină un model de administrație, afaceri și standard de viață pentru întreaga Românie”.  Mai puțină birocrație – voi înființa un birou unic de avizare și autorizare în cadrul primăriei generale și a instituțiilor din subordinarea consiliului general.

9. Memorie istorică și identitate  Vom prelua modelul marilor orașe europene care își reconstruiesc monumentele istorice, le conservă și le valorifică prin turism.  Mă voi asigura ca se finalizează lucrările de restaurare a Curții Domnești din Centrul Vechi – locul de naștere al orașului trebuie să fie deschis vizitatorilor.  De asemenea, prin parteneriat cu Ministerul Culturii, mă voi implica pentru deschiderea în totalitate a Muzeului de Istorie.

RM

7

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

File de istorie

Vlad Ţepeş – erou de epopee (III)

Mai presus de fire (2)

„Aşadar, folosindu-se de cîteva căpetenii turceşti pe care le-a prins spre amurg, pe cînd rătăceau în chip imprudent, a pătruns la începutul nopţii cu o parte a trupelor în tabăra turcească, sţrăpungînd fortificaţiile şi, în tot cursul nopţii, alergînd ca un fulger în toate direcţiile, a făcut măcel mare; încît fie dacă celălalt dintre comandanţi căruia îi încredinţase restul trupelor, ar fi avut tot atîta curaj, fie dacă turcii s-ar fi conformat mai puţin strict poruncilor repetate Temnița din Castelul Corvinilor a păstrat legenda lui Vlad Țepeș ale împăratului de a nu părăsi garnizoanele din pricina ciocnirilor nocturne, valahul hoţi și alţi răufăcători. Plecînd de aici, spune un cronicar fără îndoială ar fi dobîndit cea mai mare şi strălucită byzantin, „chiar şi împăratul (Mahomed – n.a.), cuprins victorie. Dar întrucît nici celălalt comandant nu a de uimire, spunea într-una că nu poate să ia ţara unui îndrăznit să atace tabăra de cealaltă parte, după cum bărbat care face lucruri aşa de mari şi, mai presus de fusese stabilit, şi din această pricină nici turcii nu fire, ştie să se folosească aşa de domnia şi de supuşii lui. au păzit cu mai multă străşnicie locurile lor, Dracul, Mai spunea că acest bărbat care face astfel de isprăvi ar după ce a provocat un măcel de necrezut, fără a pierde fi vrednic de mai mult”. într-o ciocnire atît de mare pe mulţi dintre ai săi, dintre 12 ani de temniţă care totuşi foarte mulţi au fost răniţi, a părăsit tabăra Retragerea otomanilor a fost grabnică şi ruşinoasă. duşmană şi înainte de zorii zilei s-a reîntors în aceiaşi munţi (de unde venise) fără ca cineva să îndrăznească Sultanul şi-a abandonat armata, care, bîntuită de ciumă a-i urmări, într-atît le dăduse de furcă şi vîrîse groaza şi înjumătăţită, a ajuns la Adrianopole abia pe la sfîrşitul în toţi. Am aflat, cercetîndu-i pe cei care au participat lunii iulie. La Brăila a fost lăsat Radu cel Frumos, sub la aceasta luptă, că împăratul turcilor, pierzînd în protecţia flotei otomane şi a unor detaşamente speciale, acea noapte orice încredere în privinţa situaţiei sale, a spre a-i convinge pe boierii munteni să-l trădeze pe părăsit în ascuns tabăra, luînd-o la fugă în chip ruşinos Ţepeş. În timpul atacului de noapte, cîţiva mari boieri şi ar fi continuat drumul dacă, dojenit de prieteni şi veniseră de bună voie şi se predaseră turcilor, cerînduadus aproape împotriva voinţei sale, nu ar fi văzut în le un domn nou. Trădarea boierească apăru ca singurul zorii zilei tabăra pe locul ei. Înapoiat în tabără, după mod de a salva – în acele condiţii – onoarea otomană. Ei ce a văzut marea pierdere suferită de ai săi şi aflînd că i se adaugă uneltirile saşilor ardeleni; aceştia plăsmuiră ungurii aduc întăriri Dracului, s-a grăbit să se întoarcă nişte pretinse scrisori, pe care Ţepeş le-ar fi adresat sultanului şi prin care îl implora să-i redea tronul, pe unde venise şi a trecut Dunărea“.

După atacul de noapte, turcii au mers către promiţînd că îl va captura chiar pe regele Ungariei răsărit, ajungînd la Tîrgovişte, pe care cuceritorul pentru a-l preda turcilor. Matei Corvin, care venise Constantinopolului nu a asediat-o. Aici, în marginea la Braşov abia în octombrie spre a-l ajuta pe Ţepeş, a oraşului, au dat peste un cîmp de ţepe, în care se uscau primit aceste scrisori ca şi cum ele ar fi fost interceptate Hamza-paşa, Catavolinos şi mica lor oaste, alături de de la curierii lui Ţepeş. Falsurile acestea grosolane au

Mînăstirea Snagov, locul unde este înmormîntat Vlad Țepeș

servit de minune regelui maghiar, care în acel moment nu avea intenţia să se bată cu Mahomed al II-lea. Avea destule încurcături în Apus, iar pe deasupra cheltuise toţi banii pe care Veneţia şi Papa îi trimiseseră spre a-l ajuta pe vi­teazul Vlad Ţepeş. Rezultatul a fost tra­ gic: venit să se întîlnească cu regele ungur, Ţepeş, care nu bănuia nimic, a fost ares­tat, şi, fără să fie lăsat să se justifice, trimis la Buda, apoi la castelul Vişegrad, unde a stat 12 ani de zile. Abia în 1475 a fost eliberat și regele i-a dat posibilitatea să lupte din nou împotriva otomanilor. În vara aceluiaşi an a participat, cu gradul de că­pitan, la o campanie în Serbia împotriva aceluiaşi imperiu. Un an mai tîrziu, în no­iembrie 1476, va reuşi, cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, să reocupe tronul țării.

Sfîrşitul era însă aproape; revenit pe neaşteptate cu ajutor turcesc, fostul domn Basarab Laiotă l-a surprins pe Ţepeş care avea în jurul său o gardă de numai 200 de moldoveni lăsați de Ştefan cel Mare şi l-a ucis într-o zi rece de iarnă a anului 1476 sau 1477.

Marele voievod nu împlinise nici 50 de ani, dar devenise cunoscut în toată Europa pentru vitejia sa şi a ţării sale. Luptele duse împotriva turcilor treziseră admiraţia principilor italieni şi germani, a Veneţiei şi a Papei, ba chiar a lui Mahomed al II-lea. În Secolul al XVI-lea, un cărturar umanist, Antonio Verancsics (1504 – 1573), scria că locuitorii Ţării Româneşti se numesc „draguli de la prea viteazul lor principe Dragula”. Nu se putea scrie un omagiu mai nimerit unui domnitor.

Epilog Cronicarul italian Antonio Bonfini scrie că după moartea domnitorului, capul lui Ţepeş a fost trimis sultanului Mahomed. Nu cunoaştem cu precizie mormîntul său. O tradiţie afirma că ar fi fost îngropat în fața altarului bisericii mînăstirii Snagov. Cercetările efectuate în anii 1931-1932 de către arheologul Dinu V. Rosetti au stabilit că lespedea de deasupra presupusului mormînt (care era de fapt o groapă de resturi din epoca dacică) fusese deplasată de la locul ei inițial, care s-a dovedit a fi fost de­asupra unei gropnite neprofanate.

Acest cavou, aflat în partea de nord a pronaosului, conţinea un sicriu ce fusese acoperit cu o stofă purpurie cusută cu fir de aur. Sicriul era putrezit, ca şi stofa ce-l acoperise cîndva. Oasele scheletului erau măcinate de vreme. S-au mai descoperit resturile de catifea roşie sau verde ale unui costum bărbătesc de croială occidentală de felul celor ce se purtau în vremea lui Ţepeş. În dreptul mîinilor mortului se afla o cunună de aur lucrată în tehnica „cloisonné”, împodobită cu pietre de faianţă ce alternau cu gheare de aur ținînd cîte o peruzea. Un inel feminin cusut de mînecă pare a indica acelaşi lucru ca şi coroana, şi anume că sînt emblema unei victorii în turnir a personajului aici înmormîntat. Toate aceste obiecte par să fi fost legate de persoana voievodului, ceea ce ne face să ne asociem şi noi părerii autorului cercetării că aici ar fi locul unde se odihneşte trupul celui ce a fost Vlad Ţepeş.

Sfîrșit matei cazacu

Mormîntul lui Vlad Țepeș

8

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Un titan al erudiției, al spiritului și al caracterului: Giordano Bruno

În dimineaţa zilei de 17 februarie a anului 1600, un straniu cortegiu străbătea străzile Romei. Inchizitori şi călugări, preoţi înveşmîntaţi în haine negre, cu cruci mari prinse pe piept, însoţind un om într-o şi mai ciudată îmbrăcăminte, pe care se vedeau zugrăvite cruci, flăcări şi diavoli, păşeau sumbri şi tăcuţi pe arterele oraşului.

O mulţime imensă şi pestriţă îi urmărea cu privirile. Era începutul unuia dintre acele înfricoşătoare spectacole regizate de Inchiziţie, temutul şi sîngerosul tribunal al Evului Mediu. Giordano Bruno, unul dintre cei mai de seamă învăţaţi ai Renaşterii, învinuit de erezie şi condamnat la moarte prin ardere pe rug, era dus la locul execuţiei, în Piaţa Campo di Fiori. La capătul drumului, totul era pregătit şi condamnatul fu legat de stîlpul care se înălţa în mijlocul rugului. Curioşi şi totodată înfricoşaţi, „invitaţii” se înghesuiau să vadă mai îndeaproape chipul celui care, după cele mai grele cazne, urma să înfrunte o moarte cumplită, rămînînd credincios convingerilor sale. În tăcerea care se lăsă, răsunară vocile călugărilor însărcinaţi cu oficierea slujbei religioase. În pauzele dintre litanii, ei îl invitau stăruitor pe condamnat să folosească ultimele sale clipe spre a-şi „mîntui sufletul”, renegîndu-şi ideile. Dar condamnatul nu-i asculta.

Cînd i se întinse crucea, refuză s-o sărute. Tăcut, cu privirea pierdută în depărtare, părea absent la cele ce se petreceau în jurul său şi nu implora milă nici cerului, nici călăilor. Doar în două rînduri i se auzi glasul: mai întîi adresîndu-se învăţăcelului său Ventimilia, îi spuse că tot ceea ce vede trebuie să-i servească drept exemplu; apoi, simţind arsura flăcărilor, îşi îndreptă privirea către inchizitori strigîndu-le cuvintele care aveau să străbată veacurile: „Pe mine mă puteţi arde, dar adevărul spuselor mele nu-l puteţi distruge. Secolele viitoare mă vor înţelege şi mă vor preţui”. Limbile de foc şi fumul înecăcios îi curmară glasul. Cînd totul s-a sfîrşit, cenuşa trupului său fu azvîrlită în vînt pentru a șterge orice urmă a ereziei. Măsura de precauţie se va dovedi zadarnică, întrucît gîndirea lui Giordano Bruno a luminat o epocă, deschizînd omenirii noi drumuri spre cunoaştere.

Domini Canes Cu trei decenii şi jumătate înainte de execuţia din Campo di Fiori, prin 1563 sau 1564, mînăstirea San Domenico Maggiore din Neapole primea în sînul său încă un fiu, pe călugărul Giordano. Iniţial el se numise Filippo, aşa cum atesta registrul stării civile din localitatea Nola, şi era fiul lui Giovanni Bruno.

Conform unor surse, acesta fusese „om de arme”, careşi pierduse averea urmare a unor împrejurări vitrege; după altele, fusese un simplu croitor. Mama lui era spălătoreasa Flaulisa Savolino. Ce îl aducea pe tînărul de numai 16 ani în rîndul călugărilor dominicani, aceşti „cîini ai Domnului” – Domini canes? Nu atît dorinţa de a cutreiera lumea pentru a propovădui smerenia faţă de cuvîntul bisericii sau a cere donaţii destinate treburilor sfinte, ci setea de învătătură. Mînăstirile erau pe atunci singurul loc unde cei săraci puteau cerceta slova cărţii.

Ordinul dominican, înfiinţat încă din Secolul al XIII-lea ca reazem al papalităţii împotriva mişcărilor populare considerate eretice, cerea discipolilor săi cunoştinţe nu numai religioase, ci şi unele elemente de cultură laică.

Spre a fi oricînd pregătiţi să combată argumentele invocate de eretici, dominicanilor, ca şi franciscanilor, li se înlesnea cunoaşterea unor lucrări valoroase ale învăţaţilor vremii, îndeosebi cu caracter filosofic.

Dar chiar şi în tăcerea chiliilor, ştiinţa stîrnea uneori furtuna răzvrătirii. Tînărul Bruno se avînta cu nesaţ în studierea lucrărilor din biblioteca mînăstirii. De la început se simţi atras nu atît de textele sacrelor taine, cît de manuscrisele vechi, rămase de la gînditorii antici, ca şi de operele marilor învăţaţi din epoca sa. Treptat în faţa ochilor miraţi ai lui Giordano Bruno apăru o altă lume. O lume reală, cu totul diferită de cea înfăţişată de cărţile religioase. Această lume îşi avea legile ei fireşti, pe care omul, învingînd sclavia ignoranţei, bizuinduse pe experienţă şi raţiune, putea să le cunoască. În confruntarea cu aceste legi, cu mersul firesc al lucrurilor, acceptarea oarbă a unor dogme lipside de sens i se păru lui

Giordano Bruno pe cît de naivă, pe atît de absurdă. El se ridică împotriva credinţelor cărora nu le găsea niciun temei în cursul normal al fenomenelor naturii. În atmosfera austeră a mînăstirii, acest fiu al bisericii începu să formuleze critici şi întrebări care, în multe privinţe, sunau a răzvrătire împotriva a ceea ce biserica apăra de veacuri cu cea mai deplină străşnicie.

Fireşte, o asemenea atitudine nu putea fi tolerată. Printre cuvioşii călugări se găsiră destui care îl pîrîră autorităţilor ecleziastice.

Acestea erau tocmai pe punctul de a-l învinui de erezie şi a-l preda Inchiziţiei, cînd el se hotărî să părăsească mînăstirea. Sătul de atmosfera apăsătoare care-i stăvilea avîntul gîndirii, plecă la Roma., în speranţa că, în marele oraş, îi va fi mai uşor să-şi desfăşoare activitatea sa ştiinţifică. Constatînd că nici aici nu poate scăpa de ochii iscoditori ai clericilor, care îl acuzau de erezie, se hotărî să lepede rasa călugărească.

Pe drumurile Europei Începe o viaţă de nesfîrşite peregrinări în căutarea unui loc unde să poată gîndi fără constrîngere, dînd glas ideilor sale. Mereu hărţuit, Giordano Bruno cutreieră multe oraşe, întîi în Italia, apoi în Elveţia şi Franţa, în Anglia, Germania şi Cehia. Pretutindeni, concepţiile pe care le susţine sînt întîmpinate cu vădită simpatie de minţile luminate ale vremii şi cu o înverşunată ostilitate de reprezentanţii bisericii. Prin gîndirea sa, Giordano Bruno îşi cîştigă mulţi prieteni, dar stîrneşte şi multe duşmănii. La Toulouse, cele cîteva prelegeri ţinute la universitatea oraşului au darul de a stîrni de la început mînia clericilor. În timpul cît se află în Anglia, unde găseşte un scurt răgaz pentru a-şi elabora principalele sale opere, celebra universitate din Oxford îl invită să ia parte la o dezbatere filosofică, dar regretă imediat acest gest, căci oaspetele italian reduce de 14 ori la tăcere pe adversarii săi. La Geneva, Paris, Praga, în oraşele germane Wittenberg şi Helmstadt, ura şi nemulţumirile îl însoţesc necontenit pe neobositul pribeag. În ciuda interdicţiei, Giordano Bruno preia şi duce mai departe concepţiile lui Copernic, formulînd geniala idee despre infinitatea şi unitatea materială a universului.

Apărînd cu fermitate învăţătura predecesorului său despre rotaţia planetelor în jurul Soarelui, el face un pas înainte nerecunoscînd acestui corp ceresc poziţia de centru al lumii.

Italianul susţine că sistemul nostru planetar nu ocupă decît o zonă limitată a universului fără margini. Totodată, enunţă părerea că viaţa nu este o însuşire a naturii apărută exclusiv pe Pămînt, deoarece se poate considera că există nenumărate alte lumi locuite. Demascînd falsitatea superstiţiilor religioase, el se încumetă să afirme că universul nu a fost creat de nimeni şi că pretutindeni acţionează aceleaşi legi ale naturii. Filosofia lui Giordano Bruno stîrneşte, cum era de aşteptat, mînia bisericii. Viziunea sa despre univers, concepţiile materialiste, încrederea în posibilitatea cunoaşterii umane nu pe calea revelaţiei şi a harului divin, ci a experienţei, a observării atente şi directe a lucrurilor reprezenta practic o rebeliune faţă de autoritatea teologică.

Desigur, în multe privinţe, ideile lui Giordano Bruno poartă, cum e şi firesc, amprenta epocii sale, implicit a limitelor gîndirii de atunci. Prin identificarea lui Dumnezeu cu natura, filosoful italian coboară divinitatea din înaltele-i sfere, lipsind-o de atributele sale de creator şi dirigiuitor din afara lumii, dar o păstrează în interiorul ei, considerînd că „natura este Dumnezeu în lucruri”. Dar pentru vremurile în care a trăit, ideile lui Giordano Bruno, filosofia sa reprezintă un uriaş pas înainte, creînd numeroase breşe în bezna obscurantismului, dărîmînd idoli, ridicînd vălul de pe dogme încremenite de veacuri. Opera lui Giordano Bruno a constituit o înflăcărată chemare adresată celor care sufereau tirania nobilimii feudale şi a bisericii de a se trezi şi a înlătura vălul întunecat al misticismului şi pasivităţii.

Tocmai acest mesaj a stîrnit ura de moarte a duşmanilor culturii şi progresului, vajnici apărători ai vechilor rînduieli.

Trădarea învățăcelului „Eu Zuane Mocenigo, credincios al prea milostivului domn Marco Antonio, denunţ, din datoria conştiinţei mele şi din porunca confesorului meu, că am auzit pe nolanul Giordano Bruno spunînd, de cîteva ori cînd a vorbit cu mine în casa mea: că este o mare nelegiuire din partea catolicilor

RM

să spună că pîinea se transubstanţiază în carne; că el este duşmanul liturghiei; că nu-i place nicio religie; că Christos a fost un viclean care făcea şiretlicuri înşelînd oamenii...”.

Aşa începea scrisoarea pe care, în anul 1592, nobilul Zuane (Giovanni, în unele surse) Mocenigo din Veneţia o adresa Inchiziţiei. Nobilul italian nu s-a limitat numai la rolul de denunţător: „Cînd am priceput că poate să plece, cum spunea că are de gînd să facă – relata el – l-am închis într-o cameră”. Aşadar, cel care îl sechestra era propriul său „elev”. Giordano Bruno se stabilise la Veneţia, ademenit de Mocenigo, care-i propusese să-şi încheie peregrinările prin lume, spre a-i fi dascăl în cunoaşterea „regulilor şi normelor memorării”. Obosit de lungile călătorii, ameninţat şi hărţuit pretutindeni de fanatici şi chinuit de dorul de ţară, părăsise oraşul Frankfurt, unde se stabilise după multe pribegii, revenind în Italia. Încă din primele zile, filosoful resimţi o grea dezamăgire. Elevul său, Zuane Mocenigo, în vîrstă de 34 de ani, nu avea nicio înclinaţie spre învăţătură.

Stupiditatea elevului îl supără atît de mult pe maestru, încît acesta în declară fără ocolişuri că pleacă imediat.

Mocenigo nu era însă omul care să îndure o astfel de sfidare, era mărginit la minte, dar orgolios şi răzbunător.

Chiar în noaptea aceea a angajat cîţiva gondolieri şi împreună au pătruns în camera în care dormea Giordano Bruno. L-au legat şi a doua zi dimineaţa l-au predat zbirilor „Sfîntului Oficiu”.

Fără vărsare de sînge „Azilul protector”, în care marele învăţat îşi pusese atîtea speranţe, se transformase într-o grea temniţă. Autorităţile veneţiene îl aruncară într-o celulă a închisorii „dei Piombi” (închisoarea de plumb), denumită astfel după materialul din care era construit acoperişul. Era unul din barbarele mijloace folosite de justiţia medievală pentru torturarea deţinuţilor, întrucît vara acoperişul se încingea, iar iarna devenea glacial.

Inchiziţia ceru cu insistenţă ca Giordano Bruno să fie predat imediat oficiului său din Roma, spre a fi supus judecăţii. Dar magistraţii veneţieni, în virtutea autonomiei administrative de care se bucurau în acea vreme republicile italiene, nu executară ordinul, preferînd să fie primii care să-l judece pe renumitul filosof. Acesta era învinuit de „propovăduire de erezii” şi încercare de a abate şi pe alţii de la „dreapta credinţă”, de răzvrătire împotriva convingerilor religioase, de încălcare a jurămîntului de călugăr dominican. I se imputa şi faptul că „lăudase cu o însufleţire suspectă şi revoltătoare pe unii suverani protestanţi, precum regina Elisabeta a Angliei, ducele de Braunschweig şi alţii”.

Timp de şase ani acuzatul a rămas între zidurile închisorii veneţiene, deoarece Republica Veneţia refuza să-l extrădeze. La aceasta au contribuit şi demersurile lui Fra Paolo Sarpi, un cleric respectrat, cu vederi mai largi, care simpatiza oamenii de ştiinţă. În cele din urmă, Giordano Bruno schimbă închisoarea din Veneţia cu cea din Roma. San Savarino, conducătorul „Sfîntului oficiu”, îşi propusese să folosească orice mijloc pentru a-l determina pe acuzat să declare că, măcar în parte, ideile sale erau „false, nelegiuite şi absurde”. Procesul a durat doi ani, timp în care Bruno cunoscu din plin tot arsenalul metodelor justiţiare ale Inchiziţiei. O practică îndelungată îi făcuse pe inchizitorii din Roma deosebit de versaţi în asemenea metode. Chiar în acea perioadă, în aceeaşi temniţă era încarcerat un alt mare gînditor din epoca Renaşterii, Tomaso Campanella, autorul cărţii „Cetatea Soarelui”, care a stat închis timp de 27 de ani.

Documentele despre acest proces arată că Giordano Bruno s-a apărat cu înflăcărare şi a suportat cu deosebită tărie schingiuirile anchetatorilor. La 9 februarie 1600, tribunalul îl declară vinovat, inchizitorii respingînd toate argumentele bazate pe cunoaştere şi adevăr aduse de acuzat, condamnîndu-l să fie predat autorităţilor laice spre a fi pedepsit pentru ereziile sale. Acuzatorii recomandă cu perfidie, ca execuţia să fie făcută cu „cît mai multă clemenţă şi fără vărsare de sînge”. Aceasta nu putea însemna decît un singur lucru: arderea pe rug. La aflarea cruntei osînde, Giordano Bruno a rostit memorabilele cuvinte: „Voi proclamaţi condamnarea mea cu mai multă spaimă decît o ascult eu”. Pînă la execuţie, condamnatului i se lăsă un răgaz de opt zile.

Călăii sperau ca, măcar în aceste momente dinaintea morţii, el va ceda, recunoscîndu-şi „vina”. În 1899, în Piaţa Campo di Fiori, marelui învăţat i s-a ridicat o statuie pe care stă scris: „Lui Bruno, din partea secolului prezis de el, acolo unde a ars pe rug”.

Veacurile la care se gîndise Giordano Bruno în clipele dinaintea morţii îşi arătau astfel recunoştinţa.

MAGAZIN ISTORIC

RM

9

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (227) Zeii (41) Pan Guan – unul din judecătorii din infern, un fel de prim-ministru al regelui Infernului Yama. Are o înfățișare respingătoare, hidoasă, cu o barbă mare și încîlcită. El are îndatorirea de a verifica dacă un decedat și-a sfîrșit viața la data fixată prin destinul dinainte stabilit. Dacă, din întîmplare, a murit, în mod accidental, înainte de termen, sufletul respectiv trebuie să aștepte în orașul morților pînă la soroc pentru a ajunge la judecată. Pan Guan obține un registru și un penel de scris uriaș pentru a nota numele ființelor reale.

Ajutoarele sale sînt Niutou – duhul cu chip de bou și Mamian – duhul cu față de cal. Aceștia îl informează pe zeul Pan Guan cînd moare un om păcătos, căci așa i se poate stabili împricinatului modul de a fi pedepsit și felul în care i se vor aplica torturile.

Pao Yuan Chuan – zeul daoist al splinei.

Pengzi – personaj mitic, zeitate din religia daoistă.

Este o figură reprezentativă pentru longevitate. Că el s-a născut în timpul dinastiei Han și că a decedat în vremea dinastiei Jin. Ar fi atins vîrsta de 777 de ani sau chiar de 800. În ciuda timpului trecut peste el, a păstrat mereu aparența de om tînăr. Printre altele, el se hrănea cu pulbere de mică și cu cea făcută din corn de cerb sau dintr-o specie de elan. Daoiștii cred că el a introdus unele practici fizice și sexuale care prelungeau viața. În cele din urmă Pengzi a rămas un spirit/o zeitate daoistă a Longevității și Fericirii. Un spirit asemănător cu el este Fuhai.

Pian-Cheng – rege-zeu și judecător al celui de-al șaselea Infern daoist. El are misiunea de a pedepsi pe cei care se fac vinovați de o sumedenie de păcate.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (16) Attila Hunul (2) În tradiţia hunică, se întîmpla deseori ca el să mă­ nînce şi să negocieze fără să descalece, iar în tabără era distrat de un bufon, de un pitic sau de vreuna dintre numeroasele lui tinere neveste. În 434, regele Ruglia, unchiul lui Attila, a murit, lăsîndu-i pe Attila şi pe fratele lui mai mare, Bleda, să cîrmuiască regatul în comun. Imperiul Roman fusese de multă vreme împărţit în două, Imperiul de Răsărit (cunoscut şi sub numele de Byzantin), fiind condus pe vremea lui Attila de Teodosiu al II-lea. Pentru a evita atacurile hunilor, Teodosiu convenise să plătească un tribut anual, dar cînd nu a reuşit să plătească, Attila a inva­ dat teritoriul byzantin, cucerind şi distrugînd cîteva oraşe importante, inclusiv Singidunum (Belgradul de azi).

După un armistiţiu negociat în 442, Attila a atacat din nou în anul următor, distrugînd numeroase oraşe mari şi mici de-a lungul Dunării şi masacrînd locuitorii acestora. Măcelul din oraşul Naissus (aflat în Serbia de azi) a fost atît de cumplit, încît, cîţiva ani mai tîrziu, cînd au sosit acolo să negocieze cu Attila, ambasadorii romani au trebuit să îşi aşeze tabăra în afa­ra oraşului ca să scape de duhoarea leşurilor. Nenumărate alte oraşe au suferit o soartă asemănătoare. Potrivit unei relatări contemporane: „Atîta ucidere şi vărsare de sînge au fost încît nimeni nu putea număra morţii. Hunii au jefuit bisericile şi mînăstirile şi au ucis călugări şi fecioare... Au devastat Tracia în asemenea măsură încît ea nu se va mai ridica niciodată pen­tru a fi ca înainte”.

Constantinopolul a fost cruţat doar pentru că forţele lui Attila nu au reuşit să străpungă zidurile capitalei, astfel că au pornit împotriva armatei byzantine, reuşind o înfrîngere zdrobitoare şi sîngeroasă. Pacea a fost obţinută doar cu preţul plăţii tributului datorat şi al triplării plăţilor viitoare. Apoi, în jurul anului 445, Bleda a fost asasinat, astfel că Attila a ajuns să fie singurul comandant al regatului. A urmat încă un asalt asupra Imperiului Roman de Răsărit în 447, iar hunii au

Mai întîi de toate îi condamna la tortură pe cei care au comis sacrilegii împotriva Cerului, Pămîntului, Vîntului și Ploii, căldurii sau frigului. Mai apoi pedepsește pe cei lipsiți de respect față de zei și le strică statuile pentru a comercializa metalul din care sînt făcute. La fel de aspru este cu cei care depozitează gunoaie în preajma templelor sau cu cei care citesc ori păstrează cărți obscene. Vinovați sînt și cei care imprimă pe stofele hainelor obișnuite imagini de ființe sacre cum sînt dragonii sau phoenicșii. Torturile indicate de zeul PianCheng sînt teribile. Vinovașii sînt trași pe un sul pînă sînt rupți, ori tăiați în două cu un fierăstrău, iar uneori sînt jupuiți de vii. Alți păcătoși ajung să fie azvîrliți într-o groapă cu noroi sau plină cu excremente umane, unde vor fi ronțăiți de șobolani și devorați de lăcuste.

Uneori li se vîră pe gură torțe aprinse.

Ping-Deng-Wang – conducătorul și judecătorul celei de a noua Curți de Justiție a Infernului daoist.

Acolo se află așa-zisul Infern al pînzei de fier. Sufletul ajuns în acea plasă de sîrmă se află ca într-o capcană și așteaptă ca faptele sale să fie cîntărite pentru ultima oară. Dacă păcatul nu poate fi iertat, sufletul rămîne în Infern pe vecie. Dacă Ping-Deng-Wang consideră că el și-a ispășit greșelile, atunci îl trimite în a zecea Curte condusă de Zhuang-Lun-Wang, pentru a-l pregăti să renască într-o altă existență, în raport cu karma proprie.

Ping-Teg – regele și judecătorul celei de-a opta Curți de Judecată a Infernului. El judecă și pedepsește pe cei vinovați de lipsa pietății filiale. Torturile pe care le aplică sînt strivirea sub roțile unui car, smulgerea limbii, înfigerea de piroane în cap, tăierea trupului în mii de bucăți. Trebuie menționată însă existența unor inconsecvențe mitologice cu privire la Infern, prin amestec al imaginarului daoist cu cel budist. De

exemplu, într-o altă versiune a mitului, Curtea a opta de Justiție este cîrmuită de Du-Shi-Wang.

Planete – astrele cunoscute de chinezii antichității au fost considerate zeități și li s-au acordat denumiri mitologice: planeta Mercur este Cenxing și Sheixing; planeta Venus este Taibai și Jinxxing; planeta Marte este Huoxing; planeta Jupiter este Muxing; planeta Saturn este Zhenxing și Tuxing.

Po Yi – fiu a lui Gao Young, unul din zeii cerești.

Apare în miturile vechi ca un abil îmblînzitor de animale. Priceperea lui a fost extrem de utilă la începutul civilizației chineze. Se mai povestește că Po Yi i-a fost de folos lui Yu cel Mare – împărat legendar – la stăpînirea inundațiilor. Po Yi este considerat strămoșul poporului Qin. Pusa – termen chinez generic avînd semnificația de zeu, fie că aparține budismului mai ales cu referire la un Buddha, fie că face trimitere la un zeu daoist sau chiar la o divinitate a creștinismului.

Putai – denumire chineză atribuită lui „Buddha al copiilor“. Este o divinitate budistă specială, înfățișată ca un bărbat corpolent, vesel, cu chelie, cu o burtă imensă. Are alături un sac uriaș de mătase, burdușit cu lucruri de preț, îndeosebi dulciuri pentru copii, orez și alte alimente. Uneori pe lîngă el pot fi văzuți numeroși copii pe care îi îndrăgește și se bucură de prezența lor. Putai este patronul copiilor, dar și al săracilor și neputincioșilor. Cît este de mare și de greu, uneori apare pictat într-un car tras chiar de copii. În tradiția chineză, stomacul este considerat sediul sufletului, așa încît pîntecele uriaș al lui Putai înseamnă o inimă mare și generozitate. Putai simbolizează norocul, șansa, ideea de bine. (va urma) Christina Meiţă-Tang

lovit tot mai adînc spre est, arzînd biserici şi mînăstiri în timp ce înaintau, folosind berbeci şi turnuri de asediu ca să pătrundă în oraşe, pe care le rădeau de pe fața pămîntului, măcelărind locuitorii.

Attila a suferit singura înfrîngere în 451, cînd a invadat Galia. Intenţia lui fusese mai curînd să atace regatul vizigot cu capitala la Toulouse decît să lovească în mod deschis în interesele romane din zonă. Cu toate acestea, în 450, Honoria – sora lui Valentinian al IIIlea, împăratul Imperiului Roman de Apus – a apelat la Attila să o salveze de o căsătorie aranjată cu un senator roman. După ce a primit inelul de logodnă, Attila a interpretat acest lucru drept propunere de căsătorie şi a cerut jumătate din Imperiul Roman de Apus drept zestre. Cînd romanii au refuzat, Attila a invadat Galia cu o mare armată. Drept răspuns, generalul roman Flavius Aetius şi-a unit forţele cu cele ale vizigoţilor pentru a se opune invaziei hunilor. Cele două armate s-au confruntat la Orléans, iar în bătălia de la Châlons (în regiunea Champagne de azi), în care au murit mii de oameni de ambele părţi, hunii s-au văzut siliţi să se retragă. A fost una dintre ultimele mari victorii ale Imperiului Roman de Apus, însă una în care forţele sale armate au fost la fel de epuizate ca şi cele ale hunilor. În 452, cînd hunii au invadat Italia, Aetius nu a reuşit să îi oprească. Mobile şi rapace, armatele lui Attila au distrus şi au ars zeci de oraşe, printre care Aquileia, Patavium (Padova), Verona, Brixia (Brescia), Bergomum (Bergamo) şi Mediolanum (Milano). Doar o epidemie izbucnită în rîndul trupelor lui Attila a mai încetinit campania lui, însă în primăvară, era pe punctul de a cuceri chiar Roma, unde se refugiase şi împăratul Imperiului Roman de Apus, Valentinian al III-lea. A fost nevoie de un apel direct din partea Papei Leon I pentru a-1 descuraja pe Attila să distrugă oraşul, iar hunul a fost de acord să nu continue atacurile spre sud.

Attila a murit în 453, într-o noapte în care a băut prea mult după căsătoria cu o altă tînără mireasă. S-a sufocat cu sînge, după ce a suferit o hemoragie nazală, în timp ce dormea. Soldaţii care l-au îngropat au fost apoi ucişi, astfel ca nici unui dintre duşmanii lui să nu-i poată găsi şi pîngări mormîntul.

Pentru poporul său, Attila a fost un idol, întrucît contribuise la consolidarea unui imperiu puternic şi

prosper. Iordanes, istoricul got din Secolul al Vl-lea, l-a descris ulterior ca fiind „iubitor de războaie, însă reţinut în acţiune, puternic atunci cînd dădea sfaturi, binevoitor cu aceia care îi adresau rugăminţi şi îngăduitor cu cei cărora le acordase protecţia sa”. Însă pentru romani el a fost „Biciul lui Dumnezeu”, „distrugătorul provinciilor din Europa”, omul răspunzător de cruzimi şi vio­lenţe inutile, iar în Divina Comedie a lui Dante el apare în cel de-al şaptelea cerc al Infernului.

Hunii, goţii şi vandalii Numele celor trei popoare „barbare” au căpătat în prezent înţelesuri foarte diferite. În timpul Primului Război Mondial, germanii erau descrişi colocvial drept „huni”. Se crede că acest apelativ îşi are origi­nile în articolele din presa britanică în legătură cu un discurs ţinut de Kaizerul Wilhelm al II-lea în 1900, în care îşi îndemna trupele din China să lupte „ca hunii”. Alte explicaţii, mai fan­teziste, sînt: (1) căştile cu ţeapă în vîrf purtate de germani în acea perioadă semănau cu acelea purtate de huni; (2) cuvîntul uns din expresia Gott mit uns („Dumnezeu este de partea noas­tră”), imprimat pe cataramele centurilor purtate de soldaţii germani a fost interpretat în mod greşit drept „huni”.

Goţii au fost la origini triburi germanice din Secolele al III-lea pînă în al Vl-lea, în vreme ce „gotic” se referă la un stil arhitectural de la sfîrşitul epocii medievale şi la un gen de literatură romantică de groază de la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea şi începutul Secolului al XIX-lea. Însă după ce Tony Wilson a descris muzica grupului Joy Division drept „gotică” în cadrul unui program TV din 1978, termenul „goth” a înce­put să denumească o subcultură post-punk, născută în clubul de noapte londonez Batcave în anii 1980, și care s-a răspîndit cu repeziciune.

Termenul „vandali” a însemnat la origini rătăcitori şi a fost numele unui trib germanic care, după ce a creat un regat în nordul Africii la începutul Secolului al V-lea, a atacat Roma în 455, distrugînd în mod absurd comori culturale de nepreţuit şi apoi a creat haos în Galia, Spania şi Italia. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ce ºtiu ruºii despre români ºi România

A

m avut un vis. Se făcea că era așa, după prînzișor, aici la Mălăeni. După o iarnă posomorîtă, soarele strălucea, să te orbească, și toți pomii din sat se vorbiseră să înflorească în dimineața aceea. Albinele dădeau să-ți intre-n ochi și mie mi se făcuse de o bere la Zîrbavă. N-apucai să duc sticla la gură, cînd mă pomenii cu unul în fața mea: – Lasă sticla jos și hai cu mine!

– Unde, m’?

– Las’ că vezi tu...

M-a băgat într-o mașină neagră și la marginea satului m-a dat jos. Acolo mă aștepta un elicopter roșu.

De fapt, nu era elicopter, era chiar avionul acela rusesc, de vînătoare, Mig-29, pe care-l văzusem, cu o seară înainte, pe YouTube, și care sfida gravitația decolînd cu botul pe verticală, și dacă Dumnezeu se uita la el de sus, vedea o stea albă, mare, pictată pe spinarea lui. Al dracului aviator se ducea spre cerul albastru, după care venea cu coada îndărăt, spre pămînt, unde se oprea cam la o palmă, de ziceai că, gata, se izbește de pista aerodromului și se face praf. Dar nu, avionul meu roșu m-a dus în sus ca o săgeată și, într-o clipă, eram în curtea Cotrocenilor, de unde m-a luat în primire doamna Delia Dinu, aghiotantul președintelui.

– Unde mă duceți?

– Las’ că vezi tu ...

Am intrat într-o sală cu mobilă stil. Nu peste multă vreme a venit și președintele. Avea o stropitoare verde în mînă cu care a început să-și ude florile din niște ghivece. Și stînd cu spatele la mine, a mîrîit: – Cît mă costă să-ți iei gura de pe mine?... Și m-am gîndit: ia să-i cer 3 milioane, poate îmi dă 1.

– Îți dau o juma’ de milion începînd chiar de mîine, dacă te apuci să mă lauzi tot în ,,România Mare”. Și în timp de doamna Delia mă conducea spre ieșirea din palat cu o valijoară în mînă, mă gîndeam: mamă, dacă mă află Vadim, mă pune să-mi sap groapa cu dinții! (Și, peste cîteva nopți, nu zici că l-am visat pe Vadim de-adevăratele?

– Șarpe de dudău ce mi-ai fost toată viața, dă-ți două palme! Ba nu, dă-ți patru palme, să nu-ți trag eu un șut!)

Ajuns acasă, m-a luat nevasta la întrebări.

– Ce faci, bă nenorocitule, cu atîta bănet?, că ți-a trecut vremea zbenguielilor. Nu vezi că ai început să miroși a pămînt? ...Dă-mi-i mie!

– Și tu ce faci cu ei?

– Las’ că știu eu. Îi dau la copii, la București, și la neamurile mele de aici. Iar tu, să nu zici că sînt chitroasă, m-am gîndit să-ți cumpăr cavoul cu două cripte al lui Cîrlig, că l-a scos la vînzare, să-i cumpere casă fie-sii. Mîine dacă îi dăm banii, mîine o scoate pe mă-sa de acolo și te băgăm pe tine. Dar să nu te temi, că am să vin și eu curînd. *** În pofida miliardelor irosite de globaliști în propaganda lor formată din traficul și consumul de droguri, educația sexuală în rîndurile copiilor, hrănirea cu insecte sau promovarea analfabeților în funcțiile de conducere, se constată, la scară mondială, proliferarea unui fenomen la care puțini se gîndiseră: creșterea simpatiei față de Rusia și Putin. Același fenomen, invers proporțional cu milioanele aruncate în luptă de Iohannis și ai săi, se constată și în România, unde în București s-au pus bazele unui club, o prelungire a ceea ce era prin anii ’20, ,,Amicii URSS”, o grupare inventată și controlată de mișcarea socialistă a vremii.

Căci așa a fost și este lumea întocmită: îi crește simpatia pentru cel mai slab și oropsit. Cum se constată mai ales în sport. Marele Cristian Țopescu povestea odată o întîmplare din copilărie. Părintele său, celebrul fost călăreț Felix Țopescu, medaliat la Olimpiada de vară

din 1936 de la München, îl luase de mînă și îl dusese la o gală de box programată în Sala ,,Paladium”, cam pe locul unde se află astăzi căminele studențești și Facultatea de Drept, sală deținută de un italian, Umberto Lancia. Apropo de acest italian, un tip chipeș, de care se îndrăgostise nebunește actrița Natașa Alexandra.

Mucalit, maestrul Jean Rînzescu îi făcuse colegei sale chiar și o epigramă: ,,Ţipă s-o ia dracii/ Cînd o’nţepi cu acul./ Cînd o’nţepi cu Lancia/ N-are nici pe dracul”. Și mai zicea Cristian Țopescu: vedeta galei o reprezenta meciul în 10 reprize de la categoria grea dintre veteranul Gheorghe Anghel și challengerul Gheorghe Axioti, un tînăr talentat. Și, nouă reprize, Anghel l-a tăvălit fără milă pe puștanul acela, care, ambițios, se scula de fiecare dată și se avînta în luptă.

– Lasă-l, mă, să dea și el o dată!, striga sala. Nu vezi că e un copil? Și într-a zecea repriză nu zici că Anghel a întins bărbia?

– Na, mă, dă și tu...

Dar Axioti, prefăcîndu-se că dă un croșeu cu dreapta la bărbie, i-a înfipt ăluia un upercut de stînga în ficat și i-a stins lumina... ... Acest fenomen se observă foarte bine astăzi pe YouTube, unde mai mult de jumătate din programele prezentate se referă la Rusia: cultura rușilor de ieri și de astăzi, cu arta și știința laolaltă, jurnalele de călătorie prin Moscova, Sankt Petersburg și Siberia, filme și piese de teatru, trenuri rapide și zgrîrie-nori de la Murmansk și pînă în Kamceatka, sportivi de renume, celebrul bariton Dmitri Hvorostovsky, mort de tînăr nu de mult, cîntînd, împreună cu frumoasa Anna Netrebko în fața unei săli arhipline și cu ochii-n lacrimi, celebrele cîntece atît de rusești: ,,Oci ciornie”, ,,Serile Moscovei” și ,,Katiușa”.

Sau acordionista Xenia Sidorova, frumoasă de te paralizează. Sau tenismenele Anna Kurnikova și Maria Șarapova, niște zeițe fără egal. Sau trenurile de epocă, mult îndrăgite și aducătoare de bani frumoși, remorcate cu locomotive cu aburi, multe dintre ele, după cum zicea comentatorul rus, participante, acum 80 de ani, la Marele Război pentru Apărarea Patriei, restaurate și parfumate, de zici că acum au ieșit din fabrică, fiecare cu istoria ei, în timp ce noi, nenorociții, le-am dat la fiare vechi sau le-am vîndut altora, să dezvolte ei afacerea cu trenurile de epocă atît de bănoasă. Sau pianista georgiana Khatia Buniatishvili, care, deși locuiește la Paris, este vorbitoare și ea de limbă rusă. Dar n-ați văzut-o și pe domnișoara pianistă Lola Astanova, subțire ca o știucă și stînd atît de departe de pian numai să-și arate superbele picioare. escopăr întîmplător pe YouTube două reportaje făcute, unul în Moscova și altul în orășelul Ulianovsk, de doi tineri basarabeni, împinși de sărăcie și disperare din Basarabia în Rusia.

Amîndoi, însurați cu două rusoaice, după ce s-au mai obișnuit cu atmosfera locului, s-au apucat să facă reportaje prin Rusia, după modelul care a cuprins toată lumea. Domnii știau rusește de acasă, iar doamnele au învățat românește de la ei. Cu un modest telefon în mînă, ei se plimbă de colo colo și pun întrebări după o tematică bine aleasă. Eu i-am prins încercînd să afle părerea rușilor despre români și România. Impresia generală este că rușilor, nu știu de ce, le este frică să vorbească despre acest subiect. Ori răspund că nu știu nimic, ori întorc spatele grăbiți. Ceva mai mult noroc au avut Andrei și Svetlana lui, dar numai după ce s-au așezat într-un loc cu vad: chiar în fața celebrei Universități moscovite ,,Lomonosov”. Iar studenții, mai curajoși, au mai bîiguit ceva despre subiect. Se vede treaba că la politica românilor de a face propagandă negativă rușilor și lui Putin, aceștia procedează așijderea. De vreo 20 de ani durează la noi această politică idioată de a nu scrie nimic bun despre Rusia. Căci, dacă deschizi internetul, afli că Putin nu e un criminal odios, iar Rusia e o țară în plin avînt în toate domeniile. Dar mai e ceva: se

D

vede treaba că, pe la ruși, învățămîntul s-a degradat ­ cumplit și nu mai produce decît semidocți. Din cîte îmi amintesc, la noi s-a introdus studiul Limbii Ruse prin 1948, odată cu reforma învățămîntului, și a ținut pînă prin anul 2000, cînd a fost scoasă din licee și gimnazii.

Probabil că așa au procedat și rușii cu Limba Română.

Dar aceasta situație nu-i împiedică pe studenții ruși să cerceteze reviste și dicționare care cuprind informați generale despre țările lumii. ar să lăsăm acest aspect și să notăm cîteva păreri despre români. ●,,Nu știu mai mult decît ni se arată la televizor!“ (O tînără ochelaristă grăbită). ●,,La început, românii au ținut cu nemții, luptînd împotrivă rușilor. Dar, după aceea, s-au unit cu rușii împotriva nemților” (Un student grec ceva mai informat și vorbitor de engleză). ●,,Americanii sînt un popor de rahat, slugile evreilor”. ●,,Care e capitala României? Habar n-am!” (Rușine, domnule inginer).●,,UE este o uniune creată împotriva Rusiei. Nu-i înțeleg pe americani. De ce caută ei pricină Rusiei? Nu știu ce periculos poate fi acest Urs?”(Un student la Informatică). ● ,,SUA este o țară imperialistă, un imperiu care suge țările mai mici. Și cînd cineva li se împotrivește trimit trupele NATO să-i bombardeze” (Spasiba, Alessia, studentă în Drept). ●,,Cînd vine vorba de România, îmi amintesc de Transilvania, Dracula și vampiri, București, Gheorghe Hagi” (Mașa, o blondă frumoasă cu niște schiuri în spinare). ●,,Nu știu nimic despre România și Moldova, pentru că nu voi ajunge niciodată pe acolo”. ●,,Pentru ruși, americanii nu sînt decît niște slugi ale evreilor și inamicii noștri. Ei se cred niște șmecheri, dar nu sînt.

Au uitat ce au pățit în Coreea, Vietnam și Afganistan?”

(Un domn în vîrstă cu o barbă respectabilă). ●,,Știu despre români și moldoveni că au niște vinuri roșii foarte bune și festivaluri vesele. N-am întîlnit români pe aici. Moldoveni mai sînt, dar români nu”. ●,,Îmi place de români că au costume naționale foarte frumoase și căciuli mari din blană, cușme parcă le zice” (O fată nu prea frumoasă, dar, în schimb, veselă). ● Mașa și Karina, una studentă în economie și cealaltă în administrație, sînt mai informate: ,,Carpați, Transilvania și cam atît”.

Dar, fiindcă azi e 1 Martie, le urează tuturor femeilor vorbitoare de Limba Română să fie mereu fericite, nu numai de ziua asta... Dasvidaniya, fetelor! Mașa care se scrie cu ș (și în română, și în rusă) nu cu sh, e un hipocoristic de la Maria. La fel Vova < Vladimir.

Pentru cine nu știe, Ulianovsk este un orășel celebru prin aceea că acolo s-a născut Vladimir Ilici Lenin. Statuia lui tronează chiar la intrare. Casa în care s-a născut este restaurată, așteptînd turiști. Acum e iarnă pe străzile acoperite cu zăpadă și cu Fluviul Volga străbătînd leneș orașul. Iar Moscova se află la 800 km depărtare, ,,Dar mie îmi place mai mult aici...”

(Un oarecare Serghei). ● Celălalt basarabean reporter, pe nume Vasili, locuind aici prin căsătorie, s-a gîndit să-și întrebe și el concetățenii ce cred despre români și România. O primă constatare. Și aici trecătorii ori nu au chef de confesiuni, ori le e frică de cineva, ,,Ia ne znaiu”, și merg mai departe în drumul lor. Totuși, se mai ivește și cîte un limbut. ●,,Îmi ceri părerea despre români?

Dar ce știi tu despre ruși?” ●În sfîrșit, se ivește un om simplu, un om din popor, cum se numeau altădată, îmbrăcat modest și cam fără dinți. Aproape pensionar și cam abțiguit cu o vodcă, se pune pe vorbit. ,,Dușmanii noștri nu sînt americanii, sînt evreii care îi dirijează. Îi interesează doar banii din lumea întreagă, de parcă banii înseamnă totul în viața asta. Ați văzut, cînd te lovește o boală cumplită, te uiți la bani cu dușmănie... Au pus ochii pe resursele Rusiei, dar n-au înțeles că, fără Rusia, se alege praful de toată omenirea, deci și de ei!”.● În încheiere, să auzim și părerea unui basarabean care trăiește de 30 de ani în Rusia, nu vorbește moldovenește, dar înțelege: ,,Românii sînt frați și cu basarabenii, și cu rușii, și cu ucrainienii. Sînt precum copacii care își împletesc rădăcinile pe dedesubt...”.

PAUL SUDITU

D

RM

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... „Joile grele“ sau „Joile păzite“

„Calendarul popular” a avut întotdeauna o importanță deosebită în lumea satului românesc.

Zilele săptămînii, zilele de sărbătoare sau cele în care au loc evenimente speciale pentru comunitate au fost personificate și înzestrate cu puteri speciale. În credința populară una dintre zilele cele mai nefaste ale săptămînii este cea de joi. Joimărița - personificarea zilei de joi - este o babă înaltă, slută și foarte rea. Ea își poartă părul despletit – „ca și o salcie găunoasă” – și rînjește arătîndu-și dinții îngălbeniți și stricați. E spaima fetelor leneșe, pe care le pedepsește frigîndule mîinile în jar sau zdrobindu-le degetele cu vătraiul.

Toate zilele de joi din decursul unui an sînt nefaste.

Dintre ele însă, „cele mai păzite” sînt „cele nouă Joi” din perioada cuprinsă între Paști și Rusalii. Ele sînt numite „Joile grele” sau „Joile păzite”. „Oamenii din popor vorbesc despre ele ca fiind foarte înspăimîntătoare și răzbunătoare. În aceste zile nu se lucrează nimic, nu se culeg nici buruieni pentru leac, nu se fac descîntece. Dacă cineva calcă joile și dacă iese la lucru la cîmp, acea muncă va fi bătută de grindină, de piatră sau va trimite foc, tunete, fulgere, înecuri” (cf. studiului „Țăranul român între forțele naturii și puterile divine” – Georgiana Livia CîrlanAntoci).

Există multe credințe populare legate de „Joile păzite”. O să vă spunem cîteva dintre ele, culese din lucrarea „Sărbătorile de vară la români”, publicată în anul 1910 de către marele etnolog și folclorist român Tudor Pamfile: „Dacă cineva calcă Joile și iese cu plugul la arat, dacă merge la prășit sau dacă muncește orice pe cîmp, peste vară, acea muncă va fi bătută de

piatră, adică va fi stricată de grindină. Pe lîngă grindină, Cele nouă Joi se mai răzbună împotriva celor ce muncesc și prin trimitere de foc în holde, case și orice alt avut al lor. Oamenii se tem de orice foc, dar mai ales de cel ce se naște prin trăsnet; de aceea mai spun că Cele nouă Joi sînt rele și de trăsnet, tunet sau tun, fulger, ploi pînzișe și înecuri. Prin unele sate din Moldova teama de aceste zile de joi este atît de mare încît nici pe preoți nu-i cheamă în case spre a le face diferite servicii religioase. Prin unele locuri din Oltenia se crede că cei ce vor spăla cămăși în aceste zile, li se va opări grîul. De asemeni nu se toarce, nu se țese și nu se pune vîrtelnița, că bate piatra”.

Cele din urmă două zile de joi ale acestei perioade sînt și mai înspăimîntătoare: „Joia a opta se numește în Bucovina Bulcile sau Bulcii. În această zi, la Suceava se scot în procesiune moaștele Sf. Ioan cel Nou și se face aghiasma. Bulcii nu se țin acolo numai de teama pietrei și a tunului ci și de teama Ielelor. Prin Moldova de jos, Joia a opta se numește mai des Buciumul Rusaliilor și se crede că se numește așa din pricină că vine după Rusalii, cînd acesta își buciumă sau își trîmbițează sfîrșitul isprăvilor lor. Pe alocurea se zice chiar Sbuciumul Rusaliilor, avîndu-se credința că în această zi, pe lîngă că se opresc oamenii de la muncă și sînt pedepsiți cu piatră și foc, această zi schilodește și pocește pe cel care ar îndrăsni să lucreze. A noua Joi – numită Joia mînioasă în Moldova și Joia verde în Oltenia – e cea mai năprasnică.

Prin multe părți oamenii nu numai că nu lucrează nimic, nici pe lîngă casă, nici pe cîmp, dar se adună chiar la biserică și ascultă serviciul dumnezeesc, deoarece această Joi este rea de grindină, bătînd și stricînd semănăturile, mai ales cînepa”.

În încheiere vă vom spune și legenda acestei din urmă zile de Joi, așa cum se spunea cîndva prin Bucovina: „Se zice că a fost odată un împărat, anume Joian, care simțind că i se apropie sfîrșitul vieții, și-a pus supușii ca să serbeze ziua morții lui, spre binele lor. De ziua morții mele, le-a zis împăratul, de veți fi datori pe la alții, să nu vă duceți la muncă, deoarece în acea zi se va fierbe piatra mai tare, nourii se vor frămînta mai mînioși și munca voastră va fi în primejdie. Nimic nu se va alege din sporul celor ce vor munci în ziua morții mele.

Astfel, de la acel împărat, a rămas paza Joii a noua, paza Bulciului cel mare sau Ziua cînd fierbe piatra”.

Deieri-deazi.blogspot.com

Cele mai mari dezastre naturale din istoria lumii

recoltele obţinute proprietarilor. Trecut acum de 80 de ani, Selassie încă mai conducea ţara ca autocrat, dar devenea din ce în ce mai senil. În 1973, seceta şi foametea au lovit provincia Wello. Împăratul vorbea despre „dezastre naturale ce nu pot fi controlate de om”, iar guvernul nu voia să ceară ajutorul agenţiilor internaţionale. Poporul etiopian vedea lucrurile din altă perspectivă, iar foametea, care a ucis 200.000 de persoane, s-a dovedit a fi catalizatorul unei mari revolte în 1974. În luna septembrie a acelui an, un documentar realizat de televiziunea britanică, intitulat Foa­metea ascunsă, făcea o comparaţie între oamenii muritori de foame din Wello şi, pe de altă parte, Selassie şi cei din anturajul său, care beau şampanie, mîncau caviar şi le dădeau carne cîinilor împăratului. În ziua următoare, un grup de ofiţeri din armată l-au obligat să abdice şi împăratul şi-a petrecut ultimele luni închis în cîteva camere din palatul său, pînă cînd a murit sau a fost asasinat, în august 1975.

Doi ani mai tîrziu, locotenent-colonelul Mengistu Haile Mariam a instituit un regim bazat pe teroare în timpul căruia mii de oameni au fost torturaţi şi ucişi.

El a condus Etiopia ghidîndu-se după principiile marxiste, dar schimbarea de ideologie nu a pus capăt nici foametei, nici dorinţei guvernului de a o ascunde de restul lumii. În 1984, Mengistu a dedicat luni întregi pregătirii unei spectaculoase sărbătoriri a celei de-a zecea aniversări a revoluţiei. Nord-coreenii l-au povăţuit, spunîndu-i care ar fi cele mai impresio­nante slogane revoluţionare şi unde ar trebui să expună imensele afişe reprezentînd chipurile lui Marx, Lenin şi, desigur, pe al său. În timp ce era preocupat de aceste chestiuni importante, în mod cu totul exasperant, a primit înştiinţări cu privire la foamete. De luni întregi, Mengistu încerca să impună eliminarea totală a ştirilor.

Reformele sale agrare îi eliberaseră pe ţărani de datorii şi de nece­sitatea de a plăti arendă proprietarilor, dar acum ei trebuiau să accepte preţurile impuse de stat, menite să asigure alimente ieftine pentru oraşe şi armată.

Dacă ţăranii nu reuşeau să asigure cantităţile cerute de stat, puteau ajunge la închisoare, aşa că unii au fost nevoiţi să-şi vîndă animalele pentru a cumpăra cereale.

De asemenea, li se impuneau taxe covîrşitoare şi erau

siliţi să muncească pentru proiec­tele guvernului fără a fi remuneraţi. Unii au fost recrutaţi pentru a lucra în fermele deţinute de stat sau la fermele colective – unul dintre proiectele favorite ale lui Mengistu. Acestea erau deznădăjduitor de ineficiente şi produceau mai puţine cereale, aşa că Etiopia a început să depindă tot mai mult de importurile de alimente.

Un alt lucru care ameninţa să-i strice petrecerea preşedintelui era o revoltă din Tigray şi în nordul provinciei Wello, condusă de Frontul de Eliberare Populară din Tigray. În august 1980, Mengistu a lansat o campanie de pîrjolire a pămîntului, distrugînd case, culturi agricole şi omorînd animale. Aproximativ 80.000 de agricul­tori fugiseră, dar nici măcar asta nu a înăbuşit opoziţia, iar guvernul a lansat o campanie similară în februarie 1983, alungînd aproape jumătate de milion de oameni din casele lor. De asemenea, a con­fiscat alimentele şi i-a silit pe oameni să rămînă în satele lor, încercînd să-i înfometeze pentru a-i determina să se supună. În acest moment, ploile au devenit insuficiente, dar cînd organizaţia însărci­nată cu ajutorarea populaţiei a cerut mai mulţi bani, Mengistu a rămas nepăsător. Dawit Wolde Giorgis, liderul organizaţiei şi un apropiat de-al preşedintelui, a spus că acesta „a ascultat fără răbdare şi mi-a spus să nu fiu atît de panicard”, susţinînd că era una dintre acele „probleme umane insignifiante care vor apărea mereu în peri­oade de tranziţie... În Etiopia a fost foamete ani de-a rîndul înainte să venim noi la putere – aşa se păstrează echilibrul în natură... Lasă natura să-şi urmeze cursul - dar ai grijă să nu afle toată lumea”.

Cu excepţia unor averse izolate, în provinciile afectate de secetă nu a plouat deloc din octombrie 1983 pînă în mai 1984, iar recoltele de primăvară au fost distruse. În întreaga provincie Tigray şi în nordul provinciei Wello, ţăranii şi-au vîndut animalele, uneltele agricole şi orice le-a căzut în mînă, apoi şi-au abandonat fermele şi şi-au dus familiile la centrele de asistenţă. În curînd, acestea nu au mai făcut faţă. În martie 1984, în aceste adăposturi mureau săptămînal 16.000 de persoane. (va urma) JOHN WITHINGTON

Cele mai teribile molime din istoria omenirii (36) Etiopia (1)

Africa a suferit adeseori de foamete. Din Secolul al XV-lea şi pînă în Secolul al XlX-lea, în Etiopia a fost cel puţin o perioadă de foamete în fiecare deceniu, şi acestea nu au luat sfîrşit în epoca colonială. În 1888, pesta bovină, o boală ce atacă vitele, a sosit din Europa şi s-a răspîndit pe întregul continent, ucigînd pe alocuri 90% din totalul cirezilor. Epidemia în rîndul vitelor a coincis cu seceta, variola şi războiul, iar pe toată întinderea Cornului Africii au murit, probabil, un milion de oameni. Nici eliberarea şi indepen­denţa nu aveau să pună capăt foametei, iar rezervele de alimente ale Africii au rămas în continuare pe muchie de cuţit. Liderii politici se axau pe menţinerea preţurilor scăzute la alimente, astfel încît locuitorii oraşelor să fie mulţumiţi, deşi patru din cinci africani erau agricultori.

Uneori, preţurile erau atît de mici, încît cultivatorii nu puteau nici măcar să-şi acopere cheltuielile, iar Africa a devenit singurul continent unde producţia pe cap de locuitor a scăzut în anii 1960 şi 1970. Producţia a fost afectată şi de eroziunea solului, întrucît populaţia în creştere ara păşunile pentru a semăna cereale sau dobora copacii pentru lemne de foc. Orice tulburare, cum a fost războiul civil din Nigeria în anii 1960, putea aduce foamete. Apoi, cînd Biafra a încercat să devină independentă, aproape un milion de oameni au murit de foame.

Haile Selassie, împăratul Etiopiei, devenise erou naţional în anii 1930, cînd condusese mişcarea de rezistenţă împotriva invaziei brutale a lui Mussolini, iar în anii 1940, cînd a revenit la putere, se bucura de mult respect în rîndul populaţiei. În primii ani de domnie, el abolise sclavia şi construise drumuri, căi ferate, şcoli şi spitale. Dar, în anii 1970, trei sferturi dintre locuitori încă încercau din greu să-şi cîştige existenţa ca arendaşi, trebuind să dea trei sferturi din

P remierea dezas tr u lu i UN PREMIU PENTRU REPETENȚI

(urmare din pag. 1) Pentru a plonja direct în temă și a încălzi atmosfera, iată un citat din presa română din aceste zile, citat cu vizibile rezonanțe de mîndrie pur patriotică pentru numele celui din capul listei laureaților din acest an – Klaus Iohannis: „Atlantic Council, unul dintre cele mai importante centre de reflecție din lume...”. Păcat că autorul ditirambicei vești nu ne-a lămurit ce fel de „reflexii” întreprinde acest consiliu atlantic ținînd cont de ceea ce înseamnă o reflecție (meditare, cugetare, gîndire, reflexie). Citind cele de mai sus, totul s-a limpezit: ultimul termen, adică cel de „reflexie” a generat acest „Oscar” politic. Iată semnificația cuvîntului „reflexie”: „Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii, sunetului, a radiațiilor în mediul din care au venit atunci cînd întîlnesc o suprafață de separare a două medii”.

Edificîndu-ne că este vorba de ceva radiații, să acordăm circumstanțe atenuante acestui Consiliu „radiat”, și să continuăm cu explicația pupincuriștilor iohanniști: „...a anunțat miercuri, 1 mai, laureații premiilor pentru leadership pe anul 2024, care vor fi acordate în timpul unei gale programate la Washington D.C. pentru data de 8 mai. Printre cei patru laureați este inclus și Klaus Iohannis, care încheie în cîteva luni cel de-al doilea mandat și ultimul (mai știi? Doamne ferește! – n.a.) de președinte al României”.

Mergînd pe firul acestei știri, un cititor neavizat (un străin, în speță) ajunge să-și scoată pălăria în fața președintelui României, ofticîndu-se de invidie pentru faptul că, al lui nefiind premiat de Atlantic Council, demonstrează inferioritatea acestuia față de Klaus Iohannis al României! Roși de invidie, cînd citesc mai departe „motivația” acestei recunoașteri internaționale, aplaudă la scenă deschisă și în direct în fața grandiosului tablou iohannescian, pătrunși și acești străini de înălțătoarea menire cu care Pronia Cerească l-a hărăzit pe Klaus Iohannis, întru salvarea României și ridicarea acesteia pe treapta cea mai de sus a Uniunii Europene și nu numai. Ce să zică (să priceapă) bieții oameni cînd citesc entuziaști (noi, românii – consternați): „Klaus Iohannis (64 de ani) este primul menționat în lista publicată de Atlantic Council, care precizează că a ales să-l premieze pe președintele român pentru – țineți-vă bine de spătarul scaunului! (n.a.) – cariera sa remarcabilă, conducerea exemplară a României și pentru rolul său în leadershipul transatlantic și european”.

După ce citesc aceste rînduri, eu, cetățean român, trăitor în România lui Iohannis, în ultimii 10 ani, mă șterg la ochi și mai citesc o dată, poate, poate, știrea s-o referi la altă țară și la alt șef de stat. Stupoare, însă!

Premiul pentru conducerea exemplară a României i s-a acordat președintelui nostru, domnului Klaus Iohannis.

Crezînd de data aceasta că ștabii de la Atlantic Council sînt într-o gravă confuzie, trensferînd criteriile unui astfel de gest de la o extremă la alta, citesc mai departe ceva ce mă înfioară și mai mult, făcîndu-mă să mă închin și să rostesc cunoscuta sintagmă: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. Iată citatul din pledoaria președintelui director

general al acestui for, un oarecare Frederik Kempe: „Reprezentanții Premiilor Distinguished Leadership 2024 sînt reprezentanți remarcabili și extrem de diverși ai liderilor globali care, prin angajamentul și contribuțiile lor de o viață, au contribuit la o lume mai bună. Onorîndu-i, sperăm să-i inspirăm și pe alții să facă un pas înainte într-un moment în care lumea are nevoie atît de urgentă de lideri distinși”.

Desigur, pentru orice român de bun-simț și care cunoaște cît de cît activitatea actualului președinte în cele două legislaturi cu care ne-a pricopsit, punerea pe listă a lui Iohannis, alăturîndu-se unui grup de 3 personalități marcante din diferite domenii de activitate (Gina M. Raimondo – Secretara pentru Comerț a SUA; generalul Christopher G.Cavoli – Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR) și șeful Comandamentului European al SUA, și Michelle Yeoh – cîștigătoare a premiului Oscar 2023 pentru cea mai bună actriță în rol principal), pare o glumă de prost gust. Ce caută un român (doar cu numele președinte al României) printre cele trei staruri americane? Să fie ăia din Atlantic Council atît de proști și de neinformați încît să se lase păcăliți de figura impozantă a lui Iohannis?

Nicidecum. Totul e un joc politic a lui Joe Biden prin care, în cîteva luni cît mai este la cîrmă Iohannis, să mai sugă de la biata Românie și ultimele resurse, îndatorînd-o și mai mult, speriindu-l pe infatuatul de Iohannis cu stafia lui Putin, pentru îndepărtarea căreia România nu numai că trebuie să se înarmeze cu toate gioarsele armatei americane, dar trebuie să se sacrifice pe altarul Ucrainei lui Zelenski, punînd Țara sluj la picioarele acestuia.

Pentru a merita decorația, „eroul” de la Cotroceni nu se va da înapoi de la niciun gest prin care pune România pe tava SUA. Cum? Citiți în continuare.

O vizită inutilă

Ori de cîte ori vreun om de stat român, de rang înalt, este primit de către președintele SUA în Salonul Oval de la Casa Albă, o parte din mass-media autohtonă nu mai prididește cu ridicarea de osanale la adresa Unchiului Sam și cu aprecieri pozitive la adresa personajului român, chiar dacă, la întoarcerea din acea vizită, nu există niciun Comunicat cu rezultate palpabile, în avantajul României. Astfel au stat lucrurile și cu ultima vizită a lui Iohannis la Washington – prilej de mîndrie pentru Națiunea Română, președintele nostru înscriinduse în Cartea de Onoare a premiilor oferite de Altantic Council. Pentru cine cunoaște manevrele malefice din politica Washingtonului știe că, de fapt, „Oscarul de la Washington”, acordat Cetățenii au ieșit în stradă pe 1 Mai, în mai multe state europene

președintelui Klaus Iohannis, s-a transformat în „Zmeura de Aur”. Cu ce s-a întors Iohannis de la Washington, în afară de acea decorație a nimicului? Iată cîteva repere care definesc, în cel mai jalnic mod, încheierea celui de-al doilea mandat în funcția de președinte a domnului Klaus Werner Iohannis.

1. Nicio promisiune certă în includerea României în Programul „Visa Waiver”, doar palavre livrate de Iohannis la Conferința de presă de la Ambasada României de la Washington: „Sînt foarte multe discuții tehnice aici. Știți că Visa Waiver nu este o decizie politică. Este o decizie care se bazează pe date statistice. Ministerul de Externe de la noi și ambasada de aici au luat lucrurile foarte în serios. (...) Se va întîmpla în viitorul nu prea îndepărtat”. Ceea ce nu ne-a spus Iohannis: de ce din toate statele membre ale UE numai România, Bulgaria și Cipru nu sînt incluse în Visa Waiver? De ce? Pentru că pe americani îi doare în cot de Poporul Român (ca și pe europeni, la primirea României în Schengen)!

2. Nici n-a deschis bine gura președintele Biden, cu referire la cedarea de către țările NATO a unor sisteme de rachete Patriot către Ucraina, că slugarnicul de Iohannis a și ridicat două degete: „România dispune de astfel de sisteme Patriot și am spus că sîntem deschiși să discutăm, asta însemnînd că va trebui să discut eu acasă, în CSAT, să vedem cum putem să punem problema, ce putem să oferim”. Ați văzut concepția criminală a șefului statului și, totodată, Comandantul Armatei?

După ce că avem doar un sistem funcțional din cele 7 plătite încă din 2019, cu 4 miliarde de dolari plus TVA, și primite pînă acum doar patru sisteme, pe unul dintre acestea Iohannis vrea să-l doneze lui Zelenski! De fapt a și reiterat angajamentul său în fața „șefului” Biden, cu privire la nebunia ce-l presează în a „salva” Ucraina, inclusiv... Europa: „România va continua să sprijine Ucraina atîta timp cît va fi necesar și am transmis acest lucru și președintelui Biden”.

3. Impresionat și copleșit de noua întîlnire cu marele șef de clan din Washington D.C., derizoriul pion pe tabla de șah a Europei, inactivul președinte al României, atît s-a chinuit în fața „partenerului strategic” să demonstreze că el poate fi salvatorul continentului de invazia rușilor încît a deraiat total de pe șina teleghidată, aberînd într-un mod nu doar gratuit, dar și periculos, nesocotind unele precepte internaționale, tocmai acelea în numele cărora el vrea să angajeze Țara într-un război inegal cu Rusia lui Putin. Iată aberația dusă la paroxism: „Războiul este în Marea Neagră, în regiunea Mării Negre, nu în altă regiune. Trebuie să ne concentrăm mai mult, să fim mai concreți, să elaborăm obiective punctuale, să elaborăm strategii...”. Aruncînd această provocare în fața lui Biden, Iohannis i-a făcut indirect o invitație de a-și trimite în Marea Neagră vreunul din portavioanele americane, necunoscînd faptul că, așa cum semnalează specialiștii în navigație, potrivit Convenției de la Montreaux

(22 iunie-21 iulie 1936, cu participarea URSS, Marii Britanii, Australiei, Franței, Turciei, Bulgariei, Greciei, României, Iugoslaviei, Japoniei), în Marea Neagră nu pot staționa nave de luptă străine.

4. Rezervele Țării, la dispoziția NATO. Dacă din punctul anterior ne-am edificat în privința cunoștințelor lui Iohannis în materie de strategie militară și geopolitică, în acest punct vom fi martorii uluiți ai abandonării României în brațele pactului Nord-Atlantic chiar de către președinte! Poate că nici n-ar trebui să ne mai mire, pentru că nici nu prea mai avem ce da: petrolul – l-am dat!; gazele – le-am dat!; pădurile – le-am dat!; curentul electric – l-am dat!; telefoanele – le-am dat!; apa potabilă – am dat-o!; pămîntul arabil – l-am dat! – iar ce n-am putut înstrăina, le-am distrus noi! Așa că, ce promite acum Iohannis lui Biden – carburant pentru trupele NATO – nici nu mai contează în ecuația punerii totale a României la picioarele SUA și ale Occidentului!

Iată declarația emfazată a președintelui României: „Prezența trupelor americane pe teritoriul țării noastre, într-un număr sporit, reprezintă un factor de siguranță și stabilitate, nu doar pentru România, ci pentru întrega regiune. (...) Dacă vrem să avem un sistem funcțional pe Flancul Estic, el trebuie să aibă o acoperire logistică pe măsură. De exemplu, pentru carburant, este un lucru esențial, orice armată se oprește dacă nu mai are carburant și noi trebuie să avem un sistem de alimentare pe întreg Flancul Estic. Aceste chestiuni sînt vitale”.

Oare pe ce se bazează Klaus Iohannis cînd, încercînd să-și negocieze viitorul politic, joacă la zar resursele României (energetice) pe care le mai are, în timp ce datoria națională a depășit jumătate din PIB? În primul rînd, pe docilitatea Parlamentului și a Guvernului, care nu sînt altceva decît instrumentele (jucăriile) președintelui Iohannis în a-și pune în aplicare politica sa antinațională; în al doilea rînd, pe lipsa de reacție a Poporului Român, parcă atrofiat după „explozia” din decembrie 1989.

Apropo: ați observat diferența de atitudine și de conștiință dintre noi și unele popoare din Europa, cu prilejul zilei de 1 Mai? În timp ce românii erau preocupați de grătare la iarbă verde, de baie în Mare, de SPA și de petreceri nocturne în cluburile devenite neîncăpătoare (am uitat de Colectiv!), în unele țări din Occident muncitorii au manifestat în stradă (avînd loc și ciocniri violente cu forțele de ordine), cerînd salarii mai mari și condiții de muncă mai bune. Ce să înțelegem? Că, la noi, dacă nu am manifestat pentru așa ceva, înseamnă că totul e în regulă? Atunci, e bine! E foarte bine! Mergem înainte cu Iohannis!

Merită Iohannis acest premiu?

Hai să ne mai distrăm încă o dată pe seama „motivației” ONG-ului Atlantic Council, care precizează că a ales să-l premieze pe președintele român pentru „Cariera sa remarcabilă, CONDUCEREA EXEMPLARĂ A ROMÂNIEI (sublierea autorului) etc., etc. De unde au scos americanii această mare prostie a începutului de Mileniu III, cînd realitatea îi contrazice 100%, numai ei știu, dar (așa cum am explicat pînă acum), știm și noi din ce culise ale tenebrelor politice americane vine mistificarea flagrantă a Istoriei unei țări, cînd, chipurile, „România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil” (Constituția României, art. 1 – „Statul român”). Pentru informarea americanilor care cad în cap la auzul numelui Klaus Iohannis (oare securiștii lor de la Ambasada de la Băneasa nu sînt în posesia acestor date?), le pun la dispoziție cîteva repere à la Iohannis, care dărîmă tot eșafodajul mincinos cu care Unchiul Sam îl ține sub papuc pe nepotul de pe Dîmbovița.

1. Klaus Iohannis este cel mai nepopular (aici am folosit un eufemism) președinte la sfîrșit de mandat, întrecîndu-l și pe Băsescu-Petrov! Potrivit ultimului sondaj al INSCOP, cota de încredere de care se mai bucură Iohannis a ajuns la 16,2% (și cifra asta cred că este trasă de păr), în comparație cu cifra de 64,6%, înregistrată în februarie 2015, cînd o parte dintre români s-au lăsat păcăliți de „sobrietatea!” și figura sasului, de om pătruns pînă în măduva oaselor de „corectitudinea nemțească” și de suflul nou al democrației dîmbovițene. Oricît au încercat unii politologi (aerianul Cristian Pîrvulescu, de pildă), să pună acest eșec pe seama erodării cît a fost

la putere, realitatea contrazice totul, arătînd adevărata față a lui Iohannis.

2. Caracterizînd, în mod plastic, activitatea lui Iohannis în cele două mandate de președinte al României, un hebdomadar bucureștean titra: „În primul mandat a dormit, în cel de-al doilea a fost într-o continuă excursie!”. Lăsînd gluma la o parte, la o analiză reală asupra a ceea ce a lăsat, concret, în urmă, pentru beneficiul României, președintele Iohannis, dacă tragem linie și adunăm, ne dă cu minus: dezbinator al Poporului, în funcție de feblețea lui politică (PNL – partidul meu); apoi, „unificator” al dușmanilor de moarte, cărora tocmai el le insuflase veninul urii: (P...S...D... – ciuma roșie), „monstruoasa coaliție” dintre PSD și PNL, care a scufundat România pînă la un nivel aproape imposibil de salvat.

3. Dacă de la primul mandat nu aveam prea multe așteptări (era vorba despre aclimatizarea cu o nouă funcție, de acumularea cunoștințelor necesare conducerii Țării etc.), de la cel de-al doilea mandat de președinte așteptările s-au năruit complet. Dacă Traian Băsescu, în cel de-al doilea mandat a avut priorități în a-și „executa” dușmanii personali, Klaus Iohannis n-a făcut nimic folositor pentru România! Grija lui primordială a fost aceea de a se înconjura de o camarilă docilă, de plevușcă, menită să-i asigure spatele în caz de „alarmă”. A numit premieri nătîntoci (Cîțu, Orban, Ciucă, Ciolacu) care, la rîndul lor, au numit miniștri și mai nătîngi; a numit la Externe (partea forte a unui șef de stat) miniștri lipsiți de coloană vertebrală în relațiile cu statele străine (Ramona Mănescu, Bogdan Aurescu, Luminița Odobescu); a acceptat ambasadori în capitalele cheie, pentru realizarea unei politici externe române, în linia Constituției, lipsiți total de reacție la momentul unor dezvăluiri uluitoare de către massmedia, cu referire la „deraierea” unor reprezentanți ai României peste hotare (Washington – Andrei Muraru).

4. A călătorit mult, extrem de mult, pe banii românilor și fără vreun folos, în afară de bifarea unor excursii simandicoase, în țări exotice, cu avioane private, de lux, sfidînd impardonabil (ca să nu spun într-un mod nesimțit) opinia publică (adică Poporul Român) în ceea ce privește sumele exorbitante – ținute secret – la care s-au ridicat plimbările de agrement pe meridianele și paralelele Terrei, ale lui Iohannis însoțit de Prima Doamnă. Numai în 2023, președintele României a efectuat 29 de vizite peste hotare, cu avioane de lux, private, „devorînd” din bugetul Țării, după unele estimări, 8 milioane de euro. Încă o aroganță gen Iohanis: din totalul de 29 de zboruri, 18 zboruri (62%) au fost cu escală pe Aeroportul din Sibiu, special pentru a o îmbarca (sau debarca), după caz, pe consoarta Carmen Iohannis.

Trei elemente de comportament prezidențial sparg tiparul unei conduite moderate a unui șef de stat (ceea ce nu e cazul la Iohannis al nostru), generate de aceste zboruri. Citiți-le și puneți-le în cîntarul simțirii (nesimțirii) pentru cucerirea premiului american: a) În zborul pentru Seul, deși pe lista trimisă Guvernului sud-corean mai figurau și ministrul Apărării, Angel Tîlvăr, și ministrul de Externe, Luminița Odobescu, precum și ministrul Energiei, Sebastian Burduja, toți aceștia au zburat cu avioane de linie, familiei prezidențiale repugnîndu-i deplasarea acestor membri ai Guvernului României împreună cu simandicoasele lor făpturi, în avionul de lux, un Gulfstream G550, închiriat pe banii românilor de la Global Jet; b) Iată un caz și mai șocant, dar, ce spun eu șocant!

Un caz de-a dreptul decupat din opera lui Kafka: la 1 decembrie 2023, președintele Klaus Iohannis a participat, la Dubai, la Conferința ONU privind schimbările climatice. Foarte bine, am putea spune, punînd, însă, la îndoială cunoștințele lui Iohannis despre atît de nebădăioasa climă care a bulversat lumea în ultima vreme, făcînd un fel de schimburi între anotimpuri. În acest caz particular, ne-am fi așteptat să vedem ce însoțitori, specialiști în știința climatologiei, l-au însoțit pe domnul președinte. Și... surprise! Klaus Iohannis era însoțit de Prima Doamnă, Carmen Iohannis! Trecînd peste această glumă... ignobilă (cu doamna de Engleză, expertă în

tunete și fulgere), finalul a fost de-a dreptul apoteotic: după două zile, neînțelegînd, probabil, de ce pierd atîția oameni deștepți timpul cu aceste schimbări cînd, de fapt, clima se schimbă cum vrea ea, nu cum vor șefii de stat, doamna Carmen Iohannis s-a cerut acasă, la Sibiu! Ceea ce s-a și întîmplat: pe 3 decembrie avionul de lux a făcut cale-ntoarsă spre România (Sibiu), doar cu o pasageră la bord, înalta demnitară a Statului Român, distinsa soție a președintelui de Țară, doamna Carmen! Mai ceva ca soția unui faraon egiptean! c) O altă fază a demonstrației de „conducere exemplară a României” – gogomănia venită de peste Ocean – s-a petrecut în octombrie 2021. În plină criză guvernamentală la București și în plin sezon de pandemie COVID – 19, Klaus Iohannis a făcut o vizită în Egipt, „în cadrul dialogului bilateral foarte bun din ultimii ani, precum și în contextul aniversării a 115 ani de relații diplomatice dintre România și Republica Arabă Egipt” (din Comunicatul Administrației Prezidențiale de la Cotroceni). Pînă la urmă problema nasoală n-a fot doar alegerea pentru vizită a unei perioade critice, ci un fapt de-a dreptul revoltător: în timp ce în România Covidul umpluse pînă și curțile unor spitale cu cadavre, „stăpînul inelelor” de la Cotroceni și-a mai acordat cîteva zile suplimentare și a vizitat piramidele din Giza!

Ce să vă mai spun?

Mai vreți dovezi care răstoarnă ideea de premiere a lui Iohannis de către Atlantic Council? Am material jurnalistic cît pentru zece asemenea articole, și fiecare cu elemente care demonstrează absența președintelui României în viața politică, socială, economică, militară, diplomatică etc. a Țării timp de 10 ani. Au fost 10 ani pierduți pentru România și pentru români, dar cîștigați pentru Iohannis și pentru decorațiile lui de tinichea mizerabilă, căpătate cu un șir de trădări ale celor care l-au adus în onorabila funcție pe care a cinstit-o un Alexandru Ioan Cuza, un Carol I, un Ferdinand și, nu în ultimul rînd, un Nicolae Ceaușescu. Sînt convins însă că aroganța, indiferența, reaua-voință și, în final, ura pentru cei care-i cer să respecte Constituția, toate la un loc, plus influența „stăpînilor” de la Bruxelles și de peste Ocean, și ambiția lui de a accede în funcții înalte, pe plan mondial, îl vor face să nu înțeleagă acest mesaj, astfel cum face de un deceniu.

Deocamdată, așa cum a dezvăluit de curînd Recorder, Klaus Iohannis și-a pus sclavii (RAAPPS) la muncă, pentru a-i pregăti un viloi de pe Kiseleff, în care să se lăfăie după extenuarea de 10 ani de la Cotroceni.

Cu doar... 7 milioane de euro, vila va deveni un megadressing, cu două dormitoare, două livinguri, bibliotecă, mai multe băi, două săli de fitness, bucătărie și ...cabinet de lucru (să tot lucreze, dacă la Cotroceni nu prea s-a omorît cu munca!).

Atît deocamdată.

Așteptăm, cu justificată nerăbdare, următoarea decorație pentru merituosul nostru șef de Stat, domnia sa Klaus Werner Iohannis, despre care vom scrie cu o nedisimulată plăcere. Dacă îi va păcăli și pe euroatlantici ca pe români, și va ajunge șef la NATO, s-ar putea să aibă onoarea ca prima decorație în acest post s-o primească din mîinile lui Putin! Știți de ce?

14

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

ANDREAS HOFER – EROUL TIROLULUI (I)

La 11 februarie 1810, Napoleon Bonaparte scria viceregelui Italiei, Eugeniu de Beauharnais: „Îţi porun­ cisem să-l aduci pe Hofer la Vincennes; dar dacă este la Mantua, dă ordin să se formeze o comisie militară, să-l judece şi să-l condamne la moarte...

Totul trebuie să se desfăşoare în douăzeci şi patru de ore“. Împăratul francez se referea la hangiul Andreas Hofer din Tirol, care în vara şi toamna anului 1809 purtase, în fruntea maselor populare, un veritabil război împotriva ocupaţiei străine, pentru libertate şi independență naţională.

Locuit de timpuriu de triburi celtice de păstori şi agricultori, dornice să-şi apere neatîrnarea, Tirolul a constituit din totdeauna calea obligatorie de trecere, peste Munţii Alpi, între Germania şi Italia. Numele îi provine de la Albert, senior de

Tirol. În Secolele XI-XII, zona a căpătat importanţă strategică, deoarece lega Sfîntul Imperiu Romano-German de teritoriile deţinute de acesta în Italia.

Subordonat, pentru o perioadă, ducatelor de Suabia şi Bavaria, în 1363 Tirolul a fost cedat Austriei, care a însărcinat în continuare pe conţii de Tirol, ce îşi aveau reşedinţa la Meran, apoi la Innsbruck, cu guvernarea provinciei. În 1511, împăratul romanogerman Maximilian I de Habsburg (1493-1519) a acordat ţinutului un edict imperial, prin care îi confirma autonomia politico-administrativă şi îi scutea pe locuitori de serviciul militar, cărora li se cerea să-şi păzească hotarele. În 1655, Leopold I de Habsburg (1658-1705) s-a proclamat „consul suveran“ al Tirolului, care a devenit land al imperiului, beneficiind de o cartă de avantaje.

Nemulţumirea patrioţilor (1)

drepturile pe care le poseda“. Politica prin excelenţă de centralizare a monarhului de la München a nemulţumit profund pe locuitorii noii provincii, căci a lezat statutul de pronunţată autonomie a fostului land imperial. Mai mult, regele Bavariei Maximilian I de Wittelsbach (18061825) a decretat modificarea organizării administrative a Tirolului prin formarea a trei noi comitate – Inn, Adige şi Eisack. Reprezentanţii curţii bavareze au intervenit făţiş şi în afacerile financiare şi ecleziastice: s-au introdus noi impozite, iar majoritatea covîrşitoare a veniturilor comunale au fost vărsate trezoreriei regale. Penuria de numerar, falimentul băncii din Schwaz şi înlocuirea monedei austriece cu un asignat au generat o gravă criză financiară. De asemenea, au fost numiți noi prelaţi, au fost desfiinţate biserici şi mînăstiri şi confiscate bunurile.

Dominaţia străină şi efectele sale nefaste au determinat strîngerea rîndurilor patrioţilor tirolezi, în fruntea cărora s-a afirmat Andreas Hofer. În 1809-1810, Imperiul francez încorpora, în 130 de departamente, un uriaş conglomerat de teritorii, de la Koenigsberg pînă în Pirinei, de la Varşovia la Neapole, de la Hamburg în Insula Corfu. El era produsul unui lung şir de războaie de cotropire, cu scopul de a oferi burgheziei noi surse de materii prime şi pieţe de desfacere. Proclamată solemn la 21 octombrie 1806, la Berlin, Blocada continentală dăduse o grea lovitură comerţului european, privase burghezia din numeroase state de afaceri prospere, prin interzicerea comerţului cu Anglia. Dominaţia napoleoneană a generat o puternică mişcare de rezistenţă naţională.

Apărută, în forme rudimentare, în anii 1796-1797, ea se activizase odată cu insti­tuirea Imperiului şi a

Într-o asemenea zonă, cu bogate tradiţii de luptă pentru păstrarea fiinţei naţionale, a văzut lumina zilei, la Sankt-Leonhard, la 22 noiembrie 1767, Andreas Hofer, într-o familie de hangii. Proprietar al hanului „Sandwirt“ din localitatea natală, eroul s-a ocupat cu comerţul cu cai şi vin şi şi-a făurit o întinsă reţea de clienţi şi prieteni, pe care, ulterior, i-a folosit în operaţiile sale. Bun gospodar, făcînd dovada unor reale calităţi de om politic şi ştiind întotdeauna să apere interesele obştei, Hofer a fost desemnat, în 1790 şi 1796, membru al dietei landului, cu sediul la Innsbruck, unde s-a impus în dezbateri printr-un larg orizont politic.

Războiul franco-austriac din 1796-1797, declanşat de Napoleon, l-a aflat în luptele din nordul Italiei, pe rîurile Adige şi Tonale. În confruntările militare, Hofer s-a remarcat prin numeroase acte de eroism, capacitatea de a mobiliza şi conduce efectivele armate.

A treia coaliţie europeană împotriva Imperiului francez a reunit, în 1805, Marea Britanie, Austria, Rusia, Suedia şi Neapole. Înfrîntă la Ulm şi Austerilitz, Austria a fost silită să semneze, la 26 decembrie 1805, pacea de la Pressburg (Bratislava). Veneţia a fost cedată Franţei, Tirolul, Trentino, Vorarlberg, episcopatul de Brixen, Burgau, Passau, Lindau, Augsburg, Eichstädt au revenit Bavariei, aliata lui Napoleon. În 1806, Bavaria a fost ridicată la rangul de regat şi a intrat în Confederaţia Rinului, expresie a dorinţei împăratului francez de control politic absolut în lumea germană. Conform prevederilor tratatului de pace, Bavaria urma să preia Tirolul „cu titlurile şi

Pictură care îl înfățișeaza pe Hofer și trupele sale eliberîndu-și poporul de ocupația străină

RM

blocadei. În 1808, poporul spaniol a opus o rezistenţă îndîrjită intervenţiei lui Napoleon, care folosinduse de neînţelegerile între regele Spaniei, Carol IV, şi fiul său, Ferdinand, a invadat ţara. Şi Germania a fost martora unor puternice frămîntări naţio­nale. Cu ajutorul intelectualităţii, s-au creat asociaţii patriotice secrete ce au militat pentru eliberarea de sub stăpânirea străină. Au izbucnit răscoale împotriva autorităţilor de ocu­paţie în Pomerania, Westfalia, BraunschweigOels. În Italia, ţăranii s-au răzvrătit pe Adige şi în Romagna.

Dificultăţile cu care s-a confruntat în 1809 imperiul lui Napoleon au întărit convingerea Habsburgilor austrieci în posibilitatea revanşei faţă de înfrîngerile din 1805-1806, cu toate că nu au obţinut alianţa Prusiei şi Rusiei. La Viena s-a conturat o grupare, prorăzboi, ce susţinea necesi­tatea conflictului cu Franţa. Ea grupa pe ministrul de Externe, contele Johann Filip Stadion, ambasadorul Austriei la Paris, Clement Lothar, conte de Metternich şi pe Friedrich von Gentz.

Consecinţele blocadei şi-au pus pecetea şi asupra burgheziei comerciale şi a consumatorilor din Imperiul Habsburgic. La castelul Amalienburg, din capitala austriacă, s-au desfăşurat în primăvara lui 1809 lucrările unei consfătuiri ce a dezbătut planul operaţiilor militare. S-au preconizat, în esenţă, trei incursiuni, şi anume: arhiducele Carol în regiunea Innului şi Bavariei, arhiducele Ferdinand în Marele Ducat al Varşoviei şi arhiducele Johann spre Tirol şi Italia de nord. Remarcat ca urmare a opoziţiei sale ferme faţă de ocupaţia străină, Hofer a participat la reuniunea mai sus-amintită, în calitate de lider al mişcării populare din Tirol. S-a decis asupra concertării ofensivei Vienei cu o puternică ridicare la luptă a ţăranilor tirolezi. Prezenţa lui Hofer în Austria a fost sesizată de amba­sadorii Franţei şi Bavariei la Viena, care au pretins expulzarea sa imediată.

Exponent de seamă al războiului popular, Hofer a alcătuit o armată cu o structură predominant ţărănească, la care au luat parte şi meşteşugari, elemente ale intelectualităţii şi micii burghezii urbane. Sprijinit de un nucleu de cadre de conducere active, eroul Tirolului a utilizat miliţiile teritoriale şi pe voluntarii munteni, pe care i-a lansat pe terenul înalt, accidentat şi păduros din vestul Austriei. Tactica tradiţională a hărțuirii şi surprinderii inamicului folosită de ţărani a dat bune rezultate şi a compensat parţial lipsurile în înzestrarea cu armament modern în faţa unor forţe net superioare franco-bavareze. Hofer a condus masele populare în lupta pentru ceea ce el numea „mica patrie“, pentru menţinerea tradiţiei sale laice şi ecleziastice, pentru consolidarea statutului său particular politic şi administrativ. Sub steagul luptei împotriva stăpînirii străine, menţinerea autonomiei regionale a semnificat pentru Hofer un prim pas către transformarea landului într-o formaţiune politică cvasifederată Habsburgilor, dar distinctă în linii generale de politica Vienei. (va urma) MIHAI MANEA

În ajunul bătăliei de la Bergisel, pictură de Franz Defregger

15

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

„Ne trebuie regele sau capul dumneavoastră“ (III) Vești alarmante (2)

Se face ziuă de-a binelea cînd trăsura o apucă pe dru­mul către Bondy.

Bineînţeles, discuţia care se înfiripă între cei trei depu­taţi ce reprezentau fiecare o nuanţă, o grupare din Adunare – se învîrteşte in jurul punctului cel mai fierbinte: „ce să se decidă cu regele”.

– Este dificil, foarte dificil să ne pronunţăm, lansează regalistul Latour-Maubourg; a fost fraier şi s-a lăsat dus. Este un nenorocit care îţi provoacă milă.

– Dumneata ce crezi, Pétion?, întreabă Barnave.

Pétion este deputatul cu ideile „cele mai avansate“ şi cei doi colegi ai săi au convingerea că el „îl va condamna pe rege cu toată asprimea legii“. Dar viitorul girondin, neîndepărtîndu-se cu totul de ideea de a-1 trata pe rege ca pe un imbecil incapabil să ocupe tronul, sugerează nu înlocuirea lui Ludovic XVI printr-o republică, ci numirea unui tutore al regelui care nu ar putea să fie decît un consiliu naţional.

Dumas preferă strategia în locul politicii. El admiră peisajul.

La ora nouă dimineaţa, pe cînd luau masa la Fertesous-Jouarre, deputaţii află că familia regală şi escorta ei au părăsit Varennes şi au petrecut noaptea la Châlons. Deputaţii ajung la Château-Thierry la miezul nopţii şi, la ora 3, la Dormans, în vreme ce se schimbă caii de poştă, mănîncă pe fugă la „Hanul Luvrului“. Nu vor nici măcar să se aşeze, spre marea dezamăgire a primarului oraşului, Jean-Baptiste Truet, proprietarul localului. Regele nu este acum prea departe şi, fără încetare, curierii aduc veşti alarmante: „Cavalerişti inamici au fost văzuţi pe partea dreaptă a Marnei...

Trupa de patrioţi voluntari care supraveghează cupeul regal este prea mică şi nu ar fi capabilă să reziste unei trupe instruite... Regele va fi prins dintr-o clipă în alta... Varennes e distrus... locuitorii masacraţi...“.

Comisarii se grăbesc; de-a lungul drumului întîlnesc bărbaţi înarmaţi cu coase, care se îndreaptă spre est, spre frontieră. Puţin după ora 7 seara, trăsura se opreşte; se vede avangarda cortegiului regal.

Deputaţii coboară. Cupeul este oprit în faţa fermei Chênefendu, pe malul Marnei.

Precedaţi de un uşier, cei trei deputaţi înaintează către cupeul înconjurat, cum ne spune Dumas, „de o mulţime gălăgioasă şi în mare agitaţie“. Pétion se opreşte la portiera cupeului. Dinăuntru se auzeau zgomote nedesluşite. Regina şi Madame Elisabeth apar vizibil emoţionate.

– Domnilor, spun ele precipitat, cu lacrimi în ochi, domnilor! Ah! Domnule Maubourg! Ah! Domnule Barnave! Să nu se întîmple cumva o nenorocire, nu cumva oamenii care ne însoţesc să fie victime, să nu se atenteze la viaţa lor. Regele nu a vrut să plece din Franţa.

– Nu, domnilor, spune regele volubil, nu părăseam Franţa, am declarat lucrul acesta și este adevărat.

Pétion întrerupe ceea ce el numeşte „cotcodăcitul“, pentru a-i citi regelui decretul Adunării care îi învestea cu puteri depline pe comisari.

Apoi, urcîndu-se pe capra trăsurii, Pétion îl citeşte încă o dată întregului cortegiu, repetînd de două ori că Dumas „este însoţit de escortă şi că trebuie să i se dea ascultare“.

– Cred că este mult mai bine, spune el, coborînd de la „tribuna” sa; să luăm loc în cupeu.

„Calmul Parisului“ Cei trei deputaţi nu încap toţi înăuntru, aşa că LatourMaubourg va călători în compania celor două cameriste.

Abia intraţi în cupeu, Pétion şi Barnave îşi dau seama de dificultatea situaţiei.

– Dar, Sire, vă jenăm, vă incomodăm; este imposibil să încăpem aici.

– Doresc ca nici una dintre persoanele care m-au însoţit să nu iasă. Vă rog să luaţi loc, o să ne mai strîngem, va fi loc şi pentru dumneavoastră.

Regina îl ia pe Delfin pe genunchi şi Barnave se aşază în fundul cupeului, lîngă rege. Pétion se strecoară pe bancheta din faţă, între Madame Elisabeth, sora regelui, şi doamna de Tourzel. Se mai strîng şi încape şi Madame Royale, fiica regelui. „Cotcodăcitul“ reîncepe.

Cuvintele se strivesc, se încrucişează, fiecare spune acelaşi lucru. În sfîrşit, se face puţină ordine. MariaAntoaneta, cu un surîs palid, vrea să-l îmbuneze pe Pétion: – Domnilor, am fost de dimineaţă la slujbă... dar o slujbă constituţională!

– Acestea sînt slujbele pe care trebuie să le asculte regele, răspunde Pétion cu răceală.

Deputatul republican este de-a dreptul stupefiat de „aerul de simplitate“ al familiei regale. El îşi închipuia pe rege şi pe regină aşa cum îi apăruseră la ceremonia de învestitură. Acum, este cu totul zăpăcit de uşurinţa cu care ei tratează situaţia. Maria-Antoaneta şi Madame Elisabeth se adresează una alteia cu „surioară“; regina îl saltă pe genunchi pe Delfin; regele oferă de băut.

Ludovic al XVI-lea împreună cu cavalerii Ordinului Sfîntului Duh după încoronare.

Barnave refuză, dar Pétion acceptă cu încîntare şi, aşa cum va povesti Maria-Antoaneta doamnei de Campan, „loveşte cu paharul gîtul sticlei pentru a arăta că are suficient vin“.

Ludovic XVI poartă un costum închis la culoare, pluşat, lenjeria este foarte murdară; pălăria cu galoane se balansează în plasa cupeului. Tînărul prinţ are de două sau trei ori probleme şi, spre uimirea lui Pétion, chiar regele îl desface la pantaloni. În ciuda atmosferei înăbuşitoare, conversaţia continuă „cu uşurinţa pe care o remarci doar între prieteni“. Se rîde chiar. Sînt atît de tineri! Cel mai vîrstnic, regele, nu are decît 36 de ani! Maria-Antoaneta are cu un an mai puţin, Madame Elisabeth are 27, Barnave 30, iar Pétion 32!

Nici unul nu va supravieţui vijeliei.

Sîmbătă dimineaţa, pe 25 iunie 1791, părăsesc Meaux, unde au petrecut noaptea. Pétion discută cu regina despre „calmul Parisului“. De fapt, „o agitaţie surdă, dar îngrozitoare, se răspîndeşte în toată Capitala“ după cum constata un ziar al timpului. În atmosfera de etuvă a acestei săptămîni înăbuşitoare, sub un cer din care furtuna ameninţă fără a izbucni, pasiunile sînt alimentate, stîrnite, de gazetari şi pamfletari. PalaisRoyal mişună de purtători de moţiuni, care strigă: – Francezi, detronaţi-l pe regele vostru; numiţi judecători dintre deputaţii voştri pentru a-l condamna, dacă este nevoie, la moarte. Sfîșiați-o pe regină. În cartierul Saint-Germain, o vînzătoare de peşte se laudă că „vrea să mănînce inima reginei la grătar“.

Cum s-a putut săpa o asemenea prăpastie între suverani şi francezi, între rege şi poporul său?

Pentru rege, cei 20 ani care s-au scurs au fost plini de bunăvoinţă şi de dragoste pentru supuşi, 20 ani de ignoranţă, ezitări, erori, grosolănii şi mai ales inconştienţă şi slăbiciuni. Pentru regină, au fost 20 ani de farmec, de bunătate şi generozitate. Pentru supuşii ei, 20 ani de oarbe prietenii, de ranchiune prea dîrz ţinute minte, de cochetărie, de uşurinţă şi mai ales 20 de ani de impertinenţe şi bătaie de joc. (va urma) Introducere şi traducere de Elena-Liliana IONESCU

Procesul lui Ludovic al XVI-lea

16

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Să onorăm criminalii, nebunii și anormalii!

(urmare din pag. 1) „S-au scris multe despre distrugătorii de statui, dar plimbările mele de dimineață m-au făcut adesea să mă gîndesc la un alt aspect”.

Ce vrea să spună jurnalistul este că dacă distrugerea statuilor este un semnal al declinului civilizației occidentale – lucru despre am scris în repetate rînduri în ultimii aproape 3 ani –, premiile pe care societatea le acordă unora dintre cei pe care-i promovează drept eroi și modele de urmat spun multe despre direcția spre care se îndreaptă aceasta.

Direcția e una foarte clară: distrugerea rasei umane occidentale. Societatea vestică a devenit una extrem de materialistă atît în sens figurativ, cît și propriu. E o societate mercantilă în care accentul și importanța cad pe materialul din noi: pe trup, pe poftele sale (bani, sex, mîncare), pe orgoliul personal, pe negarea existenței lui Dumnezeu pentru ca astfel omul să fie în centrul lumii și să se simtă în nimicnicia lui un zeu care poate face orice vrea.

Mai puțin să evite moartea, dar ce ne încurcăm într-un detaliu? Important e că, atîta timp cît trăim, să ne închinăm frumuseții trupului, pe care să-l răsfățăm cu sex în exces și cît mai pervers posibil, cu mîncare și băutură din belșug, iar sufletul să-l ridicăm la mari înălțimi prin poziții sociale înalte, prin laude exagerate, prin cît mai mulți urmăritori pe social media și prin acumularea de bogății cît mai mari. Într-o astfel de lume nu au ce căuta statuarele personalități imortalizate în piatră sau marmură, fiindcă ei sînt incompatibili cu noua societate care se dezvoltă.

Nu m-ar mira ca la un moment dat să ajungem, ca în romanul lui Ray Bradbury „Fahrenhait 451” („232 Grade Celsius”), să ardem cărțile care scriu ce nu ne convine nouă, așa cum făceau comuniștii și naziștii.

Să vedem mai departe ce scriu cei de la European Conservative despre ridicarea în slăvi (afundarea în

abisuri cred că era mai corect spus) a noilor modele ale societății. Citez: „Editorialistul canadian și pasionat de sinucidere asistată André Pierre Picard, un susținător vocal al oferirii de injecții letale canadienilor disperați care suferă de boli mintale, a primit recent Ordinul Canadei, al doilea cel mai prestigios premiu al țării, pentru «dedicația sa față de promovarea către public a înțelegerii practicilor de sănătate». Eutanasia a reprezentat 4,1% din cauza deceselor înregistrate în Canada în 2022. Analiza lui Picard spune așa: «Avem un sistem AMM bun. A servit bine oamenilor». Prin «servit» înseamnă «le-a dat injecții letale»; prin «bun», înseamnă că acest lucru se face în mod eficient și la scară de masă.

Pentru a fi corect, Ordinul Canadei a fost lipsit de sens de cînd a fost acordat pionierului avortului Henry Morgentaler în 2008 pentru «angajamentul său de a spori opțiunile de îngrijire a sănătății pentru femei, eforturile sale hotărîte de a influența politica publică canadiană și conducerea sa în domeniul libertăților umaniste și civile».

Morgentaler a jucat un rol esențial în legalizarea avortului și a trimis la moarte personal zeci de mii de copii nenăscuți, facilitînd în același timp nenumărate avorturi la unitățile sale din întreaga țară. Pentru eforturile sale individuale de reducere a populației, a primit al doilea cel mai mare premiu al Canadei. Chiar și Morgane Oger, unul dintre cei mai cunoscuți activiști trans din Canada, a primit Medalia pentru Serviciu Meritoriu de la guvernatorul general canadian în decembrie pentru că a fost «campioana diversității» și «a sporit protecția legală a canadienilor transgender».

Oger a făcut ca centrul de protecție contra violului «Vancouver Rape Relief», unul dintre cele mai vechi din țară, să fie lipsit de finanțare pentru că a refuzat să admită bărbați confuzi de gen.

Cînd centrul de criză a fost vandalizat, Oger a dat din umeri, numind acest fapt «ghinion» și lăsînd

să se înțeleagă că au primit ce meritau pentru poziția lor anti-transgender. Pentru aceasta, Oger a primit un premiu descris de guvernul canadian ca fiind recunoașterea «canadienilor pentru fapte excepționale realizate într-o perioadă limitată de timp care aduc onoare țării noastre».

America, de asemenea, a început să-i onoreze pe revoluționarii sexuali care au făcut atît de multe eforturi pentru a transforma națiunea. În 2013, lidera feministă și activistă pentru avort Gloria Steinem, care și-a dedicat memoriile avorționistului care și-a ucis copilul, a primit cea mai înaltă distincție – Medalia Prezidențială a Libertății – pentru implicarea ei în «mișcarea de eliberare a femeilor». Ellen DeGeneres a primit același premiu în 2016 pentru că a apărut în calitate de lesbiană la televizor și, prin urmare, a promovat cauza LGBT. În 2009, Obama chiar a acordat postum medalia prezidențială a libertății, violatorului și activistului LGBT Harvey Milk pentru «curajul său vizionar»; cu un an înainte, Sean Penn l-a jucat pe Milk într-un film biografic plin de vedete.

Revoluția sexuală a devenit noua poveste preferată a multor democrații occidentale și, astfel, panteonul vechilor eroi este eliberat pentru a face loc icoanelor noii noastre ere. Termenul de «curaj» este aplicat frecvent bărbaților care se cred femei, fac acest lucru public, sau își trăiesc fetișurile în public, la fel cum se aplică femeilor care susțin uciderea copiilor nenăscuți prin avort și lipsa copiilor.

Strămoșii lor – care au fost la fel de afectați de relele practici ale epocii lor ca și noi în a noastră – sînt trimiși la coșul de gunoi împreună cu civilizația pe care ei au construit și prețuit-o. Descendenții lor s-au săturat să treacă pe lîngă monumentele de piatră ridicate în favoarea realizărilor lor falnice și, prin urmare, au crize de furie, îi smulg de pe soclu și pleacă fără suflare, furioși – dar nesatisfăcuți”.

Asta e noua societate care se dezvoltă sub ochii noștri: una a crimei, a anormalității sexuale și a perversiunilor. Ce a fost și ce a ajuns Occidentul!

UN punct de vedere

Nu facem excepție, crima din Crîngași face parte din același fenomen. Pentru mai nimic, pentru o altercație pornită, înțelegem, pe o rețea socială, de la refuzul unei cereri de prietenie, nu pentru vreo reglare de conturi între interlopi, un om a fost ucis cu bîtele în mijlocul străzii. Și nu a fost vorba, în mod evident, despre efectele nedorite ale unei încăierări terminate prost. Cînd lovești cu bîta direct în cap, repetat, din toate puterile, un om întins pe jos și neînarmat, nu mai e vorba despre lovituri cauzatoare de moarte. Este omor, comis cu cea mai clară intenție. Autorii – un minor (peste 14 ani, deci cu discernămînt și răspundere penală) și un tînăr de 20 de ani. De unde atîta ură, atîta bestialitate la doi tineri împotriva unui om care nu le făcuse, de fapt, nimic?

Cum am ajuns aici?

Putem să analizăm România. Probabil că o cauză este pandemia care a frînt niște mecanisme psihologice normale prin panică, frustrare, nesiguranță, izolare.

Teoriile conspirației care au prins aripi atunci au accentuat psihoza colectivă.

Criza pandemică a fost urmată de război și criza economică, cu spaimele și victimele lor.

Orice interacțiune cu Facebook amorsează violența cel puțin verbală și nu ar fi o întîmplare dacă, întradevăr, scandalul care a dus la crima din Crîngași să fi început așa. Școlile au devenit și ele hub-uri de violență de toate felurile. Incidentele de acest tip au fost multe.

Lecția pe care o învață copiii de mici este că au de ales între a fi victime sau în tabăra agresorilor. Învață de mici că supraviețuirea presupune urlatul cu haita. Cine nu o face riscă să devină pradă. Și duc aceste lecții după ei în afara școlii. În același timp, rolul educativ în sens larg al școlii e prăbușit. Un sistem vetust și gîndit doar în interesul și pentru confortul adulților nu le dă ancore și repere, ci le creează repulsie.

Familiile sînt din ce în ce mai mult disfuncționale.

Munca în străinătate a lăsat orfani de facto foarte mulți copii, care își cară frustrările și, adesea, depresia ca pe o umbră pe care o proiectează, uneori violent, asupra altora.

Ascultați cum se vorbește pe stradă, cum se manifestă lumea, mai ales în trafic, dar nu numai, cîtă solidaritate mai este, de partea cui se plasează în general societatea. De partea victimei sau a agresorului?

Această derivă este foarte ușor de captat de aventurieri politici, care încurajează, valorizează violența ca soluție pentru toate frustrările și nefericirile. Apoi violența generează violență de toate felurile, care se extinde endemic. Modelul Slovacia.

Dar succesul acestor personaje nu este decît un simptom al cauzelor profunde fără de care și ei ar fi doar nişte exotici anonimi. Explicația succesului este în starea societății. Cauzele sînt cele care ar trebui să ne cutremure.

IOANA ENE DOGIOIU (Spotmedia.ro)

Noua pandemie

Ceea ce s-a întîmplat în Slovacia nu e doar despre Slovacia. Nu este doar despre discursul urii promovat de partidele extremiste, populiste, suveraniste și efectele incontrolabile ale acestui discurs, adică ceea ce invocau chiar demnitarii slovaci după tentativa de asasinat asupra premierului Fico. Nu este doar despre polarizarea politică a societăților în acest an politic complicat.

Ceea ce s-a întîmplat în Slovacia este un simptom al stării maladive a mai tuturor societăților în Europa și nu numai. Deriva morală și nevroza colectivă extinsă este, dacă vreți, noua pandemie, cu mult mai rea decît cea prin care am trecut din cauza Covid.

Importanța rețelelor sociale a crescut constant, inclusiv din cauza izolării fizice din pandemie, și s-au transformat în autentice mlaștini emoționale și de limbaj, unde fiecare se simte îndreptățit să înjure, să acuze, să insulte, să calomnieze pe oricine.

RM

17

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Promovarea agresivă a celui de-al III-lea Război Mondial în Europa

Lucrurile nu par mai bune pe frontul european al celui de-al III-lea Război Mondial. La o întîlnire de luni, 13 mai, a think tank-ului „Policy Exchange”, Rishi Sunak, prim-ministrul britanic neales, a declarat: „Dacă Rusia va reuși în Ucraina, Marea Britanie ar putea fi următoarea, adăugînd că nesăbuința Moscovei ne-a apropiat mai mult de o escaladare nucleară periculoasă decît în ​​orice moment de la criza rachetelor din Cuba”. Toate aceste marionete occidentale citesc din același monoscript al cartelului bancar central. Această nevăstuică a orașului Londra a acuzat de fapt Rusia că a întrerupt aprovizionarea Occidentului cu gaz/petrol, păpușile occidentale urmînd ordinele stăpînilor lor cu scopul de a distruge Rusia prin sancțiuni economice nesfîrșite, care este în principal cauza dezordinei Occidentului de astăzi.

Acum, Occidentul care se confruntă cu cel mai grav colaps economic existent vreodată, incapabil să-și încălzească casele și fabricile în timpul iernii, trece printr-o demolare controlată a elitelor. Se distrug toate economiile occidentale, asigurîndu-se că vor aduce rezultatul scontat, moartea diabolică complotată a civilizației occidentale însăși.

O altă proiecție falsă a lui Rishi dă vina pe Rusia pentru că a armat crizele de imigrație pentru a-și atinge obiectivele. Aceste mici larve fără minte din Occident se supun întotdeauna ordinelor de a învinovăți în mod fals inamicii inventați de globaliști – Rusia, China și Iran – pentru toate crimele lor comise împotriva umanității. Este un lanț fără sfîrșit de minciuni neîntrerupte, care nu încetează să curgă de la acești demoni cu gura făinoasă. Purtătoarea de cuvînt a Ministerului rus de Externe, Maria Zakharova, a răspuns acestor acuzații false: „Minciunile lui Sunak sînt atît de disperate încît cuiva ar putea chiar să-i fie milă de el. Rusia nu a oprit furnizarea de gaze nici măcar o secundă”. Maria Zakharova i-a amintit lui Sunak că războaiele conduse de SUA-Marea Britanie în Libia, Afganistan, Irak și Siria au generat miile de refugiați de război mînați să se reverse în Europa și nu au nimic de-a face cu Rusia. Desigur, știm că cea mai gravă criză a migrației de astăzi, fără precedent, este singura faptă a maeștrilor globaliști care au creat fiecare conflict și zonă de război care sînt responsabile pentru această criză globală concepută deliberat. Fie că este vorba de granițele larg deschise atît în ​​Europa, cît și în America. În ceea ce-l privește pe Rishi Sunak care dă vina pe Rusia pentru „escaladarea nucleară”, Maria i-a reamintit că Occidentul a dat undă verde bombardării repetate de către Zelensky a celei mai mari centrale nucleare din Europa de la NPP Zaporojie, care a pus în pericol întregul continent european, nu doar Rusia. Și că din nou membrii SUA-NATO au fost cei care au interzis importurile de energie din Rusia, nu Moscova. Maria Zakharova l-a confruntat cu faptul că Rusia și-a oprit livrările de energie către Europa, corectîndu-l că nu Rusia, ci trădarea colaborativă criminală SUA-Marea Britanie a distrus presupusa alianță a Germaniei cu Rusia și a sabotat conductele Nord Stream. Întotdeauna aceste instrumente robotizate, care urmăresc ordinele globaliste, încearcă în mod cons­ tant să se dea „băieți de treabă”, falșii salvatori ai democrației și libertății occidentale, încercînd în zadar să-și acopere faptele în mod sinucigaș, urmînd politicile mortale ale stăpînilor lor, care intenționează să distrugă tot Occidentul. Aceste păpuși nu pot ascunde acest adevăr întunecat, indiferent cît de mult mint. Realitate: toți își trădează propriul popor, propriile culturi și propriile țări. Și tot mai multă lume realizează acest fapt flagrant. Înșelătoria că ceea ce este bun este rău și răul este bun, nu mai funcționează. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franța, Polonia și statele baltice sînt în mod clar cei mai agresivi membri NATO, care

„se joacă” cu ideea sinucigașă că, în loc să permită Ucrainei să cadă, trimiterea de trupe NATO în Ucraina ar fi o opțiune viabilă, dacă nu necesară. Recent, secretarul american al apărării, Lloyd Austin, și liderul minorității, Hakeem Jeffries, au inclus probabilitatea ca SUA să stea la sol. Macron din Franța susține în mod constant ideea. Aceste marionete NATO încurajează public Kievul să tragă cu rachete cu rază mai lungă de acțiune către ținte cheie din interiorul Rusiei. Dar cel mai fanatic dintre cei trei „băieți” NATO este de departe Regatul Unit, la urma urmei, jugul puterii orașului Londra poate strînge cel mai ușor marionete în interiorul guvernului britanic, precum ministrul Apărării, Grant Shapps, care marți, 14 mai, a afirmat cu insistență: „Nu cred că este deloc plauzibil ca Putin să cîștige acest război. Este foarte, foarte important ca SUA să urmeze exemplul Regatului Unit. Amintițivă: tocmai ne-am mărit contribuția pentru Ucraina în acest an la 3 miliarde de lire sterline (3,78 miliarde de dolari), cel mai mare pachet al nostru. Referindu-ne la Rusia de astăzi ca la Germania nazistă, am mai fost în această poziție în Europa și pur și simplu nu vom permite ca asta să se întîmple din nou. Dacă îi dai unui bătăuș ca Putin un centimetru, va lua o milă. În acest caz, probabil că va lua destul de mult, nu doar Ucraina.

Nici nu sînt sigur că se va opri acolo”.

Scenariul lor globalist cere ca toți maniacii războinici din Occident să spună că Putin nu se va opri în Ucraina.

Dar, din fericire, marea majoritate a țărilor UE/NATO au declarat ferm că nu vor desfășura trupe în Ucraina.

Fără un consens între națiunile NATO, marți, 14 mai, ministrul suedez al Apărării, Pal Jonson, a declarat: „Nu există nicio propunere concretă pentru asta aici și acum. Dacă apare, o putem lua în considerare”. În calitate de cel mai nou membru NATO după ce și-a încălcat politica de neutralitate îndelungată în 2022, Suedia a fost de acord să aloce 28 de milioane de euro (30 de milioane de dolari) pentru a crește capacitățile militare ale Kievului. Săptămîna trecută, Jonson a spus că Suedia își propune „consolidarea apărării Ucrainei în ceea ce privește dronele, eliminarea minelor și prin consolidarea capacităților marinei ucrainene”.

La începutul acestei săptămîni, ministrul canadian al Apărării, Bill Blair, a declarat: „Doar pentru a fi foarte clar, condițiile, în opinia mea, nu sînt încă adecvate pentru a desfășura trupe canadiene în orice calitate în Ucraina, în ceea ce privește zona lor de luptă”.

Cu o minoritate de membri NATO deschiși în mod explicit la desfășurarea de trupe în Ucraina, și alte poziții declarate lasă ușa deschisă, dacă NATO va alege o dată ulterioară, iar exercițiile NATO sînt încă programate în mod activ pînă la sfîrșitul acestei luni.

Perspectiva ca NATO să se confrunte cu Rusia din cauza Ucrainei este încă pe masă.

Disperarea planează asupra războiului NATO din Ucraina Între timp, o coaliție de partizani ai acestei idei dintre parlamentarii germani a vorbit despre o idee nebunească, conform căreia Polonia și România săși folosească în mod voluntar sistemele de apărare aeriană pentru a doborî rachete rusești deasupra spațiului aerian ucrainean. Dar această escaladare directă pare să cîștige un oarecare teren. Fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, se află acum la bord, folosind apărarea antirachetă poloneză și românească pentru a intercepta rachetele rusești care zboară deasupra Ucrainei.

Cel puțin capete mai înțelepte ar putea predomina în Bundestag, deoarece președintele Partidului Social Democrat (SPD), Rolf Mutzenich, s-a opus vehement față de o astfel de mișcare agresivă, avertizînd că s-ar „juca cu focul” prin promovarea unui război direct împotriva Moscovei. Cu toate acestea, pe măsură ce Rusia domină pe cîmpul de luptă, pe măsură ce Ucraina

se apropie de înfrîngere, SUA-NATO-Occidentul sînt din ce în ce mai disperați și duc acest război la nivelul teatrului european spre cel de-al III-lea Război Mondial. (…)

Toate acele minciuni roz, grandioase, delirante ale presei occidentale despre victoria Ucrainei sînt acum istorie veche. Aceia dintre noi care am văzut istoria mai lungă care datează de la lovitura ilegală de stat de la Kiev din 2014 a Victoriei Nuland, știam foarte bine că înfrîngerea Ucrainei va fi inevitabilă, deși, desigur, mă așteptam ca acest război să se încheie cu ceva timp în urmă. După ce Boris Johnson a fost trimis la Kiev pentru a sabota încetarea focului aproape negociat la numai o lună de la începutul conflictului, la sfîrșitul lunii martie 2022, Putin a ales un curs mai temperat de război, practicînd războiul de uzură al Rusiei, mizînd cu exactitate pe SUA și oboseala de război din Vest. Rusia e încă deschisă la discuții cu Occidentul, dar acum numai cu condiția ca Ucraina să nu adere niciodată la NATO, ca națiune neutră din zonă tampon și vecină cu Rusia. Șeful serviciilor secrete militare din Ucraina, Kiril Budanov, într-un interviu cu „New York Times”, a declarat săptămîna trecută: „Situația este la limită. În fiecare oră, această situație este critică”.

Budanov a mai declarat că ofensiva militară rusă presează Kievul să-și mute rezervele pentru a încetini deplasarea către Harkov, avertizînd că în cîteva zile Rusia intenționează să lanseze o a doua campanie, împingînd către regiunea Sumy, la 150 km (93 mile) nord-vest de Harkov. La critica conform căreia Kievul nu a reușit să fortifice în mod adecvat această regiune de graniță a făcut aluzie și comandantul ucrainean Denis Yaroslavsky, scriind pe rețelele de socializare: „Prima linie de fortificații și mine pur și simplu nu a existat. Am ajuns la concluzia că acesta a fost fie furt intenționat, fie sabotaj deliberat”. Momentul acestei ofensive rusești de primăvară profită, evident, de întîrzierea acelui pachet de ajutor american de 61 de miliarde de dolari, care nu a apărut încă pe cîmpul de luptă, inclusiv F-16 pe care Danemarca le-a stabilit pentru livrarea către Ucraina în cîteva săptămîni.

Fantezia pură a lui Antony Blinken, exprimată în timpul vizitei sale neanunțate de marți, 14 mai, la Kiev, l-a asigurat pe Zelenski că armele americane aflate „pe drum” vor „face o diferență reală”. Mai tîrziu în acea noapte, Blinken a adus cu el echipa CSPAN la un bar local din Kiev. Un videoclip îl arată pe Blinken cîntînd la chitară „Rocking in the Free World”, ceea ce permite comparația instantanee cu Nero cîntînd la vioară în timp ce Roma ardea. Acest spectacol este o rușine, știind că 61 de miliarde de dolari ai contribuabililor vor fi irosite în van, ca încă un alt joc rușinos despre care Blinken știe că nu va schimba niciodată rezultatul războiului. Oricine are măcar jumătate de creier știe asta în acest moment, dar, conform dictatorilor globaliști, toți acești perdanți trebuie să-și joace rolul pînă la capăt. Refuzul Occidentului de a se confrunta cu această realitate rece și dură arată doar cît de mult acestor demoni de război ar putea să le pese de soarta Ucrainei sau de poporul său și că alte mii de ucraineni vor muri inutil. Soarta Ucrainei a fost pecetluită încă de la începutul loviturii de stat ilegale din 2014 din SUA, cu pre-agenda sa de a înarma și antrena neonaziștii ca cea mai mare armată a Europei, cu falsa promisiune de a adera la NATO. Iar soarta Kievului a fost pecetluită odată cu lansarea operațiunii militare speciale ruse din februarie 2022, de denazificare și demilitarizare a Ucrainei. (continuare în pag. 23) Joachim Hagopian, Cercetător și jurnalist SUA

18

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

GHID PRIN EUROPA

În Portugalia și Maroc (IX)

Îl găsesc repede pe Mukhtar, îi spun că vreau să cumpăr un colier pentru soția mea și el vine în magazin, vorbește cu negustorul, se uită la mine, zîmbește și-mi spune: - Acum poți cumpăra, și iese.

Mă uit la negustor, care mă privește și zice: - Păi de ce nu zici că ești tour leader-ul grupului de români?

Apoi, pune mîna pe două din colierele de pe tejghea pe care mi le prezentase ca să-mi aleg și le dă la o parte spunînd: - Astea două nu sînt jad. Dsicutăm despre ăsta. Șocat, ridic ochii spre el, fiindcă nu-mi imaginam că se putea înșela în halul ăsta, și-l întreb: - Cît costă?

Omul se uită la mine și-mi răspunde fără să clipească: - 250 de dolari. Îi zîmbesc subțire și-i spun, bucurîndu-mă în sinea mea de ceea ce avea să urmeze: - Cred că 150 de dolari ar fi un preț corect.

- Dragă domnule, priviți vă rog la pietrele astea: știți desigur cum au fost șlefuite și cît efort s-a depus de către meșteri pentru a arăta așa.

- Da, sînt convins, de asta, doar că, vedeți dumneavoastră, deși sînt frumoase, eu nu sînt nabab și nici calif.

- Bine atunci, hai să zicem 200 de dolari, și asta doar pentru că prietenul meu Mukhtar v-a adus aici. Înțeleg că vizitați Maroc-ul, nu?

- Sigur că da. Sîntem de patru zile în frumoasa dumneavoastră țară și mă gîndesc deja cum să fac să revin. Am văzut atîtea locuri frumoase și am învățat atîtea lucruri interesante că mi-ar fi greu să vă spun care mi-a plăcut mai mult.

- Cred, pentru că Maroc e o țară cu adevărat frumoasă. Totuși spune-ți-mi ceva ce ați reținut în mod aparte, insistă el, uitîndu-se foarte intens la mine, în timp ce eu mă jucam aparent absent cu colierul de jad ce făcea obiectul negocierii.

- Ah, păi primul lucru care-mi vine în minte e ceva ce mi-a spus Mukhtar acum cîteva zile.

- Da? Ce v-a spus?

- „Allah, Al Ouatta, Al Malik” („Dumnezeu, Patria și Regele”), adică deviza regatului marocan.

Privirea neguțătorului marocan s-a luminat și mi-a răspuns: - Dacă ați ținut minte asta, uite, eu vă las colierul la 150 de dolari, cît ați dorit dumneavoastră.

M-a descumpănit cumva oferta lui, așa că i-am spus zîmbind șerpește, prefăcîndu-mă că nu am auzit ce a spus: - M-ați întrebat ce mi-a mai plăcut în Maroc. Ei bine, mărturisesc că orașul de unde venim acum m-a lăsat cu gura căscată.

Piața Djemaa el Fna

Casablanca - De unde veniți? – a întrebat el.

- Din Fes. Splendid oraș, vechi, frumos, cu un bazar exceptional și cu o marfă de excepție. Acum îmi amintesc – i-am spus lăsînd din mînă pe tejghea colierul de jad ca și cum m-aș fi lepădat de el, în timp ce, foarte încet, cu ochii pe pereți, am făcut doi pași spre ieșire – că am văzut coliere mai frumoase ca acesta și la prețuri mult mai mici în bazarul din Fes. Cred că ar fi trebuit să cumpăr de acolo.

Spunînd acestea, m-am întors zîmbind către el privindu-l drept în ochi.

- Mai bine că nu l-ați cumpărat din Fes, dragă domnule, cine știe peste ce înșelători ați fi dat și, oricum, se știe peste tot în Maroc că bijuteriile cele mai frumoase sînt la noi, în Marrakech.

- Da, se poate, dar în Fes am găsit colier ca acesta la 80 de dolari, dacă-mi amintesc eu bine….

- Nu se poate, a zis neguțătorul, cine știe ce falsuri v-au arătat la prețul ăla.

- Ei, nu erau falsuri, i-am spus, arăta chiar foarte bine.

Uitați cum facem: eu am la mine în portofel – și spunînd acestea scot portofelul din buzunar și mă uit în el foarte interesat ca și cînd mă așteptam să găsesc cine știe ce comori – suma de 50 de dolari. Vi-i dau dumneavoastră și hai să facem tîrgul!

Negustorul se uită la mine, zîmbește cu gura pînă la urechi, îmi întinde mîna și-mi spune: - Facem tîrgul!

Ne strîngem mîinile călduros și, în timp ce-i dau banii și-mi împachetează colierul, îmi spune: - Mi-a făcut plăcere să negociez cu dumneavoastră, vă pricepeți destul de bine pentru un european!

- Mulțumesc, domnule. Vă doresc o zi bună și cît mai mulți mușterii!

Am ieșit din magazin, măgulit de felicitările neguțătorului și bucuros că obținusem colierul de jad la prețul dorit.

Am ajuns la grupul care se cam pregătea să-și continue drumul prin bazar și, văzîndu-mă cu punga în mînă, s-au arătat dornici să vadă ce tîrguisem. Leam arătat colierul și mi-au zis că am obținut un preț bun pentru el, l-au admirat și ne-am continuat drumul.

Următoarea oprire a fost la un magazin de gealabii și stofe, care, din cîte spunea ghidul, era furnizor al Casei regale marocane. Firește că și de aici am plecat cu lucruri. Pentru soția mea o bluză frumoasă și, pentru fiica mea, am primit o gealabie gratis, fiindcă patronul m-a invitat ca data viitoare cînd mai vin cu grup de turiști să merg la el să fac cumpărături. Felul ăsta de a trata oamenii de la care ar avea ceva de cîștigat pe termen lung funcționa peste tot în Maroc iar ultima mostră am avut-o la sfîrșitul vizitei din bazar cînd am oprit la o farmacie de produse naturiste unde vindeau faimosul ulei de argan, dar și produse derivate din el.

După o scurtă prezentare s-a trecut la tîrguială. Eu pe vremea aia habar nu aveam ce e uleiul de argan și de ce e așa de prețios, dar aflînd că doamnele îl prețuiesc în mod deosebit pentru că dă calitate produselor cosmetice, mă duc la ghid ca să-i spun, după obicei, că trebuie să cumpăr pentru mine cîte ceva. Moment în care patronul farmaciei, aflat alături de Mukhtar, îmi întinde o pungă plină cu sticluțe conținînd atît prețiosul ulei de argan în stare pură, cît și mici cutiuțe cu cremă și altele de acest fel, și-mi spune să le iau din partea casei că cine știe cînd mai trec pe acolo cu turiști.

Ei bine, înainte să părăsim piața am văzut pe viu, pentru prima dată în viață, cum iese cobra din coș la sunetele fluierului si apoi ne-am dus să luăm o mică gustare la cafeneaua așezată la marginea pieței. De la etajul cafenelei ce domina zona am sorbit o băutură răcoritoare și am plecat spre hotel. Două săptămîni mai tîrziu aflam de la jurnalele de seară ale telviziunilor de știri din România că respectiva cafenea sărise în aer cu tot cu turiștii prezenți acolo, că deh, teroriștii începeau să-și facă de cap.

Am avut parte de o seară tradițională marocană cu dansuri orientale, la care urma să mergem în trăsuri deschise. A doua zi de dimineață programul spunea că avem dimineața liberă în Marrakech, urmînd să plecăm după amiaza spre Casablanca. Ei bine, o parte însemnată a grupului, mai mult de jumătate din turiști mi-au solicitat să plecăm a doua zi de dimineață direct la Casablanca pentru a avea mai mult timp să explorăm faimosul oraș, în loc să stăm degeaba în Marrakech. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Uite-te la starea ficatului și vei cunoaște starea de sănătate a pacientului!

Această afirmație stă la baza tratamentelor medicinei alternative chineze. Un principiu preluat și de medicina energo-informațională care, prin aparatele care au la bază fizica cuantică, aplică cu succes afirmația medicinei alternative chineze, cu o tehnică avansată în domeniu.

Informația este piatra de căpătîi în univers!

Trăim într-o eră a informației, computerele au preluat mult din activitatea omului, totul se mișcă cu repeziciune, iar omul nu are altă alternativă decît să se adapteze.

Bio-informația (Biorezonanța) este tipul de medi­cină care privește omul și problemele lui de sănătate dintrun alt unghi de vedere. Există numeroase publicații de medicină clasică care subliniază aportul deosebit adus de tratamentele oferite de medicina energo-informa­ țională pentru sănătatea oamenilor – o medicină care tratează omul în integritatea lui (trup, spirit și suflet).

Terapiile realizate sînt personalizate și se bazează pe informația energetică a pacientului aflat în tratament.

Faptul că un corp viu transmite în permanență informații este ceva bine cunoscut. Acest tip de informații au existat dintotdeauna, dar nu și aparatele care să poată ,,desluși” mesajul. Se poate face o paralelă cu bacteriile și virușii pînă la apariția microscopului, care a reprezentat o schimbare totală de paradigmă în tratamente. Sînt aparate moderne care au la bază fizica cuantică, medicina clasică avînd încă la baza tratamentelor fizica Newton, o fizica mecanică, statică.

Fizica cuantică stă la baza studiilor neurobiologice care se fac astăzi în lume. Aceasta ne explică și ne demonstrează cum se menține ordinea în univers - orice acțiune solicită o reacție, viața în sine este o ordine superioară. Asemenea și în corpul nostru.

Boala este un haos energetic, iar organismul nu este în măsură să regleze acest haos, are nevoie de ajutor.

Se știe că ficatul este fabrica metabolismului în corp. Este organul de care depinde cel mai mult viața omului. Celulele ficatului sînt, de asemenea, legate energetic la cei doi poli ai corpului, Yin și Yang. Ficatul este organul cu cea mai directă legătură cu conștientul nostru, cel mai iertător din corp. Îl putem asemui cu soarele, iar legătura sa cu organele, cu razele soarelui. Ficatul știe în permanență ce se întîmplă în celelalte organe ale corpului. În medicina energo-informațională, terapia începe cu reglarea metabolismului și a imunității ficatului, pași hotărîtori pentru îmbunătățirea sănătății pacientului, mai ales în situațiile de urticarie, colorație icterică a pielii, conjunctive de culoare gălbuie, eriteme palmare, vergeturi care apar în special la nivelul abdomenului, regiunea lombară și coapse. În bolile hepatice, poate apărea un prurit generalizat sau localizat, constînd în papule pruriginoase, o hiperpigmentare de culoare gri maronie, o xeroză generalizată (uscăciunea pielii), căderea părului și o fragilitate unghială, precum și modificări ale vaselor de sînge și tendința de sîngerare (așa numiții peștișori în cazul purpurei). Este cunoscut faptul că ficatul are o mare capacitate de regenerare, fiind organul care face legătura între conștient și inconștient, deci este și un organ emoțional. Recunoaște

ce este prea mult pentru organism și intervine cu mijloace proprii, și, fiind un organ tolerant, iartă multe (alcool, stres, alimentație greșită, tabac etc), observă tot, și chiar și după o intervenție chirurgicală se poate reface în aproximativ un an, dacă îi dăm posibilitatea.

Din perspectiva medicinei energo-informaționale, un ficat bolnav își pierde atît coerența în comunicare, cît și încrederea în propria integritate. Cînd ficatul este bolnav, și metabolismul grăsimilor, sistemul hormonal și toate țesuturile corpului sînt dereglate. Nu degeaba ficatul mai este numit și alchimistul corpului.

Putem spune că vremea în care bolile erau tratate numai cu medicamente a trecut, iar cea în care ,,informația” joacă un rol important în ameliorarea/ vindecarea problemelor de sănătate a început. Impul­ sul dat prin biorezonanță declanșează în corp o cas­ cadă de reacții biochimice care activează sistemul de autovindecare, iar cauzele care au produs boala vor fi întrerupte. Blocajele energetice în corp (chiar și îmbătrînirea) sînt cauze determinante în apariția bolilor, prin eliminarea metalelor grele din organism, producîndu-se deblocări energetice naturale. Psiho­ structura personală a fiecărui individ în parte este răspunzătoare pentru sănătatea lui. Simptomele unui bolnav cronic nu reprezintă altceva decît harta psiho­ structurii lui dereglate. Bolile cronice sînt semnalul că unitatea s-a rupt și bucăți din țesut s-au separat, deci celula nu mai funcționează decît la un pol. Boala nu stă în simptom, ci într-o informație greșită a creierului primită de la țesut. În timpul terapiei, se desface legătura magnetică a toxinelor și procesul de autovindecare poate fi activat. Trăim astăzi într-un mediu toxic, avem o alimentație manipulată, se abuzează de mult prea multe medicamente, și să nu uităm stresul permanent cu care plecăm seara la culcare și cu care ne trezim dimineața.

Tot mai multe persoane tinere devin bolnave, și au nevoie de tratamente de durată. O medicină bazată pe cercetare se pare că nu mai face față! Doctorul care are conștiință medicală ar trebui să-i ofere pacientului său și alte metode alternative dar, din păcate, mulți medici nu cunosc sau nu sînt interesați de aceste alternative.

Viața este o coerență a informației reciproce a celulelor.

Boala este incoerență, un haos energetic. Celula are un caracter dublu, asigurînd cea mai mică informație în corp, iar ca parte a unui întreg își dizolvă individualitatea și se integrează într-o unitate fără să-și piardă entitatea, prezența la două extreme (singură și ca un tot). Viața poate exista numai prin bipolaritate. Singularitatea celulei este controlată de creier. În cazul bolilor hepatice, medicina clasică se reduce la eliminarea virusului, ignorînd în tratament sistemul imunitar. Noi privim aceeași problemă de sănătate din unghiul echilibrării sistemului imunitar mai întîi, a ficatului și repunerea acestuia în comunicare energetică cu organismul. Celulele fiecărui organ comunică între ele cu viteza fulgerului prin biofotoni. Un cîmp de vibrații electromagnetice reglează și coordonează metabolismul organismului. În secolul trecut a început

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

o corectare a fizicii clasice și a chimiei. Vibrațiile informatice joacă un rol mult mai mare decît se credea în toate sistemele biologice și materiale. Totul în viața noastră, fiecare proces biochimic din corpul nostru, fiecare celulă, organ are nevoie de informație, numai prin informație și energie este posibilă viața.

Fiecare boală are mai multe stadii, premiza îmbolnăvirii este în subconștient, manifestarea bolii, vîrful icebergului. Cum am spus mai sus, sănătatea unui organ nu este altceva decît capacitatea de autoreglare a celulelor, în cazul nostru, ficatul. Deseori, la diagnosticarea energetică întîlnim persoane cu mai multe chisturi pe ficat. Prima întrebare a pacientului este: ,,de ce? Nu beau, nu fumez!”. Răspunsul meu este unul singur: ficatul are, ca orice alt organ din corp, propriul metabolism care în aceste cazuri este dereglat, cu alte cuvinte, ficatul nu își poate elimina la timp celulele uzate (celulele îmbătrînite) și organul încearcă să facă față cerințelor (să nu uităm că ficatul este fabrica metabolismului) și adună aceste celule în formă de chisturi. Medicina energo-informațională intervine în terapie direct pe reglarea metabolismului, susține energetic celulele sănătoase.

Medicina energo-informațională ne pune la dispoziție o terapie blîndă, fără durere și fără medi­ camente, fără drumuri nesfîrșite în diferite laboratoare de analize, care, de cele mai multe ori, nu sînt interpretate de nimeni. Se recomandă, conform diagnosticului/lor, numărul de ședințe de tratament, terapia fiind personalizată și fără efecte secundare.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Detalieri 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Accident de teren; 2) Rămas fără replică; 3) Om de cuvînt – Dați de gol; 4) Scuză tipografică – Plecat din Orient!; 5) Floarea marinei – Bune la practică; 6) Ten uscat! – Îți fac figura; 7) Cuibușorul dragostei – Rețea de triaj; 8) Conținutul unui colet! – Dă din coate; 9) Se îngrijesc de copii – Fire textile; 10) Ne bate la cap – Ansambluri populare.

VERTICAL: 1) A pune la cale; 2) Morfeu indigen – Seamănă dar nu răsare; 3) Pentru puțin – Musca cu somnul; 4) Corigentă la purtare – Titularul lotului; 5) A lua curba – Om la răscruce; 6) Date peste cap! – Prostul satului – Băutura snobului; 7) Lucrează la chei (pl.); 8) Material dat la rabat! – Pornit pe roșu; 9) Concurențe pe post; 10) Clase superioare – Liber cugetători.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,LA SOARE” 1) AGURISOARA; 2) NA – ENESCU; 3) ABAN – TH – SO; 4) NIPON – ISAC; 5) INOI – AMON; 6) A – PRIMAR – V; 7) MI – UA – ETE; 8) LA – COMISEL; 9) ANTON – ACRE; 10) NAUM – ORUNA.

20

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

RM

„Împreună sîntem oastea dumneavoastră, împreună reușim să eliberăm România, să o reconstruim și să readucem în Europa normalitatea!”

Claudiu Tîrziu, președintele Consiliului Național de Conducere al AUR, prezent duminică, 19 mai, la Baia Mare, în Maramureș, în cadrul Caravanei Patrioți în Europa, prin care AUR își prezintă candidații la alegerile din data de 9 iunie, a subliniat importanța acestor alegeri și diferențele dintre ceea ce fac cei ce ne conduc de 34 de ani și AUR. „Dragi maramureșeni, aveți putere, puteți să reacționați, știți să o faceți! Sînteți oameni de piatră, sînteți oameni de suflet, sînteți oameni din stirpea celor care au fost întotdeauna în apărarea libertății și a tradiției pe aceste meleaguri. Sînteți nobili din naștere, sînteți poate singura parte a poporului român care v-ați înnobilat de unii singuri. Și asta e mare lucru. De aceea, poate, sau e sigur asta, din punctul meu de vedere, de aceea, dumneavoastră, maramureșenii, sînteți avangarda mișcării de renaștere națională a cărei expresie politică este Partidul AUR. Vă mulțumesc pentru efortul pe care îl faceți. Vă îmbrățișez pe toți cu inima și știu cît efort, cîte sacrificii, cîte renunțări stau în spatele muncii dumneavoastră care fac posibilă această mișcare și fac posibil acest fenomen care este Alianța pentru Unirea Românilor”, a spus, în deschiderea discursului său, liderul senatorilor AUR. Candidat la alegerile europarlamentate din date de 9 iunie, Claudiu Tîrziu a continuat: „Iubiți frații, în fața noastră avem o dată, 9 iunie. Unii ar spune că e ceva obișnuit. Cei de la putere s-au silit să facă din ea o dată oarecare, care să nu fie precedată de niciun fel de dezbatere autentică în societatea românească.

Pentru că altfel, ar fi aflat mai mulți români cu ceea ce ne confruntăm. Ce vine din Apus, răul care se clocește la Bruxelles și care vine peste noi și are cale deschisă de la București, de către Ciucă, Ciolacu și Iohannis.

Ei nu vor să știți că ni se pregătesc lucruri grave.

Că Uniunea Europeană este amenințată de chiar cei care o diriguiesc, de cei care o conduc, să devină o nouă URSS, o nouă închisoare a popoarelor, în care libertățile și drepturile noastre să dispară. Vi se pare aberant? Este adevărul pur. Vedeți și dumneavoastră, pas cu pas, vorba unuia care vorbește foarte puțin și face nimic… Pas cu pas se îndreaptă spre acest proiect. În loc ca Uniunea Europeană să rămînă, așa cum au gîndit-o fondatorii ei, un spațiu al păcii și al prosperității, un spațiu de conlucrare între națiuni suverane și creștine, astăzi tot mai mult este un soi de suprastat care se vrea cu un guvern unic, o armată unică, o politică externă unică, care să hotărască asupra vieților noastre, asupra sănătății noastre, asupra educației generațiilor noi. Și o fac. Comisia Europeană și Organizația Mondială a Sănătății au semnat un document prin care ni se condiționează libertatea de călătorie printr-un document care să ateste starea noastră de sănătate. Vă aduceți aminte că la fel se întîmpla cu Certificatul Verde în timpul pandemiei? Am trecut de acel episod și cei mai mulți dintre dumneavoastră poate că au uitat.

Ne-am apărat atunci libertatea și mulți cred că n-am făcut mare lucru. Ce a făcut AUR în Parlament?

Dacă ar fi făcut acela, un singur lucru, acesta, să apere sănătatea și viața românilor și e destul pentru un partid de opoziție cu doar 10% reprezentare în Parlament. Dar am făcut mai mult de atît. Însă acesta este cel mai important lucru. Pentru că i-am salvat pe mulți români de la moarte opunîndu-ne acestui certificat verde care ne interzicea să mergem la locul de muncă, să intrăm într-un magazin, să ne întîlnim cu prietenii, dacă nu ne injectam cu un ser care s-a dovedit ucigaș”, a mai spus Claudiu Tîrziu.

Referindu-se la importanța alegerilor de luna viitoare pentru viitorul nostru, Claudiu Tîrziu a precizat: „Astăzi, mințile copiilor noștri sînt defor­

mate printr-o educație ideologizată venită de la Bruxelles, o educație care ne spune, ne rescrie istoria, o educație care vrea să transforme anormalitatea în normalitate și viceversa. Să acceptăm căsătoriile între homosexuali, să acceptăm adopțiile de copii de către cuplurile de homosexuali, să acceptăm propaganda aceasta mizerabilă LGBT și nu doar să acceptăm, ci să ne asumăm. Pînă într-acolo încît o să ajungem ca în țările nordice, dacă preoții vor refuza să oficieze astfel de zise căsătorii între persoane de același sex, să fie pedepsiți. Ne amenință. Ei conduc prin frică, cum au încercat în exercițiu de supunere care se numește Plandemie, Plandemia de COVID, încearcă pe mai departe. Acum ne amenință cu războiul. Dar nu doar că ne amenință cu războiul. Sînt gata să ne bage în război. România este obligată de Bruxelles să cedeze sistemele de apărare antiaeriană pe care le-a plătit cu bani grei, cu miliarde de dolari. Să cedeze Ucrainei, care are mai multe nevoie de ele. Dar noi nu avem nevoie? Dar dacă războiul se extinde, așa cum amenință, dar dacă războiul chiar devine unul planetar pentru că Macron, care conduce Franța, și Borrell, care conduce politica externă a Uniunii Europene, îi ațîță pe Putin și îl amenință, iar acesta amenință la rîndul lui cu un război nuclear. Vedeți dumneavoastră, despre lucrurile acestea ei vor să nu vorbim! Și, de aceea au comasat alegerile locale cu cele europarlamentare. Ca mesajul să se dilueze. Să vorbim despre țevi, despre canalizare, dar nu despre lucrurile care îi afectează mult mai mult pe toți românii. Aceste dictate ideologice care vin de la Bruxelles și sînt implementate cu sîrg la București, ne afectează pînă în măduva oaselor acestui neam.

Fiecare sat, fiecare oraș, fiecare județ, va suferi de pe urma acestor dictate ideologice. Dar dumneavoastră nu trebuie să știți despre ele, dumneavoastră trebuie să credeți că totul e lapte și miere la Bruxelles, să nu trimiteți acolo o oaste care să vă apere interesele, să fiți corect politici și să acceptați tot ce vine ca pe un dar. Și eventual să fiți mulțumiți că mai aveți dreptul să votați. Încă!.

Dragi prieteni, nu putem admite așa ceva! Împotriva României cresc forțele răului. Ele sînt hrănite chiar din interior. Aceste forțe ale răului poartă nume: PSD, PNL, USR, UDMR. Sînt toate atîtea chipuri ale răului. Liderii lor nu sînt altceva decît conducătorii acestor trupe de jefuitori, de ticăloși care umilesc România, de vînzători de țară.

Nu putem răbda așa ceva! Nu putem accepta să ni se întîmple toate acestea fără să ridicăm un steag.

Fără să ne opunem! Întîlnirea noastră de astăzi, într-o duminică superbă la Baia Mare, nu este doar un miting electoral. Nu este o întîlnire între prieteni politici și atît, ci este un moment în care să ne încărcăm cu toată puterea unii de la ceilalți și să pornim în luptă, pentru că Maramureșul este avangarda oastei naționale. Atît să țineți minte, vă rog frumos. Nici un pas înapoi!

Pe 9 iunie, 5 buletine de vot, cîte o ștampilă pe sigla AUR pe fiecare buletin de vot! Împreună sîntem oastea dumneavoastră, împreună cu dumneavoastră vom reuși să eliberăm România, să o reconstruim și să readucem în Europa normalitatea!”, a conchis Claudiu Tîrziu, președintele CNC al AUR. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Sîntem sătui pînă-n gît!

Nu știu dumneavoastră, dar eu unul sînt sătul pînă-n gît de anormalitatea pe care o promovează corigenții de la Bruxelles (cum i-am numit mai demult) și de dezastrul economic pe care-l aduc pe capetele noastre. Au distrus imaginea Europei făcîndu-ne să ne fie rușine să spunem că sîntem din UE, fiindcă e posibil să fim luați drept ceea ce nu sîntem. Dintr-un continent al creației, al evoluției, al dreptății, am ajuns un continent al desfrîului, al bărbaților efeminați și al nespălaților, fiindcă se face economie la apă ca să salvăm planeta. Sîntem la capătul răbdării și trebuie să facem în așa fel încît să le blocăm inițiativele celor care ne conduc

către buza șanțului. Despre aceste lucruri scriu și cei de la European Conservative, din al căror articol citez mai jos. „O pancartă amplasată pe geamul din spate al unei mașini parcată lîngă o manifestație a fermierilor de la Poarta Brandenburg din Berlin, pe 22 martie 2024, titra: «Nu sînt de dreapta — sînt un cetățean sătul pînă-n gît!». Era grăitor faptul că partidul populist de dreapta care a crescut în preferințe la alegerile generale din Portugalia, din martie 2024, se numește Chega!

(Suficient!)“. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Omenirea pe catafalc (2)

Motto: ,,În cel mult 4-5 ani, SUA nu vor mai exista!” (Donald Trump, 2022)

ETICHE

TA

Vacanță în stil conservator

„Sute de conservatori europeni s-au adunat în Cipru pentru un «weekend cultural» care s-a concretizat în discuții politice, socializare și timp petrecut departe de mașinăria birocratică” scrie Politico. „Conservatorii cu convingeri atît de centru, cît și de dreapta sînt bineveniți să adere la cercul ECR, iar orice potențiale tensiuni au dispărut în mare parte în acest weekend. «Sîntem conservatori!

Tuturor ne place vinul!» - a răsunat o voce în timp ce autobuzul plin cu cîteva zeci de conservatori europeni, a urcat șerpuit pe dealul prăfuit și străjuit

de feniculi uriași cu flori galbene. Înainte de excursia de după-amiază la podgoria cipriotă, aproximativ 250 de susținători ai Partidului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) au abordat ceea ce era important pentru ei. Lista includea diferențe de gîndire conservatoare nord-sud și presupusul plan al Turciei de a submina rădăcinile iudeo-creștine ale Uniunii Europene, lăsînd migranții musulmani și teroriștii islamiști să treacă peste granița mult contestată a insulei și în UE“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Cu siguranță vă veți întreba pe ces-a bazat Trump cînd a preconizat dispariția SUA așa de curînd. Să nu uităm că, după ce a fost furat într-un mod de-a dreptul inimaginabil la ultimele alegeri prezidențiale, vreo 7-8 state americane au anunțat că se vor retrage din uniune, dar nu la asta s-a referit Trump. Cînd a făcut anunțul respectiv, fostul președinte american nu s-a gîndit nici la faptul că SUA au o datorie externă de – atenție! – 34.000 de miliarde (34 de trilioane) de dolari, pe care ar trebui să o achite cei cca. 340 de milioane de cetățeni americani. O sumă imensă!

Este de la sine înțeles că o astfel de datorie nu va fi achitată... NICIODATĂ, dar asta nu înseamnă că și România poate intra sub aceeași logică, cu cele două sute de miliarde de euro datorie (200.000.000.000).

Sub acest aspect se cuvine să fac o mică paranteză cu privire la datorii: între noi și americani există o mică mare diferență. În timp ce SUA, în urma unor împrumuturi colosale, au realizat proiecte din cele mai grandioase, România s-a îngropat în datorii și nu a realizat nimic. Păi, cred că nu ați uitat că, la începutul acestei luni, Iohannis s-a dus în America pentru a semna un contract de achiziție a unor avioane F-35, ,,de ultimă generație”, iar pentru asta a primit o distincție de doi lei, la fel cum a primit și de la UE, pentru că tot armamentul cumpărat prin împrumuturi a fost donat ca ajutor Ucrainei. Sincer să fiu, nu cred că în lumea asta există un șef de stat mai incompetent decît Iohannis care, zîmbind sardonic, ne anunța că ,,Țara a eșuat!”, apoi ne-a spus că nu sînt bani pentru creșteri de salarii și pensii, dar aproape lunar semna contracte de achiziție de armamente vechi, nefuncționale și cu rugina cît un deget pe ele. Chiar mă mir de ce organele abilitate nu-l saltă cu duba pe acest președinte nedemn, ce ar trebui condamnat pentru trădare națională, subminarea economiei și complicitate la genocid pe timpul pandemiei. Ne amintim că în perioada acelei campanii de vaccinare criminală, cînd s-a scris cea mai neagră pagină din istoria României, a avut chiar tupeul să-și exprime public regretul: ,,Păcat că s-au vaccinat puțini români!”. Dar, să revenim la Trump.

Ei bine, înainte de a prezice dispariția SUA în maximum 4-5 ani, Donald Trump a consultat mai mulți specialiști de prim rang în medicină, care i-au spus, printre altele: ,,Persoanele vaccinate anti Covid-19 vor înceta să mai existe pentru societate – fie mor, fie vor fi niște legume!” (Dr. Roberto Petrella – Italia) sau că ,,Proteina Spike va produce efecte post-vaccinare iremediabile, iar prin modificarea geneticii umane (cu ARN Mesager), se poate spune că omenirea a făcut ultimul pas spre dispariția sa” (Dr. Thomas McHenry – Florida, SUA). Mai mult, D. Trump știa și ceea ce am spus și eu în articolele apărute în ultimii ani în paginile Revistei ,,România Mare”, de pildă, zicerea lui Ken Adachi – redactorul site-ului ,,Educate Yourself”: ,,Populația Planetei trebuie să ajungă la cel mult 500 de milioane de persoane!”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Sîntem sătui pînă-n gît!

(urmare din pag. 21) „Mesajul pe care milioane de europeni par să îl transmită instituției UE la alegerile din iunie este că toți s-au săturat de dictatura de la Bruxelles.

Revolta democratică se răspîndește în aproape fiecare stat membru al UE, schimbînd ordinea politică odată cu ascensiunea partidelor suveraniste și conservatoare – chiar și în bastioane ale socialismului și social-democrației precum Portugalia și Țările de Jos. Între timp, în pilonii tradiționali ai puterii UE, Alternativa de dreapta pentru Germania (AfD) ocupă locul al doilea în sondajele naționale, iar liderul Marine Le Pen este considerată favorită pentru a-l înlocui pe președintele francez Emmanuel Macron.

Statele membre se confruntă cu o reacție populistă comună împotriva centralizării tot mai mari a puterii în UE și a impactului distructiv care rezultă asupra vieții europenilor, de la migrația în masă la Green Deal.

Convoaiele de tractoare care blochează drumurile și orașele de pretutindeni, în timp ce fermierii furioși protestează împotriva dogmei ideologice Net Zero care le distruge mijloacele de trai și comunitățile, întruchipează caracterul revoltei la nivel european.

La începutul acestui an, în timp ce fermierii care protestau aprindeau focuri de tabără din cauciucuri și se ciocneau cu Poliția care acționa împotriva revoltelor în fața Parlamentului European, un banner expus la Bruxelles a surprins plîngerea a milioane de oameni: «Aceasta nu este Europa pe care o dorim».

Nu, aceasta nu este Europa pe care o dorim.

Este Europa politică, construită de elitele UE care

cred că știu mai bine decît noi ceilalți și ce este mai bine pentru noi. Elite care prețuiesc «uniunea din ce în ce mai strînsă» asupra suveranității naționale și a democrației; care impun politici de austeritate ecologică pentru a «salva planeta», fără să se gîndească la daunele pe care le vor aduce vieților a milioane de oameni; care obligă națiunile Europei să accepte migrația în masă, nu atît pentru că iubesc migranții, cît pentru că urăsc granițele naționale și noțiunea de popor suveran care deține controlul asupra propriului destin.

Aceasta este Europa care i-a determinat pe mulți europeni să respingă vechile partide politice care au construit-o. Puterea este din ce în ce mai concentrată în mîinile birocraților nealeși de la Bruxelles și a marilor jucători.

«Mai multă Europă» – și, prin urmare, mai puțin despre popoarele Europei – este răspunsul elitelor la toate. Instituția politică a UE și aliații săi din mass-media s-au unit într-o campanie de denigrare și delegitimizare a revoltei democratice a timpului nostru. Ei vor să transforme populismul într-un cuvînt murdar, declarîndu-l un virus împotriva căruia trebuie vaccinată democrația. Ei marchează orice mișcare politică din afara curentului principal drept extremiști «de extremă dreapta», care ar trebui anulați, cenzurați, interziși sau închiși. Ei caută să minimizeze revolta populistă, susținînd, de exemplu, că fermierii care protestează sînt țărani nepămînteni exploatați de extremiști. Un presupus expert chiar a sugerat că fermierii arborează steaguri curcubeu LGBT pe tractoarele lor, probabil pentru a-i alunga pe cei de «extremă dreapta», așa cum se presupunea că usturoiul ar trebui să țină vampirii la distanță.

Vacanță în stil conservator

(urmare din pag. 21) „ECR, o umbrelă a partidelor politice de pe tot continentul, supraveghează o campanie de alegere a eurodeputaților în iunie, care reprezintă partide naționale de extremă dreapta, inclusiv Lege și Justiție din Polonia, Vox din Spania și Frații Italiei. Cu mulți europeni nemulțumiți de fluxul de migranți care le-au trecut granițele și de creșterea costului vieții, ECR își propune să devină un jucător important la nivelul UE, făcînd ca un potențial bloc de dreapta să devină realitate.

Unii lideri europeni de dreapta, cum ar fi premierul italian Giorgia Meloni, al cărei partid Frații Italiei face parte din ECR, au o bază de fani care include oameni precum Steve Bannon, care a servit ca strateg șef la Casa Albă în primele luni din mandatul fostului președinte Donald Trump.

Bannon a comparat-o odată pe Meloni cu fostul lider al UK, Margaret Thatcher. Conservatorii britanici au creat ECR în 2009 pentru a ocupa un loc în partea dreaptă a spectrului politic european: în mod sensibil, dar inconfundabil conservator; foarte rezistent la acordarea de mai multă putere Bruxelles-ului; și totuși o parte fermă a sistemului UE. În ultimii ani, Frații Italiei, partidul pe care îl conduce Meloni, și partidul naționalist Vox din Spania au devenit jucători importanți alături de cei mai mulți profesioniști de pe piața liberă, cum ar fi Civic Democrats din Republica Cehă.

Meloni, care a fost membră a aripii de tineret a mișcării sociale italiene neofasciste și al cărei partid are rădăcini fasciste, refuză să fie catalogată drept fascistă. Pe scena internațională, ea sprijină Ucraina și menține orice critică la adresa Bruxellesului, rămînînd în același timp ferm anti-imigrație, la fel ca și colegii ei de dreapta.

Pe parcursul weekendului, pozițiile retorice și ideologice ale ECR au intrat în centrul atenției: vor o Europă unită în fața amenințărilor externe din partea Moscovei și a migranților, dar mai puțin subordonată Bruxelles-ului. Adepții ECR sînt în favoarea promovării valorilor iudeo-creștine și a luptei cu teroriștii islamiști, dar evită disprețuirea tuturor musulmanilor. Și în timp ce multe partide membre ECR, inclusiv PiS din Polonia, Vox din Spania și ELAM din Cipru au urmărit drepturile LGBTQ+, la nivel european este mai probabil să auziți politicienii ECR declarîndu-se «anti-woke» și «pro familie tradițională».

O Europă puternică a națiunilor puternice poate aborda ceea ce Sotiris Ioannou, membru ELAM al parlamentului Ciprului, a catalogat drept mari probleme. Printre acestea se numără economia, agenda woke și amenințarea teroristă din partea multor islamiști din țările creștine.

Partidele extremiste renasc în Europa. ECR se mîndrește că găzduiește partide care sînt gata să guverneze, dar spațiul dintre margine și mainstream este din ce în ce mai îngust. Creșterea ELAM în sondaje și creșterea colaborării cu guvernul cipriot ilustrează această tendință. În timpul unei discuții despre securitatea europeană, deputatul ELAM, Linos Papagiannis a abordat problema natalității. Cipru se confruntă cu o scădere a numărului de nașteri, Papagiannis, a declarat următoarele: «În timp ce rata natalității ciprioților greci este sub 1,3, media generală este de 1,4. Din păcate, vorbim de copii născuți de solicitanți de azil sau chiar de migranți ilegali. Trebuie să protejăm populația indigenă din fiecare țară. Nu vrem să trimitem un mesaj greșit.

Vrem doar să subliniem că există un risc în ceea ce privește Cipru și Europa», a spus el.

RM

Elitele UE vor profita, de asemenea, de orice ocazie pentru a declara «sfîrșitul populismului», anunțînd cu încredere că revenirea arhicratului eurocrat Donald Tusk ca prim-ministru al Poloniei anul trecut înseamnă că «adulții sînt din nou la conducere» și copiii obraznici au fost trimiși acasă.

Totuși, cumva, populismul național refuză să se extindă, trezindu-se în mod repetat cu o nouă explozie de viață în multe țări europene. Pentru că, spre deosebire de calomniile aduse de detractorii săi, ascensiunea populistă nu este o invenție a «extremștilor» politici.

Asistăm la erupția publică a unei diviziuni profunde între două Europe. Există spiritul centrat pe cetățile elitiste din Bruxelles, Luxemburg sau Frankfurt, unde comisarii UE, judecătorii și bancherii centrali își emit regulile și edictele. Și apoi există cel adevărat, în care milioane de europeni trebuie să facă față consecințelor asupra modului lor de viață.

Această divizare din ce în ce mai clară asigură că populismul nu va dispărea prea curînd. Nu este nimic superficial sau pe termen scurt în revolta acestui popor. Vine de multă vreme”.

Avem la rîndul nostru dreptul să spunem că sîntem sătui pînă-n gît, la alegerile europarlamentare din 9 iunie, cele mai importante din punctul meu de vedere, unde trebuie ca prin votul nostru să întărim grupurile conservatoare din Parlamentul European, singurele care se pot opune aventurismului sinucigaș și anormal al clicii comuniste formate din PPE, PS și Renew. Ca să facem asta, trebuie să trimitem cît mai mulți parlamentari români alături de domnul Cristian Terheș, ca să-l ajute în munca pe care a început-o acum mulți ani. Nu vă spun ce partid să votați, ci am să vă las plăcerea să descoperiți singuri.

Deși niciunul nu a invocat nume, declarațiile lor au făcut trimiere la teoria Marii Înlocuiri popularizată de un filozof francez de dreapta. Această teorie susține, în mod incorect, că imigrarea comunităților negre și brune în Europa și Statele Unite este o conspirație a elitei pentru a reduce populația albă și a o deposeda de putere. Aceste declarații se regăsesc și în ceea ce a spus cel care a ucis 50 de oameni într-o moschee din Noua Zeelandă în 2019, într-un manifest intitulat «The Great Replacement».

Retorica ascuțită a ELAM împotriva migranților diferă puțin de cea a oficialilor guvernamentali ciprioți, care avertizează asupra schimbărilor demografice, și se pare că aceasta a ajutat ELAM să ajungă pe locul trei în sondaje. «Nu sîntem neonazişti. Nu sîntem fasciști», a spus Ioannou.

Partidul a rupt oficial legăturile cu Golden Dawn după alegerile din Grecia din 2019, invocînd «o strategie și o direcție diferite». «Sîntem partide conservatoare orientate către guvern», au declarat oficialii ELAM. ECR a fost fondată de oameni aflați la putere, iar alții sînt gata să lucreze pentru alianță.

Partidele mainstream au promis de ani de zile să stabilească un cordon sanitar împotriva extremeidreapte, izolînd partidele extremiste de guvern sau putere, indiferent de popularitatea lor. Vox din Spania, un partid naționalist care s-a angajat într-o coaliție cu formațiuni de centru-dreapta anul trecut, a trimis aproximativ 20 de delegați, care și-au desfășurat steagul sub un cer senin la crama de pe deal unde a avut loc întîlnirea și unde au pozat pentru o fotografie de grup. «Credem că putem împărtăși experiențe comune și modalități comune care ne ajută să obținem rezultate bune. Credem că asta ne va ajuta în alegeri», a declarat unul din participanți”.

Sper să-i ajute în alegeri și să-i ajutăm și noi trimițînd candidați români în ECR pentru că altfel Uniunea Europeană se duce de rîpă sub conducerea celor din PPE, PS sau Renew.

RM

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Omenirea pe catafalc (2)

(urmare din pag. 21) De menționat că articolul în care a apărut respectiva zicere avea titlul ,,O lume minunată, prăbușită în hăul propriului destin” (13 iunie 2023). Și tot în acel material, a mai apărut ceva – un lucru știut, cu siguranță, și de Trump. Este vorba de un fragment extras din ,,Manualul de înrobire a omenirii”, scris de John. D. Rockefeller în 1870.

Deși textul respectivului ,,manual” a apărut în mediul online încă din anul 2002, omenirea doarme pe ea și nu crede nimic din cele scrise acolo.

Ce mai, am ajuns să trăim exact cum scria J.D. Rockefeller acum 150 de ani, adică: ,,Totu-i invers decît ni se spune/ Se destramă Țări, se pun la zid/ Se ucid bătrîni în rugăciune/ Se dă Nobel pentru genocid” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Prăbușirea Occidentului”). Și cu toate acestea, nu se înțelege că ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărțindu-se de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” (Adrian Păunescu - ,,Țară fără țară”).

Totuși, hai să vă redau cîteva fragmente din amintitul ,,Manual de înrobire a omenirii”, al cărui conținut mi-a provocat o nedumerirea firească: logic vorbind, nu poți înrobi o omenire pe care, pe de altă parte, o vrei ucisă în proporție de 95%. Asta este ca în bancul acela cu Bulă: ,,Ce mi-ar plăcea să moară toți oamenii, ca, apoi, să le pot vinde casele!”.

Acum, vă dați seama ce minți bolnave au acești ,,globaliști”, care rimează cu ,,sataniști”, cînd își propun să construiască un nou Turn Babel, cu un guvern unic mondial, cu... și cu... Și asta, în timp ce Bill Gates a declarat recent: ,,Mi-ar plăcea enorm să vizitez cît mai multe locuri pustiite!”? Păi dacă este așa, de ce nu vă duceți, măi nebunilor, pe Marte, unde puteți construi nu unul, ci mai multe Turnuri Babel, dar aveți grijă ca nu cumva să vă ia omuleții verzi de urechi. Acolo nu-i ca pe Pămînt, unde oamenii nu simt că ,,De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Iată de ce trebuie să aflați, dragi cititori, ce scria Rockefeller atunci cînd a aflat că nu e întreg la minte sau cînd a încurcat pastilele vreunui tratament psihiatric: ,,Oamenilor le vom crea o durată de viață

scurtă, iar mințile lor vor fi slăbite, dar îi vom face să creadă că noi le vrem binele. Vom folosi metale noi, acceleratoare de îmbătrînire și sedative în alimente, apă și aer. Vor fi acoperiți de otrăvuri oriunde și oricînd.

Le vom promite că vom găsi leacuri de tot soiul, dar le vom da otrăvuri din ce în ce mai puternice (v. cazul vaccinurilor anti Covid-19). Otrăvurile chimice vor fi absorbite prin piele, prin intermediul unor produse de igienă și înfrumusețare, oamenii crezînd că toate acestea le vor aduce tinerețea pe chip și trup (...) Le vom distruge și sistemele organelor interne de reproducere.

Vom ținti în copiii lor cu ceea ce copiii iubesc cel mai mult – jucării, dulciuri... – și vom controla toate aspectele vieții lor. Vom folosi ca armă frica, și le vom spune ce să gîndească și cum. Îi vom face să-și sfîșie inimile reciproc și să-și omoare proprii copii. (Deja, mulți părinți și bunici permit ca nepoții și copii lor să se drogheze sau să activeze în diverse curente LGBTQ – n.m.). Îi vom îndepărta de la orice religie și îi vom sili să jure credință veșnică Satanei (...) Le vom prelua pămînturile, locuințele, resursele și bogăția, pentru a ne exercita total controlul asupra lor. Îi vom păcăli să accepte legi care le vor fura puțina libertate pe care o vor avea. Vom stabili un sistem de bani care îi va închide pentru totdeauna, ținîndu-i pe ei și pe copiii lor în datorii.

Noi vom deține toată presa, pentru a controla fluxul de informații și sentimentele lor în favoarea noastră (...)

Atît de mare va fi iluzia libertății încît ei nu-și vor da seama că sînt sclavii noștri”.

Deci Donald Trump nu spunea prostii, referinduse în mod clar la efectele letale ale vaccinării anti Covid-19, dar pentru asta a fost etichetat drept ,,nebun”.

Să nu uităm că și Vadim Tudor, cînd striga ,,Trezeștete, Gheorghe! Trezește-te, Ioane!/ Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale”, nu era ,,nebun”, cum îl catalogau tot soiul de nemernici.

Mai mult, la recenta lansare a candidaților AUR pentru Primăria Capitalei și Primăriile de Sector, aproape toți cei care au luat cuvîntul s-au referit la scoaterea în afara sferei politice a celor de la PSD, PNL și USR, adică a celor care au administrat pandemia Covid-19, de fapt un... genocid premeditat, pus la cale sub genericul ,,Avem nevoie de o criză majoră credibilă pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială” (David Rockefeller).

23 Acum să nu credeți că David Rockefeller s-a trezit vorbind așa, ca după beție. Nu, acesta, sau mai bine zis întreaga familie Rockefeller a fost ajutată să ajungă la vîrful Iluminaților de Mayer Amschel Rotschild, cel care este creatorul planului intitulat ,,Protocoalele Înțelepților Sionului”, despre care am scris în partea I a acestui articol. Este vorba de o modificare și o reactualizare a unor planuri vechi de sute de ani. Dar, haideți să continuăm de unde am rămas în numărul trecut: ,,8. Controlul hranei. Pentru că hrana va deveni din ce în ce mai puțină, se va provoca în mod repetat foamete, ceea ce-l ține mai bine în frîu pe muncitor.

Astfel se vor provoca lipsuri, invidie, ură și, prin acestea, noi vom stăpîni masele. De aceea trebuie, cu orice preț, să-i deposedăm de pămînt. Pentru asta, îi vom împovăra cu datorii pe cei ce le dețin.

9. Funcția războaielor. Ca să-i determinăm pe cei setoși de putere să facă abuz de ea (de putere), vom face în așa fel ca aceste puteri să ajungă în conflict. Trebuie să insuflăm și să răspîndim în toată lumea frămîntări, învrăjbire, dușmănie. Va trebui să fim capabili să întîmpinăm cu război orice rezistență a unui stat vecin. Dacă state vecine pornesc contra noastră, atunci vom provoca un război mondial.

10. Controlul prin educație. Poporul va fi mereu educat să nu gîndească și să nu-și formeze o idee proprie. Un popor bolnav, needucat și îndepărtat de la credință este, pentru noi, poporul ideal.

11. Moartea este sfîrșitul inevitabil al fiecărui individ, și nu este greșit ca pe cei ce ni se împotrivesc să-i aducem mai repede spre acest sfîrșit”.

Odată finalizat acest plan, Casa bancară Rotschild l-a delegat pe Adam Weishaupt să întemeieze ,,Ordinul secret al Iluminaților”. Tot atunci a fost redactat și ,,Noul Testament Diabolic”, despre care vom scrie în numărul viitor al Revistei ,,România Mare”. (va urma) P.S. – Florin Piersic și-a exprimat scurt și clar, la vremea respectivă, opinia împotriva vaccinării anti-Covid-19. După cum se știe, zilele acestea a fost supus unor operații delicate, în timpul cărora i s-au făcut transfuzii cu sîngele obținut inclusiv de la donatorii care s-au vaccinat pe timpul pandemiei, conform avizului dat de Ministerul Sănătății. Alo, nea Rafila, mai ești pe aici?

Occidentul cu greu poate tolera alianța strînsă Promovarea agresivă a celui militară, politică și economică dintre Rusia și China, Beijingul oferindu-se anul trecut să negocieze pacea de-al III-lea RăzboimiceMondial în Europa între Rusia și Ucraina, dar a fost respins ferm de (urmare din pag. 17) ale Occidentului, care s-au dovedit a fi un boom SUA. Putin spune că nici Ucraina, nici susținătorii

Într-o altă acțiune de primă importanță simbolică, Ministerul rus al Apărării a anunțat miercuri, 15 mai, că singurul teritoriu cîștigat de forțele de la Kiev în timpul eșuatei sale contraofensive de primăvară de anul trecut tocmai a fost pierdut. Satul Rabotino din regiunea Zaporojie a fost recucerit miercuri de armata rusă. Capitala regiunii, Melitopol, se află la 75 km (46 mile) nord-est de Rabotino. Alături de Herson, Lugansk și Donețk, Zaporojie este una dintre cele patru regiuni care au votat la un referendum să fie anexate de Rusia, în toamna anului 2022. Forțele Moscovei obțin cîștiguri solide pentru a elimina complet ultimele forțe ucrainene. În altă ordine de idei, Putin și-a început cel de-al cincilea mandat ca președinte al Federației Ruse, cu promovarea ministrului Apărării, Serghei Șoigu, în postul de secretar al Securității Naționale. Desigur, Occidentul a clasificat această schimbare fie o retrogradare, fie o mișcare laterală, mai degrabă decît recompensa lui Șoigu pentru o performanță excelentă de modernizare și întărire a forțelor armate ale Rusiei, poate cele mai bune din lume. Înlocuitorul lui Șoigu este un consilier apropiat al lui Putin de multă vreme, un economist major rus, care a orchestrat ascensiunea Moscovei, depășind sancțiunile econo­

pentru independența și prosperitatea Rusiei, dar și începutul sfîrșitului sinucigaș pentru SUA și civilizația occidentală, rezultînd în moartea hegemonului unipolar din SUA și apariția unei lumi multipolare.

S-ar fi întîmplat oricum, dar elitele l-au accelerat cu forța pentru a distruge în mod deliberat importanța occidentală și, în special, marea sa clasă de mijloc creștină albă, percepută de elite ca cel mai mare obstacol în calea tiraniei guvernamentale totalitare mondiale și a aservirii neofeudale a orașelor inteligente. Cît de mult Rusia și China, ca lideri multipolari, sînt jucători de opoziție controlați de elite, rămîne încă de văzut. În ajunul călătoriei sale în țara aliatului său strategic China, Putin a spus următoarele: „Pămîntul este leagănul umanității, casa noastră comună și toți sîntem egali ca locuitori ai săi. Sînt convins că această viziune este împărtășită de majoritatea oamenilor de pe planetă. Elitele occidentale conduse de SUA refuză să respecte diversitatea civilizațională și culturală și resping valorile tradiționale vechi de secole și au uzurpat dreptul de a spune altor națiuni cu cine pot – sau nu trebuie – să se împrietenească și cu care să coopereze. Ei caută să-și asigure bunăstarea în detrimentul altor state, la fel ca pe vremuri, și recurg la metode neo-coloniale în acest scop”.

ei occidentali și păpușarii lor nu sînt pregătiți pentru: „Un dialog egal, onest și deschis, bazat pe respectul reciproc și luarea în considerare a intereselor celuilalt.

Avînd în vedere turbulențele globale și problemele economice din Occident, astfel de rezultate dovedesc încă o dată înțelepciunea strategică a cursului nostru suveran și urmărirea intereselor naționale”. Fie Vladimir Putin este cel mai inteligent jucător de pe tabla de șah, fie oferă într-adevăr o modalitate mai prudentă și mai bună pentru comunitatea mondială a națiunilor de a proceda pe cale amiabilă, mai degrabă decît felul în care jefuitorii și distrugătorii SUAVestul, ca pioni globaliști, au răvășit totul așa de rău. Între timp, miercuri, 15 mai, premierul Slovaciei Robert Fico a supraviețuit unei tentative de asasinat, fiind operat de urgență. El este unul dintre cei doi lideri ai UE care nu sînt împotriva lui Putin. În calitate de lider populist, este un anti-globalist, poziționînduse împotriva finanțării Ucrainei, împotriva Acordului de pandemie al OMS și împotriva noii politici de migrație a UE. Cu alte cuvinte, unul dintre liderii importanți ai sănătății a fost aproape ucis. Să sperăm că Robert Fico se va recupera pe deplin și va ajuta sănătatea mentală să depășească nebunia predominantă care a preluat această lume tulbure.

24

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Nr. 1744 l 21 – 27 mai 2024

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.

RM