România Mare, nr. 1749

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Care e diferența dintre a fi deștept și a fi inteligent? Deștep­ tăciunea poate fi maimuțărită, inteligența nu. Se spune despre cineva „face pe deșteptul”, dar niciodată „face pe inteligentul”.

CORNELIU VADIM TUDOR

Scriam pe 6 mai despre „conferința la un hamburger și-o bere pentru Ucraina” ce se pregătea a avea loc pe 14-16 iunie a.c. în Elveția. Se pare că am avut dreptate fiindcă rezultatele acesteia reiterează faptul că lumea se împarte, după cum știam deja, între BRICS – pe de o parte și țările NATO, UE și simpatizanții lor – pe de altă parte.

După ce au vorbit ei pe acolo, într-un final au dat un comunicat ca să știm și noi la ce concluzii au ajuns.

Să vedem în continuare care sînt acestea. „Comunicat comun privind un cadru de pace” (15-16 iunie 2024) Războiul în desfășurare al Federației Ruse împotriva Ucrainei continuă să provoace suferințe și distrugeri umane pe scară largă și să creeze riscuri și crize cu repercusiuni globale pentru lume.

Ne-am reunit în Elveția în perioada 15-16 iunie 2024 pentru a consolida la nivel înalt un dialog privind căile către o pace cuprinzătoare, justă și durabilă pentru Ucraina“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

Războiul minții-al unei vechi credințe, Războiu-ntre culturi – și noi și vechi – Războiul medical – cu suferințe Ce nu-ți dau timp nici de-un sărac priveghi; Război politic, cu ambiția mare De-ai fraieri pe semeni și pe frați, Războiul propagandei la hotare, Unde dușmani sînt foștii aliați; Dar cel mai crud război, fără mirare, Văzut ca actul cel mai criminal, Este războiul de acaparare, Care cuprinde spațiul mondial;

110 ANI DE LA UN RĂZBOI PROGRAMAT SĂ ÎNCEAPĂ (28 iunie 1914 – atentatul de la Sarajevo) O Europă în derivă

Contrar unor idei vehiculate timp de 110 ani, Primul Război Mondial nu a fost declanșat (doar) de atentatul din 28 iunie 1914 de la Sarajevo asupra prințului moștenitor al Austro-Ungariei, arhiducele Franz Ferdinand și a soției sale Sofia. Istoriografia modernă, avînd accesibilitate la fonduri arhivistice semnificative, raportînd actul criminal al tînărului sîrb bosniac Gavrilo Princip asupra cuplului princiar la situația politică europeană, aflată într-o criză cu un crescendo rapid, a creionat un alt cadru evenimen­ tului care a dus la configurarea teritorială și politică a Europei, ale cărei consecințe generează efecte și astăzi.

Plecînd de la aceste considerente, fără o judecată parti-pris, vedem că acest război nu a fost un accident al națiunilor, conflagrația mondială izbucnind ca urmare a acumulării unor conflicte interțări, amplificate de unele frustrări ale unor conducători împinși la extrem și datorită unor ambiții personale

Se dau mai blînzi ca floarea de magnolii, Să creadă proștii că ei sînt cu noi, Dar, ei trăiesc în spaime și orgolii, Avînd în cap scenarii de război; Război privind cu referiri la toate: La hrană, apă, spațiul respirat, La dreptul de-a trăi în libertate, Popor lîngă popor, stat lîngă stat;

Faliile se adîncesc

Motto: „Războaiele popoa­ relor vor fi mai groaznice decît cele ale regilor” (Winston Churchill)

Acesti , nebuni care ne conduc

și a unor răzbunări. În Europa unele state se suspectau reciproc de neloialitate, deși sperau în evitarea unor confruntări armate, cu un set de interpretări și aprecieri eronate, atunci cînd a fost momentul, voința belicoasă a cîntărit mai mult decît dorința de pace. Liderii Europei, înfrînți de orgolii și neproiectînd în timp și spațiu urmările unei catastrofe umane, au pornit războiul cu ochii deschiși. În această atmosferă de neîncredere și de tatonare, atrași parcă de morbul războiului, conducătorii Marilor Puteri europene au așteptat scînteia, numită Sarajevo, 28 iunie 1914, pentru a detona atmosfera incendiară a Europei.

Responsabilitatea declanșării Primului Război Mondial aparține puterilor cu pretenții ireversibile, puteri bazate pe forța armată, la care căile diplomatice erau considerate o platformă de impunere a unor legi draconice, care, în final, să „motiveze” aprinderea fitilului războiului. În acest context ies în evidență Germania, Austro-Ungaria și Rusia, fiecare nutrind sentimente cu puternice accente de agresiune, mărturisite sau ba. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Cîte-am avut, n-am învățat nimica, Deși mai plîngem morții pe la cruci, Guvernele inspiră teama, frica, Făcînd din noi, neputincioși, năluci; Chiar astăzi, cînd vă scriu, e veselie, La Capul Midia, alt PATRIOT A fost lansat, și-ntreaga Românie Se bucură, cu generali, cu tot!

Acești nebuni care se cred ca zeii, Și se mîndresc cu joaca de-a război, Ne duc la abatoare precum mieii, Pentru că știu că sîntem lași și goi; Degeaba a strigat Mihai Viteazul: „Treziți-vă, că ați dormit destul!”

Nu ne-am trezit, nici n-a crăpat obrazul Românului pasiv, dar tot fudul; La braț cu-o Europă derutată, Ne pregătim de un război năuc, În lume-i mult mai rău ca altădată.

Cît îi răbdăm pe-acești nebuni ce ne conduc?

GEO CIOLCAN

NR. 1749 l ANUL XXXV l 25 IUNIE – 1 IULIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Presa română începe să sufere de pestă porcină  Papa Ioan Paul al IIlea poate vizita şi Transilvania, n-avem nimic de ascuns  Liderii minerilor au fost corupți  Un informator Secu: Sergiu Cunescu  Satana iese din chiuvetă  Fantoma lui Halaicu

PARTEA I  Redacţia revistei noastre urează mult succes Naţionalei de Fotbal a României în partida de pregătire pe care o va susţine cu echipa similară a Belgiei!  Un aşa-zis Institut Naţional pentru Studii de Opinie şi Marketing (INSOMAR) se dovedeşte a fi, pardon de expresie, căcănar. Astfel, bagabonzii pe care-i trimite la furat ţigănuşul ştirb Vladimir Paşti au publicat un pretins sondaj de opinie din care reiese că senatorul Vadim are 8%, iar P.R.M. are 9% din sufragiile populaţiei. Minciuna e prea ordinară ca să-i bage cineva în seamă, dar vor plăti pentru încercarea asta de intoxicare.  Luni a avut loc cea de-a 59-a ediţie a programului umanitar „Cina Creştină”, prin care senatorul Vadim dăruieşte pachete cu alimente la 115 familii de bătrîni nevoiaşi. Au oferit un frumos pro­gram actorii Mişu Fotino şi Costin Mărculescu, solista de muzică populară Magdalena Popescu (de la Ansamblul „Doina” al Armatei) şi Dan Guşti (la orgă).  Incalificabilă mîrşăvia unor publicaţii care au încercat să pună tonul moderat al preşedintelui P.R.M. pe seama... fricii şi a laşităţii! Bate războiul la poarta României, un şef de partid invită la înţelepciune, şi imediat sar puşlamalele de la „Adevărul”, „Naţional”, „Evenimentul Zilei” şi „Cotidianul” să-l acuze că nu mai e violent, deşi aceleaşi ziare îl înjuraseră pînă acum că era violent.

Nişte jigodii! În repetate rînduri, liderul P.R.M. a trimis ajutoare în Basarabia, Bucovina şi în Iugoslavia, dar Tinu, Cristoiu şi Nistorescu (care cîştigă mai mult ca el!) n-au făcut nici un gest umanitar, în schimb stau pe şanţ, scuipă şi înjură.  Reuniunea Consiliului Naţional al P.R.M. a reprezentat un real succes, din toate punctele de vedere. Prin mijlocirea postului naţional Radio România, a PRO TV şi a TELE 7 abc, lumea a aflat ce s-a întîmplat acolo. Din păcate, TVR şi Antena 1 iar ne-au boicotat, deşi au fost invitate în mod oficial. Dacă la TVR nu ne mai miră nimic (la cîrma instituţiei se află U.D.M.R.-istul Galfalvi Zsolt!), Antena 1 se poartă în mod foarte ciudat şi nedemocratic. Post privat, într-adevăr, dar îşi pierde orice brumă de credibilitate la populaţie cînd reflectă activitatea unor partidulețe de 0,5%, iar reuniunea forumului suprem al unui mare partid parlamentar e boicotată, pe faţă. Nu-i nimic, nu se moare din asta, Dumnezeu vede şi judecă.  Unde să scriem minunea? Silviu Brucan le-a dat nota 8 liderilor Opoziţiei Naţionale, Ion Iliescu, Adrian Năstase şi Corneliu Vadim Tudor! Ba chiar a apreciat că discursul rostit în Parlament de preşedintele P.R.M. a fost responsabil. În schimb, pe Valeriu Tabără l-a notat cu 4.  Un nou scandal a izbucnit între P.N.L. şi P.N.Ţ.C.D. Aşa după cum se ştie, ministrul de Interne Dudu Ionescu l-a destituit din funcţia de secretar general al Ministerului de Interne pe Viorel Oancea. El zice că din cauza afacerilor, dar noi ştim de ce, am anticipat cu cîteva zile: s-a dat ordin ca Ministerul de Interne să fie împînzit cu oameni de încredere de la M.Ap.N. Debarcarea fostului primar monarhist al Timişoarei (ofiţer M.Ap.N. la origine, dar din aripa CADA) a produs un adevărat şoc în rîndul liberalilor. Atît de mare a fost revolta lor, încît Nicolae Manolescu şi-a pierdut spiritul academic (pe care, oricum, nu l-a avut niciodată) şi a utilizat un limbaj de miuţă pe maidan:

„Cei care l-au demis pe Viorel Oancea sînt cotonogari rudimentari. Uite-aşa pierde P.N.L. oamenii buni şi rămîne cu oamenii care nu fac nimic”. El la ce categorie s-o trece? Normal, la ăia care au rămas şi nu fac nimic, decît intrigi.  Datorită unor băgători de seamă care îşi dau importanţă, în nr.

458 al revistei noastre a apărut o notiţă intitulată „Mişculaţii bancare”. Au fost nominalizate 4 bănci comerciale care vor fi supuse supravegherii B.N.R.: în mod concret Banca Internaţională a Religiilor, Banca Comercială Română, Banckoop şi Banca Albina. Am primit de la B.N.R. precizarea că, dintre toate, numai Banca Albina are o situaţie dificilă.

Facem cuvenita rectificare, nu înainte de a sesiza cît de sensibilă e lumea bancară.  În revista „Vrerea”, care apare sub egida Societăţii literar-artistice „Sorin Titel” din Banat, a fost publicat un catren scris de actorul George Lungoci: „Marelui om de cultură român, Corneliu Vadim Tudor, apărătorul celor mulţi şi asupriţi din România postdecembristă: «Chiar de-ţi aruncă ocara/ Unii fără de temei/ Să-ţi iubeşti, Vadime, Ţara/ Căci meriţi iubirea ei!»“  O femeie a văzut un film de 984 de ori. Ea se numeşte Tracey Mannering, e englezoaică, iar pelicula poartă titlul „Războiul stelelor”. O nebună.  În vreme ce Justiţia îi hăituieşte pe patrioţii români ca pe hoţii de cai, Tribunalul Municipiului Bucureşti (alţii zic că Tribunalul din Cluj) a dat avizul favorabil pentru funcţionarea organizaţiei şovine şi antiromâneşti „Pro Transil­vania”, condusă de oligofrenul Sabin Gherman. E bine ca lumea să ştie că în statutul „fundaţiei” se prevede autonomia regională administrativă şi financiară a Transilvaniei. Felicitări, Valeriu Stoica! Aşa poţi fi sigur că vei rămîne în Istorie!  Apropo de acest Stoica: am aflat că, pe vremea cînd era elev la Liceul „Gh. Lazăr”, făcea poezii şi era poreclit Stick, fiindcă era slab ca sticksurile.  Viorel Cataramă ne-a provocat multă voioşie atunci cînd s-a dus la microfonul Parlamentului şi a spus că protestează împotriva formulării „erga omnes”, fiindcă e vorba de cuvinte străine. De fapt, astea nu sînt deloc cuvinte străine, ci latine, iar latina e rădăcina limbii române. Singurul cuvînt străin e Asztaloş, care ar trebui să înţeleagă faptul că, fără ajutor, P.N.R. nu va intra în Parlament.  Ziarul „Curierul Naţional” publică o interesantă anchetă realizată de Ralu Filip pe marginea unui Raport făcut de Florentin Scaleţchi, preşedintele Organizaţiei pentru Apărarea Drep­turilor Omului.

Titlul spune multe despre calitatea execrabilă a Justiţiei din România liberal-ţărănistă: „De ce nu sînt respectate, în România, drepturile funda­ mentale ale omului – Trei ani închisoare pentru furtul unor fire de ceapă. Tot trei ani, cu suspen­ darea executării, a primit şi colonelul (r) Bernevig!”.

Aflăm şi numele bietului om deţinut la Penitenciarul Codlea, pentru că, de foame, a furat cîteva fire de ceapă, în valoare de 34.000 de lei (pe care, de altfel, a doua zi, i-a plătit păgubaşului): Szöke Ioan. Ungurungur, dar om şi el, săracul, nu ca Marko Bela, care a grohăit în şedinţa comună a Parlamentului. Tot trei ani de puşcărie a primit şi Anghel Bogdan Viorel, care, împreună cu doi prieteni, a furat patru capace de roţi. Amintim cîţi oameni a omorît cu maşina bestia de Bernevig: nu mai puţin de 5! Şi zburdă în libertate!

Iată numai cîteva dintre sutele de motive pentru care populaţia cere, tot mai insistent, destituirea lui Valeriu

RM

Stoica. Ultimii care au formulat această cerere – după lideri politici şi chiriaşi – sînt şefii celor 4 mari confederaţii sindicale. Dar lui Emil Constantinescu, Radu Vasile şi Mircea Ionescu-Quintus le e o frică îngrozitoare de el, fiindcă acesta stă călare pe dosare grele. Ceea ce nu ştiu aceştia este că Valeriu Stoica a mărturisit celor intimi, de mai multe ori, că nimeni nu-l mai opreşte din ascensiunea către Palatul Cotroceni (de-aia s-a şi strecurat el, cu mîna lui, printre numele candidaţilor la Preşedinţie, deocamdată cu 3%, în sondajul mincinos realizat de CURS chiar la comanda lui!). Atenţie, Emile!

Tovarăşul Stoica este foarte periculos şi îţi va face un pocinog de n-o să-l poţi duce!  La sediul P.N.L., Valeriu Stoica l-a numit pe D.T. Remeş „promotorul prosperităţii (?!) în România”. Asta, la suprafață. Pentru că în culise. Stoica i-a şuierat lui Remeş la ureche: „Semnează scrisoarea cu F.M.I. că altfel sîntem distruşi! Dacă nu iese bine, ia-ţi gîndul de la funcţia de ministru!” La care Hala Traian, cu o voce sacadată, leneşă, i-a răspuns: „Nu mă ameninţa tu pe mine cu pierderea scaunului, că te paşte şi pe tine, de la sindicate!”  Există pe lume tot felul de colecţionari. Americanul Ernie Reda este însă foarte sucit: el a strîns pînă acum nu mai puţin de 8.756 de... cruci! Cu alea 4 din sînge sînt exact 8.760. În mod sigur, ultima piesă a colecţiei va fi propria lui cruce...  Încep să-i ajungă blestemele pe americani. Un elicopter al Armatei S.U.A., marca UH – 60 Blackhawk (Şoimul Negru) s-a prăbuşit în cadrul unei misiuni de antrenament la Fort Campbell. Au murit 7 militari.  Titlul săptămînii a apărut în „Coti­ dianul”: „O campioană a modei de peste Ocean: Madeleine Albright. «Doamna de tini­chea» a Americii îşi schimbă broşele în funcţie de dispoziţie şi de modul de abordare a negocierilor”.

Mai bine şi-ar schimba faţa aia, fiindcă ne-a defectat televizoarele.  Încep să iasă la iveală avantajele cu care Guvernul i-a corupt pe unii lideri ai sindicatelor miniere, ca să le închidă gura. Iată, deocamdată, una dintre afacerile lui Victor Bădîrcă şi Constantin Ilinescu: şi-au deschis firma S.C. Elimin (depozit en-gros), care aprovizionează cantinele minerilor şi care are, pe săptămînă, o cifră de afaceri de 1 miliard de lei! Şmecheri, cei doi au trecut firma pe numele ... nevestelor! Bă, Bădîrcă, amărîtul ăla de Miron Cozma putrezeşte în puşcărie şi tu te făcuşi miliardar. Aşa crezi că merge treaba?  Ziarul „Naţional” spală podelele cu figura zburlită a lui Moş Dejeu. Mai precis, îi publică o poză de om diliu, sub care scrie ceva antologic: „De cîtăva vreme, pe lîngă zidurile culoarelor Camerei Deputaţilor, şi-a făcut, timid, apariţia o figură nouă. Şi totuşi veche: ex-ministrul de Interne, Gavril Dejeu. Plouat, nebăgat de nimeni în seamă, meditînd amar la măreţia pierdută de odinioară. Cînd, la auzul glasului său tunător, tremurau trese de generali şi colonei şi se făcea linişte în minister. Cînd cei care îndrăzneau să-l critice erau reduşi la tăcere prin mijloace, elegant să le spunem, neortodoxe. Tremurau mai puţin, ce-i drept, de frică, hoţii şi borfaşii, dar asta e altă poveste. Azi, lăsat din braţe de stăpînii care au scos castanele murdare şi fierbinţi din foc cu mîinile sale servile, Dejeu înţelege, poate, dacă înţelege, cea mai aspră lege a vieţii: sclavii preaplecaţi sînt utili, uneori, stăpînilor, dar dispreţuiţi întotdeauna. Şi azvîrliţi, după între­ buinţare”. Aşteptăm să vedem dacă terminatorul de la Jilava, Valea Călugărească şi Bălan îi va chema şi pe ziariştii de la „Naţional” la „cremenal”. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 aprilie 1999)

RM

3

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Din culisele Istoriei • Din culisele Istoriei

GIBRALTAR (I)

Seara zilei de 4 iulie 1943. Pe aerodromul bazei militare britanice de la Gibraltar, la bordul unui aparat de tip „Liberator” urcau cîteva persoane oficiale, cu destinaţia Londra, în frunte cu generalul Wladislaw Sikorski, şeful guvernului polonez în emigraţie. Uşile s-au închis şi motoarele au fost puse în funcţiune.

Avionul a început să ruleze pe pista de decolare, după care şi-a luat zborul. Dar, spre stupoarea celor rămaşi pe aerodrom, după cîteva sute de metri aparatul s-a prăbuşit în apele golfului de la poalele stîncii Gibraltar.

Toţi pasagerii au pierit, cu excepţia pilotului, căpitanul ceh Prcehal. Astfel, numele Gibraltar a fost asociat cu una dintre numeroasele enigme ale marii conflagraţii mondiale, rămasă pînă azi insuficient elucidată. În punctul cel mai apropiat dintre Europa şi Africa, în sudul provinciei spaniole Andaluzia, acolo unde Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic îşi unesc apele, natura a zămislit un promontoriu stîncos, ce a fost transformat într-o puternică fortăreaţă: mai peste tot se profilează tuneluri şi fortificaţii. Este Gibraltarul, stîncă ce a jucat un important rol în istorie, fiind, între altele, obiectul a 14 asedii.

Legenda leagă naşterea acestui promontoriu de numele lui Heracle (Hercule), pus de Euristen, regele Argolidei, să caute la celălalt capăt al lumii merele de aur păzite de Hesperide.

– Te vei duce, Heracle, i-a poruncit regele Euristen, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios – strălucitorul soare, ca să se odihnească...

Heracle a trecut marea în Africa, cu o plută pe care a lucrat-o dintr-un copac uriaş, De-aici, prin Libia, a sosit după multă oboseală, străbătînd tot pustiul, la capătul lumii. Acolo-i o strîmtoare, unde se întîlnesc oceanul nesfîrşit, Africa şi Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinţei sale. Şi-atunci a smuls – spune legenda – două stînci mari, albastre. Le-a aşezat cu grijă, de-o parte şi de alta, în strîmtoarea aceea care unea oceanul cu Africa şi Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunci „Coloanele lui Hercule”. Ele domină, de-o parte şi de alta, strîmtoarea Gibraltar, cale obligatorie de transbordare între nordul Africii şi sudul Peninsulei Iberice, „paznic al unei încrucişări de drumuri”, cum le denumeşte guvernatorul britanic Sir William Jackson, în numărul din 22 mai 1988 al săptămînalului londonez The Observer. Încă din 1848, descoperirile arheologice au dezvăluit aici, în peştera St. Michael, resturi de fosile asemănătoare omului de Neanderthal, ceea ce ne relevă Gibraltarul ca o arie timpurie de locuire de către om. Între popu­laţiile ce au vieţuit în aceeaşi zonă s-au aflat şi fenicienii, de la care s-au găsit rămăşiţe ceramice, sticlărie şi obiecte preţioase. Tot lor le-a aparţinut şi rezervorul subteran de apă ce poate fi văzut astăzi la Nun’s Well, lîngă Europa Point. Fenicienii, împreună cu cartaginezii şi romanii, au exploatat – cum scrie istoricul grec Strabon – resursele economice din zonă şi au întemeiat aşezări la Cadiz, Carteia şi Algeciras.

În Secolul VIII e.n., Gibraltarul a devenit scena incursiunilor arabe. În anul 710, o expediţie de recunoaştere (de 500 pînă la 1.000 de soldaţi), condusă de Tarik-ibn-Malik-Nakli, a debarcat la Tarifa Point, jefuind locurile din jur şi luînd numeroşi sclavi. În anul următor, 7.000 de pedestraşi şi 500 de cavalerişti, sub conducerea lui Tarik-ibn-Ziyad, au traversat strîmtoarea, cucerind Gibraltarul şi Andaluzia. Pe stîncă a fost fondată o aşezare musulmană, Djebel-al-Tarik (Muntele lui Tarik), din care derivă şi denumirea actuală.

Prima epocă a dominaţiei arabe în Gibraltar (711-1309) a coincis cu cucerirea arabă în Spania. O inscripţie datînd din anul 740 menţionează că pe stîncă se aflau fortificaţii, printre care şi un castel. La începutul veacului XIV, Alonso Perez de Guzman a asediat acest castel, preluîndu-l în numele lui Ferdinand IV, regele Castiliei (1295-1312). Castilia a început o intensă politică de colonizare în Gibraltar. Un asediu arab, în 1316, a pus la grea încercare apărarea stîncii, pentru ca, în 1333, comandantul garnizoanei, Vasco Perez, să capituleze în faţa arabilor, moment care a marcat începutul celei de a doua şi ultimei epoci de dominaţie arabă. A fost o perioadă de accentuare a luptelor interne între formaţiunile politice iberice feudale. Abia în 1462, de ziua Sfîntului Bernard, de atunci patronul spiritual al aşezării, Alonso, conte de Arcos, a redat definitiv castelul şi zona înconjurătoare Spaniei. Documentele atestă în acea epocă intensificarea comerţului, dezvoltarea culturii viţei de vie şi a pescuitului.

Carol Quintul, rege al Spaniei (1516-1556) şi împărat al Germaniei (1519-1556), a acordat o atenţie specială consolidării fortificaţiilor de la Gibraltar, cu atît mai mult cu cît, în 1540, zona a fost jefuită în mai multe rînduri de piraţi sub diferite pavilioane. Ea a devenit astfel bază de acţiuni navale atît contra acestora, cît şi a flotei otomane, ce urmărea controlul asupra Mediteranei. Sub domnia regelui spaniol Filip III (1598-1621), situaţia economică a Gibraltarului a fost grav afectată de expulzarea populaţiei de rit semit şi islamic sau moriscos (grupare de elemente între­prinzătoare şi deţinătoare a numeroase secrete de producţie). Succesorul său, Filip IV (16211665), a ordonat un amplu program de lucrări de for­ tificaţii – bastioane, şanţuri şi platforme pentru piesele de artilerie –, încît, la jumătatea veacului XVII, aşezarea era apreciată drept unul dintre cele mai întărite puncte de pe coastele Spaniei. În 1662, Anglia, preluînd Tahgerul, în Maroc, de la Portugalia, ca parte a dotei Caterinei de Braganza, soţia regelui Carol II Stuart, şi-a făurit pentru întîia oară proiecte să cucerească cetatea, proiecte pe care Parlamentul de la Londra le-a respins însă. În anii domniei lui Ludovic XIV (1643-1715), curtea de la Versailles a impus pe Filip d’Anjou, nepotul Regelui Soare, pe tronul de la Madrid. Filip a devenit rege la 1 noiembrie 1700. În acea vreme, neglijarea întreţinerii fortificaţiilor a favorizat intenţiile britanicilor, care urmăreau să construiască în acest punct strategic o puternică bază militară. La 21 iulie 1704, 2.000 de soldaţi englezi au pus piciorul pe stîncă, iar 12 zile mai tîrziu, după un puternic bombardament naval, spaniolii s-au predat. Din acel an şi pînă în prezent Gibraltarul s-a aflat sub stăpînirea unui corp expediţionar britanic, iar prin articolul 10 al tratatelor de pace de la Utrecht (1713) a

revenit Angliei. În Secolul al XVIII-lea, reluarea stîncii de către spanioli a reprezentat orientarea fundamentală a politicii externe a Madridului, concomitent cu un permanent interes arătat de Londra. Într-o scrisoare din 1726, a regelui George I către Filip V al Spaniei, acesta propunea cedarea Gibraltarului în schimbul Floridei, dar tratatele de la Sevilla (1729) şi Aachen (1748) au reconfirmat prevederile păcii de la Utrecht: Gibraltatarul rămînea Angliei. În războiul de şapte ani (1756-1763), stînca a fost baza operaţiilor navale britanice în Mediterana, controlînd întreg fluxul naval.

Cîţiva ani mai tîrziu după încheierea conflictului, britanicii au conceput un vast proiect de reconstrucţie în zonă, sub supravegherea inginerului William Green şi a generalului George Eliot. Au fost înălţate fortificaţii – printre care impresionanta Kings Bastion – şi lucrări logistice, s-a completat garnizoana cu noi trupe, s-a îmbogăţit cu 400 de piese parcul de artilerie. Totodată,, s-au întocmit cîteva schiţe urbanistice, pentru asi­gurarea confortului aristocraţiei, iar vechea mînăstire franciscană a devenit reşedinţa guvernatorului. Măsurile şi-au dovedit eficienţa în zilele marelui asediu francospaniol din 1779-1782, sortit din nou eşecului.

„Directiva de operaţii nr. 18” (1) O prosperitate economică a adus Gibraltarului veacul XIX, perioadă în care stînca a reprezentat un simbol al supremaţiei maritime a Londrei, un antrepozit uriaş şi o citadelă inexpugnabilă. Gibraltarul şi-a mărit considerabil rolul după inaugurarea, în 1869, a canalului de Suez, ceea ce a făcut posibilă înfiinţarea unei reţele vitale de comunicaţii pentru britanici: Gibraltar, Malta, Cipru, Suez, Marea Roşie, Aden, India. El a cunoscut o înfloritoare activitate comercială cu produse textile şi cărbune. Între 1893 şi 1905, a fost construit un mare complex naval, care adăpostea navele flotei britanice şi se adăuga fortificaţiilor existente, înzestrate cu tunuri cu bătaie lungă. În anii primei conflagraţii mondiale, stînca a reprezentat un post înaintat de observaţie şi acţiune în disputa navală din Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic, port de tranzit, punct de control al navelor de contrabandă, ba­ză a patrulelor antisubmarine.

După războiul civil din Spania (1936-1939).

Gibraltarul a devenit un punct fierbinte al lumii, primind numeroşi refugiaţi spanioli, iar la începutul anului 1939 a început construcţia unor mari adăposturi antiaeriene şi cazemate. În perioada celui de-al II-lea Război Mondial, Gibraltarul a devenit o bază strategică primordială pentru Marea Britanie, pe drumul dintre metropolă, Malta, Suez şi Capul Bunei Speranţe. El a adăpostit cartierul general al amiralului-şef al forţelor navale aliate din Atlanticul de Nord, un complex de escală, aprovizionare şi coordonare a operațiilor din Marea Mediterană și Oceanul Atlantic. Cu sprijinul submarinelor, al măsurilor de suprave­ghere aeriană, al unor cîmpuri de mine, paza strîmtorii Gibraltar s-a consolidat, încît, după 10 iunie 1940, data intrării Italiei fasciste în război, nici o navă a Axei nu a forţat trecerea prin şenalul naval. (va urma) MIHAI MANEA

4

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini „Amurg sentimental” a ajuns la numărul 350? Pentru noi, această revistă a însemnat autograful poetic pe care l-am oferit cititorilor noștri lună de lună, de-a lungul anilor pe care i-am parcurs pînă în prezent, cînd nu peste mult timp vom celebra cele trei decenii de literatură intensă... Sigur, lucrul acesta nu ar fi putut avea loc și nici nu s-ar fi ajuns la această performanță dacă, de la început, nu aveau să ni se alăture persoane de calitate și bine intenționate, care au crezut în șansa de a ne vedea împlinit acest vis... Apariția celor 350 de numere ale Revistei „Amurg sentimental”, fără întrerupere, este, zicem noi, o performanță, iar, cu fiecare apariție lunară, am creat cîte o nouă treaptă de lumină spirituală. Astăzi, putem număra 350 de trepte de rezistență culturală, într-o societate în care banul nu ține seamă de emoții și empatii.

Am știut de la început că nu ne va fi ușor și că nimic nu se poate face fără curaj și sprijin de la divinitate. Nu știm dacă am reușit tot ce ne-am propus și ce trebuia să facem pînă acum. Nu știm dacă printre creațiile publicate în cele 350 de numere de revistă sînt și opere literare de valoare... Ceea ce știm, însă, este că Revista „Amurg sentimental”, de la primul număr și pînă azi, a avut un rol esențial în viața multor mînuitori ai condeiului, ajutîndu-i, prin publicarea creațiilor lor în paginile revistei, să devină membri în breasla scriitorilor... Nu înseamnă

că nouă ni se datorează acest lucru ci, în primul rînd, lor, că au binevoit să colaboreze cu noi, că au avut încredere în sfaturile și îndrumările noastre critice cu care i-am susținut, pe tot parcursul colaborării noastre, crezînd în talentul și viitorul lor literar. Și ne-am avut ca model pe noi, fiindcă am crezut, de la început, în puterea noastră de lucru, în capacitatea de a persevera și, odată cu experiența căpătată de la un număr la altul, să ne îmbogățim sumarul. Am căutat pe cît ne-am priceput ca acesta să fie cît se poate de diversificat, iar în paginile revistei să-și găsească locul toți acei autori care doreau să se facă cunoscuți cu creațiile lor - poezie, proză, eseu etc. Nu vom face acum un bilanț al acestora, mai ales că rolul acestor rînduri este de a spune celor care vor să realizeze ceva atît în viața personală, cît și în viața publică, să nu renunțe la ce și-au propus, chiar dacă probleme vor fi de fiecare dată, iar oamenii sînt cum sînt... Dacă am reușit pînă acum, în mai toate demersurile noastre culturale, să construim 350 de trepte de lumină spirituală prin Revista „Amurg sentimental”, acest lucru se datorează faptului că am crezut în vocația scriitorului român.

La Mulți Ani, „Amurg sentimental”!

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

George Enescu și ,,prințesa” inimii sale (I)

în doliu –, se pusese și ea în fruntea unei coloane de vestale și se plimba cu curaj între Palatele Regale, casa Generalului Berthelot și gară”.

După război, Enescu pleacă în Franța, unde își continuă activitatea concertistică. În 1920, însă, după cum susține Ilie Kogălniceanu, locuiește cu Maruca în Elveția, la Lausanne. Cînd, trei ani mai tîrziu, George Enescu pleacă în America, în primul său turneu peste Ocean, îi scrie Marucăi, dar scrisorile le trimite Ninetei, care i le înmînează personal acesteia. Nineta este și cea care îi scrie lui Enescu despre Maruca, pentru că ,,prințesa era leneșă la scris”. În august 1928, Mișu Cantacuzino moare într-un accident de automobil, în timp ce se deplasa de la Călimănești spre Mînăstirea Cornetu. Era împreună cu amanta, care a scăpat cu viață.

TABLETĂ DE SCRIITOR

„Amurg sentimental“ – 350

Apariția primului număr al revistei „Amurg sentimental” (în format de 16 pag.), în luna mai 1995, în urmă cu aproape trei decenii, avea să-i ia prin surprindere pe toți cunoscuții cărora le împărtășisem, cu diferite ocazii, dorința noastră de a înființa Editura „Amurg sentimental”, în cadrul căreia să funcționeze revista și cenaclul, amîndouă cu același nume, „Amurg sentimental”... Toți cei care ne auzeau vorbind despre această inițiativă particulară, ori se făceau că nu ne aud, ori ne priveau cu scepticism, neîncrezători că vom fi în stare de așa ceva, din cauza vremurilor grele pe care le traversam atunci cu toții, din cauza tranziției și a capitalismului păgubos pentru români... Așadar, ne știau de buni povestitori și ne considerau inițiatori de proiecte hazlii, fără nici o șansă de reușită. Oare ce spun acum aceia care, la vremea respectivă, încercau prin diverse metode, uneori, chiar vîrîndu-ne bețe în roate, să ne determine să renunțăm la acest generos proiect cultural, cînd văd că anul acesta s-au împlinit 29 de ani de cînd a luat ființă instituția cu activitate culturală extinsă la nivel național, iar în luna iunie, Revista

Prințesa Maruca Cantacuzino, femeia pe care marele muzician a iubit-o toată viața și pe care a așteptat-o ani întregi ca să-i devină soție, n-a fost partenera ideală. A îngrijit-o cînd era bolnavă și a sprijinit-o cu bani, neglijîndu-și propria sănătate.

I-a acceptat toate mofturile și a fost slujitorul ei credincios, îndurînd chiar umilințe din partea ei.

Prima întîlnire dintre cei doi a avut loc într-o seară de martie din 1898, la Ateneul Român. Maruca avea 20 de ani. Enescu avea 18 și cînta ,,Poema Română”. În 1907 se reîntîlnesc la Sinaia, la o răscruce de drumuri. ,,Era frumoasă Măruca?” Un răspuns la această întrebare l-a primit Ilie Kogălniceanu, autorul ,,Destăinuirilor despre George Enescu”, de la mama sa, Nineta Duca, o apropiată a celor doi îndrăgostiți: ,,Elle n’était pas jolie, elle était belle”. Maruca avea ochi frumoși, care te pătrundeau. Gît lung și umeri ușor cazuți, ,,semn fizic al aristocrației”. Nu era înaltă, dar ținuta ei o făcea să arate mai înaltă decît în realitate. Se ajuta și cu tocuri înalte și rochii lungi pînă-n călcîi. Mîini frumoase, cu degete subțiri.

Maria Tescanu Rosetti s-a născut la 18 iulie 1878.

Părinții ei, Dimitrie Tescanu Rosetti și Alice - născută Jora, făceau parte din vechea nobilime a Moldovei. În 1896, tatăl Marucăi se sinucide, gest care a șocat-o și care avea să lase urme asupra psihicului ei. Doi ani mai tîrziu, Maruca se căsătorește cu Mihail (Mișu) Cantacuzino. Mariajul a făcut-o fericită, pentru că îi oferea posibilitatea sa poarte titlul de prințesă. În rest, relația celor doi a fost un eșec. Potrivit lui Ilie Kogălniceanu, prințesa era o persoană ,,bizară, cu toane, extravagantă, avea stări depresive sau de exuberanță, ca și încercări de sinucidere. Credea în fantome, în spiritism”.

Caracterul instabil al Marucăi și firea ei capricioasă nu se împăcau deloc cu felul de a fi al soțului – un ambițios om politic. Mihai Cantacuzino a fost ministru al Justiției în 1910, în guvernele lui Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi în guvernul lui Ionel I.C. Bratianu (1916-1918). Mișu Cantacuzino trecea drept un mare afemeiat, spunîndu-se că nici sora Marucăi, Nely, n-a scăpat de ,,atențiile” lui. Apariția lui George Enescu în viața Marucăi a schimbat destinul capricioasei prințese. Întîlnirea din 1907 dintre cei doi a fost întîmplătoare, iar despre o adevărată legătură se poate vorbi abia de prin 1914-1915.

Pentru prințesa Cantacuzino, relația cu muzicianul nu părea a fi o problemă delicată în viața ei privată și publică, însă pentru Enescu lucrurile stăteau cu totul

altfel. După cum susține autorul ,,Destainuirilor”, Enescu acceptase poziția de ,,cîntăreț de Curte”. Lumea bună care venea la Palatul Cantacuzino știa care este legătura dintre Maruca și Enescu. Nici Mișu Cantacuzino nu era străin de idila dintre soția sa și compozitor, dar nu-i dădea foarte multă atenție. Enescu însă se jena să cînte la Palatul Cantacuzino – care apaținea de drept soțului Marucăi și mărturisea că avea oroare de Mișu Cantacuzino.

Primul razboi mondial a venit cu toate nenorocirile.

Curtea Regală, Guvernul și protipendada bucureșteană s-au retras în Moldova. Marile doamne ale țării, în frunte cu regina Maria, colindau spitalele pentru a oferi puțină alinare răniților și bolnavilor. Maruca s-a ținut deoparte în acest timp. Ieșea rareori din casa pe care o închiriase la Iași de la Mihail Kogălniceanu. În schimb, primea foarte mulți prieteni, care veneau la balurile, recepțiile și, bineînțeles, reuniunile muzicale pe care le organiza, unde Enescu întreținea musafirii cu recitaluri la pian și vioară. Iată cum o descrie în memoriile sale regina Maria pe prințesa Cantacuzino: ,,Era uneori ciudată și avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărășia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat sa te opui ideilor ei.

Trăia după bunul ei plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii, și una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric. Îi plăcea să ne adune acasă la ea. Ne făcea sa ne supunem zîmbitoarei ei tiranii”. În 1918, prințesa Cantacuzino a participat la demon­ strațiile din 22-24 februarie, organizate de doamnele din înalta societate, sub patronajul reginei Maria, pentru a protesta împotriva măsurilor luate de guvernul generalului Averescu. Activitatea ei din acele zile a fost relatată de Constantin Argetoianu în ,,Memoriile” sale, în caracteristicul său stil sarcastic: ,,Maruca Cantacuzino, imaculata «prensesa loantenă», nevăzută tot timpul războiului, abandonase pridvoarele mînăstirești și, trăgînd după dînsa pe Enescu – cu o trîmbiță în gură și cu unghiile

Capriciul Nae Ionescu (1) Acela era momentul în care Maruca și Enescu ar fi putut oficializa relația lor. Enescu, așa după cum le mărturisise atît Olgăi Brăiloiu, cît și Ninetei, spera la o căsătorie. În viața prințesei apare însă filozoful Nae Ionescu. Maruca era cu 13 ani mai în vîrstă decît el. Filozoful, care era căsătorit, dar separat de soție, frecventa Palatul Cantacuzino și participa la audițiile muzicale organizate de stăpîna casei, care-l aveau ca protagonist pe Enescu. ,,Prințesa îl influențase mult pe filozof care, dorind să facă parte din acea societate, ajunsese să-și caute origini boierești, prin Băleni, de care-l lega o rudă de-a lui. Își construise la Băneasa o casă, grație sprijinului financiar acordat de milionarul Malaxa, pe care Maruca o considera opera tipică a unui parvenit”, scrie Ilie Kogalniceanu.

Nae Ionescu apare peste tot alături de Maruca.

La Golești, într-o casă închiriată de prințesă, la ,,Luminiș”, vila lui Enescu de la Sinaia, la Tescani.

După șase ani, Nae Ionescu rupe relația cu Maruca, dar se pare că această despărțire îi provoacă acesteia o cădere psihică puternică. Medicii, chemați de copiii prințesei – Bâzu și Alice – să o asiste, constată stări profunde de depresie, anxietate, idei delirante sub forma de psihoză. Sub jurămînt, medicii atestă incapacitatea bolnavei de a-și administra averea.

Maruca trăia într-o izolare completă, în întuneric, refuza sa se alimenteze. În tot acest timp, Enescu suporta financiar cheltuielile cauzate de boală și o veghea îndeaproape pe Maruca. După un timp, prințesa își revine și, în 1939, acceptă să legalizeze legătura cu muzicianul. (va urma) Sursa: jurnalul.ro

RM

5

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Epigramistul și epigrama

Cînd spunem epigramist, ne vin în minte nume celebre în domeniu, precum Păstorel, Cincinat, ,,Qintușii” (nu numai unu, că toți trei – Ion, Mircea, Nelu – au fost celebri), mai apoi Clenciu, Ghițescu, dar și Tarlapan, Bâlici, Diviza, Petrone, Albu ș.a. Și, de fiecare dată, cînd vorbim de epigrame antologice, ne vine în minte cîte una nemaipomenită, fără să ne gîndim dacă autorul a devenit celebru prin toată activitatea și ecoul numelui său nu, ba, uneori nici nu mai știm exact cine-i autorul...

Iată un exemplu, știut, cred, și de cititori: Nu știu oamenii cum fac, Dar, după gustul sec al meu, Femeia fără nici un drac Nu are nici un Dumnezeu!

După ce ne-o spunem în gînd, depistăm autorul: Corneliu Berbente, fostul decan al Facultății de Aeronave de la Politehnică.

Sau: Carul Mic și Carul Mare Pus-ai, Doamne, la loc sfînt – Sus pe Cer, dar, din eroare, Pus-ai boii pe pămînt! epigramă antologică a lui Tarlapan (1944-2015).

Cum gîndul mă duce la Moldova, la neuitatele festivaluri de epigramă și fabulă ,,Donici, cuib de-nțelepciune”, îmi vine în minte o epigramă cu care Mihai Moleșag din Tulcea a luat premiu: Unei tinere perechi (un român și o basarabeancă) În parcul plin de flori și fluturi, Pe-alee fericiți se plimbă Descoperind în lungi săruturi Și legătura lor de limbă. Înțelegem, din aceste exemple, că poziția unui epigramist în breaslă este dată nu numai de întreaga sa operă, ci, uneori, de o epigramă care țîșnește în mintea noastră, împăcîndu-ne spiritul jucăuș. Totodată, înțelegem că epigramist devine cel care are simțul umorului, are har și muncește să și-l pună în evidență, indiferent de profesia sau preocuparea pe care o are.

E drept că numărul mare de epigramiști, care au contribuit decisiv la înflorirea acestei specii literare, l-au dat juriștii – magistrații și, mai ales, avocații, cei despre care circulă următoarea trăsătură: Proverbele mai mint din omenie – Exemple ne oferă chiar confrații Că de-ar fi vorba lungă sărăcie, De foame ar muri toți avocații!

Juriștii își desfășoară activitatea în Tribunal, socotit un Templu, alături de edificiile religioase (biserici creștine, moschee, sinagogi, pagode): e Templul Justiției, al zeiței Themis. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) spunea ,,Votre maison est pour moi le temple de la vertu” (casa voastră este, pentru mine, templul virtuții), iar Voltaire (1694-1778) îl numea ,,Le Temple de goût” (Templul în care se exprimă fiecare după gustul/ părerile/ judecățile/ opiniile sale). În ,,Lămurire” la volumul său ,,Oameni din dosare”, Aurel I. Ispir subliniază: ,,Nimic nu e banal în Palatul de Justiție, în care viața din afară se avîntă și trece printr-un Purgatoriu în care conflictele violente, interesele, pasiunile, lăcomia, dorința de răzbunare și... deseori setea de dreptate – tot ce zbuciumă pe om intră în valuri, spre o dezlegare, o soluție, o victorie sau o înțelegere, uneori spre o consiliere. (...) Nu numai dramaticul și tragicul își trăiesc viața în Palatul de Justiție, ci și gluma, anecdota și nota veselă a procesului sînt gustate din plin, căutate și cultivate.

Talentul persiflării este aici o armă de temut. Zilnic se lansează aici una bună și nouă care face ca fulgerul ocolul Palatului, căci de oameni spirituali nu duce lipsă Palatul zeiței Themis. După cum la JUNIMEA, pe vremuri, anecdota prima, tot astfel, butada și are întîietatea asupra oricărei replici serioase”. Înțelegem că juriștii aveau, de multe ori, poanta pe tavă, lucru care

explică faptul că avocații sînt cei mai mari epigramiști.

Să nu înțelegem cumva că orice jurist poate deveni epigramist, nu, ci acela care are harul special cerut de scrierea catrenului cu prozodie corectă și poantă finală. El se selectează dintre cei cărora actul juridic le solicită, ca profesioniști în domeniu, gîndire și atenție permanentă.

Or, gîndul și judecata de valoare duc la concluzii adeseori surprinzătoare care, pentru cei dotați, e o cale de a migra în planul literar al epigramei. Iată concluzia avocatului Marius Coge de la Craiova, privind teatrul vieții: În teatru-acesta colorat, Își joacă fiecare rolul: Femeia-i pomul lăudat, Bărbatul e... culegătorul.

Ghiocel Constantinescu (1908-1978), avocatul din Ploiești, se face că nu știe (ca avocatul la proces, cînd face pe naivul) rolul bătrîneții, adică al iernii: M-am întrebat de multe ori Cm e posibil să se-ntîmple Ca fulgii ei așa ușori Să cadă-atît de greu pe tîmple...

George Corbu, cel, în principal, cu studii juridice, ajunge la următoarea concluzie (anticipînd, cu decenii, ce ne va aduce globalizarea cu COVID-ul ei), cu-ntorsătură ingenioasă: La medic mergi ca la oracol...

Ieșind de-acolo poți să speri Că nu mai ai nici un obstacol Spre lumea fără de dureri.

Cum femeia e în atenția oricărui bărbat, Toma Florescu (1872-1923), cu diplomația avocatului, o laudă cu revers neașteptat: În laudele mele, doamnă, Atît de sus te-am ridicat C-ai amețit de înălțime Și-atunci în brațe mi-ai picat.

Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), tatăl celor doi confrați – Mircea și Nelu, cel căsătorit prima oară cu actrița Marioara Voiculescu, posesoarea unor vii întinse (cîndva, acum totul e paragină!) în Valea Călugărească, scria dorința oricărui însurățel din vremea de atunci: Fete fără zestre sînt Cîte vreți pe-acest pămînt, Dar aș vrea să am odată Și o zestre, fără fată.

Avocatul Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017), liberalul ajuns ministru al Justiției, știa dumnealui ce știa, din moment ce scrie: De cînd Soarele și Luna, De cînd valul spart de stîncă, Adevărul e minciuna Nedescoperită încă.

Nici fratele său – Nelu Ionescu-Quintus (19192014) nu e mai prejos ca epigramist: Ce relație ciudată E-ntre pasăre și om: Cioara croncăne pe-o roată, Iar șoferul e ,,în pom”!

Ion Micuț din Rîmnicu Vîlcea, obișnuit cu atmosfera din tribunale, a-nțeles, de la-nceput, strategia prin care partidele ne-au transformat țara în colonie: Partidul a-nceput să crească Și-ajunse chiar să guverneze

C-a reușit să-și alieze Slugărnicia românească.

Cincinat Pavelescu (1872-1934), cel pe care potentații l-au plimbat pe la toate tribunalele din provincie, interzicîndu-i un post în București, are multe epigrame antologice, dar o vom da ca exemplu doar pe aceea prin care devoalează nume din literatură – Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Caragiale, Gherea: Barbu tot interpelează, Caragiale-i dă cu berea, La Ploiești ghiveciuri face ,,Eminentul critic Gherea”.

O epigramă a lui Radu D. Rosetti (1874-1964), avocat, decanul Baroului de Ilfov, circulă și azi din gură în gură (o scriu din memorie): Doctorul i-a spus odată Să nu bea prea mult lichid...

El l-a ascultat îndată Și de-atuncea bea... solid!

Celebrul Păstorel Teodoreanu (1894-1964) – epigramist și oenolog, ne incită cu epigramele sale potatorice (lat. poto,-are = a bea), declarînd deschis care sînt situațiile care-i aduc consolare, întărind ideea cu ajutorul antonimelor plină # goală: Două lucruri mă alină Și mă scoală de pe boală: Damigeana cînd e plină Și femeia cînd e goală. În epigramă, metafora are alt rol decît în poezie, despre care Eminescu scria: ,,poezia nu are să descifreze, ci, din contra, are să încifreze o idee poetică în simbolele și hieroglifele imaginilor”; poezia presupune o evadare din real într-o lume aparte care să-l ducă pe poet (și pe cititor) dincolo de ,,precara existență”. Or, metafora din epigramă nu determină fantezie, iluzie, reverie, ci intensifică activitatea cerebrală și mobilizează spiritul, asociind ideile care vizează realitatea; în procesul de formare a gîndurilor, proces în care rațiunea migrează de la o idee la alta, de la un cuvînt la altul, metafora amplifică dimensiunea spirituală a epigramei, dînd tărie poantei. Iată cît de sugestiv se îmbină, în epigrama lui I. St. Bogza (19051988) cuvîntul cer care sugerează ceea ce e divin, înzestrare dumnezeiască, ceresc, cu pămînt – ceea ce e muritor, obișnuit, viață pămîntească: Tot omu-n lume-i efemer, În el e și pămînt și cer, Dar în poet, pe drept cuvînt, E cer mai mult decît pămînt. În realizarea epigramei predomină gîndirea, procesul de formare a gîndurilor care migrează de la o idee la alta, pentru pritocirea poanei, precum cea a lui Tropcea (1915-1986) de la Brăila: Uneori, într-o grădină, Dintre pomi, pe vreme rea, Cad acei cu rădăcină Și rămîn cei cu proptea.

Valerian Lică, folosind metafora, enunță ideea cu dibăcie, abătînd atenția cititorului, ducînd la surpriza finală: Prostia lui e-o boală Ce nu cunoaște frîne: Cu noaptea-n cap se scoală, Cu ea în cap rămîne.

Epigramistul are o sensibilitate mai bogată decît alt scriitor, sensibilitate cu efect nebănuit în puterea de receptivitate – trăsătură care-l ajută (ca pe un preot sau un avocat) la înțelegerea oamenilor. Poate de aceea, în epigramă, domină umorul, satira fiind mai rară și, uneori, topită în conținutul catrenului. Iată, ca exemplu, epigrama lui Vasile Til Blidaru, cel care a-mpămîntenit această specie literară la Buzău, prin care definește imperiul: Un uriaș mereu la pîndă Ce se gîndește cînd e-nfrînt Să-și lingă rana sîngerîndă C-o nouă limbă... de pămînt. (continuare în pag. 6) Dr. ELIS RÂPEANU

6

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Cinci poveşti mai puţin cunoscute despre Micul Paris

Bucureştiul vremurilor trecute era un oraş cu totul diferit în comparaţie cu ceea ce putem vedea în zilele noastre. Nu mulţi ştiu că Bucureştiul a fost în urmă cu sute de ani un simplu turn. Potrivit istoricului Dan Falcan, turnul se afla în actualul centru vechi al oraşului şi era un punct de reper pentru comercianţii vremii, un loc unde de mult ori se opreau să se odihnescă şi să se îşi expună marfa pentru a-i convinge pe locuitorii din zonă să cumpere. „În anii 1370-1380, se pun bazele unui turn, punct de pază în vremea aceea, care marca o întretăiere de drumuri comerciale”, povesteşte istoricul Dan Falcan despre începuturile Bucureştiului. De la acest turn a luat fiinţă oraşul ce avea să devină Capitala României astăzi. Potrivit lui Falcan, Bucureştiul se reducea la 160 de metri pătraţi, care se întindeau în zona Curţii Domneşti. Pe măsură ce Bucureştiul s-a extins, a înglobat mai multe sate care au intrat în componenţa sa. Primul document în care Bucureştiul este menţionat îi aparţine lui Vlad Ţepeş, în anul 1459.

Mahalaua Sfîntului Gheorghe-Vechiu, cea mai populată Dintre zecile de mahalale existente în documentele de la 1798, cea a Sfîntului Gheorghe-Vechiu a rămas ca fiind cea mai populată. Aceasta cuprindea 335 de case, dar flăcările izbucnite în oraş au condus la distrugerea tuturor locuinţelor. În această mahala, în anul 1592, se găsesc mai multe proprietăţi ale lui Nedelcu Vornicul.

Documentele pomenesc mahalaua de la 1632 şi vorbesc despre faptul că aceasta se întindea pînă în gardurile viei domneşti, acolo unde era şi Ulicioara Căldărarilor, de unde începea drumul Giurgiului. Într-o altă uliţă a mahalalei, cea a Bărbierilor, într-un act din anul 1701 este consemnat faptul că acolo se afla Puţul Turnului, probabil, un turn al zidurilor Curţii Domneşti. Tot aici se afla şi faimoasa brutărie a lui Babie, unde să găseau cele mai bune coltuce, un fel de pîini foarte apreciate. Cele mai importante proprietăţi din mahala erau bisericile şi mînăstirile, dar şi casele dascălilor de la faimoasa şcoală românească a Sfîntului Gheorghe-Vechiu.

Casa de Piatră era printre cele mai frecventate zone din Capitală, atunci cînd tineri ori bărbaţi trecuţi de prima tinereţe se duceau să-şi caute o doamnă ori o domnişoară care pentru cîteva ore şi pentru o sumă modică de bani să le alunge singurătatea. La intrarea în bordelurile din acea zonă, la poarta fiecăruia se găsea un felinar roşu, care odată cu lăsarea serii se aprindea. Acesta era un fel de indicator discret pentru faptul că acolo se găseau femei dispuse să întreţină relaţii sexuale contra cost.

Fetele îşi vindeau trupul destul de ieftin, fiind un fel de prostituate de mahala, neşcolite, dar foarte căutate.

Dacă în timpul săptămînii nu erau mulţi amatori pentru serviciile „fetelor“, în zilele de sîmbătă şi duminică la intrarea în bordel era un şir impresionant de bărbaţi.

De cele mai multe ori, locuitoarele bordelurile erau „la muncă” şi bărbaţii trebuiau să aştepte ca femeia ce urma să le devină parteneră timp de cîteva ore să-şi termine „programul”. Domnii care erau clienţi fideli ai bordelurile de la Crucea de Piatră le cunoşteau pe fetele care practicau prostituţia şi în funcţie de reputaţia pe care o aveau erau mai căutate sau mai puţin solicitate.

Ceata lui Nălucă, haiducii de la 1829

În jurul anului 1800, Bucureştiul era un oraş în care marii boieri îşi împărţeau clar parcelele de pămînt pe care le aveau. Niciodată nu exista loc de greşeală, iar bogaţii oraşului erau cunoscuţi de toată lumea.

Pînă tîrziu, după începerea Primului Război Printre aceştia, logofătul Manolache era un nume care Mondial, femeile nu aveau voie să meargă pe jos, pe te ducea imediat cu gîndul la opulenţă, la multe bunuri Podul Mogoşoaiei, ci doar în trăsuri, dacă nu erau care se odihneau în cufărul vechi al moşiei. În prima zi însoţite de soţ, de o rudă sau prietenă, ori măcar de a anului 1829, spune istoricul Dan Falcan, a avut loc o servitoare. De asemenea, femeile nu puteau să intre un atac de pomină, cînd doi haiduci s-au deghizat în într-un local, fără a se afla la braţul unui bărbat. Cînd se colindători şi l-au jefuit pe unul dintre cei mai bogaţi duceau la cumpărături, chiar şi într-un magazin de lux, oameni din Bucureşti. aristocratele autohtone nu puteau fi singure, indiferent „Tunsu şi Grozea, aşa se numeau cei doi haiduci cine le însoţea. Noţiunea de „mers la serviciu”, ideea care au intrat în casele logofătului Manolache“, după La bordel de a avea o „slujbă”, alta decît iniţiativele filantropice cum povesteşte Falcan, care spune că aceştia i-au luat În Bucureştiul vechi exista un număr impresionant boierului tot ce avea. Cei doi jefuitori se împrieteniseră sau caritabile, erau de neconceput în cazul acestor doamne, care se fereau de amestecul claselor sociale ca de bordeluri, de la cele mai luxoase, la cele mai cu trei ani în urmă şi aveau o metodă inedită de a-i lăsa dracul de tămîie, după cum susţine Edmond Niculuşcă, ieftine. Prostituate celebre şi „anonime de cartier“ pe boieri fără agoniseală: după ce jefuiau, dispăreau munceau zi de zi. reprezentant ARCEN. prin sistemul de canalizare de sub oraş. Pe sub Bucureștii în 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi Dâmboviţa la Bucureşti, 1868, acuarelă de Amedeo Preziosi Bucureşti se întindea un sistem de coridoare bine pus la punct, pe care cei doi haiduci îl cunoşteau foarte bine. Imediat după ce dădeau o lovitură şi plecau cu buzunarele pline de bijuterii, cei doi haiduci dispăreau în subteran şi reuşeau de fiecare dată să îşi piardă urma.

Adevarul.ro

Femeile nu aveau voie să meargă pe jos pe Podul Mogoşoaiei

Epigramistul și epigrama

(urmare din pag. 5) Umoristul e un vînător curios – el aleargă alături de păcătosul vizat, pe cînd satiricul e neîndurător. El nu se ocupă de ceea ce e tipic, ci de ceea ce iese în relief prin neadaptare la regula impusă. În plus, intră în ,,dialog monologat” (cum se spune în critica literară franceză) cu cititorul. Nicolae Bunduri, din Brașov, definește femeia la 40 de ani: E ca și vinul bun, sadea, Din vită nobilă și pură Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea, Dar nu toți țin la băutură.

Ioan Toderașcu din Costeștii Vasluiului o dă pe după șură, pe după prun să ajungă la imaginea străzilor ce prezintă pericol pentru pietoni: Cu ochii țintă dup-o fată Avînd un trup fenomenal,

N-am mai văzut-o dintr-odată...

Lua-l-ar dracu de canal!

Regretatul Eugen Albu (1940-2022) se confe­sează, exprimîndu-și îngrijorarea față de un fenomen al acestei epoci – incompetența celor cu școală făcută ,,pe puncte”: Cu omul neșcolit și prost Nu lupt că n-are nici un rost, Dar duc o luptă colosală Cu prostul care are școală.

Prin destăinuire, prin adresare directă, se accentuează caracterul dialogic al epigramei. Doctorul Gr. Lupescu de la Tîrgu Jiu, nonagenarul nostru, nu se sfiește să devoaleze lipsa de prețuire față de șef, printr-o poantă care ne înviorează spiritul: De cîte ori am bucuria Să-l văd pe șeful meu cel bun, Îmi scot amabil pălăria... Și-n fața ochilor mi-o pun.

Epigrama parcurge întregul univers uman, cu referiri la fapte de viață, năravuri, dorințe ne-mplinite, societatea, politica, tradiția etc. Iată un aspect istoric nou la care se referă Gh. Constantinescu din Brașov, ca un fel de avertisment; Mesajul lui Tökes: Iubirea din mesaj transpare Și-i rezumată într-un rînd: Români, aveți puțin răbdare KO-SO-VO coacem în curînd. Înțelegem că epigramistul își exprimă, în epigramele sale, întreaga ființă. Epigrama devine oglinda eului său care iradiază energie pozitivă și face spiritul cititorului să vibreze în rezonanță cu al său – aspect valabil și în cazul în care se exprimă ca reprezentant al breslei: Cînd întreaga țară plînge, Dă în patru zări alarmă, Să lovim în minți nătînge, Din umor noi facem armă.

RM

7

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

File de istorie

NICOLAE COSTIN – UN CRONICAR LA RĂSPÎNTIE DE VEACURI (II) Alături de Dimitrie Cantemir (2) Tot în vremea primei domnii a lui Nicolae Mavrocordat (1709-1710), Nicolae Costin a fost însărcinat să-l primească pe mîndrul staroste de Halici, Iosif Potocki, şi să facă pe judecătorul pricinilor ce se iscau la Iaşi între ostaşii care îl întovărăşeau pe staroste şi tîrgoveţi.

Consemnînd aceste două epi­ soade Cronica Ghiculeştilor subli­nia priceperea lui Nicolae Costin atît în tainele diplomaţiei, cît şi în cunoaşterea limbilor străine: „S-a întîmplat să vină atunci (aprilie 1710) şi un sol al francezilor, anume marchizul Désalleurs, întru întîmpinarea căruia a ieşit, din poruncă domnească, Nicolae Costin, mare vornic, ca unul ce cunoştea limba latină”. Cîtva timp mai tîrziu „voievodul Iosif Potocki... a venit fără de veste aci în ţară... Pentru a-l saluta... domnul a trimis la el pe Nicolae Costin, vornicul de Ţara de Jos, ca unul ce era cunoscător al limbii leşeşti”.

Cînd pe tronul Moldovei, în noiembrie 1710, a venit cel mai învăţat om al vremii din întregul răsărit, Dimitrie Cantemir, Nicolae Costin a primit cea mai înaltă funcţie, după a domnitorului, aceea de mare logofăt. Era o recunoaştere directă a meritelor cărturarului, cel mai instruit om din Moldova, după Cantemir.

N-a fost feciorul lui Miron adeptul fără rezerve al politicii rusofile duse de Cantemir şi o parte din boierii moldoveni, între cei doi cărturari s-a aşternut o preţuire rece; domnul i-a încredinţat marea logofeţie, dar nu l-a consultat niciodată asupra planurilor sale de împotrivire faţă de Poartă. Pe de altă parte, marele logofăt a fost loial şi a semnat, alături de ceilalţi divaniţi, manifestul lui Cantemir către ţară, de ridicare împotriva otomanilor. În toamna lui 1711, Nicolae Mavrocordat şi-a reluat tronul şi l-a menţinut pe cronicar în funcţia de mare logofăt. Îl întîlnim în această funcţie la 20 ianuarie 1712, cînd renunţă, împreună cu soţia sa Ileana, la satul Cepleniţa din ţinutul Hîrlăului în favoarea mătuşii sale Safta spătăreasa, soră cu Miron Costin. În primăvara anului 1712, Nicolae Costin îl însoţeşte pe suedezul De Briant în trecere prin ţara noastră. Ultimul act pe care îşi aşterne semnătura este datat 1 august 1712. Cîteva săptămîni mai tîrziu, fiind plecat pe la moşiile primite în zestre de soţia sa, îmbolnăvindu-se grav, Nicolae Costin şi-a dat obştescul sfîrşit, înainte să fi împlinit 53 ani. A fost îngropat, se pare, la biserica lui vodă Barnovschi din Iaşi.

Cea mai răspîndită cronică De la Nicolae Costin ne-au rămas trei opere. Prima dintre ele, o încercare de istorie a Moldovei de la începuturi şi pînă în vremea sa, intitulată Letopiseţul

Ţării Moldovei, este, potrivit definiţiei lui N. Iorga, prima mare compilaţie din cronicile interne ale Moldovei (în mod special din Letopiseţul lui Grigore Ureche şi din opera realizată de tatăl său, Miron Costin), precum şi din ştirile cuprinse în scrieri istorice din ţări învecinate. Dornic să dea o operă completă, el s-a gîndit să o înceapă, ca pe Cronografe, de la facerea lumii. Începută pe la 1705-1706, scrierea sa a rămas neterminată, oprindu-se la anul 1601.

Ca şi tatăl său, Miron Costin, Nicolae Costin este bine informat despre originea daco-romană a poporului român, unitatea sa teritorială, comunitatea de limbă, iar numele de român „au ţinut şi ţin şi pînă astăzi; şi încă mai bine muntenii decît moldovenii, că ei şi acum zic şi scriu Ţara Româniască şi românii acei de Ardial...”. Sînt evocate faptele de arme ale unor viteji voievozi, precum Ştefan cel Mare, pe care „norodul îl numeşte bun, blînd şi milostiv”, sau Mihai Viteazul.

Bine informat, cu numeroase capitole consacrate stărilor de lucruri din ţările învecinate cu Moldova, utilizînd adesea istoriografia acestor ţări, Letopiseţul lui Nicolae Costin a cunoscut cea mai largă difuzare manuscrisă din întreaga istoriografie românească a Secolului XVIII. Numai în colecţiile Bibliotecii Academiei se păstrează peste 50 de volume de copii ale cronicii, transmisă, uneori, în două variante, din care una pentru domn. Este posibil ca textul destinat lecturii lui N. Mavrocordat, care a apreciat mult calităţile de cronicar ale fostului său mare logofăt, să fi fost redactat în vremea primei domnii moldoveneşti a acestuia din anul 1710.

Deosebirile dintre cele două redactări vizează mai ales prefaţa şi mai puţin, sau aproape deloc, textul propriuzis, care numără trei-patru sute file de manuscris.

A doua operă istorică a lui Nicolae Costin se intitulează De domnia lui Nicolae Alexandru vodă în Ţara Moldovei şi a fost scrisă la cererea domnului. Ea cuprinde evenimentele petrecute între 14 octombrie 1709 şi octombrie 1711, aşadar şi domnia lui Dimitrie Cantemir. Cronică de familie – completată după moartea marelui logofăt de Axinte Uricariul şi pentru Ţara Românească de Radu Popescu – această scriere este deosebit de preţioasă sub raport informaţional, ca una care redă corect evenimentele

Sas, Dragoș și Latco Vodă, desenați de Nicolae Costin

petrecute după deznodămîntul de la Stănileşti (iulie 1711). Cronicarul este singurul martor al stărilor de lucruri pe care le surprinde în scrierea sa cu destulă obiectivitate.

Deşi restrînsă ca timp istoric şi limitată ca subiect, Cronica domniei lui N. Mavrocordat s-a bucurat de interes şi difuzare. Probabil că la aceasta au contribuit şi domniile succesive ale Mavrocordaţilor, în ambele principate, precum şi interesul legitim al cititorului veacului XVIII pentru literatura istorică, în general.

Nicolae Costin rămîne în cultura noastră şi prin traducerea în româneşte a uneia dintre cele mai reprezentative opere de literatură occidentală datorată spaniolului Antonio de Guevara (1481-1545) şi pătrunsă la noi sub titlul de Ceasornicul domnilor.

Scrierea se compune, de fapt, din două romane (să le spunem aşa). Unul, închinat vieţii lui Marc Aureliu, împăratul filosof, a fost scris de Guevara în intenţia de a-i sluji lui Carol Quintul de model şi a fost tipărit, în spaniolă, la Sevilla, în anul 1528. Celălalt, un îndreptar pentru creşterea şi educarea principilor, era intitulat Ceasornicul domnilor şi a circulat numai în manuscris. Chiar înaintea tipăriturii de la Sevilla autorul s-a gîndit să contopească cele două cărţi în una singură, amestecînd capitolele, după o formulă ce n-a putut, evident, conferi noii cărţi unitate.

Aşa apare, în 1529, la Valladolid, tot în spaniolă, cartea numită Ceasornicul domnilor, în care a fost încorporată celebra carte a lui Marc Aureliu.

Opera s-a bucurat de o difuzare nemaicunoscută în acea vreme în Europa, fiind tradusă în italiană, portugheză, franceză, olandeză, engleză, germană, armeană, maghiară, polonă – în această ultimă limbă după traducerea lui N. Costin. Sub titlul Horologium principum, a fost tradusă în latineşte, prima ediţie apărînd la Torgau, în 1601, urmată de alte nouă ediţii la Leipzig, Frankfurt pe Main, Raab, Bratislava, precum şi de altele tipărite în Polonia. O ediţie de la Leipzig, din 1634, a stat la baza traducerii efectuate de cronicar, înainte de scrierea Letopiseţului.

Nicolae Costin nu a făcut însă o traducere obişnuită (de altfel el n-a tradus decît cu puţin mai mult de jumătate din carte), ci şi o restructurare a capitolelor, înlăturîndu-le pe acelea care n-ar fi găsit audienţă la cititorul din ţara noastră, nefamiliarizat cu unele din problemele abordate în scriere, putînd fi deci socotită în bună măsură o creaţie originală. Traducerea ni s-a păstrat în puţine manuscrise; cunoaştem abia şase. Toate au fost copiate după moartea cronicarului, inclusiv exemplarul destinat lui Nicolae Mavrocordat, care poartă data 1713. Originalul s-a pierdut. Traducerea dovedeşte cunoaşterea desăvîrşită a limbii latine şi resursele lingvistice ale lui Nicolae Costin, care, în lipsa oricărui dicţionar, a găsit corespondenţii lexicali necesari unei bune transpuneri în limba română.

Cărturar a cărui operă a intrat în circuitul larg al culturii noastre abia în ultimele decenii – prin tipărirea în ediţii critice a tuturor celor trei scrieri ale sale – Nicolae Costin ni se dezvăluie ca un reprezentant de seamă al umanismului românesc, cu o contribuţie marcantă la dezvoltarea istoriogrpfiei în limba naţională, aşa cum au ctitorit-o Ureche, Miron Costin şi Neculce în Moldova, Radu Popescu şi Radu Greceanu în Ţara Românească.

Sfîrșit GABRIEL STREMPEL

8

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

Din culisele demiterii lui Nicolae Titulescu (I) Ampla conspiraţie ex­ ternă şi numeroasele intrigi interne îndreptate împotriva lui Nicolae Titulescu s-au brodat pe fondul unei vechi antipatii pe care regele Carol al II-lea o nutrea faţă de ministrul român al afacerilor străine. Aversiunea regală faţă de omul politic şi diplomatul român a avut cel puţin trei cauze, dificil de apreciat, comparativ, sub raportul ponderii pe care au căpătat-o, în unul sau altul din momentele date (adeseori ele acţionînd concomitent), ca şi al raporturilor lor de anterioritate. În ciuda faptului că linia politică externă promovată de Nicolae Titulescu a primit acordul, absolut necesar, al regelui (ni se pare greu, dacă nu imposibil, a accepta ideea desfăşurării de către diplomatul român a unei acţiuni externe cu ale cărei direcţii, măcar generale, regele, ca şi celelalte cercuri politice conducătoare, să nu fi fost de acord) este aproape cert că între Carol al II-lea şi Nicolae Titulescu au existat şi numeroase deosebiri de vederi, atît în privinţa aspectelor particulare ale politicii externe, cît mai ales în privinţa căilor şi metodelor folosite pentru împlinirea uneia sau alteia din acţiunile avute în vedere.

Putem afirma că, în evoluţia conflictului dintre Carol al II-lea şi Nicolae Titulescu, aceste contradicţii, generate de perspective diferite asupra unora dintre direcţiile politicii externe

româneşti, nu au avut aceeaşi pondere de-a lungul anilor. Trebuie subliniat că în anii 1933 şi 1934 cel puţin, regele nu s-a pronunţat în mod serios pentru alte for­ mule politice externe decît cele urmărite şi promovate de şeful diplomaţiei româneşti; iar faptul de a-i fi supus ca persoană şi acţiune politică, ironiilor şi criticilor în toţi aceşti ani nu mi se pare suficient pentru a afirma că în intervalul amintit între concepţiile de politică externă (înţelegînd în acest cadru mai ales direcţiile de dezvoltare a acesteia) ale lui Carol al II-lea şi cele ale lui Nicolae Titulescu ar fi existat contradicţii. Se impune astfel sublinierea că fondul conflictului dintre Carol al II-lea şi Nicolae Titulescu în cei doi ani a avut în principal o cu totul altă cauză, invocarea unor deosebiri de vederi politice încercînd o escamotare a adevăratelor motive. Că este aşa ne-o probează mai multe surse documentare, pe care Ie vom prezenta mai departe. Cursul evenimentelor din anul 1935, şi mai ales din anul 1936, va oferi însă situaţii în care diferenţele de opinii între cei doi s-au accentuat pînă la ruptură, ducînd de astă dată la conflicte în care partenerii au folosit o multitudine de mijloace: de la argumente logice şi presiune morală, pînă la ameninţări reciproce, implicite sau explicite, acţiuni de culise şi intrigă subterană.

Acest punct de vedere este împărtăşit şi de alţi cercetători ai problemei.

Cînd regele se vrea propriul său cancelar

al puterii personale, al dictaturii regale. Numeroase manifestări permit a spune că intenţii pentru o asemenea opţiune au existat destul de timpuriu, dar „restauraţia” a marcat indubitabil începutul unei acţiuni neîntrerupte şi concrete în această direcţie. Activitatea desfăşurată în acest sens de către Carol al II-lea – activitate care a „condus la o accentuată stare de incertitudine, în care ideea instaurării unui regim de mînă forte era mult mai uşor de acreditat, atît în interiorul, cît şi in exteriorul ţării – a determinat un conflict acut între monarh şi ministrul român al afacerilor străine şi a avut un rol de mare în­semnătate în izolarea şi eliminarea din viaţa politică a lui Nicolae Titulescu, personalitate în care intenţiile lui Carol al II-lea au găsit un redutabil adversar.

Colaboratorii apropiaţi ai lui Nicolae Titulescu au exprimat, unii într-un mod categoric, fără rezerve, un asemenea punct de vedere. „Fără a intra în detalii – afirma Savel Rădulescu, fost subsecretar de stat la Ministerul afacerilor străine – voi spune de la început că acest pretext (al omogeni­ zării guvernului, formulat pentru a explica formarea noului cabinet, la 29 august 1936) nu ascundea decît dorinţa regelui Carol al II-lea de a pregăti dicta­tura”. Acelaşi Savel Rădulescu scria: „Cauza esenţială (a demiterii lui Nicolae Titulescu) a fost pregătirea dictaturii regale. Titulescu niciodată nu a avut încredere în regele Carol al II-lea şi cred că acesta din urmă a simţit-o. Însărcinat să formeze guverne, Titulescu a refuzat sau a evitat cu grijă să-şi ia o asemenea sarcină, lipsindu-i încrederea în rege... Titulescu şi dictatura se înfruntau, se respingeau, se excludeau. Un guvern de dictatură nu putea conţine în sînul său pe Titulescu, cu activitatea, prestigiul şi ideile sale democratice; iar Titulescu nu se putea împăca în nici un chip cu dictatura, nici cu schimbarea eventuală a politicii ce urmase“.

Nicolae Titulescu a avut desigur, de suferit, şi nu în mică măsură, efectele megalomaniei unui rege care nu s-a împăcat niciodată cu strălucirea intelectuală şi prestigiul politic dobîndit pe scena românească, ca şi în arena internaţională, de ministrul său de externe şi nici cu modul în care omul politic şi diplomatul român îşi desfăşura acţiunea în viaţa internaţională. Trebuie avut în vedere că, în cea mai mare parte a timpului cît a deţinut portofoliul afacerilor străine, Nicolae Titulescu s-a aflat în străinătate, sustrăgîndu-se astfel – cu o mare şi incontestabilă abilitate, ceea ce făcea mai rare conflictele – autorităţii regelui şi primului ministru, care erau puşi de multe ori în situaţia de a aproba postfactum iniţiative – deseori recunoscute a fi valoroase – ale ministrului afacerilor străine. Cine-l cunoştea pe Carol al II-lea intuia repede că el dorea (ca altădată vărul său Wilhelm II, iar în final cam cu aceleaşi rezultate) să fie propriul său cancelar – să imprime o exclusivitate de stil şi concepţii politicii interne cît şi celei externe. O cauză care ţine de personalitatea deosebit de puternică a lui Nicolae Titulescu şi de orgoliul cel puţin egal, exprimat de foarte puţine ori regal, al lui Carol al II-lea.

Evoluţia social-isţorică de după Primul Război Mondial pune în evidenţă preocupările monarhiei din România – comune, de altfel, cu ale caselor regale din Spania, Iugoslavia, Bulgaria – de a găsi forme corespunzătoare de adaptare pentru a-şi perpetua existenţa. Monarhia a manifestat, concomitent şi în strînsă legătură cu alte vîrfuri capitaliste, tendinţe de instaurare a unui regim personal. Carol al II-lea a continuat şi a amplificat această orientare după un plan propriu şi cu alte mijloace.

Așa cum remarcă în mod pertinent memorialistica şi istoriografia perioadei, trăsături proprii persoanei lui Carol au amplificat orientarea monarhiei din România spre dictatură, deşi nu ele au creat această orientare.

Este însă dificil a fixa cu exactitate momentul în care, în mintea lui Carol al II-lea, s-a născut ideea unui regim

RM

Prudență și subversiune Atitudinea lui Carol al II-lea faţă de ministrul afacerilor străine era binecunoscută cercurilor politico-diplomatice dintr-o serie de ţări. Notaţiile unora dintre miniştrii de externe ai statelor aliate României confirmă o asemenea afirmaţie. Chiar dacă arată că, într-un anumit grad, atitudinea lui Carol al IIlea a fost un reflex al presiunilor italiene şi germane, aceiaşi oameni politici remarcă faptul că în poziţia suveranului român faţă de şeful diplomaţiei româneşti se întîlnesc, de asemenea, atitudini foarte subiective, meschine chiar. În memoriile sale, fostul ministru de externe al Turciei, Tevfik Rustu-Aras, afirma că „regele Carol încercase şi înainte să-i diminueze sistematic autoritatea, ca urmare a necurmatei propagande fasciste venite din Italia lui Mussolini şi Germania lui Hitler” şi adăuga: „Faptul că suveranii şi primii miniştri sînt invidioşi pe colaboratorii lor competenţi şi-i îndepăr­tează din posturi – aşa cum a procedat Carol faţă de Titu­lescu – nu a dat niciodată rezultate bune, nici pentru cei care comit astfel de acte, nici pentru ţările lor”. În capitalele europene, îndeosebi Londra şi Paris, nu­mele lui Carol, disociat de acela al lui Titulescu, nu se bucura de un credit ridicat. Ministrul de externe trebuia deci discreditat în cele două capitale; în acelaşi timp, se urmărea să se dea de înţeles cercurilor politice din Berlin că prin înlăturarea lui Tit­lescu regele nu ar voi îndepărtarea unui ministru incomod, ci rezolvarea unui conflict între două orientări de politică externă, una filofranceză, susţinută de Titulescu, şi alta „amicală” cu Germania, încurajată de el, Carol.

Imposibilitatea, pentru început, de a acţiona dintr-o dată şi direct împotriva lui Nicolae Titulescu – nu trebuie uitat că „restauraţia” l-a găsit cu o activitate bogată şi un prestigiu consolidat pe plan intern şi internaţional – l-a făcut pe rege să manevreze cu prudenţă, căutînd să coalizeze – pe platformele cele mai diverse şi folosind argumente dintre cele mai atrăgătoare, între care promisiunea investiturii cu formarea unui nou cabinet nu era de natură să lase indiferenţi pe cei solicitaţi – împotriva diplomatului român o serie de politicieni. Şi cîţi dintre foştii miniştri nu doreau să revină?! Altora le-a speculat orgoliul rănit de personalitatea prea puternică a ministrului afacerilor străine, cărora acţiunile acestuia li se păreau de multe ori o sfidare, căci, chiar dacă nu erau contrare propriei lor gîndiri în materie de politică externă, ele se realizau în afara lor, deşi toate aparenţele consultării erau respectate. N-au fost neglijate nici persoanele care nutreau concepţii de politică externă diametral opuse sau sensibil diferite de acelea ale lui N. Titulescu, aceasta neînsemnînd, ipso fado, că regele se ralia unor asemenea puncte de vedere sau că subscria concepţiilor politice implicate. În fine, şi nu în ultimul rînd, regele a speculat, cu abilitatea ce-l caracteriza, animozităţile perso­nale, invidiile multiple, pe care cariera politicodiplomatică a lui Nicolae Titulescu şi a colaboratorilor săi apropiaţi o treziseră în sufletele înăcrite ale unor deputaţi şi senatori de o legislatură sau ale unor miniştri anodini, par­ticipanţi la un cabinet de două săptămîni.

Referirile critice făcute de Carol al II-lea la adresa lui Nicolae Titulescu au premers numirea acestuia, pentru a doua oară, ca ministru al afacerilorp străine. La 5 aprilie 1931, în urma unei convorbiri cu regele, Octavian Goga nota în Jurnalul său: „Faţă de Titulescu, (Carol al II-lea) e foarte sever în aprecieri. Ca de obicei, îi face istoricul, luînd lucrurile de la început, îmi spune că are să fie dezagreabil cu el”. (va urma) GEORGE G. POTRA

RM

9

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (232) Zeii (46) Sun Bin – zeu daoist, venerat de popor, patron al pantofarilor, curelarilor și cîrpacilor. În viața pămînteană a fost un demnitar, un istoric și strateg militar semilegendar din Secolul al IV-lea î.Chr. Se spune că era un urmaș al lui Sunzi, renumitul autor al capodoperei „Arta Războiului“. Legenda afiormă că Sun Bin a fost acuzat pe nedrept de crimă. Ca urmare, i-au fost retezate picioarele de la genunchi sau de la glezne și a fost exilat undeva departe. A avut puterea să revină și să își redobîndească rangul militar, după ce și-a confecționat niște proteze (cizme) cu care putea să meargă perfect. Se mai spune că tot el a inventat șaua de călărit. Pentru toate aceste merite a fost zeificat.

Song Qiang – zeu daoist, patron al hoților. În viața pămînteană a fost un tîlhar faimos care a trăit în Secolul al XII-lea.

Sun Wukong – este cunoscut din numeroase scrieri, povestiri și legende, dar mai ales din romanul epic clasic „Călătorie spre Soare-Apune“, ca „Rege al maimuțelor“. Pentru ca, la finalul romanului, să devină „Buddha Învingătorul în Luptă“. Romanul „Xi You Ji“ a fost scris de Wu Chengen în timpul Dinastiei Ming.

După spusele daoiștilor, Su Wukong a avut o naștere miraculoasă. La începutul creației, dintr-o stîncă de pe Muntele fructelor și florilor, munte aflat în apropierea orașului Lian Yungang, stîncă umezită de o zeiță a naturii și de energia qi, s-a desprins o bucată ca un ou de piatră.

Asupra acestui ou de piatră a suflat și vîntul, așa încît oul s-a clocit îndeajuns pentru a se sparge. Din el a țîșnit afară maimuța, puternică și veselă încă de la naștere.

O variantă a mitului pretinde că Sun Wukong s-ar fi născut dintr-o picătură de sînge a unui zeu, așa încît el era o maimuță divină. Altă variantă afirmă că piatra din care s-a ivit maimuța era mistică, făcută din substanța haosului primordial. Imediat ce a văzut lumina zilei, maimuța a făcut reverențe spre cele patru puncte cardinale. Înfățișarea lui Sun Wukong, cu urechi mari și blană de culoare galbenă, dar mai ales înzestrările și capacitățile sale deosebite, l-au impus

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (21) IUSTINIAN AL II-LEA (2) În acelaşi timp, împăratul repus pe tron a dat dovadă de un spirit de răzbunare necruţător. Foştii împăraţi Leontius şi Tiberiu al III-lea au fost mutilaţi şi executaţi, împreună cu mulţi dintre sprijinitorii lor, în vreme ce patriarhul Constantinopolului, Callinic I, a fost mazilit şi orbit. În cele din urmă, această teroare i-a îndepărtat pînă şi pe cei care susţinuseră întoarcerea lui Iustinian.

O nouă revoltă a izbucnit în 711, pornind de la Cherson, şi Bardanes, un alt general, s-a proclamat împăratul Philippikos şi a pornit pe mare spre Constantinopol. În faţa acestei provocări, puţini s-au găsit să apere coroana lui Iustinian. După ce a opus o rezistenţă firavă, Iustinian a fost înfrînt şi decapitat.

Jefuirea Constantinopolului Jefuirea Constantinopolului în 1204 a fost unul dintre cele mai îngrozitoare acte de vandalism comise vreodată. Oraşul grecesc Constantinopol, capitala Imperiului Byzantin, era bastionul creştinătăţii. De aceea pare o ironie că aceia care l-au jefuit în 1204 au fost creştinii Cruciadei a IV-a.

Destinaţia iniţială a acestor cruciaţi latini – porniţi din Franţa, Italia, Flandra şi Germania – trebuia să fie Cairo, capitala califatului musulman, de unde aceştia voiau să re­cucerească Ierusalimul deţinut de musulmani. S-au strîns la Veneţia, pentru a fi transportaţi de corăbii veneţiene. Însă Veneţia semnase un acord comercial cu sultanul Egiptului. Conducătorul

ca Rege al Maimuțelor. Era inteligent, isteț, priceput în artele marțiale, în magie, capabil să facă salturi de 54.000 de kilometri, puternic, în stare să ridice greutăți de peste 8 tone. De asemenea, Sun Wukong era expert în învățătura daoistă, pe care o însușise de la un mare Maestru. Putea să se transforme după dorință, în chip magic, în mii de feluri, în animale, obiecte, arme etc. Putea să comande vîntului, apei, crea bariere de protecție împotriva demonilor și chiar a zeilor. În schimb, era egoist, gălăgios, dezordonat, curios, pus pe ștrengării și pozne răutăcioase.

Timp de 300 de ani a domnit ca Rege al Maimuțelor, pe o insulă îndepărtată, pînă ce, într-o zi, a văzut cum moare o maimuță bătrînă. Din acel moment și-a dorit să devină nemuritor și s-a hotărît să plece în căutarea leacului nemuririi. În călătoria sa a ajuns pe un munte, unde Maestrul daoist Subodhi l-a primit ca discipol.

Maestrul i-a dat un nume de învățăcel daoist și anume „Cunoscătorul Neantului“. Cînd învățase deja mare parte din tainele Daoismului, inclusiv secretul celor 72 de transformări, Maestrul l-a gonit din cauza unei pozne pe care o făcuse. Sun Wujong s-a întors pe insula sa unde domnise peste maimuțe; aici a nimicit niște monștri care îi ocupaseră domeniul și îi terorizau supușii. Însă acum, Maimuța Sun Wukong devenise încrezut și s-a autointitulat „Marele Înțelept Egalul Cerului“. Maimuța, crezîndu-se deja un zeu, a îndrăznit să îi ceară Împăratului de Jad – conducătorul suprem al împărăției daoiste – să îi dea satisfacție și să îi recunoască meritele. Împăratul l-a așezat ierarhic în poziția de Pi-ma-wen, ceea ce, pentru moment, l-a mulțumit pe Sun Wukong. În realitatea, slujba era cea de îngrijtor al cailor, grăjdar, o îndeletnicire modestă, chiar umilitoare. Cînd ceilalți zei daoiști au început să rîdă de el și de o asemenea demnitate, Sun Wukong s-a înfuriat și a început să facă tămbălău și distrugeri în Cer, să amenințe și să tulbure liniștea Împărăției daoiste. Mai mult, a izbutit să fure și să mănînce „piersicile nemuririi“ pregătite pentru sărbătoarea zeilor și a nemuritorilor daoiști și a înghițit „pastilele nemuririi“ preparate de Laozi. Într-o altă versiune a mitului se povestește că Împăratul de Jad l-ar fi numit pe Sun Wukong un fel de rege ceresc, stăpîn al Piscului Nemuririi, dar nici această

demnitate nu i-a fost pe plac Maimuței, el voind nici mai mult nici mai puțin decît tronul Împăratului de Jad. În cele din urmă, Maimuța Sun Wukong s-a reîntors pe Pămînt și s-a pregătit să se apere de zeii cerești daoiști care îl urmăreau. În final, însă, a fost prins de Laozi și de nepotul Împăratului de Jad. Totuși, dușmanii săi nu au reușit să îl ucidă pentru că Sun Wukong se apăra cu puterile lui magice. În această situație, Împăratul de Jad a fost nevoit să ceară ajutorul lui Buddha. Zeul suprem al Budismului i-a propus maimuței o înțelegere: dacă va reuși să găsească marginea Lumii, atunci îi va da să mănînce toate piersicile nemuririi din Univers. Sun Wukong a pornit la drum și a ajuns într-adevăr pînă la cei patru piloni uriași, care, în credința daoistă, sprijină Pămîntul. Maimuța și-a scrijelit numele pe unul din stîlpi, ca dovadă că a ajuns unde i-a cerut Buddha, numai că acesta i-a demonstrat că periplul său – al lui Sun Wukong – avusese loc, de fapt, numai în palma lui Buddha.

Buddha își transformă cele cinci degete de la o mînă în cele cinci elemente și formează Muntele Wuxing Shan. Drept pedeapsă pentru că a pierdut rămășagul și pentru toate trăznăile făcute, Buddha îl izolează pe Sun Wukong într-un fel de cușcă sub acel munte. Maimuța Sun Wukong a stat prizonieră 500 de ani în acea cușcă de piatră sub Muntele Celor Cinci Elemente. După aceea, cu condiția de a-și însuși Învățătura Budistă și a-l escorta pe călugărul budist, Maestrul Xuan Zang, în greul său pelerinaj spre India, Buddha consimte ca Sun Wukong să fie eliberat de Maestrul Xuan Zang și să devină discipolul acestuia. Sun Wukong îl însoțește și îl apără pe Xuan Zang în pelerinajul spre SoareApune pînă în India, pentru a aduce direct de la Buddha sutrele – cărțile sacre ale budismului. Timp de 14 ani cît durează pelerinajul, Sun Wukong, grație puterii lui fizice și magice, s-a dovedit o escortă ideală pentru pelerinul budist, Maestrul Xuan Zang. Arma principală a Maimuței era un baston metalic uriaș, un drug de fier magic, prevăzut la cele două capete cu cîrlige de aur și care își putea modifica dimensiunile după dorința lui Sun Wukong. Obiectul miraculos fusese luat de la Regele-dragon al Mării de Est și era fierul cu care, la creația Universului, fusese bătătorită Calea Lactee. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Veneţiei – dogele Enrico Dandolo – avea 85 de ani şi era orb, dar se dovedea un prinţ necruţător al comerţului.

Cum cruciaţii nu au putut plăti preţul complet, dogele a sugerat ca în loc să navigheze spre Cairo, expediţia să se îndrepte spre Constantinopol, rivalul Veneţiei din estul Mediteranei, să îl răstoarne pe împărat şi să întemeieze un imperiu latin. Cruciaţii au fost imediat de acord, socotindu-i pe creştinii ortodocşi greci din Constantinopol nişte schismatici respingători, „mai răi decît evreii“.

După ce au amarat în Bosfor, Dandolo a pus la cale o serie de lovituri politice care au făcut ca întrun an să se schimbe patru împăraţi. Apoi, un incendiu a distrus jumătate din oraş. În cele din urmă, dogele a ordonat atacarea Constantinopolului, care a căzut pe 12 aprilie 1204. S-a spus că octogenarul Dandolo chiar a participat la luptă, însă este sigur că a comandat-o.

Vreme de trei zile, cruciaţii au jefuit oraşul care ardea.

Au fost masacraţi mii de locuitori lipsiţi de apărare, iar călugăriţele au fost violate pe altare. Marea Bibliotecă din Constantinopol a fost distrusă, sanctuarele prădate, opere nepreţuite de artă au fost sparte în bucăţi. În Hagia Sophia – cea mai mare biserică a creştinătăţii şi, ulterior, locul de înmormîntare al dogelui Dandolo -, o prostituată a fost aşezată pe tronul patriarhului pentru a intona cîntece lascive. Dandolo 1-a pus pe Balduin din Flandra pe tronul imperial şi alţi nobili latini au înfiinţat domenii feudale latine; dogele a cerut şi a primit un imperiu veneţian alcătuit „dintr-o jumătate şi un sfert din Imperiul Roman“, punînd astfel mîna pe Creta şi pe alte insule, precum şi pe o uriaşă parte din pradă. Imperiul latin al Constantinopolului a durat pînă în 1261, cînd Mihai al VIII-lea Paleologul a recucerit oraşul pentru byzantini. însă acesta nu şi-a mai recăpătat niciodată măreţia avută anterior, iar în 1453 a fost capturat de turci.

Papa Ioan al XII-lea (1) ...acest monstru fără nici o singură virtute care să compenseze multele sale vicii.

Verdictul episcopilor convocaţi de Otto I pentru a-l judeca pe Papa Ioan al XII-lea, 963 Papa Ioan al XII-lea (cca. 937-964) a fost cel mai infam pontif care a condus Biserica Creştină, antiteza virtuţilor creştine. A dus o viaţă privată de o imoralitate neruşinată, transformînd Vaticanul într-un bordel. Com­ por­tamentul său era duplicitar, plin de cruzime şi ridicol – a personificat „pornocraţia“ papală din prima jumătate a Secolului al X-lea. După cum merita, şi-a provocat propria prăbuşire în urma depravării sale fără limite.

Numit înainte de a deveni papă, Octavian, viitorul Ioan al XII-lea a fost singurul fiu al ducelui Alberic al Il-lea de Spoleto, patrician roman, care, cu puţin timp înainte să moară, a decretat către nobilii Romei că fiul lui trebuie să fie ales papă. Pe 16 decembrie 955, după moartea precedentului papă, Agapet al Il-lea, Octavian a devenit cea mai înaltă autoritate a Bisericii Creştine, cîrmuitorul spiritual şi secular al Romei la numai 18 ani, luîndu-şi numele de Ioan al XII-lea.

Prin mama sa, Aida de Vienne, era descendentul lui Carol cel Mare, însă nu a dovedit nici una dintre virtuţile care erau de aşteptat din partea unui papă. Viaţa lui particulară era o înşiruire de păcate. Dispreţuind celibatul pe care îl impunea poziţia lui, era un desfrînat, nestăpînit, avînd relaţii intime cu sute de femei, inclusiv cu concubina tatălui său, Stephna. Sacrul Palat Lateran, cîndva lăcaşul sfinţilor, a devenit un bordel, în care îşi pierdeau vremea sute de prostituate, gata să îi slujească orice capriciu sexual. Ioan a avut chiar relaţii incestuoase cu două dintre surorile lui. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Cel mai mare duºman al românilor

Cei mai periculoși dușmani cu care s-a confruntat Vlad Țepeș n-au fost nici turcii și tătarii, nici ungurii și nici boierii pămînteni, cei degrabă căzuți în păcatul neiertător al trădării de țară. Pe mulți vodă i-a înfipt în țepele ridicate de-a lungul drumurilor, să le fie învățătură de minte și altora, pe mulți i-a scurtat de căpățînă sau i-a beregățit, după cum a fost cazul și în funcție de cutumele vremurilor din Secolul al XV-lea.

Cei mai periculoși dușmani ai lui Vodă au fost negustorii sași de la Sibiu și Brașov, care, versatili și plini de fumuri rasiale, nu cutezau să-l înfrunte direct pe măria sa, ci pe la spate, în liniște și cu cu zîmbete onctuoase, asigurătoare de supunere și de tot respectul lor. Într-un rînd, la urechile lui Vodă au ajuns plîngerile negustorilor români din Țara Românească împotriva sașilor. Aceștia le făceau concurență neloială cînd aduceau mărfuri de la Budapesta, Viena și alte orașe evropenești și le desfăceau en gros, ca să plătească taxe mai mici la vămile românești, după care le revindeau românilor en détail, cu prețuri mărite. Vodă i-a chemat la el pe mai-marii negustorilor sași și le-a propus să accepte și ei același tratament cu mărfurile românilor, aduse din sudul Dunării, care să fie taxate la Sibiu și Brașov tot en gros, iar sașii să le cumpere en détail. Bine, au acceptat sașii cu jumătate de gură și mai mult de frica țepelor înfipte-n cur și scoase pe gură sau prin ceafă, după cum se pricepeau călăii, dar, curînd, au dat-o la întors, crezînd că le merge. Însă, cu Vlad Țepeș nu le-a mers: i-a tras pe toți în țeapă, să le iasă din cap că ar putea să-i dea măriei sale țeapă.

La această politică suveranistă avant la lettre, secole de-a rîndul, sașii și-au tot exprimat admirația față de domnitorul valah, născocind tot felul de grozăvii pe seama viteazului și dreptului domn, văzut ca un monstru, un psihopat și un sangvinar. În Secolul al XIX-lea, scriitorul irlandez Bram Stocker a scos o carte plină de mizerii despre Vlad Țepeș, făcîndu-se a nu băga de seamă că, în toată Europa, se practicau cu fervoare trasul în țeapă și pe roată, arderea pe rug, îngroparea de viu și atîtea alte metode de convingere a rebelilor față de legile și moravurile epocii. Cartea aceea a devenit scenariu pentru mai multe filme la fel de ticăloase, pe care mulți români le-au văzut fără să se simtă atinși în vreun fel.

După mai bine de o jumătate de mileniu, din acel neam s-a ridicat Klaus Iohannis, cel mai mare dușman al României și al românilor. Din acel neam, ca să închin apoteotic, cum făcea poetul Geo Bogza într-un basm al său în care Dumnezeu și Sfîntul Petru, după ce fuseseră găzduiți, într-o noapte, de o familie de țărani săraci, dar fericiți cu copiii lor și hrana lor simplă, și Sfîntul Petru insistase ca Dumnezeu să-i răsplătească în vreun fel, iar Dumnezeu zisese ce să le dau, Petre, nu vezi ce fericiți sînt cu copiii și sărăcia lor? Și din acei oameni, scrisese Geo Bogza la sfîrșit, s-a format poporul care l-a dat pe Eminescu. Și ca Geo Bogza odinioară, scriu și eu: din neamul acela de sași ticăloși, căci există și sași cumsecade, peste ceva timp, s-a ivit arianul și suprazeul Klaus Iohannis, cel mai mare dușman al României și al românilor.

Deși a trecut ceva vreme de la alegerile comasate din 9 iunie, ecourile acestui eveniment nu s-au stins nici astăzi, dînd prilejul gazetarilor și analiștilor pro și contra puterii să-și exprime opiniile. Așa am deschis, vă închipuiți, doar internetul, unde se mai difuzează cîteodată și fărîme de adevăr, nu numai laude la

adresa Sfintei Treimi Iohannis, Ciucă și Ciolacu, niște atîrnători la ușa SUA, NATO și UE, care s-au rupt de realități și trăiesc în lumea lor, fără să priceapă că vremurile se schimbă pe nesimțite.

Cel mai vehement se arată a fi Cozmin Gușă de la Radio ,,Gold FM” și ,,Gold-TV”, candidat independent la Președinția României din iarnă. ● ,,Alegerile au fost cîștigate de Klaus Iohannis, guvernatorul celei mai eșuate colonii din UE, și de doamna Kavalec, ambasadoarea SUA la București, stăpîna lui, spre paguba Poporului Român”, și-a început Cozmin Gușă emisiunea de a doua zi, 10 iunie. ● Înțelegerea dintre cei doi a fost așa: la Primăria Capitalei și la Sectorul 1 să cîștige Nicușor Dan și madam Clotizda, amîndoi oamenii SUA care, de data aceasta, au cam sărit calul, amestecîndu-se fățiș în alegerile din România, manevră care, mai tîrziu, o să vedeți, nu va rămîne fără urmări. ● Nicușor a cîștigat Capitala, punîndu-l pe Iohannis în situația să exulte, văzîndu-se ca și numit pe o funcție mare la NATO sau UE, și ea aducătoare de bani căcălău, trîndăveală cît cuprinde și ani mulți de imunitate. Numai că la Primăria Sectorului 1 a biruit SRI, prin numitul Tuță Numaiștiucum, făcînd-o pe Clotizda să schelălăie, în miez de noapte, la poarta Ambasadei SUA, iar pe Iohannis să-i dea bucuria în scîrbă și să-i crească tensiunea și glicemia în același timp, văzîndu-se fără coledzi. ● Cum a fost posibil ca Nicușor Dan să obțină aproape 50% în București, în condițiile în care frigul și apa rece, poluarea, gunoaiele, șobolanii, ambuteiajele și insecuritatea pe șoselele și străzile Capitalei au atins cote alarmante, iar bucureștenii îl injură de toți morții mă-sii? Or fi bucureștenii tîmpiți, dar nici chiar așa! ● Duminică la ora 17, Gabriela Firea era pe primul loc, după care, a intrat în luptă Ciolacu, care a vîndut-o lui Iohannis fără să clipească. Și cred ei că Pandele nu le-o va plăti, căci are cu cine și cu ce? ● O mare deziluzie: AUR și George Simion. Ori sondajele au exagerat cu laudele, ori Simion a greșit pe undeva? Vom vedea. ● O altă deziluzie: diaspora care nu s-a mai călcat pe picioare la urne, în special în Basarabia. Să fi fost din cauza gafelor lui Simion? ● ,,Măi, români, măi băieți! Nu mai votați cu Iohannis, Ciolacu sau Ciucă și Rareș Bogdan! Chiar sînteți orbi și nu vedeți că toți sînt dușmanii voștri? Dacă nu vreți să votați cu mine, la iarnă, votați cu alții, dar nu mai votați cu nemernicii ăștia!” ● Să auzi și să nu crezi: la Crevedia, a cîștigat tot primarul din cauza căruia s-a produs, astă-iarnă, incendiul ăla care a distrus atîtea vieți, măcelul cu cisternele cu gaz depozitate necorespunzător și despre care nu mai vorbește nimeni... ● Cozmin Gușă se lansează în campania electorală pentru Președinție cu sloganul ,,Nu vrem să fim conduși de proști!” ● O altă cauză a hemoragiei cu banii publici: așa-zisele alegeri democratice, cînd românii sînt chemați să aleagă pe

cine vor ei. În realitate, jocurile sînt făcute cu mult ­ timp înainte de SUA, CIA, UE, multinaționalele, SRI și STS. Pînă cînd? În Sectorul 1, lupta s-a dat între SRI și CIA. Rezultat: 1-1. ● ,,Trebuie să recuperăm țara din ghearele hoților cu arma, altfel nu se mai poate!” (Cozmin Gușă). ● Clotizda, te-ai umplut de bani și pe noi de șobolani. ● Scuza românilor, că au votat cum au votat: n-au avut de unde alege.

Aceiași hoți de 34 de ani. Ei sau urmașii lor. Iar Simion a început vijelios, dar a lăsat-o mai moale, ca și cînd s-ar fi temut de cineva. În plus, unioniștii din Basarabia nu l-au ajutat pe unionistul de Simion.

De frica CIA, prin intermediul Maiei și a lui Sörös? ● Încă din 1990, Cristoiu și Nistorescu s-au predat americanilor. Vadim avea dreptate cînd scria ce scria. I-ați văzut cum le-au luat partea lui Coldea și Clotizdei? ● ,,Adevăratul cîștigător al acestor alegeri a fost Klaus Iohannis, ajutat de doamna Kavalec și în dauna Poporului Român. Tot el vrea să-l pună urmaș la Cotroceni pe Ciucă, singurul garant al libertății sale și în următorii 10 ani. Ciucă, un ostaș în fruntea țării, nu în slujba țării” (Cozmin Gușă). ● Cică revolta românilor la urne se va vedea la iarnă, la parlamentare și prezidențiale. Oare? Dea Domnul, dar nu prea cred! ● Profitorul Iohannis a mermelit iarăși lucrurile în favoarea lui și a străinilor care i-au băgat un belciug în nas și îl trag de funie. Iohannis și globaliștii străini, dușmanii noștri. ● Marius Pouleanu, cu agenția lui de sondaje, o mare jigodie. ● Nimic n-a fost lăsat la întîmplare. Chiar și surprizele au fost stabilite anterior. S-au produs exact acolo unde trebuiau și în procentul corespunzător. Aceste alegeri au fost o reușită perfectă pentru dușmanii românilor care și-au demonstrat, încă o dată, vocația de veșnic pierzători. ● Cine credeți că o mai apară pe Clotizda? Mircea Geoană, se pare favoritul SUA la Cotroceni, în paguba lui Ciucă și a lui Iohannis, neobișnuit cu înfrîngerile. Tocmai de aceea, în duminica alegerilor, el n-a plecat din București, rămînînd la butoane, în Cotroceni, să nu-i scape nimic, să iasă cine trebuia, începînd cu Bucureștii și terminînd cu cel mai neînsemnat cătun dintr-un afund de țară. Iar Ciucă dormea, știind că ăsta îi ține spatele.

Lui Ciucă îi convine: el n-are dosare. Sau dacă are, nu sînt așa de grele. ● O intrigă pe umerii țării: pleacă oamenii lui Coldea din Serviciile Secrete Franceze și vin oamenii lui Iohannis din Serviciile Secrete Germane. Deh, așa ne trebuie dacă ne-am bătut joc de suveranitatea națională și am ajuns slugi în țara noastră. ● Macron a fost cu ideea tîmpită să trimitem soldați în Ucraina, chestie pe care n-a agreat-o nimeni și care l-a îngropat, deschizînd ușița coliviei în care o ținuse închisă pe naționalista Marine Le Pen. Cristoiu-Coroiu-Sifonăroiu. ● Marian Vanghelie a fost furat grobian la Sectorul 5. Voturile i-au fost date lui Piedone-juniorul. Tot PSD știe că Gabriela Firea a fost sabotată de Ciolacu, desigur, la ordinul lui Iohannis care, și el, ascultă de ordinele altora. Cînd or să vorbească toți pesediștii și pe cîți bani? ● Cristoiu a devenit apărătorul generalilor corupți. De ce oare?

Găina securistă face încă pui vii. ● Vechile conserve securiste au devenit analiști politici. Vezi cazul Iulian Fota și atîția alții. ● Hoție pe față: deși a avut o guvernare catastrofală pe toate planurile, iar corupția a înflorit nestingherită, coaliția PSD-PNL a obținut un scor istoric. De unde atîta economie care duduie?

Hoția duduie, avîndu-i la timonă pe Iohannis, Ciolacu și Ciucă. ● Radu Tudor de la Antene: sluga Clotizdei.

El și Ioana Ene Dogioiu. ● La Timișoara, Simonis a bătut palma cu Coldea și a ieșit iarăși primar Fritz.

Vai de timișoreni, care nu știu, săracii, ce-i așteaptă.

Coldea e tare și cînd e sub control judiciar.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Tragica soartă a doamnei Elisabeta Movilă

Elisabeta Movilă s-a născut în anul 1571, dar originea sa este disputată. Nicolae Iorga și Petre P. Panaitescu susțin că a fost fiica lui Toma Csomortany (Csomortány Tamás), proprietar al unei întinse moșii la Lozna, lîngă Liov. Pe de altă parte, Sever Zotta a susținut că a fost fiica unui grec, Gheorghe Kataratos (numit și Lozinski sau Islozeanu), proprietarul moșiei Lozna de lîngă Dorohoi. Cu toate acestea, faptul că Elisabeta era catolică indică mai degrabă că a fost fiica lui Toma Csomortany, un maghiar polonizat. În anul 1591, tînăra Elisabeta s-a căsătorit cu Ieremia Movilă, un vechi boier moldovean, protejat al polonezilor, care mai tîrziu a devenit domn al Moldovei cu sprijinul turcilor.

La un an după nuntă, s-a născut primul copil al cuplului, Maria. Patru ani mai tîrziu, cînd Ieremia a preluat tronul, Elisabeta a început să-și facă planuri pe termen lung. Frumoasă, ambițioasă și bine educată, soția domnitorului a visat la construirea unei adevărate dinastii a Movileştilor.

Ieremia Movilă a fost pus în scaunul Moldovei, cu ajutor polonez, în vara anului 1595, iar Elisabeta l-a urmat în Moldova de abia în iarna lui 1596, după ce trupele lui Ieremia l-au învins și alungat pe Ștefan Răzvan, domnul rom susținut de Mihai Viteazul și de căpetenia tătară Ahmed Bey. Cînd a venit pe lume primul ei băiat, Constantin, Elisabeta era aproape sigură că, avînd sprijinul polonezilor, tronul va rămîne în familie. În jurul anului 1599, soțul ei a cumpărat o moșie la Ustie. Polonezii l-au informat pe Ieremia că Mihai Viteazul intenționa să intre în Moldova, dar domnitorul, căruia tocmai i se născuse al doilea fiu, Alexandru, nu a crezut în acest scenariu pînă cînd nu s-a materializat. Luat prin surprindere de evoluția situației, Ieremia a fost nevoit să se retragă împreună cu Elisabeta, copiii, boierii credincioși și o mică oaste de cîteva sute de ostași în cetatea Hotinului. Apoi, domnitorul și-a trimis soția la cetatea Camenița, pe teritoriul actual al Ucrainei, pentru a o proteja. Neavînd prea multe opțiuni, domnitorul Moldovei s-a refugiat la moșia sa de la Ustie, încercînd să negocieze recuperarea tronului. În acest timp, Elisabeta devenise prizoniera ducelui de Zamoisky și a starostelui Cameniței, la care soțul ei avea mari datorii. În primăvara anului 1601, orașul a fost lovit de o epidemie de ciumă. Văzîndu-și servitorii murind rînd pe rînd, Elisabeta a început să se teamă, simțind că sfîrșitul este aproape.

După moartea lui Mihai Viteazul, în septembrie 1601, Ieremia Movilă și familia sa au scăpat de temeri și, cu sprijinul turcilor și al polonezilor, s-au instalat

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (II) Attila (2)

L-au găsit pe marele rege şezînd pe un jilţ din lemn.

Purta straie simple şi bea dintr-o cupă de lemn, în timp ce oaspeţii lui aveau pocale din argint şi aur. Au savurat „o masă îmbelşugată, servită pe un taler din argint... dar Attila nu mînca decît carne pe o farfurie simplă din lemn”. Priscus spune că era scund, oacheş, cu pieptul lat, cu capul mare, ochii afundaţi în orbite, nasul lătăreţ şi barba rară. Avea pasul semeţ şi o atitudine trufaşă, ca şi cînd s-ar fi considerat stăpînul tuturor, iar uneori îşi rotea ochii, privind fioros şi bucurîndu-se de groaza pe care o insufla.

Doi ani mai tîrziu, un scandal de palat iscat la Roma a acţionat în avantajul lui Attila. Cînd avea 16 ani, Honoria, sora împăratului Imperiului Roman de Apus, Valentinian al III-lea, avusese o aventură cu şambelanul şi rămăsese însărcinată. A fost expediată la Constantinopol şi sortită să-şi petreacă următorii

din nou pe tronul Moldovei. Liniștea nu a durat mult, deoarece un an mai tîrziu fratele lui Ieremia, Simion, a fost alungat din Țara Românească și a venit să-i ceară ajutor. Înfrînt și falit, Simion i-a cerut bani pentru a-și plăti oștirea, dar Ieremia, fiind plin de datorii, nu a putut să-l ajute, ceea ce a declanșat o dușmănie de lungă durată între cei doi frați și familiile lor. În iarna lui 1606, Elisabeta Movilă a dat naștere celui de-al treilea fiu al cuplului, Bogdan, iar în vara aceluiași an, în iunie, Ieremia Movilă a murit. Acesta a fost momentul în care Elisabeta a început lupta pentru a proteja tronul Moldovei pentru fiii săi. Unchiul Simion a uzurpat tronul primului său nepot, Constantin, care ar fi trebuit să continue domnia tatălui său, iar Elisabeta a fost nevoită să părăsească Moldova fără a putea pune măcar o piatră funerară pe mormîntul soțului ei.

Tomșa. Acesta însă primise ajutor de la turci și tătari și a învins mica armată a Movileştilor. Constantin a fost răpit și se pare că s-a înecat în timp ce traversa Niprul, fiind dus spre hanul tătar. Elisabeta a aflat vestea morții fiului ei abia în toamna lui 1613, la un an și cîteva luni după tragicul eveniment. Dornică de răzbunare, apriga Elisabeta a strîns bani pentru a plăti o armată care să pornească război împotriva lui Ștefan Tomșa și să-l pună pe tron pe al doilea fiu al său, Alexandru. Domnitorul a fost învins și s-a refugiat la Tîrgoviște, permițînd astfel scurta domnie a lui Alexandru, care avea atunci doar 15-16 ani, exact vîrsta la care murise fratele său, Constantin. Elisabeta a ieșit victorioasă și a devenit, din nou, regentă a Țării Moldovei, dar turcii aveau alte planuri. Schender Pașa și Pașa Ibrahim al Silistrei stabiliseră sfîrșitul domniei Movileștilor, susținîndu-l în fața sultanului Ahmed I pe Radu Mihnea ca domn. În iulie 1616, un sol al lui Radu Mihnea a înștiințat curtea de la Iași despre numirea acestuia și l-a sfătuit pe tînărul Alexandru să se retragă în Polonia. Deși fusese informată de cîteva săptămîni despre uneltiri, Elisabeta nu le dăduse crezare, dar acum era nevoită să plece din nou în exil.

Prizonieră în haremul turcesc

Exilul Elisabetei nu a durat mult, deoarece Simion a murit în septembrie 1607, unele surse sugerînd că ar fi fost otrăvit de cumnata sa dornică de răzbunare, prin intermediari. Lupta pentru putere s-a transferat la nivelul văduvelor celor doi frați Movilă. Războiul Elisabetei împotriva Marghitei, soția lui Simion, care avea și ea cinci fii, a fost și mai crîncen decît cel dintre frați. În prima fază, Marghita a reușit să obțină tronul Moldovei pentru cel mai mare fiu al ei, Mihai, care avea, în septembrie 1607, 13-14 ani. Elisabeta nu a renunțat însă ușor și, ajutată de ginerii ei, l-a alungat pe nepot din Iași și s-a autointitulat Doamnă a Țării Moldovei. Totuși, zilele ei pe tron au fost tulburate constant de cumnata Marghita, care uneltea pentru drepturile propriilor fii.

Protejați inițial de Istanbul, Elisabeta și fiul său cel mare au domnit pentru un timp liniștiți în Moldova.

Cînd sultanul a hotărît înlocuirea lui Constantin Movilă cu Ștefan Tomșa al II-lea, întreaga familie s-a retras în cetatea Hotinului și a început să regrupeze forțele.

Constantin, primind ajutor de la cumnații săi, a strîns o oaste și a pornit spre Iași pentru a-l înlătura pe Ștefan

În seara zilei de 23 august 1616, caravana Movileștilor, aflată pe drumul spre refugiul din Hotin, a fost atacată de o ceată de 2.000 de turci și tătari.

Micul grup nu a putut face față încercuirii, iar Elisabeta și familia sa au fost luați prizonieri în timpul nopții.

A doua zi, aflată captivă într-o căruță și văzîndu-i pe boierii săi fideli aliniați la marginea drumului Elisabeta Movilă le-a strigat: „Boieri, boieri, rușinatum-au păgînul!” și poruncind căruțașului să oprească a cerut niște foarfece și și-a tăiat părul și i-a poruncit unuia dintre boieri să-l așeze la Mînăstirea Sucevița pe lespedea mormîntului soțului ei, Ieremia Movilă. Părul ei castaniu se găsește și astăzi într-o cutie de argint în formă de măr, atîrnată de bolta bisericii.

Fosta doamnă a Moldovei a fost dusă la Istanbul și, deși era foarte credincioasă, a fost silită, împreună cu fiii ei, să treacă la religia musulmană pentru a-și salva viața. A fost închisă apoi în haremul sultanului Ahmed I, unde a suportat lucruri greu de povestit, fiind abuzată şi bătută. A supraviețuit cel puțin patru ani, timp în care s-au succedat trei sultani la conducerea Imperiului Otoman: Ahmed I, Mustafa I și Osman al II-lea. Alexandru a murit pe 2 august 1616, din cauza unei infecții în urma operației de circumcizie la care fusese supus, iar Elisabeta Movilă a murit în captivitate, în anul 1620. Avea 49 de ani.

Desprelume.ro

12 ani în post şi rugăciune. Acum, plictisindu-se de moarte, ea a izbutit să-i trimită pe furiş inelul ei lui Attila şi i-a cerut să pretindă ca ea să-i fie dată în căsătorie. Hunul avea deja o sumedenie de neveste, dar a fost de acord să-i facă pe plac şi a cerut să i se dea ca zestre jumătate din Imperiul Roman de Apus. Romanii au măritat-o degrabă pe Honoria cu „un mire necunoscut şi neînsemnat, înainte de a o întemniţa pe vecie”, după cum s-a exprimat Edward Gibbon, dar Attila nu a renunţat la pretenţia lui. În 451, hunii au invadat Galia, prădînd oraşe precum Reims şi Besançon pe măsură ce înaintau.

Conform relatării cronicarului Grégoire de Tours, Attila a devastat „toată ţara“. La Metz, „au dat foc oraşului şi au ucis oamenii cu muchia săbiei şi i-au dat morţii pe preoţii Domnului în faţa sfintelor altare“. La Troyes, se presupune că Attila l-ar fi întîlnit pe Sfîntul Loup, care era episcop de peste 50 de ani. „Cine eşti?“, 1-a întrebat episcopul. „Sînt biciul lui Dumnezeu“, i-a răspuns Attila.

Episcopul a ripostat, curajos: „Dacă eşti cu adevărat biciul lui Dumnezeu, fă numai ce-ţi dă voie Dumnezeu să faci“. Grégoire spune că, „mişcat de aceste vorbe şi de sfinţenia episcopului“, Attila nu s-a mai atins de oraşul Troyes, dar cînd episcopul Servais de Tongres (din Belgia

zilelor noastre) 1-a implorat pe Dumnezeu să-i ţină pe huni la distanţă, se pare că Dumnezeu i-a răspuns că ei nu numai că aveau să ajungă în dioceza lui, ci, mai mult, aveau „să o distrugă ca un mare uragan“. În cele din urmă, după ce hunii au făcut distrugeri imense, romanii şi vizigoţii au reuşit să-i înfrîngă la Châlons. Pe cînd se retrăgeau, aliaţii lui Attila, thuringienii, i-au măcelărit pe ostatici şi pe prizonieri; trupurile a 200 de fecioare au fost legate de cai sălbatici şi sfîrtecate sau zdrobite sub roţile căruţelor, apoi au fost lăsate pe drumuri spre a fi mîncate de cîini şi vulturi. În anul următor, Attila a invadat Italia şi a devastat Padova, care a fost transformată în „mormane de bolovani şi cenuşă“, apoi Verona, Brescia, Bergamo şi Aquileia, pe atunci unul dintre cele mai bogate oraşe de la malul Adriaticii. Ultimul oraş a fost distrus în asemenea măsură, încît „generaţia următoare abia dacă i-a mai putut găsi ruinele“. Oamenii care fugeau din calea hunilor au căutat refugiu în lagunele Mării Adriatice şi au pus bazele oraşului ce avea să devină mai tîrziu Veneţia. (va urma) JOHN WITHINGTON

Lupta pentru tronul Moldovei

Lumea sub imperiul zeului Marte 110 ANI DE LA UN RĂZBOI PROGRAMAT SĂ ÎNCEAPĂ (28 iunie 1914 – atentatul de la Sarajevo) (urmare din pag. 1) Dintre toate, chiar dacă familia princiară omorîtă în atentatul de la Sarajevo era de sorginte austriacă, rolul de „dirijor” l-a avut Germania. De ce? În ambiția de a deveni o putere dominantă în Europa, dar amenințată de ascensiunea unei Rusii spre hegemonie continentală, pentru a găsi rezolvarea acestor două dileme, Germania (inconștientă sau nu) desfășoară activități cu risc mare de pornire a unui conflict generalizat. Astfel, pe 6 iulie 1914, Germania i-a oferit garanția necondiționată AustroUngariei considerînd-o îndreptățită să „pedepsească” Serbia pentru crima imberbului Gavrilo Princip. Fără a delimita natura acestei garanții și a preconiza consecințele acestui act de represalii la care puteau reacționa state precum Rusia, Franța și Marea Britanie, încurajările Germaniei au determinat Guvernul de la Viena să formuleze un ultimatum Serbiei, cu cerințe de asemenea natură, încît să nu poată fi acceptate de partea amenințată. Iată cum prin împletirea intereselor politice cu cele militare, într-un delir al acțiunilor brutale, ultimatumul din 21 iulie 1914 a fost decisiv în transformarea unei probleme locale (chiar dacă era vorba de un atentat soldat cu moartea unui cuplu princiar) într-o gravă criză europeană, „rezolvată” printr-un război extins la scară mondială.

Un asasinat cu iz naționalist Asasinatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914, căruia i-au căzut victime arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophia Albina Chotek, uciși de către extremistul sîrb Gavrilo Princip, a stîrnit un val de emoție în Europa, acest act fiind considerat o crimă gratuită și abominabilă. Și chiar așa a fost recepționat de cei care au luat cunoștință de nefericitul eveniment de pe podul latin din Sarajevo. Dacă am rămîne la o citire superficială, am rămîne doar cu emoția, poate și cu „mulțumirea” că, iată, crima a fost răzbunată. În realitate, evenimentul de la Sarajevo nu poate fi expediat doar în aceste coordonate de spirit, întîmplarea avînd o desfășurare mult mai amplă și cu implicații și determinări politice cu accente grave de asuprire, în paralel cu dorința popoarelor de a scăpa de sub jugul statului asupritor.

Să ne explicăm, inspirîndu-ne din Istorie.

Austro-Ungaria stăpînea, exploata și asuprea (sub forme diferite) mai multe popoare din Europa, printre care Slovenia, Croația, Bosnia și Herțegovina – entități care vor intra nu peste mult timp în compunerea noului stat Iugoslavia. În 1908, Imperiul Austro-Ungar, pentru a slăvi naționalismul sîrb, a anexat provincia otomană Bosnia-Herțegovina, pe care o administra din 1878. Ca în multe regiuni aflate sub stăpînirea Austro-Ungariei (reamintim de Transilvania noastră, de cea mai mare parte a Banatului, partea estică a Crișanei, partea estică a Sătmarului, partea din Maramureș și parte din Bucovina), și în cele de mai sus revolta împotriva asupritorului îmbrăca forme diferite, atentatele asupra unor personalități din conducerea (politică sau administrativă) de la Viena fiind la ordinea zilei, bineînțeles, fiecărui act de acest gen i se răspunde cu represiuni în forță. Astfel s-au petrecut lucrurile și în iunie 1914, la Sarajevo.

Arhiducele Franz Ferdinand venise la Sarajevo nu într-o vizită de curtoazie, ci ca reprezentant de vîrf a unei oprimări violente și cinice a unui popor liber (sau care ar fi trebuit să fie liber). Luptînd pentru desprinderea provinciilor slave

din sudul Austro-Ungariei, în vederea constituirii unui stat de sine stătător, organizația revoluționară „Mîna Neagră” a organizat o echipă de voluntari în vederea unei acțiuni brutale asupra cuplului princiar, pe timpul vizitei acestuia la Sarajevo. Cunoscînd itinerariul mai mulți membri ai echipei s-au instalat în puncte strategice ale traseului arhiducelui, pregătiți de acțiune. Spre deosebire de alte atentate din Istorie, cel de la Sarajevo, din 1914, a avut două etape, ca să spunem așa: mai întîi, în drum spre Primăria din Sarajevo, sîrbul Nedeljko Cabrinovic a aruncat o grenadă spre automobilul în care se aflau înalții oaspeți, încercare nereușită, fiind răniți doar doi însoțitori din cel de-al doilea vehicul din coloană, și cîțiva din rîndul oamenilor de pe trotuar. În loc să ia acest incident ca un avertisment, după recepția oficială de la Primărie, deși arhiducele i-a reproșat, nervos, primarului Curcic, prin cuvintele: „Domnule primar, vin în vizită doar ca să se arunce cu bombe asupra mea. Incredibil!”, suita din Viena a hotărît să se deplaseze la spital spre a vedea cum se simt răniții din atentatul anterior. În acel moment Guvernatorul Potiorek, pentru a evita un alt incident, a hotărît să ocolească centrul orașului, dar în emoția momentului, au omis să-l anunțe și pe șofer, acesta virînd liniștit pe strada Franz Josef. Aflat în aceeași mașină cu demnitarii austrieci, Guvernatorul i-a cerut șoferului să oprească și să întoarcă. Acesta a fost minutul fatal: Gavrilo Princip, aflat în apropiere, a tras două focuri de pistol, primul glonț lovindu-l pe arhiduce în jugulară, cel de-al doilea, pe soția sa, în abdomen. La proces, Princip a declarat că a vrut să-l omoare pe Guvernator, nu pe Sofia.

Complotiștii au fost prinși (doar 5, unul reușind să fugă din Serbia) și judecați, doi primind sentința capitală (fiind executați în februarie anul următor), cei doi atentatori – Caprinovic și Princip, avînd vîrste sub 20 de ani, au fost pedepsiți cu maximul pedepsei pentru acest caz – 20 de ani de temniță. Datorită regimului dur din închisoare ambii s-au îmbolnăvit și au murit după cîțiva ani de temniță.

Ca ecou negativ la acest asasinat dublu, asupra sîrbilor din Bosnia și Herțegovina s-au abătut multe represalii, autoritățile expulzînd peste 500 de etnici sîrbi implicați în activități politice. Mulți sîrbi au făcut cunoștință cu temutele închisori imperiale, mulți dintre aceștia (după unele surse, 2.000) decedînd în aceste închisori, existînd și aproape 500 de condamnări la moarte.

„Austro-Ungaria și-a pierdut capul”

Detaliu pictural din Mausoleul Eroilor de la Mărășești (1916 - 1919)

Aceasta a fost „povestea” atentatului de la Sarajevo – 28 iunie 1914 – acestea erau condițiile neprielnice în care se desfășura viața și activitatea politică din statele Europei la puțin timp de la începutul Secolului al XX-lea.

Să urmărim acum ițele încurcate ale declanșării Primului Război Mondial, avînd ca fitil – mai bine zis, ca pretext, astfel cum am demonstrat mai sus – dublul asasinat de la Sarajevo, din 28 iunie, de acum 110 ani.

Evenimentele se succed rapid, rațiunea judecății lucide este sacrificată în favoarea punerii pe tapet a mai vechilor sentimente de „punere la punct” a popoarelor mici, care au tupeul să revendice dreptul la libertate și la viață statală

proprie. Ministrul de externe, contele Leopold Berchtold, îi comunică lui Ștefan Tisza, prim-ministru al Ungariei, intenția sa de „a profita de crima de la Sarajevo pentru a regula conturile cu Serbia”. Împăratul Franz Joseph, hotărît să exploateze cu repeziciune starea emoțională a Europei, îi scrie ultimului împărat al Germaniei și rege al Prusiei, Wilhelm al II-lea: „Necesitatea impune ca monarhia să rupă cu o mînă viguroasă rețeaua pe care adversarii săi voiau să i-o arunce pe cap ca un laț”. Bineînțeles, acordul Germaniei este total, din această ecuație nelipsind nici România, considerată (prin regele neamț de la București), loială Germaniei, caz în care Wilhelm îl asigură pe împăratul de la Viena: „Am dat ordin însărcinatului meu cu afaceri de la București să vorbească cu regele Carol I în sensul indicațiilor tale și, menționînd noua situație creată de ultimele evenimente, să-i demonstreze necesitatea de a se îndepărta de Serbia și de a opri propaganda îndreptată împotriva statelor tale”. Iată neobrăzare imperială!

Spre onoarea sa, regele României nu s-a lăsat intimidat de rîndurile „tari” ale conaționalului său de departe. Într-o convorbire cu însărcinatul cu afaceri al Germaniei la București, Waldburg, Carol I îi declară, fără echivoc: „Austro-Ungaria și-a pierdut capul. Datoria Berlinului este să întrebuințeze toată influența ca să modeleze veleitățile războinice ale Austro-Ungariei. (Oare Carol I să n-o fi auzit de „cecul în alb” dat de Germania Austro-Ungariei, în vederea rezolvării „conflictului” pe cale contondentă?

– n.a.) Căci, reamintind comunicarea făcută după vizita țarului de la Constanța, Rusia nu va tolera o agresiune a Austriei împotriva Serbiei”. Pentru a se asigura că va avea o informație rapidă și concretă, regele ordonă suspendarea vacanței de vară a lui Alexandru Beldiman, ministrul României la Berlin, și trimite mesaje către capitala Germaniei, tot, tot, împăratul nu va escalada hotarul dintre rațiune și ambiție.

Păcat, însă. Zarurile primei conflagrații mondiale – aducătoarea celor mai mari distrugeri umane și materiale din istoria umanității, pînă la acea dată – fuseseră aruncate!

Deși uciderea lui Franz Ferdinand și a soției sale nu constituie un motiv real pentru un conflict european general, cu consecințe necunoscute, rivalitatea politică a unor state a luat-o înaintea rațiunii. Chiar și pentru cei mai înrăiți susținători ai pedepsirii Serbiei cu un război total, Istoria le arată că, în decursul acesteia, chiar recent, au mai fost astfel de asasinate (chiar asupra monarhilor), care nu au determinat izbucnirea unor conflicte majore. Ca de obicei, și în acest caz apelăm la Istorie. Președintele Franței (18871894), Sadi Carnat, asasinat la 24 iunie 1894, la Lyon; regele Italiei (1878-1900), Umberto I de Savoia, împușcat mortal la 29 iulie 1900, la Monza; regele Serbiei (18891903) Alexandru Obrenovic, împreună cu soția, au fost asasinați la 11 iunie 1903, de o grupare panslavistă, care i-a reproșat atitudinea provestică; în sfîrșit, regele George I al Greciei (1863-1913), asasinat pe 18 martie 1913, la Salonic. În concluzie la această paralelă, se poate face ușor diferența între nonmotivațiile declanșării unor conflicte armate în cazul acestor asasinate și „motivația” care a stat la baza începutului Primului Război Mondial, situația descrisă anterior.

De altfel, preocupările Marilor Puteri europene anterior anului 1914, trădează intențiile nedisimulate ale acestor state de a-și pregăti forțele pentru un viitor conflict militar.

Singura necunoscută era amploarea viitorului conflict, analiștii politici și militari ai vremii fiind adepții unui război fulger, n-au avut capacitatea să proiecteze în timp și spațiu viitoarea confruntare. Suspiciunile reciproce nu s-au limitat doar la liniile diplomației, ci au dus la escaladarea cursei înarmărilor. Astfel, între anii 1911 și 1913, cheltuielile pentru înarmare au crescut semnificativ. Germania, de pildă, cu 30%, Rusia cu 50%, Marea Britanie alocînd fonduri uriașe pentru noi flote de război. În cazul unei mobilizări la nivel național, cifrele arătau astfel: Rusia – 3,5 milioane de oameni; Germania – 2,1 milioane; Franța – 2,1 milioane; Austro-Ungaria – 1,3 milioane.

La mai puțin de o lună de la data atentatului de la Sarajevo (23 iulie 1914) Austro-Ungaria a trimis Serbiei un ultimatum extrem de dur, mizînd tocmai pe respingerea condițiilor de către Guvernul de la Belgrad. Acest act samavolnic era rezultatul ședinței Marelui Consiliu ținut la 7 iulie 1914 la Viena, sub președinția contelui Berchtlod, reuniune care a hotărît că: „Un simplu succes diplomatic, chiar dacă s-ar termina printr-o strălucită umilire a Serbiei, ar fi fără nicio valoare și va trebui, prin urmare, să se pună Serbiei astfel de condiții, pe are ea să nu le poată accepta, ceea ce ar deschide calea unei soluții radicale, printr-o intervenție armată”. Cît cinism și cîtă doză de paranoia se regăsesc în această atitudine macabră a asupritorilor! Într-adevăr, condițiile ultimatumului erau de neadmis de la prima citire de către Guvernul de la Belgrad: - dizolvarea unor grupuri naționaliste din Serbia; - demiterea unor ofițeri importanți din conducerea armatei sîrbe; - arestarea unor importante figuri politice din regatul sîrb: - solicitarea ca poliția austriacă să opereze nestingherit pe teritoriul Serbiei.

Totuși, planul diabolic al Vienei era pe punctul de a da greș. Ce se întîmplase? Călcînd pe demnitatea ei națională, și încercînd să taie din fașă elanul Austro-Ungariei în a ocupa, cu forța armelor, Serbia, Guvernul și regele sîrb au răspuns favorabil acestui ultimatum greu de înțeles, cu un singur amendament – punctul legat de ancheta ce urma a fi întreprinsă în Serbia împotriva participanților la complot, înaintînd Vienei următorul răspuns: „În ceea ce privește participarea la această anchetă a agenților autorităților austro-ungare, care ar fi delegați de către guvernul imperial și regal, guvernul regal nu poate să o accepte deoarece aceasta ar însemna o încălcare a constituției și a legii în ceea ce privește procedura criminală. Totuși, în cazuri concrete, comunicările ar putea fi făcute organelor austro-ungare, în ceea ce privește problema rezultatelor anchetei”. După cum se poate constata – un răspuns decent, pragmatic și binevoitor. Degeaba, însă. Tăvălugul Primului Război Mondial își începuse rostogolirea peste oameni și locuri, aducînd moarte și dezastru: - La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declară război Serbiei; - La miezul nopții, pe 31 iulie 1914, Germania trimite un ultimatul de 12 ore Rusiei, cerînd acesteia retragerea ordinului de mobilizare, în caz contrar Germania va trece la mobilizare a generală; - La expirarea ultimatumului, timp în care Rusia nu a reacționat la „ordinul” Germaniei, aceasta, la 1 august, a declarat război Rusiei; - Deoarece Franța își mobilizase armata în sprijinul Rusiei, pe 3 august, Germania declară război Franței; - Pe 3 august, Germania invadează teritoriul Belgiei, respingînd ultimatumul Marii Britanii care cerea Germaniei să respecte neutralitatea Belgiei; - Pe 4 august, la miezul nopții, Marea Britanie declară război Germaniei; - Pe 6 august, Serbia declară război Germaniei; - Pe 6 august, Austro-Ungaria declară război Rusiei; - Pe 11 august, Franța declară război Austro-Ungariei; - Pe 12 august, Marea Britanie și Franța declară război Austro-Ungariei; - Pe 23 august, Japonia declară război Germaniei și ocupă posesiuni germane din China și din Pacific; - SUA – de partea Aliaților – au intrat în război în aprilie 1917.

Deși epicentrul războiului era în Europa, datorită coloniilor din alte continente deținute de Marea Britanie și Franța, flacăra acestui război s-a extins cu mult peste frontierele bătrînului continent, acest fapt caracterizînd în modul cel mai clar natura globală a Primului Război Mondial. În speță, la izbucnirea războiului, Guvernul de la Londra a mobilizat armata indiană care a contribuit cu un număr de 1,5 milioane de militari, trimiși în luptă, în

regelui, că România va rămîne neutrală. Dacă însă Rusia ne va ataca, va trebui să contăm pe cooperarea leală a României, ca aliata noastră”.

Demersurile diplomatice sînt în floare, din toate direcțiile. La 28 iunie, Czernin raportează la Viena că regele Carol I se angajează să rămînă neutral în conflictul cu Serbia, dar că în cazul unui război cu Rusia, AustroUngaria nu se poate baza pe un ajutor din partea României. În acele zile tensionate și aducătoare de surprize în cascadă, numai în pielea suveranului României să nu fii, acesta aflîndu-se între două hotărîri contradictorii: neutralitate sau angajare? Și dacă se angajează – de partea cui, fiecare variantă avînd avantaje și dezavantaje. La 1 august mai sosește și telegrama împăratului Wilhelm al IIlea, care, comunicîndu-i declarația de război împotriva Rusiei, umblă la coarda sensibilă a lui Carol I, scriindu-i: „Eu România neutră contez pe tine, ca rege și Hohenzollern, că vei rămîne fidel amicilor tăi și Evenimentele din vara anului 1914 că-ți vei ține angajamentele”. Ușor au avut darul să creeze surprindere și de zis, greu de realizat. Urmîndu-și emoție atît în rîndul clasei conducătoare îndemnurile inimii, Carol I se vrea și a Palatului, cît și în rîndul poporului. de partea Triplei Alianțe, urmîndu-și Prin prisma intereselor naționale, cu instinctul: „Țara este hotărît împotriva teritorii vaste luate cu japca de vecini, Austro-Ungariei”. Apoi, luptînd alături conducerea politică de la București, în de Austria împotriva Rusiei, aceasta va consonanță cu regele, după estomparea atrage Bulgaria de partea ei, prinzînd primului impact al știrii cu începerea România între două focuri distrugătoare. războiului, a adoptat ca primă opțiune În fața acestei dileme naționale, pentru idea participării României la război. a se hotărî atitudinea României, prin La o analiză lucidă, această problemă – a angajării Armatei române în acest Poster de propagandă britanic legat consultări cu personalitățile politice ale Țării, Carol I convoacă, pe 3 august, conflict generalizat – s-a dovedit a de intrarea României în război Consiliul de Coroană, ținut în sala de fi mai complicată ca la alte popoare, muzică a Castelului Peleș din Sinaia. deoarece viitoarea noastră acțiune era una cu două soluții, După expozeul regelui, în care se trece în revistă situația generate de cele două revendicări naționale: la est – peste României, cu analiza variantelor de acțiune, contrar atitudinii Prut, și la vest – peste Carpați. Orice soluție s-ar fi adoptat anterioare, Carol I conchide: „De aceea nu ne rămîne decît intram în conflict fie cu Rusia, fie cu Austro-Ungaria, așa o a treia cale: să mergem cu Tripla Alianță”. Cu toată că întrebările curgeau aproape fără răspuns: stima pe care o arăta regelui, Consiliul de Coroană a optat - Care parte era mai importantă de recuperat? pentru neutralitatea României, invocînd argumentele de - În care parte șansele de reușită erau mai mari? rigoare. Singur Petre Carp a ținut parte regelui, exclamînd - Din punct de vedere moral, de care parte a celor înfuriat: „Trebuie război imediat, ca să ajutăm germanismul două grupări ar fi trebuit să luptăm? să zdrobească slavismul. Nu mă preocupă opinia publică: După cum vedeți, România se afla în fața unei hotărîri datoria omului de stat este să conducă el opinia publică”. cruciale, care ne putea îndeplini dorința de veacuri, de La sfîrșitul discuțiilor, înfrînt, Carol I a declarat mîhnit: a ne reîntregi cu teritoriile rupte din trupul Țării, dar „Constat că reprezentanții țării, aproape în unanimitate, au care – într-un scenariu negru – putea duce la periclitarea cerut neutralitate. Ca rege constituțional mă supun voinței existenței României ca stat. În timp ce oamenii politici dumneavoastră. Mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși români, în frunte cu monarhul, căutau răspunsuri la aceste micșorat din ședința de astăzi și că ați luat o hotărîre de care întrebări, Marile Puteri din cele două tabere și-au început România se va căi în viitor”. Păcat că regele Carol I nu a asaltul asupra României pentru a-i atrage loialitatea. mai trăit să constate veridicitatea sau nu a acestei previziuni, Din partea Austro-Ungariei, în același timp cînd monarhul decedînd la 10 octombrie 1914, la Sinaia, la vîrsta ultimatumul era predat Serbiei, contele Ottokar Czernin de 75 de ani, și după o îndelungată domnie de 48 de ani, (ministrul Monarhiei dualiste la București), s-a prezentat Ferdinand urmîndu-i la tron. la regele Carol I spre a-i înainta o copie de pe acest *** ultimatum. Transfigurat de cele citite, cu fața palidă După doi ani de neutralitate, cu multe schimbări pe și marcat de îngrijorarea ce i se citea pe chip, regele a teatrele de război, are loc al doilea Consiliu de Coroană exclamat: „Acesta este războiul mondial!”. Dar, asta (14/27 august 1916), în sala de mese a Palatului Cotroceni, nu era tot, și emoțiile și grijile se amplificau, pentru că, convocat de regele Ferdinand, cu scopul de a solicita clasei imediat Czernin i-a predat regelui și o scrisoare autografă politice aprobarea de intrare în război a României, hotărîtă a împăratului Franz Joseph, în care, lingușitor, acesta de Guvernul Brătianu, premierul care declara, printre altele: subliniază „marea cinste ce-i face vechiului său prieten, „Poate oare România să rămînă neutră într-un război în de a-i împărtăși textul importantului act, în același timp care se hotărăște soarta lumii, cu atît mai mult cu cît ea are cu remiterea lui la Belgrad” (de parcă i-ar fi predat o un ideal de îndeplinit și împrejurări ca cele de azi nu se vor scrisoare de dragoste!). Dincolo de a se fi lăsat măgulit mai întîlni?”. de „atenția” împăratului de la Viena, Carol I îi răspunde, În aceeași seară, la ora 21, ministrul nostru la Viena, cu o demnitate ce lipsește cu desăvîrșire actualului șef de Edgar Mavrocordat, a remis declarația de război adresată stat român, regele spunînd că „un stat suveran ca Serbia Austro-Ungariei. A doua zi, guvernul de la Berlin declară nu poate primi condițiile din ultimatum”, și făcînd apel război României, rechemîndu-și ministrul din Capitala la conciliere, sugera ca Austria să accepte chiar și un țării noastre. Pe 28 august 1916, România intră în război răspuns nesatisfăcător din partea Serbiei. de partea aliaților. După 3 ani de lupte grele, cu pierderi Și partea rusă a devenit activă. Ministrul de externe dureroase (în jur de 250.000 de militari), România și-a rus, Serghei Sazanov, în cursul unui dejun de la ambasada văzut încununată jertfa prin eliberarea Transilvaniei de franceză din Petersburg, îl roagă pe ministrul României, sub jugul dualismului austro-ungar, după care, prin voința Constantin Diamandi, să telegrafieze urgent lui Brătianu unanimă a poporului, Basarabia, Bucovina și Banatul revin ca, în virtutea legăturilor dintre România și Austria, să la Patria-Mamă, Unire consfințită prin mărețul act de la 1 intervină la Viena, solicitînd o prelungire a termenului Decembrie 1918, de la Alba Iulia. ultimatumului, pentru a avea timp să pregătească Belgradul. Încheiat la 11 noiembrie 1918, Primul Război Mondial Pînă la 28 iunie Carol I trimite apeluiri cu invitații la calm – început de la atentatul din 28 iunie 1914 de la Sarajevo – și la moderație, regelui Petru al Serbiei, țarului Nicolae a îndoliat mapamondul cu cele 9 milioane de militari uciși, și miniștrilor români din Berlin, Petersburg și Belgrad cărora li s-au alăturat 6 milioane de civili. Ca un etalon pentru guvernele acestor țări. Încercările suveranului pentru absurditatea acestui măcel uman, au rămas cuvintele român au rămas fără rezultat – pe 26 iunie Berchtold unui soldat francez, scrise pe front, înainte de a muri: comunică prin Czernin că „Serbia a respins condițiile „Cer să aflu, căutînd să înțeleg ultimatumului”, situație în care relațiile diplomatice sînt De ce acest măcel. Răspunsul primit este rupte, și că războiul este iminent. Mai adăuga diplomatul «Pentru patrie» austro-ungar de la București că „Austro-Ungaria speră de Și tot nu știu de ce”. la fidelitatea de aliată a României și de la înțelepciunea principal, împotriva Imperiului Otoman din Orientul Mijlociu. Pe timpul conflagrației au recurs la „voluntari” din dominioanele Noua Zeelandă, Australia, Canada și Africa de Sud, precum și din colonii: Jamaica, Kenya, Indiile de Vest Britanice (Antilele). De partea cealaltă, Franța nu s-a lăsat mai prejos – pe fronturile din Europa Guvernul de pe Sena a mobilizat 500.000 de soldați africani, majoritatea din Algeria, Senegal, Tunisia, Maroc, Madagascar și Somalia. Folosiți în cele mai inumane condiții de luptă – carne de tun gratuită – experiența acestor nefericiți soldați ne-a arătat încă o dată cinismul morbid al statelor colonialiste, asuprirea nemiloasă a unor popoare înapoiate (sau mai puțin dezvoltate), practică pe care o vedem renăscută în așa-zisa politică de integrare a celor 27 de state în Uniunea Europeană

14

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

COSTĂCHEŞTII (II) Ursul şi Bursucul

Cel mai mare dintre ei, Vasile, a primit, prin testamentul din 1687, cea mai însemnată parte a moșiilor părinteşti, pe care le-a sporit prin căsătoria cu Catrina Cantacuzino, descendenţii săi alcătuind ramura cea mai bo­gată a familiei, aspect reflectat şi în literatura vremii. În Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir, Vasile Costache întruchipează Ursul – era deci un personaj puternic, autoritar, i-a urmat tatălui său în dregătoria de vornic, „dar – scrie Neculce – nu avé trecere la domnie ca tată-său”. Personajul cel mai complex, care a desfăşurat o vastă activitate, chiar dacă de scurtă durată, a fost Lupu Costache.

Personalitatea lui – destul de contradictorie – s-a dezvăluit cu deosebire în momentele dramatice din timpul războiului ruso-turc din anul 1711 şi în perioada imediat următoare; în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, Lupu Costache şi fraţii săi au fost în­sărcinaţi cu asigurarea bazei de aprovizionare a oastei române şi ruse pregătind, în acelaşi timp, cîteva mii de oameni înarmaţi în ţinutul Fălciului, unde se întindeau moşiile lor. Instruirea se făcea în tabăra militară de la mînăstirea fortificată Bursuci, ctitorie a Costăcheştilor, aşe­zată în inima pădurii. De la această mînăstire, Lupu Costache a primit şi el o denumire în Istoria ieroglifică, aceea de Bursucul. În prima fază a războiului din 1711, Lupu Costache şi fraţii săi au fost alături de Dimitrie Cantemir. Ei au înştiinţat tabăra ruso-română de îndată ce marele vizir a trecut Dunărea în fruntea armatei otomane. „Ulterior însă, văzînd efectivul armatei lui Petru I (mult inferior celui otoman) şi dîndu-şi seama de dificultăţile de aprovizionare ale acesteia (Moldova traversase un an de secetă) au refuzat să participe la lupta de la Stănileşti. Dovadă că – procedînd astfel – nu se situau totuşi pe o poziţie de trădare a intereselor ţării, este atitudinea ulterioară a fraţilor Costache în faţa autorităţilor otomane. După înfrîngerea armatelor ruso-române în lupta de la Stănileşti, otomanii au numit în ţară un paşă, Curt Mehmed, avînd deci intenţia de a transforma Moldova în paşalîc. Lupu Costache şi fraţii săi s-au opus, somîndu-l pe Curt Mehmed să părăsească ţara (în cursul acestor evenimente, unul din fraţi, Solomon, a pierit ucis de tătari). Dar şi mai plină de demnitate (vădind în acelaşi timp multă iscusinţă diplomatică) a fost atitudinea lui Lupu Costache cînd s-a aflat în faţa marelui vizir.

La acuzaţiile acestuia, Lupu Costache a răspuns cu îndrăzneală, recurgînd la un vicleşug diplomatic. El i-a replicat că nu ţara, ci tocmai... Poarta e vinovată de această situaţie, deoarece ar fi numit un domn fără să consulte Divanul ţării! „Iar mai nainte – scrie Neculce că ar fi răspuns Lupu Costache – era obiceiu de-şi alegă boierii şi ţara domnu, pre cine poftii ei, şi pre acela pune şi Poarta”. Stratagema era cu două tăişuri, pentru că aducîndu-i o acuzaţie directă, putea stîrni şi mai mult mînia vizirului. Pe de altă parte, acesta nu putea contesta că Dimitrie Cantemir fusese pus pe tronul Moldovei. De aceea, marele vizir „audzind răspunsu, nemic n-au mai răspunsu şi l-au şi îmbrăcat în caftan şi l-au trimis să fie caimacam în Iaşi”.

Caimacam (adică locţiitor de domn) pînă la înscăunarea primului domn fanariot – octombrie 1711 –, Lupu Costache a rămas între dregătorii de seamă ai ţării şi în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat.

Firea sa orgo­lioasă şi impulsivă l-a adus însă în conflict cu domnitorul încît, în 1716, la intervenţia

voievodului, otomanii l-au decapitat, fără judecată. „Iar trupul lui – spune Neculce – au rămas neîngropat, de l-au mîncat paserile”.

Un descendent al familiei, Nicolae Kosiaky-Lupu, născut în 1868, a fost prefect al Capi­talei în timpul ocupaţiei germane din Primul Război Mondial, ulterior îndeplinind funcţii politice de mai mică importanţă.

Cea mai îndelungată şi mai remarcabilă carieră politică a avut-o cel de-al treilea dintre fraţi: Constantin Costache. Începe să se afirme în viaţa diplomatică încă din tinereţe, cînd, în 1696, este trimis ca sol al domnului Mihai Racoviţă la căsătoria fiului lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan, cu fata lui Ilie Cantacuzino. Ulterior urcă pe scara dregătoriilor, pînă la funcţia de mare logofăt, fiind înzestrat, se pare, şi cu o cultură bogată. Era un om de o cinste desăvîrşită, ilustrativ fiind în acest sens următorul exemplu: pentru pregătirea taberei de la Bursuci, fraţii Costache primiseră anumite sume de bani. În momentul în care aceştia au decis să nu ia parte la bătălie, rămăseseră necheltuiţi aproximativ 2.000 de ruble, pe care, cu riscul de a fi reţinut pentru hiclenie, i-a înapoiat domnitorului. Dar cea mai frumoasă trăsătură morală a sa era dîrzenia cu care se ridica în ajutorul ma­selor populare, vorbind deseori în Divan chiar şi împotriva lui vodă. Ion Neculce, care avea multă aversiune împotriva Costăcheştilor, subliniază că „era om şi harnicu, nici mitarnic (adică nu primea mită ori plocoane) sau lacom... Dragă-i era cinstea şi mai aleasă decît toate era ce mai bună ca să pună tari în prici (ceartă) cu domnii şi cu alţii pentru ţară. Sta di să pricé ca să nu o jăcuiască”. De aceea, moartea sa, întîmplată în 1735 la mînăstirea Suceviţa, a pricinuit multă jale în ţară: „Că boieriul cari stă cu bine pentru ţară – di să pune, măcar de-ar vini şi la primejdia vieţii, i se cade de la ace ţară şi di la pemînteni a-i da multă cinste di laudă” – conchide Neculce, relatînd sfîrşitul acestui vrednic fiu al lui Gavriliţă Costache.

A treia generaţie de mari dregători din familia Costăcheştilor s-a văzut mai puţin în istoria ţării. Faptul e oarecum explicabil, întrucît, în condiţiile instaurării domniilor fanariote, principalele posturi şi dregătorii erau ocu­pate de boieri străini, din anturajul voievozilor. În această situaţie, Costăcheştii s-au afirmat în lupta pentru revenirea la domniile pămîntene, activitate în care s-au distins cu precădere fiii lui Lupu Costache.

Din căsă­toria acestuia cu Ruxandra Balş au rezultat mai mulţi copii: Manolache (ajuns mare stolnic şi mare spătar), Scarlatache şi Iordache. În timpul primei domnii a lui Gri­gore II Ghica (1726-1735), împreună cu Dumitraşcu Racoviţă hatmanul (şi acesta boier dintr-o veche familie moldovenească) Iordache „făcu multe amestecături la soltanul şi la mîrzaci” ca să-l scoată din tron pe domnitor. Aflînd despre aceste acţiuni, Grigore II Ghica a arestat pe mai mulţi dintre boierii din Iaşi. „Iar pre Iordache stolnicul, feciorul Lupului, nici l-au mai adus la Grigore vodă să-1 giudece, şi cum l-au adus în Iaşi, l-au şi dus înaintea porţii, la cişme, şi au poroncit de i-au tăiet capul”.

Dintre fiii lui Constantin Costache şi ai Mariei Manolache Roset documentele l-au menţionat pe Constantin Costache (văr primar cu Iordache şi amestecat în complotul pentru răsturnarea lui Grigore II Ghica). Moştenitor al satului Epureni, acesta a dat naştere ramurii Epureanu a familiei Costache, cel dintîi purtător al numelui fiind fiul său, Grigore (Grigoraş). În sfîrşit, din familia fratelui celui mai mare, Vasile, a rezultat o altă ramură, Costache-Negel (numită aşa pentru o particularitate fizică: membrii ei aveau un neg pe nas). Unul din aceştia, Grigore Costache-Negel, moştenitor al satului Roşieşti, pe Idrici, s-a căsătorit cu Maria Cantacuzino. Din căsătoria lor au rezultat mai mulţi copii: Veniamin, Matei, Constantin, Elena, Agapia

RM

şi Şerban. Un rol politic şi cultural cu totul deosebit l-a jucat în istoria ţării cel mai mare dintre aceşti fii, Veniamin Costache.

În fruntea „Renaşterii româneşti” Născut la 20 decembrie 1768 în satul Roşieşti, Veniamin Costache s-a călugărit la vîrsta de 15 ani, parcurgînd apoi rapid treptele ierarhiei ecleziastice. În 1792 a ajuns episcop de Huşi, în 1796 era episcop de Roman, iar în 1803, mitropolit al Moldovei şi Sucevei. În 1806, izbucnind un nou război ruso-turc, trupele ţariste au ocupat Moldova. Pe timpul ocupaţiei, în absenţa domnitorului, mitropolitul a devenit caimacam. Datorită multelor abuzuri ale trupelor de ocupaţie, a intrat însă repede în conflict cu autorităţile ţariste, ceea ce l-a determinat, în 1808, să se retragă, în semn de protest din funcţia de caimacam ca şi din scaunul mitropolitan.

A redevenit mitropolit în 1812, după retragerea armatei ţariste. În 1821, la intrarea eteriştilor în ţară şi după plecarea ultimului domn fanariot, Veniamin Costache a fost numit, din nou, caimacam al Moldovei.

Nici de data aceasta nu a rămas multă vreme, părăsind funcţia în 1823. Începînd de la această dată a fost, neîntrerupt, mitropolit pînă în anul 1842, cînd o nouă neînţelegere cu autorităţile de stat l-a determinat să-şi dea demisia. Mihail Sturdza, domnitorul de atunci, a încercat să se amestece în administrarea bunurilor bisericeşti; intransigent, ca toţi din familia sa, Veniamin Costache nu a admis imixtiunea şi şi-a înaintat demisia, retrăgîndu-se pînă la sfîrşitul zilelor (a murit în 1846) la mînăstirea Slatina, zidită de Alexandru Lăpuşneanu.

Timp de aproape patruzeci de ani, cît a deţinut rangul de mitropolit, Veniamin Costache a fost prezent în toate momentele de viaţă politică şi spirituală a Moldovei, el ocupînd un loc de frunte în galeria marilor reprezentanţi ai culturii naţionale – „Renaşterea românească” – cum a fost numită de la începutul veacului XIX. A acţionat cu precădere în dome­niul învăţămîntului şi culturii. Datorită influenţei pe care o avea pe lîngă domnitorul Alexandru Moruzi (18021806), l-a determinat pe acesta să emită mai multe hrisoave referitoare la organizarea învăţămîntului în Moldova, o mare extindere dîndu-se întemeierii de şcoli româneşti, fie cu caracter ecleziastic (la Mavromol-Galaţi, la Agapia şi la Socola), fie laic (la Focşani şi Bîrlad). Dintre aceste şcoli, Seminarul de la Socola a avut un rol deosebit, de aici pornind marea majoritate a dascălilor care au deschis, în anii ce au urmat, şcoli în aproape toate localităţile din Moldova.

Activitatea mitropolitului cărturar a cuprins şi domeniul presei: sub patronajul său, Gheorghe Asachi a scos prima gazetă în limba română din Iaşi, Albina românească. De asemenea, cu sprijinul mitropolitului, s-au tipărit peste o sută de cărţi bisericeşti şi laice. Veniamin Costache s-a remarcat şi în calitate de ctitor, prin construirea sau refacerea unor aşezăminte: Neamţ, Agapia, Slatina, precum şi a unor mînăstiri din teritorii româneşti aflate atunci sub dominaţia imperiilor vecine (Cocoş din Dobrogea şi Sf. Ioan din Suceava). Personalitatea mitropolitului a fost aureolată de frumuseţea sa morală, ceea ce l-a determinat pe Iorga să consemneze că „un om mai sfînt şi mai bun decît dînsul n-a mai ţinut în mîini cîrja de episcop român”.

Pe baricadele Revoluţiei şi Unirii (1) În Secolul al XIX-lea, personalitatea politică cea mai însemnată pe care a dat-o familia Costache, respectiv ramura Costache-Epureanu, a fost Emanoil (Manolache). Era fiul lui Ioan Costache Epureanu şi al Catincăi Negre, rudă cu cunoscutul om politic Costache Negri (de fapt, numele sau real e Negre sau Negrea). Născut în 1824, Manolache a primit, ca şi fratele său Grigore, o educaţie aleasă. Spre deosebire de majoritatea fiilor de boieri, care studiau în Franţa, fraţii Costache-Epureanu au studiat la universităţile din Germania – Jena, Gsttingen, Heidelberg. (va urma) ELENA DIACONU-MONU

RM

15

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

p O V E S T I Au fost sau nu învinşi faraonii? (1)

Un fragment al unei cronici babiloniene ne informează că în cel de-al 37-lea an al domniei sale – adică în 568 î.e.n. – Nabucodonosor a pornit împotriva lui Amasis, şi că acesta, deşi avea mulţi mercenari şi cai, ar fi fost învins „prin bunăvoinţa zeului Mardttk”.

Acelaşi izvor pretinde că Nabucodonosor ar fi ocupat oraşul grec Daphne din Deltă şi ar fi supus Egiptul. Dar aceste ştiri sînt necontrolabile, iar după alte dovezi se pare că atacul lui Nabucodonosor n-a fost decît o simplă expediţie, fără succese decisive, datorită energiei cu care i s-au împotrivit mercenarii greci în slujba faraonului. În cele din urmă, e posibil ca regele Babilonului să fi suferit un eşec în valea Nilului, trebuind să se mulţumească cu recuperarea coastei feniciene. Aceasta a fost, de altfel, şi ultima sa campanie militară în regiuni mai depărtate. Îmbătrînise şi se gîndea mai mult la terminarea construcţiilor din Babilon decît la războaie, adoptînd o politică de pace faţă de vecinii săi.

Herodot, ghid al marelui oraş...

După cum scrie Herodot, – „părintele istoriei” – Babilonul întrecea prin frumuseţe oraşele din Grecia şi Orient. „E aşezat într-o cîmpie întinsă, are forma unui pătrat cu latura de 120 stadii” (22,320 km – n.r.), afirmă marele călător al lumii antice. Aşadar, după el, perimetrul incintei măsura 480 stadii (89,28 km). Alt călător, grecul Pausanias (Secolul II), considera Babilonul „cel mai mare oraş pe care soarele l-a văzut în drumul său”.

Dar să revenim la informaţiile lui Herodot.

Babilonul era înconjurat de un şanţ adînc şi lat, umplut cu apă, dincolo de care se ridica, în interior, un zid de apărare cu o grosime de 50 coţi regali. Pe coama zidului fuseseră înălţate turnuri de apărare, iar în corpul lui se deschideau „100 de porţi cu totul de aramă”. Pe străzile drepte ale oraşului, se înşirau case cu cîte 3-4 etaje.

Arterele principale, care duceau spre fluviu, erau închise în partea dinspre Eufrat cu mari porţi, tot de aramă. În centrul celor două părţi ale aşezării, separate de fluviu, se afla „cîte un mănunchi de clădiri întărite: într-o parte – palatele regeşti înconjurate cu un zid mare şi puternic; în cealaltă – un sanctuar cu porţi de aramă, închinat zeului Belos. Sanctuarul are forma unui pătrat cu latura de 372 m, în mijlocul căruia se ridică un turn trainic, avînd şi în lungime şi în lăţime cîte un stadiu (186 m); pe acest turn se înalţă un altul, apoi pe acesta din urmă încă unul, şi tot aşa pînă la opt turnuri. Urcuşul pînă la vîrf se face pe dinafară, pe o scară răsucită care înconjură toate turnurile; cam pe la mijlocul urcuşului, se află un popas şi locuri unde se pot aşeza cei ce urcă. În ultimul turn se află un mare templu, în care se găseşte un pat larg, frumos aşternut, lîngă care stă o masă de aur. Înăuntru nu-i aşezată nici o statuie şi nici o făptură omenească nu-şi petrece aici nopţile, afară doar de cîte o femeie din împrejurimi, pe care zeul a ales-o dintre toate; aşa cel puţin spun chaldeenii, care sînt preoţii acestui zeu”. Din descrierea lui Herodot reiese grija lui Nabucodonosor pentru asigurarea pazei Babilonului.

Pe lîngă sistemul de fortificații cu ziduri puternice, veritabil scut de protecţie a Capitalei, precautul despot mai construise, la apus de Babilon, o reţea de canale şi

(

A D E V A R A T E Nabucodonosor şi cea de-a doua strălucire a Babilonului (II) mlaştini, unde apa putea pătrunde uşor în cazul unui atac venit din acea parte.

...şi rectificările arheologilor Cercetările arheologice întreprinse între anii 18891914 de către arheologul german Robert Koldewey au căutat să verifice datele lui Herodot şi să obţină noi elemente topografice privitoare la Babilon. S-a constatat că „părintele istoriei” este demn de încredere, chiar dacă a exagerat în privinţa cifrelor sau a omis să menţioneze cîteva monumente de seamă, ca faimoasele „grădini suspendate”, socotite una din cele şapte minuni ale lumii antice. Koldewey a stabilit că Babilonul fusese fortificat cu mai multe rînduri de ziduri, dispuse în pătrate concentrice.

Oraşul propriu-zis era cuprins de incinta cea mai mică.

Herodot a descris cu atenţie numai incinta exterioară, acordîndu-i dimensiuni exagerate – 89 km. S-a putut stabili că aceasta avea lungimea totală de numai 16,5 km și că zidurile tuturor inelelor de fortificații erau groase cam de 7-9 m și înalte de 40 m. După observaţiile altor arheologi şi aşa cum reiese din cîteva texte cuneiforme, ar fi existat totuşi un zid ce cuprindea la nord de Eufrat şi aşezări vecine. E aşadar posibil ca Herodot să se fi referit la acesta.

Eufratul împărţea oraşul în două mari cartiere; unul – destinat palatului regal, altul – marelui sanctuar al zeului Bel (Belos). Arhitecţii lui Nabucodonosor au legat aceste cartiere cu un pod de cărămizi, lung de 120 m, cu podele de lemn, demontabile în caz de pericol. Pe malul stîng al fluviului se aflau construcţiile cele mai de seamă, destinate suveranului, curtenilor şi aristocraţiei. Pe malul drept, rezervat populaţiei sărace, meşteşugarilor etc., s-a dezvoltat ulterior cartierul nou al metropolei. Într-o buclă a Eufratului, sub haina de pămînt a colinei Babil, de lîngă incinta cea mare a cetăţii, arheologii au dezgropat un palat-fortăreaţă, şi multă vreme au crezut că acesta ar fi fost cel ridicat de Nabucodonosor. Tot aici au presupus că s-ar fi aflat şi celebrele grădini suspendate. Dar la 2,5 km se află a altă colină denumită azi El Kasr (în limba arabă: „castelul” sau „citadela”), sub învelişul căreia s-au găsit ruinele adevăratului palat al lui Nabucodonosor.

Lîngă construcţia imensă – despre care tradiţia pretinde că ar fi fost zidită în 15 zile la poarta zeiţei Iştar, străjuia aleea procesiunilor – cea mai de seamă arteră a oraşului – pe care în fiecare început de an era purtată cu alai imaginea zeului Marduk. Procesiunea se oprea în faţa tuturor templelor din cale, conducînd zeul spre o corabie ce-l ducea dincolo de Eufrat. Prin mărimea şi complexitatea sa (322 x 190 m), palatul lui Nabucodonosor aminteşte de cele cretane; avea cinci curţi interioare, în jurul cărora se grupau complicate „insule” de coridoare, săli şi diferite încăperi, precum şi faimoasele „grădini suspendate”.

Poarta zeiţei Iştar era flancată de patru mari turnuri, înalte de 12 m. Cără­mizi emailate decorau pereţii exteriori, reprezentînd, în culori strălucitoare (verde, albastru, galbenauriu) lei, tauri, dragoni fantastici – consideraţi animale sfinte ale celor trei mari zei protectori ai Babilonului: Marduk, Iştar şi Hadad. Calea sacră care pornea de la această poartă avea o lungime de 135 m şi o lăţime de 22 m şi era mărginită de ziduri placate cu cărămizi emailate, de culoare roşie sau albastră. Pe fiecare parte a pereţilor se distingeau, pictaţi în emailul cărămizilor, cîte 60 de lei, avînd deasupra un fel de friză realizată din flori gălbui.

Pavajul era alcătuit din mari dale de piatră, dintre care unele purtau următoarea inscripţie: „Eu, Nabucodonosor, regele Babilonului, am pavat drumul din Babilon pentru procesiunile marelui stăpîn Marduk, cu plăci de piatră de sedu.

Marduk, stăpîne, dăruieşte-mi viaţă eternă!”.

Pe lîngă calea sacră, se ridicau templele zeiţei E-Mach (zeiţa-mamă), al zeiţei E-Nin-Mach (zeiţa-bunică) şi al zeiţei Iştar.

Marele Ziggurat, denumit E-Temenaki (adică „piatra de temelie a cerului şi a pământului”) domina întregul complex de construcţii de cult.

Turnul piramidal, înalt de 50 m, avea o bază pătrată, cu latura de 480 m. „Turnul lui Babel” era un monument obişnuit în toate oraşele mesopatamiene şi asiriene. Avea trei sau şapte

etaje, după cum constructorii săi credeau în cele trei elemente fundamentale ale universului (cerul, pămîntul şi apa), sau voiau să reprezinte cele şapte planete şi divinităţi astrale. Cel din Babilon a avut şapte etaje, vopsite în culori diferite, In vîrf se înălţa un templu care adăpostea statuia de aur a lui Marduk. Din acest lac, magii (preoţii care aveau grija sanctuarului) făceau observaţii astronomice.

Arbori şi flori pentru regine Grădinile suspendate se aflau – aşa cum au dovedit săpăturile arheologice, – în colţul de nord-vest al palatului regal, nu departe de poarta zeiţei Iştar.

O veche legendă babiloniană (reluată apoi de unii autori greci) spunea că grădinile suspendate existau cu mult înainte de domnia lui Nabucodonosor, de pe vremea legendarei, frumoasei şi războinicei regine Semiramida, care venise din nord şi era considerată fondatoarea oraşelor Ninive şi Babilon. Istoricul grec Diodor din Sicilia (Secolul I î.e.n.), informîndu-se dintr-o lucrare, azi pierdută (Secolul V î.e.n.), afirmă că grădinile fuseseră construite la cererea soţiei lui Nabucodonosor; în cîmpia monotonă, aridă şi prăfuită a Mesopotamiei, regina născută la munte dorea un colţ care să-i amintească de vegetaţia din Munţii Mediei.

Autorii greci numesc aceste grădini „suspendate”, pentru că ele au fost zidite pe mai multe planuri, susţinute de coloane, bolţi, terase şi balcoane. După descrierea lui Diodor din Sicilia, construcţia avea forma unui amfiteatru pătrat, cu latura de 123 m, compus din mai multe terase etajate, sprijinite pe ziduri de piatră groase de 6,80 m şi unite prin bolţi alcătuite din mari blocuri de piatră. Pe o astfel de bază se suprapuneau trei straturi: primul din trestie legată cu asfalt, al doilea din cărămizi prinse cu ipsos şi cel de-al treilea din foi de plumb. Această triplă pătură hidrofugă păstra umezeala la stratul de pămînt aşternut deasupra ei, în care erau plantate flori, arbuşti şi copaci „ce uimeau prin mărimea şi frumuseţea lor”. După Quintus Curtius Rufus, arborii „erau foarte înalţi, ajungînd pînă la 24 m şi avînd la bază o grosime de aproape 4 m”. În condiţiile climei secetoase a Mesopotamiei, vegetaţia s-ar fi uscat repede fără o stropire abundentă.

De la Diodor aflăm că se folosea apa Eufratului, urcată pe diferitele terase cu ajutorul unor maşini hidraulice instalate într-o galerie a ultimei terase de sus. Apa era ridicată printr-o conductă de piatră şi se depozita, probabil, în mai multe cisterne, de unde era trimisă prin reţele de tuburi şi canale, în straturile de pămînt. Se spune că întreaga reţea de aducţie şi de răspîndire a apei era invizibilă. În 1903, misiunea arheologică germană condusă de Kaidewey a reuşit să identifice locul grădinilor suspendate, dar săpăturile n-au scos la iveală decît fundaţiile. Din zidăria acestora s-au păstrat masive grămezi de piatră, un material foarte rar şi costisitor la Babilon, deoarece trebuia adus de la distanţe de sute de kilometri. Babilonul a dispărut. Pe locurile lui se mai văd azi doar cîteva ruine, în care se ascund fiarele deşertului, precum şi coroanele cîtorva plantaţii de curmali.

Sfîrșit Prof. dr. doc. DUMITRU TUDOR

16

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Faliile se adîncesc

(urmare din pag. 1) „Am reiterat rezoluțiile A/RES/ES-11/1 și A/RES/ ES-11/6 adoptate la Adunarea Generală a ONU și am subliniat angajamentul nostru de a respecta dreptul internațional inclusiv Carta Natiunilor Unite. Acest Summit a fost construit pe discuțiile anterioare care au avut loc pe baza Formulei de pace a Ucrainei și a altor propuneri de pace care sînt în conformitate cu dreptul internațional, inclusiv Carta Națiunilor Unite”.

Nota mea: Din cele scrise pînă acum reiese că ei au gîndit o pace durabilă și justă pentru Ucraina pe baza unor formule de pace care exclud ceea ce vrea Rusia, uitînd că, oriunde în lumea asta teritoriile cucerite cu sînge nu se dau înapoi decît tot prin jertfe pe cîmpul de luptă. De acord că Rusia a încălcat capitole întregi din Carta Națiunilor Unite și din Tratatele de la Helsinki intrînd în Ucraina, dar ca s-o scoți de acolo trebuie să faci ceea ce scriu eu de doi ani de zile: să intri cu trupele NATO peste ea. Altă șansă nu există. „Apreciem profund ospitalitatea Elveției și inițiativa sa de a găzdui Summitul la nivel înalt – se arată mai departe în comunicat –, ca expresie a angajamentului său ferm de a promova pacea și securitatea internațională.

Am avut un schimb fructuos, cuprinzător și constructiv de diferite opinii cu privire la căile către un cadru pentru o pace cuprinzătoare, justă și durabilă, bazată pe dreptul internațional, inclusiv pe Carta Națiunilor Unite. În special, ne reafirmăm angajamentul de a ne abține de la amenințare sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a oricărui stat, a principiilor suveranității, independenței și integrității teritoriale a tuturor statelor, inclusiv a Ucrainei, în cadrul granițelor lor recunoscute internațional, inclusiv în apele teritoriale, și soluționarea disputelor prin mijloace pașnice ca principii de drept internațional”.

Textul subliniat îl consider a fi un mesaj trimis Rusiei că nu va exista o confruntare directă între NATO și aceasta. Pe de altă parte, mai e ceva: dacă sînt împotriva folosirii forței împotriva integrității teritoriale a oricărui stat, înseamnă că teritoriile Donbass și Lugansk, care sînt parte a teritoriului Rusiei, vor rămîne acolo? Adică occidentalii transmit Rusiei că ce a cucerit e bun cucerit, findcă ei nu au chef să se ducă cu armatele la Moscova?

Ceea ce urmează e frumos de tot, fiindcă arată ceși doresc „ai noștri” de la inamicul rus. „În plus, avem o viziune comună asupra următoarelor aspecte cruciale: 1) În primul rînd, orice utilizare a energiei nucleare și a instalațiilor nucleare trebuie să fie sigură, securizată, protejată și ecologică. Centralele și instalațiile nucleare ucrainene, inclusiv centrala nucleară Zaporizhzhia, trebuie să funcționeze în siguranță, sub controlul suveran deplin al Ucrainei și în conformitate cu principiile AIEA și sub supravegherea acesteia. Orice amenințare sau utilizare a armelor nucleare în contextul războiului în curs împotriva Ucrainei este inadmisibilă”.

Nota mea: Le spun rușilor să lase în pace centrala nucleară de la Zaporojie, să le-o înapoieze ucrainenilor fiindcă e cea mai mare centrală nucleară din Europa și în primele zece cele mai mari din lume. Prin urmare, ea trebuie să se afle sub controlul „băieților buni” din Europa și America. De asemenea, nu uită să-i avertizeze pe inamici să nu folosească armele nucleare fiindcă nu vor o lume distrusă de un război atomic, ci una în care să le fie bine tuturor. „2) În al doilea rînd, securitatea alimentară globală depinde de producția și furnizarea neîntre­ ruptă de produse alimentare. În acest sens, navigația comercială liberă, completă și sigură, precum și accesul la porturile maritime din Marea Neagră și Azov, sînt critice. Atacurile asupra navelor din porturi

și de-a lungul întregului traseu, precum și împotriva porturilor civile și a infrastructurii portuare civile, sînt inacceptabile.

Securitatea alimentară nu trebuie să fie în nici un fel periclitată.

Produsele agricole ucrainene ar trebui furnizate în mod sigur și gratuit țărilor terțe interesate”.

Nota mea: Asta cu securitatea alimentară mi-a plăcut. Bine că nu scris de-a dreptul: „noi avem sute de mii de hectare în Ucraina și nu ne putem exporta produsele, așa că, băi Putin, lasă-ne să le exportăm!”. „3) În al treilea rînd, toți prizonierii de război trebuie să fie eliberați prin schimb complet. Toți copiii ucraineni deportați și strămutați ilegal și toți ceilalți civili ucraineni care au fost reținuți ilegal, trebuie să se întoarcă în Ucraina. Considerăm că atingerea păcii necesită implicarea și dialogul între toate părțile.

Prin urmare, am decis să între­prindem pe viitor pași concreți în domeniile men­țio­nate mai sus, cu angaja­ mentul suplimentar al reprezentanților tuturor păr-­ ților. Carta Națiunilor Unite, inclusiv principiile respectării integrității teritoriale și a suveranității tuturor statelor, poate și va servi drept bază pentru realizarea unei păci cuprinzătoare, juste și durabile în Ucraina”.

Nota mea: Asta cu prizonierii de război și cu copiii ucraineni e ca să vadă lumea ce miloși sînt ei, ce preocupați de populația civilă și ca să poată strecura următorul mesaj: „Considerăm că atingerea păcii necesită implicarea și dialogul între toate părțile. Prin urmare, am decis să întreprindem pe viitor pași concreți în domeniile menționate mai sus, cu angajamentul suplimentar al reprezentanților tuturor părților”.

Părțile la care se referă ei sînt, conform textului, cele semnatare ale comunicatului, însă cred că de fapt le transmit rușilor că pe viitor vor face în așa fel încît să discute și cu ei în mod oficial pentru a găsi o formulă de pace convenabilă.

Ce le-au transmis rușilor domnii aceștia știm.

Putin însă ce-o vrea? Ia să vedem ce le-a transmis el, conform Reuters, înainte de conferință: „Condițiile sînt foarte simple, a spus Putin, menționîndu-le în principal retragerea completă a trupelor ucrainene de pe întregul teritoriu al regiunilor Donețk, Lugansk, Herson și Zaporizhzhia din estul și sudul Ucrainei. Firește, la asta a adăugat cererea de demilitarizare a Ucrainei, neschimbată din ziua în care și-a trimis trupele pe 24 februarie 2022 și a spus că încetarea sancțiunilor occidentale trebuie, de asemenea, să facă parte dintrun acord de pace. De asemenea, el și-a repetat apelul pentru «denazificarea» Ucrainei și renunțarea Ucrainei la apartenența la NATO”.

După cum vedeți nici rusul nu se lasă mai prejos și îi zgîndăre cu denazificarea, rămînînd consecvent dorințelor sale inițiale de a demilitariza Ucraina și de a rămîne cu regiunile ocupate. E clar că cererile lui nu vor putea fi niciodată scrise negru pe alb într-un tratat de pace, motiv pentru care tind să cred că soluția războiului înghețat va prevala pînă la urmă.

Să vedem în continuare ce scrie Al Jazeera despre semnatarii și non-semnatarii comunicatului. „Cine a semnat și cine nu a semnat comunicatul de la conferința din Elveția În total, 82 de delegații au semnat pentru susținerea comunicatului. Președintele elvețian Viola Amherd a declarat într-o conferință de presă că marea majoritate a participanților au fost de acord cu documentul. Printre aceștia se numără: Australia, Austria, Canada, Chile, Costa Rica, Coasta de Fildeș, Comisia Europeană, Consiliul European, Parlamentul European, Franța, Georgia, Germania, Ghana, Grecia, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Kenya, Kosovo, Letonia, Norvegia,

Palau, Qatar, Serbia, Turcia, Ucraina, Regatul Unit și SUA. Ce țări nu au semnat?

La summit au participat India, Mexic, Arabia Saudită, Africa de Sud, Thailanda, Indonezia și Emiratele Arabe Unite, reprezentate de miniștri de externe și alți delegați, dar s-au numărat printre cei care nu au semnat comunicatul comun.

Brazilia a participat la summit în calitate de observator, dar nu a susținut comunicatul. Rusia nu a fost invitată la summit, pe care Moscova l-a catalogat drept «inutil». Nici China nu a participat la eveniment. Pakistanul, care consideră China drept cel mai apropiat aliat al său, a fost invitat, dar a ales să nu participe.

De ce nu au semnat?

India: Într-o declarație, secretarul Ministerului Afacerilor Externe al Indiei, Pavan Kapoor, a declarat că New Delhi a decis să evite asocierea cu comunicatul comun din cauza absenței Rusiei de la summit. El a spus că India consideră că pacea în Ucraina necesită reunirea «tuturor părților interesate și un angajament sincer și practic între cele două părți aflate în conflict».

Arabia Saudită: Prințul Faisal bin Farhan al Saud, ministrul de externe al Arabiei Saudite, a împărtășit preocupări similare în timp ce și-a susținut declarația la summit. «Considerăm că este important ca întreaga comunitate internațională să încurajeze orice pas către negocieri serioase, care vor necesita compromisuri dificile, ca parte a unei foi de parcurs care duce la pace. Și aici, este esențial să subliniem că orice proces credibil va avea nevoie de participarea Rusiei», a declarat oficialul.

Africa de Sud: Motivele Africii de Sud pentru a nu susține comunicatul au fost diferite. Consilierul pentru securitate națională al țării, Sydney Mufamadi, a declarat că «a fost surprinzător că la această conferință, Israelul este prezent și participă», la cinci zile după ce o comisie susținută de Națiunile Unite a acuzat Israelul că a comis crime de război împotriva palestinienilor. Mufamadi a pus sub semnul întrebării legitimitatea unui comunicat despre care sponsorii săi susțin că a fost condus de «respectul pentru dreptul internațional», atunci cînd Israelul a fost acuzat de mulți oficiali ONU de încălcarea dreptului internațional. Africa de Sud a acuzat Israelul de genocid în Gaza într-un dosar la Curtea Internațională de Justiție”.

Concluzie: s-au întîlnit ca să le dea mesaje publice rușilor despre ce vor să primească de la ei, obținînd susținerea a 82 de state ale lumii din totalul de 193. Cu toate astea, au primit și un răspuns clar din partea BRICS privind susținerea acestei organizații pentru Rusia, fie prin neparticiparea Chinei, fie prin nesemnarea comunicatului de către India, Africa de Sud și Arabia Saudită.

Rezultatul conferinței e egal cu zero din perspectiva unei soluții de pace în Ucraina, avînd doar meritul că a făcut publice cererile participanților față de Rusia. În rest, lucrurile rămîn cum le știam: continuă bătălia politică și economică între BRICS, UE și SUA.

RM

17

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

De ce se ceartă pe data prezidențialelor. Cine face cinste?

Tocmai în ziua cînd Comisia Europeană a tras un viguros semnal de alarmă în privința stării finanțelor României, liderii coaliției s-au reunit într-o ședință de păruială și fără concluzie, pe tema datei organizării alegerilor prezidențiale. Un interes atît de fierbinte, încît au uitat și de stabilitate. Subiectul este pe cît de tensionat pe atît de ridicol. În martie, dnii Ciolacu și Ciucă au anunțat umăr la umăr și glas lîngă glas noul calendar electoral, cu prezidențialele în septembrie. Dl. Ciucă a explicat personal rațiunile politice ale acestei decizii: să nu se suprapună prezidențialele cu alegerile generale și astfel românii să înțeleagă „pentru ce se face campanie” electorală, să fie mai mult timp pentru predarea mandatului între președinți.

Acum, liberalii s-au sucit, și-au luat cuvîntul și argumentele înapoi și vor să trimită prezidențialele înapoi în iarnă. Argumentele PNL sînt de grădiniță: - În august va fi caniculă și e greu de făcut campanie. Cînd au luat decizia campaniei în august credeau că va fi ger?

- Începe școala! Cînd au aflat că în septembrie începe școala? În noiembrie sau decembrie nu va fi școală?

- Bunele practici electorale ale Comisiei de la Veneția. Emise ieri? Și ce spun aceste bune practici despre comasarea localelor cu europarlamentarele, dorită în primul rînd de PNL? Explicații pentru presiunea liberalilor există, desigur, dar fără legătură cu cele de mai sus.

Cînd au decis calendarul, începînd cu comasarea, prezidențiale în septembrie și parlamentarele în decembrie, cele două partide aveau în plan să meargă cu listă și candidați comuni de la un capăt la altul. Și, în acest plan inițial, candidatul comun urma să cîștige

și să fie apoi vectorul care să împingă procentele listei electorale comune către o majoritate zdrobitoare. Din motive pe care le știm, planul a căzut și eurolocalele au dovedit o diferență foarte mare între scorul listei comune și scorurile însumate ale partidelor pe liste separate. Atunci liberalilor nu numai că le-a convenit aranjamentul, dar au făcut presiuni imense pentru el, deoarece lista comună și comasarea reprezentau singura salvare în fața spectrului unui rezultat foarte prost, cu 1 în față. Acum, însă, le-a venit inima la loc, dar le-a plecat cuvîntul dat.

Grație comasării și listei comune, scorul nu e chiar așa de rău, deci se gîndesc că turarea mașinăriei de partid la maximum l-ar putea împinge pe dl. Ciucă în turul al doilea unde, în mod tradițional, votul antiPSD e mai mare decît cel proPSD (nu e nicio dreapta vs stînga).

Doar că în august mașinăria liberală nu are cum să fie la potențial maxim. Se va mobiliza din nou cînd va avea un interes direct, adică la parlamentare. În plus, electoratul vizat de liberali nu prea are chef de politică în august și septembrie, este încă prin vacanțe sau se dezmeticește după ele. Dacă Ciolacu va fi candidat PSD, are timp

Intervenția umană asupra climei în SUA ar spori valurile de căldură în Europa

O tehnică de geoinginerie menită să reducă temperaturile ridicate din California ar putea intensifica valurile de căldură în Europa, potrivit unui studiu care evaluează consecințele nedorite ale intervenției umane asupra climei. Cercetătorii sînt îngrijorați că nimic nu împiedică acum această intervenție. Studiul arată că intervențiile țintite pentru scăderea temperaturilor într-o zonă pentru un anotimp ar putea avea beneficii temporare pentru unele populații, dar ar putea declanșa efecte secundare în alte părți ale lumii, relatează The Guardian. Tehnica de scădere a temperaturilor într-o zonă, denumită iluminarea norilor marini, constă în pulverizarea de aerosoli reflectorizanți (de obicei sub formă de sare de mare sau apă de mare) în norii stratocumulus de deasupra oceanului pentru a reflecta mai mult razele solare în spațiu.

Creșterea temperaturilor globale din ultimii ani a determinat unele instituții de cercetare și organizații private să se angajeze în cercetări de geoinginerie care înainte erau practic tabu. În Australia, oamenii de știință au încercat strategii de iluminare a norilor marini timp

de cel puțin patru ani pentru a încerca să răcească Marea Barieră de Corali și să-i încetinească procesul de albire.

La începutul acestui an, oamenii de știință de la Universitatea din Washington au pulverizat particule de sare de mare pe puntea de zbor a unui portavion dezafectat, USS Hornet, ancorat în Alameda, în Golful San Francisco. Experimentul a fost oprit de autoritățile locale pentru a se verifica dacă spray-ul conține substanțe chimice care ar putea prezenta un risc pentru sănătatea oamenilor sau a animalelor din zona golfului, potrivit The New York Times.

Ce au observat oamenii de știință Consecințele unei intervenții asupra climei ar putea fi mult mai extinse și mai greu de prezis, arată noul studiu publicat vineri în Nature Climate Change, primul care demonstrează că efectele de iluminare a norilor se pot diminua sau inversa pe măsură ce condițiile climatice se schimbă din cauza impactului uman al arderii combustibililor fosili și pădurilor.

Folosind modele computerizate ale climei din sistemul Pămîntului în 2010 și 2050, cercetătorii au simulat impactul a două operațiuni de iluminare a norilor efectuate în diferite regiuni din nord-estul Oceanului Pacific, una în zonele subtropicale de lîngă California și una la latitudinile mijlocii, lîngă Alaska. Ambele au fost concepute pentru a reduce riscul de căldură extremă în regiunea țintă – coasta de vest a Statelor Unite.

Simularea din 2010 a indicat că operațiunea de lîngă Alaska ar reduce riscul expunerii la căldură periculoasă în regiunea țintă cu 55%, în timp ce testul subtropical

să se mai erodeze pînă în decembrie, efectul creșterii pensiilor din septembrie va fi trecut.

Deci, după ce s-au văzut cu sacii în căruță pe 9 iunie, după ce au clamat valoarea stabilității și cuvîntului dat, care a permis rotativa fără tensiuni de anul trecut, liberalii s-au sucit și vor să ducă alegerile unde le convine mai mult. Ceea ce Marcel Ciolacu nu poate accepta, nu doar pentru că septembrie îl avantajează cel mai mult, ci și pentru că pînă în noiembrie are timp și Mircea Geoană să se organizeze mai bine. A obținut cuvîntul liberalilor, de ce ar renunța la el ca să le mai facă o dată cinste? Și mai amuzant este că în planul de acțiune pentru blocarea HG-ului de organizare a alegerilor în septembrie sînt folosite instrumente din arsenalul USR împotriva premierului Cîțu. Cînd Vlad Voiculescu și apoi Stelian Ion i s-au opus lui Florin Cîțu, inclusiv, în cazul fostului ministru al Justiției, prin refuzul avizării ordonanței „Anghel Saligny”, liberalii justificau, corect de altfel, că Guvernul are un singur premier, care e șeful echipei, și cine îl înfruntă nu poate decît să plece. Iar cînd USR s-a trezit cu Stelian Ion demis și a ieșit de la guvernare, liberalii l-au făcut infantil, laș etc.

Ce face acum PNL? Își pune miniștrii să refuze avizarea HG de organizare a alegerilor prezidențiale și amenință cu părăsirea guvernării, dacă ei ar fi demiși.

Fix metoda USR. Spectacolul acesta vine după spectacolul candi­ datului comun pentru București, după alegerile mizerabil organizate. Consumul acesta de energie și timp se întîmplă în timp ce situația financiară a României se înrăutățește și ar avea nevoie de măsuri hotărîte și rapide pentru redresare.

Pe puntea Titanicului mereu se mai găsește o sticlă de bere pentru care să se încingă o bătaie pe viață și pe moarte. Și ne putem aștepta ca toate lunile electorale rămase din 2024 să arate la fel, avînd la guvernare două partide rivale în alegeri.

Ioana Ene Dogioiu (Spotmedia.ro) mai apropiat ar provoca cîștiguri mai mici, dar încă semnificative, de 16%. În simulările climatului mai perturbat din 2050, aceleași două operațiuni au produs rezultate foarte diferite, deoarece au existat mai puțini nori, temperaturi de bază mai ridicate și o încetinire a circulației de răsturnare a Atlanticului meridional (Amoc), principalul sistem de curent oceanic din Oceanul Atlantic de Sud și Nord. În aceste condiții de la mijlocul secolului, operațiunea de lîngă Alaska ar avea un efect drastic redus asupra atenuării stresului termic în vestul SUA, în timp ce operațiunea subtropicală ar ridica temperaturile mai mult - opusul rezultatului dorit.

Așadar, clima este un sistem complex, cu elemente strîns legate, iar intervenția umană alterează negativ funcționarea normală a acestuia. Altfel spus, arunci cu apă într-o parte a lumii, dar arde în alta.

Descoperiri înfricoșătoare Autorii studiului spun că descoperirile lor sînt „înfricoșătoare”, deoarece nu există suficiente reglementări în vigoare pentru a preveni aplicarea regională a acestei tehnici. Prin urmare, nu există mijloace de a împiedica sau trage la răspundere țările, orașele, companiile sau chiar indivizii bogați care ar încerca să-și modifice climatul local, dacă acest lucru e în detrimentul oamenilor care trăiesc în altă parte, ceea ce poate duce la o competiție nocivă și la conflicte. „Studiul nostru este foarte specific. Arată că iluminarea norilor marini poate fi foarte eficientă pentru coasta de vest a SUA dacă se face acum, dar ar putea fi ineficientă acolo în viitor și ar putea provoca valuri de căldură în Europa”, a spus Jessica Wan, membră a echipei de cercetare condusă de Instituția Scripps de Oceanografie din UC San Diego. „Nu există chiar nicio reglementare în geoingineria solară în acest moment.

Asta e înfricoșător. Știința și politica trebuie să se dezvolte împreună. Nu vrem să ajungem în situația în care o regiune este nevoită să facă geoinginerie pentru a combate ceea ce a făcut o altă parte a lumii pentru a răspunde secetei și valurilor de căldură”, a subliniat ea.

T.D. (Spotmedia.ro)

18

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Circus Maximus

Roma (III)

Piața Navona nu se bucură doar de Fîntîna celor 4 fluvii a lui Bernini, ci și de alte două fîntîni. În partea de sud a pieței găsim Fîntîna Maurului, cu un bazin și patru tritoni, sculptată de Giacomo della Porta, și Statuia lui Neptun creată ca să fie un echilibru cu Fîntîna Maurului. De-a lungul istoriei sale, biserica a găzduit spectacole de teatru și alte activități temporare.

E un loc unde am savurat o delicioasă înghețată și unde am admirat frumusețea locului. Peste doar două zile aveam să mă reîntorc cu Devi și să sorbim amîndoi pe îndelete o bere sub soarele care încălzea atmosfera pînă la +15 grade Celsius, cînd acasă, în România, erau munți de zăpadă și – 25 grade Celsius!

Legat de acest episod, stăteam pe terasă la bere doar noi doi fiindcă restul italienilor se zgribuliseră înăuntrul barului. La un moment dat, chelnerul vine afară, crezînd că ne e frig și ne invită înăuntru.

Dialogul ce a urmat a fost unul savuros: - Bună ziua! Vă rog poftiți înăuntru – zice chelnerul.

Mă uit la el, zîmbindu-i frumos și răspund: - Stăm foarte bine aici, e așa cald afară, așa plăcut...

- Nu vă e frig? – întreabă el neîncrezător - Cum să ne fie frig? La 15 grade Celsius?

Se uită bănuitor la noi și ne întreabă: - Dar de unde sînteți?

- Din România – zic eu.

- Păi și cum e în România?

Mă uit la Devi zîmbind, întorc privirea la chelner și-i spun: - Acum, în România sînt -25 de grade Celsius și în zona de sud-est a țării sînt 5 metri de zăpadă deasupra caselor!

Dacă eram în desenele animate, i s-ar fi prăbușit mandibula cu zgomot pe caldarîm! Așa de surprins a fost! Și-a revenit însă, a zîmbit înțelegător și a zis: - În cazul acesta, vă las să vă încălziți la soare. O zi bună!

L-am lăsat pe bietul chelner cu ale lui și am pus capac unei zile absolut superbe la Roma!

După vizita din Piața Navona am continuat spre Panteon, un fost templu păgîn, unde sînt înmormîntați Vittorio Emmanuelle – faimosul rege italian care a unificat Italia (1861 – 1878) și Rafaello, artistul ce nu are nevoie de nici o prezentare și ale cărui lucrări aveam să le vedem expuse a doua zi la Vatican. Panteonul este construit pe timpul împăratului Agrippa ca un templu al tuturor zeilor. Clădirea cilindrică are un portic din granit, cu coloane corintice grupate 8 în primul rînd și 4 în spate. Un hol pătrat leagă cerdacul de clădirea principală care se află sub un tavan din beton casetat, avînd o deschidere centrală numită oculus. După mai mult de 2000 de ani, domul, acoperișul Panteonului este încă cel mai mare dom din lume nearmat. Adică betonul turnat nu e armat. Înălțimea oculus-ului este aceeași cu diametrul cercului interior: 43 de metri.

Panteonul este una din clădirile cel mai bine păstrate din antichitatea romană, în mare parte fiindcă a fost folosit permanent de-a lungul istoriei. Piața din fața Panteonului este numită Piața de la Rotonda. În

Colosseum

perioada Renașterii, această clădire a fost locul unor înmormîntări importante: pictorii Rafael și Annibale Carracci sau arhitectul Baldassare Perussi. De asemenea, doi regi ai Italiei sînt îngropați aici: Vittorio Emanuelle II și Umberto I. Papa Urban VIII (1623 - 1644) a topit ușile imense de bronz ale monumentului ca să facă din ele bombarde pentru apărarea Castelului San Angelo. S-a spus în epocă faptul că o parte a bronzului a fost utilizat de Bernini pentru a sculpta celebrul baldachin de deasupra altarului principal al Bisericii Sf. Petru, dar conform experților, bronzul pentru baldachin a fost adus de la Veneția. Pentru această faptă a sa (de a topi ușile), Papa Urban VIII – pe numele său de familie Barberini – a devenit eroul unei butade care spunea că „quod non fecerunt barbari, fecerunt Barberini”. Ușor de înțeles pentru orice român conținutul: „Ce nu au făcut barbarii, a făcut Barberini”.

Domul de beton nearmat are 4,5 tone, iar oculus-ul este făcut din bolțari care formează un cerc cu diametrul de 9,1 metri. Împingerile laterale ale domului sînt descărcate prin opt bolți romanice pe opt stîlpi groși de 6,4 metri. Grosimea acoperișului este de 6,4 m la bază și se subțiază pînă la 1,2 metri în jurul găurii numită „oculus”. Materialele folosite în construcția domului sînt, de asemenea, diverse. La bază s-a folosit travertin, apoi țigle de terracotta, iar la vîrf, tuff vulcanic și piatră ponce.

Fiindcă prin acel oculus plouă și ninge, pardoseala a fost echipată cu șanțuri de scurgere. Vorbind despre interiorul templului vreau să știți că altarul principal a fost comandat de către Papa Clement XI (1700-1721) și desenat de Alessandro Specchi. Deasupra altarului principal există o icoană byzantină din Secolul al VII-lea reprezentînd-o pe Maica Domnului cu Pruncul, dăruită papei Bonifaciu IV de către Patriarhul Constantinopolului, Focas. Corul a fost construit în 1840.

Cea dintîi nișă din dreapta intrării conține o pictură din seria Brîul Maicii Domnului și pe Sf. Nicolae din Bari, pictată de un pictor anonim.

Cea dintîi capelă de pe dreapta este Capela Bunei Vestiri, care are o frescă reprezentînd Buna Vestire atribuită lui Melozzo da Forli. Pe stînga altarului capelei este o pictură de Clement Maioli reprezentîndu-i pe Sf. Laurențiu și Sf. Agnes (1645 - 1650). Pe dreapta este tabloul numit „Toma necredinciosul“ pictat la 1633 de Pietro Paolo Bonzi. A doua nișă din dreapta are o frescă din Secolul XV a Școlii din Toscana, reprezentînd Încoronarea Fecioarei. În a doua capelă este mormîntul regelui Vittorio Emanuel II, mort în 1878. Capela fusese inițial dedicată Sfîntului Duh. Mormîntul a fost sculptat de către Manfredo Manfredi care a început munca în 1885 și constă într-o placă mare de bronz pe care se află vulturul roman și blazonul casei de Savoya.

Lampa de aur de deasupra mormîntului arde în onoarea lui Victor Emanuel III, mort în exil în 1947. A treia nișă are o sculptură realizată de Lorenzone, reprezentînd-o pe Sf. Ana și Binecuvîntata Fecioară. În a treia capelă este o pictură din Secolul XV aparținînd Școlii din Umbria, numită „Fecioara Milostivirii“, care este

un subiect în arta creștină, arătînd un grup de oameni adăpostiți pentru protecție sub mantia răspîndită, sau paliu, a Fecioarei Maria. Aici, Maica Domnului se află pictată între sfinții Francesco și Ioan Botezătorul.

Această pictură mai este cunoscută și ca „Fecioara de la Balustradă“, fiindcă inițial se afla pe partea stîngă a intrării într-o nișă protejată de o balustradă. Pe peretele din dreapta picturii se află tabloul reprezentîndu-l pe Împăratul Focas prezentînd Panteonul Papei Bonifaciu IV. Aici se află trei plăci memoriale pe podea. În ultima nișă de pe partea dreaptă găsim statuia Sf. Anastasio sculptată de Bernardino Cametti. Prima nișă de pe partea stîngă intrării este o icoană a Adormirii Maicii Domnului pictată de Andrea Camasi. Prima capelă din stînga intrării este Capela Sf. Iosif în Pămîntul Sfînt.

Ea aparține Frăției Virtuoșilor de la Panteon. Se referă la frăția muzicienilor și a artiștilor care s-au format aici în Secolul XVI. Printre primii membri îi putem aminti pe Antonio Da Sangallo cel Tînăr, Jacobo Meneghino, Giovanni Magnone, Zuccari, Domenico Becafumi și Flaminio Vacca. Frăția a continuat să atragă membri dintre artiștii de elită ai orașului și arhitecților, printre ultimii membri fiind nume celebre ca Bernini, Cortona, Algardi. Această frăție există încă sub numele de Academia Pontificală de Arte Frumoase, cu sediul în Palatul Cancellaria. Altarul din capelă este acoperit cu o imitație de marmură. Pe altar se află o statuie a Sfîntului Iosif și a Sfîntului Copil, de Vincenzo de Rossi. Pe margine se găsesc picturi de Francesco Cozza reprezentînd Adorația Magilor pe dreapta și Adorarea Păstorilor pe stînga. Pe partea stîngă există din stucco Visul Sf. Iosif și pe partea dreaptă pictura lui Carlo Monaldi intitulată „Pauză din zborul spre Egipt”. Această temă ne prezintă Sfînta Familie: Iosif, Maria și Isus bebeluș odihnindu-se în timpul drumului spre Egipt. Pe tavanul capelei avem de la stînga la dreapta următoarele picturi: Sibila Cumeană, Moise, Tatăl Etern, David și Sibila Eritreană.

A doua nișă pe partea stîngă are o statuie a Sf. Agnes. Statuia are în partea dreaptă un bust reprezentînd pe Baldassare Peruzzi inspirat după un portret al lui Dupre. Sarcofagul regelui Umberto I și al soției sale Margherita di Savoia se află în următoarea capelă.

Capela aceasta a fost dedicată inițial Arhanghelului Mihail și apoi Apostolului Toma. Mormîntul constă într-o placă de alabastru montată în bronz aurit. Friza (în arhitectura clasică, friza este o parte componentă a antablamentului, cuprinsă între arhitravă și cornișă, de obicei împodobită cu picturi, basoreliefuri, caneluri) are reprezentări alegorice reprezentînd Generozitatea.

A treia nișă pe partea stîngă conține rămășițele sub formă de oase și cenușă, așa cum spune inscripția de pe sarcofag, ale marelui artist Rafael. Logodnica lui, Maria Bibbiena este înmormîntată la dreapta sarcofagului său.

Ea a murit înainte să se căsătorească cu el. Sarcofagul pictorului a fost dăruit de către Papa Grigorie XVI. Pe sarcofag scrie în limba latină: „Aici zace Rafael, de care naturii i-a fost teamă că o va întrece, iar acum că a murit ar vrea să moară cu el”. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

în lumea reală, vizavi de lumea virtuală în D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ echilibrul care ne cufundăm tot mai des.

Medicina energo-informațională propune trata­ Cînd sufletul este în doliu... mente moderne, personalizate, care au la bază fizica

Jalea reprezintă o emoție puternică legată de pierderea unei persoane dragi. În general, efectele doliului sînt bine documentate de psihologie, ceea ce nu se poate spune despre dereglările pe care această condiție le are asupra corpului fizic, în special asupra sistemului respirator.

O răceală survenită primăvara sau toamna nu este ceva neobișnuit, dar există persoane care sînt mereu răcite, fapt care ne arată că avem de-a face cu un sistem imunitar slăbit. Printre cauze putem aminti predispoziția genetică, trăsăturile de personalitate sau chiar modul de viață. Starea noastră psihică joacă un rol major asupra sănătății. Cînd sufletul jelește, în organism se declanșează o stare de încordare care se manifestă îndeosebi pe sistemul respirator. Încordarea musculară este, în general, o stare de alertă, care nu poate fi tratată cu mijloace obișnuite.

Corpul, spiritul și sufletul se influențează reciproc, fenomen recunoscut în sfîrșit și de medicina clasică a vestului. Medicina asiatică a ținut cont întotdeauna, în diagnosticare și terapii, de starea emoțională a pacientului.

Emoțiile sînt de mai multe feluri și sînt subordonate unui organ sau sistem din organism. Am auzit adesea expresia unui om nervos, supărat: „îmi merge pe rinichi” sau „mi-a fugit un păduche peste ficat” – expersii traduse și folosite de vorbitorii de limba germană. Toate aceste expresii populare, în esența lor, ne arată că stresul, nervii, încordarea și, mai ales,

conflictete imediate provoacă dereglări pe rinichi și ficat, mai ales pe ductul colecistic.

Frica este simțită direct pe rinichi și pe vezica urinară, și poate duce la pierderi involuntare de urină atît la adulți cît și la copii. Mania duce la dereglări ale ficatului și vezicii biliare, avînd drept consecințe boli hepatice, pietre la bilă dar, mai ales, îngreunări în procesul de detoxifiere a organismului. Bucuria – excesul sau, din contră, lipsa acesteia – poate duce la îmbolnăviri ale sistemului cardiovascular și ale intestinului subțire, dar și la oscilații de tensiune. Grijile provoacă dereglări pe meridianele stomac/ splină/ pancreas, se manifestă prin aciditate, inflamații ale stomacului și încărcarea limfei.

Jalea provoacă dereglări ale sistemului respirator, intestinului gros, inflamații ale plămînilor, tuse, astm și constipație. Desigur, jalea are cauze diferite: pierderea unei persoane dragi, divorț, probleme de sănătate, pierderea locului de muncă, modificări masive în viața de familie, șocuri emoționale, pierderea siguranței și a stabilității. Fiecare om se întîlnește, într-o formă sau alta, cu aceste aspecte ale vieții și fiecare reacționează diferit. Blocajele energetice cauzate de aspectele menționate pot fi astăzi reglate fără medicamente de sinteză, fără durere.

Toate cele menționate mai sus sînt efectele societății în care trăim, în care individul cu greu își mai găsește

cuantică, adecvate atît copiilor cît și persoanelor adulte, indiferent de vîrstă. Diagnosticarea energetică evidențiază blocajele energetice ale corpului, toxi­ nele, metalele grele, cîmpul bactericid și virucid care prezintă patogenitate. Blocajele energetice din organism duc la o dereglare în sistemul neuronal, informațiile transmise de organe sînt, de asemenea, înregistrate eronat. Practic, pacientul simte dureri pe care în realitate nu le mai are. Deblocarea energetică duce la dispariția acestora. Mecanismul de autodistrugere este întrerupt, iar sistemul de autoreglare este activat.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (18)

săptămînă. Dacă e vreun star în distribuţie, se poate negocia mai liniştit, atît în ţară, cît şi în exterior.

Numele nu e doar iluzie, ci este lumină şi strălucire, deopotrivă. Întrucît la Hollywood toată lumea şi-a însuşit această mentalitate, între finalişti s-a dezlănţuit o concurenţă sîngeroasă. Fiecare star – fie că e bun sau nu, veteran sau începător, e copleşit de o ploaie de oferte, iar banii gheaţă sînt o momeală mai bună decît un scenariu consistent. În special începătorii sînt cei care se dedau tuturor extravaganţelor, sperînd că vor fi luaţi în serios. La mijlocul anilor ’80, prima companie producătoare independentă a fost Carolco.

Aici s-a încheiat pentru prima oară un contract mai mare de 10 milioane de dolari cu un actor. Astfel s-a creat precedentul: studiourile au trebuit să ofere sume mari pentru a atrage starurile.

Mai ales cînd se fac schimbări în conducerea unei companii explo­dează şi ofertele contractuale, astfel încît schimbarea să nu ducă la pierderea prestigiului companiei şi să nu determine starurile să plece în căutarea unor contracte mai avantajoase. În schimb, dacă un director e capabil să reziste măcar un an şi jumătate în noua poziţie, se poate spune că a trecut proba de foc. În mod cert, starurile nu sînt de acord cu un lucru: să lucreze pentru o sumă mai mică de bani, cînd filmările au început deja, doar pentru că s-a schimbat bossul... Ei, aţi reuşit să soluţionaţi dilema?

Ce a fost la început: oul sau găina, lăcomia actorilor sau risipa producătorilor? Creşterea necontrolată a onorariilor afectează industria divertismentului. Pe de o parte, presa americană a făcut un obicei din a măsura realizările actorilor în funcţie de valoarea contractelor. Astfel, ajung la lumina zilei tot felul de clasamente îndoielnice, liste şi sume, iar în final, reiese că starul îşi merită banii numai dacă filmul pentru care i-a încasat a devenit un mare succes. Însă, dacă filmul e un eşec, contractul de milioane e văzut drept risipă strigătoare la cer. În acest caz, apar şi alte probleme: investiţia este direct proporţională cu leafa starului. (va urma) MISTERELE LUMII

Concepte

Cele mai mari onorarii din lume (3) Pe plan internaţional, „cererea de idoli“ a crescut brusc. Dacă în ultimii 20 de ani ecranul a fost dominat de favoriţi, azi apare un nou superstar, din două în două luni. Pe lista celor douăzeci de staruri foarte bine plătite, modestia nu are ce căuta. În decurs de un deceniu, Harrison Ford a jucat în multe filme de succes, dar nu a primit niciodată mai mult de cinci milioane. În 1993, preţul lui s-a dublat. De ce? Pentru că unii dintre actorii care nu puteau intra în graţiile publicului nici la jumătatea preţului său, au cerut şi au obţinut mai mult. Agenţii, consilierii juridici şi actorii în persoană veghează cu ochi de Argus ca acei care aparţin castei lor să nu primească cumva cu un pumn de dolari mai mult. Dacă vreun studio e gata să-i plătească lui Michael Keaton 15 milioane (pentru Batman Forever, pe care 1-a refuzat – se întîmplă şi aşa ceva!), Bruce Willis aşteaptă aceeaşi sumă pentru Viaţa e întotdeauna scumpă. De ce să se mulţumească Mei Gibson cu 12 milioane, cînd Kevin Costner tocmai a reuşit să obţină mai mult cu două milioane?

De cînd Jim Carrey şi Macaulay Culkin primesc cîte 8 milioane dolari pentru noile lor filme, lăcomia actorilor „mici” caută să îi egaleze.

Cine vrea să ştie cum s-a ajuns la acest „delir” financiar se află în faţa dilemei: ce-a fost mai întîi – oul sau găina? Actorii susţin că ei nu silesc pe nimeni să îi plătească atît. Pe de altă parte, studiourile afirmă că sînt jefuite, deplîngînd desfiinţarea vechiul regulament al studiourilor, care stipula încheierea unor contracte de lungă durată. Deci, cine e vinovat de explozia prețurilor?

Producţia americană de film domină piaţa mondială în ultimii 30 de ani şi asta datorită starurilor.

Unele filme stîrnesc interesul în primul rînd datorită distribuţiei şi ajung rapid în top. Tocmai de aceea, producătorii se străduiesc să includă în distribuţie un actor cunoscut, deja consacrat. Şi asta pentru a-şi asigura succesul şi profitul financiar încă din prima

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Stabilit definitiv; 2) Concurențe pe post; 3) A anula un avantaj – Crescut în zăvoi; 4) Limite proprii! – Distincție militară; 5) Apărut în presă – Ia plasă; 6)Recital de adio! – Producerea de fructe (pl.); 7) Trage în aer – Elice de avion!; 8) Prinse la vinclu – Epitet pentru săritorii cu schiurile; 9) Un tip de caracter – Pastă făinoasă; 10) Un leu în valută!

– Dată din interes.

VERTICAL: 1) Are loc o singură dată; 2) Fără îndoială așa este – N-are rival la carte; 3) Prima doamnă – Făcută de rîsul lumii; 4) Făt Frumos din cărți – Șanț pe un disc; 5) Vechii postași – Miez de pită!; 6) Marchează un dezacord – Iluzorii; 7) Tras pe dreapta – Român de la izvor; 8) Mari seniori – Fază dramatică de joc; 9) Fixate pe parcurs; 10) Ceva dulce – Oprește destrămarea.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,LIMPEZIRI” 1) LAMENTABIL; 2) AVERTIZARI; 3) BERE – CIR – N; 4) INIMOS – COS; 6) UITATE – AT; 7) ARA – CITARI; 8) RICSA – ACI; 9) AE – ARATATA; 10) PRECIPITAT.

20

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

RM

De ce să nu intrăm în războaiele altora și despre respectarea convingerilor noastre religioase

În România, în ultimele zile, s-a discutat intens despre două probleme majore care pun sub semnul întrebării capacitatea țării și a conducerii acesteia de a-și manifesta atașamentul față de popor.

România navighează în apele tulburi ale politicii internaționale, părînd că nu vede prea curînd țărmul.

Această problemă, a gestionării securității naționale în fața conflictelor externe, a fost larg dezbătută recent, după decizia CSAT de a acorda apărarea de tip Patriot ca sprijin pentru Ucraina.

Decizia îngrijorătoare a președintelui Klaus Iohannis de a realoca resursele de apărare ale României, în particular sistemele anti-aeriene Patriot, către Ucraina, a stîrnit reacții vehemente, atît în spațiul public, cît și în cel politic. „Am condamnat public în termenii cei mai duri decizia președintelui Iohannis și a CSAT de a renunța la apărarea de tip Patriot pentru România și de a acorda acest sprijin pentru Ucraina. Nu am făcut-o pentru că nu vreau ca Ucraina să se apere, ci pentru că îmi doresc ca România să nu fie expusă!”, comenta pe siteul său, georgesimion.ro, președintele AUR, George Simion. Este evidentă îngrijorarea că România, avînd granița aproape de un teatru de război activ, și-ar putea submina propria securitate. Faptul că președintele Iohannis a ignorat avizele negative ale CSAT și a decis unilateral această problemă, reflectă o problemă de transparență și de prioritate națională: „Practic, astăzi, Iohannis n-a mai ținut cont de avizul negativ dat de CSAT și a decis de capul lui ca unul dintre cele două sisteme Patriot pe care le avem funcționale să le dăm Ucrainei, lăsîndu-ne pe noi în baza unui singur sistem”, spunea liderul AUR, George Simion, primul politician din România care și-a asumat candidatura pentru funcția de Președinte al României pentru alegerile din acest an.

Această decizie de acordare a sprijinului Patriot pentru Ucraina naște însă întrebări despre compensațiile primite de România și despre gestionarea riscurilor asociate cu diminuarea capacităților de apărare, întrun moment în care securitatea națională ar trebui să fie la cote maxime.

George Simion și-a asumat că dacă va fi ales ca Președinte al României nu va implica țara și nu va expune românii la niciun tip de război. România nu are de ce să intre în conflictele altora, țara noastră trebuie să militeze pentru pace. Este de ajuns că au murit sute

de mii de oameni de ambele părți, că repercusiunile acestui război au produs reverberații pe tot globul din punct de vedere financiar și social. A venit momentul ca politicienii responsabili, puținii care au mai rămas, să se opună cu toată dîrzenia celor care vor să ne arunce continentul într-un abis!

Oare mai avem voie să fim creștini în această țară?

Un alt punct tensionat al ultimelor zile a fost incidentul din Cluj, unul în care libertatea de exprimare religioasă s-a ciocnit cu normele de toleranță impuse de UE în timpul mar­ șului Pride. Atunci, un grup de tineri români creștini, care afișau o icoană cu Isus Christos, a fost ridicat și amendat de Jandarmerie. „Scenele șocante petrecute în acest weekend în Cluj, în care cîțiva tineri care afișau o icoană cu Isus Christos au fost ridicați și amendați de jandarmerie în timpul marșului Pride, ridică niște mari semne de întrebare în ceea ce privește libertatea de exprimare în țara noastră”, comenta, tot pe blogul său, George Simion.

Această situație subliniază dilema între protejarea libertății de exprimare religioasă și asigurarea că aceasta nu intră în conflict cu alte drepturi civile. Modul în care autoritățile statului au gestionat situația reflectă o îngrijorare profundă că România ar putea derapa către o societate în care anumite forme de exprimare sînt, efectiv, suprimate: „Mai ai voie să fii creștin în România? Mai este permis să îți declari public iubirea față de Christos și de Dumnezeu? Sau ne-am teleportat peste noapte într-o țară ateistă, în care proclamarea credinței noastre este pedepsită prin lege?”, se întreabă și președintele AUR, George Simion.

Aceste două evenimente prezentate succint mai sus evidențiază provocările cu care se confruntă România în încercarea de a echilibra drepturile și securitatea.

În timp ce se luptă să își definească rolul pe scena internațională și să mențină un echilibru între alianțe și suveranitate națională, România trebuie, de asemenea, să gestioneze diversitatea și complexitatea propriilor sale valori sociale și religioase.

Deciziile luate deja sau care vor fi luate în viitorul apropiat vor influența profund nu doar securitatea națională, dar și societatea.

Participanții la marșul Pride care și-au arătat „toleranța” și „diversitatea” huiduind cu bestialitate niște tineri care și-au proclamat mîndrii iubirea față de Christos nu merită să fie tratați cu respect, atîta timp cît nu oferă respect unor valori românești care ne-au definit ca națiune, iar Klaus Werner Iohannis trebuie să spună tuturor românilor, cît mai repede, ce a primit în schimbul ajutorului pentru Ucraina, punînd în pericol securitatea românilor!

Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Avem două Europe. Cum procedăm?

După aceste alegeri europene, am rămas cu satisfacția de a avea Grupul Conservatorilor și Reformiștilor din Parlamentul European pe locul 3 ca număr de parlamentari după Partidul Popular și Partidul Socialist. Le-am luat astfel locul celor din Renew Europe cu concursul celor 6 europarlamentari pe care AUR i-a trimis acolo. Sper ca de data aceasta alianța partidelor conservatoare să fie mai eficientă în a înclina Europa către lumea normală

de la care a pornit inițial acest proiect, deturnat de cetățenii fără Dumnezeu de la Bruxelles.

Avem în acest moment două Europe: una care se îndreaptă, deși nu-și dă seama, spre un comunism stalinist de cea mai joasă speță – aripă condusă de Ursula von der Leyen – și una a celor mulți și sănătoși la cap, care vor să rămînă așa cum sînt de secole. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Alternative pentru supraviețuire

Motto: ,,Avem nevoie de o criză majoră credibilă, un război, o pandemie sau un colaps economic, pentru ca națiunile să accepte Noua Ordine Mondială” (David Rockefeller).

ETICHE

TA

Fermierii albi, bogați, poluează planeta

Că lumea occidentală a luat-o razna nu mai e demult o noutate. Noutăți sînt diferitele idei care le vin unora în capetele alea seci, pentru a distruge rasa umană și societatea așa cum se găseau ele odată, doar pentru că ei se cred dumnezei. Tocmai asta e problema societății occidentale: în marea ei majoritate e una protestantă, și nu ma refer aici la protestele politice și sociale, ci la religia organizată de Martin Luther în prima jumătate a Secolului al XVI-lea.

Protestanții sînt cei care au inventat capitalismul, o organizare economico-

socială care are la bază banul, faima, egosimul, în totală contradicție cu ideile creștinismului despre lume și viață.

Protestanții au ajuns, după secole de perfecționare, să-L dea deoparte pe Dumnezeu punîndu-se pe ei în locul Lui. În ultimii ani au dat bisericilor utilizare economică lumească și au ajuns să te marginalizeze dacă te văd manifestîndu-ți credința în Dumnezeu. Ia încearcă numai să-ți faci public cruce chiar și în unele țări catolice – Spania, de exemplu – să vezi ce rîsete și ce batjocură o să-ți auzi. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

În cartea sa ,,Viitorul vieții” (,,L’avenir de la vie”), jurnalistul francez Michel Salomon îi face următoarea descriere lui Jacques Attali, promotor al globalismului: ,,A fost un copil minune care, pînă la împlinirea vîrstei de 40 de ani, s-a remarcat ca un economist de renume internațional, educator, consilier politic al Partidului Socialist și scriitor versatil, autor nu numai de lucrări teoretice în disciplina sa, ci și de eseuri în domenii atît de diverse precum politica, muzica și, mai nou, medicina”.

Da, așa o fi, numai că și un astfel de copil poate să cadă în cap de pe tobogan sau să tragă pe nas fel de fel. Spun asta pentru că acest ,,geniu” a zis cîndva că ,,În viitor, va trebui să se găsească o modalitate de reducere a populației”. Citatul circulă pe internet și continuă așa: ,,Vom începe cu cei cu vîrste cuprinse între 60 și 65 de ani, care nu mai produc nici un beneficiu societății, iar acest fapt ne costă scump.

Vom continua cu cei slabi, inutili, și vom termina cu proștii. Ne vom descotorosi de ei forțîndu-i să creadă că este pentru binele lor. Vom intenta o pandemie care va viza o anumită categorie de indivizi, o adevărată criză economică sau un virus la care vor ceda cei slabi. Ne vom asigura că toți vor avea acces la tratamentul cuvenit. Selecția idioților se produce de la sine: ei merg singuri la tăiere”.

A se reține și faptul că Jacques Attali a fost și este consilierul principal și consultantul președinților francezi de vreo 40 de ani încoace, pentru că este un proeminent adept al Noii Ordini Mondiale. Deși are peste 80 de ani și ar trebui să se suie singur în prima dubă sau ambulanță, omul susține că Pămîntul se poate salva prin uciderea populației. Asta este ca în bancul ăla cu Bulă, care visa cai verzi pe pereți: ,,Să dea Domnul să moară toți oamenii, ca să le vînd apoi casele!”.

Aceasta fiind situația, se pare că frate cu Attali și Bulă este și Bill Gates, miliardarul care și-a făcut recent o fabrică de țînțari (laborator biologic) și, pentru că este tot un soi de ,,geniu” cu caracter, ne-a anunțat că ,,În toamna anului 2024 va apărea o nouă pandemie, produsă de un virus răspîndit prin intermediul... ȚÎNȚARILOR”. Dar nu vă faceți probleme, că tot el ne-a liniștit: ,,Vaccinul împotriva respectivului virus este deja fabricat”. Așadar, dacă nu ne omoară virusul, ne va termina vaccinul, ceea ce mă duce cu gîndul la vorbele rostite de acest individ în urmă cu vreo 20 de ani: ,,Ce mult mi-ar plăcea să văd cît mai multe locuri pustiite!”.

După cum se poate constata, sînt multe astfel de ,,genii” care produc tot soiul de nenorociri, după care, tot ei, se transformă în salvatorii situației create, adică exact ca incendiatorii care îmbracă apoi costumul de pompieri. Vorba lui Hitler, alt ,,geniu”: ,,Cine vrea pace, trebuie să facă un război”, sau altfel spus: ,,Am cumpărat pentru Europa 1,9 miliarde de vaccinuri anti-Covid 19, întrucît vor fi 8 valuri pandemice” (Ursula von der Leyen). (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Avem două Europe. Cum procedăm?

(urmare din pag. 21) Iată ce scrie ziarul European Conservative despre asta: „A fost unul dintre cele mai bizare, dar și mai revelatoare momente ale alegerilor pentru Parlamentul European. Duminică noaptea tîrziu, cînd președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a anunțat cu entuziasm că Partidul Popular European (PPE) a «cîștigat» alegerile și că «centrul are loc» în politica europeană, ea și-a început discursul mulțumindu-le alegătorilor. A fost bizar pentru că, așa cum a subliniat publicația «The European Conservative» la acel moment, nimeni nu a votat pentru von der Leyen. Nici unul dintre milioanele de alegători europeni care au mers la vot nu și-a pus votul lîngă numele ei. Acest lucru nu este deloc surprinzător, deoarece «președintele Europei» nici măcar nu a candidat la alegeri.

Chiar dacă Comisia Europeană este organismul care inițiază întreaga legislație a Uniunii Europene, președintele acesteia nu are nicio autoritate democratică sau responsabilitate. Președinta Ursula a fost numită în 2019 cu o majoritate calificată în Consiliul European – care cuprinde șefii de guvern ai statelor membre – și apoi aprobat oficial (dar în mod restrîns) de membrii Parlamentului European.

Dacă va reuși să fie realesă președinte, popoarele Europei, pe care aspiră să le conducă, nu vor mai avea nici un cuvînt de spus în această chestiune.

Discursul ei a fost atît bizar cît și revelator, pentru că a confirmat decalajul din ce în ce mai mare dintre societățile europene, așa cum sînt văzute din «bula» de la Bruxelles, ocupată de von der Leyen și elitele UE, și perspectiva a milioane de europeni. La Bruxelles, președinta ar fi putut fi corectă din punct de vedere tehnic și să spună că centrul a cîștigat la alegerile recente. Grupul PPE, care cuprinde în mare parte partide de centru, a rămas într-adevăr cel mai mare grup din parlament. PPE ar trebui să poată, probabil, să reunească o majoritate de vot în parlament alături de aliații săi de stînga și

verzi – chiar dacă acele grupuri au pierdut alegerile.

Dar în afara bulei de la Bruxelles, dincolo de tagma comisarilor, eurocraților și a comisiilor parlamentare, în spatele titlurilor mass-media, alegerile au confirmat că un vînt de schimbare suflă în Europa.

Partidele suveraniste și naționale conservatoare, opuse centralizării tot mai mari a puterii la Bruxelles, au fost cei mai mari cîștigători. Au triumfat Rassemblement National a lui Marine Le Pen din Franța, Fratelli d’Italia a Giorgiei Meloni în Italia și Fidesz a lui Viktor Orban în Ungaria, alături de Alternative für Deutschland în Germania și Partij voor de Vrijheid în Țările de Jos și Freiheitliche Partei Österreichs din Austria.

Desigur, aceste alegeri organizate în 27 de state membre pe parcursul a patru zile, au avut diferențe naționale importante. Dar firul comun care trece prin multe dintre ele a fost respingerea populară a lucrurilor impuse de elitele UE, de la Green Deal-ul punitiv care distruge fermierii pînă la politicile lor dezastruoase, care afectează orașele prin migrația în masă. În perioada premergătoare alegerilor UE, discutînd despre perspectiva binevenită a unei revolte populiste, am scris aici că asistăm la izbucnirea publică a unei diviziuni profunde între două Europe. Există Europa axată pe cercurile elitiste din Bruxelles, Luxemburg sau Frankfurt, unde comisarii UE, judecătorii și bancherii își emit regulile și edictele. Și apoi există ca adevărată, în care milioane de europeni trebuie să facă față consecințelor modului lor de viață. Această divizare din ce în ce mai clară ne arată că populismul nu va dispărea prea curînd. Nu este nimic superficial sau pe termen scurt în revolta acestui popor.

Rezultatele alegerilor și reacțiile la acestea au dezvăluit cu siguranță cele două Europe. Aceasta este o divizare care merge la inima democrației și a celor două elemente ale sale, demos și kratos. Putem vedea Europa oficială a kratos – puterea sau controlul, unde birocrații îngîmfați de la Bruxelles sărbătoresc că au «cîștigat» încă cinci ani și uită imediat de electorat.

Fermierii albi, bogați, poluează planeta

(urmare din pag. 21) Ei bine, într-o astfel de societate fără Dumnezeu nu e de mirare că se nasc bazaconii și insinuări ca cea la care mă voi referi în cele ce urmează. Aceasta demonstrează cu mijloace științifice – pentru că în societatea asta ruptă de Creator, știința e noul Dumnezeu, deși unul cam neputincios, dacă e să mă întrebați pe mine – că fermierii albi, bogați polează planeta. Prin urmare, jos cu ei! Sau sus cu ei, după cît sînt de revoltați progresiștii comuniști. Sus, desigur, în furci, ce credeați?

Iată ce scrie cunoscutul ziar The Guardian.

Cunoscut pentru progresismul său, desigur, fiindcă eu, după cum știți, obișnuiesc să lucrez doar cu materialul clientului. Citez: „Potrivit unui studiu, bărbații albi bogați din zonele rurale, sînt cei mai mari emițători de gaze cu efect de seră din Regatul Unit. Cercetările realizate de Institutul de Cercetare în Politici Publice (IPPR) au analizat emisiile din transport în funcție de venit, gen, locație, etnie și vîrstă. Studiul a defalcat emisiile din transport în zboruri internaționale și interne, transport rutier privat și transport public. 0,1% dintre bogații din Marea Britanie emit de 22 de ori mai multe gaze cu efect de seră din transport decît cei cu venituri mici și de 12 ori mai mult decît media. Datele arată că veniturile sînt direct legate de nivelurile de mobilitate, oamenii care cîștigă mai mult de 100.000 de lire sterline călătorind în medie cel puțin dublul distanței în fiecare an, comparativ cu cei cu venituri sub 30.000 de lire sterline. Bărbații sînt responsabili pentru emiterea mai multor emisii din transport decît

femeile. Bărbații sînt mai predispuși să fie emițători, călătorind pe distanțe mai lungi atît cu mașina, cît și cu avionul. Zborurile reprezintă sursa majorității emisiilor din transport atît pentru bărbați, cît și pentru femei – aproximativ 70% – bărbații emițînd în medie 3.508 kg CO2, comparativ cu 2.783 kg CO2 pentru femei. Deși femeile parcurg distanțe mai scurte cu transportul public decît bărbații, emisiile lor sînt în general egale. Femeile folosesc autobuzele și trenurile mai puțin decît bărbații, autobuzele avînd emisii mai mari pe fiecare kilometru parcurs. Emisiile provenite din zborurile cu avionul ating apogeul între 25 și 35 de ani, conform datelor, deoarece persoanele peste 65 de ani călătoresc cu avionul mai puțin. Transportul rutier privat atinge apogeul la vîrsta mijlocie, cele mai multe emisii pe an fiind produse de persoanele cu vîrsta între 49 și 65 de ani. Emisiile din transportul public sînt cele mai mari în rîndul tinerilor și scad în rîndul persoanelor în vîrstă. Oamenii care locuiesc în zonele rurale tind să emită mai mult decît cei din zonele urbane. Acestea emit mai mult din șofat, reflectînd probabil dependența de transportul privat în multe zone rurale, care sînt adesea mai puțin deservite de autobuze și trenuri.

Studiul a defalcat emisiile între «britanici albi» și «britanici non-albi» și a constatat că, pe cap de locuitor, oamenii albi au tendința să emită mai mult prin zboruri și transportul privat și mai puțin decît negrii în transportul public. În Marea Britanie, transportul este acum cea mai mare sursă de emisii, iar raportul solicită guvernului să îmbunătățească rapid transportul public, să stimuleze călătoriile active

RM

Politica este redusă la spectacolul sordid al lui von der Leyen și al altor tehnocrați elitiști care se luptă în spatele ușilor închise pentru a încheia pacte care să-i țină la putere, fără a ține cont de ceea ce ar fi votat oamenii. În afara bulei lor se află adevărata Europă a demosului – a poporului – unde milioane de alegători și-au arătat opoziția față de austeritatea ecologică și migrația în masă, precum și sprijinul pentru suveranitatea națională și democrație. S-au săturat de un sistem centralizat, care dictează să fie „mai multă Europă” și, prin urmare, mai puțină democrație națională.

Nu e de mirare că în locuri precum Germania, cei mai îndepărtați de centrul puterii UE – clasele muncitoare și tinerii au fost cei care au susținut cu fermitate revolta populistă. În ciuda «victoriei» lor, elitele UE știu că se află încă într-un război civil politic. Vedeți încercările lor stridente post-electorale de a-i cataloga pe cei din «extrema dreaptă» drept neofasciști care trebuie anulați, cenzurați, interziși. Și campania lor tot mai stridentă de «dezinformare» susținută de Rusia pentru eșecurile lor electorale, care se traduce prin «Nu dați vina pe oligarhia de la Bruxelles, dați vina pe alegătorii proști și copilașii care sînt induși în eroare de propagandiștii lui Putin!». În această situație e clar că atacurile lor asupra democrației și libertății de exprimare se vor agrava.

Aceasta este acum o divizare fundamentală cu privire la viitorul continentului. De aceea, așa cum a susținut săptămîna aceasta redactorul manager al ziarului «European Conservative» Ellen Kryger Fantini, nu există loc pentru a încerca să facem compromisuri la Bruxelles. Merită a-l parafraza pe romancierul american John Dos Passos, care descrie Statele Unite profund divizate în urmă cu un secol: «Bine, sîntem două Europe»”. În această situație a celor două Europe nu putem face decît un singur lucru: să restaurăm normalitatea într-o Europă care devine tot mai anormală pe zi ce trece, iar pentru asta nu trebuie să umblăm cu mănuși, ci cu măturoiul cel mare. și să accelereze tranziția la vehiculele electrice.

De asemenea, solicită noi taxe pentru avioanele private și reintroducerea interdicției din 2030 pentru vehiculele pe benzină și diesel.

Maya Singer Hobbs, cercetător senior la IPPR, a declarat: «Reducerea emisiilor poate aborda de fapt o parte din această nedreptate, dacă este implementată corect. Dar, deși nu toată lumea trebuie să facă aceleași schimbări, cei mai potenți din punct de vedere financiar trebuie să facă cel mai mult». Stephen Frost, cercetător principal la IPPR, a declarat că studiul a demonstrat cine este cel mai bine plasat pentru a-și reduce emisiile și cum să abordeze «neechitatea care stă la baza sistemului de transport în prezent. Acum nu este momentul să ne încetinim eforturile de a ajunge la emisii zero; făcînd acest lucru doar alimentăm inegalitățile existente în transport. Următorul guvern din Regatul Unit trebuie să accelereze ritmul furnizînd un plan credibil, echitabil și axat pe oameni pentru o călătorie mai durabilă»”.

Potrivit studiului, albii poluează mai puțin ca negrii, iar cei din zonele rurale mai mult ca alții fiindcă sînt puține conexiuni de transport între ei și orașe. Din tot acest articol rețin două chestiuni: prima e despre cînd vom vedea pe alde Macron, Ursula, Timmermans, Sunak, Scholz etc. deplasînduse la conferințele internaționale și pe unde mai au ei treabă sau vacanțe exclusiv cu trenuri electrice, nu cu avionul și plătind taxe babane cînd folosesc transport care poluează planeta; a doua e despre mesajul subliminal care răzbate din titlul articolului din ziarul britanic – fermierii albi, bogați, poluează, prin urmare să le închidem fermele și să-i trimitem pe pustii fiindcă rasa albă e vinovată pentru tot, iar cea neagră trebuie să domnească peste toți.

RM

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

Alternative pentru supraviețuire

(urmare din pag. 21) Oricum, este evident faptul că aceste proceduri ,,salvatoare” au ca punct de plecare Piramida Ocultă a Noii Ordini Mondiale. La aceeași concluzie a ajuns și publicistul Leslie Watkins, autorul cărții ,,Alternativa 3”, care a declarat: ,,Așa-zisele proiecte de salvare a omenirii sînt duse la îndeplinire de un Comitet Politic, ce își are cartierul general la Geneva”.

Leslie Watkins a descris în cartea sa cea de-a treia alternativă de supraviețuire – ultima – a oamenilor în urma unor dezastre planetare: Colonizarea unei alte planete, de exemplu, Marte. Deci, dacă Attali, Bulă și Bill Gates își fac viză de flotant pe Marte, omenirea e ca și salvată, dar hai să vedem care sînt celelalte două variante salvatoare.

ALTERNATIVA 1: În anul 1957, cu prilejul unei întîlniri a oamenilor de știință ce s-a desfășurat în Huntsville/Alabama (SUA), s-a ajuns la concluzia că, în cursul următoarelor secole, din cauza poluării, viața pe Pămînt nu va mai fi posibilă. Dr. Carl Gerstein a prognozat atunci că poluarea atmosferei superioare și sutele de miliarde de tone de dioxid de carbon, adunate acolo, pot avea urmări catastrofale în cel mult 100 de ani. Singura soluție de redresare a situației existente ar fi fost aceea de a detona un corp exploziv în stratosferă, pentru a da posibilitatea bioxidului de carbon să fie degajat în spațiul cosmic.

Atunci, dr. Carl Gerstein a făcut următoarele precizări: ,,Oamenii au știut de secole că Pămîntul este înconjurat de atmosferă, pe care o credeau veșnică. Și astfel au făcut prea multe abuzuri. Mult prea multe, iar acum este prea tîrziu. Am creat o seră în jurul lumii noastre, o seră de dioxid de carbon, prin care radiațiile solare cu lungime de undă scurtă vor trece prin acest strat, precum trec prin orice perete de seră. Doar căldura va rămîne în interiorul acestei sere uriașe. Caricaturi umane, asta sîntem. Vă dați seama că sîntem proprii noștri călăi. O să devenim un uriaș înmagazinator de căldură. Lumea va deveni din ce în ce mai fierbinte, pînă va ajunge ca Planeta Venus. Cu toate acestea, ideea de a produce explozii în stratosferă este de-a dreptul nebunească. Similară cu gestul de a arunca piatra în geamul unei sere, creînd astfel spațiu de eliminare a căldurii, numai că obținerea unor hornuri în stratosferă ar avea și un efect secundar: odată cu căldura, prin acele găuri am pierde și cantități imense de ozon și am rămîne fără protecție în fața razelor ultraviolete”.

ALTERNATIVA 2: Construirea unor uriașe orașe subpămîntene, auto-aprovizionate, unde ,,elita” societății ar putea fi adăpostită pînă cînd viața pe Pămînt va fi din nou posibilă. Conform unor surse ce au dorit să-și păstreze anonimatul, au fost construite 75 de orașe subpămîntene, dintre care 65 pe continentul nord-american. Astfel de orașe se mai găsesc în Munții Alpi, în Africa de Sud, în Australia (Baza militară Pine Gap, aflată o adîncime de 13 km) ș.a.

Legat de această alternativă, stau și mă întreb: ce se va întîmpla atunci cînd, și în aceste orașe subterane, se va produce același efect de seră? Pînă una-alta, este bine că acolo nu vor mai fi necesare cimitirele. E suficient ca la suprafața Pămîntului să se pună o cruce, pe care se poate scrie: Aici trăiesc cei din ,,elită”, care vor muri ca niște... IDIOȚI!. Asta, ca să fie în consens cu zicerea lui Jacques Attali.

ALTERNATIVA 3: A fost inițiată în anul 1959, cînd s-a decis colonizarea Planetei Marte, dar în prealabil a fost demarat un proiect secret de cercetare a suprafeței Lunii. Astfel, în anul 1960, s-a pus problema realizării a două baze lunare, una de către ruși (Baza lui Arhimede) și alta de către americani (Baza lui Cassini), denumirile fiind stabilite în funcție de craterele lunare în care au fost construite.

Acest gigant proiect spațial, supervizat de Piramida Ocultă, nu este înscris în nici un protocol

diplomatic. Comitetul de coordonare e format din 8 ruși și 8 americani, care își asumă președinția prin rotație. Este o operațiune care a fost realizată cu prețul unor mari atrocități și a dezinformării pe planuri multiple. În primul rînd, este vorba de tăcerea impusă cosmonauților cu privire la existența unor baze pămîntene pe Lună și la proveniența așa-ziselor OZN-uri. Cu toate acestea, datorită unor oameni care și-au asumat riscul și au călcat interdicția tăcerii, unele date au reușit să fie difuzate în presă. Așa s-a aflat că bazele de pe Lună au fost concepute ca puncte de sprijin în călătoriile spre Marte, despre a cărei atmosferă s-a aflat că are oxigen într-o proporție suficientă pentru menținerea vieții.

La 22 mai 1962, a fost trimisă prima navă cu echipaj uman pe Marte. Aterizarea și zborul deasupra planetei au fost filmate, iar în 1977 o copie a filmului a ajuns la renumitul radioastronom Sir William Ballantine.

La puțin timp după ce acesta a avut cîteva discuții cu managerul unui cotidian internațional, pentru a face publice detalii din respectivul film, și-a pierdut viața într-un ,,accident” de automobil. Cu toate acestea, filmul a fost difuzat în cele din urmă, de canalul englez ,,Scepter TV”, deși s-au primit mai multe telefoane care amenințau că îi va fi retrasă licența în cazul în care va dezbate acest subiect.

Realizat din cabina pilotului, filmul conține imagini sumare ale instrumentelor de bord, care arătau presiunea exterioară de 700 mb, și temperatura de +4 grade Celsius. Piloții, ale căror voci sînt înregistrate, strigă printre altele: ,,Este 22 mai 1962, sîntem pe Marte și avem aer!”.

Da, într-adevăr, este vorba de niște performanțe științifice obținute de om, dar trebuie să înțelegem că o planeta nu se poate salva prin intermediul cîtorva nave cosmice, oricît de performante ar fi ele. Practic, dacă am ține seama de aceste alternative, etichetate ca fiind ,,salvatoare”, înseamnă că ne-am îmbătat cu apă rece și negăm cu obstinație Puterea Divină a Bunului Dumnezeu. Este inadmisibil să putem crede că adevărații ucigași ai omenirii s-au transformat în apărători și salvatori ai Creației Divine.

Vorba dr. Carl Gerstein: ,,Trebuie să înțelegem că situația nu este doar gravă, este ireversibilă. Următorul moment va fi totdeauna mai grav. NU EXISTĂ DRUM SPRE MAI BINE!”. S-a ajuns aici pentru că ,,Toți s-au stricat de tot, nu există nici măcar unul care să facă bine” (Psalmul 52.4). Sincer să fiu, nu știu ce-am mai putea face în fața acestor certitudini, care miros a putregai și cenușă. Poate doar să ne rugăm încrezători în bunătatea lui Dumnezeu, așa cum o făcea Corneliu Vadim Tudor: ,,Doamne!

Fii bun cu copiii acestui pămînt, Botează-i cu Duhul Sfînt Învață-i pe toți să se roage Pune-le Evanghelia în desage Ferește-i de izolare, bătăi și viol Să nu se mai toarne pentr-o țigară și-un pol Ei știu că afară-i dezmățul în toi Și-n libertate zburdă marii ciocoi, Apocalipsa o provoacă cei de afară Nu cei din colonia penitenciară Mafioții, cei care țara au ruinat-o Fac pe experții UE și NATO Ce nedreptate barbară: Unii fură o pîine, alții fură o țară Și atunci, unde-i morala?

De ce umilința, mizeria, boala?

Ridică-te, Gheorghe! Ridică-te, Ioane!

Nimic nu s-a schimbat pe vatra Daciei Romane, A fost rău cu rusul, dar nici cu stăpînul yankeu Nu-i este mai bine poporului meu Mă rog pentru voi, în vremuri infernale, Prizonieri ai Noii Ordini Mondiale...”.

23

Caseta cu bijuterii

 Mă regăsesc într-un zodiac, care spune că Săgetătorul e intolerant, ahtiat după variație, născut să domine și să fie profesor, mantra sa existențială fiind: „De ce sînt înconjurat de idioți?“.  Rugat să cumpere tancuri, în Primul Război Mondial, Împăratul Franz Joseph a refuzat: „Absolut, nu! Caii ar fi foarte deranjați!“.  Dalai Lama înseamnă Mare cît Oceanul.  Cea mai mare decepție a noastră este ca lumea de apoi să nu fie mai bună, ci mai rea ca aceasta. Dar, probabil că ne vom adapta și la așa ceva, tot astfel cum s-au adaptat nobilii și aristocrații în pușcării.  Bătrînețea începe de la oase.  În visele noastre le facem cîinilor, fără să vrem, o mare nedreptate. În vise, cîinii se reflectă invers, ca un ochean întors: ei nu înseamnă prieteni, ci dușmani!  „Cel mai mare ucigaș al zilelor noastre nu este nici cancerul, nici boala cardiacă, ci reprimarea.

Inconștientizarea este adevăratul pericol, nevroza e asasinul ascuns. Reprimarea – o forță intangibilă, nevăzută – ne doboară pe mulți dintre noi și face asta ascunsă sub multe măști: cancer, diabet, colită, măști pe care nu le recunoaștem niciodată drept ceea ce sînt cu adevărat. Aceasta e natura ei complexă și diabolică. Este a tot prezentă și, totuși, pretutindeni negată, fiindcă mecanismul ei de funcționare este ascunderea adevărului.“ (Arthur Janov)  „Oamenii se schimbă, dar uită să și-o spună unul altora“. (Lillian Hellman)  Măreția naturii: o ceapă tăiată poate provoca mai multe lacrimi decît toate tragediile grecești.  „Există bărbați care plătesc femeile, dar mulți le plătesc ca să nu le mai vadă“. (Paul Morand)  Degeaba ții Jurnale, dacă n-ai Operă.  N-am știut că a mai existat un Napoleon Bonaparte, care a murit la scurt timp după naștere.

El a fost primul născut al soților Bonaparte și frate mai mare al viitorului împărat, născut după 4 ani.  Foarte puțină lume știe că homosexualii au tras și de Napoleon! Iată ce scrie Jean Tulard, membru al Academiei Franceze: ,,Lui Napoleon nu-i plăceau homosexualii, mai ales de cînd a avut, așa cum vor spune pamfletarii, o astfel de experiență, eșuată, în Egipt – după ce apărătorii homosexualității ar fi încercat să-l convingă de faptul că toți marii cuceritori, de la Alexandru Macedon pînă la Iuliu Cezar, au gustat din plăcerile contra naturii…”.  Ultimele cuvinte ale lui Robespierre: ,,Republica e pierdută, bandiții triumfă”.  Evreul român Paul Celan, din Cernăuți, îi scrie iubitei sale, poeta austriacă Ingeborg Bachmann, la 12 martie 1959, ceva memorabil prin sinceritatea sa dureroasă: ,,Minciună și simplitate aproape pretutindeni. Sîntem singuri și dezorientați”.  Cortegiul sinucigașilor din literatura română e întregit de Paul Celan: la 20 aprilie 1970, acesta se aruncă în Sena și se îneacă. Înainte cu cîțiva ani, încercase, în două rînduri, s-o omoare pe soția lui, Gisèle.  Ah, lumea asta, Doamne, în două se împarte: În oameni plini de viață și oameni plini de moarte!  Dumnezeu nu e un nume, e o funcție: Dominus Deus – Stăpînul Strălucitor. Nu­mele adevărat al Tatălui Ceresc nu-l știe nimeni.  ,,Deformarea abilă a faptelor e una din armele predilecte ale evreilor”. (Henry Ford)  ,,Un păcătos care iubește este mai aproape de Dumnezeu decît un sfînt care se mînie”. (K.O. Schmidt)  Icoanele pe sticlă, pictate-n bleu de lapte Ferestre fermecate, ce scînteiază-n noapte…

CORNELIU VADIM TUDOR

24

Nr. 1749 l 25 iunie – 1 iulie 2024

POLITICĂ

GEOPOLITICĂ

Precum culorile dintr-o ţesătură ieftină (II) Un război care n-a existat, deși a avut peste un milion de morţi (2)

De altfel, caracterul cameleonic al propagandei era ilustrat de disponibilitatea ei de a livra fiecărei categoriiţintă motivaţia adecvată – ea făcea apel la patriotism, pentru a coagula energia tinerilor recruţi, activa conștiinţa comunistă prin discursuri despre imperialismul american ce urmărea suprimarea revoluţiei afgane, argumenta intervenţia sovietică prin ameninţarea la care erau expuse graniţele sudice ale URSS-ului.

Totuși, acest periplu al soldaţilor într-o ţară necunoscută – și atît de diferită social, cultural, economic – a fost descris în cu totul alte tonuri de către cei care au revenit acasă. Iar cînd s-a recunoscut oficial că războiul nu reprezenta decît o pierdere constantă de bani și de vieţi omenești, președintele Gorbaciov a început retragerea trupelor, în încercarea de a închide „rana sîngerîndă” care devenise Afganistanul.

„Dacă ni s-ar fi deschis ochii mai devreme…!”

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici culege în curajoasa ei carte „Soldaţii de zinc“ mărturiile șocante ale soldaţilor care au supravieţuit acestui război, precum și pe cele ale familiilor îndoliate, care s-au pomenit, în locul celui drag, cu un sicriu sigilat de zinc. Și cîteva ruble. În spatele discursurilor oficiale și al reportajelor eroice, dincolo de concepte sacrosancte, ca datoria internaţionalistă, Svetlana Aleksievici caută istoriile mici, ajustînd – după propria-i mărturisire – istoria pînă la nivelul individului, ceea ce o face insuportabil de privit. Părinţii celor care nu s-au mai întors și-au organizat viaţa în jurul absenţei lor. Mame care aleargă la cimitir „ca la un rendez-vous”, părinţi care au vîndut lucruri din casă pentru o înmormîntare demnă. O soţie care își caută soţul din comisariat în comisariat, achitînd cu bani împrumutaţi drumurile făcute, pentru că sicriul celui drag a ajuns, din greșeală, la altă destinaţie. Un tată care își amînă sinuciderea doar pînă ce reușește să mai pună la banii strînși pentru nunta unui fiu pe care nu-l va mai vedea niciodată la casa lui, suma care lipsește ca să îi asigure o piatră funerară de marmură.

Cei care s-au întors acasă dintr-un război în care au învăţat că frontierele moralităţii sînt foarte flexibile și depind de ordinul superiorilor constată că au devenit, adesea, inapţi pentru ambele lumi – și cea de pe front, și cea de acasă. Deși, uneori, acasă le e mai străin decît teatrul de război, așa că unii protagoniști au cerut, odată ajunși în ţară, să fie trimiși în alte zone de conflict. Pentru unii, adaptarea la o viaţă în care situaţiile conflictuale nu s-au mai putut rezolva cu un glonţ a fost insuportabilă.

Pentru alţii, convulsiile unei conștiinţe trezite au însemnat mai mult decît puteau suporta: „Dacă ni s-ar fi deschis ochii mai devreme!” – se lamentează un maior. Și nu lipsesc din tablou nici aceia a căror conștiinţă a fost anesteziată pe termen nelimitat, atunci cînd interesele personale au redesenat harta propriilor valori morale, permiţîndu-le, de pildă, să atace caravanele cu mărfuri și să își însușească bunurile negustorilor uciși.

Un consilier militar, pentru care amintirile războiului se încheagă în ceea ce el numește o spovedanie, povestește despre efortul de a uita totul – mai ales faptul că a ucis, el, care nu e în stare să facă rău unei muște. Și despre tot blamul care e aruncat asupra lor, a celor care au executat ordinele doar, și pe care opinia publică îi învinuiește că au mîinile murdare. Furia lui e comună multor supravieţuitori – ei, care și-au riscat viaţa și au îngropat anii cei mai frumoși prin nisipul fierbinte al Afganistanului, sînt cei care decontează nota de plată a unui război pe care statul l-a clamat, preţ de un deceniu, drept eroic.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

RM

Mulţi dintre cei reîntorși acasă i-ar fi putut spune lui Bakhretdin Khakimov, camaradul lor devenit un veritabil afgan, că el – și nu ei – a făcut alegerea corectă. Pentru că ţara i-a minţit de mai multe ori decît simt că ar putea ierta.

Pe unii, chiar la înrolare, cînd nu au știut pentru ce erau instruiţi și uneori nici că sînt destinaţi Afganistanului pînă ce nu au fost îmbarcaţi în avion. Soldaţi și civili au fost minţiţi apoi cu privire la situaţia reală din zona de conflict: „Război, și nu chiar, și, chiar dacă era, un război ciudat, fără morţi și prizonieri. Încă nu văzuse nimeni sicrie de zinc. Abia pe urmă am aflat că erau aduse în oraș, dar erau îngropate în secret, noaptea…”. Iar la întoarcerea acasă, ei înșiși sînt forţaţi să prezinte celor apropiaţi o versiune fantasmagorică a experienţei trăite: „Să nu pomenim despre cei căzuţi în luptă. (…) N-am tras, n-am bombardat, n-am otrăvit, n-am dat foc. Sîntem o armată mare, puternică și cea mai bună din lume.” (Basarabenii intervievaţi de Ion Xenofontov, în extrem de documentatul său volum Războiul din Afganistan [1979-1978], erau obligaţi să scrie familiilor respectînd instrucţiunile de redactare și mistificînd realitatea pînă acolo încît pretindeau că se află în misiuni în Mongolia sau în alte părţi ale lumii). În reportajele din Pravda nu s-a scris niciodată despre promisiunile neonorate ale statului, care ar fi trebuit să le aloce soldaţilor repatriaţi cîte un apartament. Sau despre protezele rudimentare și pensiile de mizerie acordate invalizilor. Cum nu s-a scris niciun rînd despre trauma femeilor sovietice plecate voluntare în Afganistanul creionat de propagandă, pentru a se întîlni cu moartea, cu lipsurile și cu presiunile ofiţerilor, care le mituiau sau le ameninţau cu trimiterea în epicentrul conflictelor, pentru a le convinge să devină „soţiile din război” ale acestora. Uneori însăși trimiterea în Afganistan putea fi efectul unei inflexibilităţi morale deloc agreate de superiori, după cum povestește într-un documentar al TVR Olga Căpăţînă, jurnalistă de peste Prut, fost soldat în Afganistan. De fapt, conchide un fost artilerist, războiul nu a fost pierdut, în cele din urmă, în Afganistan, ci în propria ţară. Cînd n-au primit drepturile promise, cînd medaliile cîștigate au devenit simboluri ale rușinii. Sau cînd foștii soldaţi, denumiţi „afgani”, și-au dat seama că acasă e un teritoriu pierdut pentru totdeauna și că nu mai există o limbă comună decît între ei și vechii camarazi. Că societatea care a aprobat tacit trimiterea lor în Afganistan le este acum ostilă, considerîndu-i o categorie compromisă. „Și mi-am dat seama că acasă nimeni nu are nevoie de noi, de ceea ce am trăit noi acolo. E ceva în plus, nepotrivit. Și noi sîntem în plus și nepotriviţi”.

Ecouri ale unui război stins de două decenii Despre război se vorbește, mai ales în spaţiul exsovietic (dar nu numai), pe un ton triumfalist. Istoria mică, împreună cu toate dramele ei, este înghiţită de istoria mare și de meandrele gîndirii militarizate. De altfel, personajele dintr-o altă carte celebră a scriitoarei premiate cu Nobel vorbesc despre apetenţa omului sovietic pentru un eroism („război și închisoare sînt principalele două cuvinte rusești”) ce i-a fost inoculat prin toate mijloacele propagandistice posibile.

Mărturiile celor care au experienţa frontului descriu însă o experienţă coșmărescă, dublată de frămîntarea că ea poate fi expusă opiniei publice doar într-o glazură eroică. Aleksievici povestește într-un interviu acordat ziarului The Guardian că protagonistele cărţii „Războiul nu are parfum de femeie“ s-au decis cu multă dificultate să vorbească despre experienţa lor de femei-soldat în ceea ce rușii au numit Marele Război pentru Apărarea Patriei. „Bine, vă vom povesti, dar trebuie să scrieţi totul diferit, mai eroic”, a fost reacţia comună a femeilor intervievate.

Tocmai acest eroism le-a fost refuzat soldaţilor întorși din Afganistan, ceea ce l-a făcut pe sovietologul Nicolas Werth să afirme că ei reprezintă o categorie de nemulţumiţi și de marginalizaţi. Și, cînd aura eroică a misiunii lor s-a volatilizat, nu au mai rămas decît amintirile corozive („Mai întîi tragi și pe urmă te lămurești ce era – femeie sau copil?”) și o conștiinţă răvășită. Numai că, dacă apetenţa pentru adevăr ar fi egalat-o pe cea pentru eroism, lucrurile ar fi putut promite măcar să intre pe un făgaș vindecător. Dar chiar înainte ca democraţia săși exerseze primii pași în fostul spaţiu sovietic, vechile deprinderi de a pune căluș victimelor au reînviat.

Iar metoda infailibilă de a îngropa adevărul este aceea de a convinge chiar victimele că au jucat un rol mai nobil decît le-au spus-o experienţa și propria lor conștiinţă, sub reflectorul incriminator al dezvăluirilor postsovietice. Spectacolul „Soldaţii de zinc“, pus în scenă 1992 la Teatrul Belarus „Ianka Kupala”, a fost retras din repertoriu ca urmare a plîngerii depuse de un grup de mame ale soldaţilor internaţionaliști. Foști „afgani” care apar în filele cărţii Svetlanei Aleksievici au tîrît-o pe aceasta în procese, renegîndu-și mărturiile sau acuzînd distorsionarea lor de către autoare. Membri ai Uniunii Scriitorilor din Rusia, scriitori belaruși care au luptat în al II-lea Război Mondial, foști disidenţi au incriminat în scrisorile lor năravurile vechi ale unui sistem politic cu pretenţii de reformare. Numai că nu doar sistemul, ci și oamenii au fost contaminaţi de această coabitare îndelungată a adevărului cu minciuna.

Patriotismul a fost pretextul luptei împotriva adevă­ rului, iar miza acestei lupte este, de fapt, vulnerabilitatea în faţa cîntecului de sirenă al ideologiei. Marile drame ale trecutului nu se vindecă prin audodafe-uri ale mărturiilor, nici prin legislaţie represivă. Procesele intentate scrii­ toarei nu pot șterge suferinţa ce transpare din colajul de voci umane al „Soldaţilor de zinc“, așa cum interzicerea în Belarus a cărţii ei despre efectele Cernobîlului nu va anula efectele accidentului nuclear. Și, de ce nu, așa cum legea care incriminează orice critică la adresa armatei sovietice, făcîndu-l pasibil de închisoare pe istoricul Antonhy Beevor, nu va putea șterge amintirea violurilor în masă comise de Armata Roșie în Germania, subiect tratat în bestsellerul său „Căderea Berlinului“.

Adevărul trebuie cunoscut, fie că este vorba de războiul ruso-afgan, de anexarea Crimeei sau de războiul din Vietnam sau cel din Irak. Întotdeauna există tentaţia de a voala realităţile care dăunează propriei cauze, însă, oricare ar fi bunele intenţii din spatele lipsei de transparenţă, aceste deformări ale adevărului își produc – mai devreme sau mai tîrziu – consecinţele.

Un război încheiat acum trei decenii ne poate învăţa că eufemismele propagandistice nu pot reda nici viaţa unui singur soldat îndrăgostit de logodnică sau de Dostoievski și nici viaţa unui singur băieţel afgan colindînd kișlakul în pantalonii întotdeauna prea largi. Ne poate avertiza că declaraţiile belicoase ale liderilor ar putea fi deseori temperate de adevărul că o singură viaţă reprezintă tot universul pentru cei care i-au dat naștere. Sau ne poate aminti că o graniţă mobilă dintre eroi, victime și criminali, fie ea și legitimată sau legiferată, ne poate arunca într-o lume haotică, în care valori incompatibile se întrepătrund, precum culorile din ţesăturile prea ieftine.

Sfîrșit Carmen Lăiu (Semneletimpului.ro)

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.