Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ
romÂnIA MARE
Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare
Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR Croșeu de dreapta
Emmanuel Macron a crezut că-i merge la infinit și s-a apucat, după alegerile europarlamentare, să dizolve Parlamentul ca să obțină mai multe locuri în fața fioroșilor „extremiști de dreapta” care mănîncă la masă progresiști fripți. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg, în primul tur de scrutin tocmai și-a luat un croșeu de dreapta de la doamna Marine Le Pen, pe care cred că-l simte și acuma. Bineînțeles că jurnaliștii de la The Guardian scriu cu frica-n sîn despre cum odioșii de dreapta vor veni la putere în Franța. Citez: „Toată viața mea de adult, familia Le Pen s-a simțit ca o umbră care atîrnă deasupra capului meu. Jean-Marie tatăl făcea glume despre Holocaust. Era un fost parașutist francez în Algeria, acuzat de torturarea prizonierilor. Apoi a venit fiica lui, Marine, care părea mai puțin amenințătoare, dar mai ambițioasă. Apoi nepoata ei, Marion, care s-a dovedit și mai reacționară. Influența lui Le Pen părea să fie în creștere, dar întotdeauna am avut părerea naivă că oamenii «rezonabili», atît din dreapta, cît și din stînga, nu îi vor lăsa niciodată să cîștige. Acest fapt s-a dovedit a fi adevărat în 2002, cînd Jean-Marie Le Pen a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale: francezii au votat apoi masiv pentru Jacques Chirac“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR
TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE Țările fac război pentru mîndria rănită, fără a-și da seama că războiul le va provoca umilințe infinit mai mari. CORNELIU VADIM TUDOR
Întrebarea de mai sus nu e nicidecum retorică, ea decupîndu-se dintr-un noian de evenimente într-un segment de timp relativ scurt – în doar cei doi ani și jumătate de cînd Rusia a atacat Ucraina sub pretextul de a-și recupera foste teritorii din cuprinsul actual al Ucrainei, spații în care ponderea populației o formează etnicii ruși. O curiozitate care se desprinde din iureșul unor întîmplări și evenimente care au bulversat viața și tihna Europei în ultimii ani este diferența de atitudine, precum și reacția respectivă, dintre răspunsul Europei (plus Statele Unite) la actul lui Putin, din 2014, an în care acesta a anexat Crimeea, și ceea ce s-a întîmplat din februarie 2022 și pînă în prezent, adică de la data declanșării acestui război care amenință pacea continentului nostru și nu numai. Diferența dintre un fel de letargie universală, în primul caz, cînd oamenii politici au închis ochii, într-un mod de neînțeles, și explozia de „răzmeriță” aproape la nivel european, în cel de-al doilea caz, trebuie să aibă cauza (cauze) fie în frustarea Marilor Puteri față de sfidarea malefică a Rusiei, fie în descoperirea „firului Ariandei” care să-i conducă pe occidentali la organizarea unei replici dîrze împotriva lui Putin, avînd cap de pod agresiunea acestuia asupra Ucrainei, cu argument salvgardarea țării lui Zelenski. Acestor forme de emulație belicoasă s-a adăugat cea mai concretă adeziune occidentală (și de peste Ocean), care a fost mistificată sub forma umbrei bau-
Doamne, ce păcate-am săvîrșit, De ne-ai dat așa conducători: Rupți de Țara lor, și trădători, Ducînd chinul nostru-n nesfîrșit;
Țara noastră cred că-i doar a lor, Ca s-o vîndă ca pe o moșie, Cît mai rabzi tu, biată Românie, La străini, cu sclavul tău popor? Te-au zidit prin lupte domnitorii, Fiecare piatră e din sînge. Azi, la Putna, Ștefan tot mai plînge, Că, prin moarte, ne-a adus victorii, Neamului să-i crească rădăcina, Și să trecem vremurile grave Unde-s toate satele moldave? Prin ce țări colindă Bucovina?
ROMÂNIA – NEUTRALITATE, NU RĂZBOI! Premise cu surprize?
Doamne, ce pãcate-am sãvîrsit? ,
baului rus care, „după ce va cuceri Ucraina, va invada Europa, începînd, bineînțeles, cu țările apropiate de Ucraina: Basarabia, România, Polonia”. De la această propagandă neonazistă, generată de canale diplomatice și mass-media, propagandă amplificată, în mod natural, de aprehensiunea unor pături ale populației de pe continent atunci cînd e vorba de a privi și a analiza un anume comportament al soldatului rus ajuns sub titulatura de cuceritor, a pornit totul. De aici pînă la închegarea unui front comun împotriva Rusiei – cap de coloană fiind SUA, cele care, sub îndrumarea unui președinte dovedit a fi schizofrenic, ne demonstrează că n-au luptat în zadar pentru destrămarea Uniunii Sovietice, acum ivindu-se prilejul de destrămare și a Rusiei lui Putin – n-a fost decît un pas, pas pe care Europa, plus SUA, îl fac sub umbrela înșelătoare a NATO. Dar, pentru că dedesubturile actualei degenerări a politicii statelor europene sînt mult mai complexe, suprapunînd interese de grup unora individuale, analiza acestora îngreunînd dezvoltarea unei teme ca cea din titlu, voi transla brusc subiectul spre a reflecta configurația operativă a taberelor formate pe tabloul înfricoșător al unui viitor sumbru al bătrînului continent. Pentru cine a urmărit cît de cît subiectul, natura lui belicoasă este percepută la doi poli opuși, adiacenți platformei politice a „beneficiarului”, sprijinul pro și contra îmbrăcînd forme într-un fel similare ascensiunilor revanșarde din deceniul al IV-lea, din Secolul XX. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN
Dincoace-n Muntenia, vezi bine, Mircea, cu oștenii din morminte, Vrea să știe – ce „Imperii sfinte” Ne-au mai ocupat după Rovine? Iar la Alba, stă călare-n soare, Trist și-nvolburat Mihai, ca valul, Tot întreabă: unde e Ardealul, De la prima mea Unire Mare? Unde-i Țara? – întrebăm întruna, Împietriți în lacrimi și durere. Nu răspunde nimeni. Țara piere, Risipită-n UE, cu minciuna; De ce, Doamne, ne-ai adus povara Ăstor politicieni de niciun soi? Nici în scîrbă nu privesc la noi, Interesu-i doar să vîndă Țara Oricui le asigură puterea, Și îi apără de-al lor popor. Doamne, cum să fii conducător, Doar cu gîndul să-ți sporești averea? Doamne, ce păcate-am săvîrșit, Iartă-ne, că Tu ești bun la toate! Te rugăm să-i iei, dacă se poate, Și să-i ții ascunși, la infinit, Că, într-adevăr, ei au păcate, Să rămînă amintirea lor – un mit! GEO CIOLCAN
NR. 1751 l ANUL XXXV l 9 – 15 IULIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei
2
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM
Presa română începe să sufere de pestă porcină Papa Ioan Paul al IIlea poate vizita şi Transilvania, n-avem nimic de ascuns Liderii minerilor au fost corupți Un informator Secu: Sergiu Cunescu Satana iese din chiuvetă Fantoma lui Halaicu
PARTEA A III-A Cîte sute de milioane de lei primeşte, pe lună, fiţuica lui Băcanu şi Creangă de la F.P.S., pentru găzduirea dubioasă a „Anunţurilor publicitare de licitaţii cu strigare”? Am auzit că mănîncă rahat cu apă rece, pe seama noastră, un colonel de la S.P.P. pe nume Pahon. Îl sfătuim să-şi vadă de treabă, fiindcă avem o labă foarte grea. Îngroziţi de atrocităţile săvîrşite de NATO în Iugoslavia, românii nici n-au băgat de seamă că joi, 22 aprilie, peste 2.500 de sindicalişti din cercetare au mărşăluit prin Capitală. Ilustrarea dezastrului se face prin com paraţia a două cifre: dacă înainte de decembrie 1989 România avea peste 60.000 de cercetători, acum abia dacă au mai rămas 7.000. Vai de Ţara unde sînt mai mulţi bişniţari decît oameni de ştiinţă! Ţărăniştii se fură între ei! În timpul şedinţei Grupurilor Parlamentare ale P.N.Ţ.C.D., deputatul de Bihor, Mircea Negrău, a rămas fără telemobilul său Nokia. „Ştiu sigur cine a fost, unul dintre colegii de partid s-a plimbat tot timpul pe lîngă masa mea, pînă să ies. Dar mi-a fost jenă să-l percheziţionez fiindcă, probabil, l-a ascuns în sală şi m-aş fi făcut eu de rîs dacă nu-l găseam la el. Hoţul neprins e negustor cinstit”. Şi Dinu Săraru îl face cu ou şi cu oţet pe individul ăla cu membre scurte, dar guşa plină de morgă: „Licheaua la ora de cea mai mare audienţă, trista diversiune şi morala celor peste 84% dintre români”, se întitulează pamfletul său din „Jurnalul Naţional”. Veninul (terapeutic!) e plasat în coadă, ca la albină. Într-un P.S. demn de autorul romanului „Nişte ţărani” se scrie: „La mine, la Slătioara, chiar peste drum de casa mea, fapt absolut verificabil, slugărea la stăpîn Ţaţa Licea. Şi slugărea cu atîta devotament, încît nici nu se mai ştia dacă, săraca, e slătioreancă sau venită de altundeva, ca toţi nomazii. Ţaţa Licea era sluga Stăpînului. Ăsta era rostul ei pe lume, să fie slugă... Şi dormea împăcată, şi a trăit mult, foarte mult, şi a murit fericită, slugă. Chiar se spunea: «Măi frate, ai ajuns ca Ţaţa Licea»... Adică, slugă ...”. Potrivirea de nume Licea – Liiceanu e extraordinară. În suplimentul colorat şi lucios „Libertatea weekend” a apărut portretul unui mare artist, sub titlul: „Radu Beligan e un naţionalist convins”. Auzi, coane Radule, poate-i faci o respiraţie gură la gură şi ginerelui matale, Cristian Hadji-Culea, care e cam viceversa, s-a dat cu reacţiunea, şi-i prigoneşte pe români. Ziarul „Naţional” zice: „În Bucureşti trăiesc 84 de virgine trecute de 80 de ani!” Nu-i nimic, fetelor, vă găsim noi nişte flăcăi buni, os, ţîţă de mîţă, de acelaşi leat cu voi: Ion Raţiu, Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Mircea IonescuQuintus şi alţi hojmalăi vînjoşi. Acelaşi ziar poartă o corespondenţă dramatică cu populaţia. Am fost plăcut impresionaţi de nivelul academic al problemelor ridicate de cititori, cum ar fi: Adrian din Piteşti întreabă dacă „La o femeie virgină este posibilă introducerea degetului în întregime, fără nici un fel de dificultate?”. Iar Oana din Mangalia le dă clasă tuturor, povestind ce-a observat ea, pe baza unui spirit analitic foarte fin: „Soţului meu nu-i mai curge nici un pic de spermă”. Răspundem: cu pap ai încercat? Mai ţineţi minte că ciorditorul Cioabă Florin ne tot înjura, ca la uşa cortului? Ete ce-a descoperit ziarul „Libertatea”: „«Regele»
Cioabă al II-lea face afaceri de 100 de miliarde de lei pe an”. Animalul neproductiv, dar lacom, a mărturisit: „Am recuperat de la Stat 600 kg de aur”. Ploşniţa obeză mai are un Cadillac alb, două Mercedesuri, două vile în Sibiu, cu trepte de marmură, statuete de fildeş, o coroană, un colan şi un sceptru – toate din aur masiv – precum şi numeroase alte comori şi proprietăţi. Deviza lui în viaţă este: „Ţigan prost sau raţă înecată n-ai să vezi”. Aşa e, noi am văzut invers: „Raţă proastă şi ţigan înecat”. Pune mîna şi-nvaţă să înoţi, că acum te luăm de parpalacul regal şi te aruncăm în Barajul Porţile de Fier II, unde e război. Ministrul de Externe al Italiei, Lamberto Dini, nu mai vrea ca S.U.A. să fie „jandarmul lumii”. Fiindcă a criticat NATO, pentru „dezastrul pe care nu-l mai controlează nimeni”, contraamiralul spaniol Angel Tello a fost sancţionat cu un avertisment scris. Ziarul „Naţional” a început să se repete. Miercuri, 21 aprilie, două anunţuri „matrimoniale” au apărut de cîte două ori: „Eu sînt Werner din Germania” şi „Domnişoară din Viena”. A trecut în lumea umbrelor, la numai 59 de ani, arhitectul Tony Balasan. Am auzit că avea stomacul distrus de ulcer. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace. Ceea ce ni se pare cu totul şi cu totul uluitor este altceva: cu cîţiva ani înainte, în noaptea de Paşti a anului 1990, poetul Vadim i-a prezis soţiei arhitectului (care era un vechi prieten al lui), că acesta o va lăsa văduvă în curînd, fără să-i poată explica această ciudată viziune. Aşa este, Gabi? „Evenimentul zilei” face praf şi pulbere aşa-zisul program economic al aşa-zişilor liberali (se răsucesc Brătienii în criptele de la Biserica din Florica!). Într-un „cartuş” publicat pe pagina I a numărului de joi, 22 aprilie, se poate citi ceva cutremurător: „Noul program economic al liberalilor propune capitalismul fără frontiere. P.N.L. vrea să vîndă pînă şi realizarea Epocii de Aur: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Vindem tot ce mişcă în aer şi pe pămînt: Centrala de la Cernavodă, porturi, aeroporturi, servicii publice. O idee revoluţionară: să retrocedăm foştilor proprietari căile ferate”. Pacoste mare pe capul românilor, acest partid care miroase a catafalc! Savanţii americani au ajuns la o concluzie: moartea subită este ereditară. Dacă stăm bine să ne gîndim, cel puţin în privinţa atacului de cord, aşa stau lucrurile. Vă vom da numai două exemple: regizorul Doru Năstase şi istoricul Mircea Muşat. Amîndoi au avut părinţi, fraţi sau alte rude care au murit de inimă, fulgerător. Un titlu elocvent în „Cotidianul”, pe pagina I: „Sub administraţia lui Valeriu Stoica a început să se dărîme Palatul de Justiţie”. În capul lui. Nasol moment pentru haita de hiene de la „Ziua”! După ce au intoxicat lumea cu povestea halucinantă a handicapatului Petru Olaru, nenorociţii ăştia s-au pomenit tăvăliţi bine, cu nasul în propriile lor mizerii, de către fiul regizorului Gh.Vitanidis şi sătenii din Crevedia. La conferinţa de presă organizată zilele trecute în casa de vacanţă a regretatului regizor, primarul comunei, Marian Chiriac, a dezvăluit ce poamă rea şi otrăvită era tablagiul de Olaru: a fost un torţionar ordinar; înainte de decembrie 1989, cînd prindea vreun ţăran cu 2 kg de porumb sau cu vreun pui, îl aresta, îl ducea numai în pumni la postul de Miliţie şi îl punea să se aşeze, gol, pe sticlă pisată, cuie şi pioneze: „Tortura în mod groaznic oamenii pe care îi suspecta de vreo infracţiune, după care le lega o pancartă de gît, pe
RM
care scria «INFRACTOR» şi îi scotea în faţa postului. O dată chiar a ucis un om care furase 3 kg de furaje. L-a legat cu o frînghie de bara maşinii, apoi el, Olaru, s-a urcat la volan şi a condus în viteză, trăgîndu-l pe sătean. Din această cauză, la cîteva zile, omul a murit”. Şi ţăranii îşi amintesc că acest Olaru era un zbir: atunci cînd intra în birtul comunal, avea pretenţia nebunească să tacă toată lumea şi să-l soarbă din ochi, altminteri le dădea în ochi cu un spray paralizant. Ăsta e descreieratul pe care Şerban Săndulescu, Dumitru Rădoi şi S.R. Stănescu îl prezintă în cocina „Ziua” ca pe un „erou naţional”, pe la poarta căruia au defilat zeci de personalităţi, cu miliarde de lei. Ce derbedei! Ar trebui ca pe cei 3 instigatori mincinoşi să-i scuipe toată lumea în gură, de 3 ori pe zi, cu o pauză de masă la prînz. Merge vorba că, pentru evenimentele de la Costeşti şi Horezu, generalul de Poliţie Theodor Zaharia va fi arestat. Dacă nici acum nu spune tot ce ştie, înseamnă că-și merită soarta cu vîrf şi-ndesat. Mafiotul ţigan Crin Halaicu (tot liberal şi el, nu se discută!) nu şi-a cumpărat o vilă, ci un ... castel! Mai exact, este vorba de castelul boierilor Ştefănescu, din comuna Izvorani (jud. Argeş) vechi de 100 de ani. Împieliţatul minte că ar fi dat pe ditamai palatul doar 30.000 de mărci, însă cine-l crede? Dar, ghinion! Palatul e bîntuit de o fantomă! Bătrînul localnic Ilie Smaranda povesteşte: „Pe vremuri, în perioada anilor ’20, o servitoare de la castel a murit înecată în Rîul Argeş, care curge aproape. Corpul nu a mai fost găsit, l-au luat apele. Se zice că Maria – aşa o chema pe femeie – nu şi-a găsit liniştea şi sufletul ei se plimbă prin castel”. Pe ce punem pariu că fantoma se va speria mai tare de Halaicu decît Halaicu de fantomă? Fane Spoitoru a dispărut şi din Canada! Ar trebui ca, în locul lui, la pîrnaie, să intre poliţiştii şi magistraţii care l-au făcut scăpat din România. Inteligente analizele lui Ion Cristoiu. Totuşi, el riscă să devină un cîrcotaş incurabil, un Gică-Contra care nu va mai fi crezut de nimeni. Luaţi-i la mînă ultimele 100 de articole şi veţi vedea că 90 dintre ele sînt rele, negre-n cerul gurii, pătimașe, fără nici o rază de speranță. Mai las-o și tu mai moale, Titan din Găgeşti, că nu eşti buricul lumii şi nu se poate trăi numai din ură. Şi mai dă-ţi şi poza ta la rubrica „Şut în bară” sau „Cartonaşul Roşu”, atunci cînd în „Cotidianul” apar mari gafe culturale şi dezacorduri gramaticale, fiindcă nu strică puţină modestie. Încă 2 senatori au părăsit C.D.R.-ul: Florin Buruiană, fost ministru P.N.Ţ.C.D. în Guvernul Ciorbea, şi Vasile Ungureanu, de la P.N.L. În curînd, în C.D.R. o să rămînă un singur om: Stoica! Nini Săpunaru e bolnav de lăcomie: nu-i ajunge cît fură în postul gras de secretar de Stat peste Vămile Ţării, dar mai e şi membru în AGA la Banca Comercială Română şi în Consiliul de Administraţie la Petrolexportimport. Senatorul P.N.L. Andreiu Oprea, preşedinte al Comisiei de Buget-Finanţe a Senatului, a depăşit orice măsură! Ştiţi ce-a făcut? A înfiinţat în Deva o firmă S.C. Xuxa Proexim S.R.L., împreună cu soţia sa, Eugenia, şi a construit un sediu gigantic, de 3 etaje, ocupînd, abuziv, trotuarul unei străzi! Întregul oraş îi înjură pe liberali, acum și pentru Oprea, mîncătorul de trotuare. LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI. Redacţia noastră a achiziţionat o video casetă senzaţională despre Emil Constantinescu. Încă n-o publicăm în ziar. Și n-o difuzăm la posturile locale de Televiziune, să vedem ce-are de gînd să facă cu viaţa lui, după care, vorba lui Agamiţă Dandanache, pac la „Războiul”! Şi încă ceva: ne-a şoptit o păsărică (mută-ţi cuibul) că Nadia Constantinescu a divorţat, de-asta nici nu l-a aşteptat pe soţul ei, joi, la Aeroportul Otopeni, trimiţîndu-l pe iedul Dragoș... Sfîrșit ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 30 aprilie 1999)
RM
3
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Însemnãri inedite Însemnãri inedite
Cele 14.000 de insule indoneziene şi începuturile istoriei lor (II) Vestitul Borobudur
Aşadar, în jurul anului 400 e.n., insulele indoneziene aveau strînse legături cu ţările vecine. Cum India juca însă atunci un important rol istoric, prin ea au pătruns în Indonezia şi alte curente, ale căror origini erau şi mai îndepărtate: Arabia, Persia, Europa. În tot acest timp, focarele de civilizaţie locală au rămas Sumatera şi Java. În Sumatera existau două regate indo-malaysiene: în mijlocul insulei – Malayu (a cărui capitală se găsea pe locul actualului oraş Djambi), iar în partea de sud – Shrivijaya, cu capitala în apropierea actualului Palembang. Regatul Shirivijaya (cel mai însemnat) îşi întindea autoritatea nu numai asupra Sumatrei (ţările Menangkabau şi Batak), dar şi asupra teritoriului actualelor state Kampuchia, Thailanda şi Sri Lanka, asupra celei mai mari părţi din Java, asupra ţinuturilor litorale ale Kalimantanului şi asupra Filipinelor. Baza economică a puterii sale se sprijinea îndeosebi pe activitatea maritimă. În Java – insula cea mai bine cultivată şi cea mai locuită –, rînduiala regatelor era mai puţin limpede. În Secolul VIII aceeaşi dinastie, Sailendra, domnea şi în regatul Shrivijaya şi în centrul Javei. Se pare că Sumatra – care controla strîmtorile străbătute de navigatorii ce călătoreau spre China sau insulele mirodeniilor (Moluce) – şi Java şiau disputat multă vreme întîietatea. Acolo – în Sumatra şi în Java – de foarte devreme (şi probabil la iniţiativa indienilor) s-au întemeiat oraşe comerciale, capabile să făurească adevărate imperii comerciale, care au dominat arhipelagul. Java beneficia, de altfel, de o agricultură înfloritoare (care putea deci furniza orez insulelor mirodeniilor) şi de o aşezare geografică ce favoriza înfiinţarea porturilor de escală. Din această epocă de înflorire a civilizaţiei indoneziene s-au păstrat numeroase mărturii. Un pelerin chinez care, în drumul său spre India, a petrecut şapte ani la Palembang, ni-l înfăţişează ca pe un centru de studiere a budhismului. În acea epocă, în podişul Dieng, din mijlocul Javei, se înălţa un ansamblu de sanctuare închinate zeului Șiva: construcţii de o mare simplitate, cu o arhitectură remarcabilă, în jurul cărora s-au găsit temelii ale unor case, care trebuie să fi fost indoneziene, căci ţin de un tip foarte deosebit de construcţie. Din veacurile VIII-IX datează vestitul Borobudur, monument funerar tipic indian, situat pe vîrful unei coline, care domină Valea cu orez, edificiu înălţat de arhitecţi necunoscuţi ce au lucrat la el timp de cîteva zeci de ani. Cei şase kilometri de basore liefuri care îl decorează alternează realismul peisajelor şi al dansurilor cu înfăţişarea hieratică a scenelor din viaţa lui Buddha.
Regatul lui Airlangga Regatul Shrivijaya şi-a păstrat la început autoritatea asupra coastei răsăritene a Sumatrei, a insulelor învecinate, peninsulei malaysiene, sudului Mării Chinei, a purtat războaie victorioase împotriva Kampuchiei şi a menţinut relaţii prieteneşti cu regatele din India. Faima sa a ajuns în lumea arabă, unde se ştia Borobudur, cel mai mare templu din lume
că din regatul indonezian sosesc felurite produse: staniu, fildeş, mirodenii, lemn scump, camfor ş.a. Porturile indoneziene erau frecventate de negustori şi călători veniţi din toată Asia şi, în mod deosebit, din China. La şcolile din regat veneau să înveţe tineri originari din Extremul Orient. Dar confruntările cu Java şi îndeosebi cu regatul din partea de apus a Javei au slăbit puterea Shrivijayei. Dezvoltarea puterii maritime a regatului Kadiri trebuie pusă în legătură cu schimbările care s-au petrecut în situaţia generală a arhipelagului în veacul XII. Negustorii sosiţi din apus erau tot mai numeroşi. Vizitau insulele fie pentru a cumpăra mirodenii şi lemn de preţ, fie numai făcînd escale în drum spre China. Mulţi dintre ei erau musulmani, arabi, dar şi originari din Gujarat Madjapahit (India), unde Cambay continua să reprezinte un centru comercial activ. Molucele – insulele miro deniilor – au început să joace un rol tot mai însemnat. Un nou regat s-a înfiinţat în vecinătatea aşezării Singhasari (azi Malang, în răsăritul Javei), cu un rege pe jumătate legendar, pe jumătate descins din istorie, pe nume Angrok. Prezenţa acestui prinţ în cronica indoneziană Pararaion sau Cartea regilor a reprezentat reacţia Javei de respingere a influenţei copleşitoare a Indiei. Fiu de ţărani, Angrok a luat puterea, ucigînd pe regele Kadiriului, cu a cărui văduvă s-a căsătorit. A urmat o perioadă tulbure, care a ţinut pînă în 1292, cînd cel din urmă rege din Singhasari, Kertanegara, a fost omorît în timpul unei răscoale. S-a încheiat astfel „evul mediu javanez”, cum afirmă unii istorici. După prăbuşirea imperiului Shrivijaya, a urmat o decădere a civilizaţiei indoneziene. Prima ei vîrstă de aur se sfîrşise. Dar din această frămîntare s-a născut un nou regat, întemeiat de principele Wijaya, ginerele lui Kertanegara, regat care va aduce o adevărată renaştere a civilizaţiei autohtone. Noua formaţie statală a ajuns la apogeu sub domnia regelui Rajasanagara, al cărui mare dregător, Gajah Mada, a fost o personalitate remarcabilă. Este vorba despre regatul Madjapahit, a cărui istorie ne-a fost povestită de poetul Prapanca, autor al poemului Nagarakertagama. Întinderea principatului era considerabilă: cuprindea Java, Bali, Sumtera – cu ce rămăsese din regatul Shrivijaya –, coastele Insulei Kalimantan şi insulele de la răsărit de Kalimantan. În acea epocă, indonezienii deţineau practic monopolul mirodeniilor. Căci suveranii regatului Madjapahit erau stăpînii porturilor.
Comerţ cu mirodenii Regatul Madjapahit avea un foarte mare număr de vasali: suverani care plăteau tribut şi acceptau supravegherea ţărmurilor lor de către flota javaneză, păstrînd însă, în fapt, o mare libertate de acţiune. Cei mai mulţi dintre ei erau acele căpetenii locale, care, mai tîrziu, în vremea dominaţiei coloniale, aveau să fie sau prigoniţi de portughezi şi olandezi, sau folosiţi de ei. La început, autoritatea acestor căpetenii nu era ereditară. Se înconjurau de oameni mai tineri, care, îndrumaţi, învăţau exerciţiul puterii, iar cînd căpetenia îmbătrînea, unul dintre aceştia îi prelua treptat prerogativele puterii. Căpetenia locală se putea trage şi dintr-un negustor malaysian care, venind din peninsulă, din Sumatera sau din Java, înfiinţase un comptuar într-una dintre insulele arhipelagului, se înconjurase de sclavi,
îşi alcătuise o gardă personală, percepuse taxe de la navele aflate în tranzit şi biruri de la populaţiile locale. Puterea unei astfel de căpetenii depindea, desigur, de numărul „bazelor comerciale” pe care le deţinea. Administrarea propriu-zisă a regatului revenea marelui dregător, care îndeplinea şi funcţia de „mai marele” palatului, ca Gajah Mada, care a încercat o codificare a legilor şi datinilor indoneziene. Capitala, Mojokerto, la sud-vest de Surabaya, era un oraş foarte mare, locuit de slujitori, de curteni, dar şi de oameni săraci, veniţi de pretutindeni, cu nădejdea de a găsi fie de lucru, fie de milă şi pomană. Din ziduri, din porţile monumentale, din templele oraşului nu a rămas pînă astăzi mai nimic. Cîteva obiecte se păstrează în muzeul din Trowulan, de pe locul fostei Capitale. În Secolul al XIII-lea, contactele cu lumea s-au înmulţit. Plecat din China către 1291, Marco Polo a ajuns pe coasta sud-estică a Sumatrei, unde s-a oprit un timp, înainte de a porni spre Ceylon (Sri Lanka).
Dar nu întîmplător venise Marco Polo din China, ca ambasador al hanului Kubilay. China avea legături cu lumea indoneziană. În a doua jumătate a Secolului al XIII-lea, Kubilay încheiase cucerirea Chinei. Pînă atunci, principii indonezieni se mulţumiseră să trimită daruri la curtea chineză, în virtutea unei vasalităţi foarte teoretice, Kubilay vroia să-şi consolideze însă autoritatea. De aceea, în 1292, el a hotărtt trimiterea unei flote şi a unei oştiri puternice în Java. Generalii săi au încercat să se amestece în luptele dintre regii Indoneziei. Dar forţele lor astfel răspîndite au fost învinse şi flota chineză a trebuit să părăsească apele Indoneziei. Mult mai însemnată decît expediţia în sine a fost însă împămîntenirea chinezilor, soldaţi şi marinari, rămaşi pe loc în arhipelagul indonezian. Aceşti chinezi, chiar căsătoriţi cu femei băştinaşe, aveau să-şi păstreze obiceiurile proprii, transmiţîndu-le copiilor lor, şi să alcătuiască un grup distinct în masa poporului indonezian, grup care, sporit cu numeroşi emigraţi, avea să joace ulterior un rol hotărîtor în viaţa economică a ţării. În jurul anului 1350, imperiul Madjapahit trecea prin grele frămîntări: lupte pentru succesiune, împărţirea averilor, războaie civile. Principii mai mărunţi îşi recăpătaseră treptat independenţa. Paza mărilor nemaifiind asigurată, piraţii şi aventurierii mişunau în apele lor. La sfîrşitul veacului XIII, un nobil javanez se aşeza la Malacca, transformînd-o într-o metropolă a comerţului. Prinţul de Malacca avea să se încoroneze în 1414, sub numele de Mohamed Iskandar şah: era deci musulman. În Java se mai vorbeşte şi de un anume Malik Ibrahim, mort în 1419, din care tradiţia a făcut un apostol al islamului. Trebuie să fi fost un negustor venit fie din Persia, fie de pe coasta apuseană a Indiei, îmbogăţit prin comerţul cu mirodenii. El încercase, zadarnic însă, să convertească la islam pe împăratul din Madjapahit. Pe tărîm economic, ivirea islamului a coincis cu o înflorire a comerţului. Datorită negustorilor indieni şi arabi, mirodeniile indoneziene au devenit cunoscute în Europa. De aici şi ispita de a pune mîna pe insulele cu piper şi cuişoare. Astfel a început faza colonială a Indoneziei. Europenii au venit ei înşişi după mirodenii. Sfîrșit JEAN BRUHAT (în româneşte de Niculae Koslinski)
4
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
Atitudini Polemici Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR
În Parcul Alei
Deunăzi am poposit în Parcul Alei din județul Giurgiu. Era o zi de basm... Parfumul teilor se răspîndise peste toată Valea Burnasului, iar noi, o mînă de oameni, ne aflam acolo ca să-l comemorăm pe cel care a fost Mihai Eminescu, poetul nostru drag, de care ne leagă atîtea bucurii și atîtea lecturi valoroase din creația sa... Eminescu este cel mai valoros poet, care ne-a deschis spiritul către literatura universală, către marea literatură a lumii... Evocîndu-l în acea zi de mijloc de iunie, acolo, la Giurgiu, evocam, de fapt, întregul nostru popor, pentru că el face parte din fibra acestuia. A venit din inima universului pentru a rămîne universal și a cîntat aceste plaiuri plecînd în eternitate cu cele mai frumoase gînduri despre inima românului îndrăgitor de țara sa. Pentru mine, ziua de 15 iunie, celebrată la Giurgiu, va rămîne una dintre cele mai frumoase sărbători lirice, pentru că venind în Parcul Alei, am avut marea bucurie să mă întîlnesc cu colegii și prietenii mei de condei giurgiuveni, fiecare aducînd un omagiu nemuritorului Mihai Eminescu, universul nostru poetic, reprezentant al culturii și al neamului românesc, prin limba pe care
a cîntat-o pentru viitorime. Opera sa de o rară frumusețe poetică, cu un pronunțat caracter filozofic, tradusă în zeci de limbi, i-a creat eternitatea și universalitatea. Nu încape îndoială că Eminescu este vîrful însorit dominînd munții noștri de cărți, de pe acest pămînt milenar, despre care noi, astăzi, vorbim atît de frumos și cu atîta căldură despre el. Eminescu este limba noastră cea de toate zilele, așa cum este rugăciunea adresată, în fiecare seară, bunului nostru Tată ceresc, ca în fiecare moment din zi să ne aducem aminte de toți înaintașii noștri care și-au slujit țara cu devotament și dragoste, cu arma în mînă, dar și cu condeiul. Că niciodată un popor nu va fi puternic cîtă vreme nu va avea mînuitori ai condeiului de toată isprava, care, cu slova lor, să se dedice țării. Astăzi trăim cu toții într-o epocă a minciunii și a duplicității, în falsitate și prefăcătorie. Eminescu a avut parte și el de toate acestea, dar cu meșteșugul său scriitoricesc, le-a dezvăluit în toată hidoșenia lor, ceea ce astăzi nu se mai întîmplă, pentru că scriitori cu dragoste de țară nu prea mai există printre contemporanii noștri. Cîți dintre ei se încumetă să cînte aceste locuri pitorești, pline de istorie, de basme, doine și cîntece, sufletul românesc, înrădăcinat temeinic în valorile perene ale neamului, așa cum a făcut-o cel dintîi stătător și făuritor de limbă română, Mihai Eminescu? De aceea sîntem datori să îi închinăm toate
Ultima întîlnire cu Martha Bibescu
Martha Bibescu (alias noteze peste ani), ci și o participantă Marthe Bibesco), romancieră, activă la desfășurarea lor. După poetă, politiciană și memorialistă aproape trei decenii, maturizată și română și franceză, s-a distins ca o luîndu-și rolul în serios, o regăsim prezență de mare noblețe de spirit pe Martha Bibescu în ipostaza personificată de regina Elisabeta și și o promotoare de anvergură regina Maria, și anume de mamă a culturii române în lume. S-a a ostașului român, de data aceasta născut la 28 ianuarie 1886, la în campania contra bolșevismului, București, ca fiică a lui Ion cînd nu putea rămîne insensibilă la Lahovari, ministru al României la mărturisirile nepotului său, Matei Paris și ministru de Externe, și a Basarab Brâncoveanu, despre Smarandei (Emma) Mavrocordat. realitățile dramatice trăite alături Crescută și formată sub semnul de camarazii săi din Regimentul 3 acestui impunător arbore genea Artilerie Grea. În 1945, fiind alertată logic, Martha Bibescu își va de Ambasada Franței că s-ar putea să completa educația primită într-o fie arestată, Martha Bibescu părăsește mînăstire din Belgia, cu studii „Marthe Bibesco“, specifice culturii românești. Prin tablou de Giovanni Boldini (1931) România la bordul unui avion englez cu destinația Napoli, de unde pleacă căsătoria sa, în 1902, cu prințul la Paris și apoi în Anglia. George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Din 1955 devine membră a Academiei Regale de Bibescu, domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea devine astfel prințesa Martha Bibescu, intrînd într-o limbă și literatură franceză din Bruxelles, în fotoliul familie princiară, din care mai făceau parte Ana- pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles. În 1962 Elisabeta Brâncoveanu, contesa Ana de Noailles și primește, în Franța, Crucea Legiunii de Onoare. Este autoarea unui jurnal, din care cîteva fragmente Elena Văcărescu. Singurul copil al Marthei cu George Valentin Bibescu a fost Valentina (1903-1976), care au fost publicate la fosta Editură Politică sub titlul Jurnal se va căsători în 1925 cu prințul Dimitrie Ghika- politic (1979). Opera sa, La Nymphe Europe, apărută la Paris în 1960, este un amestec de istorie și genealogie, Comănești (1904-1989). După călătorii prin mai multe țări ale lumii, printre întemeiată pe propriile observații politice, diplomatice care și Persia, unde prințul George Valentin Bibescu și sociale, prezentată sub forma unei biografii istorice a primește o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu familiei sale, de-a lungul secolelor. Se stinge din viață își publică, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: la 28 noiembrie 1973 la Paris, ca urmare a unui stop Les Huit Paradis (1908). Premiat în scurt timp de cardiac, fiind înmormîntată la Castelul din Menars, Academia Franceză, acest volum va deschide seria unei departamentul Loir-et-Cher. opere impresionante, din care nu vor lipsi romanele *** de inspirație autobiografică sau istorică, evocări ale La doar o săptămînă de la moartea prințesei, apărea în unor personalități din trecut sau contemporane, note Revista ,,România literară”, articolul ,,Ultima întîlnire de călătorie, versuri, poeme în proză, eseuri, cugetări, cu Martha Bibescu”, semnat de Elena V. Firoiu, pe care corespondență, o serie de biografii istorice, semnate, îl prezentăm cititorilor noștri. în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux. ,,De cum treci vestitul Pont Marie din cel de-al Începînd din 1916, Martha Bibescu a condus un patrulea arondisment al metropolei pariziene, dai de spital pentru răniți la București, unde a rămas sub edificiul în care Martha Bibescu îşi ducea viaţa dedicată, ocupație germană, servind drept prețioasă sursă de de ani întregi, exclusiv scrisului – «în tinereţe trăiam ca să informații pentru Guvernul român refugiat la Iași. Ea scriu, acum scriu ca să trăiesc», i-a spus Martha Bibescu a fost nu doar martora acestor evenimente cruciale lui Romulus Dianu într-un interviu publicat în «Tribuna (primul război mondial și actul reîntregirii – ,,ziua României»… Inscripţia de sub butonul soneriei indică: cea mai plăcută din calendarul personal”, cum avea să Marthe Bibesco. Unul dintre nepoţi, Mihai Brâncoveanu,
obiceiurile noastre frumoase, cu lumina din candelele sufletului, cu orice prilej de comemorare și de aducere aminte a sa, iar poporul român să-i vegheze veșnic posteritatea. Prezența mea, în Parcul Alei, s-a datorat poetului care a poposit cîndva aici, geniul nostru bun, geniul nostru tutelar, cel care a îmbogățit frumusețea cuvîntului și a graiului românesc cu cele mai frumoase metafore. Ori de cîte ori vom privi minunile naturii peste care s-a revărsat strălucirea versului eminescian, teiul, pădurea, lacul și izvoarele, ne vom simți întotdeauna încărcați de un farmec inedit, pe care îl datorăm regelui limbii române, Mihai Eminescu. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” preţuit critic muzical, în pofida tinereţii sale, şi «chère Mimi», bătrînica întruchipînd laolaltă pe subretă, infirmieră şi secretară, o asistă pe amfitrioană, care-şi primeşte oaspeţii în salon, o încăpere ale cărei singure atribute sînt spaţiul şi amfitrioana. Două ferestre mari, cu dimensiuni de vitrouri de catedrală, aduc soare dinspre Sena, protejate de draperii verzui, mătăsoase, ca nişte pleoape greoaie, obosite. O masă rotundă, din lemn de mahon, cu fundalul de marmură şi încercuire din metal auriu, e la dispoziţia scriitoarei, cu vreo cinci, şase volume, cu creion şi hîrtie, cu o glastră de Sèvre oferind ochiului coroana unor garoafe sîngerii. Cîteva scaune tapisate sînt destinate oaspeţilor, fotoliul cel mare, amplasat în faţa celei de-a doua ferestre, fiind al gazdei. Într-un capot din lamé, lung pînă la vîrful pantofilor, aurii și ei, veşmînt cu mîneci largi ca de anteriu, Martha Bibescu a ținut să-şi întîmpine musafira venită din țară – ca o mărturie că a rămas româncă şi că nu şi-a uitat predilecţiile – arborînd o superbă maramă cu izvoade prahovene. – V-am adus flori, pe care am pus miresme de la Mogoşoaia, azi muzeu şi casă de creaţie a scriitorilor şi poeţilor… – Dă-mi-le să le îmbrăţişez, să le sărut, copila mea. …Şi cu un gest tandru, a strîns buchetul la piept, sărutând floare cu floare, cu o alintare în care am desluşit, deopotrivă, patetism şi prestanţă, durere şi bucurie. – Deşi nu mă mai ajută vederea, trudesc să-mi închei corectura la ultimele mele trei cărţi. Una recentă, ţi-o ofer: Échanges avec Paul Claudel. Correspondence inédite – apărută la Mércure de France. Să i-o dai soţului dumitale, ca mulţumire că a scris trei cărţi despre aviaţie, în care i-a relevat pe bravii zburători români, eroismul aviatorilor noştri pe cerul lumii. Iată, îi trimit volumul cu autograf. Spune-i că aş vrea să-i povestesc din amintirile mele literare, să-i vorbesc despre Proust, despre Pârvan, despre Antoine de St. Exupéry, despre alţii dintre marii mei prieteni din trecut… despre convorbirile mele actuale cu André Malraux, care nutreşte bune sentimente şi sincere preţuiri pentru români. E un bun prieten al nostru. Te rog s-o reţii! Vacarmul străzii pariziene în amurgul unei zile de vară m-a smuls din reveria celor două ore petrecute la Martha Bibescu, amfitrioană de zile mari. Să fi fost eu oare printre ultimii ei vizitatori veniţi din ţara pe care o purta în cugetul, în fiinţa ei?”. (Elena V. Firoiu, România literară, 1973) Sursa: dosaresecrete.ro
RM
5
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Doctorii și seringa epigramei
Am mai subliniat faptul că epigramistul, cu puterea lui de observație, cu mintea care pătrunde unde nu te-aștepți, își exprimă acest har în epigramele care devin oglindă a condeiului său ascuțit. Și cînd condeiul simte harul, și-l revarsă în epigramă care, mai departe, absoarbe în patru versuri și binele, și răul. În concluzie, nu ne mirăm dacă statutul fizic al omului, ființa lui, din cap pînă-n picioare, cu boli și neputințe, intră în atenția epigramei – trăsătură care-i accentuează nota de umanitate. Și cine ne ajută să ne vindecăm cînd avem vreo suferință fizică? Nu doctorul? Cel puțin pe mine mă ocrotește de 35 de ani, fără să pretindă nici un ban, doctorul Cornel Bloju, de la Policlinica de pe Strada Washington. Cu acest ocrotitor al meu îmi permit să fac și glume, îi spun chiar epigrame la temă, uneori cu nuanță picantă, deși nu i se potrivește: La doctor mergi ca pacientă, Dar se comportă ca golanii Că... dezbrăcarea-i iminentă Și, pîn’ la urmă,-ți ia și banii! Același lucru se întîmplă și cu doctorul dentist Dragoș Duinea, de la cabinetul de pe Strada Luterană, căruia i-am dedicat următorul catren: Pe dentistul meu, natura L-a-nzestrat c-un har perfid: Dînsul îmi închide gura Cînd mă pune s-o deschid. Citind mulțimea de epigrame în care propria seringă se transformă în săgeată de epigramă care înțeapă, înțelegem că personajul vizat, de preferință, este însuși medicul, de fapt, medicii care, în aceste vremuri tulburi, s-au tulburat și dumnealor. De credeți cumva că am intenția să condamn pe cineva, întrebați, vă rog, condeiul, nu pe mine. El este cel care scrie adevărul. Să luăm un exemplu: ce părere aveți de obiceiul pe care l-au luat medicii care, la insistența unui pacient trecut de 70 de ani să i se dea și lui vreun medicament pentru suferința pe care o are, că o duce foarte greu de azi pe mîine, îl ,,tratează” cu întrebarea: ,,da’ ce mai vrei, domnule, te-ai uitat în buletin?”. Ați rămas fără replică, așa-i? E un lucru obișnuit pentru bieții suferinzi care nu s-au uitat în buletin, nici la portofelul, și acesta, suferind, că banii țării se dau la cei ,,de sus”, pe salarii ,,nesimțite”, pe comisioane, pe vile construite și recondiționate pe milioane pentru cei care se supun orbește ordinelor europene, globalismului. Deci, să nu ne mirăm că epigrama face asemenea similitudini: Un hoț ce-avea dureri acute, ’Nălțînd spre doctor ochii triști, Ceru să-l opereze iute, Ca între profesioniști. (Constanța Apostol) Mircea Cavadia (1950-2015), cel care organiza, la Reșița, Festivalul ,,Valentin Silvestru”, îi oferă unui medic un răspuns dat pacientului, implicînd rostul său, dar în sensul opus: Văzînd că pacientul iar Veni la dînsul fără dar, Îi spuse medicul tăios: Să fii matale sănătos! Epigrama lui Petruș Luncașu (1915-2002), fără jenă, îi acuză pe chirurgi de moartea pacientului, intrînd în dialog direct cu cititorul: Trei medici mari l-au operat, Dar bietul om a decedat! Te miri? Era normal, cum vrei Să lupte omul contra trei? Dar se întîmplă și minuni cînd omul are un corp ambițios, cum susține epigrama lui Barbu Al. Emandi: Trei medici i-au prescris sfîrșitul După știința medicală... Dar el trăiește, nesimțitul, În ciuda lor, așa, de boală! Chirurgii sînt atît de temuți încît se ajunge, uneori, la situații greu de înțeles, ca în următoarea epigramă a lui N. Constantinescu-Cossy, în care un chirurg cere o domnișoară în căsătorie:
Mîna i-a cerut odată, În aprinsa lui văpaie... Ea-l respinse speriată: I-a fost teamă că i-o taie! Cu ingeniozitate de natură aforistică, Vasile Bogrea (1881-1926), Membru corespondent al Academiei Române, realizează, în 1925, următorul madrigal închinat inimii – motorul întregii ființe: Doar patru cămăruțe are, Spun învățații, dar ei mint: Se poate-așa de mic să fie Cel mai teribil labirint? Un paralelism surprinzător, între doctori și oamenii legii care-i condamnă la ani grei pe infractori, e realizat de Sergiu Dimitriu: Eu medic sînt, tu procuror – Ne străduim ca doi titani Și felul e-asemănător: Să dăruim cît mai mulți ani! Ideile despre medici curg și se împletesc, acoperind universul activității acestor ,,hipocrați” cu o mască pe care nu toți o poartă, aruncînd o umbră asupra celor cu vocație, cu menirea pe care și-au asumat-o cînd au ales această profesie. Iată o-ntrebare la care omul de azi nu poate răspunde: De ce să dai la doctor bani/ Cînd sănătatea n-are preț? Constanța Apostol). Dermatologul, pe treptele pe care le parcurge în profesie, își perfecționează și alte deprinderi: Din anii grei de studenție – Examene, colocvii grele – El a deprins ceva și știe: Cam cum se intră pe sub piele. (Ion Arcaș, 1932-2002) Antologiile în domeniu sînt brăzdate de epigrame în care medicii sînt vizați cu bune și cu rele, dar, mai ales, cu aspecte care generează umor sau satiră. Într-o epigramă a lui Al. C. Aldea, doctorul ,,în răzbel”, Dacă un rănit nu moare,/ Îl măcelărește el. Iulian Bostan, din Galați, consideră, cu amară ironie: Că e un medic minunat, Nici o-ndoială nu încape – Pe mulți, se zice, i-a salvat, Dar cine stă să-i mai dezgroape? Florin Cristea (1925-1993), el însuși medic, știe el ce știe cînd scrie despre un coleg, ,,om de știință”, care experimentează seruri pe care le și exportă: Bolnavii, fără mult efort, El îi tratează doar cu seruri, Lucrează mult și la export Căci îi expediază-n ceruri. Alt doctor epigramist, Ștefan Marinescu, îl ironizează pe un medic care, întrebat fiind de un pacient recunoscător cum să-i aducă curcanul, acesta îi răspunde: ,,Pune-l, dom’le, într-un plic!”. De fapt, doctorul însuși poate da informații ample despre lumea sa și a bolnavilor: el se cunoaște pe sine și pe ceilalți colegi, deci are o arie largă de bătătorit cu condeiul de epigramist. Și cum, după explicațiile pe care le dă bolnavul despre boala care-l copleșește, dar și despre aspectele de viață care au cauzat-o, doctorul află multe despre traiul omului, îndeletniciri, pofte etc., el se transformă, vrînd-nevrînd, într-un fel de duhovnic – e drept, diferit de preotul care află, în special, păcate și apoi îl spovedește și îl iartă. Iertată fie-mi concluzia, dar doctorul află, uneori, ce n-o să audă niciodată un preot, pentru că bolnavul n-are restricții în destăinuiri, chiar în limbaj. În plus, să nu uităm că doctorul însuși e mai libertin și e un păcătos – așa cum îl divulgă multe epigrame, precum cea a lui Alexandru Hanganu din Brăila, printr-un calambur: El face totul să nu piardă Purtîndu-se mereu frumos Cu asistentele din gardă – Cu cele ce țin garda jos! Cu simțul dreptății, epigrama lui Constantin Tone subliniază meritul esențial al doctorului mamoș: Un mamoș este cineva Ce de la reguli se abate:
Cînd toți te bagă undeva, E singurul ce te mai scoate. Da, e adevărat că mamoșul ne scoate, dar ce te faci cu românii care sînt nemulțumiți de felul cum e condusă țara care a ajuns de rîpă? Ce să facă și ei, aplică metode contrarii mamoșului: Aleșii noștri dau din coate Că viața asta nu-i de șagă Cînd mamoșul din mă-sa-i scoate Și-atîți români la loc îi bagă. Epigrama nu-i iartă pe medici nici atunci cînd este scrisă chiar de reprezentanți ai acestei bresle cu rol atît de important în viața omului. Neuitatul Nicolae Ghițescu (1919-2002) avea multe creații umoristice, chiar satirice în care personajele vizate erau mînuitorii de stetoscop, seringă, bisturiu. Iată una dintre cele rămase în memorie: Bătîndu-i inima prea tare S-a dus la clinica cu plată Și doctorul i-a spus: Răbdare! O facem noi să nu mai bată! Iată o epigramă a dumnealui, intitulată Unui acupunctor: Ești ca albina lucrătoare Și îți admir total talentul, Dar dînsa, cînd înțeapă, moare, Tu-nțepi... și moare pacientul. Nu-i iartă nici pe dentiști: Am dantură sclipitoare – Un șirag de perle rare – Cu-așa gură pot filma Doar că... nu pot mesteca! Academicianul Gh. Păun, redactorul-șef al revistei de cel mai înalt nivel cultural – CURTEA DE LA ARGEȘ, folosește o expresie populară, umoristică, dar cu evidentă nuanță satirică: Să-mi repare prompt dantura, Am deschis de voie gura; Vremea cînd veni de plată, Am rămas cu ea căscată! Poate că înțepăturile cele mai adînci la adresa medicilor le întîlnim în epitafuri și în catrenele înrudite, întristîndu-l pe cititor cu ideea morții. C.A. Calotescu-Neicu (1888-1952) se referă la un medic care a trecut în Lumea de Apoi: Recunoscători, clienții Plîng pe doctorul Andrei – Le-a făcut un mare bine: El murind... scăpară ei! Ștefan Ivanovici-Terențiu (1884-1967) e, cred, și mai dur: Murind, i se cuvine măcar un compliment: La cimitir nu-i unu să nu-i fi fost client. În al său autoepitaf, doctorul Lucian Munteanu (n. 1933 la Sibiu) e de o modestie rar întîlnită la un medic: E un subiect de penitență În calea mea spre Absolut: Am tins, o viață, spre esență, Dar n-am pătruns decît în lut. Un articol nu poate cuprinde întreaga creație epigramatică transformată în oglindă a medicilor, cu bune și cu multe rele (că relele se țin minte mai ușor decît faptele bune!) – mai ales că nu lipsește nici o specialitate din domeniu care să nu fie luată în vizor – medic de familie, chirurg, oftalmolog, dermatolog, dentist, chiar farmacist ș.a. Dacă domnii doctori sînt, cumva, nemulțumiți de observațiile cu ,,clenci”, nu-s autorii de vină, ci epigrama. În ceea ce mă privește, deși mă duc regulat la doctorul meu de familie – domnul Cornel Bloju, să-mi iau rețeta cu medicamentele necesare, mai apelez și la ceaiuri, frecții, comprese cu foi de varză crudă, puțin zdrobite cu o sticlă, mă frec la ceafă în fiecare dimineață și alte ,,tratamente” practicate de moșii și strămoșii mei de pe dealurile din Valea Călugărească. Totuși, să nu uităm: Destinul inimii-i să bată, În piepturi, ca un mic ciocan Și, pîn’ la urmă,-i condamnată Că-i cel mai bătăuș organ. Dr. ELIS RÂPEANU
6
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã
„De sus, panorama oraşului este uluitoare”
Există multe descrieri ale Bucureștiului interbelic, un oraș ce contrasta destul de puternic. Pe de o parte, clădiri frumoase și emblematice, pe de altă parte, mahalale și case care aveau mai degrabă un aspect de bordeie vechi de cînd lumea… Totuși, s-au păstrat destul de puține relatări despre modul în care arăta capitala României, văzută de sus, chiar de pe cele mai înalte acoperișuri ale orașului. În numărul 476, din anul 1936, revista „Realitatea Ilustrată” a publicat un amplu reportaj, însoțit de fotografii inedite, despre modul în care arăta Bucureștiul văzut de la înălțime. Fotografiat de sus, Bucureștiul putea fi confundat cu un oraș din „străinătate”. „Piețele și străzile Capitalei capătă perspective şi aspecte nebănuite, cînd sînt privite de la înălțime. Astfel, de pildă, mulți vor fi îndemnați să susțină că fotografia noastră, cu turnuri gotice și un juvaer de biserică în fund, e luată pe undeva, prin străinătate. În realitate este vorba de bine cunoscuta stradă Stavropoleos, cu o parte a fațadei Carului cu bere!”, consemna „Realitatea Ilustrată” în reportajul intitulat „Pe acoperișurile Capitalei. Perspective și aspecte nebănuite”. Reporterul și fotograful revistei „Realitatea Ilustrată” au reușit să surprindă din vîrful Palatului Telefoanelor, pe atunci una dintre cele mai înalte clădiri din București, o altă perspectivă asupra urbei. „Dacă vă veți urca pe platforma de sus a turnului telefoanelor şi credeți că veți vedea de acolo Bucureștii la picioarele dv., vă înșelați! În primul moment nu veți recunoaște nimic, nici o clădire, nici o stradă… Apoi,
în loc să simțiți că sînteți pe o înălțime, vi se va părea că stați în vale… De sus, panorama Bucureștilor este uluitoare. De-abia încetul cu încetul, privitorul începe să se dumirească, conducîndu-se mai mult de punctele cardinale și apoi descoperind, ici şi colo, în aglomerație edificiile mai înalte: Foişorul de Foc, Dealul Patriarhiei cu Camera Deputatilor, Gara de Nord, Palatul Regal de la Cotroceni, Închisoarea Văcărești, Palatul Artelor din Parcul Carol. Oraşul care se desfășoară pe un diametru aproximativ de zece kilometri se vede în întregime din vîrful turnului Telefoanelor, cu toate dealurile din jur, mînăstirile şi chiar comunele din apropiere”.
„Orga” de pe Capşa Bucureștiul la mijlocul anilor `30 se schimba în ritm accelerat. Se înălțau noi blocuri și noi clădiri, astfel încît cele vechi, care odinioară erau reprezentative pentru oraș, apăreau într-o nouă perspectivă și aveau de suferit. Este și cazul Casei Capșa care a trebuit să se adapteze noilor vremuri, montînd pe acoperiș un sistem de evacuare a fumului ce semăna cu o orgă. „De altfel, este interesant orișicare acoperiș din Capitală de unde se pot surprinde aspecte pitorești și uneori – scene picante… Reporterii şi pisicile sînt, poate, singurele vietăți cărora le trăsnește prin cap să facă asemenea ascensiuni. Păcat însă că pisicile nu știu să vorbească, iar reporterii nu fac literatură… Chiar clădirile mai joase își au farmecul lor. Astfel, Hotelul Capșa era odinioară unul dintre cele mai impozante clădiri de pe Podul Mogoșoaiei. Acum a fost înecat de palatele din jur. Pe acoperișul acestui celebru hotel, am descoperit un fel de orgă, foarte interesantă. Înainte vreme, hornurile sau coșurile clădirii de care vorbim erau de o înălțime potrivită. Dar de cînd s-au ridicat zidurile blocului vecin, a fost nevoie să se înaurească coșurile (ogeacurile) modestei case Capșa, care nu mai erau capabile să expulzeze fumul în înălțimile văzduhului. A fost nevoie să se așeze o serie de olane, unele peste altele, care întrec, de cîteva ori, statura un om”.
Ce aveau în comun coşarii şi alegerile electorale? Multă vreme, acoperișurile Bucureștiului au fost dominate de coșurile de fum. Plecînd de la acest aspect, reporterul „Realității Ilustrate” consemnează o practică electorală mai puțin ortodoxă, din Secolul al XIX-lea. Alegătorul care nu vota cu partidul care urma să preia conducerea guvernului era însemnat cu funingine de „agenții electorali” pe care îi întîlnea în mod „neașteptat”. Nefericitul alegător era apoi bătut pe străzi pentru opțiunea sa electorală. „În secolul trecut, coșarii sau hornarii aveau un rol foarte important în timpul alegerilor. Ei trebuiau să scoată chinorosul din coșuri, adică funinginea neagră, foarte ușoară, care azi se întrebuințează la fabricarea cernelurilor și a diferitelor vopsele. Pe atunci se umpleau de chinoros vîrfurile căciulilor țuguiate ale agenților electorali. Cînd ieșea din localul de alegere vreun alegător suspect, agentul se apropia de dînsul și scotea respectuos căciula din cap un – «Săru-mîna, cucoanel» îi spunea, atingîndu-l peste obraz ca din greșeală. Mînjit cu negru pe față și cîteodată însemnat și cu o cruce albă, de tibişir (cretă, n.r.), pe spate, nenorocitul alegător neștiutor mînca bătaie la fiecare colț de stradă, minunîndu-se cum de-l recunosc toți bătăușii, că a fost la alegere şi că a votat împotriva intereselor partidului. Azi, chinorosul nu mai e la modă, la coșurile moderne bucureștene începe să se instaleze un sistem de distilare și condensare, care împiedică îmbîcsirea atmosferei bucureștene”. Incredibilia.ro
Aproape cinci mii de trofee în cîțiva ani Cifră de invidiat pentru orice club din România, dar singulară în peisajul sportiv rural. Cu excepția celor 18 titluri de campion mondial, cele 4.937 de medalii au fost cîștigate de foarte tinerii componenți ai Clubului Sportiv Olimpic Snagov, înființat acum patru ani în satul Ghermănești, comuna Snagov, din inițiativa valorosului Om de sport și cunoscut jurnalist VALENTIN TURIGIOIU și, ulterior, a celor de la Snooker Club Star, de la care a preluat întreaga activitate a jocurilor cu bile (biliard și snooker). De reținut că aici sportul se practică gratis. La vechiul club, afiliat la ambele federații, președinte, antrenor, arbitru, jucător legitimat era, de 18 ani, același inimos Valentin Turigioiu, rămas în actuala structură în funcția de secretar general. Într-o discuție recentă, la sediul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, acesta ne-a relatat o serie de aspecte interesante. Interlocutorul nostru, acum în vîrstă de 71 de ani, a fost atras din copilărie de diverse sporturi. A început cu săriturile în apă la clubul Dinamo, cucerind trei titluri de campion național la categoria de vîrstă 9-11 ani. A trecut apoi la înot, urcînd de cîteva ori pe podiumurile cele mai înalte ale unor întreceri importante. A mai cochetat cu baschetul la ICED București, devenind component al lotului național de juniori și, firește, cu fotbalul, de data asta la Steaua, la tineret speranțe (antrenor fiindu-i Emeric Jenei), Sportul Studențesc
(coechipier cu Mircea Sandu, Octavian Popescu, Aurică Rădulescu) și Voința București, încheindu-și activitatea sportivă la 37 de ani. Cum a ajuns la Ghermănești? Dornic să locuiască împreună cu familia la curte, s-a mutat aici, în urmă cu 25 de ani. Pistonat de microbul sportului și de mulți copii din zonă, cu care se împrietenise, a cumpărat o masă veche de biliard, apoi altele, noi, organizînd un campionat local de snooker pentru cei mici. Pe care l-a oficializat mai tîrziu, cu sprijinul primarului de atunci, Apostol Mușat, înființînd Snooker Star Club Snagov, afiliindu-l la scurt timp la federația de specialitate în 2008, și, doi ani mai tîrziu, la cea de Biliard Pool. S-a legitimat ca sportiv de performanță la ambele sporturi, absolvind ulterior școala de antrenori la sporturile cu bile și la cea de arbitraj la snooker. Pe parcurs, clubul s-a mutat într-o locație prevăzută cu sală de antrenament și competiții, de 300 mp, pusă la dispoziție de Primăria din Snagov. De altfel, întreaga activitate a clubului este apreciată și sprijinită de actualul primar, domnul Mihai Anghel. Cel mai galonat nume, cu 18 titluri de campion mondial la trick-shots (procedeu din snooker) este al maestrului emerit al sportului Gabriel Vișoiu, secondat de alți zece maeștri ai sportului, printre care Andrei Costache,
Clement Verschatse, Marco Muci, Nicușor Tudose, Bogdan Sandu, cu vîrste cuprinse între 24 și 25 de ani. Acestora încearcă să le calce pe urme copiii Antonia Alexandra Plură, 8 ani, sora sa, Maria Ana, 14, sau Cristian Ion, 16. În comuna Snagov s-a mutat din acest an sediul Federației de Biliard Pool, conducerea ei fiind încredințată unor foști sportivi de performanță din înfloritoarea localitate ilfoveană. Inserez (și) o reflecție a lui Valentin Turigioiu (v. foto: primul din stînga), a cărui profesiune de credință a fost și rămîne dedicată sportului: ,,Dacă ar fi să părăsesc această lume în mod subit, să știți că așa ceva se va întîmpla din prea multă pasiune pentru sport, pe care-l iubesc așa cum iubesc Natura și locurile natale!”. RADU LEVÂRDĂ (Cronica Timpului, martie-aprilie 2024)
RM
7
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
File de istorie
Peripeţiile necunoscute ale spătarului Milescu
Spătarul Nicolae Milescu (1636 – 1708) a fost, fără îndoială, una dintre figurile cele mai reprezentative ale trecutului patriei, reunind în persoana sa calităţile unui ilustru cărturar cu iscusinţa unui diplomat de talie europeană. În pofida mărturiilor contemporane şi a numeroaselor studii şi lucrări consacrate vieţii şi bogatei sale activităţi ştiinţifice, biografia spătarului Milescu prezintă însă şi astăzi multe puncte obscure, legate mai ales de perioada începuturilor vieţii şi carierei sale.
ªtefăniţă sau Iliaş? Este îndeobşte cunoscut ca însuşi episodul mutilării sale – adică al crestării la nas, pentru care a primit chiar porecla de „Cîrnul” – nu a fost pînă acum pe deplin lămurit, existînd contradicţii între izvoare. Astfel, sfătosul cronicar Ion Neculce, în O samă de cuvinte, ca şi Grigore, mitropolitul Moldovei, într-o mărturie ceva mai tîrzie din 1723, atribuiau crunta pedepsire a spătarului, lui Ştefăniţă Vodă (1659-1661), fiul lui Vasile Lupu, împotriva căruia Milescu ar fi uneltit, pentru a aduce pe scaunul de la Iaşi pe Constantin Şerban, fostul domn al Ţării Româneşti, pe atunci pribeag în Polonia. Pe de altă parte, tălmaciul de limba greacă de pe lîngă „Posolski Prikaz” (Departamentul soliilor) din Moscova, pe nume Konstantin Kristof, certifica în 1671 că fostul spătar moldovean complotase de fapt împotriva lui Iliaş Alexandru Vodă (16661668) spre a-i lua domnia, lucru pentru care fusese pedepsit cu tăierea nasului. Majoritatea istoricilor au dat crezare acestei versiuni, adoptată pînă asiăzi de istoriile oficiale, tratatele de literatură şi monografiile dedicate spătarului Milescu în ultimele decenii. Este drept că, din multele afirmaţii ale lui Neculce, s-a reţinut doar aceea atestînd remedierea „beteşugului” la nas a lui Milescu printr-o operaţie efectuată în Germania. Din mărturiile mitropolitului Grigore a fost acceptată numai informaţia că spătarul a slujit lui Grigore Vodă Ghica al Ţării Româneşti (1660-1664) în calitate de „kapukehaie” (agent) la Poarta Otomană şi că a tălmăcit Biblia din „elineşte” în româneşte (de fapt numai în parte) cu prilejul şederii sale la Constantinopol, probabil între 1661 şi 1664.
Pedeapsa: un mic semn Anglia a reluat legăturile diplomatice cu Imperiul otoman, întrerupte în timpul republicii şi a protectoratului lui Cromwell, abia după restauraţia Stuarţilor (1660), primul ambasador trimis de regele Carol al II-lea la Constantinopol (1661-1668) fiind lordul Heneage Winchelsea. Acest personaj a ajuns să se bucure de o mare autoritate la Poarta otomană, să aibă multiple relaţii în rîndul dregătorilor sultanului şi să întreţină legături destul de strînse cu bătrînul Gheorghe Ghica, fostul domn al Moldovei (1658-1659) şi Ţării Româneşti (16591660), care trăia ca mazil la Constantinopol, unde apăra interesele fiului său Grigoraşcu Vodă, pe atunci domn la Bucureşti. De la Ghica a aflat diplomatul britanic de existenţa spătarului Nicolae Milescu, care era în slujba lui Grigoraşcu. Într-adevăr, eruditul boier moldovean, care, după spusele cronicarului Neculce, ,,ştie prea multe limbi: elineşte (elina veche – n.n.), slavoneşte, greceşte (greaca modernă – n.n.) şi turceşte”, a slujit zisului voievod ca secretar pînă la data la care Ghica Vodă a fost nevoit să la drumul pribegiei (după 27 noiembrie 1664) din pricina turcilor; el se temea să nu fie făcut răspunzător de înfrîngerea acestora, suferită de la austrieci în bătălia dezastruoasă de la Leva (iulie 1664), în care, împreună cu Eustrație Vodă Dabija al Moldovei, fusese silit să lupte de partea otomanilor. „Nicolaus Spătarius” – cum semnează el însuşi în scrisoarea trimisă din Satu-Mare la 19 decembrie 1664 într-o elegantă latină – a părăsit la rîndui său Ţara Românească, hotărînd să urmeze pe domnul pribeag în străinătate. Înainte de a se duce la Viena, unde prezenţa sa nu era momentan agreată de autorităţile habsburgice, Grigoraşcu Ghica – refugiat pe domeniile comitelui Lubomirski, la fruntariile Poloniei – intenţiona să trimită mai întîi la curtea împăratului Leopold, după 24 februarie 1665, pe al său „spătar secretar” (seinen Secretarium Spătar). Din motive pe care nu le cunoaştem, spătarul Milescu s-a despărţit însă de Ghica şi nu 1-a mai însoţit la Viena; el a luat drumul Germaniei, plecînd la Berlin, unde a
poposit cîtăva vreme la curtea lui Frederic Wilhelm I, marele principe elector de Brandenburg. Dar nici aici şederea cărturarului n-a fost îndelungată, deoarece, pîrît de regele Poloniei, la care Ghica s-a plîns de „necredinţa” sa, a fost nevoit să plece, ajungînd în 1666 la Steltin (azi Szczecin, în Polonia). Acolo s-a ataşat micii curţi a pribeagului Gheorghe Ştefan, fostul domn al Moldovei (1654-1653), în vremea căruia spătarul îşi începuse cariera ca tînăr grămătic. Mîniat din pricina „trădării“ lui Milescu, trecut acum în slujba lui Gheorghe Ştefan, şi mai ales datorită strădaniilor depuse în decursul cunoscutelor călătorii ale spătarului la Stockholm (octombrie 1666) şi Paris (iulie 1667) pentru reînscăunarea voievodului mazilit, bătrînul Gheorghe Ghica l-a ponegrit pe spătar în faţa ambasadorului englez la Constantinopol, tratîndu-l ca pe un „impostor” şi un „înşelător” ce luase chiar cu sine sigiliul fostului său protector, Grigoraşcu Ghica, şi cutreiera curţile Europei ca pretins emisar al său. În încheiere, diplomatul englez, dorind să sprijine pe toate căile cererea bătrînului Ghica, scria că, în căutarea acestui „Nicolai”, îl va ajuta şi un boier din Ţara Românească, anume învăţatul stolnic de mai tîrziu Constantin Cantacuzino, care tocmai urma să plece pentru învăţătură la Padova.
Pricinile unei mînii Ceea ce rezultă a fi deosebit de interesant în scrisorile diplomatului englez este atestarea mutilării nasului spătarului Milescu şi a remedierii infirmităţii lui în Germania, într-o epocă anterioară anului 1667. De aici reiese imposibilitatea de a fi fost pedepsit de domnul moldovean Iliaș Alexandru, întrucît Milescu s-a întors la curtea acestuia după moartea lui Gheorghe Ştefan, survenită la 27 ianuarie 1668. Avem deci tot temeiul să dăm crezare versiunii acreditate de cronicarul Neculce în O samă de cuvinte şi mărturiilor mitropolitului Moldovei, Grigore, din 1723, potrivit cărora suplicierea spătarului a avut loc în timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu (1659-1661), ca pedeapsă pentru uneltirile sale cu fostul voievod Constantin Şerban. Este firesc ca nefericitul eveniment din viața spătarului să fie pus în corelaţie cu expediţia lui Constantin Şerban în Moldova, în cursul căreia voievodul, neîmpăcat cu mazilirea, a izbutit să deţină scaunul domniei timp de o lună (17 ianuarie – februarie 1661), înaintea izgonirii sale de către Ştefăniţă Lupu, ajutat de tătari. Acţiunea lui Constantin Şerban a putut determina pe Milescu să-şi părăsească domnul legiuit şi să se alăture vremelnicului stăpînitor, plătind apoi călcarea credinţei faţă de Ştefăniţă Vodă, aşa după cum a arătat Neculce. Dar nici domnul justiţiar nu a mai trăit multă vreme după sentinţa sa, fiind răpus de tifos la 19 septembrie 1661. Aşadar, „însemnarea” la nas a spătarului trebuie să fi avut loc între februarie și septembrie 1661. Dacă admitem supoziţia că Milescu a suferit tăierea nasului în această perioadă, se explică mult mai bine reîntoarcerea sa la Bucureşti în cursul aceluiaşi an şi intrarea în slujbă pe lîngă Grigoraşcu Ghica, ce domnea atunci în Ţara Românească. Nu cunoaştem pînă în prezent vreun alt izvor contemporan care să confirme trimiterea lui Milescu de către Ghica ca reprezentant al său la Constantinopol în răstimpul 1661 – 1664. În schimb, există un document din 25 februarie 1665, în care Nicolae spătarul este menţionat ca secretar ai lui Grigoraşcu Ghica, funcţie deci mult mai intimă şi de răspundere, corespunzătoare înaltei sale pregătiri intelectuale. În sfîrşit, prezenţa lui Milescu în Germania, la Berlin, în 1665-1666, indică limitele cronologice în cadrul cărora a putut avea loc intervenţia chirurgicală ce a redat figurii sale o înfăţişare aproape normală. În felul acesta ajungem la interpretarea corectă a datelor înfăţişate în scrisorile lordului Winchelsea din ianuarie 1667, în care Milescu, cărturarul erudit, urmărit de mînia lui Gheorghe Ghica şi Grigoraşcu Ghica din pricina „trădării” sale şi a trecerii în tabăra lui Gheorghe Ştefan, este descris, pentru identificare, ca purtînd „un mic semn la vîrful nasului”, tratat după mutilare printr-o reuşită operație de rinoplastie în Germania.
„Cititorilor! Să fiţi sănătoşi” Să urmărim în continuare viața spătarului Milescu, pe baza recentelor descoperiri din arhivele britanice. Trebuie, mai întîi, să amintim ca spătarul s-a reîntors în Moldova –
în urma morţii bătrînului voievod Gheorghe Ştefan (27 ianuarie 1668) – după o pribegie de aproape patru ani în Occident; „şi au venit aice în țară la domniia lui Iliieşvodă” – spune cronicarul Neculce –, „numai de abie s-au fost cunoscut nasul că-i tăiat”. Îl întîlnim mai întîi la Constantinopol, unde, la sfîrşitul anului 1669, locuia în palatul ambasadei engleze din capitala Imperiului otoman. Cum a ajuns spătarul Milescu să intre în intimitatea reprezentanţei diplomatice britanice la Constantinopol? Izvoarele nu lămuresc încă acest lucru. Facem însă o precizare, pe care n-o credem a fi lipsită de interes: Iliaş Alexandru Vodă (pe vremea căruia Milescu s-a întors în Moldova) a căpătat tronul ţării în mai 1666 datorită sprijinului la Poartă acordat de influentul ambasador al Angliei, lordul Winchelsea, pe care Iliaş şi-l cîştigase prin daruri bogate. Ulterior, ajuns domn, el şi-a manifestat recunoştinţa faţă de amintitul diplomat prin noi plocoane, păstrînd totodată legături epistolare cu dînsul. După ce a fost mazilit, în noiembrie 1668, Iliaş Alexandru s-a reîntors la Constantinopol, unde desigur ca a frecventat mai departe ambasada engleză. În orice caz, un manuscris autograf al lui Nicolae Milescu, în limba greacă, din decembrie 1669, – păstrat în prezent la Biblioteca Bodleiană din Oxford – atestă în mod categoric prezenţa sa la ambasada britanică din capitala Imperiului otoman.
Prietenia învăţaţilor Cine era Thomas Smith? Pastor anglican foarte cultivat, profesor la Colegiul Magdalenian din Oxford, el a fost numit capelan al lui Sir Daniel Harvey, noul ambasador al regelui Carol al II-lea la Constantinopol (1668-1672); după trei ani de şedere în Imperiul otoman, eruditul cleric s-a reîntors la Oxford, unde a funcţionat în corpul didactic superior al amintitului colegiu pînă în 1692. Om de o vie curiozitate intelectuală, autor al unei culegeri privind vieţile oamenilor celebri de odinioară, Smith s-a distins mai ales prin cunoştinţele sale de limbi orientale şi interesul manifestat pentru moravurile şi instituţiile turcilor, pe care le-a descris într-o lucrare apărută în latină (1672) şi în engleză (1678), intitulată Observaţii asupra moravurilor, religiei şi cîrmuirii turcilor. Teologul de la Oxford a profitat de prezenţa cărturarului moldovean la Constantinopol spre a-l invita la ambasada britanică, unde spătarul a primit găzduire şi apreciere. Drept recunoştinţă, Milescu a oferit prelatului anglican, într-un mic codice de cinci file, specimene de texte eclesiastice în limbile română, slavonă şi greacă, necesare studiilor eruditului pastor. Acest succint compendiu, ataşat unui manuscris în limba turcă conţinînd textul unui roman De Suspiriis Cordis (Despre suspinele inimii), Thomas Smith, la rîndul său, îl dăruieşte bibliotecii Colegiului Magdalenian din Oxford în 1683, iar astăzi se păstrează în Biblioteca Bodleiană. E interesant de subliniat că varianta moldovenească a „Tatălui nostru” – comunicată tot de spătarul Milescu învăţatului suedez Georg Stiernhielm şi publicată de acesta la Stockholm în 1671, este identică (în afara unui singur cuvînt) cu cea prezentată lui Thomas Smith. Această variantă a fost reprodusă şi în culegerea The Lord’s Prayer, in above a hundred languages, version and characters (Rugăciunea Domnului în peste 100 de limbi, versiuni şi caractere), editată la Londra, în 1700, la rubrica ,,Wallica”(!); ea era diferită de o altă versiune, tot românească, cuprinsă în aceeaşi lucrare sub denumirea Valachica, înfățişînd, fără îndoială, textul care circula în Țara Românească. Aceste scrieri constituie unele dintre cele mai vechi texte în limba română, transcrise cu caractere latine, tipărite în Anglia. Să ne întoarcem însă la peregrinările spătarului Milescu. Întîlnit la Constantinopol, în 1669, învăţatul moldovean a rămas, fără îndoială, în capitala Imperiului otoman pînă la începutul anului 1671, cînd, la recomandarea patriarhului Dositei al Ierusalimului, a luat, la 5 februarie, drumul Rusiei, ajungînd la Smolensk la 23 mai, după o călătorie ocolită prin Serbia, Ungaria şi Polonia. Primit cu bunăvoință de țarul Aleksei Mihailovici, Milescu a rămas definitiv la Moscova, fiind numit la 14 decembrie 1671 tălmaci pentru limbile elină, greacă modernă, latină şi română la „Posolski Prikaz”. Acolo avea să desfăşoare o rodnică activitate, vreme de mai bine de 30 de ani, şi să-şi facă nemuritor numele prin celebra sa solie în China (1675-1678). PAUL CERNOVODEANU cercetător principal la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”
8
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?
Din culisele demiterii lui Nicolae Titulescu (III) Intrigile lui Arciszewski (2)
Faptul că, în ciuda protestelor şi intervenţiilor sale, Carol al II-lea a continuat să primească şi să asculte pe ministrul Poloniei la Bucureşti, a nemulţumit adînc pe Nicolae Titulescu. G.G. Mironescu îl informa pe Armand Călinescu, la 9 octombrie 1935, că „Titulescu e nemulţumit de întrevederile regelui cu ministrul Poloniei”. Armand Călinescu afla, de asemenea, de la Ion Sîn Georgiu, la 22 octombrie 1935, despre cererile exprese pe care Nicolae Titulescu le formulase suveranului român în cazul lui Miroslaw Arciszewski, fiind informat în acelaşi timp despre refuzul monarhului de a da curs rugăminţilor şi sfaturilor conducătorului diplomaţiei româneşti.
Poziții diametral opuse Se ştie prea bine că regele Carol al II-lea n-a împărtăşit intransigenţa manifestată de Nicolae Titulescu faţă de politica agresivă a Italiei mussoliniene. Poziţia adoptată de ministrul român în problema sancţiunilor hotărîte de Societatea Naţiunilor împotriva Italiei pentru agresiunea în Etiopia a întîmpinat serioase rezerve din partea lui Carol al IIlea, care nu şi-a refuzat critici deschise în faţa unor vîrfuri ale vieţii politice româneşti şi, o afirmăm doar ca o supoziţie, nu este exclus, chiar faţă de unii oameni politici străini. În exprimarea unor asemenea rezerve, Carol al II-lea a fost stimulat şi sprijinit de poziţiile adoptate de Alexandru Averescu, Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu şi Pamfil Şeicaru. Unii dintre aceştia au condamnat sancţiunile împotriva Italiei, alţii au exprimat doar rezerve faţă de rolul deosebit de activ pe care şeful diplomaţiei româneşti 1-a avut în adoptarea acestora, ca şi faţă de virulenţa unora dintre poziţiile sale faţă de Italia mussolinianâ. Întreaga campanie de propagandă dezlănţuită de presa fascistă ostilă ţării noastre, în general, şi lui Nicolae Titulescu, în particular, au prilejuit, de asemenea, primuluiministru român de la acea dată, Gheorghe Tătărescu, exprimarea unor serioase rezerve faţă de politica lui Nicolae Titulescu în privinţa Italiei, ministrul român al Afacerilor străine fiind făcut responsabil de deteriorarea relaţiilor României cu Italia. Aprecierile primului-ministru în această chestiune, concordante sau nu cu cele ale regelui, au servit neîndoielnic lui Carol al II-lea ca punct de spiijin în acţiunea îndreptată împotriva lui Nicolae Titulescu, pus astfel, cu multă abilitate, în postura de conflict nu doar cu monarhul, ci cu însuşi guvernul din care făcea parte. Observatorilor politici nu le-a scăpat, de asemenea, în aceeaşi ordine de idei, semnificaţia politică a unor gesturi ale lui Carol al II-lea, gesturi care, la prima vedere, ar fi putut să pară simple atitudini protocolare. La mai puţin de două săptămîni de la adoptarea deciziei de ridicare de către România a sancţiunilor împotriva Italiei, începînd cu data de 15 iulie 1936, Carol al IIlea primea în audienţă şi reţinea la dejun pe Ugo Sola, ministrul Italiei la Bucureşti, împreună cu un grup de ofiţeri italieni de marină, care-aduseseră în ţară submarinul românesc „Delfinul”. Cu această ocazie, Ugo Sola a fost decorat de către rege cu marele cordon al Ordinului „Steaua României”; au fost, de asemenea, decoraţi şi ceilalţi ofiţeri prezenţi. Valoarea politică a gestului nu putea scăpa niciunui observator cît de cît avizat în relaţiile româno-italiene. Se acredita ideea că la Bucureşti existau două atitudini diametral opuse faţă de Italia mussoliniană, una avînd ca protagonist pe rege, iar cealaltă pe Nicolae Titulescu. Carol al IIlea rupea flagrant cu politica lui Nicolae Titulescu; marcînd o dispoziţie nouă pentru relaţiile cu Italia, el făcea un gest pe care scurta perioadă de timp care trecuse de la înfruntările directe din cadrul Societăţii Naţiunilor nu-1 justifica cel puţin în acel moment. Alegerea lui Ugo Sola pentru a fi decorat cu unul dintre cele mai înalte ordine ale României era un afront direct adus lui Nicolae Titulescu, ştiut fiind că incidentul de la Societatea Naţiunilor, cînd ziariştii fascişti italieni
Nicolae și Maria Titulescu, la Cannes
l-au atacat pe diplomatul român, a prilejuit ministrului Italiei la Bucureşti o reacţie violentă la adresa şefului diplomaţiei româneşti.
Bănuit, urmărit și acuzat În prima jumătate a anului 1936, relaţiile dintre Nicolae Titulescu şi Carol al II-lea vor evolua din ce în ce mai contradictoriu. O anumită grijă a şefului diplomaţiei româneşti în direcţia menajării sensibilităţilor regale creează colaboratorilor impresia – greu de afirmat în ce măsură era vorba de o stare reală – unei îndulciri a conflictului între cei doi. „Odată cu reîntoarcerea regelui de la Paris – se remarca într-un raport al Legaţiei germane din Bucureşti, datat 4 martie 1936 – relaţiile sale cu Titulescu s-au schimbat, în sensul că ministrul de Externe – în opoziţie evidentă cu comportarea sa anterioară – se menţine acum mult pe planul al doilea şi îl lasă pe rege să apară pe primul plan ca purtătorul propriu-zis al politicii externe româneşti. În cercurile informate se presupune că regele a devenit în fapt, prin călătoria sa, mai sigur de sine în chestiunile de politică externă şi urmăreşte dorinţa de a fi de acum propriul său ministru de Externe... Pe de altă parte, nimeni nu se aşteaptă că Titulescu se va resemna atît de simplu cu noul său rol. Informaţii din surse foarte de încredere arată că în secret activează cu atît mai zelos să-şi aplice în continuare politica «sa», adică în primul rînd să promoveze pactul cu Rusia. Titulescu pare a se fi identificat atît de mult cu acest plan – în primul rînd faţă de prietenii săi francezi –, încît se va strădui pentru realizarea lui...”. Situaţia era însă departe de a se ameliora. „În raporturile dintre rege şi Titulescu – se preciza într-un alt raport al aceleiaşi legaţii, purtînd data de 16 martie 1936 – criza îl întăreşte pe acesta din urmă. După şederea lor comună la Paris, a crescut simţul de independenţă şi siguranţă proprie a regelui, iar Titulescu a fost împins pe planul al doilea. Fără a fi obţinut o promisiune pozitivă din partea lui Litvinov, neglijat de Flandin şi lacunar informat (Titulescu) s-a retras supărat în patul unei boli diplomatice... Acum vede ceasul lui sosit din nou: în sunetul armonios al intereselor româneşti cu Rusia – în front comun cu Franţa –, îşi poate relua din nou politica sa, să ajute la salvarea păcii mondiale prin jocul său cu sistemul de pacte... Regele însă, care sperase să preia el însuşi în mînă politica externă a statului său şi în primul rînd principala misiune – reglementarea relaţiilor româneşti cu Rusia – s-o rezolve în sensul său, se vede, acum, sub presiunea crizei pactelor de la Locarno, redus din nou la o simplă figură de şah şi prin forţa împrejurărilor silit să aprobe o apropiere de forţa sovietică, pe care, altfel, ar fi putut încerca cel puţin s-o frîneze în ritmul ei”. Relaţiile întreţinute de şeful diplomaţiei româneşti cu cercurile anticarliste din ţară şi din străinătate, ironiile şi criticile pe care ministrul Afacerilor străine le formula adeseori la adresa regelui, denunţurile şi
RM
acuzaţiile acumulate pe masa regală ani de-a rîndul au făcut ca raporturile dintre Carol al II-lea şi Nicolae Titulescu să se degradeze complet. Unii – cum erau Grigore Filipescu sau Constantin Cesianu, trimisul extraordinar şi ministrul plenipotenţiar al României la Paris, apropiat al lui Carol al II-lea – îl acuzau de o acţiune directă împotriva regelui. Alţii, mai puţin categorici în acest sens, aşa cum era A.C. Cuza, imputau ministrului Afacerilor străine pasivitatea sa faţă de campania sau numai faţă de atitudinile anticarliste ce se manifestau într-o serie de capitale europene. Alţii, în fine, precum Nicolae Iorga, consemnau pur şi simplu atitudinile anticarliste ale lui Nicolae Titulescu, făcînd aluzii că ele ar corespunde unei campanii mai mult sau mai puţin directe pe care acesta ar desfăşura-o împotriva monarhului prin intermediul presei străine. Urmărit cu neîncredere, atît în acţiunea sa din interiorul, cît şi din exteriorul ţării, Nicolae Titulescu va fi supus unei stricte supravegheri, cu scopul de a i se cunoaşte toate mişcările şi atitudinile care s-ar fi putut adăuga incriminantului dosar ce i se pregătea. Convorbirile telefonice i-au fost înregistrate şi transmise spre informare regelui. Prezenţa stenogramelor unor astfel de convorbiri în arhivele fostei Case Regale nu lasă credem dubii asupra scopului urmărit: compromiterea unui înalt demnitar. Desigur din înalt ordin.
Spionii de la P.T.T. (1) Convorbirile telefonice ale lui Nicolae Titulescu, ca şi ale altor oameni politici, erau interceptate nu doar spre ştiinţa lui Carol al II-lea, ci şi a Elenei Lupescu. Astăzi există certitudinea că încă din 1934 Elena Lupescu îşi avea un restrîns serviciu propriu de informaţii, condus de Pitulescu, director general al P.T.T. şi Cernăianu, ziarist. Rezultatele supravegherii – realizate prin ascultarea convorbirilor telefonice, prin deschiderea şi citirea corespondenţei, prin culegerea a o sumă de informaţii vehiculate în cercurile politice, economice, militare şi de presă româneşti – erau prompt comunicate, prin rapoarte informative periodice, adresate direct Elenei Lupescu. „Dl. Iuliu Maniu continuă şi domnia sa, ca şi dl. Titulescu – se aprecia într-unul din aceste rapoarte informative, trimis Elenei Lupescu în decembrie 1934 – să constituie unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai dumneavoastră... Ca şi dl. Titulescu, îşi are constituit un birou de informaţii din care fac parte – în mod absolut secret – mai mulţi ziarişti, printre care vă dăm numele lui Fermo de la Universul, cît şi cîţiva devotaţi puşi în legătură cu comandantul gărzilor maniste din Bucureşti, d-rul Tempea şi cu secretarul său particular, Petruşca, care stă în mod continuu în Bucureşti în vederea acestui scop”. În mai multe rînduri, comunicînd rezultatele spionării lui Iuliu Maniu şi a unor apropiaţi ai acestuia, precum Grigore Filipescu, Virgil Madgearu şi Eugen Cristescu, informatorii amintiţi evocau numele lui Nicolae Titulescu. În legătură cu acţiunea dusă de Grigore Filipescu împotriva Elenei Lupescu şi iniţiativa sa de a constitui, la Palatul Telefoanelor, un serviciu care intercepta toate convorbirile lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu, se aprecia că informaţiile obţinute erau imediat comunicate pentru exploatarea lui Iuliu Maniu şi lui Nicolae Titulescu. Persoana lui Eugen Cristescu, îndepărtat de la Siguranţa Generală a Statului ca urmare a intervenţiei Elenei Lupescu, a fost pusă în mai multe rînduri în discuţie, acesta fiind suspectat că întreţine legături cu diverşi ziarişti şi foşti informatori ai Siguranţei Generale a Statului în scopul de a obţine material despre Elena Lupescu şi pe care îl punea la dispoziţia Partidului Naţional-Ţărănesc prin intermediul lui Armand Călinescu. „Sîntem, de asemenea, informaţi – comunicau Pitulescu şi Cernăianu – că domnia sa (Eugen Cristescu) caută ca prin dl. Titulescu să schimbe părerea Majestăţii Sale regelui, că ar fi lucrat vreodată potrivnic Majestăţii Sale. În acest scop, strînge tot felul de date cu privire la dumneavoastră, care sînt făcute cunoscute Majestăţii Sale regelui prin dl. Titulescu”. (va urma) GEORGE G. POTRA
RM
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (234) Zeii (48) Taiyue Dadi – cel mai mare și mai important zeu terestru și cel mai popular dintre zeitățile montane daoiste. Este Suveranul Piscului Sacru de Est și cîrmuitor al Pămîntului și oamenilor. Face parte din grupul zeilor montani daoiști ai celor Cinci Piscuri, grup numit Sheng Di. Taiyue Dadi este cel mai important dintre ei, singurul care avea în Antichitate un cult propriu-zis, real. Ca regent al Pămîntului era subordonat autorității Împăratului de Jad. Dispunea de o administrație imensă, similară cu cea de pe Pămînt a Imperiului chinez. Avea 75 de oficii, fiecare cu atribuțiile sale, cu evidențe ținute în registre speciale despre nașteri și decese, atît ale oamenilor, cît și ale animalelor, despre pozițiile sociale, numărul de copii, faptele bune și rele (hoții, crime, avorturi, otrăviri, injustiții), merite deosebite (pietate filială, loialitate, lectura cărților sfinte) etc. Alte birouri aveau evidența zidurilor, șanțurilor, ogoarelor, ploilor, vîntului, cele cinci cereale, clericii, demonii, bolile etc. Pentru toată această administrație, zeul Taiyue Dadi își recruta personal dintre sufletele decedaților, mai rar dintre oamenii vii.Trebuie precizat că după Secolul I d.Chr. Taiyue Dadi a devenit și zeul morților. Pe muntele lui, pe colina Haoli, la sud-vest de Taigan, se adunau sufletele morților care erau pregătite să reia viața printr-o nouă renaștere. Zeul avea puterea să scurteze sau să prelungească viața oricui. Fiica lui, Prințesa norilor pestriți, numită și „Doamna din Tai Shan“, ocrotea femeile, la fel ca zeița budistă Guan Yin, și era patroană a vulpilor dăruite cu puteri supranaturale și cu posibilitatea de a se transforma în femei atrăgătoare. Zeul Taiyue Dadi este înfățișat stînd pe tron, îmbrăcat într-un costum imperial bogat, la fel
Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (23) Papa Ioan al XII-lea (3) Marozia, Izabela papalităţii (2) La 15 ani, Marozia a devenit amanta Papei Sergiu al III-lea, avînd de la acesta un fiu, care va deveni mai tîrziu Papa Ioan al XI-lea. În 909 s-a căsătorit cu Alberic, duce de Spoleto, avînd un alt fiu, Alberic al II-lea. După ce Alberic I a fost ucis, a devenit amanta Papei Ioan al X-lea. Însă Marozia s-a întors împotriva lui, căsătorindu-se cu duşmanul acestuia, Guy de Toscana. Împreună, au cucerit Roma şi l-au întemniţat pe papă. Marozia a pus ca Ioan al X-lea să fie strangulat în castelul Sant’Angelo şi apoi a preluat puterea, domnind prin intermediul papilor-marionetă Leon al Vl-lea şi Ştefan al VlII-lea, după care şi-a pus bastardul pe tronul Sfîntului Petru sub numele de Ioan al XI-lea, în vîrstă de 21 de ani. Rămasă din nou văduvă, Marozia s-a căsătorit cu Hugh d’Arles, rege al Italiei, împreună cu care a domnit. Perechea a fost răsturnată de fiul ei, ducele Alberic al II-lea, care a ţinut-o pe mama sa în închisoare pînă la moarte.
Vasile, omorîtorul de bulgari (1) Împăratul nu contenea, ci în fiecare an pătrundea în Bulgaria, pustiind şi distrugînd tot ce îi stătea în cale... Împăratul i-a orbit pe prinşii bulgari – aproape 15 000, se spune – şi a poruncit ca fiecare sută de oameni orbi să fie conduşi înapoi... de un om cu un ochi. Ioan Skylitzes, istoric byzantin de la sfîrşitul Secolului al Xl-lea Vasile al II-lea (957/987-1025) a fost unul dintre cei mai puternici, activi şi sclipitori – în ciuda lipsei lui de milă – împăraţi ai Imperiului Byzantin, eroul-monstru suprem. Om de stat şi soldat cu succese remarcabile, permanent aflat în luptă, Vasile – care nu s-a căsătorit şi
9
ca al Împăratului de Jad. Daoiștii poartă asupra lor mici amulete și sigilii cu imaginea zeului, cu speranța că astfel vor goni spiritele rele. Tai Sui – zeu daoist al Timpului, Astrologiei și Destinelor. Ca zeu stelar, el corespunde planetei Jupiter. Lucrează pentru vechiul zeu suprem Tai Yi, conducînd Ministerul ceresc al Timpului. Zeul a mai fost numit „Stăpîn al Timpului“ și „Conducătorul Anului“. El este cel care decide destinele oamenilor. A început să fie venerat în timpul dinastiei Yuan-mongolă sub influența mongolilor. Se spune că la origine ar fi fost fiu al împăratului Chou, ultimul din dinastia Shang/Yin. Taiyuang Dijun – Tatăl celor zece sori din Creația inițială. Tao/Dao Kong – zeul daoist al diafragmei. Teu-Chen – zeitate daoistă a variolei. Apare uneori ca zeiță. Pedepsește ucigașii de copii. În China veche, mai ales în provincie, fetele nou-născute erau uneori omorîte, nefiind dorite. Asemenea părinți criminali erau o preocupare pentru zeița Teu-Chen. Ea îi identifica și le aplica pedeapsa cuvenită. Teu Mu – Mama constelației Ursa Mare. Fiii ei sînt cele nouă stele aflate în aria meridională. Dintre ei, zeii Polului Nord și ai Polului Sud sînt cei mai mari. Se spune că Teu Mu deține registrele celor nouă Ceruri. Ea cunoaște lista zeilor din Cer, precum și registrele în care sînt închise destinele omenești de pe Pămînt.Pentru budiști ea este cunoscută sub numele Moli-Che și înseamnă „steaua care precede răsăritul soarelui“.Este reprezentată stînd așezattă pe o floare de lotus, potrivit tradiției budiste și poartă pe cap o coroană de Bodhisattva. Cu cei trei ochi ai ei poate vedea la fel de bine ziua, ca și noaptea, așa cum consideră daoiștii. Cele opt brațe simbolizează tot atîtea atribute legate de destinul omului – prelungirea vieții, vindecarea de boli grave etc. Tian Di –zeu ceresc sau zeu al Cerului. În religia populară Tian Di este o expresie care semnifică Universul în totalitatea lui, deoarece reprezintă cuplarea dintre Cer și Pămînt.
Tian Fei – zeitate care a apărut în miturile tîrzii. Este denumită și „Împărăteasa Cerului“ sau „Concubina Cerului“. Zeița este venerată de navigatori înainte de a porni în călătorie sau în caz de primejdie pe mare, sperînd în ajutorul ei. Tian Guan – cîrmuitor sau guvernator al Cerului/ Paradisului. Este o zeitate daoistă benefică pentru oameni pentru că că le aduce noroc, fericire și bogăție. Face parte din triada mitologică daoistă numită San Guan Dadi (Cei trei cîrmuitori venerabili). Lui Tian Guan îi revine Cerul, celorlalți doi, Di Guan și Shui Guan, Pămîntul și respectiv Apa. Tian Guan deține un registru imens în care sînt însemnate faptele bune și cele rele ale muritorilor. Întotdeauna zîmbitor, cu o bărbiță discretă, ține în mînă un rulou pe care se poate citi: „Conducătorul Cerului, cel care dăruiește o soartă mai bună“. Tian Guan este un fel de mandarin ceresc de rang înalt. Zeul a fost creat de școala daoistă numită „Cele cinci măsuri de orez“. Tian Huang Dadi – conducător și șef al zeilor daoiști. Este unul dintre cei patru împărați cerești ai religiei daoiste. Tian Long – unul din cei doi slujbași mitologici ai lui Wen Zhang, zeul Literaturii. Se caracterizează prin surzenie. Perechea lui, Diya, este mut. Are sarcina de a pregăti hîrtiile pentru examenele imperiale. Tian Mu – zeița Fulgerelor. Se manifestă producînd fulgere cu ajutorul a două oglinzi mari sau două suprafețe argintii. Este soția lui Lei Gong, zeul Tunetului. Este înfățișată în picioare, stînd pe un nor, cu mîinile ridicate în care ține deasupra capului oglinzile amintite. Tian Shen – inițial, zeul primordial al Cerului. Ulterior, a devenit o personificare alegorică a Cerului, reprezentînd întregul Univers sau Spiritul Universal, ca entitate absolută. Există o similitudine tîrzie cu Tian Zi, atribuită ca denumire împăratului Chinei. (va urma) Christina Meiţă-Tang
nu a avut copii – a cîrmuit timp de 50 de ani, extinzînduşi imperiul care a ajuns la dimensiunile sale cele mai mari. I-a convertit pe ruşi la creştinism, i-a înfrînt pe bulgari, a cucerit Caucazul şi a fost patron al artelor. Relatările privind înfăţişarea lui Vasile se potrivesc bine cu caracterul său brutal. Cu un corp atletic, faţă rotundă, o mustaţă bogată şi ochi albaştri pătrunzători, avea obiceiul să-şi răsucească mustaţa între degete ori de cîte ori era iritat sau agitat – gesturi foarte frecvente, avînd în vedere temperamentul lui exploziv. Se spune că îşi alegea cu grijă cuvintele, lătrîndu-le mai degrabă decît să le pronunţe, în concordanţă cu firea sa aspră. Niciodată liniştit, era întotdeauna atent la duşmani, cu mîna dreaptă mereu gata să apuce spada. Dispreţuia bijuteriile, purtînd doar armură şi mîncînd aceeaşi raţie ca şi soldaţii săi, promiţînd că va avea grijă de copiii acestora dacă mureau în bătălii pentru el. Vasile a fost nepotul lui Constantin al Vll-lea şi fiul lui Romanos al II-lea. Însă politica de putere în Byzanţ era înşelătoare şi anii de început ai vieţii lui Vasile au fost presăraţi de intrigi şi rebeliuni. Romanos al II-lea murise în 963, lăsîndu-i pe Vasile, în vîrstă de cinci ani, şi pe fratele său, Constantin, codomnitori; deşi i-a succedat lui Vasile în 1025 şi a domnit trei ani, Constantin nu a jucat un rol important în domnia lui Vasile, acceptînd supremaţia fratelui şi preferînd să meargă la Hipodromul din Constantinopol pentru a urmări cursele de care. În 963, totuşi, Vasile era prea tînăr pentru a cîrmui imperiul, de aceea, mama lui, Teofano, s-a căsătorit cu un general al armatei, care a devenit astfel împăratul Nikeforos al II-lea în 963. În 969, Teofano l-a pus pe următorul ei amant, Ioan Tzimisces, să îl ucidă pe Nikeforos, şi Tzimisces a devenit împărat pînă la moartea sa, survenită în 976. Vasile, acum în vîrstă de 18 ani, a suit în cele din urmă pe tron, dar curînd s-a confruntat cu o rebeliune condusă de doi latifundiari ambiţioşi; primul, Bardas Skleros, ale cărui armate au fost rapid distruse în 979, şi al doilea, Bardas Fakos, ale cărui forţe au fost zdrobite într-o bătălie din aprilie 989, după doi ani de confruntări. Legenda spune că
Vasile a stat răbdător pe cal, avînd sabia într-o mînă şi o icoană a Fecioarei Maria în cealaltă, pregătindu-se să îl înfrunte într-o luptă faţă în faţă pe Fakos, însă acesta a murit în urma unui atac cerebral. Încă tînăr, Vasile – care ceruse capul lui Fakos drept trofeu – se dovedise un luptător curajos şi nemilos, care nu se temea să-şi conducă armatele în bătălie. Cu toate acestea, conducerea imperiului a rămas în mare măsură în mîna unchiului său, eunucul Vasile Lekapenos, marele şambelan al palatului imperial, astfel că Vasile 1-a acuzat că simpatiza în secret cu cauza rebelilor, de aceea l-a exilat din Byzanţ în anul 985. Neavînd încredere în elita imperiului, Vasile a preferat să ofere patronaj şi protecţie micilor cultivatori de pămînt în schimbul asigurării serviciului militar şi a plăţii impozitelor. A doborît în mod sistematic orice alţi rivali potenţiali, confiscîndu-le pămînturile şi banii pentru a finanţa campaniile militare neîncetate. În 995, înfuriat de incursiunile arabilor pe teritoriul byzantin, a strîns 40.000 de oameni şi a atacat Siria – adăugînd-o la imperiu vreme de 75 de ani. În acea campanie, a jefuit Tripoli şi a fost cît pe ce să ajungă în Palestina şi Ierusalim. Duşmanul lui de moarte, însă, era autoproclamatul „ţar“ Samuil al Bulgariei, la fel de ambiţios, care profitase de războaiele civile byzantine şi îşi extinsese imperiul de la Adriatica pînă la Marea Neagră, înghiţind şi porţiuni din teritoriul byzantin. Incursiunile timpurii ale lui Vasile împotriva bulgarilor, cum ar fi asediul Sofiei în 986, fuseseră costisitoare şi nereuşite, ducînd la ambuscada de la Porţile lui Traian, unde a pierdut mii de soldaţi, iar el abia a scăpat cu viaţă. Însă din 1001, după ce i-a înlăturat pe inamicii din imperiu, Vasile a început să recucerească din teritoriile ocupate de Samuil, recîştigînd curînd Macedonia. Succesele au fost mai curînd constante decît spectaculoase, asta pînă cînd, în bătălia de la Kleidon, pe 29 iulie 1014, forţele lui Vasile au ocupat capitala lui Samuil. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE
10
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Ecaterina (Cocuţa) Conachi ºi Unirea de la 1859
Într-un manual de Literatură Română din vremea anilor 1960, poetul moldav Costache Conachi (17781849) era plasat în prelungirea cărturarilor de la Școala Ardeleană și a poeților Văcărești, considerați ca aparținînd curentelor dintîi românești - iluminismul, clasicismul și preromantismul. Fără ostenelile isto ricilor și filologilor latiniști, dar mai cu seamă ale poeților Văcărești, creatorii de versuri, considerate niște naivități în zilele noastre, dar primii poeți la vremea lor, n-ar fi fost posibilă apariția scriitorilor pașoptiști și a marilor clasici de la ,,Junimea”: Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici. În acele manuale, cînd venea vorba de Costache Conachi, se reproducea aprecierea rămasă celebră a lui G. Călinescu: ,,Conachi este primul petrarchist român”. Mai reținut în aprecieri se arată Ovid Densușianu: ,,Așa cum se înfățișează, prin ce scria, Conachi ne apare ca o personalitate curioasă. Poeziile lui îl arată ușuratic și frivol, care, cuprins de fantazii și capricii, vede viața ca o nesfîrșită idilă”. Cea mai cunoscută poezie a lui rămîne ,,Scrisoare către Zulnia”, de fapt, Smaranda Donici, soția lui Petrache Negri, prietenul său. Dar, în poeziile sale mai apar și alte femei: niște Casandre, Mărioare, Catinci, Luxandre sau Elenci. Căci nestatornicul și diletantul sentimental suspina și după alte duduci pe baza unui principiu cuprins în versurile: ,,Vrei să știi cu-ncredințare/ Dragostea cît cuprins are?/ Fă, omule muritor,/Din prieteșug amor” (,,Amoriul din prieteșug”). Cu toate acestea, în general, critica s-a arătat generoasă cu Costache Conachi. Astfel, Vasile Alecsandri scria: ,,«Scrisoare către Zulnia» este o capodoperă de simțire, de idei înduioșătoare, de armonie, de frumusețe poetică și poate servi de model”. La fel scrie și Eugen Simion: ,,Conachi este cel mai complex si profund poet erotic de pînă la Eminescu”. Sau Nicolae Manolescu: ,,Versurile sale au o calitate inefabilă a limbii pe care nu am mai întîlnit-o pînă acum”. Și scriitorul ieșean Radu Rosetti – prozator, istoric, genealogist și memorialist – în amintirile sale, pune în circulație multe amănunte despre scriitor, dintre care unele sînt de-a dreptul surprinzătoare, după cum urmează: ,,Un boier despre care iarăși am auzit multe a fost logofătul Costache Conachi, poetul a cărui cultură deosebită, cunoștință de țară și însușiri de bărbat politic erau lăudate de toți bătrînii. Dar ei vorbeau și despre zgîrcenia și lăcomia lui de pămînt și erau unanimi pentru a-l declara cel mai cumplit strîngător de obști răzășești din întreaga Moldovă. Avea nu numai moșii multe, dar și mari capitaluri bănești: trecea drept un marchiz de Carabas. Totuși trăia în chip sărăcăcios. De zgîrcit ce era, avea o trăsură cu arcuri păcătoase, acoperită cu un coviltir de piele cîrpit. Dar și mai păcătoși decît trăsura erau caii: opt mîrțoage slabe, cu hamuri de frînghii înnodate și cu surugii doi țigani negri, cu haine zdrențuite și cu ciubote rupte”. Mult a mai pătimit logofătul poet Costache Conachi în dragostea lui, fără speranțe, pentru Zulnia (de fapt, Smaranda) Negri, mama poetului unionist Costache Negri. Zulnia a mai avut și o fată Elena (Ninița), iubita lui Alecsandri, moartă de tînără. Dar Zulnia era măritată în 1810 cînd a cunoscut-o. A urmat o avalanșă de versuri: ,,De nouă ori primăvara cu veșmînt înflorit/ Și iarna cu cărunteța pe pămînt s-au învîrtit/ De cînd am văzut cu ochii o muritoare a ta/ Cu frumuseța și nurul vărsate în fața sa...”. De abia în 1818, la Băile Slănic, frumoasa Zulnia s-a lăsat cucerită de boierul Conachi. Tîrziu, peste alți 10 ani, rămînînd văduvă, Smaranda a acceptat cererea în căsătorie a tomnaticului cavaler, în nădejdea că o va scoate din imensele datorii în care o lăsase fostul soț. Avea deja 5 copii cu fostul soț. Unic rod al iubirii celor doi, frumoasa Ecaterina (Cocuța) se născu în anul 1829. La doi ani de la
această bucurie, îi muri mama, eveniment care, abia mai tîrziu, avea să o întristeze. La început, Cocuța a învățat carte în casă. La vîrsta de 8 ani, iubitorul ei părinte, care ținea la ea ca la ochii din cap, a trimis-o la un pension foarte scump din Odessa. În 1846, a măritat-o cu Nicolae Vogoride, un boier de origine bulgară. Acest Vogoride era un descreierat, bețiv și curvar. În cîțiva ani, el a tocat toată zestrea soției și a socrului. Tîrziu, pe la 1857, cînd între cei doi soți se căscase o prăpastie periculoasă, doamna fiind o adeptă înflăcărată a unirii Moldovei cu Muntenia, iar domnul, sluga turcilor, un antiunionist feroce, Cocuța îi trimite o scrisoare plină de furie. Soțul o citește: „Ai venit în ţară sărac lipit pămîntului, își începe ea mesajul. N-ai altă avere decît zestrea ce ţi-am dat-o eu, fata lui Conachi. Îţi iert risipirea ce-ai făcut-o din averea mea, dar nu-ţi voi ierta trădarea faţă de neamul, faţă de ţara care ar fi trebuit să devină şi a dumitale. Cum nu ai astăzi altă avere decît a mea, aș putea primi un divorţ, să te aşez din nou pe paiele de pe care te-am ridicat. Vezi dacă-ți place mai bine această perspectivă, promisiunilor pe care ți le fac turcii. Pentru moment îți cer darea afară a lui Catargiu, și numai atunci mă voi întoarce la dumneata”. Din acest moment, viața Cocuței se schimbă radical, fiind prinsă pe două fronturi: lupta cu reacționarul Vogoride și atașamentul la cauza națională a multdoritei uniri la care se gîndise și părintele ei, mort în 1849, și pentru care luptau amicii Kogălniceanu, Alecsandri sau maiorul Cuza. Aceste aspecte sînt cuprinse în lucrarea ,,Ecaterina (Cocuța) Conachi-Vogoride”, apărută în anul 2023 la Editura ,,Eikon” și sub semnătura lui Vasile Ghica. Dar ticălosul de Vogoride nu s-a lăsat intimidat de misiva soției sale și a făcut uz de toate mijloacele de a-i împiedica pe eroicii unioniști în demersul lor, recurgînd la violențe de tot felul, acte de corupție, falsificare de documente, intrigi și legături permanente cu amicii lui turci care îi promiseseră solemn că îl vor face domn în Moldova. Surprinzător este că acest Vogoride era văr de-al doilea cu Alexandru Ioan Cuza. Bineînțeles că nici Cocuța nu stă cu mîinile-n sîn. Călătorește la Viena și la Paris, unde se întîlnește cu amicii, informîndu-i și primind de la ei instrucțiuni. Amicii sînt entuziasmați de dumneaei fiindcă se implică în alegerile pentru Divanurile ad-hoc și bate la ușile Puterilor Centrale cerînd sprijin. Unele dintre acestea s-au implicat în susținerea Unirii (Franța lui Napoleon al III-lea, Rusia, Prusia și Sardinia), iar altele s-au împotrivit Unirii
(Turcia, Anglia, Austria). Vă închipuiți, Vogoride jubila, văzîndu-i pe turci cum veneau la Iași cu firmanul domniei pentru el. Dar nici Cocuța, vă închipuiți, nu dormea. Ea știa că Vogoride pusese la adăpost un număr de scrisori, care, ca în jocul de cărți, bătute cu măiestrie, îi puteau aduce succesul mult dorit: tronul Moldovei. Sau, dimpotrivă, se puteau transforma în tot atîtea grenade. Unele scrisori îi proveniseră lui Vogoride de la Înalta Poartă, altele, de la doi baroni austrieci sau de la ambasada turcă din Londra. Vogoride le ținea permanent asupra sa, iar noaptea le încuia întrun sertar și păstra cu sfințenie cheia. Dar Cocuța i-a subtilizat cheia și a pus mîna pe respectivele scrisori. Seifurile se găseau în palatul domnesc din Iași, fiindcă, de la ruperea relațiilor cu soția, caimacanul nu mai locuia în conacul moșiei soției de la Țigănești. După unele păreri, Cocuța ar fi înmînat scrisorile viitorului domnitor Alexandru Ioan Cuza, cu care se pare că întreținea relații amoroase. După altele, odată furate, scrisorile ar fi apărut în Revista ,,Steaua Dunării”, care apărea la Bruxelles și în publicația ,,L’Indépendance belge” cu o difuzare în toată Europa. Tîrziu, prin 1934, Lucia, fata Cocuței, i-a declarat scriitorului Constantin Gane (cel cu ,,Trecute vieți de doamne și domnițe”) că nu mama ei a sustras scrisorile. Mai departe, scriitorul, traducătorul și ziaristul Pericle Martinescu afirmă că bănuiala furtului ar fi căzut pe maica Eugenia, sora lui Costache Negri. Mai puțină importanță o are persoana care ar fi subtilizat și pus în circulație scrisorile. Important este că acele scrisori au dus la scoaterea caimacanului Nicolae Vogoride din lupta pentru ocuparea tronului Principatelor Unite și înfăptuirea mai rapidă a Unirii. Din mariajul Ecaterinei (Cocuța) Conachi cu Nicolae Vogoride au rezultat trei copii. Primul a fost Emanoil (1847-1935). Nu a avut urmași. L-a succedat Maria (1851-1931) care a avut doi copii. A urmat Lucia (1855-1938). Dintr-o altă căsătorie, cu Emanuele Ruspoli, i-a născut pe: Costantino (1865-1889), Eugenio (18661893), Mario (1867-1963), Caterina (1868-1912), Margherita (1870-1970), străbunica lui Tudor Vornicu de mai tîrziu. Din portretul pe care i-l face Constantin Gane, Ecaterina (Cocuța) Conachi-Vogoride nu s-ar fi remarcat și nu s-ar fi știut nimic despre ea dacă n-ar fi existat antiunioniștii de la 1859. La fel și dacă n-ar fi existat nici Vogoride. Da, ea a fost tipul de femeie care și-a făcut pe deplin datoria. Din acest punct de vedere, pe cerul României au strălucit trei icoane. Despre Cocuța vorbim în textul de față. Pentru cine nu știe, Elisabeta, cea mai frumoasă femeie din Moldova Secolului al XVII-lea, soția domnitorului Ieremia Movilă, a avut un destin demn de tragediile antice, aspect pus în lumină și de Nicolae Iorga în drama sa, ,,Doamna lui Ieremia”, rol jucat într-un spectacol Tv de marea actriță Dina Cocea. Această Elisabeta s-a luptat ca o leoaică pentru doi dintre fiii ei pînă cînd i-a văzut, pe rînd, pe tronul Moldovei. Au prins-o turcii, au necinstit-o și au dus-o într-un harem la Istanbul, unde și-a găsit sfîrșitul. Regina Maria ține afișul în zeci de intervenții pe YouTube, așa că nu mai insistăm și asupra ei. După ce apele s-au mai potolit, consideră Vasile Ghica, prințesa Ecaterina și-a reluat peregrinările prin Europa, beneficiind din plin de rădăcinile aristocratice ale soțului ei, Ruspoli. A vizitat Italia, Franța, Spania, impresionîndu-i pe toți cu frumusețea ei. A trăit întrun lux exorbitant, iar copiii ei din a doua căsătorie au trăit în aceleași condiții. Din nefericire, a murit de malarie în 1870, chiar la puțină vreme după nașterea ultimului său copil. Pe patul de moarte, a ținut să fie înmormîntată la Țigănești, în cavoul familiei și alături de părinți. PAUL SUDITU
RM
11
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Vechi ritualuri de aducere a ploilor (Paparuda, Caloianul, Udătoarea) Românii ºi seceta
Țăranii români au considerat întotdeauna că seceta este unul din cei mai mari dușmani al lor. Ei credeau că „seceta este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru necredința și feluritele răutăți ale oamenilor”. Dar, tocmai de aceea, uneori „seceta-i binefăcătoare, căci mai aduce lumea la calea adevărului, deschizîndu-i ochii asupra căilor rătăcite și a deșertăciunilor lumești aduse de toată îmbuibarea și huzurul”. Seceta nu era privită însă doar ca o posibilă pedeapsă divină. Se credea și că „de cele mai multe ori ploile sînt legate de oameni care au interesul să nu ploaie; între aceste soiuri de oameni se numără cărămidarii, care au nevoie de soare spre a li se usca cărămida, și care trebuie izgoniți ca să înceteze seceta; negustorii de pe la tîrguri, care vor vreme frumoasă pentru facerea negoțului lor și care, pentru împiedicarea ploilor, se slujesc de strigoaice”. Pentru că ploaia era cea care aducea bunăstare în gospodăriile țărănești, practicarea ritualurilor de aducere a ploi erau importante în viața satului românesc. Pentru dezlegarea cerului și aducerea ploilor se practicau o multitudine de obiceiuri. Vă vom spune doar cîteva dintre ele: ● prin Banat femeile trebuiau să fure o cărămidă nearsă de la țiganii cărămidari și să o arunce în apă; ● prin Bucovina, pentru aducerea ploilor, femeile tăiau cîteva pene din coada unui cocoș și le aruncau în fîntînă sau în foc; de asemenea ele curățau fîntînile din hotarul satului și le stropeau cu agheazmă; ● prin Apuseni era obiceiul de a se fura noaptea
Paparude din comuna Breasta, Dolj, 1908
Cele mai mari dezastre din istoria lumii
Războaie și invazii (IV) Ginghis Han (2)
Ginghis a murit la 18 august 1227 în palatul său itinerant. Cucerise teritorii ce se întindeau de la Beijing pînă la Marea Caspică. Spre deosebire de politicienii din zilele noastre, nu trebuia să-şi facă griji în ce priveşte „moştenirea” pe care o lăsa în urmă. Pe baza analizelor cromozomiale, se estimează că aproximativ unul din 12 oameni din teritoriile cucerite de el îi este urmaş direct. Deşi a fost indignat atunci cînd propria-i soţie a fost violată, Ginghis nu avea nimic împotriva violurilor în principiu. El spunea: „Cea mai mare bucurie pe care o poate cunoaşte un bărbat este să-şi biruiască duşmanii şi să-i adune pe toţi în faţa lui. Să le călărească bidiviii şi să le ia tot ce au. Să vadă chipurile celor dragi lor scăldate în lacrimi şi să le strîngă în braţe soţiile şi fiicele“. Mongolii violau adeseori femeile inamicilor învinşi, iar cele mai frumoase erau rezervate chiar marelui han.
Timur Lenk (1) Numele lui Timur Lenk este derivat dintr-o poreclă dispreţuitoare – „Timur cel Şchiop“ – pe care i-o dăduseră duşmanii săi persani după ce fusese rănit la piciorul drept în timpul unei bătălii. Nu greşim dacă ne
din cimitir crucea de la capul vreunui bețiv, cruce care trebuia mai apoi aruncată într-o apă curgătoare; ● prin Moldova oamenii credeau că pe vreme de secetă trebuie să arunce o icoană furată sau chiar toaca bisericii pe o apă curgătoare; ● tot pentru aducerea ploii trebuia să zgîndărești mușuroaiele furnicilor sau să omori cîteva broaște. Dintre ritualurile practicate pentru aducerea ploilor cele mai cunoscute sînt Paparudele, Caloianul și Udătoarea.
Paparuda Paparuda (numită și păpăruda, păpăluga, dadaloaia sau babaruga) este unul dintre cele mai răspîndite ritualuri magice practicate pentru alungarea secetei. Este „jucat” de fete tinere de cele mai multe ori, dar și de băieți prin unele locuri. Iată descrierea unui astfel de ritual, așa cum era el practicat în Banat: „Tinerele țigane își împletesc cununi de bosii pe cap, se împestrițează cu panglice roșii, cu salbe de firfirici, și merg să joace din casă în casă. O țigană mai în vîrstă cîntă din gură – pe o arie monotonă, pe note scurte, stacate și pe un tact repede – un șir de invocațiuni pentru aducerea ploii: «Dodoloaie, loaie/ Dă, Doamne, să ploaie,/ Ploiță curate/ Pe rană vărsată!/ Pe cea vale sacă/ Norii mi se lasă./ Ploaia mi se varsă./ Să se facă spicul/ Mare ca voinicul/ Și rodu’/ Pînă-n poduʼ,/ Cucuruzele/ Cît grădinele!/ Păpărugă, rugă/ Ia-n ieși de ne udă/ Cu olcuță nouă,/ S-o umplem cu rouă!»”. După ritmul cîntecului, două sau mai multe „paparude” joacă în mod săltător, bătînd din palme, plesnind din degete, imitînd sunetul castanietelor spaniole și repetînd alternativ exlamațiunea Ha! Ha! În timpul acesta stăpîna casei ia o cană cu lapte, dar mai cu seamă o găleată, o doniță cu apă și o aruncă pe dînsele, udîndu-le de sus pînă jos. Zărind-o, paparudele se prefac că fug; uneori fug în realitate, mai ales cînd apa e rece. Însă cele din urmă sînt ajunse și tot nu scapă de botezul, de ploaia ce invocă. Apoi, după diferite urări de viață fericită, primesc sau o monedă, sau o strachină de grîu, de mălai, de făină, de fasole, ori un caier de lînă, o rochie etc. În același mod purced din casă în casă, și aceluia la care nu joacă „paparudele”, există credința că nu-i va merge bine vara ce urmează. imaginăm că mulţi au ajuns să-şi regrete impertinenţa mai tîrziu, cînd pămînturile lor au intrat în rîndurile numeroaselor teritorii pe care le-a cucerit şi pustiit, de la Damasc şi pînă la Delhi. Timur Lenk avea să poarte în total 35 de campanii şi să adune 27 de coroane. Născut în 1336, într-un sat aflat la aproximativ 80 de kilometri depărtare de Samarkand, era fiul unei căpetenii din unul dintre triburile mongole care se stabiliseră în Transoxania (aflată în prezent în Uzbekistan) în urma campaniilor duse de Ginghis Han. Timur Lenk a avut de-a face cu războiul pentru prima oară cînd avea 12 ani şi un trib numit „geţi” 1-a împins spre deşert alături de numai 60 de călăreţi. Se spune că fugarii ar fi fost surprinşi de 1.000 dintre inamici, pe care i-ar fi respins printr-o reacţie extrem de sîngeroasă, dar riposta a redus suita lui Timur Lenk la numai şapte bărbaţi şi patru cai şi, în cele din urmă, el a fost luat prizonier. A scăpat trecînd înot Fluviul Oxus (Amudaria) şi a trăit luni întregi ca proscris înainte de a se întoarce la ai săi. Apoi a reuşit să-i înfrîngă pe geţi. Probabil nu e de mirare că Timur Lenk avea păr alb încă din copilărie. La maturitate, era foarte înalt, cu capul mare. Cînd avea 25 de ani, Ilias Khoja, guvernatorul Transoxaniei, 1-a numit în fruntea dregătorilor săi. Trei ani mai tîrziu, cu ajutorul cumnatului său, emirul Husein, el 1-a atacat pe Ilias şi i-a cucerit teritoriile. Apoi s-a întors împotriva lui Husein, care a fost asasinat. După aceea, Timur Lenk s-a autoproclamat cel care a făcut să renască Imperiul Mongol. După ce a purtat războaie
Caloianul Caloianul era un alt ritual practicat pentru curmarea secetei. Era o datină care se ținea de obicei în a treia zi de marți de după Paști, dar care se repeta de-a lungul anului atunci cînd seceta pustia ogoarele: „Cînd seceta durează mai multe săptămîni, e obiceiul ca fetele și femeile de la țară, frămîntînd pămînt galben, să modeleze un om în miniatură – numit Caloian sau Șcaloian – pe care-l pun într-un mic coșciug ca pe mort, îl plîng, îl tămîie și îl îngroapă, sau între bosii, sau la fîntînă, sau la puțul satului cîntîndu-i versurile: «Caloiene, iene/ Caloiene, iene/ Du-te-n cer și cere/ Să deschidă porțile/ Să sloboaze ploile/ Să curgă ca gîrlele/ Zilele și nopțile,/ Ca să crească zilele./ (…) Caloiene, iene/ Caloiene, iene/ Du-te-n cer la Dumnezeu,/ Ca să plouă tot mereu/ Zilele și nopțile,/ Să dea drumul roadelor/ Roadelor, noroadelor,/ Ca să fie-mbelșugată/ Țara toată, lumea toată». Ca să poată plînge, căci plînsul este obligatoriu, se freacă cu ceapă la ochi. După trei zile dezgroapă Caloianul și-l aruncă pe gîrlă, ca să tulbure norii și apele, cum se întîmplă înainte de ploaie. Bărbații ară numai pînă la prînz în ziua Caloianului, iar de la amiază pînă seara beau și joacă la cîrciumă”.
Udătoarea Prin Oltenia, pentru a porni ploile se practica o datină numită udătoarea sau fierăritul. Iată cum se desfășura acest ritual la Bîrca pe la sfîrșitul Secolului al XIX-lea: „Mare zgomot era și atunci cînd Dumnezeu nu vrea să dea ploaie! Numai ce vedeai dănacii, oameni în toată firea, în mijlocul nopții, unii mugind ca boii, alții bătînd clopotul de la biserică, pe cînd alții luau căldări, hîrdaie și dau fuga la Dăsnățui, le umpleau cu apă și apoi tăbărau mai întîi pe la Țigani, iar apoi plecau mai pe la toți oamenii din sat, de alegeau mai ales pe fete, le descoperiau și le făceau leoarcă de apă. Te uitai bine la ei cum fugeau bieții oameni, înecați de răcoreala apei. După aceea puneau mîna pe cară, căruțe, sănii, le luau tîrîș și le duceau de le aruncau în Dăsnățui. Alătrau cîinii de ziceai că au tăbărît turcii! Auzeai oamenii șoptind. Și se închideau în casă. Așa li se făcea dacă dormeau pe-afară! Și dimineața numai ce vedeai oamenii că se duceau de-și luau carăle cu proțapele frînte, cu leucile rupte, cu roțile pierdute și nu ziceau nimic! Ba: «Ploaie să dea Dumnezeu!»“. Deieri-deazi.blogspot.com împotriva lituanienilor şi a ruşilor, armatele sale au ocupat Moscova. În 1383, şi-a început campania de cucerire a Persiei, iar în următorii 11 ani, armatele sale au cotropit teritorii imense, printre care se numărau Irakul, Azerbaidjanul, Armenia şi Georgia din zilele noastre. Ca un avertisment pentru duşmanii săi, Timur Lenk stătea într-un cort stacojiu. Dacă oraşele pe care le cucerise îndrăzneau să se revolte, reacţia lui era nemiloasă: acestea erau distruse, locuitorii lor erau măcelăriţi, iar din craniile lor erau clădite movile înalte. În 1398, Timur Lenk, pe atunci în vîrstă de 60 de ani, a iniţiat una dintre cele mai cunoscute campanii ale sale. El a invadat India, nemulţumit că liderii musulmani din Delhi erau prea indulgenţi faţă de supuşii lor hinduşi. După ce a trecut Indul, la 24 septembrie, a semănat moartea pe unde a trecut, pe măsură ce înainta spre oraş. Aşteptînd să-l înfrunte pe împărat, sultanul Nasiru-Din Mehmud, lîngă Delhi, pe Timur Lenk a început să-1 supere faptul că armata lui adunase peste 100.000 de prizonieri „necredincioşi”. Le-a poruncit oamenilor lui să-i execute, fiindcă, după spusele lui, „aceşti 100.000 de prizonieri nu ar putea fi lăsaţi în urmă cu bagajele şi ar fi cu totul împotriva regulilor războiului ca aceşti păgîni şi duşmani ai Islamului să fie eliberaţi“. Prin urmare, „nu era altceva de făcut decît să fie trecuţi cu toţii prin sabie“. Orice soldat care nu şi-ar fi ucis prizonierii ar fi fost el însuşi omorît. (va urma) JOHN WITHINGTON
România de lîngã noi – România realã
ROMÂNIA – NEUTRALITATE, NU RĂZBOI!
(urmare din pag. 1) Dacă o parte a omenirii a uitat tragediile dezlănțuite de acei lideri politici ale căror ambiții de mărire prevalau chiar în fața a milioane de vieți puse în pericol, mai mult decît atît – unii chiar vor un copy paste – cred că e timpul să încercăm (ca Stat, ca Națiune) să ieșim din spirala morții în care ne-au înscris forțe politice străine de conceptul nostru de trai alături de vecini cu viziuni diferite asupra relațiilor bilaterale. Indiferent de implicarea emoțională – în multe cazuri poate fi și la cota de alarmă – zero – modificarea stării de acțiune (și de existență) a Statului Român nu ne poate lăsa indiferenți – atitudine care îmbracă, într-un final nefericit, haina rușinoasă a lașității. În acest timp în care clasa politică din România este divizată, din principii și obiective demagogice, urmărind nici măcar programele șchioape pe care le-a etalat în campania electorală, cînd partidele politice sînt conduse de farisei autohtoni, mînuiți de sforile trase de forțe oculte din afara Țării, politicieni care ignoră, în mod criminal, pericolul care plutește aproape, dar foarte aproape de cerul României, presa cinstită, devotată românului de rînd, are obligația să mai tragă o dată semnalul de alarmă, pentru deșteptarea Poporului și punerea acestuia în fața dură a realității. Cum Revista „România Mare” a rămas credincioasă crezului naționalist al mentorului ei, regretatul Corneliu Vadim Tudor, ideilor suveraniste promovate de Tribun, atît în scris, cît și în foruri politice interne și internaționale, continuăm seria articolelor prin care vrem să deschidem ochii românilor (dar și inima), spre pericolul care ne așteaptă dacă nu ne vom trezi la timp și nu vom acționa (cu mijloace democratice) asupra regimului de la București. În contextul tulbure al Europei anului 2024, și în capcana în care este prinsă România, în cadrul unor organisme care și-au pierdut complet rolul și programul inițial (NATO și UE), publicăm azi un articol bazat pe date și pe documente concrete, care pledează pentru NEUTRALITATEA României, în caz de concretizare a elementelor care, în prezent, configurează iminența unui conflict armat între NATO și Rusia. Desigur, nu va fi ușor de adoptat o asemenea variantă, dar nici imposibil, ținînd cont de antecedente similare. În cazul propus, rezultatul confruntării dintre voința politică a României și reacția organismelor amintite mai sus – de facto – confruntare Pace – Război, va fi dictat de puterea de exprimare a Națiunii Române, probabil, într-un Referendum Național, coroborat cu ridicarea din rîndurile Poporului a unor lideri politici cu inima și cu viziuni pure, românești, animați de dorința de a scăpa România din cleștele unui cataclism uman ce ni se pregătește.
Vrea Europa război cu Rusia? Dacă ne rezumăm doar la informațiile cuprinse în diferite articole din presa occidentală sau din cea de peste Ocean, precum și la unele comunicate ale agențiilor de presă, ca urmare a unor întruniri și reuniuni internaționale – conturarea răspunsului la întrebarea de mai sus ar fi orientată spre negație, deci – Nu! Dacă însă, nelăsîndune încorsetați în aceste formule pur teoretice, ne aplecăm și asupra unor fapte, descoperite la tot pasul, fapte concrete, în totală discrepanță de teoria „împăciuitoare” și „liniștitoare” din rezumatul acelor reuniuni, descoperim adevărata față a realității, și, fără teama de a greși, răspunsul ce se desprinde este – Da! Cum coabitarea dintre cele două aspecte devine imposibilă, trebuie să explicăm cea de-a doua variantă a răspunsului, dezlegînd faptele din încercuirea acestora cu capcana așa-ziselor tratative, indiferent din ce parte a baricadei se conturează. Semnele sînt vizibile. 1.Escaladarea cursei înarmărilor. Profitînd de „cîmpul experimental” din Ucraina, concernele internaționale de armament și-au înzecit cîștigurile, vînzînd armatelor din NATO produsele morții, achiziționate cu banii contribuabililor europeni. În prezent este o adevărată întrecere în a achiziționa de la unele țări producătoare (SUA, Israel, Franța, Marea Britanie, Germania, Olanda,
Coreea de Sud etc.) armament, tehnică de luptă, muniție, echipament militar – un inventar complex și periculos, pe care – odată ce l-ai cumpărat, trebuie să-l pui în „operă” (a se citi... război!). Dintr-o analiză NATO se arată că, numai în acest an, s-a constatat cea mai mare creștere din ultimele decenii pentru înarmare, aceasta crescînd cu 18%, ceea ce, în cifre concrete, înseamnă miliarde de euro; de altfel, NATO este responsabilă de 70% din cheltuielile anuale, mondiale, pentru înarmare. 2. Pregătirea pentru intro ducerea serviciului militar obli gatoriu în statele din structura NATO. Deși doar în cîteva țări este statuat acest mod de a satisface stagiul militar: Austria, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Letonia, Lituania și Suedia, mai multe guverne au dat semnale că studiază acest aspect, inclusiv România, prin șeful Statului Major al Apărării, generalul Gheorghiță Vlad; 3. Propaganda pro-război, derivată din cea anti-rusă, care excelează în varii scenarii ale iminentului război, în care ținta preferată a lui Putin nu este altcineva decît România. Să nu uităm nesimțirea generalului american Ben Hodges – fost șef al trupelor NATO în Europa – care nu mai putea de grija României, în contextul războiului ruso-ucrainean. Iată cum ne inflama acest general, ca un brav mesager al marilor producători de armament de peste Ocean: „În România avem forțele aeriene românești, avem misiunea NATO în Marea Neagră, forțele aeriene ale SUA, dar nu sînt suficiente pentru a ne apăra împotriva atacurilor cu rachete ale Rusiei. (...) Nu avem destule forțe de apărare aeriene și rachete pentru a-i contracara. În mod cert nu avem destulă muniție, de la arme, la lansatoare de rachete”. Probabil, ca efect al acestor... lamentări, România a plătit 7 miliarde de euro pe sistemele PATRIOT, dintre care am și scăpat de unul, donîndu-l lui Zelenski; 4. Înarmarea Ucrainei cu cele mai performante aparate de război, capabile să lovească ținte la zeci de kilometri în teritoriul rusesc, președintele Franței, Macron, constiduindu-se în vîrf de lance în acest domeniu, luptîndu-se din răsputeri să detroneze SUA din această postură. La acest capitol trebuie să deschidem o paranteză, și anume, să semnalăm că o parte din armamentul primit de Ucraina, pentru ca aceasta să ne apere împotriva Rusiei, a ajuns în mîinile unor mercenari din state unde instabilitatea politică este la ordinea zilei, acest fapt alimentînd războaiele civile din zonă; 5. Scenariile NATO privind un răspuns militar la adresa Rusiei. Deși nu sîntem informați despre planurile (utrasecrete, desigur) NATO, nu demult publicația britanică „The Telegraph” a găzduit dezvăluirile unor surse militare de rang înalt, cu privire la „Un plan NATO de defășurare rapidă a forțelor sale, în scenariul unui viitor atac rusesc asupra Europei”. În mare, planul prevede crearea unor coridoare terestre, care să dea posibilitatea desfășurării rapide a unei forțe militare de circa 300.000 de militari. Din cele 5 așa-zise coridoare, România este cuprinsă în două dintre acestea, astfel; coridorul 3: Grecia – Bulgaria – România, și coridorul 4: Turcia – Bulgaria – România, celelalte fiind: 1. Olanda-Germania-Polonia; 2. Italia-Slovenia-CroațiaUngaria; 5. Norvegia-Suedia-Finlanda. Pentru ca scenariul să pară viabil, în urma dezvăluirii acestuia, mai multe oficialități politice și militare au făcut comentarii pe marginea lui, susținînd că asistăm la începerea celui de-al III-lea Război Mondial. Personal, la acest semnal cert că... ceva, ceva se coace în laboratoarele NATO, aș dori un răspuns autorizat din partea autorilor acestui scenariu (posibil, și ale altora),
un răspuns bazat pe logica realului, nu pe presupuneri și angoase occidentale, adunate (după 9 mai 1945), într-un periculos buchet de răzbunări: dacă, în prezent, Rusia nu poate învinge o singură țară, Ucraina, după doi ani și jumătate de război local, cum poate „nebunul” de Putin să spere măcar că poate lupta cu armatele a 32 de state cîte fac parte din NATO? O fi el „nebun”, dar prost nu e, și nu-și poate planifica sinuciderea țării sale, într-un context internațional în care se va afla singur (China va sta deoparte) în fața întregii lumi! 6. Încercările infructuoase, de a organiza summituri așa-zise de pace, care nu sînt altceva decît altă fațetă a propagandei de război occidentală, prezentată sub glazura „dorinței” de pace a participanților la respectivele întîlniri. Cel mai recent exemplu de mistificare a ideii de pace și de adaptare a unor hotărîri de pace, a fost „Summitul de pace” de la Bürgenstock (Elveția), în care se investise mult optimism. Deși reprezentanții a 90 de țări au încercat să ajungă la un numitor comun în ce privește accelerarea negocierilor pentru stoparea războiului dintre Rusia și Ucraina, discuțiile s-au încheiat doar cu o promisiune de a se lucra la o rezoluție internațională pentru găsirea acelei soluții miraculoase, rezultatele concrete lipsind cu desăvîrșire. Și nici nu putea fi altfel, în situația în care Rusia – principala parte a discuțiilor și a acuzelor – nu a fost invitată la masa Tratativelor; China nu a participat, iar cîteva state nu au semnat documentul final al reuniunii (Africa de Sud, Arabia Saudită, India și Mexic). Astfel, Summitul a fost transformat într-un monolog caraghios, avîndu-l în centru pe președintele Zelenski, mare amator de publicarea unor imagini cu persoana sa în centrul atenției, solicitînd, în ritm susținut, bani și ajutoare militare, în loc să demonstreze grija față de poporul ucrainean și pe plan diplomatic, nu doar pe cel al tragerii de timp pînă cînd Ucraina va deveni un morman de cenușă și dărămături, chemîndu-ne, apoi, să contribuim la reconstrucția acesteia (486 miliarde de dolari, precum reiese dintr-un studiu al Băncii Mondiale). Deși s-ar mai putea adăuga puncte precum: forțarea lărgirii NATO și UE cu țări care, nici pe departe, nu îndeplinesc condițiile de preaderare, ce să mai vorbim de aderare; semnarea unui așa-zis Plan de securitate între Uniunea Europeană și Ucraina etc., cred că dovezile sînt suficiente și palpabile, pentru a justifica reacția normală (pragmatică, națională, non-emoțională) pe care trebuie să o adopte România în pragul a ceea ce s-ar putea numi – așa cum susțin generalii unor armate occidentale – cel deal III-lea Război Mondial. Citiți ultimul capitol din articol și vă veți convinge.
Cum poate deveni România neutră În acest demers național, care poate fi considerat insolit într-o mare de state și de lideri politici porniți pe întreținerea pîrjolului unui război privit doar prin prisma cîștigurilor acestora, România deține atîtea atuuri încît ideea poate deveni realitate. Chiar plecînd de la Constituția României, articolul 1, al. 1, care stipulează
clar: „România este stat național, suveran și independent, politico-militare, sînt conducătorii acestei țări și trebuie al Republicii Populare Române); titrații și autorii de cărți unitar și indivizibil”, Guvernul poate începe operațiunea să facă tot posibilul să n-o angreneze într-un război care autobiografice: alde Iohannis, Ciolacu, Ciucă (actualii de declarare a statutului de țară neutră, neutralitatea nu este al nostru și care ne va distruge. Cu diplomație și președinte al României, prim-ministru, președinte al fiind apanajul statelor, ca subiect internațional, prin cu argumente, cu coloana vertebrală neîndoită, aceștia Senatului). Pentru a ilustra aducerea în prim-plan a lui Gheorghiu care statul respectiv se abține de a întreprinde orice trebuie să vină la masa tratativelor cu documente prin – Dej, întoarcem fila Istoriei la anul 1953, cînd, la 28 care să demonstreze necesitatea trecerii României la acțiune care ar putea ptejudicia interesele din părțile ianuarie, Gheorghiu-Dej a preluat funcția de Președinte statutul de țară neutră. participante la conflict. Cum neutralitatea este fondată pe al Consiliului de Miniștri (prim-ministru de azi). Din acel Referitor la reacția conducerii NATO, după un SUVERANITATEA statelor, orice stat suveran (deci, și moment Guvernul României a demarat o serie de acțiuni moment de stupefacție, aflîndu-se în fața unei situații România) are dreptul de a rămîne neutru într-un război între alte state, cel puțin dacă el nu este legat printr-un argumentate din punct de vedere istoric, militar și (surprinzătoare în acele vremuri) pentru desprinderea uman – cu susținerea întregului popor – deși va încerca României de Uniunea Sovietică – atît în plan economic, angajament convențional contrar. În acest context apare problema apartenenței României o intimidare, va trebui să recunoască suveranitatea cît și militar. Referitor la acest ultim palier, Dej voia să la NATO, caz în care, conform articolului din Statutul românilor asupra propriei țări. În acest caz, de așezare scape de trupele sovietice cantonate în România după acestui pact politico-militar, care, conceput sub formă a intereselor țării înaintea intereselor unor mari puteri 1944, continuînd și după semnarea Tratatului de pace de sprijin reciproc, îndepărtează posibilitatea adoptării și a unor alianțe (mai ales că acestea din urmă și-au din 1947, sub pretextul asigurării liniilor de comunicație cu zona sovietică de ocupație din Austria. Planul părții de către România a stării de neutralitate, în cazul concret pierdut credibilitatea prin încălcarea propriului statut), române a început să se concretizeze în iunie 1955, odată este demn de remarcat demersul GRUPULUI PENTRU de dezvoltare a unui conflict armat între Rusia și NATO. cu vizita în România a înalților oaspeți sovietici, în ROMÂNIA, reprezentat de personalități Conform statutului NATO, așa este, numai frunte cu Nikita Hrușciov, Secretar general al Partidului de marcă ale vieții noastre culturale, că, în situația dată, cheia problemei pleacă istorice, științifice etc., care și-au coagulat Comunist al Uniunii Sovietice. de la o definiție falsă a unui atac, anume La întîlnirea dintre cele două delegații, într-un cadru ideile suveraniste în sprijinul salvgardării că, Rusia a atacat Ucraina, un stat care nu României, propunînd programe secto mai mult prietenesc decît protocolar, Emil Bodnăraș, face parte din NATO, deci România nu riale, cu impact imediat asupra stopării Ministrul Apărării Naționale, aruncă, din senin, următoarea are nicio obligație să aplice articolul 5 în alunecării României în prăpastia întrebare: „Ce-ați crede despre retragerea trupelor conflictul amintit. Pe urmă: presupunînd globalistă, programe concretizate prin sovietice din România?”. Hrușciov, consternat, rămas cu că Rusia ar ataca chiar un stat care face paharul în mînă, abia a putut îngîna cîteva cuvinte: „Ce Comunicate. parte din Alianța Nord-Atlantică (probabil Pentru că are legătură cu subiectul spui? Cum poți sugera un asemenea lucru?”. Bodnăraș de la granița proprie), CSAT nu trebuie să articolului de față, remarcăm „Comu nu s-a intimidat și și-a justificat întrebarea, argumentînd: se arunce cu capul în beton, la semnalul nicatul GPR nr. 19 către cetățenii „România are granițe numai cu țări socialiste (Bulgaria, vreunei structuri NATO, nu înainte de a români și instituțiile statului, privitor la Iugoslavia, Ungaria, URSS – n.a.), iar la Marea Neagră cerceta (prin organele abilitate) dacă nu este Gheorghe Gheorghiu-Dej necesitatea imperioasă a neutralității în nu este nimeni în afară de noi și de turci”. Chiar dacă, cazul unei provocări pusă la cale de capete războaiele altora”. Sub un generic cu „înviat” după primul șoc, Hrușciov a răbufnit: „Pînă înfierbîntate din NATO, dornice să spulbere semnificații directe asupra subiectului „noi nu dorim să acum v-ați simțit bine sub aripa Uniunii Sovietice și acum pacea convențională de pe continent și să experimenteze fim ajutați militar după ce vom fi implicați în război, îi dați cu piciorul”, plecînd direct la aeroport fără a fi modelele noi de armament (vă mai amintiți de înscenarea NOI DORIM SĂ NU FIM IMPLICAȚI ÎN RĂZBOI!”, condus de Gheorghiu-Dej, ci de Emil Bodnăraș, „dușul pusă la cale de Hitler, cu atacul polonez asupra stației de GRUPUL PENTRU ROMÂNIA lansează un apel rece” a avut efect: La 26 iulie 1958, ultimul eșalon al radio din Gliwice, de către trupele speciale germane?). către cetățenii României, politicienii din conducerea trupelor Armatei Roșii care au staționat în România a Da, sîntem membru NATO și am semnat niște României, Ofițeri ai sistemului de Apărare, Siguranță părăsit teritoriul țării noastre. Nota bene: pînă în 1991, angajamente, fără să ținem seama de modificările Națională și Ordine Publică, Jurnaliști din toate timp de 33 de ani, România a fost singura țară membră a geopolitice ale Europei de după anul 1990, de dispariția instituțiile mass-media din România, text prin care Tratatului de la Varșovia care nu a mai avut trupe sovietice Tratatului de la Varșovia – contrapunerea, pe plan militar, demonstrează posibilitatea de a adopta un statut de pe teritoriul său! Tot din perioada comunistă a României mai la NATO, și, mai ales, de încălcarea flagrantă a propriului neutralitate. Mai mult decît atît, dovedindu-se excelenți statut de către NATO, care, în anul 1949, la înființare, cunoscători ai Istoriei României, membrii GPR, după un consemnăm și alte exemple în care conducătorii Țării prevedea că este o organizație militară defensivă. Cît de expozeu prin care demonstrează necesitatea ca România au pus interesele României înaintea intereselor de grup: respingerea „Planului Valev” (specializarea țărilor „defensivă” a devenit NATO în anii din urmă, cînd s-a să se declare neutră în conflictele militare socialiste pe diferite produse); interzicerea transformat în agresor, în situația atacării Iugoslaviei din prezent și viitoare, vin cu antecedente aplicațiilor cu trupe ale statelor din Tratatul (1999) și Afganistanului (2001-2021)? Din păcate, similare, cînd România, deși făcea parte de la Varșovia pe teritoriul României, România a contribuit la cele două agresiuni războinice – în dintr-un tratat politico-militar (Tratatul de aprobîndu-se doar tranzitarea acestora, sub primul caz, prin acordul de survol al avioanelor americane la Varșovia), s-a desolidarizat de acțiunile pază, și aplicații de comandament etc. care au bombardat Iugoslavia chiar în zilele de Paște; acestui organism, cel puțin în două cazuri, Pledînd pentru neutralitate, trebuie în al doilea caz, prin participarea la agresiunea asupra cel mai mediatizat fiind cel din august să amintim și de atitudinea unor state Afganistanului, cu trupe, acțiune iresponsabilă, plătită cu 1968, cînd România a refuzat să participe din NATO care au pus piciorul în prag și jertfa gratuită a 27 de tineri români și cu rănirea a 200 de la acțiunea militară a Tratatului de la au anunțat că refuză să se mai implice de militari, fără ca cei care i-au trimis ilegal la moarte, să Varșovia asupra Cehoslovaciei, deși era vreo parte în actualul război din Ucraina: răspundă în fața Legii. membru al acestei organizații. Corect, Ungaria, Austria, Slovacia. Alor noștri de La fel se petrec lucrurile și în prezent – NATO, printr-o conchid autorii textului: „Deci, s-a putut ce le e frică? Pentru că, eventual, nu le politică militară de agresiune, punînd cap de pod țări din și se poate și astăzi, dacă este voință mai dă Biden o șepcuță albă, sau că nu-i estul Europei – România este cap de coloană – desfășoară politică patriotică”. Apreciind concluzia Nikita Hrușciov mai susține ca să acceadă la funcții înalte? programe vizibile de amestec în treburile interne ale de mai sus, sintagma „voința politică Poporul trebuie să vă susțină, domnilor Ucrainei (o parte dintre acestea le-ați putut citi în numărul patriotică” mă incită și, în același timp, mă cutremură, politicieni de tinichea, nu Unchiul Sam! precedent al revistei noastre), incitînd Guvernul de la alăturînd substantivul patriot unor nume sinistre, Pentru că se potrivește exact, enumerînd avantajele Kremlin și periclitînd siguranța statală a României. Toate precum: Iohannis, Ciolacu, Ciucă, Kelemen... Poate, neutralității României, reproduc, în încheiere, un text aceste aspecte, și altele, care pot fi invocate extrem de citind comunicatul nr. 19 al Grupului Pentru România, superb din Comunicatul amintit al GRUPULUI PENTRU ușor, pledează pentru adaptarea unui statut al României le-o veni mintea la cap și vor avea curajul să fie, în ROMÂNIA – o concluzie tragică, dar reală. „Nevoia de neutralitate ce se potrivește țării noastre, care niciodată sfîrșit, de partea României și a românilor! Doamne neutralității României și a neimplicării ei în orice nu a manifestat tendințe de agresiune la adresa vecinilor, ajută! (personal, cred că fără a-i forța/obliga, nu vor război rezidă și din faptul că poporul român nu mai chiar dacă, uneori (cazul Rusiei și al Ucrainei), aceste întreprinde nimic în acest sens). are decît puține lucruri de apărat. Uriașa economie state vecine au acaparat părți din România, îndreptățindupe care a construit-o după 1958 a fost lichidată sau Luați exemplul lui Gheorghiu-Dej! ne să ne apărăm teritoriile. înstrăinată. Economia actuală din România aparține Astfel cum știm și noi, știu și politicienii de la vîrf Ce întorsătură a Istoriei! Și ce timpuri imprevizibile în cea mai mare parte companiilor multinaționale ai României de gravele abateri de la propriul statut al trăim! străine. Firmele românești mici și mijlocii nu sînt NATO, cînd, sub conducerea nemijlocită a președinților Dacă n-aș fi scris articolul de față n-aș fi avut prilejul vizate de prezumtivi inamici. Pentru cine să lupte SUA, acest organism s-a transformat într-un instrument să compar atitudinea demnă, curajoasă și patriotică poporul român? Pentru companiile multinaționale de agresiune, de destabilizare a unor state independente, față de colosul de la Răsărit – Uniunea Sovietică –, care jefuiesc România? Pentru clasa politică ticăloșită care nu mai răspundeau la comenzile Casei Albe. Să ne imperiul care ținea sub călcîi statele socialiste, a unui și profitorii din jurul ei? Sărăcia românilor nu reamintim că, la finele anului 1998, state din Occident, simplu electrician, cu slugărnicia slinoasă de astăzi preocupă pe nimeni, doar bunăstarea ologarhilor, membre ale Alianței, au refuzat să ia parte, sub comanda a unor lideri politici români, oameni cu doctorate pentru care poporul român nu merită să moară. NATO și a SUA, la agresiunea asupra Irakului, (chiar dacă plagiate), autori de cărți (chiar dacă sînt «Partenerii» militari străini din NATO ne cer să considerînd nelegitimă acțiunea de intervenție asupra scrise de alții), în fața unor state precum SUA, sau a rezistăm cu orice preț și sacrificiu timp de 72 de ore unui stat, doar la cheremul SUA, cu presupuse motivații unor organizații internaționale, precum NATO și UE! pînă vor veni alții să ne apere. De cine să ne fie frică, belicoase. Pornind de la aceste exemple, președintele Acum, identificarea celor două „tabere”: electricianul – mai mult decît de regimul politic ticăloșit iudeo-euroRomâniei, Guvernul, Parlamentul, să nu uite că, înainte Gheorghe Gheorghiu-Dej (sectetar general al Partidului atlantic, ca să merite să murim, sau să ne trimitem de a fi conducătorii unei entități aparținătoare unei alianțe Muncitoresc Român și Președinte al Consiliului de Stat copiii la moarte?”.
14
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Destine remarcabile • Destine remarcabile
Martor şi cronicar al Unirii (I) Personalitate reprezentativă a culturii româneşti de la jumătatea vea cului XIX, Dimitrie Bolintineanu (1825-1872) a fost nu numai un poet de seamă al epocii sale, ci şi un devotat slujitor al înaltelor cauze ale libertăţii, unităţii naţionale şi dreptăţii sociale. A desfăşurat, paralel cu munca sa literară, şi o susţinută activitate politică, participînd la două evenimente de o deosebită importanţă în viaţa românilor din Secolul al XIX-lea: revoluţia de la 1848 şi Unirea din 1859. În timpul revoluţiei a condus publicaţia „Poporul suveran”, al cărei prim număr a apărut la 19 iunie 1848, sub deviza „Libertate, egalitate, fraternitate!”. După înăbuşirea revoluţiei, Bolintineanu, la fel ca alţi patrioţi, a fost silit să ia calea exilului. La Paris, apoi la Constanţinopol, a continuat să desfăşoare o neobosită activitate în sprijinul cauzei româneşti. A fost unul dintre semnatarii unei „Protestaţii a românilor din Valahia”, scrisă de exilaţii români şi adresată guvernelor Angliei, Franţei, Austriei şi Prusiei. A publicat, de asemenea, lucrările „Les Principautés Roumaines” (1854) şi „L’Autriche, La Turquie et les Moldo-Valaques” (1856), în care prezenta temeiurile luptei românilor pentru unitate şi independenţă naţională. A revenit în ţară în octombrie 1857, după aproape zece ani de pribegie.
de a fi uniţi, ei au dovedit astăzi încă o dată întraceastă luptă nobilă şi sublimă de cele mai rari sacrifice şi abnegaţii”. În perioada domniei lui Cuza, Dimitrie Bolintineanu s-a situat printre cele mai de seamă figuri de patrioţi care au contribuit la consolidarea României moderne. Prieten şi colaborator intim al lui Cuza, s-a numărat printre principalii promotori şi realizatori ai marilor reforme din timpul Unirii, care au înscris pagini luminoase în istoria poporului nostru. La 23 mai 1860 a fost numit „comisar din partea Ţării Româneşti la Comisia Dunăreană”. În această calitate a făcut parte din suita domnitorului în vizita pe care a întreprins-o, în septembrie 1860, la Constantinopol. Călătoria lui Cuza, descrisă de D. Bolintineanu în broşura Vizita domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole, publicată chiar în 1860, a avut un mare răsunet pe plan internaţional, impunînd demnitatea domnitorului român şi prestigiul naţiunii noastre. Cuza a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui suveran, tratat cu deosebit respect de sultan şi de către membrii corpului diplomatic. „Această călătorie – scria Bolintineanu – pînă astăzi este singură de felul său. Vizita Majestăţii Sale, în adevăr, deşi subordonată voinţei Europei, are aerul unei întrevederi a doi suverani în care cel mai interesat în cestiune este imperatorul otomanilor. Niciodată în cazuri de această natură, Poarta Otomană nu a exprimat atîta dorinţă de a vedea un domn român în capitala Turciei; niciodată nu au oferit mai multe onori aleşilor românilor, însă niciodată un domn român nu a arătat mai multă demnitate, fiertate (mîndrie) naţională şi mai puţină grabă de a face această vizită impusă de tractate”.
Demni fraţi de a fi uniţi
Sfetnic şi prieten
Întors între ai săi, Dimitrie Bolintineanu s-a angajat în lupta pentru Unire, pentru afirmarea idealurilor democratice şi patriotice ale maselor populare. Singura armă de luptă de care dispunea era pana, iar singura posibilitate de a acţiona, de a interveni eficient în desfăşurarea evenimentelor era cuvîntul scris, publicistica. Şi astfel, a înfiinţat şi a condus gazeta Dîmboviţa, apărută la 11 octombrie 1858 şi al cărei obiectiv major a fost susţinerea înfăptuirii unităţii naţionale. Unirea – sublinia el în paginile acestei publicaţii – era o necesitate istorică şi legitimă a naţiunii române şi se impunea a fi transformată într-o realitate practică. În articolul Principatele Unite, apărut în Dîmboviţa din 6 decembrie 1858, Bolintineanu scria: „A merge o ţară pe o cale şi alta pe altă cale, ar fi să adeverim relele profeţii ale gazetelor streine răuvoitoare: că nu sîntem copţi pentru nici un fel de unire şi, prin urmare, pentru viaţa naţională, că unirea a fost cerută sub influinţa momentanie a împrejurărilor politice din anul încetat şi a ideilor cîştigate în ţări streine de o minoritate de oameni ale căror sentimente nu sînt acelea ale naţiei române”. În virtutea acestor principii, D. Bolintineanu a salutat cu entuziasm alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, subliniind într-un articol apărut în Dîmboviţa din 7 ianuarie 1859: „Ceea ce vedem mai cu plăcere în această alegere este nu persoana alesului, ci principiul de care ţine alesul. Astfel putem zice că în Moldova viitorul a învins trecutul”. De aceea, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Munteniei, prin care se realiza năzuinţa de veacuri a poporului român şi se deschidea totodată o nouă şi lummoasă pagină în istoria ţării, a vibrat profund în inima şi conştiinţa scriitorului, l-a umplut de bucurie, mîndrie şi nădejde, scriind în Dîmboviţa din 24 ianuarie 1859: „Printr-această faptă se constată că dacă fraţii noştri de peste Milcov au dat exemplu de simtimente patriotice antice, românii de dincoaci de Milcov au răspuns cu aceeaşi mărire. Demni fraţi
Bucurîndu-se de încrederea şi preţuirea lui Cuza, D. Bolintineanu a deţinut, în 1861, funcţia de ministru secretar de stat la Departamentul Trebilor Străine, în guvernul prezidat de Ştefan Golescu. Cînd s-a deschis Conferinţa puterilor garante, la 13/25 septembrie 1861, la Constantinopol, domnitorul 1-a trimis pe D. Bolintineanu ca reprezentant personal al său, pentru a-l ţine la curent cu mersul lucrărilor şi, totodată, pentru a fi util acţiunilor întreprinse de agentul nostru diplomatic, Costache Negri. Detalii deosebit de interesante în ceea ce priveşte orientările poetului în această perioadă ne oferă lucrarea sa, Cestiunea Unirii la Constantinopole, publicată în 1861. Scriitorul susţine ideea că Unirea deplină trebuie proclamată de însăşi naţiunea română, în numele dreptului de autonomie şi independenţă, demonstrînd compatrioţilor săi că numai ei sînt chemaţi să-şi impună voinţa în faţa puterilor străine: „Unirea este cum românii vor voi să fie. Cine poate vreodată să ne oprească de a fi uniţi, cînd noi vom voi a rămîne uniţi, să ne violeze dreptul de autonomie, cînd noi vom voi să fie respectat?”. D. Bolintineanu nu se mulţumea însă a formula întrebări, ci îndemna la acţiune, cu luciditate: „Dar românii ce fac? Aici este întrebarea cea mai serioasă. O naţiune nuşi asigură pentru mult timp libertăţile sale prin tractate; între străini tractatele devin nule cînd nu sînt sprijinite de puterile morale şi materiale... Unii găsesc că fermanul prin oarecare article violează drepturile de autonomie şi trebuie a protesta. Sîntem cu totul de această părere, însă iată cum: Unirea este recunoscută de puterile garante. Românii nu au decît să o proclame!”. Începînd din primăvara anului 1863, Bolintineanu s-a angajat într-o susţinută activitate publicistică, axînduse pe problemele esenţiale din timpul Unirii. Ceea ce îl preocupa, într-o largă măsură, era legea electorală, cerînd transformarea ei, pe baze democratice, prin acordarea dreptului de a alege şi de a fi ales unui număr cît mai mare de cetăţeni, indiferent de starea materială şi de poziţia socială. În amplul articol Adunările generale la români, apărut în ziarul Reforma, începînd cu numărul din 11 iunie 1863, scria: „Una din cestiunile ce ne leagă
RM
mai mult cu cestiunea îmbunătăţirei soartei ţăranilor este neapărat cestiunea lărgirii votului electoral. Una nu poate să fie fără cealaltă”. Pledoaria lui D. Bolintineanu pentru o nouă lege electorală, pe baze democratice, se corela cu campania pentru împroprietărirea ţăranilor, pe care o desfăşura într-un ciclu de articole publicate în ziarul Buciumul, cu începere din 25 mai 1863. Astfel, la 29 mai 1863, exprima necesitatea îmbunătăţirii soartei ţăranilor ca o condiţie vitală pentru regenerarea şi întărirea naţiunii române, pentru a asigura propăşirea ţării pe principii progresiste, pe drepturi şi libertăţi cetăţeneşti democratice: „A îmbunătăţi starea ţăranilor este a îmbunătăţi starea ţărei, atît în privinţa prosperităţii din întru cît şi în privinţa întăririi naţionalităţii şi libertăţilor ei... Cum se va asigura întemeierea naţionalităţii române, cînd cinci milioane de suflete nu vor avea ce să păstreze şi să apere? Asigurarea unei societăţi cată să fie aşezată pe datorii şi drepturi egale. Cum va putea să fie o constituţiune într-o ţară de clăcaşi? Cum va exista egalitatea acolo unde oamenii nu sunt egali?”. Bolintineanu a revenit asupra problemei ţărăneşti în două ample articole, cu titlul Cestiunea împroprietăririi ţăranilor, apărute în Buciumul, la 12 şi 14 august 1863. Şi de data aceasta, poetul se mărturisea continuatorul principiilor revoluţionare de la 1848, îndeosebi al celebrului articol 13 al Proclamaţiei de la Islaz, arătînd că îmbunătăţirea stării ţăranilor, prin împroprietărire, constituia piatra de încercare a guvernului şi Camerei: „Noi sîntem de părere că guvernul ar trebui să prezinte un proiect de lege la Adunare, îndată după deschiderea ei, pe bazele articolului din proclamaţiunea din 1848, care, graţie cerului, nu mai este tractată astăzi de subversivă de cînd art. 46 din Convenţiune a recunoscut trebuinţa grabnică şi neapărată a îmbunătăţirii stării ţăranilor. Camera va trebui să se pronunţe într-un fel, cu naţiunea sau contra naţiunii”.
Apropiat patriei sale Bolintineanu a participat nemijlocit la realizarea acestor mari reforme din timpul Unirii, ca ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu, începînd de la 12 octombrie 1863. În această calitate, scriitorul s-a ilustrat printr-o serie de realizări care i-au înscris numele printre cei mai de seamă promotori ai învăţămîntului din ţara noastră. Iniţiativele şi acţiunile sale au cuprins întreaga sferă a învăţămîntului public, de la cel sătesc şi pînă la cel universitar, fiind dominate toate de ideea culturalizării poporului, de a asigura condiţii favorabile tuturor celor destoinici, de a crea instituţii la nivelul civilizaţiei moderne. De pildă, în timpul ministeriatului său, au fost înfiinţate peste o mie de şcoli săteşti şi s-a întemeiat cea dintîi Facultate de litere, la Bucureşti, pe baza căreia a fost organizată apoi Universitatea, Bolintineanu prezidînd, la 7 iulie 1864, solemnitatea oficială a deschiderii ei. Deţinînd portofoliul Cultelor, Bolintineanu s-a ocupat nemijlocit de elaborarea legii pentru secula rizarea averilor mînăstirilor închinate. Actul secu larizării era concluzia firească şi necesară a unui proces care începuse cu decenii înainte, fiind înscris şi în programul revoluţiei de la 1848. La 12 decembrie 1863, D. Bolintineanu a prezentat lui Alexandru Ioan Cuza proiectul de lege pentru secularizarea averilor mînăstireşti, în raportul către domnitor argumentînd: „Inspirată din principiele civilizatrice ale secolului şi de adevăratele sale interese care nu pot a mai permite ca o a cincea parte din pămîntul românesc să continuie a fi avere de mînă-moartă în posesiunea uzurpată a unor comunităţi religioase streine, care de secoli calcă toate condiţiunile dedicaţiunelor primitive, Naţiunea Română, urmînd exemplul dat de naţiunile cele mari ale Europei, reclamă secularizarea averilor de mînă-moartă. Prea înălţate Doamne! România sigură de a întîlni pe Înălţimea-Voastră pretutindenea unde sunt interesele şi aspiraţiunile ei, este în drept de a aştepta de la iniţiativa Înălţimei Voastre şi soluţionarea unei chestiuni atît de naţională ca aceea a averilor monăstirești”. (va urma) TEODOR VÂRGOLICI
15
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
p O V E S T I
A D E V A R A T E
Cel mai temut tribunal al istoriei – Inchiziția (II) Acuzatul trebuie să ghicească (2)
Acuzatul nu era confruntat cu cei care îl denunţaseră şi nu avea nici măcar dreptul să ştie cine erau aceştia. Singura favoare care i se făcea consta în aşanumitele recusationes divinatrices (ceea ce înseamnă, aproximativ, respingere a învinuirilor prin ghicire): la primul interogatoriu, el era întrebat dacă are duşmani, care e numele lor şi ce motive îi fac să-l urască. În eventualitatea, foarte puţin probabilă, că deţinutul reuşea să ghicească exact numele denunţătorilor săi, i se acordau circumstanţe atenuante. Criteriile după care erau admişi martorii nu aveau nimic comun cu dreptatea. În apărarea inculpatului nu puteau depune mărturie femeile, copiii, sclavii şi, bineînţeles, ereticii, împotriva lui, însă, toţi aceştia puteau fi convocaţi în calitate de martori şi se cunosc cazuri cînd sute de oameni au fost executaţi pe baza depoziţiei unui copil de 7-8 ani. O mărturie favorabilă odată retractată nu mai era luată în considerare. O mărturie nefavorabilă rămînea valabilă după oricîte retractări. Un aspect deosebit de semnificativ al modului cum lucrau inchizitorii era cel al obiectului propriuzis al anchetei. Ceea ce se afla în atenţia tribunalului nu erau atît faptele unui om, cît ideile lui. Un furt sau o crimă, fie ele şi recunoscute de inculpat, puteau trece nepedepsite, cu condiţia să nu constituie dovezi suplimentare ale ereziei sale; în schimb, un simplu cuvînt scăpat în cursul interogatoriului, o ezitare la un răspuns, pînă şi paloarea (sau roşeața) chipului reprezentau „dovezi concludente”, în consecinţă motive de condamnare. În principiu, vîrsta minimă la care o persoană putea fi adusă în faţa tribunalului inchizitorial era de 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete (diferenţa se explică prin faptul că sexul feminin era considerat mai susceptibil de a cădea în păcat). În realitate, însă, nu numai ca martori, dar şi ca inculpaţi se aflau adesea şi copii mai mici, unii dintre ei avînd abia şase sau şapte ani. În unele ţări, existau legi care interziceau punerea sub acuzaţie la o vîrstă atît de fragedă, dar „ingeniozitatea” inchizitorilor nu cunoştea limite şi copiii erau citaţi, judecaţi şi condamnaţi prin intermediul unui „tutore”, numit ad-hoc de tribunal. Interogatoriul se desfăşura după anumite canoane, menite să-l oblige pe acuzat să se contrazică sau să se încurce. Iată ce-i sfătuia pe confraţii săi dominicanul Bernard Guy, despre care am pomenit mai înainte: „Un inchizitor energic nu trebuie să se lase convins cu uşurinţă, ci să continue cu fermitate pînă ce oamenii îşi mărturisesc erezia... Dacă un acuzat consimte să jure că nu este eretic eu îi spun: Dacă juri numai pentru a scăpa de rug, nu-mi ajunge un jurămînt. Numi ajung nici zece, nici o sută, nici o mie de jurăminte, căci te voi socoti că ai jurat sub constrîngere. În afară
Proces al Inchiziției
(
RM
sărăcie pe care şi-l luaseră. Dar mustrarea nu a avut nici un efect şi inchizitorii au continuat să aplice amenzi celor aduşi în faţa lor, ba chiar au recurs din ce în ce mai frecvent la confiscarea în folosul lor a întregii averi a condamnaţilor. Lăcomia cuvioşilor magistraţi a stat, de altfel, la de asta, dacă voi reuşi să dovedesc, aşa cum cred că baza multora dintre procesele intentate de Inchiziţie se va întîmpla, că eşti eretic, jurămintele tale nu te vor care, în unele locuri, îşi împărţea beneficiile cu scăpa de arderea pe rug. Aşa încît nu vei face altceva regii, prinţii şi seniorii feudali. Nu întîmplător în decît să-ţi pătezi conştiinţa, fără a te izbăvi de pedeapsă. regiunile sărace, aşa cum era de pildă nordul Franţei, Înspăimîntați de asemenea cuvinte, mulţi eretici îşi anchetatorii sinistrului tribunal nu descopereau decît mărturisesc crimele”. foarte puţini eretici. Dacă presiunile morale nu erau Ceea ce pentru o serie de autori suficiente, se recurgea la tortură. a fost o simplă bizarerie – procesele De la biciuire pînă la tragerea pe intentate unor persoane defuncte roată, de la arderea tălpilor, pînă şi condamnarea rămăşiţelor lor la turnarea de plumb topit în ochi, pămînteşti la tot felul de pedepse în nări şi în urechi, de la zdrobirea – avea de fapt aceleaşi motive: progresivă a oaselor mîinilor şi confiscarea bunurilor materiale. picioarelor pînă la jupuirea de viu, De pe o zi pe alta, cineva se putea Inchiziţia a utilizat tot arsenalul vedea astfel privat de întreaga lui de suplicii pe care i le punea la avere, sub pretext că o moştenise de dispoziţie barbaria medievală. la un bunic eretic, chiar dacă acest Între tribunalele ecleziastice şi cele fapt nu corespundea adevărului. În civile s-a desfăşurat, pe acest tărîm, a sa Liber sententiarum inquisitoris, o veritabilă competiţie, fiecare Bernard Guy arată că, în decurs de din ele străduindu-se să găsească 15 ani, numai în sudul Franţei s-au procedeele cele mai rafinate pentru pronunţat 89 de sentinţe împotriva a obţine mărturisiri. unor persoane care muriseră cu 5-30 Respectînd însă cu scrupuloasă de ani înainte de data procesului. ipocrizie formele exterioare, Inchi Ioana d’Arc pe rug Pedepsele cele mai frecvente ziţia nu se mulţumea să ceară ale Inchiziţiei se situau însă la prizonierului istovit de chinuri doar recunoaşterea extremitatea maximului de severitate: întemniţarea pe vinelor sale. El trebuia să confirme a doua zi mărturisirea, viaţă şi execuţia. Închisorile erau de două categorii: adăugînd că o făcea „fără să fie silit de nimeni”. Dacă, murus largus şi murus strictus sau durus. În ambele, după trecerea unui răstimp, cineva îndrăznea să revină deţinutul stătea într-o celulă separată şi era hrănit asupra celor spuse sub tortură, îi aşteptau cazne şi mai doar cu pîîne şi apă. Dar în regimul argus, rezervat cumplite, echivalînd cu condamnarea la o moarte lentă celor bogaţi, prizonierul avea un număr de minute pe şi groaznică. zi în care putea face mişcare pe culoarele temniţei şi schimba cîteva cuvinte cu tovarăşii lui de suferinţă. Auto-da-fé Murus strictus însemna de cele mai multe ori o Practic, Inchiziţia nu cunoştea noţiunea de achitare a carceră în zid, abia cu puţin mai mare decît trupul vreunui acuzat, cazurile în care el era absolvit de orice unui om. Condamnatul era înlănţuit zi şi noapte de vină fiind rarisime. La capătul anchetei care, aşa cum perete, neputînd să se mişte aproape deloc. Mîncarea am mai spus, putea să dureze cîteva luni sau cîţiva ani, şi apa erau introduse printr-un mic orificiu în perete, acuzaţii erau împărţiţi în două categorii: care servea și la aerisire. Şobolanii mişunau continuu, a) cei care îşi mărturisiseră „păcatele” şi renunţaseră disputînd prizonierului codrul de pîine mucegăită pe la „ereziile” lor; care îl căpăta; în asemenea condiţii, nu este de mirare b) cei care nu-şi recunoscuseră „crimele”, făcîndu-se că durata de viaţă a condamnaţilor – chiar în cazul astfel vinovaţi de „erezie persistentă”. unor oameni tineri şi viguroşi – era foarte scurtă. Mai exista, de fapt, şi o a treia categorie: cei care Sentinţele inchiziţiei erau pronunţate în mod „recidivau” după ce se legaseră prin jurămînt să renunţe solemn, numai în ziua de duminică, fie într-o biserică, la erezie. fie într-o piaţă publică, în prezenţa acuzaţilor şi a Pedepsele aplicate de inchiziţie se întindeau pe judecătorului lor, a episcopului şi preoţimii locale şi un registru foarte larg şi variat: în ordinea severităţii, a unei numeroase asistenţe. După ce se dădea citire ele constau în penitenţe, zile de post şi rugăciune, verdictului, ereticii care refuzaseră să-şi mărturisească pelerinajele în diverse localităţi considerate sfinte, crima erau invitaţi, pentru ultima oară, să revină în spovedanii publice, ţintuirea la stîlpul infamiei, purtarea sînul Sfintei Biserici; în eventualitatea unui refuz, ei de „stigmate” (semne distinctive, specifice culpei res erau predaţi tribunalului laic, ceea ce echivala în mod pective şi cusute pe veşminte: cruci galbene, limbi de automat cu condamnarea la moarte prin ardere pe rug. culoare roşie, anumite litere etc.). O părere eronată, dar destul de răspîndită, Încă din primele decenii ale activităţii lor, identifică această execuţie cu noţiunea de autodominicanii şi franciscanii da-fé; în realitate, expresia, care în limba spaniolă au obţinut dreptul de a înseamnă „act de credinţă”, desemnează ceremonia condamna pe inculpaţi de pronunţare a sentinţei, aşa cum se desfăşura ea în la plata unor amenzi în Spania. Primul aufo-da-fé a fost organizat la Sevilla, bani sau în natură. Ei s-au în 1482, din ordinul marelui inchizitor Thomaso de grăbit să profite din plin de Torquemada. De obicei, execuţiile nu aveau loc în acest privilegiu, spoliind cadrul ceremoniei, deşi se cunosc unele excepţii. sute de mii de persoane şi Inchiziţia a operat în toată Europa Occidentală şi acumulînd averi imense. Centrală, extinzîndu-se odată cu descoperirea Lumii Lucrurile au mers atît de Noi, în teritoriile coloniale spaniole şi portugheze de departe, încît în 1244 şi dincolo de Oceanul Atlantic. Trăsăturile ei specifice 1251 Papa Inocențiu al în diferite ţări, ca şi principalele personalităţi istorice IV-lea s-a văzut nevoit care fie au combătut-o, fie au susținut-o vor forma să intervină, reproşînd obiectul unui articol viitor. „fraţilor cerşetori” că au Sfîrșit abandonat legămîntul de NICOLAE MIRON
16
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
ªtiri externe, comentarii, analize Croșeu de dreapta
(urmare din pag. 1) „S-a dovedit din nou a fi adevărat în 2017 și 2022, cînd Marine a ajuns și ea în turul doi și a fost învinsă de Emmanuel Macron, tînărul promițător outsider care dorea să demonteze linia de separare stîngadreapta. M-am trezit azi dimineață într-o altă țară, una în care clanul Le Pen este la porțile puterii. Pentru prima dată în Franța, un partid politic de extremă dreaptă ar putea cîștiga majoritatea totală a locurilor în parlament Rezultatele primului tur al alegerilor legislative anticipate convocate de Macron au fost o victorie clară pentru Ressemblement National (RN), așa cum a fost redenumit Frontul Național, creat de Jean-Marie Le Pen”. Micuții ăștia nu mai pot de grija Holocaustului dar nu mai știu cum să țină partea ălora din Hamas. Niște ipocriți care se comportă de zici că a venit sfîrșitul lumii. Al lumii lor, da, și e foarte bine că se întîmplă asta. Acum bineînțeles că toate forțele sociale se unesc pentru ca la al doilea tur de scrutin programat pe 7 iulie oamenii rezonabili, adică comuniștii lor denumiți „progresiști”, să iasă la vot ca Le Pen să nu obțină majoritatea. Citez din nou din The Guardian: „Al doilea tur, programat pentru 7 iulie, se transformă într-un moment al adevărului pentru politica franceză, cu consecințe uriașe pentru țară, pentru Europa, pentru Ucraina și atîtea alte probleme din această lume zbuciumată. Singura întrebare pentru turul doi este dacă RN iese cu o majoritate totală, ceea ce l-ar obliga pe Macron la o «coabitare» umilitoare și complexă: un fenomen tipic francez în care președintele și premierul provin din partide opuse. Singura modalitate de a preveni o astfel de majoritate este ca toate celelalte forțe politice să aplice o regulă simplă: să își retragă candidatul dacă este o luptă între trei în circumscripția lor. Acest lucru ar aduce un parlament blocat, instabilitate politică și posibil haos; dar ar fi mai puțin dăunător decît a avea extrema dreaptă la putere. Cel puțin asta ar crede oamenii «rezonabili»“. Dumneavoastră vedeți ce soluții au progresiștii ăștia? Vor să blocheze Parlamentul, să provoace instabilitate politică și haos, adică o țară neguvernabilă, ceea ce ei consideră mai puțin dăunător decît să fie Marine Le Pen la putere! Înțelegeți că oamenii sînt deraiați de pe șine? Înțelegeți că sînt iresponsabili și că nu știu să piardă? Dar politica este mai complicată decît atît, într-o țară polarizată în care frontul unit al partidelor de stînga s-a clasat pe locul al doilea, lăsînd blocul centrist al lui Macron pe o treime îndepărtată. Unii oameni, se pare, se tem mai mult de stînga decît de extrema dreaptă – scriu aceiași britanici. Păi sigur că oamenii se tem mai mult de stînga fiindcă sînt niște comuniști anormali acolo, cu care nimeni cu vrea să stea de vorbă. „Luați «Le Figaro», marele ziar al dreptei, care aparține familiei Dassault, continuă să scrie «The Guardian», ziar de circulație care a transformat turul doi al alegerilor într-un duel între Bardella și Jean-Luc Mélenchon. Mélenchon este o figură înfricoșătoare pentru alegătorii de dreapta, iar «Le Figaro» le spune în mod clar cititorilor săi pe cine să nu voteze, împingînd narațiunea RN pe prima pagină. Fostul prim-ministru Édouard Philippe și ministrul de Finanțe, Bruno Le Maire, au spus că vor să se opună RN, dar s-au oprit înainte de a-și chema susținătorii să voteze pentru orice alt candidat din cauza lui Mélenchon. Dacă alegătorii împărtășesc aceeași temeri, un bulevard se deschide pentru primul premier de extremă dreaptă din istoria recentă a Franței, un salt în necunoscut”. Un necunoscut preferabil, aș zice eu copiindu-vă, variantei voastre de guvernare a Franței.
„Ce a mers prost? Se poate întreba în mod evident de ce Macron a decis să parieze viitorul țării la alegeri anticipate pe care nu avea nicio șansă să le cîștige, deschizînd poarta extremei drepte. De asemenea, ne putem întreba de ce această țară, cu numeroasele sale atuuri, a generat suficientă furie și resentimente în rîndul cetățenilor săi pentru a produce un rezultat electoral care are mai multe șanse să-și dăuneze economiei și coeziunii sociale decît să rezolve probleme reale. De asemenea, putem pune la îndoială o elită politică franceză care a fost atît de oarbă încît a lăsat extrema dreaptă să prospere în colțuri mari ale unei societăți care se simțea uitată și disprețuită. Toate acestea sînt adevărate și se discută peste tot acum în Franța, între prieteni, colegi și în cercurile noastre de familie. Toată lumea se uită în oglindă și se întreabă ce să facă duminica viitoare în turul doi. Cel puțin, va trebui să învățăm să trăim într-un stat divizat, în care RN controlează orașele mici și zonele vaste din Franța rurală, în timp ce oamenii «rezonabili» au puterea în orașe mari, inclusiv Paris. Aceasta este o adevărată tragedie” – își încheie articolul The Guardian. De aici putem concluziona că, la fel ca peste tot, oamenii de la țară și din orașele mici sînt mai normali decît rezonabilii din marile orașe. Aceleași probleme existențiale le au și cei de la Politico, care îl consideră terminat pe Macron și se întreabă cine o va putea opri pe Le Pen. După ce pariul său electoral anticipat a fost inversat, Emmanuel Macron se confruntă cu o alegere dureroasă: să-și retragă candidații pentru a încerca să oprească extrema dreaptă sau să încerce să salveze ceea ce a rămas din mișcarea sa, cîndva dominantă, înainte ca aceasta să moară. Pentru liderul Franței, în vîrstă de 46 de ani, alegerile parlamentare din primul tur au fost o umilință la fel de personală ca și uimitoarea sa ascensiune la președinție. El a convocat votul anticipat, după o înfrîngere dezastruoasă în mîinile extremei drepte la alegerile europene din iunie, cu un singur scop în minte: să oprească avîntul Franței spre extreme. A realizat contrariul. A doua cea mai mare economie a Europei și singura putere nucleară a UE este acum mai aproape ca niciodată de introducerea unui guvern de extremă dreapta pentru prima dată, după ce RN, partidul lui Marine Le Pen, a preluat un avans dramatic în prima etapă a votului. Dacă votul din turul doi oferă o majoritate parlamentară pentru RN – iar prognozele sugerează că acest lucru este posibil – Franța va înota în ape incerte: țara ar fi guvernată, cel puțin parțial, de politicieni care și-au făcut un renume simpatizînd cu Vladimir Putin, care promiteau că vor distruge Uniunea Europeană, vor cîștiga războiul împotriva migrației și vor părăsi NATO. Deși partidul lui Le Pen și-a atenuat unele dintre pozițiile sale mai ascuțite, rămîne profund sceptic față de pozițiile politice occidentale. O victorie la aceste alegeri ar oferi un impuls puternic șanselor lui Le Pen de a cîștiga președinția franceză în 2027. Potrivit rezultatelor finale publicate de Ministerul de Interne, rezultatele partidului lui Le Pen îl plasează la o distanță apropiată de putere, cu 29,5% din voturi în primul tur. Institutul de votare Ipsos a estimat că extrema dreaptă ar putea obține între 230 și 280 de locuri în Adunarea Națională cu 577 de locuri. Coaliția Ensemble a lui Macron s-a clasat pe locul al treilea cu 20% din voturi, în spatele alianței de stînga Noul Front Popular cu 28% din voturi, potrivit rezultatelor publicate de Ministerul de Interne al Franței. Cum pragul de a comanda majoritatea absolută în parlament este de 289 de locuri, extrema dreaptă ar
putea chiar să fie în poziția de a forma un guvern într-o săptămînă, avîndu-l pe președintele RN, Jordan Bardella, în vîrstă de 28 de ani, ca prim-ministru. După ce au fost lansate proiecțiile inițiale, mii de cetățeni francezi s-au adunat în Place de la République din Paris pentru a protesta împotriva extremei drepte. Scenele aminteau de protestele împotriva lui JeanMarie Le Pen, tatăl lui Marine, care s-a calificat pentru a doua rundă a alegerilor prezidențiale din 2002, în calitate de candidat pentru partidul cunoscut pe atunci drept Frontul Național. Pe atunci, partidele și alegătorii s-au unit împotriva extremei drepte, lăsînd deoparte diferențele pentru a-l învinge pe candidatul extrem sub o politică cunoscută sub numele de „cordonul sanitar”. Dar politica europeană s-a schimbat dramatic în ultimele două decenii. Partidul de extremă stînga France Insoumise și liderul său, Jean-Luc Mélenchon, au apărut drept un dușman și mai mare pentru centriști decît Le Pen, după un an petrecut luptînd în Adunarea Națională. Macron însuși a petrecut o mare parte din această campanie criticînd politicile Alianței de stînga Noul Front Popular, care include extrema stîngă, drept „grotești” și distructive pentru Franța. Vorbind la cîteva ore după înfrîngere, premierul lui Macron, Gabriel Attal, a subliniat acest lucru: a sugerat că toți candidații care aparțin coaliției lui Macron ar trebui să se retragă doar în cazurile în care un candidat din „forțele republicane” ar fi mai bine plasat pentru a cîștiga — posibil excluzînd candidații France Insoumise. „Deoarece stînga l-a transformat pe Macron în marele său adversar, iar Mélenchon și Macron au petrecut luni de zile ducînd o luptă politică uriașă, este greu să resuscitezi cordonul sanitar”, a spus Bruno Jeanbart într-un sondaj realizat de OpinionWay. „De asemenea, nu știm dacă va face o diferență cu alegătorii”. Jeanbart a adăugat că deseori alegătorii centriști se abțin atunci cînd li se oferă posibilitatea de a alege între extrema stîngă și extrema dreaptă. Candidații care s-au calificat pentru al doilea tur de scrutin au avut la dispoziție pînă marți seară să decidă dacă se retrag din cursă sau vor continua să lupte. Duminică seara, s-a părut că în multe circumscripții al treilea cel mai bine plasat candidat se retrage pentru a ajuta un adversar să învingă RN. Aceasta înseamnă că estimările de locuri pentru extrema dreaptă erau „deja depășite”, deoarece se bazau pe concursuri din turul doi înainte ca unii candidați să înceapă să se retragă, potrivit lui Brice Teinturier, directorul institutului de votare Ipsos. Partidul Rassemblement Național a spus că nu va încerca să formeze un guvern dacă nu va cîștiga majoritatea absolută în parlament. Le Pen a insistat că Bardella va deveni prim-ministru numai dacă RN va avea sprijinul parlamentului. În mod tradițional, președintele francez numește un primministru din cel mai mare grup parlamentar din Adunarea Națională. Așa arătau lucrurile înainte de votul decisiv de duminică. Cum va fi pînă la urmă, vom vedea.
RM
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
17
Neașteptat, avantajul lui Trump față de Biden înregistraţi în statele menţionate, între 1 şi 5 iulie, cu o marjă de eroare de 1%, conform calculelor scade în statele indecise – sondaj Bloomberg acestora. Morning Consult, a intervievat 4.902 alegători
În ciuda prestaţiei sale slabe la dezbaterea elec torală cu oponentul său republican Donald Trump, din 28 iunie, preşedintele american Joe Biden a redus avantajul deţinut de Trump în aşa-numitele swing states (state oscilante, indecise – n.r.) în perspectiva alegerilor prezidenţiale din noiembrie din SUA, potrivit unui sondaj publicat sîmbătă de Bloomberg. Acest sondaj, concentrat exclusiv pe şapte dintre cele mai indecise state din SUA, relevă că Trump îl depăşeşte pe actualul preşedinte al SUA, obţinînd 47% din intenţiile de vot, comparativ cu Biden, în favoarea căruia s-au pronunţat 45% dintre persoanele intervievate, ceea ce reprezintă cea mai mică diferenţă în favoarea fostului preşedinte republican de cînd Bloomberg a început să analizeze climatul de vot în aceste state, în octombrie trecut, relatează EFE. Dacă este analizat fiecare stat swing în parte, Biden chiar îl devansează pe Trump în
Michigan (48% faţă de 43%) şi Wisconsin (47% faţă de 44%), în timp ce fostul preşedinte avea un avans între 1% şi 3% în Nevada, Arizona, Carolina de Nord şi Georgia. Cea mai mare diferenţă între presupuşii candidaţi ai Partidului Democrat şi ai Partidului Republican s-a produs în Pennsylvania, unde Trump s-a impus cu 51% din sprijin faţă de 44% pentru Biden, în primul sondaj Bloomberg după dezbaterea prezidenţială din 28 iunie. Bloomberg, împreună cu
Ucrainei ar putea să i se spună că este prea coruptă pentru a se alătura NATO
(urmare din pag. 21) „«Pe măsură ce ei continuă să facă acele reforme, vrem să-i lăudăm, vrem să vorbim despre pași suplimentari care trebuie făcuți, în special în domeniul anticorupție. Este o prioritate pentru mulți dintre noi, cei aflați în jurul mesei de negocieri», a adăugat sursa. Zelenski, președintele Ucrainei, face eforturi pentru aderarea rapidă la NATO după încheierea războiului, pentru a proteja țara de viitoare invazii. Ar obliga SUA și Europa să vină în apărarea Kievului în eventualitatea unui atac rusesc”. Atac ce nu cred că va mai avea loc vreodată, dacă e să mă întrebați pe mine. Britanicii continuă scriind că: „Din punctul nos tru de vedere, corupția a fost un punct de conflict în discuțiile recente dintre statele membre NATO cu privire la posibilitatea de a oferi Ucrainei un calendar concret pentru aderarea la alianța militară occidentală. «The Telegraph» a dezvăluit recent că SUA blochează eforturile britanice și europene de a transpune în scris o cale ireversibilă către aderarea la NATO pentru Ucraina. Ucraina a suferit din cauza corupției, în special în forțele sale armate, de la dizolvarea Uniunii Sovietice. Zelenski i-a demis pe șefii militari ca parte a unui efort de a reduce corupția, în special în domeniul achizițiilor de apărare. Joe Biden a semnalat «corupția semnificativă» din Ucraina într-un interviu acordat revistei «Time» anul acesta, în timpul căruia a exclus să susțină «natoizarea Ucrainei». Diplomații și oficialii NATO au oferit Ucrainei o listă de reforme pe care se așteaptă să le efectueze înainte ca ambițiile sale de aderare să poată fi realizate, a declarat un oficial american al apărării. «Este un lucru pe care NATO l-a făcut în liniște, care îi ajută pe ucraineni să se apropie de calitatea de membru al Uniunii», a adăugat sursa. Aliații NATO încă nu sînt de acord cu privire la faptul dacă ar trebui să actualizeze declarația făcută de anul trecut la summitul lor de la Vilnius, Lituania, pentru a-și face oferta către Kiev «ireversibilă». La
reuniunea din acest an, aliații sînt așteptați să ofere alte sisteme de apărare aeriană pentru a satisface nevoile tot mai mari ale Ucrainei, după ce Washingtonul a acceptat să acorde prioritate livrărilor sistemului său emblematic la Kiev. În ciuda lipsei promisiunilor NATO, aproape 20 de țări au semnat acorduri bilaterale de securitate cu Ucraina. Ei se vor reuni pentru a celebra aceste noi pacte într-o declarație comună la summitul NATO”. Cu alte cuvinte, NATO ca alianță se ferește să intre în conflict direct cu Rusia fiindcă asta ar duce la o confruntare între SUA și țara lui Putin, iar americanii tocmai asta nu doresc. Atunci, au fost de acord ca membrii Alianței să semneze acorduri de securitate cu Ucraina și, în caz de război, nu au decît să se descurce cum or ști ei, urmînd să-i ajute ca pe ucraineni să-și distrugă țările luptînd cu Rusia și să stea deoparte. Aici avem de a face cu o abandonare de către americani a aliaților lor, lucru pe care l-au făcut ultima dată în Afganistan. E un semnal rău pe care-l dă America, fiindcă e protector al prietenilor săi doar cu gura și cu arme, nu cu armata. Pe de altă parte, cancelarul german Olaf Scholz a garantat într-o conferință de presă că țara sa nu va participa, în mod activ, cu trupe la războiul din Ucraina. Ziarul European Conservative scrie următoarele: „Cancelarul german Olaf Scholz i-a asigurat pe cetățenii țării sale că Germania nu va deveni parte la războiul din Ucraina. Într-un răspuns la o întrebare adresată de un parlamentar de opoziție dacă va garanta că Germania nu va fi atrasă în război, cancelarul a spus: «Da, dau această garanție. În calitate de cancelar, susțin asta». Întrebarea era justificată, văzînd cum s-a schimbat abordarea militară a Germaniei în cîțiva ani. Berlinul a fost inițial dispus să trimită căști în Ucraina doar la începutul invaziei Rusiei în urmă cu mai bine de doi ani. Cu toate acestea, presiunea aliaților NATO și a Verzilor din cadrul guvernului l-au convins pe social-democratul Olaf Scholz să permită livrarea de sisteme antiaeriene și tancuri de luptă. Germania și-a
„Deşi prima dezbatere prezidenţială din 2024 a părut să-i alarmeze pe unii lideri democraţi, sondajele noastre din statele swing pentru Bloomberg News arată că această chestiune nu a contribuit prea mult la schimbarea dinamicii cursei”, a scris Eli Yokley, consultantul politic la Consult Morning, cu prilejul publicării sondajului. Şi asta în condiţiile în care, dintre persoanele chestionate, doar 13% dintre respondenţi l-au indicat pe Biden cîştigător atunci cînd au fost întrebate cine a fost învingătorul dezbaterii din 28 iunie. Totodată, aproximativ 20% dintre respondenţi au declarat că actualul preşedinte este apt mental, în timp ce aproape jumătate au spus acelaşi lucru despre Trump. Decalajele au crescut atunci cînd persoanele chestionate au fost întrebate despre vîrsta candidaţilor: 44% au considerat că Biden (81 de ani) este prea bătrîn şi doar 8% au formulat o apreciere similară la adresa lui Trump (78 de ani). Pe de altă parte, trei din 10 zece alegători democraţi din aceste state swing şiau exprimat opinia că Biden ar trebui să abandoneze cursa prezidenţială. Sondajul Bloomberg contrazice sondajele naţionale publicate în ultimele zile, inclusiv cel al The New York Times/Siena College, care arăta că Trump şi-a mărit avantajul şi că era deja cu şase puncte procentuale peste Biden la nivel naţional. Spotmedia.ro
dat recent acordul ca Ucraina să folosească arme germane împotriva țintelor din interiorul teritoriului rus. Germania a fost unul dintre cei mai mari furnizori de arme ai Ucrainei, dar Scholz a refuzat întotdeauna ideea de a trimite personal militar. Războiul a ajuns într-un impas, deși forțele ruse fac progrese lente, dar constante pe teritoriul ucrainean, determinînd apeluri din partea Kievului ca aliații săi occidentali să continue să trimită arme. Deși majoritatea europenilor cred că res ponsabilitatea Europei este de a împinge Kievul în negocieri cu Rusia, mai degrabă decît de a sprijini Ucraina atîta timp cît este nevoie pentru a cîștiga, marea majoritate a țărilor NATO și UE fac eforturi pentru o participare tot mai mare la război. Unii membri NATO îndeamnă Alianța să mute anumite operațiuni NATO pe teritoriul ucrainean. Președintele francez Emmanuel Macron a sugerat chiar că trupele occidentale ar trebui trimise în Ucraina dacă armata rusă ar avansa mai adînc în interiorul țării. Planurile ca NATO să-și asume un rol de lider în coordonarea și furnizarea de asistență și instruire în materie de securitate pentru Ucraina – precum și asumarea unui angajament financiar pe termen lung de a oferi sprijin militar – vor fi discutate la un summit NATO de la Washington D.C., începînd cu 9 iulie. Rusia controlează aproximativ o cincime din teritoriul ucrainean, inclusiv Crimeea, pe care a anexat-o în 2014. Președintele rus Vladimir Putin a declarat luna trecută că Rusia va pune capăt războiului dacă Kievul ar fi de acord să renunțe la ambițiile sale legate de NATO și să predea toate cele patru provincii revendicate de Moscova. «După părerea mea, o încetare a focului care implică capitularea Ucrainei este o variantă pe care noi, Germania, nu trebuie să o susținem niciodată», a spus Olaf Scholz miercuri, răspunzînd la o altă întrebare din Bundestag. Referindu-se la un summit de pace susținut în Elveția, la care Moscova nu a fost invitată, el a adăugat că se fac eforturi diplomatice pentru «crearea oportunităților de pace»”. Sînt foarte curios să văd ce se va întîmpla la summitul care va avea loc peste cîteva zile, despre care cu siguranță vom comenta împreună aici.
18
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
GHID PRIN EUROPA
RM
Colossus Solis
Roma (V)
De atunci, lumea s-a referit la statuia lui Nero ca la Colossus Solis, iar capul lui Nero a fost înlocuit de multe ori cu capetele succesorilor săi. Cu toate că era legată de trecutul păgîn al Romei, statuia a rămas acolo și pe vremea evului mediu creștin, chiar crezîndu-se că are puteri magice. A ajuns un simbol al perenității Romei. Prin Secolul al VIII-lea a fost atribuită venerabilului Bede, un călugăr benedictin de la mînăstirea Sf. Petru și Sf. Paul în Wearmouth, în Anglia, și la Jarrow, Northumberland, venerat ca sfînt. Cărturar cu vederi multilaterale, a fost unul dintre cei mai învățați oameni din Europa acelei epoci. Această epigramă spune așa: „Cît va exista Colossus, va exista și Roma. Cînd va cădea Colossus, va cădea și Roma, iar cînd va cădea Roma, va cădea lumea”. Firește că el se referea la statuie, nu la amfiteatrul ce continua să fie numit după dinastia Flaviană. Aici s-au luptat gladiatorii și s-au recreat mari bătălii prin intermediul unor piese de teatru. Mai tîrziu, a fost folosit și ca loc pentru atelierele meșteșugărești, sedii pentru ordinele religioase, cetate, mină de marmură și Biserică Creștină. Colosseum-ul a fost, în Secolul VI, gazda unei mici capele construită în structura amfiteatrului, iar arena de luptă a fost transformată în cimitir. Prin anul 1200 familia Frangipani a preluat Colosseumul folosindu-l ca și castel. În 1349, cutremurul ce a lovit Roma a dărîmat partea de sud a construcției așezată pe un teren nu atît de stabil. Pietrele căzute s-au folosit la construcția de palate, biserici, spitale și altor clădiri prin oraș. De-a lungul Secolelor XVI – XVII, oficialii bisericii au căutat să dea acestei clădiri un scop productiv. Papa Sixtus V a propus construcția unei fabrici de lînă pentru a da de lucru prostituatelor din Roma, dar nu a dus la capăt proiectul fiindcă a murit. Prin 1749, Papa Benedict al XIV-lea a aprobat ideea conform căreia Colosseum-ul este un loc sfînt, unde au fost martirizați primii creștini. El a interzis folosirea clădirii ca o carieră de piatră și a declarat-o loc sfînt. Papii din ultimii 200 de ani au făcut lucrări de restaurare și consolidare a edificiului. Peretele exterior are 3 etaje peste care vine o mansardă înaltă. Etajele au ferestre cu arcade străjuite de coloane aparținînd stilurilor arhitecturale Doric, Ionic și Corintic, iar mansarda este decorată cu pilaștri corintici. Fiecare fereastră de la al doilea și al treilea etaj avea statui ale zeilor și eroilor din mitologie. Pe vremea cînd era funcțional, existau 240 de cabluri care susțineau o copertină retractabilă cunoscută în latină ca velarium și care avea rolul de a proteja spectatorii de ploaie și de soare, lăsînd o mică gaură deasupra arenei care capta curenții de aer transformîndu-i într-o briză răcoroasă pentru spectatori. Funcționa ca un acoperiș retractabil al marilor stadioane de astăzi. Pentru a vedea cît de mult seamănă stadioanele de astăzi cu Colosseum-ul, am să vă mai spun că acest străvechi stadion avea un sistem de porți de intrare numerotate, ca de altfel și locurile spectatorilor ce
Forum roman
primeau bilete cu locul destinat. Ei ajungeau la locurile lor prin așa numitul vomitoria, adică un pasaj situat sub sau în spatele unui nivel de locuri într-un amfiteatru sau un stadion, prin care mulțimile pot ieși rapid la sfîrșitul unui spectacol. Acest sistem permitea evacuarea rapidă a stadionului în caz de pericol. Cuvîntul vomitorium avea sensul de descărcare rapidă, de unde cunoscutul verb „a vomita”, adică acțiunea de a-ți descărca rapid conținutul stomacului. Conform unei legi din anul 354 spectatorii erau așezați pe secțiuni ce reflectau stratificarea socială romană. Astfel de loje speciale au fost create pe partea de sud și nord pentru împărat și vestale, oferind cele mai bune locuri din arenă. Pe laturile acestora, la același nivel, se afla o platformă largă pentru clasa socială a senatorilor, cărora li se permitea să-și aducă propriile tronuri de acasă. Se mai pot vedea încă numele unor senatori din Secolul V sculptate în piatră ca să arate că aceea era o zonă rezervată. Nivelul situat deasupra senatorilor era ocupat de nobilii și cavalerii care nu erau senatori. Nivelul următor era rezervat cetățenilor romani obișnuiți și era separat în două categorii: partea de jos era destinată cetățenilor mai bogați, iar cea de sus celor săraci. Sectoare speciale erau destinate altor categorii sociale, cum ar fi, spre exemplu: băieții cu tutorii lor, soldați aflați în permisie, demnitari străini, scribi, vestitori, preoți și alții. Locuri de piatră și mai tîrziu de marmură au fost asigurate pentru cetățeni și nobili care se presupunea că aduc cu ei de acasă propriile perne. Existau inscripții care identificau zonele rezervate pentru grupurile specifice. Pe timpul împăratului Domițian a fost adăugat la mansardă un alt nivel. Acesta se compunea dintr-o galerie destinată săracilor, sclavilor și femeilor. Era destinat statului în picioare sau pe niște bănci de lemn foarte înclinate. De asemenea, existau cîteva categorii sociale care nu aveau voie să intre în Colosseum: groparii, actorii și foștii gladiatori. Fiecare nivel era împărțit în secțiuni prin treceri curbate și mici ziduri permițînd astfel ca fiecare loc să fie găsit după nivel, secțiune și număr. Arena stadionului acoperea o structură subterană extrem de elaborată numită în latină hypogeum, tradus ca „subteran”. Acest subteran nu a făcut parte din arena inițială, ci a fost construit la ordinele lui Domițian. Înainte de construirea lui, arena era inundată cu apă prin apeducte pentru a se reconstitui bătălii navale. Acest subteran are două nivele de tuneluri și peșteri, unde gladiatorii și animalele erau ținuți înainte de a începe jocurile. Opt lifturi verticale ce aveau sisteme hidraulice ofereau acces imediat la arenă animalelor și gladiatorilor, plat forme cu balamale articulate ofereau acces elefanților. Gladiatorii și animalele ajungeau în acest subteran fiind aduși prin tuneluri ce se conectau cu zone din afara stadionului. Tuneluri separate permiteau
împăratului și vestalelor să ajungă pe stadion fără să aibă contact cu gloata. Colosseum-ul a fost folosit nu doar pentru lupte de gladiatori, ci și pentru spectacole numite munera, ce aveau un puternic element religios, dar demonstrau și puterea și prestigiul familiei care le performau. Un alt fel de spectacole erau cele de vînătoare unde se foloseau diverse rase de animale, unele aduse din Africa și din Orientul Mijlociu, incluzînd firește rinoceri, hipopotami, elefanți, girafe, lei, pantere, leoparzi urși, tigri de la Marea Caspică, crocodili. În pauzele luptelor aveau loc așa numitele execuții cu animale sălbatce, care erau puse să omoare condamnații trimiși în arenă cu mîinile goale, fără apărare. La Colosseum nu se desfășurau doar spectacole violente, ci și unele pașnice. Acestea constau în recrearea unor scene naturale. Pictori, tehnicieni și arhitecți construiau replica unei păduri în care existau chiar și animale. Scopul era acela de a oferi orășenilor posibilitatea unei plimbări în natură, sau de a juca scene mitologice sau drame. Spre exemplu, se juca o piesă mitologică unde eroul principal era ucis. Așa că puneau un condamnat la moarte să-i joace rolul ca să fie ucis de-adevăratelea, mîncat de animale sau ars pe rug, străpuns de sabie sau mai știu eu în ce alt mod macabru, dar autentic decideau scenariștii. Deși este ruinat din cauza cutremurelor și a hoților de piatră, Colosseum este un simbol al Romei Imperiale. De asemenea, este una din cele mai populare atracții turistice ale Romei. Ar mai fi de spus că după ce am ieșit de la Colosseum era seară. Am intrat în stația de metrou de vizavi ca să mergem la hotel. Acolo, fiindcă aveam nevoie toți de o toaletă, ne-am îndreptat prima dată spre baie. Am găsit-o și în prima clipă nu am înțeles cum funcționa. Se pare că trebuia să bagi o monedă de 1 euro, se deschidea ușa, intrai, stăteai cît era nevoie și ieșeai. Ușa se închidea în urma ta, iar cel care voia să intre trebuia să bage moneda. Așa că fetele au intrat primele împreună ca să economisească banii și, cînd au ieșit, una din ele îmi spune: - Intră și tu acum ca să nu mai bagi 1 euro. Eu intru, stau 3 secunde cred, cînd prietenul meu face doi pași, mă prinde de braț și fără o vorbă mă trage afară în timp ce ușa se închidea în urma mea, iar fetele deja îl certau pentru că mă scosese. El a zîmbit, s-a uitat la noi și a spus doar atît: - Ascultați. Am tăcut toți. Dinăuntrul camerei de toaletă se auzea ca și cum cineva stropea cu apă sub presiune. Ne-am uitat unii la alții neînțelegînd prea bine ce se întîmpla. - Spală cu apă toată încăperea – mi-a zis prietenul meu. Dacă rămîneai acolo, ieșeai îmbăiat și ud leoarcă. Vă imaginați ce hohote de rîs s-au pornit, fiindcă toți ne imaginam deja secvența. Scăpînd de baia neprogramată, ne-am întors la hotel, unde a trebuit să-mi oblojesc rănile produse de bocancii de munte pe care-i aveam la mine și care-mi roseseră picioarele absolut îngrozitor. A fost o nouă noapte fără vise. (va urma) nicu marius marin
RM
19
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Doza
de
s ã n ã t a t e
Terapia cu vacuum intermitent – ,,din spațiu, pe pămînt”
Vacumed este un sistem ultraperformant de recuperare medicală și refacere sportivă, care are la bază medicina aerospațială și tehnologia revoluționară a vacumului intermitent. Un procedeu inovativ în tratamentul bolilor vasculare. Terapia cu vacuum intermitent este folosită în medicina spațială de peste 30 de ani. În condiții de imponderabilitate, circulația sîngelui la nivelul membrelor inferioare s-ar face cu mare dificultate dacă nu s-ar folosi această terapie la fiecare 10 ore. Aplicația constă într-o alternanță ritmică de presiune negativă și pozitivă asupra membrelor inferioare. Nu trebuie confundată cu presoterapia, des întîlnită în centrele de recuperare sau în cele de remodelare corporală, care constă în aplicarea de presiune pozitivă. Prin alternanța ritmică se obține un joc de presiune asupra vaselor sanguine, cu modificare ritmică de calibru, avînd drept consecință efecte vasodilatatoare și stimulatoare asupra schimbului de oxigen și nutrient, și se deschid noi căi vasculare. În același timp, se îmbunătățesc drenajul limfatic și circulația venoasă. În faza negativă, acest joc de presiune atrage mai mult sînge în jumătatea inferioară a corpului, iar în faza pozitivă sîngele este pompat eficient spre partea superioară. Utilitatea acestei terapii este uriașă, cu efect profilactic, curativ
și de recuperare în afecțiuniunile vasculare periferice, arterite, insu- ficiență circulatorie venoasă, edem limfatic, grăbește cu peste 50% închiderea rănilor, arsurilor, ulcerelor varicoase, diabet, polineuropatie. Este foarte util în toate afecțiunile ortopedice, postraumatice, fracturi, luxații, entose, rupturi de ligament sau musculare, recuperare după protezarea șoldului sau a genunchiului. În medicina sportivă este folosit profilactic, curativ și recuperator. Susține eliminarea acidului lactic, a creatinchinazei și a acidului uric. Înlătură oboseala și febra musculară, crește capacitatea cardio-pulmonară și rezistența la efort, îmbunătățește vizibil performanța și crește motivația. Prin îmbunătățirea semnificativă a circulației locale și creșterea producției de colagen, terapia cu vacuum intermitent este o armă utilă în tratamentul celulitei. Este bine tolerată de pacienții cu boli cardiace și coronare. Reduce intensitatea durerii, grăbește vindecarea rănilor, reduce inflamațiile din corp, restaurează microcirculația. Este contraindicată în cazul femeilor însărcinate, persoanelor cu tromboze mai noi de 8 săptămîni, cu hernii inghinale și celor care fac dializă în ziua respectivă.
FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (20)
lîngă aceştia, în palma scriitorului au mai ajuns 15 milioane, din încasări. Între timp, critica aduce osanale romanului, iar studioul Fox cumpără urgent, pentru 1 milion de dolari, cartea lui Crichton, Soarele ucigaş. După aceea, Warner Bros îi plăteşte 2,5 milioane. După un an, la îndemnul lui Steven Spielberg şi al studioului Universal, Crichton scrie urmarea la Jurassic Parc, Lumea pierdută. Criticii primesc filmul cu îndoială, dar devine un succes mondial şi scriitorul va primi 4% din profitul filmului. Însă Michael Crichton nu e extaziat de propria persoană. „Orice idiot ştie să scrie – spune el, în timp ce îşi bate capul cu un nou story. Filmul şi cartea sînt două medii diferite, care funcţionează pe principii diferite. E o tradiţie ca scriitorii să bage în buzunar sume uriaşe pentru drepturile de film, iar după aceea să aibă un sentiment amar, văzînd ce s-a ales de opera lor. Îi înţeleg pe cei care îşi fac griji pentru integritatea lor artistică, dar nu îi obligă nimeni să scrie scenarii. După ce am făcut şase filme şi cîteva ecranizări ale unor romane pe care le-am scris, constat că transpunerea acestei opere literare în limbajul filmului este o iluzie. Putem spune că e o adaptare de succes, dacă se păstrează esenţa povestirii. Am simţit aceasta în Jurassic Parc şi sînt foarte mulţumit”. Poate fi şi mai mulţumit, pentru că şi romanele sale mai vechi – Dragoni de ceaţă, Sfera – sînt acum transpuse în film. De curînd, a primit 10 milioane pentru cartea sa, Airframe, aflată încă în faza de manuscris. Însă adevăraţii magnaţi ai lumii filmului nu sînt scriitorii, regizorii, şi nici măcar actorii. Adevărata putere şi banii sînt în mîna conducerii studiourilor. Directorii zîmbesc chiar şi atunci cînd Companiile dau faliment. Un bun exemplu în acest sens e cazul companiei Carolco, ale cărei filme au produs, în decurs de 13 ani, miliarde de dolari, dar, cu toate acestea, a dat faliment. Mario Kassar s-a făcut cunoscut ca producător de filme de acțiune (Rambo, Terminator II etc). Însă, în ciuda dezastrului financiar pe care e obligat acum să-1 înfrunte, el continuă neobosit războiul cu presa. Deşi critica de specialitate îl numeşte „Terminator de filme” (Premiere) sau „megaloman” ( The Time), totuşi nu l-au putut reduce niciodată la statutul de om mediocru. (va urma) MISTERELE LUMII
Cele mai mari onorarii din lume (5) Mulţi sînt de părere că nici un scenariu nu merita atîţia bani. Această declaraţie include şi Hollywoodul, unde, de multe ori un tip musculos, dar sărac cu duhul, valorează mai mult decît un intelectual. S-ar putea polemiza mult asupra acestei poziţii, dar mai bine să revenim la Shane Black. Acesta şi-a consolidat reputaţia datorită seriei Arma Mortală, dar a înregistrat şi eşecuri, precum Ultimul erou de acţiune sau Ultimul cercetaş. Important nu e însă numele său, cît stilul de afaceri al studioului New Line, producătorul filmului. De cînd şi New Line a intrat în imperiul lui Ted Turner, întreprinderea înoată pur şi simplu în bani, iar con ducerea spune clar şi răspicat: „Vom ajunge printre cele mai mari studiouri”. Studiourile Columbia şi Warner s-au luptat pentru drepturile filmului. Warner scrisese scenariul pentru starul filmelor de acţiune Joel Silver, în timp ce Columbia se orientase spre James L. Brooks. După puţin timp, la Hollywood s-a zvonit că Black s-a înţeles cu Brooks. Studioul New Line a decis că a venit vremea să acţioneze. Oferta mai mult decît generoasă 1-a sedus pe Black, mai ales că New Line i-a promis că scenariul va fi transpus în film de Renny Harlin şi Geena Davis. O astfel de ofertă nu se putea refuza. De atunci, Shane Black e un om realizat. Dar romancierii ale căror bestseller-uri sînt transpuse pe peliculă la Hollywood cîştigă mai bine decît el. Bineînţeles, pentru aşa ceva nu poţi fi un scriitor oarecare. Ecranizarea depinde de succesul cărţii, care trebuie să treacă dincolo de graniţele Americii. Mărturisim că nu sînt prea multe cazuri de acest fel. Elmore Leonard (MrMajestic), John Grisham (Firma, Partenerul, Dosarul Pelican), Stephen King (Strălucire, Cimitirul animalelor, Lucruri utile), Michael Crichton (Jurassic Parc, Clanul Andromeda). Cel mai celebru şi mai bine plătit dintre ei este Michael Crichton. El a regizat mai multe filme după propriile sale romane şi după Coma lui Robin Cook, dar adevăratul succes a venit cînd Steven Spielberg a citit Jurassic Parc şi a exclamat: „Voi face un film din el!”. Studioul Universal a pus imediat la dispoziţie 1,5 milioane dolari pentru drepturile de film. Pe
Este o metodă inovativă pusă la dispoziție de Weyergans high care medical, un brand care întregește paleta oferită de centrul german DermaVital din București. În cele mai multe cazuri, pacienții solicită și o diagnosticare energetică, cu toate că majoritatea suferă deja de boli cronice, deci își cunosc afecțiunile. Diagnosticarea energetică ne arată blocajele energetice existente pe meridiane și chakre, este un ajutor real pentru medicul terapeut în grăbirea procesului de restabilire energetică a corpului. Medicina energo-informațională este medicina viitorului, omul modern are nevoie de terapii personalizate. Perioada pe care o traversează întreaga planetă ne arată gradul de chimizare a tuturor aspectelor care țin de sănătatea noastră. Omul are nevoie de terapii personalizate, o detoxifiere la nivel celular și o repunere a comunicării energetice la nivel de celulă, organ, sistem. Individul este un computer biologic, care trebuie mereu resetat. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog
Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro
Comentarii 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Strînge pînă la degra dare; 2) Fenomen de reflecție; 3) Spuma care se ridică – Se leagă la cap fără să-l doară; 4) Ferit – Din amonte în aval!; 5) Lunga timpului cărare – Zice de bine; 6) Opresc jocul – Urmă de picior!; 7) Citită din scoarță în scoarță! – Nu stă la discuții; 8) Directă de dreapta! – Slujesc la moschee; 9) A trata de imunologie – Om în lanțuri; 10) Reluări cu capul. VERTICAL: 1) Bun de curse; 2) Repe ziciune; 3) Scoși din necaz – Emisfera nordică!; 4) Temelia vieții – Bune la practică; 5) Dirijează lumina – Tace și face; 6) Preț mediu! – Asta nu prinde rădăcini; 7) Pregătită pentru semănat – Cap cu turban; 8) Apus la răsărit – Taie rău (fem.); 9) Oameni de cuvînt – Rădăcini de arțar!; 10) Punct de sprijin – Surse de lapte. GH. ENE Dezlegarea careului ,,ANTRACT” 1) DESTINATAR; 2) ETERNITATE; 3) LINIE – ALES; 4) ICI – SATE – O; 5) BILETE – NOU; 6) E – IPERITĂ; 7) RATAT – TECI; 8) APATICI – AL; 9) RATACITORI; 10) ERE – ERETIC.
20
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
UN PUNCT DE VEDERE
Familia pe film de 35 mm (II) Daruri din sacul lui „Moş Hollywood”
Uzina hollywoodiană de vise produce pe bandă rulantă. Mai mult ca oricînd, sînt expuse pe ecran familiile schizoide, afectate de probleme, părinţii divorţaţi, adolescenţii rebeli. De la părinţii incapabili să înţeleagă problemele celor tineri şi să-i ajute, pînă la părinţii sau soţii violenţi, care abuzează de membrii familiei, sînt explorate prea multe dintre aspectele negative ale vieţii şi, adeseori, fără a fi sugerate măcar posibile soluţii adecvate. Sexualizarea exacerbată a filmelor şi prezentarea sexului drept cel mai important element al unei relaţii pot lăsa, cel puţin publicului tînăr şi lipsit de experienţă, impresia că relaţia de căsătorie este „de modă veche”. „Dragostea nu are nicio legătură c u o simplă bucată de hîrtie” este refrenul tot mai popular. Să ne mai mire precocitatea vîrstei la care adolescenţii îşi încep viaţa sexuală? Promovarea individualismului, prezentarea valorilor creştine din perspectiva ridicolului, filosofia de tip „Carpe diem!”, ideea că „băieţii răi pot să fugă cu banii şi să trăiască fericiţi” – sînt doar cîteva dintre componentele mesajului hollywoodian. Imaginea pe care spectatorii şi-o formează despre familie este nerealistă. Un tată ratat, o mamă nevrotică, un frate care se adapă din filosofia nitzscheniană, un unchi homosexual care cochetează cu ideea sinuciderii şi un bunic dependent de medicamente – aceasta este familia din „Little Miss Sunshine” (2006). Cu cît ne apropiem mai mult de prezent, cu atît lista producţiilor cinematografice ne oferă mai multe exemple de familii ciudate, ieşite din tiparele normalităţii şi ale bunului-simţ. Este greu de apreciat cît din ceea ce vede spectatorul pe ecran devine parte din gîndirea lui. În orice caz, destul.
Psihoterapia prin film Deşi vocile conservatoare pornesc din start de la premisa că filmele sînt rele în sine, realitatea dovedeşte că există situaţii în care filmul îşi găseşte utilităţi nebănuite. Mai puţin practicată în România, psihoterapia prin filme este o formă de consiliere la care specialiştii apelează cu succes dincolo de Ocean. Pacienţilor le este recomandată vizionarea anumitor filme, în funcţie de problemele cu care se confruntă, vizionarea fiind urmată de discuţii pe marginea filmului. Terapeuţii folosesc filmele care îi sugerează pacientului soluţii sau care îi arată potenţialele consecinţe negative în cazul nesoluţionării unei probleme. Urmărind evoluţia de pe ecran a personajului care îi seamănă, pacientul
discută cu sine însuşi, reflectează asupra a ceea ce se întîmplă în propria viaţă. John şi Jan Hesley, specialişti în psihoterapia prin filme, apreciau că „filmele sînt metafore care pot fi utilizate în terapie într-un mod similar celui în care sînt folosite poveştile, miturile, glumele, fabulele şi naraţiunile terapeutice. Filmele se adresează domeniului afectiv şi se adaugă impactului proceselor cognitive. Întrucît electrizează sentimentele, filmele sporesc probabilitatea ca pacienţii să adopte comportamente noi, dezirabile. Procesele cognitive le
s p u n pacienţilor ce ar trebui să facă, iar procesele afective îi motivează să meargă mai departe în acest sens”. Este ilustrativă în acest sens istoria biblică a regelui David, care a comis adulter cu soţia unuia dintre soldaţii săi, conspirînd apoi la uciderea acestuia. Trimis de Dumnezeu să-l mustre pe rege, profetul Natan nu s-a grăbit să prezinte învinuiri, ci i-a spus lui David o poveste care, aparent, nu avea nicio legătură cu fapta regelui. După ce David a ascultat povestea şi a dat verdictul, profetul i-a arătat legătura dintre poveste şi realitate, regele fiind adus în situaţia de a-şi recunoaşte vinovăţia. „Am fost capabil să mă identific cu un personaj din film şi să mă gîndesc la alegerile pe care le pot face, alegeri în privinţa cărora eram blocat înainte de vizionarea filmului”, scria David Roads, profesor de Noul Testament la Şcoala de Teologie Luterană din Chicago. Hesley aminteşte, de asemenea, cazul unui cuplu cu probleme în domeniul vieţii intime. În urma vizionării filmului „The Bridges of Madison County”, soţia a recunoscut că în realitate nu îi iertase soţului o aventură extraconjugală din tinereţe şi că, fără să-şi dea seama, în toţi acei ani încercase să îi pedepsească trădarea prin reţinerea de la relaţii intime. Odată identificată cauza, consilierul a ştiut în ce direcţie să îşi îndrepte eforturile.
Atenţie! Motor! Ne plac poveştile, iar Hollywoodul ştie bine cum să le dramatizeze. Totuşi, nu ar trebui pierdut din vedere că Hollywoodul este în primul rînd o industrie care urmăreşte audienţa şi profitul. În spatele acestei industrii stau campanii promoţionale desfăşurate prin publicaţii de profil, siteuri, cărţi, jucării, postere şi alte accesorii care aduc personajele de film mai aproape de consumatori. Suzette Valle, inclusă de compania Time Warner în topul celor mai bune 50 de mame din San Diego, a devenit cunoscută graţie blogului Mamarazzi Knows Best, în care publică materiale şi analize despre filme. În opinia sa, efortul susţinut al Hollywoodului de a intra în viaţa omului, de
a-i invada spaţiul intim, trebuie să-i responsabilizeze pe părinţi. Copiii au nevoie de îndrumare şi supraveghere pentru că sînt mai vulnerabili şi mai dispuşi decît adulţii să preia modele identitare din lumea filmului. De cele mai multe ori, filmul abordează situaţiile anormale, excepţiile de la regulă. Audienţa se cîştigă prin prezentarea unor situaţii atipice, care nu reflectă viaţa celor mai mulţi dintre noi. Dincolo de replicile spumoase, de cadrele reuşite şi de interpretările de Oscar, există un mecanism uriaş care are putere să ne influenţeze modul de gîndire şi acţiunile. Pasivitatea în faţa magiei de pe ecran şi preluarea fără discernămînt a mesajelor transmise, ar putea să ne conducă la concepţii care nu ne definesc şi la soluţii care nu ne vor face mai fericiţi. Filmul are puterea unui mit, creînd cadrul potrivit pentru ca spectatorii să experimenteze şi să descopere sensuri noi ale existenţei, – spunea Joseph Campbell, specialist în mitologie şi autorul cărţii „The Power of Myth”. Selecţia filmelor de vizionat ar trebui să fie însă drastică, multe dintre producţiile hollywoodiene promovînd libertinismul sexual, nihilismul şi o pseudo-etică opusă valorilor autentice (ale familiei şi nu numai). În film, totul se desfăşoară după scenariul scris de alţii. În viaţa de dincoace de marele ecran, scenariul ni-l scriem singuri. Atenţie! Motor! Sfîrșit Florin Bică (Semneletimpului.ro)
SĂMÎNȚA BUNĂ
Tu eºti cu mine! Motto: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine” – Psalmul 23.4 Era în anul 1943, în zona Ruhr. Era timp de război, iar primele bombe căzuseră deja și răspîndeau groaza. Pastorul Wilhelm Busch (1897-1966) i-a invitat pe toți vecinii săi, mai mici și mai mari, la o oră de studiu biblic. El a citit Psalmul 23 și apoi a întrebat: „Copii, știți ce este o vale întunecoasă? La ce s-a gîndit David cînd a scris acest verset?“. O fată a răspuns: „O vale întunecoasă este atunci cînd avioanele aruncă bombe, sirenele urlă și cînd ți-e teribil de frică!“. Wilhelm Busch i-a dat dreptate: „Exact, aceasta este o vale întunecoasă. Dar ce prețios lucru este să poți spune: «Tu ești cu mine». Să ne amintim cu toții de aceste cuvinte în clipele cînd se va porni următorul bombardament“. Cîteva ore mai tîrziu, sirenele au dat alarma. În pivniță, fetița lui s-a agățat de el: „Tati, mi-e tare frică“. El a luat-o în brațe și a întrebat-o blînd: „Ce am învățat în această dimineață? Tu ești cu mine!“. Ea a dat din cap: „Oh, tată, am uitat!“. Bombele cădeau fără milă… A doua zi, Wilhelm Busch stătea în camera sa. Fiica lui a dat buzna, ținînd-o de mînă pe cea mai bună prietenă a ei: „Tată, ieri, în buncăr, cînd toată lumea țipa și era speriată, prietena mea i-a spus mamei sale: «Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu ești cu mine». – Tată, ea și-a adus aminte de aceste cuvinte!“. Ce bine este să-L cunoști pe Isus ca Mîntuitor și Păstor al tău, ca pe Acela care poate îndepărta orice teamă! Bucurați-vă de această prețioasă însoțire, „Tu ești cu mine“. Luați-vă timp să stați de vorbă cu Isus.
RM
21
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“
Supliment al Revistei România Mare
Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul
Ucrainei ar putea să i se spună că este prea coruptă pentru a se alătura NATO Asta scrie ziarul britanic de orientare conservatoare The Telegraph, nu o spun eu. Titlul mi s-a părut extrem de curajos așa că am decis să citesc articolul și iată ce am aflat. Citez: „Ucrainei i se va spune că în prezent este prea coruptă pentru a se alătura NATO, ceea ce va fi o lovitură majoră pentru Volodimir Zelenski. Alianța va cere pași suplimentari de la Kiev înainte ca discuțiile de aderare să
progreseze, a declarat un înalt oficial al Departamentului de Stat al SUA. Poziția va fi stabilită în scris în comunicatul NATO care va fi semnat la summitul anual al Alianței din 9 iulie. «Trebuie să ne dăm înapoi și să aplaudăm tot ceea ce a făcut Ucraina în numele reformelor în ultimii doi ani», a declarat oficialul pentru «The Telegraph»“. (continuare în pag. 17) T.I.
EDITORIAL
De ce Biserica Ortodoxă din România nu a reacționat la recenta paradă LGBT din București?
Motto: ,,Papa Francisc a sprijinit cu entuziasm toate ideile globalismului și ale Marii Resetări – dictatura Covid, agenda LGBT, imigrația ilegală, Schimbarea Climatică etc.” (arhiepiscopul Carlo Maria Viganò – SUA)
ETICHE
TA
Vom avea prima președintă de culoare a SUA?
Dezbaterea electorală între Biden și Trump s-a încheiat, dar efectele sale abia acum încep să se vadă. Mărturisesc că nu am reușit s-o urmăresc, dar la cum îi știu pe amîndoi combatanții aveam o idee despre ceea ce urma să se întîmple. Cum spuneau unele dintre glumele apărute pe internet, „era bine dacă președintele Biden ar fi fost prezent în sală”. Domnia sa l-a lăsat pe Donald Trump să se desfășoare după plac, neputînd să-l oprească în nici un fel. Așa cum scrie și World Street Journal,
„pe măsură ce dezbaterea prezidențială de joi a reverberat în politica americană, cea mai mare atenție s-a concentrat pe performanța șovăitoare a președintelui Biden. Dar povestea are o altă dimensiune. Dezbaterea a mutat politica externă în centrul cursei prezidențiale, chiar dacă a ridicat temperatura politicii mondiale și a sporit șansele izbucnirii mai multor crize internaționale pe măsură ce se apropie alegerile din SUA“. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR
În urmă cu vreo 3-4 ani, chiar în ziua de 15 August – Adormirea Maicii Domnului –, pe Calea Victoriei din Bcurești, s-a desfășurat o amplă paradă LGBT, anunțată cu surle și trîmbițe în toată mass-media. Au fost prezenți peste zece mii de tineri, majoritatea cu vîrste pînă-n 20 de ani. Timp de vreo 3-4 ore s-au plimbat, dus-întors, pe Calea Victoriei, circulația auto fiind închisă. Au fost extrem de gălăgioși, plus că instalațiile de sonorizare au fost plasate exact în poarta bisericilor din zonă, în care se desfășurau slujbele dedicate Maicii Domnului. Ce mai, iadul pe Pămînt, ,,totul fiind planificat, organizat și plătit de ONGurile finanțate de Sörös“ (mass-media). Mai mult ca sigur că și rețeta recentului eveniment LGBT a avut în spate aceiași organizatori care, nu întîmplător, au decis ca parada să se desfășoare chiar în ziua Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, același vacarm, aceeași muzică și aceleași amplificatoare și boxe rezemate de gardurile bisericilor, în care slujbele nu se încheiaseră. Acum, sincer să fiu, pe descreierații ăștia nu-i acuz de nimic, pentru că nu și-au dat aprobare singuri de a organiza așa ceva. Astfel de aprobări le emite Primăria Capitalei, unde boss este Nicușor, de la USR (Sataniști). Acolo există o comisie, formată din vreo 8-9 reprezentanți ai poliției, mediului, administrației locale, juriști etc., care analizează de comun acord orice cerere de miting/protest/paradă/ eveniment... ce urmează a se desfășura în spațiul public. Cunosc toate aceste lucruri pentru că, în calitate de fondator și vicepreședinte al Asociației Victimelor Magistraților din România, mă ocupam de obținerea aprobărilor pentru organizarea diverselor noastre acțiuni de protest. Demersurile în acest sens păreau simple, dar cînd era vorba de asociația respectivă se iscau adevărate războaie, mai ales că ,,această asociație atenta la puterea statală, în România neexistînd victime ale magistraților” (cum spunea procurorul care s-a opus acordării ,,personalității juridice” acestei asociații – pînă la urmă, după lupte grele în țară, de circa 8 ani de zile și alți 6 ani la Curtea Supremă de la Strasbourg, s-a obținut personalitate juridică). Revenind la comisia de aprobare a anumitor evenimente organizate în spațiul public al Capitalei, mă simt nevoit să vă spun ce reacție a avut Traian Băsescu, primar general în acele vremuri, cînd am solicitat aviz pentru a protesta la Aeroportul Otopeni, la sosirea lui José Manuel Barosso, președintele Comisiei Europene, care era interesat de mersul Justiției în România. Ce să zic, discuția a avut loc în biroul primarului, care era puțin ciupit și rîgîia din cînd în cînd, dar în cele din urmă ne-a spus: ,,Bă, voi tocmai acum v-ați gîndit să faceți protest, cînd Barosso vrea să ne prindă cu mîța-n sac?”. La care eu i-am dat o replică năucitoare, ce l-a determinat să ne dea afară: ,,Putem să revenim mîine, cînd, probabil, nu veți mai fi sub influențe bahice?”. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU
22
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
Vom avea prima președintă de culoare a SUA?
(urmare din pag. 21) „Dezbaterile prezidențiale americane se învîrt de obicei în jurul problemelor interne, cum ar fi politica fiscală și războaiele culturale, dar șocul de săptămîna trecută a fost o excepție. Donald Trump a decis că politica externă este o slăbiciune crucială a președinției lui Biden și s-a străduit fără încetare la o temă despre care credea că va funcționa pentru el. «În întreaga lume, nu mai sîntem respectați ca țară. Nimeni nu ne respectă conducerea, Statele Unite», a spus Trump. El a revenit la această idee în mod repetat în timpul dezbaterii de joi. Ba chiar a susținut că Vladimir Putin nu ar fi invadat Ucraina «dacă am fi avut un președinte adevărat, un președinte respectat de Putin». Pentru cei care au fost atenți, acest lucru nu ar trebui să fie o surpriză. Donald Trump a subliniat această idee în campania electorală. Pe 18 iunie, el a declarat într-un miting în Racine, Wisconsin, că «Joe Biden ne umilește țara pe scena mondială. Voi preveni izbucnirea ceelui deal III-lea Război Mondial». Mitingurile lui Trump au servit mult timp ca focus grupuri. Fostul președinte aruncă idei și concepte; cînd publicul lui răspunde cu entuziasm, se umflă-n pene. La ideea că al III-lea Război Mondial se apropie și doar o nouă conducere poate împiedica asta, rezonează și susținătorii săi. La un miting din 22 iunie din Philadelphia, el a spus că sub Joe Biden, «lumea este în flăcări. Granița noastră este depășită. Europa este în haos. Orientul Mijlociu explodează. Iranul este încurajat. China este în marș. Și acest oribil președinte ne trage către al III-lea Război Mondial». Performanța lui Biden a transmis, de asemenea, unde de șoc în sistemul internațional. «Politico» a citat textul unui diplomat european: «La nivel internațional, acesta nu este un aspect grozav pentru America, cu riscul de a reafirma ceea ce este evident». Pe baza performanțelor inegale ale lui Biden la întîlnirile cu liderii europeni și mondiali, îndoielile cu privire la capacitatea sa de a cîștiga un nou mandat sau de a-și îndeplini atribuțiile în funcție erau deja larg răspîndite. În acest moment, aproape întregul continent se pregătește de o revenire aproape inevitabilă a lui Trump la Casa Albă. Vulnerabilitatea politică și personală a lui Joe Biden vine pe fondul unei crize de conducere în Europa. Președintele francez Emmanuel Macron își linge rănile după o înfrîngere usturătoare în primul tur al alegerilor parlamentare. Cancelarul german Olaf Scholz prezidează o coaliție slabă, divizată și nepopulară. Ungaria lui Viktor Orbán, care simpatizează cu Putin, tocmai și-a asumat președinția de șase luni a Uniunii Europene. Conservatorii lui Rishi Sunak par în pragul unei înfrîngeri zdrobitoare la alegerile care vor avea loc joi. Este neliniştitor contrastul cu o Rusia renăscută, unde Vladimir Putin pare să-şi fi stabilizat poziţia politică internă, întărind în acelaşi timp relaţiile cu susţinători precum Iran, China şi Coreea de Nord. În timp ce aliații și asistenții politici ai președintelui s-au luptat să stingă furtuna internă declanșată de dezbatere, strategii de politică externă ai echipei Biden se confruntă cu o sarcină și mai complexă. Dezbaterea slabă subminează încrederea atît în durabilitatea administrației Biden, cît și în competența conducerii acesteia. Poate Israelul sau Hamas să aibă încredere în angajamentele luate de această administrație atunci cînd se pare că Donald Trump va reveni la putere în ianuarie anul viitor? Va vedea China oportunități în timp ce o administrație americană slăbită sub conducerea unui lider în vîrstă luptă pentru viața sa politică? În cel mai rău caz, percepția de slăbiciune prezidențială ar fi condus liderii străini să provoace puterea SUA întrun moment de aparentă vulnerabilitate americană. Putin a ales să atace Georgia în 2008, în timp ce administrația nepopulară a lui George W. Bush se confrunta cu criza financiară. În 2024, Vladimir Putin, Xi Jinping, Kim Jong-un sau ayatollahul Ali Khamenei ar putea alege acest moment de dezordine politică americană pentru a face o mișcare dramatică”. Pe măsură ce lumea e îngrijorată de evoluția lui Joe Biden, înalții săi oficiali de campanie s-au angajat să
mențină cursul, argumentînd că alegătorilor încă le pasă de probleme precum avortul și democrația și nu vor să se întoarcă la era lui Trump. Întrebată cum ar răspunde dacă sondajele scad, persoana a spus că nu există prea multe de făcut în afară de a observa că sondajele fluctuează. Kamala Harris și aliații ei, între timp, au grijă să-și arate loialitatea față de președinte, potrivit unor apropiați ai lui Harris. Vicepreședintele își va menține programul de călătorie și va argumenta pentru Biden, abordînd orice îngrijorare cu privire la dezbatere la fiecare oprire. Comitetul Național Democrat intenționează să-l nominalizeze oficial pe Biden drept candidat la președinția partidului lor, cu ajutorul unui apel nominal virtual, cu cîteva săptămîni înainte de convenția lor de la Chicago care va avea loc în august, o mișcare care i-ar permite președintelui să apară pe buletinul de vot din Ohio. Dacă președintele rămîne în cărți, Kamala Harris va fi supusă mai multor presiuni pentru a le arăta alegătorilor că este gata să servească patria dacă este nevoie. Dacă Biden ar ieși din cursă înainte de nominalizare, Harris ar avea cîteva avantaje în domeniul democraților care sînt văzuți ca și candidați, care include nume precum guvernatorul California Gavin Newsom, guvernatorul Michigan Gretchen Whitmer, guvernatorul Pennsylvania Josh Shapiro, guvernatorul Maryland Wes Moore și senatorul Raphael Warnock, din Georgia, și Amy Klobuchar, din Minnesota. În calitate de partener de conducere al lui Biden, Harris ar putea folosi banii deja strînși de comitetul de campanie al lui Biden. Vicepreședintele ar avea, de asemenea, unele aprobări cheie, inclusiv din partea influentului reprezentant Jim Clyburn. „Sînt o persoană pro Biden-Harris, bine?” – a spus Clyburn după dezbaterea de joi. „Deci nu scap de asta. Voi fi pentru Biden, dacă Harris nu este acolo, și voi fi pentru Harris, dacă Biden nu este acolo”. Nu mulți formatori de opinie au lansat sondaje care testează puterea lui Harris împotriva lui Trump. Dar Harris obține un sprijin similar cu cel al lui Biden ca candidat democrat în sondajele disponibile. Un sondaj New York Times/Siena College din februarie a constatat că Harris l-a urmat pe Trump cu 6 puncte procentuale, 42% pînă la 48%, comparativ cu un deficit de 4 puncte cînd Biden a fost egalat cu Trump. Într-un sondaj Fox News realizat în noiembrie anul trecut, Trump o conducea pe Harris cu 5 puncte, în concordanță cu avansul său de 4 puncte față de Biden. În mod similar, Harris și Biden sînt priviți în mod egal în sondajele Wall Street Journal cînd respondenții sînt întrebați dacă alegătorii îi văd într-o lumină pozitivă sau negativă. Aproximativ 36% au văzut-o pe Harris în mod favorabil în sondajul din februarie al Jurnalului, iar 56% au văzut-o în mod nefavorabil – un decalaj de 20 de puncte care a fost similar cu diferența de 22 de puncte în privința lui Biden. Republicanii au avut aproape universal o viziune negativă despre Harris, la fel ca 61% dintre independenți și 14% dintre democrați. Liano Sharon, un membru DNC din Lansing, Michigan, care se identifică drept un democrat progresist, a spus că și-ar dori să-l vadă pe Biden retras pentru un proces deschis la convenție. „Cred că dacă Biden își acordă sprijinul în spatele ei, asta va crea o convenție foarte dezbinătoare”, a spus el despre Harris. Campania lui Trump a prezentat-o deja pe Harris într-o reclamă TV care sublinia vîrsta președintelui. „Știi cine așteaptă în spatele lui, nu?” – întreabă naratorul în videoclipul cu Harris. Vicepreședintele a spus într-un interviu la începutul acestui an: „Sînt pregătită să servesc patria. Nu există nicio îndoială în privința asta”. Consilierii lui Harris spun că aceasta nu trebuie să facă nimic diferit pentru a le arăta alegătorilor că este pregătită pentru această slujbă. Dar în ultimele luni, ea și-a asumat mai mult un rol public în administrație, inclusiv o implicare mai mare în constituirea portofoliului de securitate națională. Harris s-a alăturat lui Biden în apeluri cu premierul israelian Benjamin Netanyahu, a susținut discursuri importante despre conflict și i-a împins pe oficialii administrației să manifeste mai multă empatie față de palestinieni și să se concentreze asupra unui plan pentru Gaza postconflict.
RM
De ce este realist Planul SIMION? Europarlamentarul AUR Gheorghe Piperea explică
Avocatul Gheorghe Piperea, europarlamentar AUR, a răspuns tuturor criticilor care au apărut în spațiul public cu privire la „Planul SIMION”, program prezidențial al președintelui AUR, George Simion. Una dintre criticile cel mai des apărute a fost aceea că nu poți cumpăra un apartament cu 35.000 de euro. Eurodeputatul AUR a explicat că „după toate calculele, chiar se poate cumpăra un apartament cu suma de 35 de mii de euro, cu plata pe loc sau pe credit cu dobînzi subvenționate de stat, care va pune la dispoziție cu titlu de concesiune terenul și utilitățile aferente unor asemenea
ansambluri imobiliare. Se poate mai ales pentru că 90% din materialele de construcție se produc în țară, iar prețurile caselor sînt umflate artificial (inclusiv din cauza mitei sau șantajului judiciar, risc pe care dezvoltatorul imobiliar îl introduce în preț, precum și din cauza dobînzilor bancare triple față de media europeană)”. Gheorghe Piperea a completat, făcînd referire la Planul SIMION, că „este nevoie de un program national de corecție a contractelor de credit în vederea echilibrării prestațiilor, mai ales prin refinanțarea cu dobînzi subvenționate de stat. Pe vremea crizei creditelor în valută, țări ca Polonia sau Ungaria au avut programe speciale de reechilibrare a contractelor, în cadrul cărora statul și-a asumat o treime din costuri, o altă treime fiind pusă în sarcina băncilor. Reamintesc că administrația Biden a demarat un program de ștergere a datoriilor rezultate din creditele de studii, în valoare de maxim 100 de mii de euro per debitor, în favoarea a nu mai puțin de 44 de milioane de oameni, cu credite cumulate de peste 1,6 trilioane de dolari”, a declarat europarlamentarul AUR. Gheorghe Piperea contrazice toți criticii Planului SIMION, spunînd că măsurile prevăzute în acesta sînt „programe complexe, cu impact pozitiv în economie (mai ales prin crearea de noi locuri de muncă și dezghețarea unor ramuri ale economiei stagnante în perioadele de criză), demografie și încredere în viitor. Și poate contribui la atenuarea stării psihologice sumbre care se simte în societatea în care trăim, o societate a drepturilor, libertăților, demnității, care nu lasă pe nimeni în urmă”. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor
RM
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
23
De ce Biserica Ortodoxă din România nu a reacționat la recenta paradă LGBT din București?
(urmare din pag. 21) În ciuda acestui fapt, ne-am dus la aeroport, circul a fost total, iar Barosso s-a trezit într-o atmosferă profund jenantă pentru el, care își făcuse planul de a albi dezastrul din Justiția românească. Cert este că Băsescu nu ne-a uitat și, cînd a ajuns președintele României, ne-a făcut numai șicane, dar nici noi, membrii AVMR, nu ne-am lăsat mai prejos. La un moment dat, la Consiliul Superior al Magistraturii a avut loc o ședință la care a participat și Băsescu, mai ales că era perioada de început a ,,Statului paralel”, cînd Justiția fusese făcută zdrențe. Ei bine, în timpul respectivei ședințe, am făcut un miting de protest în fața sediului CSM, lîngă Parcul Cișmigiu. Stația de amplificare fusese dată la maximum, de nu se mai înțelegea om cu om, motiv pentru care Băsescu a trimis pe cineva să ne roage să întrerupem protestul pînă la terminarea ședinței la care participa. Nu s-a întîmplat asta, pentru că noi am continuat hărmălaia la cote și mai înalte, ceea ce a avut ca efect oprirea ședinței pînă la terminarea mitingului nostru. Astfel de evenimente au avut loc și în timpul mandatelor de primar general ale lui Viorel Lis și Adriean Videanu, cel care a făcut greșeala de a-i adresa complimente deplasate soției mele, dar despre asta voi vorbi într-un viitor apropiat, cînd voi continua serialul ,,De-ale vieții valuri”. Revenind la parada LGBT și Comisia de avizare a acestui eveniment, stau și mă întreb: 1. - de ce nu s-a dat aprobarea ca acțiunea să se desfășoare pe un cîmp, într-o pădure sau într-o peșteră; și 2. - din respectiva comisie a făcut cumva parte și vreun reprezentant al Patriahiei? Dar, de ce întreb eu despre acest din urmă aspect, cînd toată lumea știe că, în cadrul Patriarhiei, s-a infiltrat demult curentul LGBT! De fapt, nu numai acolo găsim așa ceva, ci în toată Biserica românească. Nefirescul relațiilor umane, ateismul, frauda fiscală – lumînări, tămîie, icoane, prescuri, cruciulițe, cărți și broșuri etc., vîndute fără eliberarea bonului fiscal -, lăcomia, luxul exagerat și îmbogățirea peste măsură sînt ridicate la rang de virtuți. Ce rușine, cîtă lipsă de credință adevărată! Păi, măi băieți, Isus Christos mergea desculț și fără nici un ban la el, în timp ce voi, pretinși creștini ortodocși, ați pus la fiecare icoană o ,,cutie a milei”, numai că, dacă este a milei, de ce i-ați pus lacăt? De ce nu lăsați nevoiașii să ia din ea un ban pentru o pîine? Oricum, cert este că oamenii ăștia, în loc să ne obișnuiască cu Raiul, ne pregătesc pentru iad. Cam aceleași lucruri le-a sesizat arhiepiscopul Carlo Maria Viganò (SUA) în legătură și cu Papa Francisc și Biserica sa. Printre altele, înaltul ierarh a mai precizat: ,,Dorința mea de a repudia, a respinge și a condamna scandalurile, erorile și ereziile lui Jorge Maria Bergoglio (numele ,,civil” al Papei Francisc – n.m.), care manifestă o gestionare absolut tiranică a puterii, l-a determinat să mă convoace în fața Discateriului (Oficiu) pentru Doctrina Credinței al Sfîntului Scaun, sub vinovăția de schismă”. Tot e bine că Viganò nu e singur în acțiunile sale, opinia acestuia fiind susținută și de cardinalul german Gerhard Müller, cardinalul american Raymond Burke, cardinalul african Robert Sarah sau episcopul american Joseph Strickland. Să nu uităm că, în noiembrie 2021, Viganò a lansat un apel la o ,,Mare alianță mondială a creștinătății împotriva Noii Ordini Mondiale”, alianță pe care a numit-o – atenție! - ,,Cruciada ultimei șanse pentru eliberarea Pămîntului de forțele răului”. Legat de asta, mă simt nevoit să-i adresez Prea Necăjitului Patriarh Daniel o simplă și clară întrebare:
Ce s-ar întîmpla dacă Biserica Ortodoxă Română ar adera și ea la Cruciada împotriva forțelor răului, inițiată de Viganò? Eu zic să nu mai stați pe gînduri, fiindcă, mîine-poimîine, s-ar putea ca LGBT să facă paradă chiar în curtea Patriarhiei! În plus, nu veți mai fi obligat să stați în genunchi în fața sataniștilor, așa cum s-a întîmplat pînă în prezent. Știu că sînteți presat din toate părțile, dar nu uitați esența credinței: atunci cînd ești cu Dumnezeu, împotriva ta nu mai poate fi nimeni (v. Biblia). Eu zic că a venit vremea ca preoții să înceteze cu vrăjeala aceea de doi lei, cum că toți cei ce nu ascultă de prelați sînt niște păcătoși. Recent, un preot paroh din București a ținut să-mi atragă atenția că am păcătuit grav atunci cînd, în articolul ,,Diversitatea religioasă în România”, publicat în Revista ,,România Mare”, am scris că ,,membrii unei secte religioase din România, care, o dată pe an, se adună în lăcașul sfînt pentru a face sex la întîmplare, nu se vor putea numi niciodată creștini adevărați”. Deși omul miza pe faptul că orice ritual nu poate fi înțeles pe deplin, dacă se ia în calcul doar ceea ce satisface cele cinci simțuri umane, pînă la urmă, am fost amîndoi de acord că niciodată nu vom cădea de acord pe această temă. Nu are cum ca fața nevăzută a unui ritual să aibă alt sens sau înțeles față de ceea ce este vizibil, palpabil, auzit... Iar pentru a-i demonstra că pe mine nici nu mă mai interesează fața ascunsă a oricărui ritual, din moment ce tot ceea ce văd, aud sau simt îmi este suficient ca să trag o concluzie cît se poate de logică și de obiectivă, i-am dat spre analiză un alt exemplu. Este vorba de un ritual numit ,,Liturghia Neagră”, descris în cartea ,,Opus Pistorum”, scrisă de Henry Miller și apărută în România în 2009, la Editura Trei. Chiar mă întreb: cum a fost posibil ca o asemenea carte să fie publicată în țara considerată cîndva cea mai creștină din lume? Îmi este nespus de greu să păstrez intact textul paragrafului ales ca exemplu, motiv pentru care am înlocuit anumiți termeni sau m-am folosit de punctele de suspensie. Așadar, hai să citim și să ne crucim! ,,Alexandra m-a invitat la ea în mașină. Urma să plecăm la scumpul ei părinte Charenton, care ține Liturghia Neagră într-o capelă a unei mînăstiri ursuline (este vorba de un ordin călugăresc catolic, care se consacră educației fetelor și îngrijirii bolnavilor – n.m.) (...) Intrăm într-o încăpere ceva mai largă, dar puțin luminată, în care se află cîțiva oameni, bărbați și femei, care discută în șoaptă. Evident, nu au loc nici un fel de prezentări. Locul este îmbibat cu o putoare care m-a sufocat de la intrare. Bețișoarele parfumate scot valuri groase de fum, Alexandra explicîndu-mi că este vorba de mir, datură (gen de plante din familia solanacee, foarte toxice, care cresc pe trunchiul copacilor – n.m.), măselariță și mătrăgună. La un moment dat se aude un șșt! Și cîțiva inși îngenunchează în fața scaunelor pe care au stat. Își face apariția preotul, precedat de doi băieți grăsulii, servitori la altar. Poartă veșmîntul preoțesc tradițional, cu diverse adăugiri și modificări, își plimbă privirea prin încăpere și ochii i se opresc asupra mea. Înclină puțin din cap și apoi se întoarce solemn. Fără să mai piardă timpul, se lasă în genunchi în fața altarului, după care urcă treptele și începe slujba. Băieții care-l asistă la altar încep să tămîieze în tăcere, împărțind vase din aramă pline cu rahat de-ăla care fumegă de-ți cade părul din nas. Ceremonia de sacrificiu continuă... majoritatea femeilor stau ghemuite asupra vaselor de aramă din care iese fum, inspirînd împuțiciunea care iese din ele. Preotul se lasă într-un genunchi și începe să mormăie în latină. Fără să scoată vreun sunet, o femeie începe să-și sfîșie rochia de pe ea, după care înșfacă două lumînări negre și se aruncă pe altar goală. Preotul
Charenton își așază mîinile pe pîntecele femeii și apoi și le plimbă pe deasupra ei. Unul dintre băieții de altar aduce un cocoș negru ca smoala și i-l întinde preotului, împreună cu un cuțit. Tipul ridică pasărea sus, deasupra capului, și-i taie gîtul. Îl ține apoi cîteva momente deasupra femeii, pînă cînd sîngele țîșnește pe pieptul ei, apoi i se scurge pe stomac, alunecînd încet în zona intimă. În cîteva secunde, preotul se repede între picioarele desfăcute ale femeii și începe să bea sîngele scurs în zona respectivă. Face apoi o rugăciune prelungă, perversă și plină de pasiune, închinată forțelor răului. La sfîrșit, băieții de altar scutură din clopoței. Este un semnal în urma căruia întreaga încăpere se transformă într-o casă de nebuni. Credincioșii încep să se dezbrace între ei sau de unii singuri. Preotul își ridică roba, și descopăr că nu poartă nimic pe dedesubt. Femeia de pe altar se întinde să-i atingă membrul excitat. (...) Alexandra își găsise deja un partener, iar în timpul ăsta, preotul se pregătea pentru împărtășanie. A început să urineze într-un vas plin cu vin sfințit, apoi direct în gura unuia dintre băieții de altar, care pe urmă scuipă urina în vas. Conținutul dezgustător din vas este împărțit apoi în mod egal în cupe mici de argint. După asta, preotul face sex cu femeia aflată pe altar, în timp ce o imensă reprezentare a lui Satan, lucrată în lemn, este coborîtă pe un scripete. Femeile se adună ciorchine în jurul statuii, care avea un membru aflat în erecție de culoare roșie. Fiecare, într-o ordine tacit înțeleasă, își satisface poftele cu lemnul roșiatic. (...) Părintele Charenton a terminat cu femeia care s-a oferit drept altar. Este luată pe brațe și dusă la statuia din lemn și, asemenea unui berbec, este înfiptă cu fundul înainte în lemnul idolului. În tot acest timp, n-am văzut-o deloc pe Alexandra. În cele din urmă o zăresc stînd în picioare lîngă un zid, în pielea goală, dar fără nimeni în preajmă. La început nici nu mă recunoaște, dar pe măsură ce intenționez să o readuc la realitate, mă roagă să fac sex cu ea. Deși eram excitat la maxim, n-am vrut să fac ce-mi cerea ea. Reușim cumva să ajungem la ușă și nu știu cum izbutesc să găsesc drumul înapoi, pe holuri”. NO COMMENT! Sincer să fiu, mi-a stat mintea în loc, după ce am citit acest pasaj, dar poate nu am înțeles eu bine scopul respectivului ritual, după cum îmi sugerase parohul menționat mai înainte. Oricum, sîntem în pragul sfîrșitului creației divine și asta nu-i glumă, mai ales că s-a cam terminat cu credința în existența și puterea divină a lui Dumnezeu. Omenirea nu mai are viitor. Ce părere aveți de faptul că aproape 50% dintre elevi au picat examenul de admitere în clasa IX-a, iar circa 60.000 de absolvenți de liceu nu s-au înscris la Bac? Dezastru, nu alta, dar tot e bine că mai este, pe cici, pe colo, cîte-o motivație școlară, de genul: ,,De-acum mă duc cu drag la școală/ Să stau la ora sexuală/ Că profesoara face-apoi/ Și lecții practice cu noi” (Ion Mihuț). Aș vrea să-i adresez o întrebare Patriarhului Daniel: Ne puteți spune și nouă ce ați făcut ca de credința noastră milenară să nu se aleagă praful și pulberea? P.S. Antena 3 ne-a aburit cu precizarea că Mihai Gâdea a fost SINGURUL jurnalist român care a fost admis să participe la sediul CNN, ca gură-cască la confruntarea electorală dintre Trump și Biden. Fals! Gâdea a fost singurul jurnalist român care a vrut să ajungă acolo, CNN fiind acum un trust compromis, de toată jena, prin simplul fapt că fondatorul său, Ted Turner, afirma cîndva: ,,95% din populația lumii trebuie să dispară”. Concluzia: Adio, Antena 3! Deci, nu mai umbla neîmbălsămată pe stradă, printre oameni!
24
Nr. 1751 l 9 – 15 iulie 2024
RM
FACEM ISTORIE PRIN CURAJ! Pot Președintele României și Guvernul să forțeze băncile și firmele de utilități să susțină noile cartiere de locuințe? Simion spune că SE POATE!
Cei mai mulți dintre cetățenii care au contractat credite ipotecare/imobiliare de la băncile din România se află în continuare sub presiunea rambursării sumelor datorate către băncile creditoare, din cauza creșterii necontrolate a ratei dobînzilor atrase de respectivele credite, dobînzi care conduc la sume lunare de restituit mult prea mari pentru posibilitățile acestor cetățeni. Astfel, pentru majoritatea doritorilor unei locuințe, costul creditării a devenit mult prea mare și mult prea riscant financiar, acest lucru conducînd la dezamăgire, la teama de a se angaja în achiziționarea unui acoperiș deasupra capului, la frustrări și deseori la luarea deciziei plecării din țară. Să nu uităm că aceiași cetățeni, majoritatea reprezentînd familii tinere cu copii în grijă, se confruntă și cu un cost al vieții ridicat care îngreunează, cu atît mai mult, economisirea și, totodată, plata ratelor bancare. Ținînd cont de toate aceste aspecte, PLANUL SIMION va ușura această povară și va permite oamenilor să se simtă în siguranță și confortabil în propriile case. George Simion, candidatul AUR pentru alegerile prezidențiale, a declarat că una dintre măsurile cuprinse în Planul Simion este aceea de refinanțare a tuturor creditelor imobiliare, în funcție de suprafața pentru care românii s-au îndatorat. „Ce cred că trebuie să facă un președinte și un guvern este să ia apărarea propriilor cetățeni, să impună firmelor de utilități să construiască toată infrastructura necesară așa cum îi obligă legea, să impună băncilor să nu dubleze sau tripleze rata dobînzilor. De aceea, pe lîngă case de la 35.000 de euro – apartamentul de două camere, 50.000 de euro – trei camere, 75.000 de euro – apartament cu patru camere cu dobîndă zero, propunem refinanțarea tuturor creditelor imobiliare, în funcție de suprafața pentru care românii s-au îndatorat. Am avut în familie și mulți aveți cunoscuți, poate chiar voi ați luat credite de la bănci și ați pornit de la un credit pentru care să plătiți lunar 1.200 de lei și ați ajuns la 2.300 de lei”, a spus președintele AUR, George Simion.
Prin Planul Simion, liderul AUR își propune să ușureze povara asupra românilor și va permite acestora să se simtă în siguranță și confortabil în propriile case prin oferirea persoanelor care au deja un credit ipotecar/ imobiliar, un pachet de refinanțare pentru sume cuprinse între 35.000 euro și 70.000 euro (în funcție de numărul de camere și suprafața apartamentului), astfel încît sumele de rambursat lunar către bănci să descrească substanțial. Astăzi, cei mai mulți dintre cetățenii care au contractat credite ipotecare/imobiliare de la băncile din România se află în continuare sub presiunea rambursării sumelor datorate către băncile creditoare, din cauza creșterii necontrolate a ratei dobînzilor atrase de respectivele credite, dobînzi care conduc la sume
lunare de restituit mult prea mari pentru posibilitățile acestor cetățeni. Totodată, potrivit prim-vicepreședintelui AUR, Marius Lulea, „statul român, prin intermediul unei companii, va asigura terenul necesar pentru dezvoltarea infrastructurii: drumuri, rețele de apă și canalizare, energie electrică și gaz. Terenurile se vor pune la dispoziția antreprenorilor interesați să participe la program. Urbanizarea planificată va asigura o procedură mai puțin birocratică de autorizare, termene mai scurte, zone dotate cu infrastructură educațională, de sănătate, comercială și alte servicii utile”. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor
Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro
Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.