România Mare, nr. 1752 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Toată viața ne căutăm liniștea, dar atunci cînd o găsim, vacarmul gîndurilor devine asurzitor. CORNELIU VADIM TUDOR

Lupta pentru pace

Premierul maghiar Viktor Orbán a lăsat senzația că vrea să joace în Liga mare a politicii; desigur că asta i-a enervat pe politrucii de la Bruxelles care l-au luat la mișto și s-au strîmbat la el că a îndrăznit să se bage în față. Cum desigur știți, UE nu e pentru bichoni, ci doar pentru dulăii cei mari. E o democrație de tip sovietic în care toți sînt egali, dar cei din aparatul de partid au calitate de „primus inter pares”, cum spuneau latinii. Viktor Orbán a vrut să ajungă la Beijing, doar că a luat-o pe etape, din toate punctele de vedere. S-a oprit întîi la vecinul din Kiev, simulînd preocupare pentru situația Ucrainei și îndemnîndu-l pe Zelenski să accepte o încetare imediată a focului cu Rusia. Firește că ucraineanul s-a uitat mirat la el, o fi zis „da, da” și s-a grăbit să scape de el. Incompetenții de la Bruxelles s-au grăbit să strige că Orbán nu reprezintă Uniunea și că e de capul lui acolo, fiindu-le frică să nu le strice angajamentele cu „marele licurici”. De la Kiev, Orbán a trecut Niprul la Moscova, că doar prietenia maghiaro-rusă e una veche de

tot. În fața lumii a lăsat impresia că a vrut și el să se dea drept mare negociator pentru pace, deși a fost primit cu prietenie de Putin și au discutat la fel de amical. Politico titrează: „Reluînd cu tristețe narațiunea liderului rus conform căreia Europa este belicoasă”. Repede presa de casă a bruxellezilor, în speță „Scînteia”, și anume ziarul „Politico”, au scris că „majoritatea membrilor UE nu vor să aibă de-a face cu «boierul maghiar» al lui Putin și au precizat că acesta nu vorbește în numele lor la Kiev, Moscova sau Beijing. Singura comparație potrivită pentru autoproclamata «misiune de pace 3.0» a lui Orbán este cu ofertele generoase ale lui Benito Mussolini de a arbitra negocierile de pace dintre Adolf Hitler – partenerul său în Pactul de Oțel – și Marea Britanie și Franța în 1939. Il Duce îi ceruse ministrului său de Externe – și ginerelui – contele Galeazzo Ciano, să conducă efortul de farsă, întrucît Marii Britanii și Franței li s-a dat un fapt împlinit și li s-au ținut prelegeri severe despre cum «pacea adevărată» nu ar fi posibilă dacă ar insista asupra recîștigării independenței Austriei, Cehoslovaciei și Poloniei“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

MAGIA MUZICII POPULARE O invitație cu noroc

De multe ori, ca jurnalist ancorat în cotidianul Cetății, primesc invitații de participare la diverse evenimente (loco sau mai de departe), pe care, în limita timpului, le onorez cu plăcere și cu interes. Cu interes, pentru că – indiferent de subiectul manifestării respective: cultural, artistic, istoric, religios etc. ,etc., și indiferent de nivelul la care se ridică evenimentul – în mai toate aceste întîlniri cu oameni și diverse colective, descopăr ceva deosebit, rămîn cu o nouă experiență pe care o consider ca pe o nouă învățătură. Nu demult, prin intermediul unei cunoștințe, am avut prilejul să pun în practică subiectul narării de mai sus, de data aceasta într-un cadru special, atît prin specificul manifestării, cît și prin „eroii” acestui act artistic la care am avut norocul să iau parte. Ceea ce veți citi, în continuare, este rezultatul acestei experiențe benefice – întîlnirea cu arta românească pură, întruchipată de copii și tineri artiști al căror spectacol unitar și de o valoare artistică înaltă ar fi putut avea loc, cu deplină legitimitate, chiar pe scena de aur a Ateneului Român. Ineditul invitației care avea să dezvolte revelația acestei rare întîlniri cu arta muzicii populare,

interpretată de copii și tineri absolvenți de școli speciale, de artă, s-a construit pe două paliere de atracții benefice: urma să asist la un spectacol cu o încărcătură emoțională specială – spectacol aniversar, cu prilejul împlinirii celor patru decenii de activitate, „eroii” de pe scenă reprezentînd cu totul și cu totul altceva decît vedem uneori în programele unor televiziuni (sînt cel puțin 10 canale care transmit – non stop sau ocazional – programe cu interpreți de muzică populară de vîrste fragede: 5 – 10 ani), copii nevinovați, dar puși de oameni mari să abordeze o muzică pentru care nu au pregătirea necesară, ce să mai vorbim de unele texte care îi pun pe bieții copii să deplîngă o dragoste neîmpărtășită, sau să cînte marea „iubire” apărută în calea lor. Vina acestor mistificări a melosului popular și a traumatizării unor vieți la început de drum revine, desigur, mai întîi părinților care, văzînd în copilașii lor talente înnăscute, forțează, în mod iresponsabil, mîna destinului, apoi, vina este amplificată de acei realizatori de asemenea emisiuni care, pentru anumite sume de bani, pun la cale această batjocură a unor copii (poate talentați), dar, prematur lansați pe o scenă. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Ascultîndu-l pe Enescu Ați ascultat vreodată pămîntul cum respiră Prin firele de iarbă ce nu pot să dispară, Cum mugurii plesnesc, mustind de clorofilă, În pragu-nmiresmat, de crudă Primăvară? Ați ascultat izvoare săltînd din piatră-n piatră, La munte, în cascade, la șes, doinind ușor, Sub buciumul cînd plînge lîngă bătrîna poartă, În picuri de lumină, metafore de Dor? Ați ascultat cum Marea vuiește, milenară, Rostogolind pe valuri profunde simfonii, Și cum pădurea cîntă, în fiecare seară, La orga siderală, de stele argintii? Ați ascultat vreodată un tril de ciocîrlie Înșurubat în aer, deasupra unui lan, Sau liniștea adîncă din margini de cîmpie Cînd grîul dă în pîrgă, în miez de Bărăgan? Dacă vreodată aceste minuni le-ați ascultat, Robiți de o natură în forma ei primară, În toată România, pînă-n cel mai mic sat, N-a fost decît ENESCU și cu a lui Vioară! GEO CIOLCAN

Tecuci – Leagănul aviației românești

Nichita îl botezase Prinţul Tom

NR. 1752 l ANUL XXXV l 16 – 22 IULIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Porcii care au lichidat COMTIM-ul  Legătura dintre Corpodean și Curcăneanu  Ne-au năpădit vrăjitoarele  Impotenți, mîndria Țării!  A murit cea mai bătrînă țigancă din România  Regele Căcîcea I-ul

PARTEA A I-A  Tare rău a ajuns bietul Miron Cozma! Miercuri, 7 mai, el va fi mutat din Închisoarea Jilava în noua Închisoare Rahova, dar în ce condiţii? Îi este teamă să nu nimerească alături de nişte criminali, care n-au nimic sfînt, aşa că i-a trimis vorbă senatorului Vadim, pe căi ocolite, să intervină unde o şti el, pentru a fi închis într-o celulă ceva mai civilizată. Doamne, ce vremuri trăim! Un inginer şi lider sindical, care acum 3 luni participa la tratative, la Mînăstirea Cozia, cu primul-ministru, acum cere favoarea să stea în temniţă cu bandiţii, nu cu asasinii! Lume, lume...  Absolut scandaloasă emisiunea PRO TV din ziua de 1 Mai! O bătaie de joc la adresa sărbătorii de Armindeni, a muncitorilor. Nişte scremete de prost gust, ale unor oligofreni, care, pe deasupra, n-aveau nici umor. Obsesia de a răcni mereu „Tovarăşi!“ nu valorează nimic. Lumea regretă tocmai acele timpuri, Sîrbule, dar n-o să-ţi dai seama decît atunci cînd o să pierzi totul.  Mafia care sufocă România a pus pe butuci şi COMTIM-ul, cel mai mare combinat de creştere a porcilor din sud-estul Europei. Dar la ce mod? „Pentru a-l salva, trebuie să treacă, mai întîi, prin lichidare!“ – se bîlbîia escrocul ăla cu coafură de malagambist, Radu Sîrbu, crezîndu-ne proşti ca el. Numai că noi nu sîntem proşti. Noi sîntem la pîndă. Iar cînd va veni vremea, vom şti bine ce avem de făcut cu bandiţii care au înfometat populaţia.  În timp ce Traian Băsescu şi alţi gangsteri au înfulecat un comision de 2.000.000 de dolari pentru achiziţionarea, frauduloasă, a 4 avioane franceze ATR (le-au cumpărat cu 14.000.000 de dolari bucata, în vreme ce canadienii oferiseră celebrul BOMBARDIER doar cu 10.000.000 de dolari un aparat!), amărîţii care fură ca să aibă ce da de mîncare copiilor înfundă puşcăria. Este şi cazul unui turcaleţ din Constanţa, Osman Jusein, care a şterpelit două găini şi şase raţe, ispravă pentru care a primit 3 ani închisoare! Exact cît a primit şi criminalul Cristian Bernevig, pentru uciderea a 5 oameni, cu diferenţa că otomanul zace, efectiv, la zdup, iar bernevigul zburdă în libertate. Agent CIA – agent CIA, asta am înţeles, dar prestigiul Armatei a ieşit foarte şifonat. Tare sîntem curioşi cîţi ani ar primi una din rudele victimelor lui Bernevig dacă, de durere şi indignare, i-ar crăpa acestuia ţeasta ţuguiată, s-au mai văzut cazuri. Probabil 20 de ani. Avem informaţii precise că Valeriu Stoica le-a făcut dosare solide tuturor acelora pe care îi bănuieşte el că i-ar putea sta în cale în tentativa de a deveni preşedintele Ţării. Pe Corneliu Vadim Tudor, Ion Iliescu şi Petre Roman deja îi hărţuieşte, iar acum se pregăteşte să-i bage în corzi pe Emil Constantinescu, Sorin Moisescu, Teodor Meleşcanu. Lui, acestui Valeriu Stoica, i se potrivesc mănuşă cîteva rînduri din „Cronica Anonimă“, de la 1689: „Om plin de păreri nebune, la care fumuri mari îi urlă-n cap!“  Un sondaj de opinie a arătat că englezii urăsc Televiziunea, pe care o consideră „lipsită de interes“ şi „nulă“. Normal, nimeni nu minte mai urît decît presa britanică.  Insuportabil arbitrajul fluiericiului Sorin Corpodean! Noi nu înţelegem de ce sînt pedepsiţi nişte copii de la galerie pentru unele strigări strămoşeşti, în vreme ce un bagabont în chiloţi, ca acest văr al lui Curcăneanu, nu păţeşte nimic. În partida Steaua – Ceahlăul, ticălosul ăsta şi-a bătut joc, efectiv, de echipa campioană, eliminîndu-i doi jucători într-un singur minut şi dictînd 2 lovituri de la 11 metri împotriva ei, din care oaspeţii, evident, au înscris. Dacă nici acum FRF nu-l suspendă cel puţin 10 etape, înseamnă că morişca Mafiei a cuprins şi conducerea federaţiei şi ne vom purta ca atare. Am aflat şi de ce le-a dat Corpodean cartonaş roşu jucătorilor Miu şi Trică: pentru a decima echipa, înaintea semifinalei din

Cupa României, cu Dinamo Bucureşti.  Se vehi culează tot mai des că România va fi piua-ntîi la opera de reconstrucţie a Iugoslaviei. Ba chiar se repetă, pînă la saturaţie, produsul cu care vom participa şi vom cîştiga parale: ciment. Poate cimentul furat de Nistor Bădiceanu, în tinereţe, fiindcă cimentul naţional a fost „măritat“, prin privatizarea dubioasă a marelui holding ROMCIM.  Emil Popescu va rămîne în Istoria Parlamentului nu numai prin celebrul lui discurs ca la alba-neagra „Uite SIDA, uite DROGUL“ (Uite-l pe Răsvan Dobrescu boşorogul). El a mai zis ceva memorabil: „Este corupţie în Justiţie, nu mă tem să o spun!“. Nu se teme, dar ce face el, în calitatea de preşedinte al Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor? Emile, nume de legendă, dacă nu dai şi exemple n-ai făcut mare brînză, rămîi un avocat haios, cu plete şi lavalieră, dar nimic mai mult.  Tînărul Radu Mîndru, elev în clasa a XI-a la liceul din Tg. Frumos, a fost trăznit mortal în faţa unei troiţe, unde se oprise să se roage. Şi să mai spună cineva că nu există destin!  Prinţul Alexandru al Iugoslaviei, care trăieşte în exil la Londra (nepot al familiei regale româneşti Ferdinand şi Maria) a declarat: „Americanii ar trebui să-şi ia jucăriile lor de război şi să plece în altă parte. Putem să facem noi singuri ordine în propria noastră casă!“. Alo, Săndele, vezi să nu te aresteze „Perfidul Albion“ ca pe Rudolf Hess şi Augusto Pinochet, că-l duce mintea.  Am mai semnalat tendinţa unor publicaţii de a spune totul, dintr-o suflare, încă din titlu. Un nou exemplu ne oferă „Evenimentul zilei“ de sîmbătă, care ne lasă ca la dentist (sau dinţar): „Un sucevean şi-a bătut familia cu ciocanul, după care şi-a tăiat gîtul şi s-a aruncat într-un canal“. Veritabil om al Renaşterii, să facă el trei lucruri unul după altul, fără să-l ajute nimeni!  Teribilul cuplu de comici vestiţi ai ecranului Lucian Mîndruţă-Silviu Brucan s-a dat pe Brazda lui Novac: pur şi simplu, de două săptămîni aceşti analişti fără pereche îl laudă pe senatorul Vadim, reproducîndu-i frazele pe de rost. Ce-aveţi mă, îl cunoaşteţi de undeva? Vreţi să vă scoată din porţie şefii lui Adrian Sîrbu?  Poporul Român n-a prea avut vrăjitoare în Evul Mediu, aşa cum au avut francezii, nemţii, englezii, spaniolii. Dar recuperează rapid timpul pierdut. Explozia obscurantismului e devastatoare, după decembrie 1989! Unde te duci, unde te-ntorci, numai guiţat de porci, labe de gîscă, pisici negre şi ţigănci integre. Ce pot rezolva baragladinele astea nu se poate povesti: falimente, festina lente şi alte sculamente, ca să nu mai vorbim de impotenţă, argint viu şi suflet candriu, de papugiu, cine să-1 înţeleagă, dacă leguma-i bleaga? Dacă faraoancele astea se pricep la toate atît de bine, noi propunem să nu ne mai încurcăm cu politicienii şi să facem un Guvern exclusiv din ghicitoare, după cum urmează: primministru: Mama Omida (chit că-i moartă, la popa la poartă); ministrul Apărării: Baba Surda (au asurzit-o tunurile); ministrul de Externe: Brăţara; ministrul Justiţiei: Lucreţia; ministrul Transporturilor: Florica din Buzău; ministrul pentru Minorităţi: Unguroaica ş.a.m.d. Priviţi, oameni buni, ce lucruri minunate fac aceste analfabete care au mai mulţi lindeni în cap decît circumvoluţiuni, dar ele lucrează cu lucrul sfînt si nu se poate să dea greş. 1) „Virgil din Hunedoara transmit mii de mulţumiri celebrei Florica, prezicătoarea din Buzău, care cu plantele date de dînsa, la a doua şedinţă m-a vindecat de impotenţă şi mi-a redat virilitatea. Pe această doamnă am găsit-o în revista «Infractoarea»“. Păi da, că doar nu în Analele Academiei Române! Pe ce punem pariu că acest Virgil nu-i altul decît Virgil Măgureanu, deghizat în hunedorean, deşi el e giurtelecan şi hododean?! A fost impotent, normal, fiindcă timp de 7 ani a dus în spinare cel mai greu Serviciu Secret, şi pe Coposu pe deasupra,

aşa că i s-au rupt baierele bărbăţiei, noroc cu Florica din Buzău, care i-a dat diferite plante (coada şoricelului, p... ţigăncii, ochiul kaghebeu-lui ş.a.) şi acum Virgil e de o virilitate ieşită din comun, sparge nuci, nu alta! 2) „Ioana din Braşov transmit cu toată inima mii de mulţumiri doamnei Florica din Buzău care locuieşte în Buzău (precizare necesară – nota red.), care mi-a dezlegat cununiile de vrăjile ce le aveam legate de o duşmancă şi acum sînt foarte mulţumită“. Ah, dusmanco, păi nu punem noi mîna pe tine! De-astea îmi eşti, să-i legi cununiile (sau vrăjile, nu s-a înţeles prea bine) tovarăşei Ioana din Braşov?! La alde tine s-au gîndit George Coşbuc cînd a scris poezia „Duşmancele“ şi Vasile Alecsandri cînd a compus imnul P.D.S.R.-ului „Iarba rea din holde piară/ Piară duşmanii din Ţară!“; 3) „Mă numesc Paul Gologan, doctor (?!), şi vreau să-i mulţumesc Doamnei Elvira din Bucureşti, str. Şaradei nr. 64, lîngă Piaţa 16 Februarie, tel. 092.560.680 sau 668.77.81 (care) prin puterile sale m-a vindecat de epilepsie numai cu două şedinţe“. Auzi, „doctore“, cînd te-a văzut un doctor ultima oară? Carevasăzică, tu eşti „doclor“, ai boala copiilor, dar n-ai încredere în medicină, ai studiat 6 ani degeaba, aşa că apelezi la Brăila, la Tanti Elvira, unde alviţa se vinde cu kila. Şi te mai cheamă şi Gologan! Apropo: de cîţi gologani te-a uşurat vrăjitoarea? 4) „Alina Marcu din Craiova, ingineră (?!), transmit pe această cale mii şi mii de mulţumiri Doamnei Elvira din Bucureşti, str. Şaradei nr. 64, lîngă Piaţa 16 Februarie, tel. 092.560.680 sau 668.77.81. Am fost la Doamna Elvira și mi-a dezlegat soțul de impotenţă. Acum sînt foarte fericită şi îi mulţumesc din tot sufletul“. Asta-i altă şmecheră. După un „doctor“, hop şi-o „ingineră“! Sanchi, bărba-su era impotent şi Elvira l-a vindecat de la distanţă, iar acum coana Alina e nespus de fericită, o hăndrăleşte ăla toată ziua şi toată noaptea, după orarul de vară, că de-aia îl cheamă Marcu, să-i tragă-n fund cu arcu’! Mort era şi s-a răsculat! Din rîmă, s-a făcut arac! 5) Acum încep şi parangheliile, una mai încurcată ca alta. E vorba, stimaţi oameni buni, de un bulangiu pe nume Marian, însurat cu un beţivan, îţi vine să-i iei la palme pentru că la nenorocirile societăţii româneşti contribuie şi pîrţarii ăştia, cu amorul lor cocoşat. Poftim hal de anunţ, pentru care, înainte de 1990, Ceauşescu îi băga pe toţi 3 la pîrnaie: „Marian Iancu din Slatina vreau să aduc pe această cale mii de mulţumiri Doamnei Elvira din Bucureşti, str. Şaradei nr. 64, lîngă Piaţa 16 Februarie, tel. 092.560.680 sau 668.77.81 care mi-a salvat căsnicia. Cu puterile sale şi cu harul ceaiurilor, din prima şedinţă mi-a lecuit soţul (?!) de beţie şi acum sîntem foarte fericiţi“. Te cred şi eu, Mariane, v-a dat ceai de dopuri, ce-i la fundul vostru nu se poate imagina, e ca fumul înecăcios al bătăliei de tunuri de la Kursk-Orel, noroc că sînteţi foarte fericiţi, asta contează. Ancheta socială pe care am realizat-o noi arată că soţul tău, Mariane, nu s-a vindecat deloc de pilangeală, atîta doar, că tu bei acum mai mult ca el! 6) Tocmai fiindcă nu se pot înmulţi pe cale naturală, Cavalerii de Kurlanda se înmulţesc prin alte mijloace, aşa că nu ne-a mirat să mai dăm peste un cuplu de viţei europeni: „Valentin Stoenescu, din Bacău, jurist (credem că e vorba de o mică greşeală de tipar, a vrut să scrie curist – nota red. R.M.) aduce mulţumiri de recunoştinţă Doamnei Elvira din Bucureşti, str. Şaradei nr. 64, lîngă Piaţa 16 Februarie, tel. 092.560.680 sau 668.77.81. Numai cu o şedinţă cu lucruri sfinte la această minunată doamnă mi-a făcut bine soţul care avea diabet. Îi mulţumesc din tot sufletul. Ea l-a lecuit şi este sănătos“. Dacă am înţeles noi bine, Valentin din Bacău e însurat cu un diabetic, dar Elvira de lîngă Poştă a rezolvat problema mai ceva ca Insulina, ceea ce îi va aduce numeroase Premii Nobel. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 mai 1999)

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite

Eschimoșii – oamenii zăpezilor veșnice (I) Profesorul elveţian Hans-Georg Bandi este autorul cărții „Originile eschimoşilor”, apărută la Editura Gustav Fischer din Stuttgart, în anul 1965. Autorul – cunoscut arheolog şi etnograf – a participat la mai multe expediţii de cercetare în Arctica şi Subarctica. Îngrijirea ediţiei româneşti, publicată la „Editura știin țifică“, pentru care autorul a adus în mod special unele modificări, a fost asigurată de prof. univ. Ion Nestor, după traducerea Luciei Berciu. Înainte de a prezenta cîteva fragmente ale lucrării, de natură să intereseze în mod deosebit pe cititorii revistei noastre, ne vom opri pe scurt asupra unor momente mai importante din istoria singularului popor al zăpezilor veşnice.

Cele două valuri ale migraţiei eschimoşilor Eschimoşii au venit în Alaska traversînd Strîmtoarea Bering, aşa cum indienii veniseră în America, cu vreo douăzeci de milenii în urmă, în timpurile cînd o limbă de pămînt unea, după cum se crede, cele două continente. După cît se pare, primii indieni care au făcut acest drum erau îmbrăcaţi în piei de animale şi nu dispuneau ca unelte decît de silexuri. Dacă cercetăm în schimb urmele primelor aşezări ale eschimoşilor din America, găsim interesante piese de ceramică, obiecte de fildeş lucrate cu gust şi multe lămpi. După cît se pare, lămpile erau necunoscute pe continentul american înaintea venirii eschimoşilor, în timp ce în Eurasia se foloseau încă din epoca veche a pietrei. Se presupune că eschimoşii au trăit multă vreme în Asia, probabil de-a lungul coastei arctice a Siberiei, unde se găsesc urme ale aşezărilor lor. De altfel şi astăzi mai există un grup, e drept restrîns, care a rămas în ţinuturile de obîrşie. În vremea cînd popoarele din bazinul Mediteranei începuseră să practice agricultura şi creşterea vitelor, iar indienii îşi extindeau stăpînirea asupra întregului continent american, eschimoşii îşi perfecţionau tehnica de vînătoare şi de pescuit şi se adaptau tot mai bine condiţiilor existenţei în clima specifică nordului. Ei îşi spuneau „Innuit” – „oameni prin excelenţă”. Atunci cînd eschimoşii au venit din Eurasia în America, probabil atraşi de condiţiile mai bune de vînătoare, fîşia de uscat care unea cele două continente nu mai există. Cum au trecut ei oare prin strîmtoare? Se pare că această temerară expediţie a fost făcută în umiacuri, ambarcaţii mari şi repezi. Bineînţeles că mai întîi eschimoşii s-au stabilit numai pe coastele peninsulei Alaska, pentru ca mai tîrziu să pătrundă mai adînc în uscat, mai ales de-a lungul cursurilor de apă. Aceasta a fost prima mare migrare a eschimoşilor de la începutul erei noastre. Cea de-a doua migrare a început în jurul anului 800 şi s-a desfăşurat pe un front foarte larg. Mişcarea a pornit din Alaska şi a ajuns pînă în Groenlanda. Pe acest drum, măsurînd mii de kilometri, au rămas, în diferite locuri, nenumărate grupuri de eschimoşi, care au populat regiunile nordice ale

continentului american şi unele zone din insulele arctice ale acestuia. Eschimoşii ajunşi în Groenlanda au atins în Secolul al X-Iea extremitatea de nord a marei insule, acolo unde se află astăzi aşezările Etah şi Thule. Ulterior au început să coboare spre sud, de-a lungul coastei apusene, şi au întîlnit pe normanzii care veniseră aici conduşi de Erik cel Roşu în anul 998. Ce s-a întîmplat în Groenlanda mai tîrziu ar fi foarte interesant de ştiut, dar nu poate fi decît dedus. Pe cîte se pare, eschimoşii şi normanzii au trăit o vreme împreună sau, în orice caz, în strînse legături, căci unele vestigii ale eschimoşilor dezgropate de arheologi conţin unelte de fier originare din Europa. După legendele acestui popor arctic, colonia normandă a pierit ca urmare a nimicirii locuitorilor ei de către eschimoşii biruitori într-o mare luptă, în timp ce istoricii scandinavi consideră că dispariţia coloniştilor s-a datorat întreruperii legăturilor cu Europa, bolilor şi foametei; în orice caz, se pare că acest lucru s-a întîmplat în Secolul al XV-lea. Este însă probabil ca mai înainte între cele două comunităţi s-a produs un amestec destul de accentuat și că eschimoşii au preluat unele meşteşuguri de la normanzi, de pildă construcţia caselor mari de piatră. Ulterior, „oamenii prin excelenţă” şi-au extins stăpînirea de-a lungul întregii coaste de vest a Groenlandei şi pînă la urmă şi asupra celei de est. A început epoca celei mai puternice dezvoltări a culturii materiale a oamenilor zăpezilor veşnice. Prin specificul regiunilor geroase pe care le ocupaseră – deloc invidiate de alte seminţii –, eschimoşii din America au fost, timp de 15 secole, prea puţin tulburaţi în existenţa lor de alte popoare. Vînătoarea şi pescuitul nestingherit le asigura din plin traiul. Comunităţile au avut totuşi unele legături de schimb cu indienii, eschimoşii oferind mai ales produse ale vînătorii, de pildă piei tăbăcite cu mult meşteşug.

Foamete, alcool şi sărăcie Rapacitatea cuceritorilor continentului american a dus la ceea ce marea enciclopedie „COLLIER” defineşte astfel: „Tragedia eschimoşilor a început după descoperirea Americii de către Columb”. Decăderea eschimoşilor s-a produs, întradevăr, în paralel cu decăderea indienilor americani. Balenele, focile, morsele, atît de abundente pe coastele Labradorului şi Groenlandei, au dispărut aproape cu totul pînă la sfîrşitul Secolului al XVIII-lea, în urma expediţiilor întreprinse de vapoarele cuce

ritorilor, tot aşa cum vestiţii bizoni americani au fost stîrpiţi de pe cîmpiile continentului printr-o vînătoare sălbatică. E drept, uneori căpitanii vaselor făceau şi comerţ cu eschimoşii, dîndu-le unelte de fier în schimbul blănurilor şi pieilor. Dar pe lîngă unelte, le dădeau alcool, iar alcoolismul s-a întins repede, ca o pecingine, în rîndurile acestui popor neobişnuit cu băuturile de acest fel. Marinarii le-au transmis eschimoşilor şi multe boli, care au ruinat sănătatea unor întregi comunităţi, decimînd multe grupuri. Mai tîrziu, contactul dintre noii stăpîni ai continentului şi eschimoşi a avut loc şi adînc în interiorul uscatului, cu aceleaşi rezultate dezastruoase. După 1900, vînătoarea de balene s-a intensificat considerabil şi în Pacificul de Nord, în special după ce harponul a început să fie lansat de vapoare cu ajutorul unor tunuri anume făcute. Exterminarea aproape de plină a acestor mamifere s-a desăvîrşit într-un ritm rapid. Acest lucru nici nu este de mirare dacă ne gîndim la faptul că, în timp ce un vapor cu harpoane lansate de tunuri putea prinde chiar şi zece balene într-o singură zi, un eschimos era mîndru să vîneze din umiacul său trei sau patru balene într-un întreg sezon. Toate aceste împrejurări au dus la consecinţe ce lesne se pot presupune. Baza economică a existenţei şi sănătatea eschimoşilor din Groenlanda şi America de Nord au avut mult de suferit. Foametea a devenit în multe regiuni un adevărat flagel şi o serie de zone s-au depopulat complet. Arta eschimoşilor, afît de originală şi înfloritoare odinioară, a intrat într-o perioadă de stagnare. Abia în ultimele decenii s-au întreprins unele măsuri de ajutorare a eschimoşilor, care nu au dat însă decît rezultate parţiale. Despre aceste ajutoare se vorbeşte mult, aşa cum se face reclamă și rezervaţiilor din SUA, unde mai trăiesc ultimii reprezentanţi ai vestitelor triburi de indieni americani. În cele ce urmează redăm extrase din lucrarea „Originile eschimoşilor”:

Din Strîmtoarea Bering şi pînă pe ţărmurile de răsărit ale Groenlandei (1) Eschimoşii sînt unicul popor primitiv din timpurile noastre care trăieşte atît în Lumea Veche, cît şi în cea Nouă. După cum ne arata o hartă de răspîndire a populaţiei, ţinutul eschimoşilor începe de la capătul cel mai de răsărit al peninsulei Ciukofsk. În afară de aceasta, există încă, în Insulele Komandor, la răsărit de Kamceatka, cîţiva aleulini, care însă au fost transplantaţi acolo de-abia în ultimul secol. Originea aleutinilor în lanţul de insule cu acelaşi nume, care aparţin Statelor Unite, şi în peninsula Alaska este controversată: de cele mai multe ori sînt consideraţi ca adevăraţi eschimoşi, mai rar drept supravieţuitori, în mare măsură eschimoizaţi, ai unui strat mai vechi de populaţie. Pe continentul american, eschimoşii s-au răspîndit de la Copper River, respectiv de la Strîmtoarea Prince William, spre nord, de-a lungul coastelor statului Alaska; în cîteva locuri, ei se găsesc şi mai departe în interiorul ţării. Dincolo de graniţa canadiană, în regiunea Mackenzie, aria lor de răspîndire înaintează pînă în ţinutul de coastă, extinzîndu-se şi asupra insulelor arhipelagului arctic. La apus de golful Hudson ţinutul eschimoşilor pătrunde pînă la 500 km adîncime în interiorul ţării: dimpotrivă, zona de la sudul Rîului Churchill este un teritoriu indian. În ce priveşte regiunile de pe ambele părți ale strîmtorii Hudson, adică Insula Baffin și părţile nordice ale coastei peninsulei Labrador, acestea sînt locuite de eschimoşi. Extremitatea răsăriteană a ţinutului locuit de eschimoşi este Groenlanda, cea mai mare insulă a lumii. Părţi importante ale coastelor acesteia sînt şi astăzi populate de eschimoşi; avînd însă adesea o parte considerabilă de sînge european, ei se socotesc nu eschimoşi, ci groenlandezi. În total există astăzi probabil 55.000 de eschimoşi şi 1.500 de aleutini; numărînd însă, după criteriul lingvistic, raportul se deplasează oarecum în favoarea elementului aleutin. (va urma) „MAGAZIN ISTORIC”

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Străinul din parc

Cerul nopții strălucea ca un glob de cerneală, iar stelele formau un policandru imens, că nu-l puteai cuprinde cu privirea... Căldura de peste zi, cu arșiță ei uscată, își mai reduse din iuțeală, dar nu atît de mult încît să ai confortul pentru un somn liniștit. Lui Petre Cordun, canicula îi dăduse multă bătaie de cap și iată că, odată cu răsăritul soarelui, vipia începu să pună iar stăpînire peste tot. Dar necazul mare pentru el nu era atît căldura, cît singurătatea... De cînd îi murise nevasta se trezise singur într-un apartament mare, cu patru camere, că cei doi copii, o fată și un băiat, își luaseră tălpășița de la el, plecînd în străinătate. Acolo și-au întemeiat propriile familii, iar cu tatăl lor vorbeau la telefon din an în Paște. Ca să mai uite de gîndurile care îl năpădeau mai mereu, ieșea în parcul din apropierea blocului și stătea aici ore întregi privind la trecători, sau la copacii din jur, din dreptul cărora, din cînd în cînd, se pornea cîte o boare răcoroasă de vînt. Într-o zi, pe la prînz, ca să uite de singurătate, de dorul de nevastă-sa, care îl cuprinse așa deodată, și gîndindu-se cu lacrimi în ochi la copiii pe care îi crescuse cu atîta drag, ieși în parc, ca de fiecare dată cînd îl cuprindeau asemenea stări. Cum ședea pe bancă, singur și abătut, fără poftă de viață, în fața lui se opri un trecător care îl întrebă: – E liberă banca, bade?! Era un străin de locurile acestea, de parcul în care Petre Cordun venea din tinerețe cu nevasta-sa de braț și cu cei doi copiii. Dacă ar fi fost din zonă, sigur l-ar fi știut, că oamenii care vin deseori să se plimbe în parc, se cunosc măcar din priviri, dacă nu după nume. – E liberă, zise el tresărind, luat prin surprindere de străin. – Nu vreau să te supăr, nu e-n firea mea să deranjez oamenii... Vreau să mă odihnesc și eu puțin, cît sămi trag sufletul, și-apoi să-mi continui drumul... S-a anunțat căldură mare și am mult de mers pînă acasă... Iar cu boala mea, încerc a-i face față. – Păi, șezi, nu e banca mea! – Asta știu, bade!... Știu... Mă gîndeam că poate aștepți pe cineva...Nu vreau să mă bag în sufletul omului... Dumnezeu așa ne învață: să nu faci rău nimănui și nici să superi pe careva, de-asta am cerut voie, întrebîndu-te. – Așa este, cum spui... Numai că nu tot omul face voia Domnului. – Și asta e adevărat, răspunse străinul, luînd loc pe un colț de bancă... – Atunci, te odihnește cît poftești... Eu am ce să fac.. Să privesc la copaci, la oameni, pînă se va mai stinge din arșița asta sufocantă, că în apartament nici nu se poate sta de căldură. – Ai dreptate, bre, completă străinul... Dar vorba ceea, omul cît trăiește trebuie să treacă prin toate... Asta e lumea, nene! Apropo, bucureștean? – Bucureștean prin adopție... De tînăr am venit aici... Am lucrat strungar în fabrică... M-am căsătorit... Am crescut doi copii, ca două flori, pe care mi i-a dăruit nevasta mea... Acum ei sînt mari, au casele lor, nevastă-mea e în mormînt, iar eu am rămas singur și neajutorat... Așa e cînd treci de-o anumită vîrstă... Neamul ți se împuținează, iar cei apropiați și prietenii, la fel... Așa e orînduită lumea asta! – Da, bre!... Așa-i... Sîntem cam de aceeași vîrstă, cu vreo doi ani mai mult să ai dumneata decît mine... Asta nu ne împiedică să ne tutuim... Eu sînt de la sat, cum am terminat profesionala, m-am întors acasă să îngrijesc animalele și să cultiv pămîntul...Ce rău am făcut că am procedat așa?... Fiecare cu viața lui, dumneata ai decis să vii în București, iar eu să rămîn la sapă. – Am zis eu ceva, sau ți-am reproșat de ce ai rămas la sat?... Foarte bine ai făcut, și în agricultură e nevoie de oameni care să muncească...

– Asta nu înseamnă că nu cunosc cum e viața la oraș... Mereu veneam aici să vindem din produse... Luam bani... Mulți bani... Eram tînăr... Acum m-au ajuns bolile... Vin de la analize... De la spital... – Cine nu e bolnav acum? Nu vezi? Tot omul are cîte ceva... Stresul... Alimentația neadecvată!... Îmi place să stau de vorbă cu dumneata... Că singur, toată ziua în casă, mi se încleștează gura. – Așa sînt de cînd mă știu...Mama mi-a zis că înainte de a mă naște se afla într-un tren de Roșiorii de Vede... Cică mă auzea vorbind din burta ei, că s-au speriat călătorii de țipetele mele și au început să caute peste tot pe sub canapele, crezînd că poate dau de vreun copil abandonat... Nu vezi cîte se întîmplă acum? Mamele își aruncă pruncii la tomberon... Pe mine mama m-a adus pe lume cînd venea de la prășit, cu sapa în spinare... Nu în maternitate, ca acum.

În timp ce vorbea, omul începu să scotocească prin sacoșa lui din împletitură de rafie, pe care probabil o lua cu mîncare pe cîmp, la muncă... Scoase din ea o sticlă de vodcă, bău o înghițitură, două, după care îi întinse sticla și interlocutorului său. – Ia, omule, ia, acum se face de ora prînzului și o gură de vodcă înainte de masă nu strică... E medicament, nu altceva! La insistențele acestuia, Petre luă sticla în mîinile lui tremurînde și, gîl-gîl, dădu pe gît vreo două înghițituri, gîndindu-se la nevastă-sa care, dacă l-ar vedea acum, din ceruri, cum bea, s-ar mînia tare pe el, de nu i-ar mai trebui pomană din mîinile lui. – Vezi că e bună?... Nouă, ăstora în vîrstă, ne curăță sîngele de trîndăveală și ficatul de scame. – Și zici că ești bolnav? – Cu inima... Așa mi-au spus doctorii... O fi așa, eu nu-i contrazic.. Aveam un fin în sat, cu fața rumenă ca miezul de pepene roșu... Tînăr, bre!... Tînăr!... Nu bea și nu fuma, dar muncitor... Al naibii de muncitor! A căzut cu nasul între țîțele nevesti-si.. Ăla a fost...Vorba ceea, morții cu morții, viii cu viii.. Fiecare cu lumea lui... De-asta, din cînd în cînd, mai trec în vizită pe la medici, la spital... Și au trecut destui ani de cînd finul meu, pe care îl cununasem cu mare alai, nu mai e printre noi... A murit cum ți-am spus, în floarea vîrstei, cu nasul între țîțele nevesti-si. – Nu-mi vine să cred ce aud de la dumneata. Străinul băgă din nou mîna în traistă și luă sticla din care mai sorbi o înghițitură, îndemnîndu-l și pe tovarășul lui să facă la fel. – Ia, omule!... Nu face rău, cum nu face nici bine!... Să ne bucurăm de cunoștință! – Bună!... Zău că-mi place... – Cum să nu-ți placă, în compania unuia ca mine? – Dar ia spune-mi, parcă s-a mai răcit vremea... De m-ar vedea nevastă-mea acum, ce tărăboi ar ieși!... – Ți-am spus mai devreme, merită, dar nu ai luat seamă la vorbele mele... Morții cu morții, viii cu viii... Ei cînd au trăit n-au băut? – Să știi că așa este!... Dumneata ești un om cumsecade. Ai credință în Dumnezeu! Bărbatul mulțumi de încredere și compliment.

– Să-ți spun una și mai tare... La un sătean de-al meu îi trecuseră cei șapte ani de cînd murise și rudele au decis să-i dezgroape osemintele, așa cum scrie la cartea sfîntă. A angajat groparii, a anunțat pe preot, așa cum se procedează în asemenea momente...A doua zi, groparii s-au pus pe treabă, aruncînd cu lopata pămîntul de pe mormîntul răposatului... Nu mare le fu mirarea cînd, după ultima lopată de pămînt, ce să vezi, cînd au dat deoparte capacul de la coșciug, au găsit mortul intact, de parcă ar fi fost îngropat cu o zi două în urmă, hainele de pe el fel de curate și întregi, că nu avea nici un nasture lipsă... L-au scos din groapă așa cum era și au dat de veste părintelui despre cele întîmplate... Între timp, groparii ce s-au gîndit: să-l scoată din coșciug și să-l pună în picioare lîngă tulpina unui tei din preajmă... Părea că doarme, iar dacă priveai la el mai atent îți dădea impresia chiar că respiră ușor. – Ce spui, omule, hai că mă făcuși curios, du povestea pînă la capăt. Este interesant ce spui! – Tot ce-ți spun este adevărat... Știe o lume întreagă... Am văzut cu ochii mei...Hai să mai luăm o gură, că pe canicula asta nenorocită, mi s-au uscat buzele... Pe cer nu se vede pic de nor, noroc că avem umbra acestor copaci, că dacă n-ar fi ei, ne-ar năuci soarele cu razele lui fierbinți, zise bărbatul, după care își continuă povestea. Cum spuneam, omul era întreg și nici semn de putrezire, ba, unghiile și părul păreau să mai fi crescut puțin. – Ce spui, omule? Zi mai repede că nu mai pot de curiozitate. Străinul mai luă o înghițitură, de data aceasta fără să-i mai dea și tovarășului său. Își trecu cu dosul mîinii peste gură, după care începu din nou să povestească. – Și cum priveam cu toții la el, că m-am dus și eu să văd minunea, numai ce-l văd că face un pas de lîngă copac, întrebînd unde se află și ce e cu atîta lume în jurul lui. Făcu încă un pas, ceva mai mare, după care se prăvăli în iarba uscată din cauza secetei, strigînd că îi e foame, iar din cînd în cînd mișca ochii în cap fără o țintă anume.... Și, deodată, se ridică, o luă la fugă și nu se opri decît atunci cînd ajunse în ograda casei lui, unde se încăieră cu bărbatul cu care nevastă-sa, între timp, se căsătorise... A ieșit un tărăboi că nici poliția nu a avut ce face pînă spre seară, cînd soarele asfințise de-a binelea și începuse să se lase seara. Mortul dispăru în negura nopții, fără să îl vadă cineva unde se duce... Și l-au căutat credincioșii peste tot, dar nici urmă să dea de dînsul. – Ce spui, omule?!... – Iată că sufletele bune nu mor nici după moarte... Hai să mai bem o gură că se face seară și trebuie să ajung și eu acasă... Am de dat mîncare orătăniilor din ogradă... Că am plecat spre București cu noaptea în cap să îmi fac analizele și să-mi spună doctorii că nu am nimic. Se ridică de pe bancă și în mare grabă porni spre casa lui, în lumea satului, acolo unde se zice că nu se întîmplă nimic, dar iată că se întîmplă ca unii oameni să trăiască și după ce li s-a mîncat coliva... Petru Cordun se uită după el în tăcere, frămîntînd din cînd în cînd din buze. – Mare e grădina lui Dumnezeu, dar pe cît de mare este, și minunile sale sînt la fel de mari... Cred că omul acesta nu mi-o fi spus palavre... Părea un om de treabă! Un om simplu de la țară, acolo unde oamenii încă mai trăiesc cu frică de Dumnezeu. Porni și el agale spre locuința lui, în apartamentul unde îl aștepta singurătatea și căldura înăbușitoare a verii, care nu-l va lăsa să pună geană pe geană. Era, totuși, bucuros că avusese prilejul, în ziua aceea fierbinte, să cunoască un străin cu care să dea pe gît o gură de vodcă și să mai sporovăiască, uitînd pentru un moment că e singur. O boare de aer secetos se înălța de peste tot, prevestind parcă o și mai mare arșiță, după ce, de săptămîni bune, nu mai căzuse nici o picătură de ploaie. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Tecuci – Leagănul aviației românești

Cum oraşul Tecuci a jucat un rol important în dezvoltarea aviaţiei româneşti şi de numele acestei localităţi se leagă nume celebre de paraşutişti/ paraşutiste şi aviator/aviatoare, considerăm îndreptăţită adăugarea titlului onorific pe care îl merită: LEAGĂNUL AVIAŢIEI ROMÂNEŞTI, aşa cum sugerează profesorul Vasile Ghica, reprezentant de seamă al urbei. Cum oraşul în care atîţia ani a fost profesor de Română face parte din fiinţa sa, şi cum a participat la festivalurile de literatură umoristică din ţară, ca epigramist, a înţeles importanţa aforismului inclus în concursuri şi a iniţiat Festivalul Internaţional al Aforismului, aducînd oraşului Tecuci încă un titlu de glorie – CAPITALA AFORISMULUI ROMÂNESC. Din interviul oferit de Comandorul (r) Dorel Chiş lui Vasile Ghica, publicat în FLACĂRA lui Adrian Păunescu, 18-24 martie 2022, p. 14, aflăm argumentele care oferă oraşului Tecuci emblema de Leagăn al Aviaţiei Româneşti, precum şi alte informaţii interesante, pentru orice om de cultură, privind istoria, evoluţia zborului care l-a înălţat pe om în sferele cereşti. După ce „miticul” Icar i-a inoculat omului tentaţia zborului, abia în 1900, fraţii Wright au experimentat cu succes zborul cu un planor. Din interviul dat de Comandorul (r.) Dorel Chiş lui Vasile Ghica, redăm informaţiile acestora privind zborul, precum şi importanţa Tecuciului în aviaţia românească. La evenimentele care au avut loc, românii s-au aliniat destul de repede şi, în 1906, Traian Vuia (1872-1950) a zburat cu un aparat mai greu decît aerul. Aurel Vlaicu (1882-1913) a cîştigat 5 premii senzaţionale la un miting aerian din Austria, iar Henri Coandă (1886-1972) a realizat în 1910 primul avion cu reacţie. Prinţul Bibescu a fost printre primii zburători din lume – în 1900 a obţinut, în Franţa, brevetul cu numărul 20 pe plan mondial. În 1910, avocatul Cerchez înfiinţează un complex aeronautic, în Capitală, constînd într-un aerodrom şi o şcoală de pilotaj. Primii piloţi au fost Aurel Vlaicu, Gh. Protopopescu, Gh. Negrescu şi N. Capşa. La 1 aprilie 1912 s-a înfiinţat Şcoala Militară de Aviaţie de la Cotroceni, una dintre puţinele de acest fel din lume. Cu prilejul campaniei din Bulgaria a

Henri Coandă

Traian Vuia

Comandor (r) Dorel Chiș

Școala de pilotaj de la Tecuci

Armatei Române din vara lui 1913, „tînăra noastră aviaţie s-a distins prin reuşite recunoaşteri aeriene. A fost printre cele dintîi din lume care a folosit zborul în operaţiuni militare”. La 18 septembrie 1916 s-a înfiinţat Școala de pilotaj de la Tecuci. Primul comandant a fost căpitanul Constantin Benoniadi, dar, după puţin timp, școala a fost mutată la Botoşani. Rămîne pe loc doar Grupul 2 Aeronautic cu trei escadrile sub comanda căpitanului Andrei Popovici, aerodromul fiind plasat în apropierea comunei Cosmeşti. Aceste formaţiuni au executat numeroase raiduri de recunoaştere, fotografiere şi bombardament pe frontul de la Mărăşeşti în august 1917. Au participat la 275 de lupte aeriene şi au bombardat 18 avioane inamice, astfel încît puţine avioane inamice au putut să pătrundă în spaţiul aerian al Moldovei, fiind apreciaţi de Ieremia Grigorescu. La 1 august 1918, şi-a început activitatea, la Tecuci, prima instituţie de învăţămînt în domeniul aviaţiei, sub denumirea Grupul 4 Aviaţie Instrucţiune. În 1919, această unitate se transformă în Centrul de Instrucţie al Aviaţiei. Pe data de 10 iunie 1920, a avut loc concursul de admitere la Şcoala de pilotaj. Au reuşit 10 ofiţeri, 14 grade inferioare şi 14 voluntari. Primul comandant al şcolii a fost colonelul Constantin Fotescu. Anul 2000 a marcat centenarul acestei importante instituţii de învăţămînt. În 1924 şcoala avea 350 de elevi, iar în 1945, 1.300 – cifră de şcolarizare păstrată pînă la dizlocarea unităţii, la 28 august 1958, la Ziliştea (Boboc) Buzău.

Aurel Vlaicu

După eliberare, mulţi dintre oamenii minunaţi care au luptat pentru binele ţării au fost eliminaţi din sistem şi trimişi în închisori de exterminare pentru că au luptat împotriva ursului de la răsărit. În 1986, activitatea aeronauticii militare a fost reluată pe aerodromul Tecuci, pînă în anul 2001, la comandă fiind, începînd cu 1988, Comandorul Dorel Chiş. După pensionare, acesta a înfiinţat, în acest oraş, Asociaţia Română pentru Propagandă şi Istoria Aeronauticii (ARPIA), Filiala Tecuci, cu 102 membri din zona Moldovei. Cu eforturi mari, cu zbatere, acest Comandor dăruit aviaţiei româneşti, sprijinit de generoşi sponsori şi de colegi, înfiinţează Muzeul Aeronauticii din Moldova. Se organizează, de asemenea, mitinguri de zbor care poartă numele celebrei Smaranda Brăescu, unde îşi etalează măiestria piloţi de la bazele aeronautice 90 Otopeni, 95 Bacău, 86 Borcea, Boboc Buzău, Vădeni Brăila. Aceste lucruri s-au realizat prin energie, perseverenţă, spirit de organizare, entuziasm – conchide Comandorul Dorel Chiş. „Omul sfinţeşte locul!” ELIS RÂPEANU

Artificii

 De la cel din urmă muncitor, plecat din atelier ca să vadă ,,zburînd” un aeroplan românesc, pînă la fruntaşii vieţii noastre intelectuale şi politice... au simțit aceeaşi simpatie caldă şi pentru acel care zbura şi pentru invenţia minunată, care mîine va fi în mîinile tuturor. Fie ca aşteptările celor care m-au întovărășit cu încurajarea şi prietenia lor să nu fie înşelate. M-aş socoti răsplătit cu prisosinţă pentru cei paisprezece ani de muncă, de teamă şi de speranţe chinuitoare, dacă aş şti că am făcut ceva, cît de puţin, pentru progresul ştiinței şi pentru fericirea oamenilor.  Nu, sufletul omului n-a rămas încătuşat de pămînt, cînd ştiinţa deschide drumul văzduhului.  A imita vulturul, care se pierde în albastrul cerului, a fost, din cele mai vechi timpuri, o vie dorinţă a omului legat prin legea gravitaţiunii generale de pămîntul pe care s-a născut.  În sfîrşit, punctul cel mai principal al aparatului meu îl formează centrul de greutate. Pe cînd la alte aparate centrul de greutate este deasupra aripilor sau între aripi, la mine e sub aripi cu un metru şi douăzeci. Se înţelege uşor, astfel, că aparatul nu se poate răsturna niciodată. AUREL VLAICU (1882-1913)

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Mitiţă Parfumierul

Pe la 1920, trăia la București un parfumier care visa la dragoste. Stătea toată ziua într-un laborator, unde amesteca uleiuri de plante parfumate, varii macerate și alifii ori săpunuri, și visa la acea femeie pe care n-o întîlnise, dar care există în mintea oricărui bărbat. Era un bucureștean tipic, scund, agitat, negricios și mai ales arogant. Pășea pe străzi, înțepat, lăsînd să-i fîlfîie pe umăr eșarfa, uneori atît de adîncit, sub borselinele lui, întotdeauna în nuanțe de sable, încît te așteptai să se împiedice și să cadă. Numele lui întreg era Dumitru Leroiu. Poate ați auzit. În tot cazul, pe la începutul acelui secol strălucitor, multă lume îl știa. Pe Calea Victoriei ieșeau negustorii în ușile magazinelor să se uite la el. Mai ales o modistă, cu prieteni în Franța, era fascinată de aroganța acestui bărbat. De cum se făcea ora plimbării parfumierului, ea era deja la vitrină, apoi se arunca pe scris, și făcea niște scrisori ample despre pălăriile parfumierului bucureștean. Iar de cum scrisoarea ei ajungea la destinație, circula în aceeași zi prin Paris, de unde cobora spre Lyon și Toulouse, o citeau și o povesteau mai departe, la Madrid, iar în cele din urmă la Lisabona, unde portughezii, oameni sătui de mofturi, o rupeau în bucățele mărunte și o aruncau în ocean. Ca un bucureștean de viță, cu neamuri întinse în urmă, pe 50 de ani, Mitiță și-a cîștigat notorietatea prin parfumul de tei, fiind și copacul cel mai răspîndit din oraș. Pe atunci nu exista stradă fără tei, dar paradisul lor era un bulevard larg, care avea pe ambele părți copaci bătrîni, iar din grădini veneau ploi aurii de floare trecută. Strada Teilor, devenită astăzi Eminescu, de la Romană în Moșilor, era locul preferat de Mitiță, dar mai ales sursa principală a parfumului său. Pentru el, aroma florii de tei era mai presus de orice. Prin prăvăliile vremii se puteau găsi niște sticluțe burtoase pe care scria Floare de București, un parfum de Mititza le Roi. Și, de fapt, erau trei sticluțe. Una verde, în care teiul și menta se amestecau armonios. Altă sticluță, mov, conținea parfum de tei în care se topise frăgezimea mușchiului de stejar. În fine, sticluța roșie era cu parfum de tei, mușcat din loc în loc de esențele busuiocului. Cele trei parfumuri erau viața lui. În laboratorul lui Mitiță veneau adeseori femei interesate să cumpere de la sursă, dar mai ales să vadă locul și uneori parte din munca parfumierului. Cu timpul, Mitiță alcătuise un adevărat studiu asupra femeilor, pornind de la preferințele lor. Observase, de pildă, că femeile care preferau sticluța verde erau reținute, de invitat la un ceai și gata. Nici măcar de

SĂMÎNȚA BUNĂ

Locþiitorul lui Caesar Manati

Motto: „Christos a murit pentru noi” – Romani 5.8

conversație nu erau bune. Sticluța mov era pentru romantice. Pe ele le invita la un prînz în Zlătari și le lăsa să vorbească, pentru că știau să laude și să măgulească în toate felurile. Vorbeau despre pălăriile și eșarfele sale, erau în stare să descrie în amănunt bastoanele, mica broșă înfiptă în rever. Erau maestrele complimentelor complicate. Dar interesul lui Mitiță se îndrepta spre sticluțele roșii. Ca toată lumea, știa că busuiocul e pentru dragoste și aflase prin observație și analiză că femeile care cumpărau sticla roșie erau pasionale și legate de el printr-o ață subțire. O astfel de femeie intra în laborator ca o pasăre în flăcări, privea spre Mitiță și-l făcea să se așeze pe scaun. Era întotdeauna înfășurată în cașmir, iar pașii i se legănau în cadența șirurilor de perle, în ritmul blănurilor ușoare și în adierea pălăriilor negre. O astfel de femeie intra, își cumpăra sticla roșie și dispărea printre copacii din Cișmigiu, urmată de pașii lui Mitiță, timizi și nesiguri. Ea traversa parcul, iar el venea pe urmele ei, adulmecînd precaut. Soarele cădea spre Cotroceni, iar buchinarii își încuiau dulapurile,

intrați pentru totdeauna în memoria parfumierului, care continua să spere în urma femeii, care, în sfîrșit, ieșind în Ștrirbey, privea peste umăr. Dar Mitiță nu era singurul interesat de femeia sticlelor roșii. În urma ei venea o cohortă de bărbați, toți eleganți, cu piepturi umflate și batiste fluturînd nerăbdătoare la buzunar. Femeia strîngea buzele și își alegea unul, pe care parfumierul, interesat de fenomen, îl vedea dimineața scos de slugi pe ușa din dos, mai mult mort decît viu, prăpădit, ținîndu-se de garduri pînă acasă. Femeile sticlelor roșii l-au umplut de durere. Și într-una din zilele triste, plimbîndu-se ca de obicei pe Calea Victoriei, a dat cu ochii de modista care scria scrisori în neștire. Cîntărind-o de la distanță, și-a dat imediat seama că era o femeie care ar fi ales sticla mov și, cum deja știa ce să se aștepte de la o astfel de ființă, s-a hotărît să facă un experiment: a pus un strop din parfumul de busuioc în sticla mov, a lăudătoarelor incapabile de vreo aventură, iar cu prima ocazie a intrat în magazinul de pălării. „Uite, draga mea domnișoară, ți-am adus un cadou“, i-a spus el modistei, care îl privise de-atîtea ori prin geamul vitrinei. Bănuia ce-o să se întîmple, voia s-o audă cum îl laudă, voia s-o vadă cu ochii înlăcrimați, tînjind, incapabilă să ceară sau să primească.

Era în anul 1848. Regatul Sardinia-Piemont se afla în fruntea mișcării de unificare a Italiei. Stăpînirea austriacă din nordul Italiei avea să fie înlăturată prin campanie militară. În acest scop, guvernul piemontez mobilizase 100.000 de oameni. Mulți tineri au fost smulși din casele lor și expuși pericolelor și atrocităților războiului. Tînărul Caesar Manati era căsătorit de puțin timp. Dar a fost chemat sub arme și nu s-a putut opune. În schimb, Carlo Donaldi, unul dintre verișorii lui Caesar, nu a fost obligat să facă serviciul militar. Acesta l-a însoțit pe Caesar la biroul de recrutare. Pe drum, Carlo i-a spus: „Caesar, durerea ta îmi străpunge inima. Dă-mi uniforma ta! Voi merge în locul tău la război. Dacă voi muri, amintește-ți mereu că te-am iubit“. Carlo s-a înrolat în armată, a luptat și a căzut pe front… Pe mormîntul său, Caesar a pus inscripția: Caesar Manati, eliberat din serviciul militar de locțiitorul său, Carlo Donaldi. Caesar nu a mai fost chemat niciodată la arme, căci Carlo îndeplinise cerințele legii în locul său. Principiul substituției este cel mai viu ilustrat în Biblie: Isus Christos a purtat pe crucea de la Golgota pedeapsa pentru păcatele tuturor oamenilor care cred în El, îndeplinind tot ceea ce pretindea dreptatea lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu îi iartă acum pe toți cei care cred în Christos și în lucrarea Sa de răscumpărare. Problema lor cu Dumnezeu este rezolvată o dată pentru totdeauna. Iar așteptarea lui n-a fost lungă. Modista a privit mica sticlă și din ochii ei, de privitoare fără cusur, o satisfacție evidentă a țîșnit pur și simplu spre ochii care o examinau de la mică distanță. Habar n-avea ce credea parfumierul c-o să se întîmple. I-a întors spatele, a intrat în mica ei încăpere din spatele magazinului și-a început să scrie o scrisoare, care avea să intre în istorie. Aroganța lui Mitiță ajunsese la apogeu, era lățită pe toată fața, înflorită în ochi. Se făcuse pală de foc și încăpuse în mica sticlă, în care, pe lîngă mirosuri perfide, se strecurase și o parte din viața lui. Povestea modistei conținea amănunte, descria atitudini. Vorbea despre patul acoperit cu blănuri de vulpe, despre gulerașele căptușite cu șifon fin. Cine citea scrisoarea îl vedea pe parfumier în toată splendoarea, nu doar ca pe un bucureștean tipic, ci ca pe un vînător, cu abilități de ogar și minte de analist, numai bun pentru a deveni doctor în știința filogeniei. Și de data aceasta, scrisoarea a circulat în multe orașe europene. Cînd a ajuns în fine la Lisabona, l-a inspirat pe Joao Artur Vasconcelos care a făcut un portret memorabil, întitulat „Arrogante”. Prin urmare aș zice că strada Teilor, devenită Mihai Eminescu, ar putea fi un obiectiv important. După ce o parcurgi, de la Romană spre Moșilor, exact în capăt, vei simți parfumul de tei venit direct din sticla roșie a micuțului parfumier. Chiar dacă e iarnă sau ploaie de toamnă. Iar undeva, pe la mijlocul străzii există un mic magazin de tablouri. Pe un perete se află o copie după vestitul portret al lui Vasconcelos, pictat de un bulgar, pe la începutul anilor 2000. Sursa: Adevarul.ro

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

File de istorie

MANUSCRISELE ROBITE DE CAZACI (I) Anul 1849 a fost „începătoriu spre mare scădere ţărăi Moldovei”, scrie Miron Costin. Tătarii se vînturaseră neopriţi prin Polonia, după pradă, şi acum se întorceau spre Bugeac, încărcaţi cu robi, cu turme şi cu boarfe. Dar în loc s-o ia prin părţile lor de dincolo de Nistru, s-au lăsat mai jos prin nordul Moldovei. Nu umblau tocmai după jaf, căci erau sătui, şi-apoi voievodul Moldovei era în pace cu hanul, amîndoi fiind vasali ai sultanului. Dar, neputîndu-şi stăpîni năravul, tot îşi mai împlineau prada, ba cu cîte o femeie, ba cu cîte un cal, ba cu alte furtişaguri de prin gospodăriile moldoveneşti. Prutenii şi locuitorii de pe văile apropiate, supăraţi şi plini de grijă, au dat fuga la Iaşi, să se plîngă stăpînirii. Vasile Lupu era la masă, „vesel”. Sînge de arnăut, era iute la mînie şi nestăpînit la chef. Fără să mai asculte şi de unii boieri mai cu măsură ce se găseau la acel ospăţ, Lupu a dat poruncă să se adune îndată căpitanii şi să lovească pe tătari fără veste. În grabă s-a înjghebat o oaste de strînsură, care cum a găsit un cal s-a încetat cu slujitorii şi astfel s-au bulucit cu toţii, ţărani năpăstuiţi dar şi oameni fără căpătîi, „lacomi de dobîndă”, spre duşmanul încărcat de prăzi. Hoarda tătarilor era descălecată la Brătulenii de pe Răzina. „Nefiind gata, au intrat ai noştri îndată într-înşii cu sabilie. Perit-au mulţi tătari şi le-au luat ai noştri şi pleanul şi robii”. Cei ceau putut scăpa de sabie au luat-o în goană spre Bugeac: „ce şi pe cale, în multe locuri, le-au ţinut calea ai noştri pe la Lăpuşna”. Că prutenii şi basarabenii aveau dreptate săşi apere casele şi cîmpul de tătarii care-i necăjeau, nu mai încape vorbă. Dar că Vasile Lupu a putut să dea poruncă atît de grea, care însemna de fapt un început comun, sultanul, numai aşa, „din socoteala de la masă”, acest lucru Miron Costin nu-l poate ierta. Şi într-adevăr, din scînteia de la Brătuleni s-a încins apoi o pălălaie uriaşă, care a cuprins toată Moldova, mistuind în cele din urmă chiar şi tronul lui Vasile Lupu.

„Ca un lup în mărăcini...“ Tătarii din Bugeac s-au plîns hanului lor din Crimeea; hanul s-a plîns stăpînului său, sultanul de la Constantinopol; turcului i s-a părut că voievodul Moldovei începe să calce a hain şi a dat dezlegare hanului „să hie volnic a prăda ţara Moldovei, pentru fapta aceie”. Iar hanul, ca să lovească şi mai greu, a poftit la jaf şi pe hatmanul cazacilor, pe temutul Bogdan Hmielnițki. Sosind în mare taină la Nistru, pe la sfîrşitul lui august 1650, oastea de cazaci şi de tătari s-a despărţit în două „drîmbe”: una s-a năpustit de la Soroca de-a dreptul spre Suceava, alta a coborît spre Orhei şi Lăpuşna, pînă-n Prut. De cînd Ion vodă (zis cel Cumplit) a adus pe cazaci în ţară, la 1574, nu s-a mai pomenit atîta urgie, spune Miron Costin. „Plean, robi, au luat fără număr multe, şi case de boieri au robit”. „Satele, oraşele, toate arzînd...”, Suceava s-a răscumpărat cu bani. Mai puţină pagubă au avut doar chighecenii, care,

Invazia tătarilor

nu le-au dat drumul decît în schimbul unei mari sume de bani. La prînzul ce s-a dat în cinstea lui, vineri, înainte de nuntă, Timuș s-a lăsat aşteptat pînă-ntr-un cum au auzit de prăpădul ce se apropia, „îndată au năzuit tîrziu. La masă n-a rostit nici un cuvînt, deşi domnul la codrişorul lor, ce au ei acolea” – pădure rîpoasă şi îl îndemna cu urările, muzicile „româneşti şi turceşti” plină de spini, pe unde tătarii nu se puteau băga cu caii. cîntau, iar comedianţi turci distrau mesenii cu un joc Trezit din semeţia lui, Vasile vodă s-a grăbit să apuce vesel („Freudenspiel”: probabil, cum notează N. Iorga, şi el calea codrului, sau, cum zice acelaşi cunoscutul spectacol comic „karagoz”, cronicar cu iscusite înţelesuri, „s-au de unde vine şi cuvîntul românesc de mutat din Iaşi în nişte poieni”. Tătarii şi „caraghios”). cazacii au găsit capitala pustie. „Şi au ars Sîmbătă, fiind zi de pregătire pentru atunci tot oraşul. Unde şi unde au rămas nuntă, Timuș a rămas în iatacul lui, cîte o dugheniţă. Curtea cea domnească, privind de la o fereastră la jupînesele şi casele boierilor şi tot oraşul într-o mică de jupîniţele ce dansau hora şi alte jocuri ceas cenuşe au stătut. Iară mînăstirile au româneşti, în curtea palatului. Privea hălăduit, că n-au vrut cazacii să dodiească şi fuma. Duminică, s-a făcut nunta cu (să facă stricăciune), den porunca lui Hmil pompă strălucită. Mire vesel, mireasă hatmanul, şi tătarii n-au putut, că era şi plînsă, sau, cum scrie Miron Costin: oameni cu sineţe închişi pren mînăstiri”. „Mare netocmală în depotriva caselor şi a E de mirare grija lui Bogdan hirelor! Această parte era o domnie de 18 Hmielnițki de a cruţa mînăstirile. Nu ai (ani) şi împărăţiei cu bivşug (bogăţie) Bogdan Hmielnițki doar că n-ar fi vrut cazacii să dea un iureş şi cu cinste sămănătoare, iară cealaltă şi prin ele, ci fiindcă hatmanul, pe lîngă că parte de doi ani ieşită den ţărănie... Însă cîte trebuia la o se socotea apărătorul ortodoxiei împotriva papistaşilor, a nuntă domnească, nemică n-au lipsit”. armenilor şi a evreilor – pe armeni şi pe evrei, mai ales, După ce bărbaţii s-au aşezat la masă, cu mireasa, pe unde-i apuca îi şi jefuia! – mai avea şi un alt scop doamna trimise după femeile cazacilor, pe care se vede de cruţat. De cîţiva ani umbla să-şi însoare băiatul, pe că le aşteptase în zadar, ca să le ospăteze. Dar de unde să Timuș sau Timoşca, cu fata voievodului Moldovei. le ia? La cvartirurile lor nu le-au găsit: se îmbătaseră în Ruxanda lui Vasile Lupu era într-adevăr frumoasă de birt cu ţuică, iar acum erau poftite de doamna Ecaterina, i se dusese vestea; pe deasupra, mai primise şi învăţătură o cercheză de o rară frumuseţe şi de neam bun, cumpărată îngrijită, vorbea uşor patru limbi, era bogată şi, ca atare, din ţara ei, cu multe mii de galbeni, anume pentru a era peţită de un roi de prinţi şi prinţişori poloni. Feciorul fi soţia lui Vasile Vodă. Cu femeile cazacilor veniră şi lui Hmielnițki era viteaz şi foarte îndemînatec la lupta „druştele”, adică prietenele lor, tot atît de cu chef, dar din goana calului, dar era urît, cu faţa mîncată de vărsat, mai obraznice. Una din ele – al cărei nume a şi rămas în şi mai era sălbatic şi nebun la fire, şi aprig la beţie, încît istoria acestor întîmplări, pentru necuviinţa ei – a găsit Miron Costin, care l-a putut cunoaşte bine, spune că avea cu cale să înfrunte pe Ecaterina doamna şi să ocărască pe „singur faţa numai de om, iară toată hirea de hiară”. E jupînese. Apoi, dînd să plece în grabă, ameţită şi grasă uşor de înţeles că Vasile Lupu nu se îndura să dea odorul cum era, s-a împleticit pe scară şi s-a rostogolit ca un de fată după un astfel de ginere. Şi într-adevăr, vreo poloboc pînă jos, de a trebuit să sară argaţii, ca s-o ridice doi ani izbutise să-l poarte cu vorba pe Hmielnițki. Dar şi s-o împingă într-o caretă. acum, cu ochii la mormanul de ruine Vineri, 6 septembrie, cazacii au părăsit ce se ridica pe unde fusese pînă mai ieri Iaşul, ducînd cu ei pe cea mai scumpă capitala ţării, trebui să se lege din nou floare a Moldovei. La marginea oraşului, că primeşte ca ginere pe acest „om cu convoiul s-a oprit pentru ceremonia hirea de hiară sălbatecă”, cum stăruie să-l despărţirii; încolăcită de gîtul mamei numească Miron Costin. Astfel, cu bani sale vitrege, care, fiind doar cu cîţiva ani grei – 130.000 de taleri vărsaţi tătarilor ca mai mare, i-a fost ca o prietenă, Ruxanda despăgubire pentru prada de la Brătuleni şi plîngea cu amar. Dar, după ce şi-au luat rămas bun şi de la Vasile Vodă, soţii s-au 10.000 de taleri plătiţi cazacilor, care mai sărutat în văzul tuturor, arătînd feţe vesele. cîştigau şi o silită promisiune de încuscrire Apoi convoiul s-a urnit spre drumurile – duşmanii au fost scoşi din ţară. Au mai altei vieţi. În timp ce Vasile Vodă, cu trecut totuşi alţi doi ani pînă la amarnica cuşma-n mînă, nu ştia de e mai bine să nuntă. Între timp, Hmielnițki şi feciorul Timuș Hmielnițki plîngă de jalea fetei ce-i pleca, ori să se său au avut de furcă cu polonii. Un val de bucure că a scăpat de un musafir atît de speranţă izbucni în sufletul lui Vasile Lupu cînd, în vara anului 1651, într-o luptă la care a luat parte bădăran ca Timuș. şi Miron Costin – de partea polonilor, fireşte – cazacii au „...dirept giudeþul a lui Dumnezău“ (1) fost risipiţi cu pierderi mari. Dar în 1652, cînd hoardele aliate ale stepei – cazacii şi tătarii – au zdrobit pe polonezi Mai-nainte de a se împlini anul, Timuș cu nuntaşii într-o luptă, şi mai crîncenă, din care abia au scăpat cîţiva săi aveau să se întoarcă din nou pe scena istoriei ostaşi ai coroanei, nunta nu mai putu fi amînată. Se zice moldovenești. În aprilie 1653, răzbiră dinspre munţi chiar că, în vederea acestui ospăţ, Bogdan Hmielnițki i-ar cătanele lui Kemeny János, în timp ce dinspre Focşani fi trimis ştire lui Vasile Lupu că se pregăteşte să vină din apăru Diicu spătarul, cu un pîlc de oaste muntenească. nou în Moldova cu 100.000 de nuntaşi înarmaţi, ori pentru Şi unii şi alţii veneau să pună pe tronul Moldovei pe cununie, ori pentru altă petrecere. logofătul Gheorghe Ştefan. Luat fără de veste de trădarea Deci nunta s-a făcut, la 31 august 1652. Se ştie bine boierului său, Vasile Lupu se retrase la Hotin, de unde cum s-a petrecut la Iaşi în acele zile şi se cunosc toate repezi soli la poloni, ca să le ceară adăpost, şi la cazaci, amănuntele ceremoniei, datorită unui raport german ca să le ceară ajutor. Dar cum află că un detaşament al contemporan, descoperit de N. Iorga. La cuvîntarea lui Gheorghe Ştefan înaintase pînă în dumbrăvile din de bună primire pe care i-a rostit-o Vasile Lupu la apropierea Hotinului, voievodul lăsă cetatea şi fugi, cu marginea oraşului, Timuș n-a fost în stare să răspundă puţini boieri, la Cameniţa. Cumplită greşală! De unde i-a măcar cu o vorbă seacă, ci doar îşi mişca buzele fără putut veni un gînd atît de nesocotit?, se întreabă Miron grai: „Timoszek nicht ein haibes Wort zum Bescneid Costin. Numai din întîmplarea oarbă, care a făcut ca şi ertheilete”. Primit la Curte, părea în mijlocul boierilor cei mai vestiţi sfetnici, din alte timpuri, să greşească, ca un lup prins în mărăcini: „alss wie ein Wolff im „iară vremile de acmu nu sunt în putere şi nici un sfat Gestrauch ansache”. Odată, întorcînd spatele celor ce nu încape la greu ca acesta... Nu sunt vremile supt cîrma erau cu dînsul, îşi scoase cuţitul din buzunar şi începu omului, ci bietul om supt vremi”. (va urma) să-şi taie unghiile. Cazacii au dat iama prin podgorii, EMIL TURDEANU făcînd locuitorilor multă pagubă; au prins pe evrei şi

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

INFERNUL ABAJURULUI (I)

Ilse Koch... unul dintre cele mai sinistre produse ale nazismului, un monstru al cărui nume se asociază cu un altul, la fel de sinistru – Buchenwald. Cazul Ilsei Koch, „căţeaua” de la Buchenwald, cum a fost supranumită, rămîne o piesă de neagră aducere aminte pentru ceea ce a însemnat nazismul, sistemul fondat pe desconsiderarea omului şi a valorilor etice perene, pe exaltarea urii, pe rasism, pe exacerbarea celor mai josnice instincte. La 8 octombrie 1948, cînd autorităţile de ocupaţie americane au redus pedeapsa aplicată Ilsei Koch de tribunalul militar, pro curorul american. William D. Denson declara revoltat ziarului Frankfurter Rundschau: „Eu ştiam mult mai multe despre Ilse Koch decît s-a putut deduce din actele procesului. Ancheta a permis conturarea unei imagini exacte despre acest specimen incredibil, dar foarte multe amănunte n-au putut fi prezentate în faţa tribunalului,

pur şi simplu din cauza indescriptibilei lor indecenţe. O mare parte din faptele ei nu pot fi relatate nici acum în ziar. E de ajuns poate să spun că Ilse Koch a fost de un sadism şi o perversitate nemaiîntîlnite pînă la ea şi că, pe măsură ce avansam în studierea dosarului, îmi dădeam seama că nu aveam de-a face cu o femeie în accepţia comună a noţiunii, ci cu o creatură dintr-o altă lume, neomenească”. Istorici şi sociologi încearcă şi astăzi să disece cazul Ilsei Koch, pentru a dezvălui mecanismul dezumanizării totale a omului de către fascism. Astfel, cercetătorul francez Pierre Durand i-a consacrat lucrarea La Chienne de Buchenwald, prefaţată de istoricul Alain Decaux, membru al Academiei franceze, care notează: „Această femeie a întrecut în monstruozitate un regim ce era prin el însuşi inimaginabil de monstruos”. Avînd drept ghid această carte, să vedem cine a fost, de fapt, Ilse Koch.

În 1933, cînd naziştii s-au înscăunat la putere, Ilse Kohler – cum o chema după numele tatălui ei – avea 26 ani. Ca multe femei dintr-o ţară în care Primul Război Mondial secerase sau mutilase milioane de bărbaţi, era nemăritată. De politică începuse să se intereseze numai cu puţină vreme înainte de ascensiunea lui Hitler. În 1932, sub înrîurirea unor colege, dactilografe ca şi ea – funcţionare prost plătite, îngrozite de spectrul şomajului şi aţîţate de parăzile vlăjganilor din Batalioanele de asalt naziste, ce se făleau că vor fi noii stăpîni ai ţării –, a hotărît să adere la NSDAP, partidul nazist. Iar cînd tatăl ei, om liniştit de felul lui, lucrător într-o fabrică din Dresda, cu oarecare simpatii pentru social-democraţie, i-a reproşat această opţiune, Ilse i-a tăiat-o scurt şi cinic: „Ce vrei, trebuie să fii în pas cu vremea!” Mai tîrziu, a încercat să nege că ar fi făcut parte vreodată din partidul nazist. Şi abia după arestarea ei, în 1945, cînd, în cursul unei minuţioase

percheziţii a ultimului ei domiciliu, poliţia a dat peste carnetul de membră a NSDAP, a consimţit să-şi recunoască apartenenţa la el.

Cuplul demonic La 5 mai 1934, Ilse Kohler l-a cunoscut pe Karl Koch, un bărbat cu zece ani mai în vîrstă decît ea. La acea dată, Koch avea deja un trecut dubios. În 1918, sub înrîurirea unor, ofiţeri reacţionari din fosta armată imperială, se asociase cu nişte bande contrarevoluţionare şi participase la atacuri armate împotriva organizaţiilor muncitoreşti germane, apoi, pînă în 1930, fiind contabil, fusese prins de trei ori cu falsuri în acte și deturnări de fonduri ale firmelor pentru care lucrase. În 1931, abia ieşit din închisoare, aderase la NSDAP, intrase în SS şi fusese repede avansat în ierarhia acestuia. În 1943, SS-ul avea să-l condamne la moarte pentru furt pe Standartenführerul (colonelul) SS, Karl Koch,

Din culisele demiterii lui Nicolae Titulescu (IV) Spionii de la P.T.T. (2)

Într-un alt raport înmînat Elenei Lupescu, Pitulescu şi Cernăianu lansau un atac deosebit de virulent împotriva lui Nicolae Titulescu. „Cel care întreţine însă spiritul acestei comportări a guvernului faţă de dv. este tot duşmanul dv. de moarte, dl. Titulescu. Cu toată strădania d-lui Franasovici de a-1 înlătura pe acest om din viaţa politică a ţării şi a partidului liberal, totuşi, el rămîne tare pe poziţia politică, dat fiind preponderenţa politicii externe, pe care şi-a cîştigat-o... Şi Majestatea Sa regele e convins că acest om a devenit un pericol pentru Majestatea Sa şi, deşi se străduieşte ca să diminueze cel puţin din puterea acestuia, totul este zadarnic, fiindcă forţa politică din ţara românească este prizoniera d-lui Titulescu”. Nicolae Titulescu era desemnat şi ca principalul dirijor al campaniei desfăşurate împotriva Elenei Lupescu atît în ţară, cît şi în străinătate. Printre sursele sale de informaţii din ţară era numit un oficiu funcţionînd sub directa conducere a lui Savel Rădulescu, subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor străine, cît şi mareşalul Palatului însuşi. Autorii raportului informativ, Pitulescu şi Cernăianu, acuzau pe Nicolae Titulescu că, folosind mijloace diverse, răspîndeşte în străinătate informaţii defavorabile Elenei Lupescu şi că în toate convorbirile sale telefonice cu regele Carol al II-lea, convorbiri desfăşurate fie din străinătate, fie din ţară, acesta îi atrăgea mereu atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale continuării legăturii cu Elena Lupescu. Aceste noi date şi informaţii contribuie la o întregire semnificativă a

imaginii noastre privind conspiraţia urzită împotriva lui Nicolae Titulescu, la cunoaşterea diversităţii factorilor şi mijloacelor antrenate împotriva ministrului român. Cert este că, şi după demitere, Nicolae Titulescu a fost suspectat, cenzurat, spionat, căutînd a i se paraliza orice activitate politică, publică în general. Adresîndu-se, la 12 mai 1939, sorei sale, Cornelia (Nely) Nenişor, Nicolae Titulescu scria: „Cei ce mă controlează – şi ştiu bine că ce îţi scriu trece prin control – pot să o confirme”. Din ordinul lui Carol al II-lea, în vara-toamna anului 1937, la Londra se alcătuia un „dosar” despre Nicolae Titulescu.

De ce 29 august 1936? Evoluţia relaţiilor Carol al II-lea - Nicolae Titulescu din toţi aceşti ani duce în mod firesc la formularea întrebării: care au fost cauzele ce au determinat pe rege să nu adopte, pînă la 29 august 1936, o atitudine categorică? Ce l-a împiedicat, dat fiind caracterul ireconciliabil al raporturilor lor, să procedeze la eliminarea din guvern, într-o formulă sau alta, a lui Nicolae Titulescu? În legătură cu elementele declanşatoare ale crizei de guvern de la 29 august 1936, cercetări din ultimii ani au adăugat noi şi importante informaţii revelatoare. Se poate afirma astăzi, pe baza unor mărturii documentare, că un rol însemnat în adoptarea deciziei lui Carol al II-lea de scoatere a lui Nicolae Titulescu din guvern şi, implicit, din viaţa politică a României, a avut-o atitudinea ministrului român al Afacerilor străine faţă de guvernul republican spaniol, acordul său pentru transferarea unor comenzi de armament (în principal avioane), făcute de România la uzinele franţuzeşti, către guvernul republican spaniol.

comandantul lagărului de la Buchenwald, şi să-l execute. Dar să nu anticipăm. În 1934, cînd Ilse Kohler l-a cunoscut pe Koch, acesta făcea parte dintr-o formaţie SS încazarmată la Dresda. De aici, Koch a fost detaşat la Berlin, pentru a învăţa să-i păzească şi să-i interogheze pe deţinuţii politici antifascişti. Şi a dovedit atît zel în noua sa misiune, încît, remarcat de Theodor Eicke şi de însuşi Himmler, a fost numit, mai întîi, şeful pazei, apoi comandantul lagărului Esterwegen, unul dintre primele mari lagăre naziste. În 1937, după desfiinţarea acestui lagăr, Karl Koch a luat comanda Buchenwaldului. În acelaşi an, el se căsătorise cu Ilse Kohler, de la care aştepta un copil. Albumul familiei Koch, găsit după război, cuprinde o fotografie din care ne priveşte o pereche numai zîmbet: ea, tînără, blondă, cu părul ondulat, căzîndu-i pe umeri, zveltă şi bine făcută; el, mai înalt, cu fruntea largă şi tîmplele dezgolite, cu sprîncene groase şi oblice. De cele mai multe ori, în pozele de familie, el poartă uniformă de colonel SS. Cîteodată însă, este îmbrăcat şi în haine civile, elegante, bine croite. Pe ea, obiectivul aparatului fotografic a surprins-o în mult mai diverse ipostaze – cînd în rochie lungă de bal, cînd în costum taior şi pălărie de fetru, uneori şi cu copiii şi cîinele, în fine chiar în costum de baie, pe malul mării, sau în şezlongul de pe terasa vilei proprii. Oricum, niciodată în cizme şi cu cravaşa în mînă. Nimic din acest album nu lasă să se bănuiască de ce deţinuţii de la Buchenwald considerau această pereche un cuplu demonic. Într-adevăr, albumul nu ilustrează deloc cealaltă viaţă a celor doi. De fapt, adevărata lor viaţă, aceea care începea după poarta lagărului şi care s-a întemeiat exclusiv pe principiul formulat de Himmler într-un discurs rostit, în toamna aceluiaşi an 1937, în cazinoul ofiţerilor din Regimentul SS „Deutschland”: „Un popor de stăpîni trebuie să-i înlăture din sînul lui, fără milă creştină, pe toţi indivizii periculoşi”... Era o „misiune” ce decurgea din alt postulat, emis cu aceeaşi ocazie de sinistrul Reichsführer SS: „Pe foarte mulţi dintre ei (deţinuţi) nu trebuie să-i lăsăm niciodată să iasă (din lagăre) căci, să fie clar, mari mase ale poporului nostru ar fi iarăşi molipsite de morbul comunismului... Dacă i-am elibera, ar cădea din nou victime otrăvii; dacă îi izolăm însă de capii lor, de corpul lor de conducători, un spirit sănătos va domni printre germani...”. (va urma) DUMITRU HÎNCU Observatori din afara ţării, oameni politici, diplomaţi sau ziarişti, au remarcat pe bună dreptate că momentul demiterii lui Nicolae Titulescu a fost stabilit nu atît în funcţie de criticile formulate din exterior de diverse cancelarii sau cercuri politice (ceea ce nu înseamnă absolut deloc că acestea ar fi avut o pondere minoră în adoptarea hotărîrii respective), cît mai ales în funcţie de aprecierea de către rege a oportunităţii politice interne şi externe. Credem că acesta este sensul celor scrise şi de diplomatul sovietic acad. I.M. Maiski, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Londra: „Ultima mea întîlnire cu el (Titulescu) a avut loc în vara anului 1937, după ce fusese înlăturat din postul de ministru al Afacerilor externe de către regele Carol”. Tot Maiski scrie: „Titulescu a căzut în dizgraţia regelui Carol al II-lea şi a Lupeascăi şi a murit în 1941, bolnav şi izolat”. Păreri exprimate în acelaşi sens de o serie de alte persoane din ţară şi străinătate concură la afirmaţia că regele Carol al II-lea este cel ce a hotărît în acel moment înlăturarea lui Nicolae Titulescu din motive care nu au avut totdeauna directă şi strînsă legătură cu obiectul atacurilor formulate din exterior sau din interior contra ministrului de Externe român. Desigur, Carol al II-lea a încercat să acrediteze ideea că răspunde exclusiv presiunilor din interior şi exterior. Aceasta ţine de abilitatea regelui şi de intenţia sa ca, lovind în Titulescu, să obţină în acelaşi timp, cu titlul de „recompensă”, gratitudinea şi înţelegerea tuturor celor care au acţionat împotriva acestuia şi pe care regele, direct sau prin apropiaţi, i-a ascultat întotdeauna cu solicitudine. Sfîrșit GEORGE G. POTRA

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (235) Zeii (49) Tian Wang – sînt cei patru regi celești ai budismului, răspunzători pentru ocrotirea punctelor cardinale. Mai sînt numiți și „Cei patru regi minunați“. De la înălțimea Cerului ei protejează lumea în lupta cu răul, păzind colțurile Universului. În budismul indian se consideră că ei locuiesc pe Muntele Meru. În China ei au ca însărcinare să stabilească și calendarul, socotit un fel de lege importantă pentru un popor de agricultori. Fiecare dintre acești regi are cîte 91 de fii, ajutoare de nădejde pentru paza celor 10 direcții și cîte 8 generali, la care se adaugă puzderia de favoriți, aflați cu toții în sprijinul regilor. Acești Tian Wang au fost cunoscuți în China abia după Secolul al IV-lea d.Chr., dar au început să fie venerați mai tîrziu, anume în timpul Dinastiei Tang. Imaginile lor din mînăstirile chineze îi înfățișează apărați de armuri, cu căști sau coroane pe cap. Cam la fel arată și în Japonia unde se bucură de aceeași prețuire. În afară de trăsăturile generale, imaginile lor diferă în detalii. Regele Nordului, cel mai important dintre ei, are capul de culoare verde, ține în mîna dreaptă o pagodă în miniatură sau o mangustă de argint din gura căreia se revarsă giuvaeruri. În mîna stîngă are o umbrelă asemănătoare cu un steag. Regele Sudului are corpul de culoare albastră. El se folosește de o sabie pentru a lupta cu Ignoranța/Intunericul și protejează sursele binelui posedate de om. Regele Estului apare de culoare albă. El cîntă la o lăută chinezească, deoarece sunetele acesteia purifică gîndurile oamenilor și aduc liniște sufletească. În sfîrșit, regele Vestului are corpul colorat în roșu și ține în mîna dreaptă un șarpe, care are în gură gema dorințelor împlinite. Tian Yi Yuan – ministerul ceresc daoist al Medicinei. Șeful ministrului este Yao Wang, dar acolo mai activează și zeii Pangu și Fuxi. Tian Zi – fiul Cerului – titlu și denumire acordate împăraților Chinei. Tian Zun – venerabilul ceresc al Începutului. Face parte din Triada daoistă Yuanshi – „Cei Trei Puri“ – alături de Daojun și Laojun.

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (24) Vasile, omorîtorul de bulgari (2) Ca un deznodămînt brutal al acelei campanii, Vasile a aliniat prizonierii şi a pus să li se scoată ochii. Cu un gest macabru, a lăsat fiecărui al o sutălea om un ochi, astfel încît nefericiţii soldaţi să-şi poată găsi drumul spre casă. Se spune că 15.000 de oameni răniţi, orbi şi îngroziţi au plecat în coloane spre casele lor. Potrivit relatării lui Ioan Skylitzes, istoric din Secolul al XI-lea, ţarul a leşinat cînd şi-a văzut soldaţii întorcîndu-se şi a murit în urma unui atac cerebral. În acest moment unic şi oribil, Vasile şi-a cîştigat calificativul de „omorîtor de bulgari“. El a extins teritoriul byzantin care includea în timpul lui Balcanii, Mesopotamia, Georgia, Armenia şi sudul Italiei: un om monstruos de nemilos, dar un împărat admirabil prin succesele sale.

Orbirea şi strangularea în Byzanţ Scoaterea ochilor şi mutilarea aveau menirea de a descalifica un pretendent la tron, în vreme ce strangularea era metoda de ucidere a prinţilor, fără vărsare de sînge regal. Constantin al Vl-lea (771797), împărat byzantin între 778 şi 797, a scos ochii altora, pentru ca apoi să fie la rîndul lui orbit. După ce a succedat tatălui său, împăratul Leon al IV-lea, a fost socotit un cîrmuitor slab şi incapabil pentru că nu a reuşit să dovedească pricepere de conducător şi curaj în lupta cu Kardam Bulgarul, care 1-a înfrînt în 791 şi 792. Cînd opoziţia împotriva domniei lui s-a coagulat în jurul unchiului său, Caesar Nikeforos, Constantin 1-a arestat pe unchi şi i-a scos ochii, smulgîndu-le limbile fiecăruia dintre ceilalţi patru fraţi ai tatălui său,

Tong Wang Kong – zeul-rege daoist al Orientului, considerat soțul marii zeițe regina Mamă a Vestului. Tsai/Cai Lun – zeul daoist al fabricanților de hîrtie. Tsao/Zao Shen – zeu daosit al bucătăriei. Tsao/Zao Wang – zeul domestic al vetrei, căminului și bucătăriei. Fiecare familie își are propriul zeu de acest fel, a cărui imagine, pictată pe hîrtie sau redată sub formă de statuie, este așezată într-un mic cadru de lemn, ca un templu/sanctuar în miniatură, pus deasupra vetrei sau în orice alt loc vizibil din bucătărie. Zeul trebuie să stea întotdeauna cu fața spre sud. Cel mai adesea, lîngă zeu se află soția lui Tsao/Zao Wang Nainai. De obicei, desenul este cam grosolan și îl arată pe zeu sub forma unui bătrîn cu barbă albă, îmbrăcat în costum de mandarin, așezat într-un fotoliu. Împreună cu soția el oferă mîncare animalelor domestice ale casei – găini, cîine, cal, porci, oi, boi. Uneori mai sînt prezenți în desen și cei care îi ajută pe cei doi soți, adică tînărul care adună surcele pentru foc, cel care cară apă etc. Zeul Tsao/Zao Wang ocrotește căminul în tot timpul anului, iar soția lui înregistrează conversațiile dintre membrii familiei, precum și activitatea lor. Însemnările din registru sînt raportate lunar zeului zidurilor și șanțurilor, iar anual sînt raportate Împăratului de Jad. În ziua a 23-a a ultimei luni din an, zeul Casei urcă la Cer pentru a raporta Împăratului de Jad ce a făcut familia și pentru a obține șanse mai bune pentru anul ce urmează. Familia aduce ofrande zeului în ziua de 24, sperînd că îl va îmbuna. I se pun în gură dulciuri, se ard bancnote rituale, se lansează artificii și petarde. Cît timp zeul lipsește din casă, fiind plecat în Cer, între ziua a 23-a a lunii a 12-a și prima zi a anului următor, oamenii sînt liberi să facă ce vor pentru că nu are cine să înregistreze ceea ce spun sau fac rău. În schimb, în absența zeului protector al Căminului, este posibil să se producă nenorociri sau calamități care să afecteze grav casa. Tsin Chou-Pao – unul din cei doi zei daoiști ai ușilor sau porților de intrare în clădiri sau încăperi. În viața pămînteană a fost un general imperial, zeificat după moarte, la fel ca și colegul lui. Tu – Pămînt; în mitologia timpurie, Tu, numit pe atunci She, era un zeu al Pămîntului, ocupa o poziție centrală în spațiu, îi corespundeau culoarea

galbenă, numărul 2, gustul dulce, animalul bivol și cereala mei. Tu-Che – suveranul-zeu al celui de-al 9-lea Infern/Curții de Judecată. Acolo sînt adunate sufletele incendiatorilor, ale celor care au provocat avorturi, pictorii și scriitorii autori de scene cu obscenități. Tot de acest rege subpămîntean depinde organizarea orașului morților, unde ajung pentru a rămîne în eternitate decedații în situații speciale sau ciudate, accidentații, sinucigașii etc. Aceștia nu mai pot părăsi locul. Ceilalți ajunși în Infernul al 9-lea primesc pedepse pentru o vreme limitată. La poruncile lui Tu-Che ei sînt devorați de insecte – furnici, viespi, scorpioni – sau de șerpi, sînt măcinați într-o moară de grîne, demonii îi fierb în cazane, li se scot creierii și în locul lor sînt puși arici etc. Tu Di – zei minori locali ai religiei populare și daoiste. Sînt prezenți în folclor. Fiecare oraș, sat sau localitate de orice fel, cartier, stradă, pod, cîmp, templu, clădire publică sau locuință își are zeul său propriu, Tu Di. Acești zei au o mare popularitate și au cîte un sanctuar local care le este consacrat, ba chiar și un... mormînt. Ei provin, de regulă, din vreun muritor al locului, zeificat pentru meritele deosebite avute în timpul vieții. Rolul lor este de a proteja familiile. Adeseori ei sînt numiți „marele tată“. Funcțiile lor modeste sînt asemănătoare cu ale unui polițai teritorial, dar răspund și de treburile administrative locale, de felul cum este practicată agricultura și cum se prezintă vremea. Un asemenea zeu intervine în situațiile grele, cum ar fi seceta sau foametea. Tot el ține registre în care sînt înscrise nașterile sau decesele. Uneori acești zei au fost confundați cu zeul Bogăției. În fiecare casă poate fi văzută cîte o statuetă, care îl reprezintă pe un zeu local Tu Di. Toți zeii de acest fel sînt subordonați lui Cheng Huang, zeul și ministrul spiritual al localităților. Un Tu Di este înfățișat, de obicei, ca un bătrîn respectabil, cu barbă albă, lungă, cu o șapcă neagră sau aurie pe cap, îmbrăcat în haine obișnuite de mătase de culoare roșie sau galbenă. În picioare poartă sandale țărănești făcute din pai. Într-o mînă ține un toiag noduros, în cealaltă un lingou de aur. Adeseori, alături de zeul Tu Di apare soția lui care se prezintă ca o bătrînă plăcută la înfățișare. (va urma) Christina Meiţă-Tang

ca acestora să nu le vină ideea de a urma exemplul celui orbit. De asemenea, a scos ochii generalului armean Alexios Mosele, făcîndu-i pe armeni să se răscoale, însă mama lui Constantin nu fusese niciodată încîntată de modul în care domnea fiul ei, iar susţinătorii săi l-au prins şi l-au orbit, făcîndu-l să moară din cauza rănilor, iar ea s-a încoronat sub numele de împărăteasa Irina. De-a lungul secolelor, acest şablon de cruzime în interiorul unei familii a fost o trăsătură des întîlnită în Imperiul Byzantin. Isaac al II-lea Anghelos (11561204) a fost împărat din 1185 pînă în 1195, dar cînd se pregătea pentru o campanie împotriva Bulgariei, fratele lui mai mare, Alexios Angelos, s-a declarat împărat sub numele de Alexios al III-lea, l-a capturat pe Isaac, i-a scos ochii şi 1-a întemniţat în Constantinopol. În 1203, însă, Alexios al III-lea a fugit din capitala Byzanţului cînd o armată de cruciaţi se pregătea de o invazie. Isaac a fost eliberat şi repus pe tron, însă sănătatea sa se şubrezise atît de mult în cei opt ani de detenţie, încît a cedat controlul fiului său, Alexios al IV-lea. Noul rege s-a dovedit la fel de incapabil să-şi apere oraşul de cruciaţi, iar în 1204, a fost detronat şi închis de Alexios Doukas – un curtean şi aristocrat byzantin poreclit „Mourtzouphlos“, din cauza sprîncenelor stufoase şi a purtării mohorîte –, care s-a declarat Alexios al V-lea. Alexios al IV-lea a fost ulterior strangulat în închisoare, iar tatăl lui a murit la scurtă vreme după aceea.

peste resursele acesteia. Fieful Alamut, situat pe înălţimile Munţilor Elburz din nordul Iranului, a fost centrul misterioasei, dar primejdioasei secte cunoscută sub numele de Asasinii. Marco Polo, care a vizitat ţinutul în drumul său de întoarcere din China, a povestit despre o grădină frumoasă în care un şeic puternic instruia ucigaşi fanatici pentru a deveni susţinătorii săi fideli, făcîndu-le acestora promisiuni că vor ajunge în Paradis şi însoţindu-şi lecţiile cu distribuirea de haşiş. Acei oameni făceau tot ce le cerea Bătrînul – fiind gata chiar să se sinucidă, dacă aşa dorea el. Hassan-i-Sabbah s-a născut în oraşul persan Qom, devenind un învăţat admirat al islamului şiit. Cînd era tînăr, familia s-a mutat în oraşul Rayy, iar acolo el a hotărît să îşi dedice viaţa sectei şiite. Şi-a făcut de timpuriu o carieră la curtea turcilor selgiucizi, o dinastie sunnită, al cărei imperiu cuprindea o mare parte din Iran, Mesopotamia, Siria şi Palestina între Secolele al XI-lea şi al XIV-lea. În slujba sultanului selgiucid, Hassan a ajuns şeful iscoadelor, însă a comis o ofensă şi a fost surghiunit, o insultă pe care nu o va uita. Hassan a rătăcit prin Orientul Mijlociu pînă a ajuns în Egipt în jurul anului 1078. Cairo era capitala Califatului Fatimid din nordul Africii, ai cărui califi erau şiiţi. A rămas acolo aproximativ trei ani, continuînduşi studiile şi devenind liderul religios al facţiunii nizariţilor. Însă cînd el şi facţiunea sa au pierdut o luptă politică şi au fost alungaţi din Cairo, a condus secta pe o nouă cale. Împreună cu susţinătorii săi a construit sau a fortificat o serie de redute îndepărtate de-a latul Orientului Mijlociu, din Liban pînă în Irak şi din Siria pînă în Iran. A revenit în Iranul natal, capturînd castelul Alamut din Munţii Elburz. Acesta va rămîne fortăreaţa şi capitala sa pînă la moarte. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Hassan-i-Sabbah, Şeicul din Alamut (1) Nici un om nu scăpa cînd Șeicul Muntelui îi dorea moartea. Marco Polo „Bătrînul de pe Munte“, Hassan-i-Sabbah (10561124), a fost precursorul terorismului jihadist modern, dar şi învăţat şi mistic, un lider militar şi religios charismatic ce a dobîndit putere pentru secta sa mult

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Nichita îl botezase Prinţul Tom

Gheorghe Tomozei n-a fost un poet de prim rang, dar poet tot a fost, și memorialist, și prozator, și redactor-șef la Revista ,,Argeș” din 1969 și pînă la decăderea ei în trimestrial, după cum ne informează Marian Popa. Bărbat frumos, subțirel și cu părul ondulat, ca un prinț, și tăcut din fire, el a stîrnit interesul femeilor care, astfel, i-au inspirat multe cărți cu poeme, impresii de călătorie și proză scurtă. Gheorghe Tomozei se născuse la București în 1936 din părinți originari din Cîmpulung-Muscel și poate de aceea se declara de prin partea locului, precum bucureșteanul Tudor Arghezi, dar care-și plasa rădăcinile în Cărbuneștii Gorjului. Ca atare, avea în Muscel o casă unde se retrăgea să scrie, și care, după moartea lui, întîmplată în 1997, a devenit o casă memorială dotată cu o bibliotecă vastă înzestrată cu cărțile sale, donate de soția sa Cleopatra Lorințiu și fiul Maximilian. În București locuise pe Strada Clucerul Udricani, dar i-au demolat-o, să se facă loc Casei Poporului, și l-au mutat pe Bulevardul Lacul Tei. Fire blîndă și îngăduitoare, Gheorghe Tomozei a avut mulți prieteni, începînd cu Nicolae Labiș, colegul său la Școala de Literatură, și sfîrșind cu Nichita Stănescu, cel proteguit de zeița Nike. Că așa a vrut sau numai s-a nimerit, prietenia lui cu Miron Radu Paraschivescu i-a procurat multe afinități, pentru unii, avantajoase, și în pagubă, pentru alții. Strîmtorat și trist, a murit în 1997 în urma unui infarct, după ce, ani de zile, suportase greu o pareză. Volumul ,,Manuscrisele de la Marea Neagră”, apărut la Cartea Românească în 1981, cuprinde mai multe meditații destinate să rămînă, notate undeva, ca să nu se destrame ca fumul, poate vor fi de folos cuiva vreodată. Așa cum este cazul unor amintiri - ,,vitralii, glose, semne, desemne, jurnal și dialog”, de fapt niște chestiuni personale sau legate de prietenia lui cu niște scriitori.

Lerui-ler ,,În noaptea colindelor, la popasul dintre ani al cîntecului firav cu care glasurile copiilor argintează fereastra caselor de la țară, urechea (ori inima?) aude rostogolindu-se peste lume silabele înghețate ale versului de invocare ori refren: Lerui-ler. În vremea copilăriei, cînd îl imaginam pe Ler, nu știam că el a existat cu adevărat. Numele lui, reținut de istorie

(Eutropius) - Caius Valerius Galerius. El era la origini dac romanizat. Maica lui fugise cu el în pîntec dintr-o așezare dacică de la nordul Dunării, din cauza barbarilor, și se stabilise la Serdica (Sofia). Acolo l-a născut pe cel care a fost, dacă nu împăratul cîntecelor, împăratul Romei! La anul 293 al erei noastre, Galerius a făcut parte dintr-o tetrarhie de împărați romani dominată de Dioclețian, Maximianus, Chlorus și Galerius al nostru. Galerius a dominat în numele Romei (ca, mai tîrziu, un alt dac, Licinius) chiar dacă nu la Roma, avînd sub ascultare un uriaș teritoriu tracic. Da, după moartea tragică a lui Decebal, un dac urca, dacă nu pe marmura Columnei romanice a învingătorilor, pe chiar tronul învingătorilor. Apariția acestui mare oștean în fruntea Traciei romanice reconfirmă marile virtuți ostășești ale înaintașilor. Virtuți confirmate la Rovine, Vaslui sau la Plevna. Da, în 1877 ostașii români scriau cu sabia actul Independenței lor pe meleagurile supuse cîndva de vigurosul Galerius, dacul. Împăratul Ler a fost un dac!”

Moment bacovian ,,Bacovia a fost sărbătorit în septemvrie, luna în care «i se părea că s-a născut» într-un decor ce nu-l mai evocă. Fiindcă Bacăul nou, cu turle de beton și vitrine fosforescente, nu mai e Bacăul prăfuit, cu dughene mizere și liniști sfîrtecate doar de apropierea abatorului și cetatea infernală, dezmățat poleită, pe care o închipuia vibrînd, delirant. Așadar, Bacăul și-a omagiat fiul înălțînd drapele verticale pe care erau înscrise titlurile cărților lui, iar zidurile erau acoperite de strofe din stanțe și versete. S-a putut citi astfel o carte de proporții neobișnuite. Era poate pentru prima oară cînd versurile unui poet erau lipite pe ziduri de cetate, pe case și arbori, versuri testamentare, în chip de lirice edicte, și am putut citi în acel septembrie blajin versurile: «Mi-am realizat/ Toate profețiile/ Politice,/ Sînt fericit.../ Frumos/ Este cerul/ Senin, sau mînios,/ Un aforism celebru/ Te face să trăiești.../ Nu-i mîini,/ Nici azi,/ Nici ieri,/ – Timpul...»” (Cogito, asta am scris eu).

Zaharia Stancu în tîrziul toamnei Născut pe îngusta și săraca vale a Călmățuiului teleormănean, Zaharia Stancu a avut parte de o copilărie tristă. Dar a știut să dea din coate și să muște în dreapta și în stînga spre a-și cîștiga un loc mai bun sub soare. Căci, vorba istoricului literar Marian Popa, mai rar cineva cu atîta voință și instinct de adaptare la orice regim și cu orice dictator: fost monarhist, cu partidele istorice și legionar, după cum nu s-a sfiit să-și facă prieteni și în Siguranță. Dar cel mai bine a dus-o sub comuniști: membru în CC al PCR și în MAN, directorul Teatrului Național din București și al mai multor publicații, președinte al Uniunii Scriitorilor și dese ieșiri peste hotare, iar opera, publicată în zeci de ediții și în toate limbile. Cît a trăit, a fost temut și elogiat cu atîtea ocazii și în toate felurile. Inclusiv de fragilul Gheorghe Tomozei. ,,Îl sărbătorim pe Zaharia Stancu în tîrziul toamnei, martore, cîndva, și a ivirii lui Mihail Sadoveanu. Avem astfel prilejul fericit de a omagia cei 70 de ani de viață ai scriitorului cu conștiința unei restituiri de ofrande: încercăm să întoarcem cîteva din «florile pămîntului» oferite nouă de Zaharia Stancu sub lampa de veghe a propriei sale mese de lucru. Așadar, la mulți ani, Zaharia Stancu!...” Sau: ,,Octombrie 1972. La 70 de ani, Zaharia Stancu e un scriitor de uimitoare tinerețe, stăpînindu-și, cu maximă luciditate, uneltele și sporindu-și, an de an, cu cărți noi, «peretele» de tomuri pe care s-a trudit să le ivească...” Sau, după caz:

Poeții Gheorghe Tomozei și Nichita Stănescu

,,Scriu aceste rînduri în decemvrie 1974. Om în adevăratul înțeles al cuvîntului (cu toate miraculoasele lui străluciri și cu toate scăderile lui), Zaharia Stancu nu e doar marele scriitor care ne-a părăsit, ci și un părinte al obștii Cernelii, slujitor devotat al scrisei românești. Proiectele lui literare erau fantastice: zeci și zeci de tomuri. Multe le-a scris, a apucat să le scrie. Multe au fost amînate. Și era iubit, nu știu dacă i-a spus-o cineva. S-a stins «Desculț». Am îngropat la Bellu un posibil Premiu Nobel cuvenit românilor. Ce mult l-am iubit...”

Vizită la Arghezi ,,Vizită la Arghezi în noua locuință din strada Cerchez. O vilă modernă în marginea unui maidan înflorit (maidan de Sîn Gheorghe). Marmură, cristal, aramă, fier forjat. La 86 de ani, e greu, mutîndu-te într-o casă nouă, să-i împrumuți ceva din viața ta. Biroul e rece ca un hol de gară cu călători grăbind spre sanatorii. Nu văd cărți: numai cîteva lexicoane în multe volume. Nimic din decorul fantast al Mărțișorului - mîțe, cîini și chiar capre. Lumină multă în pereți și lustre. Aștept. Faustul personaj e încălțat cu niște ghete ciudate, cu botul rotund. Are basc pe creștet și un carnețel în buzunarul de la piept pe care îl deschide în răstimpuri și notează furiș gîndul ori versul. Ajunge cu greu ceașca cu cafea, apoi fumează un «Philip Morris» cu filtru dublu sub privirile Mitzurei care îi spune: – Puică, ești la a patra țigară! El: – Fumezi, domnule Tomozei? – Nu, nu prea... El: – Eu fumez de 70 de ani. Știi cine m-a învățat? Caragiale... Istorisește întîlnirea cu Caragiale (cunoscută dintr-o tabletă), îl socotește infinit mai scînteietor în convorbire decît în scris. Vorbim despre plecarea lui la Berlin. Arghezi îmi spune (sînt stupefiat) că cel care a stîrnit scandalul Caion a fost ... Delavrancea care îl ura de moarte pe autorul «Scrisorii». El: – Vezi dumneata, astea sînt lucruri care nu se cunosc, care nu se scriu. Eu nu mi-am scris memoriile, dar mă bate gîndul să o fac: am multe lucruri de povestit”.

Jurnal: (Graţie ºi graţiere) ,,Cîndva, cuvîntul «grație» își purta, neștirbită, inocența. Se scria: Prin edictul «grațiosului» împărat, se va descăpățîna numitul X, măruntaiele se vor îngropa la fața locului, iar capul și membrele se vor ține în pari, spre vedere și înfricoșare, paisprăzece săptămîni... Puteai avea «grația» unei damicele. Cine a ucis sensurile frumosului cuvînt? Un alt cuvînt criminal: «grațiere», care a încurcat totul, a anulat subțirimile și a pus între vocabule un piron de sicriu...”.

Surîsul Giocondei ,,Am auzit de la un reputat neurolog (și fizionomist) că misterul surîsului Giocondei ar fi de ordin pur medical, rezultat al unui defect mecanic. Donna Gioconda surîde numai cu colțul, altfel banal, al gurii. Pleoapa nu participă, trăgînd cu pîrghiile mușchilor delicata perdea de piele”. PAUL SUDITU

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Bacalaureatul de altădată

Nu se putea să nu căutăm în presa interbelică și informații despre Bacalaureatul de altădată. Eram convinși că vom găsi diferențe majore între modul în care se organiza examenul în perioada interbelică și procedura din România de azi.

Despre iubirea de muncă cinstită

Pe vremea bunicilor „se făcea carte” Pe vremea bunicilor „se făcea cu adevărat carte”, nu-i așa? Primul articol citit ne-a adus și prima deziluzie: „«Uf, bine că am scăpat!», auzi mai în toate părțile și un oftat de ușurare iese din pieptul celui care îți vorbește de examen. «A fost greu, nespus de greu, nespus de greu mai ales că avea necaz pe mine» și începe să-ți povestească de ce stă rău cu profesorul, care mai în toate cazurile, cu mici excepții, apare în mintea elevilor săi prea sever la examene, prea rău și le poartă necaz din cursul anului”. De la început se creionează o cu totul altă imagine decît cea la care ne așteptam. Citim mai departe. Poate că prima impresie a fost una greșită. Dar: „Peste 2 zile încep examenele de Bacalaureat în toată țara. Aici e hopul cel mare. Dacă scapă aici, e bun scăpat. Și de aceea alergări, intervenții, rugăminți, promisiuni la profesori și la oamenii zilei. Părintele trebuie săși treacă feciorul, politicianul trebuie să-și servească alegătorii, iar profesorii strînși între amenințări și promisiuni trebuie să facă așa cum e bine. Nu-i groază mai mare ca de acest examen. Și nici intervenții mai mari nu se fac la alt examen ca la Bacalaureat. Un nou rînd de bacalaureați (între 4 și 6 mii) vor lua diplomele în sesiunea aceasta. Cîți din aceștia pot să spună că au luat Bacalaureatul prin munca lor cinstită, prin ei înșiși, fără să aibă nevoie de cartea de vizită a d-lui deputat, senator sau prefect cutare, sau de protecția unui domn’ profesor din comisie, intervenționistul. Nu se face nimic în țară la noi pînă nu te ploconești, nu te rogi, nu dai bacșiș, nu promiți și nu alergi. Și

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (V) Timur Lenk (2)

Nu e de mirare că „Maulana Nasiru-d din Umar, sfetnic şi învăţat care toată viaţa lui nu ucisese nici măcar o vrabie... a ucis acum cu sabia cincisprezece păgîni hinduşi, care erau prizonierii săi“. Timur Lenk a cîştigat bătălia, apoi a transformat oraşul Delhi în ruine. Unii spun că numărul celor ucişi ar fi depăşit un milion. Apărătorii lui Timur Lenk pretind că el nu a intenţionat să distrugă oraşul, dar că şi-a scăpat soldaţii de sub control; detractorii spun că le-a permis oamenilor săi să facă tot ce pofteau. Însuşi Timur Lenk spunea: „Deşi eram dornic să-i cruţ, nu am reuşit să o fac, fiindcă a fost voia lui Dumnezeu ca această nenorocire să se abată asupra oraşului“. Delhi nu avea să-şi mai revină timp de mai bine de un secol. În timp ce era în India, Timur Lenk a primit veşti că sultanul mameluc al Egiptului şi sultanul otoman Baiazid I avuseseră îndrăzneala de a cotropi teritorii stăpînite de vasalii săi. Indignat, a distrus oraşul forti ficat Suvas de la marginile Anatoliei şi a poruncit ca garnizoana formată din 4.000 de armeni să fie îngropată de vie. În 1399, a cucerit Alepul şi s-a angajat într-o dezbatere erudită alături de cîţiva savanţi luaţi prizonieri, în timp ce soldaţii îşi făceau de cap. După cum spune Gibbon, pe străzile oraşului „se revărsau rîuri de sînge şi răsunau strigătele mamelor şi ale copiilor şi ţipetele fecioarelor violate“. Fiecărui soldat i s-a cerut să vină cu cel puţin două capete de om retezate, care aveau să fie adunate apoi sub formă de piramidă. În 1401, el i-a convins pe cetăţenii Damascului să-i permită intrarea în oraş sub stindardul păcii. Odată intrat, a cerut o mare cantitate de aur, apoi a ars oraşul din temelii,

oameni în locuri și demnități pe care nu meritau să le ocupe potrivit culturii și muncii lor. De aceia o nouă viață începe pentru noi Românii: începe așezarea edificiului pe temelia pusă de înaintașii noștri. Se cere muncă cinstită de la toți, fără să ne gîndim la noi mai întîi, la interesul personal și de moment, ci la interesul general: la fericirea supremă a țării”.

e trist că intervenționismul acesta a intrat și în școală, acolo unde nu trebuia. De aceea avem atîtea sute de mii de absolvenți, de aceea avem cîte 10 candidați pentru un loc vacant. Ce ne vom face mai tîrziu? Dumnezeu știe!”. Cu coada ochiului căutăm data publicării gazetei din care citim. O găsim: 29 iunie 1930. Ne întrebăm, ca de atîtea ori: „Ce s-a schimbat cu adevărat în România în ultimii 100 de ani?”. Ne mai întrebăm, de asemenea, dacă ar fi de schimbat ceva în articol pentru a putea fi publicat azi. Răspunsul e fără echivoc: nu. Textul e atît de actual încît doare.

„Intervenþiile” în România interbelică Pentru ca senzația de frustrare să fie completă, o altă tară a societății zilelor noastre e „analizată” în același articol: politizarea învățămîntului, a justiției, a instituțiilor statului: „Și e mai trist după cum arată un domn magistrat în ziarul «Neamul Românesc» că intervenționalismul a intrat și în magistratură. Articolul sfîrșea prin cuvintele: «Lăsați justiția să-și urmeze cursul ei, domnilor politicieni!» Iată unde am ajuns. A trebuit să se ridice glasul unui magistrat, contra politicienilor, cari după ce s-au vîrît în administrație, școală, vor să între și la justiție. Mai este armata. Să ne ferească Dumnezeu să intre și acolo. Atît ne mai trebuie, și ne-am prăbuși în adîncuri de prăpăstii. Trebuie scoasă politica cît mai curînd din școală și din alte instituții de stat. Pînă acum am văzut ucigîndu-i toţi locuitorii, cu excepţia meşteşugarilor, pe care i-a deportat la Samarkand. Întorcîndu-se la Alep, l-a incendiat. Apoi, a cucerit Bagdadul, masacrîndu-i locuitorii, distrugîndu-i monumentele şi ridicînd o piramidă din 90.000 de capete în mijlocul ruinelor. Din pricina acestor atrocităţi, Timur Lenk a fost denunţat în mod public ca duşman al Islamului, dar asta nu 1-a oprit. A cucerit apoi străvechiul oraş Smirna (în prezent, Izmir), după ce cavalerii creştini de Rodos îl apăraseră cu îndîrjire: „Toată suflarea a fost trecută prin sabie“. La începutul anului 1405, pe cînd avea aproape 70 de ani, a pornit să invadeze China, cu o armată de 200.000 de soldaţi, plănuind să repună acolo în drepturi Imperiul Mongol. După ce au străbătut călare o distanţă de aproape 500 de kilometri, în februarie, şi-au ridicat tabăra lîngă Otrar, dar Timur Lenk s-a îmbolnăvit de friguri şi a murit. Trupul său a fost îmbălsămat şi aşezat într-un sicriu de abanos, apoi depus într-un mormînt somptuos din Samarkand, care s-a păstrat pînă în zilele noastre, în mijlocul unor minunăţii arhitecturale împodobite cu mozaicuri ridicate în timpul domniei sale. Se spune că, de-a lungul vieţii sale, ar fi distrus sau prădat 1.000 de oraşe.

Războiul de 30 de Ani (1) La 23 mai 1618, o mare mulţime de protestanţi a intrat cu forţa în castelul regal din Praga, pe atunci capitală a Boemiei, i-a înşfăcat pe trei dintre curtenii regelui catolic şi i-a aruncat pe fereastră. Nici unul nu a fost grav rănit, datorită unei grămezi de bălegar care le-a atenuat căderea. Cu toate acestea, „defenestrarea de la Praga“ a însemnat începutul a trei decenii de nenorociri, moarte şi distrugeri în Europa Centrală, timp în care armatele beligerante au fost implicate în Războiul de 30 de Ani. Religia a fost sursa conflictului. Boemia era în principal protestantă, dar regii săi erau Habsburgi catolici. De-a lungul timpului, ei toleraseră protestantismul, dar noul rege, Ferdinand, începuse să ia măsuri severe împotriva acestuia.

Urmează concluzia reporterului interbelic (reporter din păcate rămas anonim – articolul fiind nesemnat). Și speranța lui că viitorul va rezolva problemele semnalate. Cu părere de rău îi transmitem, în gînd, că totul a rămas la fel ca și la data la care a scris articolul. Din păcate, dacă s-a schimbat ceva, sigur nu e vorba de o schimbare în bine: „De aceea generației de școlari care termină anul acesta școala, trebuie să i se sădească în suflet încă de pe băncile școalei iubirea de muncă cinstită. Ajunge cu atîta politică, cu atîta paradă de vorbe goale, căci am văzut și încă se vor vedea rezultatele la care am ajuns. Cînd fiecare din noi nu va avea ca scop decît propășirea țării în primul rînd, cînd fiecare dintre noi va fi demn de postul și funcțiunea pe care o ocupă, cînd fiecare va ajunge la o situație numai prin muncă cinstită, atunci și numai atunci vom învinge. Credem și așteptăm această biruință. Viitorul ne-o va dovedi-o” (pasajele citate aparțin articolului „Sfîrșit de an școlar” publicat în numărul din 29 iunie 1930 al ziarului „Cultura poporului”). O să încheiem cu o știre care are ca subiect examenul de Bacalaureat. Poate că o să vă descrețim puțin frunțile. Sau poate că nu... „Cincisprezece zile de închisoare, pentru că a pălmuit pe un profesor. N. Dumitriu, funcționar din Cluj, i-a dat două palme profesorului Silviu Cosma de la liceul de fete Regina Maria din Cluj, pentru că a dat o notă mică surorii sale la Bacalaureat. Profesorul l-a pîrît, iară tribunalul l-a judecat pe dl N. Dumitriu la 15 zile închisoare” (cf. ziarului „Unirea poporului”, numărul din 11 Decembrie 1927). Deieri-deazi.blogspot.com Acum, după defenestrare, protestanţii din Boemia au început să facă ravagii în ţara învecinată, Austria catolică. Nu după mult timp, şi Praga a avut de suferit. Cetăţenii îl înlocuiseră pe Ferdinand cu un nou rege protestant, Frederic, dar în 1620 oraşul a fost cotropit de armatele catolice şi prădat timp de o săptămînă. Războiul a fost purtat pe un teritoriu imens, ce includea Germania, Austria, Republica Cehă, Suedia, Luxemburgul şi Olanda din zilele noastre, precum şi unele regiuni din Polonia şi Franţa. La acea vreme, mare parte din acest teritoriu era cunoscut sub numele de „Sfîntul Imperiu Roman“, deşi, după cum spunea Voltaire, acesta nu era nici sfînt, nici roman, şi nici imperiu. Împăratul era ales, iar teritoriul era împărţit în sute de oraşe şi state rivale, multe dintre acestea fiind foarte mici. Cu un secol înainte, Reforma căscase o prăpastie religioasă între cei care se despărţiseră de Roma şi cei care îi rămăseseră fideli. Cei mai mulţi dintre soldaţii care au luptat în Războiul de 30 de Ani erau mercenari tocmiţi de comandanţii lor, iar unul dintre cei care inspirau cea mai multă teamă era Ernst von Mansfeld. „Dumnezeu să-i apere pe oameni cînd vine Mansfeld”, se văitau mulţi. În iarna dintre anii 1620 şi 1621, oamenii săi, presupuşi aliaţi ai lui Frederic al Boemiei, au pătruns în Alsacia, aducînd cu ei ciuma şi tifosul. Incendiau şi distrugeau tot ce nu puteau să fure. Se spune că, pe o distanţă de 24 de kilometri în jurul oraşului Haguenau, ei ar fi dat foc fiecărei case pe lîngă care au trecut. În numai trei săptămîni, au distrus 30 de sate şi un oraş. Cînd n-au mai găsit nimic de distrus în Alsacia, s-au îndreptat spre Lorena. Frederic observa cu amărăciune: „Cu prietenii şi cu duşmanii ar trebui să ne comportăm diferit, dar aceşti oameni îi nimicesc pe toţi deopotrivă... Cred că sînt stăpîniţi de diavol şi le face mare plăcere să dea foc la toate“. (va urma) JOHN WITHINGTON

România de lîngã noi – România realã

MAGIA MUZICII POPUL ARE (urmare din pag. 1) După parcurgerea pasajului de mai sus – dincolo de regretul asistării la schingiuirea unor viitoare talente muzicale la acești copilași care se fîțîie pe scenă, speriați de lumina reflectoarelor – întîlnirea cu autenticul, cu talentul nativ, dar cultivat asemenea unei plante dintr-o grădină botanică, a fost ca o descătușare ireală de sentimente și de trăiri, la care vă invit și pe dumneavoastră, cititorii Revistei „România Mare”, să luați parte.

Patruzeci de ani – patruzeci de trepte spre perfecțiune Era în anul de grație 1984. Cu bune și cu rele, în cadrul unui concept național (pe care membrii actuali ai formației muzicale, aflați în centrul acestui reportaj, îl cunosc, probabil, din povestirile părinților și bunicilor) atașat valorilor societății socialiste românești, Statul Național manifesta un real interes (ocupațional, dar și material) pentru dezvoltarea culturii de mase, prin instituționalizarea unui evantai de activități și evenimente care să angreneze oameni de toate vîrstele, punînd în valoare talente și preocupări, pe plan local sau național, într-o perpetuă efervescență a vieții cultural-artistice din Țară. În acest cadru benefic, în care copiii și tinerii formau acel segment de cizelare și de metamorfoză profundă, înființarea și existența instituțiilor numite Clubul Copiilor, a fost terenul fertil, „pămîntul” în care au rodit atîtea și atîtea talente din popor, multe dintre acestea ajungînd să reprezinte Cultura și Arta românească peste hotare. La un astfel de Club, cel din Sectorul 3 al Capitalei, din vastul cartier Titan (Aleea Barajul Dunării), profesorul de muzică, tînărul Lucian Goiană, văzînd cîți copii talentați vin la cursurile de pregătire muzicală, s-a gîndit să fructifice dorința acestora de a cînta, într-un cadru superior, extrapolînd atracția acestor copii pentru melosul popular, cu beneficiile unui grup închegat, a unei orchestre cu toate laturile ei profesionoste, chiar dacă aceasta era formată de învățăcei în ale muzicii – elevi de la școli speciale, cu profil de muzică, sau, pur și simplu, elevi și adolescenți aflați sub aripa muzei Euterpe. Ca orice început de drum, „constructorul” și-a proiectat lucrarea pe baza acumulării unei experiențe anterioare, la care s-au adăugat elementele viitorului edificiu – membrii orchestrei. Cum solidaritatea bazei – pregătirea anterioară a profesorului Lucian Goiană – era de necontestat: violonist de marcă, absolvent al Conservatorului bucu reștean „Ciprian Porumbescu”, Facultatea de Pedagogie Muzicală, Compoziție, Muzicologie – Secția Muzică vocală și intrumentală, rămînea doar trecerea probei cu viitorii membri ai formatului pe care îl inițiase, fapt ce s-a concretizat nu după mult timp. „Ingredientele” care au făcut posibilă realizarea visului profesorului Lucian Goiană nu sînt de natură extraumană, acestea făcînd parte intrinsecă din ființa acestui împătimit de melosul popular și de cultivarea acestui spirit transcedental românesc în rîndul generațiilor tinere de interpreți de muzică populară: excelentă pregătire muzicală; dragostea pentru folclorul românesc, autentic; interpretarea la vioară a unui fond bogat de melodii populare românești, din toate zonele muzicale ale României; calități pedagogice și dirijorale apte să-i pună în evidență calitățile de adevărat profesionist, dar să și transmită membrilor formației – această entitate de talente speciale, care trebuie aduse la același numitor comun – fiorul unic al liantului muzical, element de prim-plan în armonizarea unei astfel de formații. Inițial denumită „Mugurelul” sau „Ciocîrlia junior”, consacrată sub actualul nume, „HORA”, orchestra de muzică populară de la Clubul Copiilor din Sectorul 3 a plonjat în marea familie a muzicilor populare românești cu lecția bine învățată – dovadă fiind primii lauri obținuți atît pe scenele din Țară, cît și pe cele din străinătate.

Report

Luican, Ileana Sărăroiu, Lucreția Astfel, la doar un an de la înființare, în Ciobanu, Ion Dolănescu, Maria vara anului 1985, obține primul trofeu Lătărețu, Elena Roizen, Ion – Premiul I la Concursul Național Albeșteanu, Marin Chisăr, de Muzică de la Mamaia. Peste încă Ileana Constantinescu, Mariana trei ani (1988), „HORA” primește Drăghicescu, Dumitru Fărcaș, „botezul” internațional, participînd Alexandru Grozuță, Angela pentru prima dată la un eveniment Moldovan, Dan Moisescu, Achim artistic internațional – Festivalul Nica, Maria Pietraru, Ioana Internațional al Copiilor, organizat Radu, Petrică Mîțu Stoian, Liviu de Televiziunea Națională Turcă, la Vasilică, Zavaidoc și altor corifei Ankara și la Istambul. din pleiada cîntecului popular Calendarul afirmării peste hotare Profesorul Lucian Goiană, românesc (vocal și instrumental), al tinerei orchestre din cartierul împreună cu soția care s-au reunit, cu timpul, în Titan al Bucureștilor, „HORA”, con- marea orchestră de pe scena semnează noi și noi festivaluri internaționale, din țări Ateneului din Constelații. precum: Belgia, Franța, Germania, Italia, Maroc, Două ore de magie muzicală Olanda, Spania, SUA. Să nu uităm însă de activitatea din Țară, și de notorietatea căpătată aici, cu fiecare Din afiș cu chenar pe motive populare românești, ne concert prezentat, aplauzele spectatorilor și cronicile anunță, sec și precis, precum că, Clubul Copiilor Sector de specialitate fiind martorii siguri ai reperelor de 3, în parteneriat cu Școala Gimnazială de Arte nr. 5, performanță ale copiilor de la Clubul lor din Barajul organizează Spectacolul Aniversar Orchestra populară Dunării. Sub bagheta dirijorală a neobositului Lucian de copii „HORA” – 40 de ani de activitate. Evenimentul Goiană, ajutat de fratele acestuia, Marcel Goiană va avea loc la data de..........., la sala festivă a Școlii (muzician, din păcate, plecat dintre noi prea devreme), Gimnaziale de Arte nr. 5, strada Gheorghe Petrașcu nr. 40. peste 150 de elevi selecționați de la școlile de muzică De acum încolo orice cuvînt și orice literă care apare pe din București au făcut parte din această orchestră, ecranul calculatorului sînt concepute sub imperiul astral unde și-au perfecționat pregătirea în interpretarea cît al acestui spectacol aniversar, „autorizat” de mentorul, mai fidelă a melodiilor populare românești (jocuri, aranjorul, orchestratorul și dirijorul minunatei orchestre cîntece, doine), la instrumente populare, specifice unei „HORA”, într-un crescendo altruist, cuprinzător al celor asemenea formații: vioara, acordeonul, naiul, țambalul, 14 secvențe ale Programului sărbătoresc, Lucian Goiană. chitara, clarinetul, contrabasul, trompeta, saxofonul. Privită din exterior, Școala Gimnazială de Arte Ajunși la acest capitol al consemnării rezultatelor de nr. 5 pare o construcție futuristă, care, pe una dintre laturi excepție ale acestei formații muzicale neprofesioniste, imaginează o nacelă suspendată sau o cabină a unui turn să remarcăm încă o virtute a elevilor și adolescenților de control dintr-un aeroport nou. Sala de spectacole – care au trecut prin acest minunat colectiv artistic, sau carte poștală a aceleiași înnoiri edilitare, modernă și care sînt prezenți acum pe scena de spectacol – aceea că primitoare, a format un tot unitar cu cei aproape 20 ei vin (în mod voluntar) la repetiții, sîmbăta și duminica de membri ai orchestrei, cărora li s-au adăugat soliștii – efort împărțit cu obligațiile curente de la școala unde vocali și, bineînțeles, cu spectatorii – în afară de familiile învață fiecare dintre ei, precum și cu alte activități odraslelor de pe scenă, mulți împătimiți ai muzicii potrivite vîrstei și preocupărilor acestora. populare românești, curioși să vadă și să audă, pe scenă, Cu astfel de coordonate ale orchestrei „HORA”, „HORA” copiilor de la Sectorul 3, integrați în marea cunoscute simultan cu primirea invitației și a horă a melosului nostru popular. Programului spectacolului la care urma să asist, m-am Într-o sală cu sonorizare excelentă – dovadă a prezentat la un spectacol ce va rămîne ca o efigie de profesionalismului corpului tehnic de la această școală marcă a reflectării tradiției noastre în interpretarea de muzică, în repetate și îndelungate ropote de aplauze, nativă, sub o baghetă dirijorală de excepție, a unor cele 14 puncte din Programul aniversar s-au succedat piese de mare virtuozitate muzicală și artistică, din asemenea unor două duzini de secvențe distincte din viața repertoriul național. În continuare, cînd veți citi ceea acestei formații muzicale de copii, care unifică într-un ce urmează, închideți ochii doar pentru cîteva secunde tot spectaculos oameni și instrumente, voci și imaginea și lăsați-vă inima să fie inundată de bucuria întîlnirii blîndă a dirijorului și violonistului Lucian Goiană, cu Neamul tău, cu rădăcinile acestuia din vatra părintele artistic al „HOREI”. Deschiderea programului strămoșească, readuse la lumina timpului prezent, cu piesa de orchestră Geampara, dans tipic dobrogean, într-o inegalabilă interpretare de niște copii – dar ce care, alături de Brîul dobrogean, Pandelașul, Drăgăicuța copii! – cei care, mîine sau poimîine, vor reprezenta și alte jocuri cu influențe turcești și slave, provoacă o efigia unui Barbu Lăutaru, a unor Maria Tănase, Ion mișcare caracterizată prin suplețe, lejeritate, dinamică și,

totodată, grație – a constituit un moment de „examen” direct, dat de tînăra orchestră în fața unei audiențe atentă la orice detaliu de sensibilitate artistică. Respectînduse, ca orice orchestră de renume, „HORA” a venit după aceea cu prima interpretă vocală, copila Maria Ciocan de numai șapte ani, care, dotată de Dumnezeu cu un glas cristalin, cu o dicție cizelată și cu un timbru muzical bogat în armonice, cea mai tînără membră a orchestrei a impresionat în interpretarea celor două cîntece „Pe deal pe la Cornățel” și „Cine stă posomorîtă”. Sub bolta sălii de spectacole, de parcă ne aflam seara, în sat, sub cupola cerului limpede de vară, melodia curgea ca fuiorul de apă limpede dintr-un izvor de munte, glasul solistei, care nu trăda vărsta copilăriei cu păpuși, străpungînd aerul cu versurile anonimului autor, în care se reflectă un sentiment uman, astfel cum ni l-am întipărit din repertoriul „Păsării măiastre”, nemuritoarea Maria Tănase: „Foaie verde dedițel, Pe deal pe la Cornățel Trece dorul mărunțel Cu dragostea după el. Trece dorul mărunțel Cu dragostea după el Ca vaca după vițel, Ca oița după miel”. „Hora Bucureștiului” – solo acordeon tînărul Ioan Năstase, dincolo de virtuozitatea acordionistului (absolvent al Colegiului Național de Artă „Dinu Lipatti”, poliinstrumentist, cîntă și în orchestra „Românașul” a Palatului Național al Copiilor), ne-a evocat, la timpul trecut, atmosfera de altădată din Cișmigiu sau de la Șosea, cînd, liniștiți și liberi, bucureștenii savurau răcoarea serilor de vară, în armonii de acordeon sau de vioară, siguri că acest mod de trai va rămîne neschimbat. Banatul a avut felia lui de tort prin „Suita din Banat” pentru orchestră, suită cu tripticul „Zvoanele ca din cimpoi”, „Brîu bănățean” și „Ardeleana”, soliști – Luigi Marinescu și Claudiu Popa. Petre Năstase a avut ceva de comunicat Leliței Floare, idee care s-a condensat întrun vers cu simboluri de autenticitate: „Dragă-mi ești, leliță Floare” – un fel de declarație intimă, ornată cu o interpretare curată, atent studiată de tînărul membru al orchestrei „HORA”. Așa cum am mai văzut, și în alte părți, soliști vocali care combină vocea cu un instrument, spre a imprima momentului un fel de alter ego, în spectacol Nathaly Simion a readus pe scenă cîntecul Mariei Tănase „Aș ofta să-mi iasă focul” – trăire umană la hotarul dintre realitate și viziune – după care ne-a delectat cu notele aceleiași melodii, dar ieșite din tuburile inegale ale naiului, instrument pe care-l cunoaște și căruia-i dă viață, accentuînd starea de imponderabilitate a iubirii fără ieșire: „Of și iar of, Aș ofta să-mi iasă focu, Nu mă lasă nenorocu, Aș ofta să-mi iasă para, Nu mă lasă inimioara!”. Solist la vioară, Rareș Mihail Florescu, virtuoz al mînuirii arcușului, a dat glas „Horei de concert Șapte scări”, melodia neuitatului dirijor de orchestră Grigoraș Dinicu. Prin aplombul cu care a mînuit vioara, tînărul violonist ne-a demonstrat aplecarea sa, în conținut, dar și în subtilități, asupra înțelegerii și redării unei piese orchestrale de rezistență. Aproape de jumătatea spectacolului, pe cînd sala era deja ancorată la sonoritățile ce ne învăluiau auzul, dirijorul și orchestratorul Lucian Goiană, dovedindu-și încă o dată flerul de muzician complet, ne-a oferit bijuteria muzicală „Barbu Lăutaru

– suită pentru orchestră”, un aranjament muzical complex, explicat în acest fel de specialistul în muzicologie Aurel PopaStavri: „Suita pentru orchestră «Barbu Lăutaru» unește cunoscutul cîntec redat în aranjament orchestral, o gempara cu o sonoritate de monolit muzical, planuri sonore în diferite nuanțe dinamice și o încheiere cu melodia «Barbu Lăutaru» în sonorități serafice realizate la țambal”. Ce poți să mai scrii după această uimitoare „definiție”? Decît să recitim neuitatele versuri ale cîntecului interpretat de vestitul lăutar moldav: „Eu sînt Barbu Lăutarul Starostele și cobzarul, Ce-am cîntat pe la domnii Și la mîndre cununii. Of, of, of mi-aduc aminte Of, of, of că mai-nainte Nici un chef nu se făcea Fără astă cobza mea”. Din Maramureș, solista Sara Ursachi ne-a adus „Mociriță cu trifoi” și „Înflorit-a ruguțu”, împreună cu orchestra recreînd o părticică din repertoriul celebrei soliste și profesoare de canto, Angela Buciu – grea sarcină, dar nu imposibilă, odată ce ești „șlefuit” de muzicianul profesor Lucian Goiană. Sonoritățile unor instrumente precum saxofonul și clarinetul, importante într-o orchstră de muzică populară, au fost redate pe viu de 3 soliști instrumentiști: Daniel Constantin (saxofon), și Antonio Costache și Alexandru Sîrbușcă (clarinet), titlul melodiilor fiind considerate adevărate probe de virtuozitate în stăpînirea respectivelor instrumente muzicale: „Drumul gării din Beclean”, „Învîrtită” și „De doi”. Încă o încercare pentru orchestră – care a constituit o încîntare pentru spectatori – a fost interpretarea „Horei staccato” (melodia lui Grigoraș Dinicu, din anul 1906). La această piesă țambalistul Matei Vasilescu ne-a cucerit cu vraja degetelor care mișcau ciocănelele întrun ritm infernal, stăpînit cu multă dibăcie și dexteritate de tînărul instrumentist. Aducîndu-ne aminte de participarea ei la Concursul „Vedeta populară”, de la TVR, pe scenă a apărut, a cîntat (și ne-a încîntat) solista de muzică populară, tînăra Mariana Roșu, frumoasa interpretă, umilită în școală pentru că îi plăcea muzica populară, în prezent studentă la medicină, ne-a picurat dureri în suflet, interpretînd cîntecul „Singură printre străini” – reflectarea dramelor a sute de mii de tineri români care, în condițiile unui Stat neputincios în a asigura condiții optime de învățătură și de trai, sînt obligați să ia drumul străinătății, îndurînd singurătatea și, de multe ori, umilința. Noroc cu al doilea cîntec, „Iubește neică, iubește”, care ne-a lumint iar ochii cu imaginea fetei îndrăgostite, dar destul de „vigilentă” pentru a-și avertiza iubitul: „Ține-mi, neică, inimioara La inima ta, C-am închis în ea, neicuță, Toată dragostea! Așa dragoste, neicuță, N-ai să mai găsești.

Vine altul și ți-o fură, Tu s-o prețuiești!”. Încheierea cu Sîrba lui Pompieru, nu mai înainte de a ne delecta cu aranjamentul orchestral „Hora Mare” și „Sîrba de la Tîrgoviște”, ne-a readus-o în față, pe scenă, pe solista la nai, talentata muziciană Nathaly Simion și o voce care ne va aminti cu mare plăcere de acest spectacol. La finalul finalului, întrerupînd cu greu ropotele de aplauze ale celor din sală, doamna Adriana Berbecar, directoarea Clubului Copiilor din Sectorul 3, București, a urcat pe scenă pentru a elogia prestația orchestrei „HORA”, cu prilejul acestui spectacol aniversar, și a aduce un meritat omagiu omului, profesorului și dirijorului Lucian Goiană, fără de care sărbătoarea de azi n-ar fi fost posibilă, cuvintele domniei sale constituind cea mai reală și palpabilă recompensă pentru drumul de 40 de ani parcurs de orchestra acestui centru de Lumină și de Cultură din Sectorul 3 al Capitalei. Citiți și convingeți-vă. „Într-o lume în care arta și cultura sînt subestimate, e cu atît mai important să sărbătorim o carieră muzicală dedicată în întregime cultivării de talente, pasiunii pentru muzică și păstrării tradițiilor populare românești. Alături de Lucian a fost fratele lui, colegul nostru Marcel Goiană. De-a lungul anilor, domnul profesor Lucian Goiană nu numai că i-a învățat pe copii tehnica și arta muzicală, dar i-a și inspirat și îndrumat spre atingerea propriului lor potențial. Merită recunoscute ca valoroase impactul asupra elevilor și influența benefică a activității lui Lucian Goiană asupra întregului colectiv de profesori de la Clubul Copiilor sector 3, București. Îi oferim recunoștința noastră profundă pentru toate realizările sale. Sînt onorată și emoționată să fiu astăzi alături de tine, Lucian Goiană, la această aniversare, iar, la final, nu pot să spun decît: Continuă, Lucian!”. Reprezentînd opinia părinților care se bucură de posibilitatea că băieții și fetele lor, aflați la început de drum artistic, să învețe și să cînte sub părinteasca veghere a profesorului Lucian Goiană, doamna Mihaela Vasilescu, mama țimbalistului Matei Vasilescu, declara, printre altele: „Din punctul meu de vedere, ca părinte, pot să afirm că sub îndrumarea profesorului Lucian Goiană copii învață nu doar să cînte muzică, ci să devină artiști pasionați și responsabili. Gînduri frumoase și recunoștință pentru fiecare moment de bucurie și realizare pe care l-am petrecut alături de părinți și de orchestra HORA”. Pentru că orice reportaj are și un sfîrșit, punct de care mă apropii și eu, în cazul de față, totuși, din noianul de date adunate la documentare, am mai notat cîteva pe care nu vreau să le țin doar pentru mine, „divulgarea” acestora constituind o datorie a reporterului. Prima știre din „secretele” de familie este faptul că, pe drumul urcușului spre a 40-a aniversare a orchestrei „HORA”, Lucian Goiană a simțit, în permanență, umărul și sufletul minunatei sale soții, doamna Ani Goiană, profesoară de pian la Liceul „Dinu Lipatti” din București; a doua știre (și mai tare): una dintre fiice, Iulia Goiană – violonist la Filarmonica „George Enescu”, participă la toate concertele „HOREI” tatălui, fiind prezentă, bineînțeles, și la cel despre care ați citit în acest reportaj. A treia știre – ca în fiecare mare familie, așa cum este și familia orchestrei de muzică populară „HORA”, frații mai mici îi omagiază pe cei mai mari – și la „HORA” copiii de azi îi venerează pe înaintașii lor, printre care se numără cunoscuții virtuozi instrumentiști Andrei Racu, Florentin Chiran, Marius Mihalache, Tibi Predușel, Florinel Mihalache și mulți alții. N-am fost la Ateneul Român, nici la Sala Palatului și nici la Sala Radio, să mă întîlnesc cu orchestra de muzică populară a Clubului Copiilor din Sectorul 3 – deși prestația, repertoriul și ținuta artistică a acestei formații făceau cinste scenelor amintite mai sus. Am fost însă în sala de spectacole a Școlii Gimnaziale de Muzică nr. 5, din București, unde am trăit o adevărată revelație care se cheamă „HORA” – o minunată orchstră de copii, cu un dirijor-muzician, Lucian Goiană – radiind fiecare în parte, dar și ca un tot, de sublimul Magiei Muzicii Populare.

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

ANDRÉ MALRAUX ÎL NUMEA „CEL MAI MARE ARHITECT DIN LUME“ (I) Vineri 27 august 1965, un bătrîn necunoscut, care venea în fiecare zi să facă baie într-un mic golf din apropiere de Roquebrune-CapMartin, a suferit o criză cardiacă în timp ce înota. Transportat pe plajă, nu a putut fi readus la viaţă. Era Le Corbusier, mort la 78 ani, în faţa soarelui şi în apele Mediteranei, pe care atît de mult le iubise. Expus în curtea Luvrului, a primit onoruri oficiale şi militare. Aceste onoruri sînt o amară ironie. El, care fusese întreaga lui viaţă persecutat de arhitecţii academici, care fusese atacat de presă mai mult decît orice artist al vremurilor noastre, care fusese ţinut departe de funcţii oficiale, a adunat în jurul sicriului său patru miniştri, numeroşi ambasadori şi reprezentanţi ai două instituţii care-i fuseseră

dintre cele mai ostile: Ordinul arhitecţilor şi Şcoala de Belle-arte. După ce André Malraux l-a caracterizat drept „cel mai mare arhitect din lume”, întreaga presă s-a inspirat din această definiţie. Păcat că n-a înţeles mai devreme aceasta! Dar aşa este în firea lucrurilor. Uriaşii nu mai inspiră teamă atunci cînd sînt atinşi de aripa morţii. Geniile sînt liniştitoare cînd pot fi îmbălsămate. Niciodată fraza lui William James nu va fi mai adecvată decît aplicată persoanei şi operei lui Le Corbusier: „Orice idee genială parcurge trei etape; mai întîi este atacată ca fiind absurdă; apoi, se admite că este adevărată, evidentă, dar fără importanţă; în final, se recunoaşte importanţa ei capitală, şi adversarii îşi revendică onoarea de a fi descoperit-o”.

Strada Sèvres nr. 35

Serbia, România, Bulgaria, Grecia şi Italia. În 1918, îl regăsim la Paris, ca pictor. Are 31 ani. Perret l-a prezentat lui Amédée Ozenfant. Cei doi pictori au expus împreună şi au publicat o broşură, După cubism, unde reproşau acestei şcoli, care tocmai întrunise sufragiile publicului, că s-a transformat în artă decorativă. Au fondat chiar ei o nouă şcoală: purismul, şi pentru a o apăra, au editat în 1920, împreună cu poetul Paul Dermée, revista Spiritul nou. Aici şi-a început Le Corbusier cariera de scriitor, care a fost tot atît de fecundă ca şi cea de pictor şi de arhitect. În 1922, la solicitarea Salonului de toamnă de a face o fîntînă, Le Corbusier a realizat anacronismul ideii şi, reacţionînd violent – aşa cum îi era obiceiul –, a răspuns: „Vă voi face o fîntînă şi, în spatele ei, locuinţe pentru trei milioane de oameni”. Astfel s-a născut primul său proiect urbanistic: planul şi diorama pentru un oraş de trei milioane de locuitori. Pentru această activitate, Le Corbusier s-a asociat cu vărul său Pierre Jeanneret (născut în 1896), care a şi rămas principalul său colaborator, pînă în 1939. Toate operele lui Le Corbusier din aceasta epocă sînt, de altfel, semnate CorbusierJeanneret. În 1924, cei doi veri au deschis propriul atelier la Paris, în strada Sèvres, la nr. 35, amenajat în culoarul de 50 m lungime al unei vechi mînăstiri. Acolo s-au format peste 200 de tineri arhitecţi din toată lumea. Cîţiva dintre ei au cunoscut o reputaţie internaţională, precum japonezii Sakakura şi Malkawa, spaniolul JoseLuis Sert, elveţianul Alfred Roth, chilianul Duhart, grecii Candilis şi Xenakis, francezii André Wogenscky şi Charlotte Perriand.

Născut la 6 octombrie 1887 la Chaux-de-Fonds, în Elveţia, Charles-Edouard Jeanneret luase ca pseudonim numele bunicului după mamă. Tinereţea lui ne face să ne gîndim la aceea a compatriotului său Jean-Jacques Rousseau. Într-adevăr, fervoarea de autodidact avid de cunoştinţe şi meseria de gravor îi apropie. Adolescent minune, Charles-Edouard Jeanneret a construit la 18 ani o primă casă în spiritul Modern Style. Cu onorariul obţinut, tînărul a plecat în lume s-o descopere, cu sacul în spate. A traversat Italia cu carnetul de crochiuri în buzunar. La Viena şi-a prezentat desenele unuia dintre celebrii arhitecţi ai vremii, Hoffmann, şi graţie calităţii acestor desene, a fost acceptat în atelierul maestrului, unde a lucrat şase luni. Le Corbusier îşi începea astfel anii de ucenicie, în afara şcolilor, prin frecventarea capodoperelor trecutului şi a marilor creatori ai prezentului. A pătruns în 1908 în atelierul lui Auguste Perret, care, după ce construise imobilul din strada Franklin şi garajul din strada Pontieu, era considerat maestrul arhitecturii moderne în Franţa. După 15 luni petrecute aici Le Corbusier şi-a reluat pelerinajul, a trecut în Germania şi a mers la Peter Behrens, în atelierul căruia mai lucraseră Gropius şi Miles van der Rohe. Le Corbusier ştia să îşi aleagă profesorii, cum a ştiut mai tîrziu să îşi aleagă elevii. În primăvara lui 1911, şi-a luat din nou sacul în spate, pentru a bate drumurile. A trecut prin Boemia,

Martor şi cronicar al Unirii (II) Apropiat patriei sale (1)

La 13/25 decembrie 1863, guvernul a prezentat Camerei proiectul de lege al secularizării, care a fost aprobat cu 93 voturi pentru şi 3 contra. Dimitrie Bolintineanu s-a numărat printre sfetnicii şi colaboratorii lui Alexandru Ioan Cuza care i-au rămas credincioşi pînă la sfîrşitul vieţii. După detronarea lui Cuza, la 11 februarie 1866, poetul a publicat lucrarea Viaţa lui Cuza-Vodă (1868) intitulată apoi, la ediţiile următoare, Cuza-Vodă şi oamenii săi. Apărută în condiţii politice puţin sau deloc favorabile, cartea lui D. Bolintineanu a reprezentat un prim şi judicios elogiu adus celui ce a întrupat, în epoca glorioasă a Unirii, idealurile înaintate ale naţiunii române. Portretul moral şi politic al lui Cuza, faptele şi acţiunile pe care le-a întreprins, meritele sale istorice sînt conturate cu luciditate, acoperite totodată de o caldă şi sinceră vibraţie sufletească. Bolintineanu

scoate pregnant în relief patriotismul lui Cuza, spiritul său democratic, de dăruire pentru binele poporului, pentru prosperitatea ţării şi a naţiunii române: „Domnul Cuza nu era străin în patria sa, cunoştea oamenii şi lucrurile; era inteligent, avea momente mari de cugetare, de simţăminte. Primea plîngerile tuturor, nemulţumi adesea pe miniştri îndreptîndu-le rătăcirile lor în afaceri cari dădeau ocazie de plîngeri. Orice om nedreptăţit de ministru afla încă la palat o protecţie. Tronul nu era străin de popor în păsurile lui”. Într-o pagină sintetică, dar elocventă, D. Bolintineanu releva astfel rolul important îndeplinit de Alexandru Ioan Cuza în perioada Unirii: „Domnul Cuza este Ludovic XI al românilor. El este destructorul castelor şi privilegelor... El dezrobi poporul rural de clacă, el dete egalitatea drepturilor, el stărui a se face Unirea ţărilor, el decidă secularizarea monastirilor închinate, aceste principii vechi ale naţiei, cerute în toţi timpii şi în 1848. El asigură printr-o politică dibace afară din ţară temerile

Casele Ozenfant, Paris

În ciuda afirmaţiilor care s-au făcut, Le Corbusier a construit mult la începutul activităţii sale de arhitect. Nu a realizat el, între 1922 şi 1924, o serie întreagă de locuinţe particulare prin care se afirma deja stilul lui? Aşa sînt, la Paris, casele Ozenfant, La Roche, A. Jeanneret, Lipchitz Mietschaninoff. Apoi, în 1925, la Expoziţia internaţională a artelor decorative de la Paris, a fost o adevărată explozie a geniului lui Le Corbusier. La Pavilionul spiritului nou, care i-a fost consacrat, nu a arătat el „o locuinţă tip imobil-vilă în mărime naturală”, atracţia de netăgăduit a viitoarei Unităţi de locuinţe de la Marsilia? Nu a expus el planul Voisin de Paris (după numele constructorului de maşini şi avioane care a finanţat proiectul), unde a propus deplasarea Halelor şi crearea în locul lor a unui centru administrativ? Nu publicase ceva mai înainte planul Casei Citrohan pe piloni, avînd panoul de faţadă cu ferestrele plasate de la un cap la celălalt, pe tot frontul eventual, şi acoperiş-grădină? Nu a început el, tot în 1925, la Bordeaux-Pessac, un oraş-grădină, de-a dreptul revoluţionar, din moment ce era construit în întregime din prefabricate?

„Tortul cu frişcă“ al arhitecturii moderne (1) Într-o carte publicată în 1923, Le Corbusier nu ezita să proclame că îi preferă arhitecţilor pe constructorii de maşini şi vapoare, pe industriaşi, pe ingineri. Nu ezita să publice una lîngă alta fotografiile unui automobil şi a Partenonului. Cerea ca industria să acapareze construcţiile. Proclama sfîrşitul arhitecturii clasice, al arhitectului artizan. Cartea sa cataliza ideile cele mai novatoare în arhitectură, acelea ale lui Behrens şi Gropius, ca şi acelea ale lui Hoffmann şi Perret. Era prea mult. Depăşise măsura. A plătit scump aceste impertinenţe: a fost redus la zero, el, care îndrăznise să iasă din rînd. Cînd, în 1927, a obţinut Premiul întîi la concursul pentru proiectul Palatului Naţiunilor, de la Geneva, invidia acumulată îndelung s-a dezlănţuit. Lemaresquier, membrul francez al juriului, a făcut observaţia că planurile lui Le Corbusier nu puteau fi admise deoarece fuseseră desenate în cerneală tipografică în loc de tuş. (va urma) MICHEL RAGON (traducere de Elena-Liliana IONESCU)

politicii puterilor Turciei. El scrie vizirului o carte prin care apăra cu bărbăţie drepturile ţărei”. D. Bolintineanu a rămas pînă la sfîrşitul vieţii sale credincios idealurilor patriotice şi democratice ale Unirii, şi-a exprimat deschis, cu consecvenţă, admiraţia faţă de Alexandru Ioan Cuza şi reformele înfăptuite în timpul domniei sale. De pildă, în articolul Restauraţiunea publicat în Trompeta Carpaţilor din 3 februarie 1867, scria: „Domnul Cuza a urmat a pune în practică ideile revoluţiunii politice şi sociale ce datează în România din secolii trecuţi. El a nivelat clasele, a dezrobit poporul de clacă, a ridicat sus stindardul naţional”. Prin exemplara sa atitudine patriotică şi democratică, prin sprijinul onest şi entuziast acordat lui Alexandru Ioan Cuza în înfăptuirea marilor deziderate sociale şi naţionale din timpul Unirii, Dimitrie Bolintineanu se înscrie cu cinste în galeria figurilor luminoase care au contribuit la triumful Unirii şi ctitorirea României moderne. Sfîrșit TEODOR VÂRGOLICI

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

Locurile sacre ale Islamului (I) Fiecare civilizaţie se constituie şi evoluează în jurul unui centru sacru. Olimpul pentru grecii antici, Muntele Meru pentru hinduşi, Fujiyama pentru japonezi, Ierusalimul pentru mozaici şi creştini, Mecca pentru musulmani au fost sau sînt încă centre ale unor mari spiritualităţi şi, în conştiinţa adepţilor acestora, centre ale lumii. Pentru că fiecare spiritualitate a întemeiat o „lume”, un mare imperiu, cu vocaţie universală, deci „central” (numele tradiţional al Chinei, de pildă, este „Imperiul de mijloc”, adică din centrul lumii). O spiritualitate are, pe lîngă centrul său principal, şi centre regionale, locuri sacre la fel de venerate pentru zeci de milioane de oameni, obiective anuale de pelerinaj, de călătorii rituale.

Cum devii hagiu Care sînt locurile sacre ale Islamului? Profetul religiei musulmane, Muhammad, s-a închinat mai întîi lui Allah îndreptîndu-se către Ierusalim, centrul sfînt al tradiţiei din care şi doctrina lui se trăgea, asemenea celor mozaică şi creştină. Dar la 16 ani după Hegiră (fuga lui de la Mecca la Medina, în anul 622, socotită ca început al religiei islamului), Profetul a hotărît că adepţii lui se vor închina de atunci înainte către templul Kaaba din Mecca, devenit astfel primul sanctuar al credincioşilor lui Allah. După tradiţia musulmană, acest templu a fost ctitorit de însuşi patriarhul Abraham (Avraam) şi de fiul său Ismail, căruia arhanghelul Gabriel i-a adus o piatră neagră din Rai. Este un meteorit – deci o stîncă extraterestră – venerat de beduinii deșerturilor arabe încă dinainte de islam. Învăţatul principe Dimitrie Cantemir ne povesteşte în al său Sistem sau întocmirea religiei muhammedane că „după porunca lui Dumnezeu, a început Avraam să zidească templul, toţi munţii au dat zeciuială de piatră, şi pietrele, fiind mişcate de o putere nevăzută, singure au venit la clădire. Diavolul însă, vrînd să pună piedică unui lucru atît de sfînt şi binefăcător pentru toţi oamenii, a risipit de mai multe ori pietrele adunate şi îngrămădite de munţii înşişi. Atunci Avraam, luînd dintre acelea trei pietre, l-a lovit tare pe diavol şi l-a alungat”. Spune legenda că deşi pietrele, varul şi celelalte materiale se aşezau singure, zidirea nu depăşea statura unui om. Cerîndu-i Avraam ajutor lui Dumnezeu, acesta l-a sfătuit să facă de grabă acoperişul. „După săvîrşirea acestui lucru, zidurile templului au ieşit cu încetul din pămînt crescînd ca un pom. Şi astfel, sporind din zi în zi, au ajuns la desăvîrşire şi la o înălţime potrivită şi corespunzătoare temeliilor. Aşa a fost săvîrşită în chip miraculos lucrarea templului meccan”. Pelerinajul la Mecca este o datorie şi un ideal pentru orice musulman, fie el de tradiţie sunnită sau şiită. După împlinirea acestei datorii (în

arabă hajj), el se va putea numi hagi, titlu pe care-l vor lua şi creştinii ortodocşi care au făcut pelerinajul la Ierusalim. An de an, musulmanii din toate părţile lumii se îndreaptă către Mecca. Tot de la Cantemir ştim că în vremea lui, în fiecare an trebuia să călătorească la Mecca un număr de 14.000 de pelerini. „Dacă acest număr nu se completează, sultanul trebuie să adune pe cheltuială proprie atîţia oameni săraci şi să completeze numărul stabilit”. Pelerinii se adunau în trei oraşe mari: Istanbul, Cairo şi Damasc. După ce petrec toţi luna de post (Ramazan) la Damasc, pleacă spre Mecca, unde trebuie să ajungă cu trei zile înainte de Micul Bairam. Drumul era foarte greu, din cauza condiţiilor naturale, „în cîteva locuri – spune Cantemir –, cu ajutorul sultanilor turci, au fost făcute cisterne şi hanuri mari, unde, dacă se întîmplă ploi îmbelşugate, se adună ceva apă. Dar de este secetă, toate rămîn goale şi uscate... De aceea, fiecare om îşi pregăteşte un vas cu apă făcut din piele, pe care, umplîndu-l cu apă, îl leagă sub burta cămilei, din care atît el cît şi dobitocul lui au nevoie săşi potolească setea în acea mare atît de dogoritoare şi clocotindă de fierbinţeală. Şi pentru aceste nevoi vine în ajutor sultanul, care porunceşte ca mai mult de 2.000 de cărători de apă cu căpetenia lor, numită sakkabaşi, să-i urmeze pe călători”. Pelerinajul se desfăşoară potrivit unui ritual strict, supus unor condiţii severe. Musulmanul trebuie să fie matur, sănătos, cu mintea întreagă şi să dispună de mijloacele necesare nu numai pentru împlinirea pelerinajului, dar şi pentru întreţinerea celor rămaşi acasă. Drumul său trebuie să fie apărat, întoarcerea asigurată. Dacă el însuşi nu poate călători, va însărcina cu acest pelerinaj un alt credincios. O femeie musulmană nu poate însă călători la Mecca decît însoţită de bărbatul sau tutorele ei. La Judecata de apoi se va ţine seamă de faptul că musulmanul defunct n-a făcut pelerinajul datorat la Mecca. Dar cel ce nu şi-a împlinit datoria o poate lăsa, prin testament, altui credincios. La Mecca, pelerinul va vizita şi se va închina la izvorul Zem-zem (ţîşnit miraculos din nisipuri pentru pruncul Ismail, părăsit împreună cu mama sa Agar în deşert), va parcurge valea Mina, va face o jertfă pe cîmpia Araf etc. El va avea privilegiul de a intra în Kaaba şi de a săruta piatra sfîntă, „ceea ce îi va da o desfătare cerească”, sau măcar o va atinge cu piciorul, ori cu vîrful toiagului său de pelerin, pe care îl va săruta apoi. Şi va înconjura piatra de şapte ori. Aşa va deveni el hagiu.

Kaaba este un templu de formă cubică, avînd laturi de 12 metri. În fiecare an, el este acoperit, în perioada pelerinajului, cu o broderie scumpă oferită de o ţară a islamului. Interiorul este dominat, spre sud-est, de piatra neagră fixată pe perete la un metru şi jumătate înălţime.

Piatra suspendată (1) Dar musulmanul credincios este ţinut să facă pelerinaje şi în alte locuri sfinte ale islamului. Ele sînt Medina, Ierusalimul, Damascul şi Sfînta Sofia din Constantinopol, catedrala creştină ctitorită de împăratul Justinian, schimbată în moschee de Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Medina („Cetatea Profetului”) găzduieşte mor mîntul lui Muhammad, ceea ce explică îndeajuns veneraţia credincioşilor islamului. Iată cum îl descria principele moldovean: „Gropniţa lui e făcută din piatră de marmură, acoperită cu o boltă rotundă, iar pe deasupra bolţii expus un văl negru zis undulata (de catifea)”. O legendă spune că „un împărat oarecare al Persiei, vrînd să viziteze Mecca, schimbîndu-şi hainele (căci împăraţilor nu li se cuvine să-şi părăsească împărăţia şl cîrmuirea poporului lor pentru a vizita locurile sfinte, depărtîndu-se aşa de mult de centrul stăpînirii lor), a venit la Medina, unde, promiţînd o mare sumă de bani şeicului ce păzea (sau, ca să zicem aşa, celui mai mare), l-a rugat foarte stăruitor să bine-voiască să-i arate corpul Profetului. Şeicul deşi era iubitor de argint, totuşi fie că n-avea ce să arate, fie că socotea că omul era nevrednic de o vedere atît de fericită, a zis: «Îţi pot arăta corpul Profetului şi moaştele lui sfinte, dar cum poţi tu îndrăzni cu aceşti ochi, care izvorăsc păcate şi sînt orbiţi de tina fărădelegilor, să priveşti la cele luminate de strălucire dumnezeiască?», împăratul a răspuns: «Să dea Dumnezeu ca în acel moment să mă lipsesc cu totul de aceşti ochi păcătoşi, numai să mă învrednicesc o dată să-i văd corpul»“. Iar despre sultanul Bayezid II (1484-1512) ne povesteşte că atunci „cînd a murit tatăl său, Mehmed al II-lea, fiind chemat de popor să primească tronul de împărat, a refuzat să vină, zicînd că şi-a pus în gînd un drum la Mecca şi Medina, «şi nădăjduiesc – a zis – să fiu mai fericit dacă voi săruta sfîntul trup al lui Muhammad şi dacă voi şterge cu faţa pulberea pe care au călcat picioarele lui decît să mă sui pe tronul lumii întregi». Şi aşa, încredinţînd conducerea fiului său Korkud, a amînat cu nouă luni preluarea imperiului, adică pînă cînd, vizitînd Mecca, s-a întors la Constantinopol”. În Ierusalim (în arabă Kuds aş-şarif, „Sfînta sfintelor”) se află celebra Kubbet es-Sahra (Templul Stîncii), zidită după tradiţie, pe locul Templului împăratului Solomon; de fapt, o ctitorie a califului umayyad Abd el-Malik, din anii 687-691. În acest lăcaş se află stînca de pe care Profetul Muhammad şi-a început ascensiunea la cer (miraj), relicvă care se bucură de veneraţia deosebită a musulmanilor. (va urma) VIRGIL CÂNDEA

Kubbet es-Sahra

Mecca

Moscheea al-Nabawi din Medina

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

ªtiri externe, comentarii, analize Lupta pentru pace

ului și Americii, că nu ne lăsați voi să fim conservatori. Atunci ați fi mulțumiți, nu-i așa, neo-marxiștilor? Într-un final, Viktor Orbán a ajuns acolo unde și-a dorit de la început: în China, cu care vrea să semneze acorduri economice pentru țara sa așa cum fac și francezii și germanii și tăntica Ursulica, care-și va continua, se pare, politica distructivă a Europei și în următorii ani. Ăștia însă fiind democrați, liberali, progresiști, liber-schimbiști și alți… triști, că la ce probleme au cu conservatorii căpoși nu au cum să fie veseli, își permit. Orbán și noi, românii, nu. Scrie Politico: „În mai, de exemplu, Orbán l-a abordat pe președintele chinez Xi Jinping la Budapesta pentru a semna aproape două duzini de acorduri pentru aprofundarea cooperării economice și culturale. În timpul unei conferințe de presă care a urmat discuțiilor, Orbán a lăudat «prietenia continuă și neîntreruptă» dintre cele două țări de la începutul mandatului său în 2010 și a promis că Ungaria va continua să găzduiască noi investiții chineze – trei sferturi din investițiile în Ungaria au venit din China. Premierul a precizat, de asemenea, că Ungaria va continua să obțină cea mai mare parte din sursele de energie din Rusia. În timp ce ministrul maghiar al Afacerilor externe, Péter Szijjártó, se afla la Sankt Petersburg pentru un forum economic boicotat de alți lideri occidentali în iunie, el a spus că Ungaria nu intenționează să oprească achiziționarea de gaze naturale de la Moscova, în ciuda

presiunilor de la Washington și Bruxelles. Este ușor de înțeles că Orbán nu este un Ferenc Szálas modern – ofițerul militar care a condus guvernul Ungariei în timpul ocupației țării de către Germania nazistă în al II-lea Război Mondial. Putin nu ar avea nevoie să ocupe efectiv Ungaria; totul este oferit pe o farfurie”. Probabil dacă v-ar fi oferit-o vouă era cel mai dulce băiat, este? „Misiunea de pace falsificată a lui Orbán face parte dintr-o tapiserie perfidă țesută la Moscova, Beijing și Budapesta și nu ar fi putut veni într-un moment mai rău – în ajunul summitului NATO și cu Ucraina prinsă într-o criză fiscală, negociind cu creditorii suverani și multilaterali despre vechile obligații de datorie pentru care rambursările vor fi reluate în august. Chiar înainte de aflarea rezultatului alegerilor din Franța, era clar că fiabilitatea Franței ca aliat al Ucrainei va fi probabil compromisă. Între timp, de cealaltă parte a Atlanticului, probabilitatea realegerii fostului președinte Donald Trump provoacă rumoare, pe măsură ce dinamica sprijinului occidental este pe punctul de a se schimba”. De fapt, de asta le tremură tuturor chiloții: vine Trump la putere, le ia jucăria din mînă și atunci să-i văd ce vor face cu un șef nasol la Washington care le va pune doar piedici și le va da brînci pe scări! Abia aștept să le văd mutrele!

Ce știm despre tentativa de asasinat asupra lui Trump

literalmente întîmplător, de la moarte sigură. Dacă glonțul de 5,56 de la un pistol semiautomatic AP-15 nu s-ar fi deplasat ușor, rana la cap ar fi fost fatală. Dar Trump a scăpat și s-a grăbit imediat să-și trimită mesajul alegătorilor, ridicînd pumnul și spunînd „Luptă!”. Cu siguranță, pentru America, tentativa de asasinare a fost un mare șoc. Să nu uităm că, ultima dată cînd un președinte a fost amenințat cu o tentativă de asasinat era în 1981, iar cel vizat a fost Ronald Reagan. De altfel, Donald Trump este al treilea președinte american rănit într-o tentativă de asasinat, într-o țară care a avut, în total, patru președinți asasinați în timpul mandatelor. Dar memoria istoriei deschide pagina la anul 1968, cu 56 de ani în urmă, la una dintre cele mai tulburi perioade din istoria politică americană. Atunci, SUA au avut ultimul asasinat al unui candidat la președinție, Robert Kennedy (la 5 ani de la asasinarea fratelui său), dar și asasinarea celui mai important lider al mișcării pentru drepturile civile, dr. Martin Luther King. Din nou, într-o perioadă de mari opoziții, cu revolte împotriva războiului din Vietnam, cu radicalizarea mișcării studenților, cu proteste pentru drepturi civile, toate intrau în conflict cu nucleul modului în care sistemul politic american gestiona Războiul Rece. Problema nu este, însă, legată doar de istoria violenței politice din SUA, ci și de prezentul acesteia. Trump și Biden au contribuit într-un fel la asta. Republicanii îi vor acuza acum pe democrați de retorică incendiară și demonizare a lui Trump, care a înarmat, efectiv, mîna ucigașului său. Dar, tot Trump a fost cel care a contestat rezultatul alegerilor din noiembrie 2020, incitîndu-și adepții la violență, într-unul dintre cele mai traumatizante momente pentru o țară – superputere a planetei. Polarizarea violenței este confirmată, așa cum amintește și New York Times, de un sondaj recent, în care 10% dintre respondenți sînt convinși că utilizarea violenței este justificată, pentru a preveni revenirea lui Trump la Casa Albă. De fapt, America se confruntă din nou cu proprii demoni. O țară inegală și profund divizată, cu multe și intense contraste sociale. O țară violentă, de la felul în care se comportă poliția, pînă la percepția mortală a deținerii de arme, ca drept inalienabil. Mai e ceva, pe care istoricul american Richard Hofstadter îl numește „rezonanța perenă a conspirației în dezbaterile politice din SUA”. Prin urmare, la întrebarea cine se află în spatele tentativei de asasinat, răspunsul poate fi ascuns foarte bine în psihologia publicului american, chiar și în mulțime, din cauza intereselor ilegitime și a teoriilor mai înverșunate despre Illuminati și alte conspirații conexe. O țară într-un permanent război cu ea însăși. Un război care l-ar avea drept victimă pe Donald Trump. Dar, un război care va continua, indiferent cine va fi următorul președinte. După această tentativă de asasinat, experimentați analiști politici spun că alegerile din SUA s-au încheiat deja, iar Trump se află în pragul Casei Albe, scăpat de moarte și de glonț. Dublu norocos la final. Sursa: Romanialibera.org

(urmare din pag. 1) „Este adevărat că Orbán nu a mers atît de departe încît să ofere o propunere de teritoriu pentru pace, dar nu a făcut nici un efort să se distanțeze de declarația post-întîlnire a lui Putin, reiterînd cererea Kremlinului ca Ucraina să-și retragă toate forțele din cele patru regiuni estice pe care Rusia pretinde că le-a anexat în 2022 ca o condiție pentru orice discuții de pace. Cînd vine vorba de Orbán, ironiile se adună. Liderul maghiar și-a făcut un renume ca tînăr disident anticomunist, ținînd un discurs anti-rus de foc la reînhumarea lui Imre Nagy din 1989 — liderul revoltei maghiare din 1956 împotriva sovieticilor. Dar cine spune că un leopard nu își poate schimba petele? Din 2008, Orbán s-a transformat dintr-un brand libertarian într-un conservator și iliberal național aliniat Rusiei, reprimarea brutală a revoltei maghiare fiind aparent acum pe deplin iertată și uitată. În 2019, fostul disident l-a întîmpinat cu bucurie pe Nikolai Kosov – fiul unui ofițer KGB care a fost trimis să ajute la înăbușirea revoltei conduse de Nagy – pentru a discuta despre relocarea unei bănci rusești, ea însăși marcată de istoria Războiului Rece”. Ar trebui probabil să fim cu toții niște libertarieni aliniați Bruxelles-

Într-un incident șocant care a avut loc sîmbătă, Donald Trump a scăpat la limită dintr-o tentativă de asasinat în timpul unui miting politic în Butler, Pennsylvania. Atacatorul, Thomas Matthew Crooks, un tînăr de 20 de ani din Bethel Park, Pennsylvania, a fost împușcat mortal de Serviciul Secret al SUA. Donald Trump, îmbrăcat într-o cămașă albă, un blazer închis la culoare și o șapcă roșie MAGA, critica imigrația ilegală cînd focuri de armă au răsunat la ora 18:08. „Uitați-vă ce s-a întîmplat…” – a spus Trump, cuvintele fiind întrerupte de patru focuri de armă în succesiune rapidă. Fostul președinte și-a prins urechea dreaptă în timp ce se auzeau strigăte repetate de „culcațivă!”, urmate de al cincilea și al șaselea foc de armă. În acel moment, Trump s-a aplecat în spatele pupitrului, în timp ce agenții Serviciului Secret s-au adunat rapid în jurul lui. Țipete s-au auzit în mulțime, iar în decurs de patru secunde, alte focuri de armă au fost trase, determinînd mai mulți susținători să se culce la pămînt în timp ce alți agenți se grăbeau spre scenă. Șaptesprezece secunde după primele focuri de armă, un ultim pocnet a fost auzit și o femeie a țipat. Trei membri puternic înarmați ai forțelor de securitate au urcat pe scenă la 22 de secunde după ce împușcăturile au început. Agenții Serviciului Secret au împărtășit rapid instrucțiuni – cum ar fi „sîntem clari” și „să ne mișcăm” – înainte de a-l ridica pe Trump, dezordonat. Vizibil din nou la aproximativ un minut după ce focurile de armă au început, Trump a spus „lăsați-mă să-mi iau pantofii” în timp ce agenții formau un cerc în jurul lui. Trump și-a ridicat pumnul către mulțime, care a răspuns cu aplauze. În timp ce fostul lider a fost escortat de pe scenă, ținînd șapca MAGA în mînă, privitorii scandau „SUA!”. Trump a făcut o pauză scurtă pentru a-și ridica pumnul în aer, înainte de a coborî de pe scenă. Imediat înainte de a dispărea într-un SUV și la doar două minute după ce tentativa de asasinat a început, Trump și-a ridicat pumnul încă o dată și s-a întors scurt către mulțime. În timp ce mașina sa se îndepărta, forțe de securitate puternic înarmate, îmbrăcate în uniforme kaki, s-au deplasat la fața locului. Donald Trump a oferit prima sa relatare despre împușcături la ora 20:42, postînd pe site-ul său Truth Social: „Am fost împușcat cu un glonț care a străpuns partea superioară a urechii mele drepte. Am știut imediat că ceva nu era în regulă deoarece am auzit un sunet șuierător, focuri de armă, și imediat am simțit glonțul sfîșiind pielea”. Casa Albă a declarat că președintele Joe Biden a fost informat inițial despre incident la ora 18:50. Într-o intervenție, Biden cheamă la unitate. El a spus că a ordonat o revizuire a ceea ce s-a întîmplat la mitingul lui Trump din Pennsylvania. „Nu există loc în America pentru acest tip de violență sau orice violență, de altfel. O tentativă de asasinat este contrară a tot ceea ce susținem noi, ca națiune – totul”, a spus Biden. Campania de realegere a președintelui Joe Biden se luptă acum pentru o nouă strategie, după tentativa de asasinat asupra rivalului său

republican, inclusiv a decis să anuleze atacurile verbale asupra fostului președinte, scrie Reuters. La cîteva ore de la incident, campania lui Biden a retras reclamele TV și a suspendat alte comunicări politice, inclusiv cele care au evidențiat condamnarea lui Trump din May, în tribunalul statului New York, pentru acuzații de infracțiune legate de banii plătiți unei vedete porno, ca să evite un scandal sexual înainte de alegerile din SUA. FBI-ul l-a identificat pe atacator ca fiind Thomas Matthew Crooks, un tînăr de 20 de ani din Bethel Park, Pennsylvania, potrivit presei americane. Crooks a fost numit de FBI „ca subiect implicat în tentativa de asasinat asupra fostului președinte Donald Trump”. The New York Times, citînd înregistrări oficiale, a raportat că Crooks era înregistrat ca votant republican, dar donase anterior 15 dolari unui grup liberal de mobilizare a alegătorilor. Serviciul Secret a declarat că atacatorul „a tras mai multe focuri spre scenă dintr-o poziție ridicată în afara mitingului” înainte de a fi „neutralizat” de agenți. Mai mulți martori au spus că l-au văzut pe atacator înainte de împușcături și au alertat autoritățile. Susținătorul lui Trump, Ryan Knight, a declarat că a văzut atacatorul pe o clădire din apropiere. „Cînd stăteam acolo, un tip a spus: «Oh, Doamne, avea o armă»” a spus Knight jurnaliștilor. Un videoclip publicat de TMZ arată presupusul atacator pe un acoperiș în timp ce ținea o pușcă. Bărbatul avea părul lung și castaniu și era văzut întins pe burtă purtînd haine kaki, potrivit filmării, pe care AFP nu a putut-o verifica imediat. Poliția locală a declarat că a „răspuns la mai multe rapoarte de activități suspecte” dar nu a oferit detalii suplimentare. Atacatorul era înarmat cu o pușcă semi-automată AR-15, potrivit presei americane. Atacatorul și un spectator au fost uciși la miting, în timp ce alți doi spectatori au fost răniți grav. Doi martori au declarat presei americane că au văzut un bărbat împușcat mortal în cap. „Bărbatul de lîngă mine a suferit o împușcătură în cap, a fost ucis instantaneu (și)… O altă femeie părea să fi fost lovită în antebraț sau mînă,” a spus un bărbat, al cărui nume a fost dat doar ca Joseph, pentru NBC News. Un al doilea martor, care a spus că era doctor de urgență, a declarat că a mers să ajute după ce cineva a strigat că o persoană a fost împușcată. „Tipul s-a răsucit, era blocat între bănci. Avea o împușcătură în cap aici”, a spus el, indicînd un loc pe cap, în comentarii larg împărtășite în presa americană. „Era mult sînge și avea materie cerebrală,” a spus bărbatul, care purta un tricou alb cu inscripția USA, pătat de sînge. Tentativa de asasinat asupra lui Donald Trump în Butler, Pennsylvania, a zguduit lumea. În timp ce investigațiile continuă, acest eveniment servește ca un memento al tensiunilor politice intense din SUA și a siguranței publice precare la care se expun candidații în timpul campaniilor electorale. Într-o perioadă de polarizare politică extremă, acest atac este un strigăt puternic pentru protejarea democrației! Fără protecție adecvată, cei care candidează pentru funcții publice sînt expuși unor riscuri inacceptabile, amenințînd fundamentul societăților noastre democratice. Donald Trump nu uită niciodată că este candidat și trebuie să cîștige alegerile. Chiar dacă tocmai a fost salvat,

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Pe vremea cînd nu exista cod roșu

Chiar dacă valurile de căldură devin din ce în ce mai intense și mai frecvente ca urmare a încălzirii globale, acestea nu reprezintă un fenomen nou în istorie. Un exemplu tragic este vara anului 1911, cînd Franța a fost lovită de un val de căldură devastator. În acea perioadă, peste 40.000 de oameni, majoritatea copii, și-au pierdut viața din cauza temperaturilor extrem de ridicate. Acest eveniment istoric ne amintește că astfel de fenomene extreme au afectat omenirea și în trecut, scrie history.com. În vara anului 1911, Europa a cunoscut un val de căldură intensă care a durat 70 de zile, din 5 iulie și pînă în data de 13 septembrie, cu pauze scurte. Nici America nu a fost ocolită de temperaturile ridicate. De fapt, de aici a început totul. În Statele Unite, mercurul din termometre a început să crească la începutul lunii iulie, afectînd puternic populația de pe coasta de est, în special oamenii din orașul New York. Într-o epocă în care aerul condiționat sau ventilatoarele electrice nu se găseau în orice locuință, mulți se luptau să facă față acestei călduri mortale. În New England, șinele de cale ferată au cedat, serviciile poștale au fost suspendate și oamenii au pierit sub soare. Oamenii și-au părăsit apartamentele pentru iarba răcoroasă a spațiilor publice din New York, dormind sub copacii din Central Park sau căutînd umbră în Battery Park. În Boston, 5.000 de persoane au ales să petreacă noaptea pe Boston Common, în loc să riște să se sufoce în propriile case. La scurt timp după aceea, valul de căldură a traversat Atlanticul și a ajuns pe Bătrînul Continent. Cu temperaturi „toride”, „abia suportabile” și „căldură excesivă”, ziarele s-au grăbit să relateze despre acest episod neobișnuit. În data de 9 iulie 1911, ziarul La Croix scria: „De trei zile, suferim la Paris de o căldură

cu adevărat îngrozitoare. Temperatura a crescut constant începînd cu data de 5 a acestei luni. În această dimineață, la ora 9.00, termometrul a atins 27,6°C”, continuă articolul. Dar valul de căldură era abia la început. Creșterea mercurului a afectat în special Franța. Pînă la jumătatea lunii iulie, temperaturile au depășit în mod repetat 35°C în capitala franceză. În Lyon și Toulouse, termometrul a urcat pînă la 37°C, fără a coborî sub 30°C timp de mai multe zile. După o ușoară scădere, în august a avut loc un nou val de creștere a temperaturilor. Fotografiile din acea perioadă arată oamenii întinși pe bănci sau pe jos, doborîți de căldura sufocantă. Luna septembrie nu a fost mai blîndă, termometrele indicînd peste 30°C. „A fost cel mai cald septembrie din amintirea noastră. În fiecare după-amiază, termometrul înregistra între 33 și 31°C la umbră. La soare, au fost peste 40°C”, explica Le Journal de Roanne în data de 10 septembrie 1911. 13 septembrie 1911: canicula a luat sfîrșit, dar bilanțul a fost catastrofal. Două luni și jumătate de temperaturi neobișnuit de ridicate și de secetă intensă au avut un impact puternic asupra populației. Mai mult de 40.000 de persoane au murit în Franța, dintre care trei sferturi erau sugari. Printre cauzele deceselor se numără insolația și diareea.

În alte vremuri, arșița globală era iadul pe pămînt

Propaganda eco-marxistă se folosește de zilele caniculare de vară pentru a mai slobozi un narativ în folosul industriașilor eco-friendly. Doar nu credeți că isteria cu încălzirea globală e pe inima goală, așa, neasumată de lumea științifică, de dragul de a mai da cu copita în sfintele vaci, vinovate că rumegă efectul de seră? Acțiunea nu este altceva decît o mișcare ideologică, cu scopul de a reinventa capitalismul, în sensul gîndit de Forumul Economic Mondial de la Davos, cu interconectarea părților interesate. Puțini au sesizat propunerea lui Larry Fink, CEOul consorțiului BlackStone, de a construi autostrăzi și de a impune taxe contribuabililor, scoțînd din ecuațiile de putere guvernele naționale. Cam așa e și cu industrializarea conceptului de salvare planetară. Micuții deștepți ai lumii au inventat „tora” excesului de carbon. Încălzirea globală este și despre superstatalitatea unor dealeri de bani, rechinii moderni ce devoră plevușca, pe motiv că halește prea mult plancton și afectează oxigenarea oceanică. Povești de adormit mițure. În toate vremurile au existat tîmpiți. Dar ce se întrevede la orizont, pare a fi o insurecție decerebraților, puși să urle ca lupii la lună. Meteorologia este o știință aproximativă, apărută relativ recent. Ceva care stabilește tranziția dintre „o fi” și „o păți”. Marii luptători pentru salvarea planetei susțin că, de la Revoluția industrială încoace, adică între 1760 și 1840, atmosfera s-a încălzit cu 1,5 grade. Aoleo, nenorocire! Dacă în istoria climatică, specialiștii notează cauze astronomice, terestre sau biologice pentru perioadele de caniculă, astăzi, o juntă ecologistă revendică vina omului și a unor animale pentru emisiile de CO2 și de gaze cu efect de seră. Fără a

avea date și cercetări științifice, slobozesc directive de mediu. Toată frecția cu încălzirea globală a plecat de la o inițiativă a lui Al Gore, care se visa președinte al SUA. Prezent într-o conferință din Brazilia, a ținut un discurs despre vina omului pentru schimbările climatice și despre nevoia de a stopa procesele industriale. În istoria sa, Pămîntul a trecut de la infern la epoca glaciară. Asta nu se mai explică prin școlile corecte politic. De ce au dispărut dinozaurii? A mai existat încălzire și răcire globală, pe contrasens? Culmea imposturii zilelor noastre, cu politruci care vor „Zero Carbon” în 2050 – astfel ca lumea vegetală să fie ucisă prin Europa (Dioxidul de carbon este necesar în procesul de fotosinteză) – a existat o perioadă în care plantele nehalite au mîncat tot dioxidul de carbon de pe planetă și s-a instaurat epoca glaciară. Ordovicienele, acum cinci sute de milioane de ani, au sleit atmosfera de dioxid de carbon, contribuind la răcirea globală. Epoca de foc prin care a trecut Pămîntul a fost denumită Hades (Zeul Infernului). Perioada a durat destul de mult timp, după ce planeta noastră s-ar fi ciocnit cu alta – probabil cu Marte – și s-a format Luna. Erau în jur de 2.300 de grade Celsius, susțin experții, temperatură la care pînă și stîncile s-au topit, iar apa s-a evaporat. Era noastră acoperă 2024 de ani. Cu zeci de ani în urmă – înainte ca lui Al Gore să-i cadă pleașca ecologistă-n cap – a fost împărțită într-o serie de epoci climatice. Deși nu există un consens ferm cu privire la durata lor precisă, „Perioada fierbinte a imperiului roman” a cuprins primele cîteva secole. „Vremea rece din Evul Întunecat” a avut loc în jurul anilor 400-800 d.Chr., „Perioada caldă medievală” a fost între 950-1250 d.Chr., iar „Mica epocă de gheață” a fost între 13001850 d.Chr.

17 Conform cercetărilor, această tragedie poate fi atribuită lipsei de lapte (deoarece vacile care dădeau lapte au căzut victime unei epidemii de febră aftoasă), dar și calității proaste a apei și igienei inadecvate, deoarece căldura favorizează proliferarea microorganismelor. Dezastrul a fost astfel perceput ca o adevărată „criză a mortalității infantile”, într-un moment în care se încerca reducerea numărului de copii care mureau în primii ani de viață. Cu toate acestea, temperaturile ridicate au afectat și persoanele în vîrstă. Valul de căldură din vara anului 1911 a afectat și alte țări, inclusiv Regatul Unit, Țările de Jos și Belgia, și a fost, de asemenea, unul dintre cele mai intense din istoria acestora. Deși temperaturile actuale vor depăși recordurile stabilite în acel an, valul de căldură nu va dura, din fericire, atît de mult. Europa este lovită de valuri de căldură de cîteva săptămîni, iar vremea nu se va îmbunătăți în următorii ani. Un studiu publicat în revista Nature arată că, de fapt, Europa de Vest a fost una dintre regiunile cele mai afectate de valurile de căldură în ultimii 40 de ani. Europa de Vest s-ar încălzi chiar mai rapid decît alte regiuni ale lumii situate la aceleași latitudini. Potrivit cercetătorilor studiului, această încălzire este de trei pînă la patru ori mai mare decît în alte regiuni. Valurile de căldură devin din ce în ce mai frecvente, cu o medie de 0,61 zile în plus pe deceniu. Totuși, acest studiu confirmă o teorie, și anume că există o legătură reală între valurile de căldură și modificările „curentului jet”. Acest curent de vînt care circulă de la vest la est în atmosferă influențează poziția aerului cald. Potrivit oamenilor de știință, acest curent de aer se poate rupe în două, provocînd blocarea anticiclonilor și prinderea aerului cald deasupra Europei de Vest, prinsă între cei doi curenți. Prezența acestor jeturi duble poate fi de fapt legată de valurile de căldură din ultimele decenii. După cum arată anumite prognoze climatice, aceste episoade de blocaj meteorologic vor deveni din ce în ce mai frecvente în viitor. Deși Europa de Vest este regiunea cea mai afectată, sînt afectate și alte regiuni, cum ar fi Siberia. Sursa: stiripesurse.ro În mijlocul Evului Mediu, de pe la 850, la anul 1250, a apărut ciuma bubonică, o pandemie datorată unei bacterii care se dezvolta la temperaturi ridicate. Decada s-a și numit perioada fierbinte medievală. La acea vreme, oamenii au colonizat Islanda și sudul Groenlandei. Nimeni din acele timpuri nu s-a preocupat de eșuarea la țărm a balenelor sau de creșterea cu un grad a temperaturii mărilor. Oamenii le-au considerat fenomene normale. Încălzirea, conform cercetătorilor, ar fi fost provocată de o serie de vînturi puternice, care au mutat apa caldă din oceane. Aceasta n-ar fi fost la fel pe întreaga planetă. Cercetările sînt sumare. Încălzirea și răcirea planetei sînt fenomene ciclice, asta o știe orice elev care a studiat geografia cu responsabilitate. O perioadă de fierbințeală, urmată de una de răcire, pare ceva normal. Asaltul climatic, noua ciumă ideologică, are legătură doar cu mutarea banilor din buzunarele unor industriași către altele mai simandicoase și mai degrabă plătitoare de recompense liderilor politici ai lumii. Te miri de ce nu există lucrări științifice serioase despre corelația dintre procesele tehnologice și încălzirea globală? Dar între emisiile de carbon ale regurgitației vacilor și topirea calotelor polare? Între creșterea nivelurilor oceanelor și respirația grea a bătrînelor cînd urcă scările? Vocile lumii „În timpul perioadei calde medievale, o creștere a radiației solare și scăderea erupțiilor vulcanice au creat un eveniment asemănător fenomenului La Niña, cu furtuni și încălziri. Vînturile puternice au translatat mai multă apă caldă spre Asia, au creat condiții mai umede în Australia, secete în sudul SUA și America de Sud și Centrală și ploi abundente și inundații în nord-vestul Pacificului și Canada”, susține The Conversation. Marius Ghilezan (romanialibera.ro)

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Vatican

Roma (VI)

A treia zi a excursiei am pornit spre Vatican, avînd programată excursia din interior. Ei bine, am intrat la Vatican așa cum ne promisese agenția, fără să stăm la coadă, cu ghidul după noi. Vreau să vă spun că atunci am realizat cît de important este un ghid bun. Eram și eu și David ghizi de 4 ani aproape, dar pînă atunci nu am realizat ce înseamnă un ghid de turism. Băiatul care era cu noi ne-a spus tot ce trebuia să știm despre fiecare exponat, ne-a explicat pînă și pozițiile în care era sculptat sau pictat omul, animalul, peisajul, de ce sînt acelea și nu altele. Am rămas impresionat de el, de cunoștințele pe care le avea și de cum prezenta. Rețineți, vă rog că nici noi, ca ghizi, nu eram neștiutori, deci puteam aprecia extrem de bine activitatea ghidului italian. Una peste alta, a fost fascinant tot ce am văzut, și copleșitor în același timp. Cantitatea de artă pe metru pătrat este imensă. Peste tot unde te uitai zăreai tablouri, sculpturi, decorațiuni, aur, argint, marmură, cristale de Murano, ceva de neimaginat. O opulență fără seamăn această reședință a Papei. Cine critică luxul unora dintre preoții ortodocși este invitat aici. Bun. La finalul vizitei de aproape 2 ore am ajuns în Capela Sixtină. O să spuneți toți ce lucru minunat și frumos etc. Mda, să zicem. Pe mine Capela Sixtină nu m-a impresionat foarte tare. Nu știu dacă a fost din cauza faptului că citisem înainte despre ea sau că văzusem fotografiile explicate, sau pentru că distanța pînă la tavan era mare și nu se distingeau bine detalile ori pentru că se auzeau paznicii din 30 în 30 de secunde spunînd ca la tenis „silence, please” și „no photo, please”. Cred că toate astea la un loc. Oricum, am intrat și m-am uitat un pic, după care mi-am îndreptat atenția spre fresca Judecății de Apoi semnată Michelangelo. Am studiat-o atent, ca unul ce știa pe deasupra toate elementele și simbolurile din fresca Judecății de Apoi a necunoscuților zugravi moldoveni de la Voroneț și am concluzionat că din punct de vedere iconografic și simbolic fresca voronețiană e mult peste cea a lui Michelangelo. De fapt, ceea ce a pictat artistul italian este o operă de artă, nu o icoană. Nu are nimic de-a face cu ideea de icoană și de reprezentare a personajelor biblice. Nu transcede nimic din pictura italianului, trupul e scos în evidență mai mult decît e necesar și asta nu are nici o treabă cu iconografia. Mai departe de Capela Sixtină au mers doar soția și prietenii mei. Eu m-am întors la intrare, unde lăasasem umbrelele și trepiedul aparatului de fotografiat, urmînd să îi aștept în fața catedralei lîngă obelisc. Au venit după 30 de minute încîntați de ceea ce văzuseră, am schimbat impresii și bineînțeles nu s-au mirat sămi audă comenatrile despre Capela Sixtină și despre Judecata de Apoi. Știau săracii că orice am țară am vizita trebuie să găsesc ceva care să existe și în România și să fie mai interesant ca ceea ce vizitasem. După vizită, fiindcă mai era timp, ne-am dus să vedem ce mai era de văzut prin Roma. Firește, am vizitat multe biserici și catedrale. Mi-a rămas în Capela Sixtină

minte una din ele în mod deosebit. Sf. Pavel din afara zidurilor sau – cum se spune în italiană – San Paolo Fuori le Mura. În afara căror ziduri? – se va întreba oricine. Păi în afara zidurilor orașului Roma, firește. Biserica a fost construită prin Secolul al IV-lea după Christos, cînd Roma era încă un oraș înconjurat de ziduri. Ca mărime, este considerată a doua biserică din Roma, după Catedrala Sf. Petru. Împăratul care ordonă construcția este însuși Constantin. El decide construcția bisericii chiar pe locul unde fusese înmormîntat Sf. Pavel. A fost extinsă această biserică sub domnia lui Valentinian I. În anul 386 împăratul Teodosiu I a început ridicarea unei bazilici mai mari, însă lucrarea, incluzînd mozaicurile, nu a fost terminată pînă la pontificatul lui Leon I. Poetul Prudențiu a descris monumentul în cîteva fraze expresive. Fiind dedicată și sfinților Taurinus și Herculanus, martiri în Ostia Secolului al V-lea, aceasta poartă și denumirea de „bazilica celor trei domni”. Din bazilica antică nu s-au păstrat decît partea interioară a absidei, cu arcul triumfal și mozaicurile din interiorul acestuia. Mozaicurile din absidă și din tabernacolul mărturisirii lui Arnolfo di Cambio aparțin Secolului al XIII-lea. În vechea bazilică fiecare Papă își avea propriul portret într-o porțiune ce se întindea deasupra coloanelor, despărțind cele patru arcade de navă. Sînt tot felul de povești care spun că atunci cînd locul destinat portretelor papale se va termina, va veni Apocalipsa. Aici merită să discutăm un pic plecînd de la faptul că, în Biblie, se spune extrem de clar că momentul Celei de-a doua Veniri pe pămînt a lui Christos îl știe doar Tatăl. Atunci cum ar putea să știe asta – și încă cu precizie – niște oameni? Bineînțeles, totul pleacă de la mîndria Bisericii Catolice de a-l avea în frunte pe Episcopul Romei, pe care ei îl consideră locțiitorul lui Christos pe pămînt și, deci, infailibil în materie de credință. Cum spuneam mai sus – o poveste. Totuși portretele episcopilor Romei, aflate aici, mi-au păstrat în minte această biserică fiindcă sînt o bună trecere în revistă a istoriei pentru a vedea ce corespondent aveau aceștia în istoria noastră, fiindcă anii de pontificat ai acestor episcopi sînt trecuți pe portrete.

Timp de 400 de ani a fost cea mai mare biserică din Europa pînă cînd a fost prădată de musulmani prin anul 846. A fost reconstruită și întărită cu ziduri, incinta rezultată primind numele de Giovanipolli sau Orașul lui Ioan, după numele lui Papa Ioan al VII-lea. În 937, cînd Odo de Cluny a venit la Roma, Alberic II de Spoleto, patrician din Roma, a încredințat mînăstirea și bazilica congregației acestuia, iar Odo l-a așezat la conducere pe Balduino de Monte Cassino. Papa Grigore al VII-lea a fost abate al mînăstirii. În timpul lui au fost executate porțile de bronz ale bazilicii, de către un artist constantinopolitan. Papa Martin al V-lea a încredințat mînăstirea călugarilor benedictini de la Monte Cassino. Jurisdicția abatelui se va întinde și asupra altor zone precum districtul Civitella San Paolo, Leprignano și Nazzano. Curtea interioară a mînăstirii a fost realizată între anii 1220 și 1241. Sacristeriul păstrează o frumoasa statuie a Papei Bonifaciu IX. În timpul Papei Grigore cel Mare, lîngă bazilică se aflau două mînăstiri: Sfîntul Aristus pentru călugări și Sfîntul Ștefan pentru maici. Slujbele erau ținute de un sobor de preoți special aleși de Papa Simplicius. De-a lungul timpului, mînăstirile și clerul bazilicii au decăzut; Papa Grigore al II-lea a restaurat mînăstirile și a încredințat călugărilor îngrijirea bazilicii. Între anii 1251 și 1964 bazilica a servit ca reședința a Patriarhului latin de Alexandria. În 1832, un foc ce a pornit din cauza neglijenței lucrătorilor care reparau acoperișul a cuprins întreaga bazilică. Toată planeta a contribuit la renovarea acesteia. Conducătorul Egiptului a trimis pilaștri de alabastru, țarul Rusiei a trimis prețioasele malafituri din tabernacol. Lucrările de pe fațada principală, îndreptată spre Rîul Tibru, au fost terminate de către guvernul italian, care a și declarat-o monument național. Interiorul pereților navei sînt decorați cu mozaicuri pe două rînduri prezentînd scene din viața Sfîntului Pavel. (va urma) nicu marius marin

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Doza

s ã n ã t a t e

O vedere optimă pînă la 120 de ani

Un studiu recent arată că 9 din 10 medicamente sau suplimente alimentare nu au nici un efect pozitiv asupra ochilor, adică nu împiedică deteriorarea vederii. Omul modern are nevoie de terapii personalizate, indiferent de problema de sănătate cu care se confruntă. Trăim în era informației, iar datorită fizicii cuantice avem la dispoziție terapii moderne, adecvate oricărei afecțiuni. Efectele luminii supărătoare, oboseala și uscăciunea ochilor, lăcrimatul în exces la diferențele de temperatură – toate acestea pot fi astăzi tratate. Scăderea vederii cauzată de vîrstă poate fi, de asemenea, tratată. Cînd atingem o anumită vîrstă, în interiorul nostru parcă se instalează un comutator de diminuare a vederii. Lectura unei cărți, citirea unui ziar sau a unui meniu într-un restaurant, coborîrea unor trepte – toate devin activități nesigure, care solicită un efort imens și ne reduc mobilitatea fizică și psihică. Condusul pe timp de noapte devine, de asemenea, o activitate deosebit de riscantă pentru multe persoane, deoarece luminile orbitoare provenite de la mașinile care circulă din sens opus sînt, de multe ori, cauza pentru care multe persoane renunță la condusul pe timp de noapte.

Începînd cu vîrsta de 40 ani se modifică proteinele existente în lentila ochilor; acestea devin tot mai puțin elastice, fasciile musculare se înăspresc, iar vederea scurtă este tot mai slabă. Modificările produse în lentile împrăștie razele luminoase în loc să le coordoneze spre retină. Acest comutator de dereglare a vederii poate fi astăzi reglat și ,,întinerit”. În interiorul ochiului se află o maculă în formă ovală, prevăzută cu o cantitate mare de supozitoare, care au rolul de a menține vederea și a distinge culorile, dar și de a desensibiliza ochii la intensitatea luminilor. Un studiu întins pe o perioadă de 10 ani susține că modificările de vedere sînt în legătură strînsă cu modificările produse în creierul nostru și arată existența unei legături directe între o vedere slabă și modificările din creier, memorie, reacții. Această legătură este asigurată de lentile prin supozitoare și tije care creează o conexiune cu celulele creierului, care permit recunoașterea culorilor și a intensității luminii.

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (21)

izbutit. În 1993, cînd cei doi membri fondatori, Kajna şi Kassar, s-au despărţit, primul şi-a primit partea, în valoare de 108 milioane dolari. Compania n-a putut trece peste acest dezastru financiar. De atunci, Carolco n-a mai realizat profit în nici un an, contrar faptului că numai cu Terminator II, de pildă, a avut încasări de peste 750 milioane dolari. Kassar, care în curînd trebuia să-şi declare situaţia financiară şi care fusese redus la funcţia de simplu angajat, s-a cramponat cu o uimitoare încăpăţînare de experienţa sa anterioară şi cheltuieşte dublul sau triplul banilor ce curg spre companie. Bineînţeles, marii actori, care l-au înconjurat în vremurile bune, nu i-au dat nici o mînă de ajutor. În cele din urmă, Kassar a devenit victima creşterii exponenţiale a preţurilor, creştere pe care o impusese el însuşi în urmă cu cîţiva ani. Kassar, care a fost întotdeauna adeptul filmelor de proporţii, încerca, de astă dată inutil, ca împreună cu Schwarzenegger şi Verhoeven să scoată la liman The Crusades, care valora 120 milioane dolari. O vreme, nu va avea altceva de făcut, decît să acopere datoria de 40 de milioane a companiei Carolco. După aceea, în mod cert, îl va aştepta undeva un post rentabil la vreun studio. Putem pune pariu că, în curînd, maestrul speculaţiilor pe muchie de cuţit va risca din nou, aventurîndu-se mai mult decît colegii săi. Dar Carolco? Acest capitol emoţionant care a durat 13 ani, s-a încheiat pentru totdeauna. Însă trebuie să spunem că şefii studiourilor cu adevărat mari cîştigă mai mult decît Mario Kassar. De exemplu, Mike Ovitz, după îndepărtarea sa de la Disney, s-a consolat cu o despăgubire fabuloasă: 90 milioane de dolari. Vestea i-a deranjat pe acţionarii concernului condus cu stricteţe, iar la adunarea acţionarilor, Michael Eisner a fost aspru criticat de preşedintele companiei Walt Disney. Aceasta este noua politică de afaceri a companiei, care a început în 1994, odată cu prima schimbare a conducerii. De mai bine de un deceniu, toată lumea filmului american era convinsă că Michael Eisner şi colegul său, Jeff Katzenberg, sînt echipa imbatabilă a Fabricii de vise. Preşedintele si conducătorul studioului Walt Disney au creat, începînd cu 1984, cînd compania agoniza, un concern care producea un profit incredibil. Au mărit încasările de la 1,4 la 8,5 miliarde şi, odată cu lansarea desenelor nimate Frumoasa şi bestia, Aladdin şi Regele-leu, au construit un imperiu mondial al desenelor animate, imperiu ce părea invincibil, interesul dezvoltării producţiei de filme, alături de compania Disney, a fost fondată filiala Touchstone and Hollywood Pictures. (va urma) MISTERELE LUMII

Cele mai mari onorarii din lume (6) Întreaga sa viaţă, Mario Kassar a luptat tocmai împotriva acestei imagini. Cînd se afla în top, ca produ cător de filme de mare succes (Basic Instinct), dădea recepţii ca Onassis, strălucea mai tare decît superstarurile lîngă care stătea, îşi revărsa ironia asupra studiourilor renumite de la Hollywood. Dar era un izvor de paradoxuri, care alimenta presa de scandal; bărbatul care era capabil să risipească mai multe zeci de mii de dolari la masa de joc dădea dispoziţie ca laptele pentru cafeaua servită în birourile colegilor săi să fie plătit de aceştia. Dar n-a mai fost vorba de nici o cafea, pentru că în noiembrie 1995 la New York, Kassar şi-a declarat falimentul. Ştirea nu a stîrnit prea mult interes, pentru că ultima şansă de reînviere pentru Carolco a fost filmul lui Renny Harlin, Cutthroat Island. Nici cei mai curajoşi agenţi de bursă de pe Wall Street n-au crezut că producţia, care a înghiţit 70 milioane de dolari, va deveni rentabilă. Kassar era pregătit din timp pentru a înfrunta eşecul – în primul rînd, datorită gîndirii sale de tip „Kamikaze” şi a stilului său de viaţă extrem de costisitor. „Voi cîştigaţi bani, iar eu îi cheltuiesc – cam aşa suna arta lui poetică. Într-adevăr, compania a reuşit să facă rost de bani, în special de la băncile europene (Crédit Lyonnais). Prin finanţarea unor mari succese, ca Rambo, au demonstrat că au avut noroc. Să fie norocul începătorului? Posibil. De la bun început, oamenii de la Carolco au fost convinşi că pot lupta cu celelalte studiouri, numai dacă aleg strategia preţurilor mereu crescînde. În scurt timp, Carolco a devenit compania unde se puteau obţine cele mai mari onorarii. Spre surprinderea celor din branşă, Kassar mărea într-una preţurile şi momea toate starurile, regizorii şi scenariştii, cu oferte atît de tentante, încît aceştia nu le puteau refuza. Schwarzenegger a fost primul care, pentru filmul Total Recall, a primit 10 milioane de dolari. Din punctul de vedere al lui Kassar, această tactică a fost deosebit de potrivită. I-a atras la el pe regizorii consideraţi cei mai buni (Cameron, Stone, Verhoeven). Pînă la sfîrşitul anilor ’80, investitorii au fost foarte mulţumiţi, pentru că numai din încasările filmului Rambo şi-au putut spori considerabil veniturile. Şi chiar dacă Carolco n-a fost atinsă în mod deosebit de cîteva eşecuri (Scara lui Iacob, L. A. Story), a şi tărăgănat luarea unor măsuri economice de siguranţă. Neîndoielnic, Kassar ştia foarte bine că nici o companie independentă nu poate supravieţui din 2-3 producţii anuale. Dar încercările sale, care aveau drept scop găsirea de surse de cîştig, nu au

Terapiile oferite de medicina energo-informațională se focuzează mai întîi pe restabilirea balanței energetice a organismului la nivel de celulă-organsistem. ,,Vedeta” terapiilor o constituie problemele de vedere: ochi obosiți, tensiunea oculară, conjunctivite, dereglările lentilelor, degenerarea maculară, înțepături sau dureri oculare. Gradul de echilibru energetic din organism, respectiv din ochi, ne decide sănătatea sau îmbolnăvirea ochilor. Sînt terapii noninvazive, atît preventive cît și curative, destinate atît copiilor cît și adulților indiferent de vîrstă. Individul modern are acces la informație și poate lua hotărîrile cele mai bune pentru propria sănătate. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Simbioz 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Luată la întrebări; 2) Vara plouă, iarna ninge – Sărit de pe fix; 3) Drum de trecere (reg.) – O para chioară!; 4) Unii dintre noi – Picat din senin (mit.); 5) Ochi de pește – Un călător la vechiul han; 6) Garda de fier – Administrat cu pipeta; 7) Prinși din urmă! – Prinsă bine; 8) Pus în costum – Cuibul porumbeilor; 9) Dezvoltări pe deplin; 10) Cu vigilența trează – Unitate de vînătoare. VERTICAL: 1) A fi cu un pas înainte – Asta-i totul; 2) Refăcut complet; 3) I-a sunat ceasul (fem.) – Trase de urechi; 4) Prinse în lanț! – Primarul satului; 5) Se dă în spectacol – Carte!; 6) Perioadă de instrucție – A cădea la pat; 7) Pregătire pentru masă – Siguranță de protecție; 8) În față la atelaj! – Fond de investiții; 9) Apariții în presă; 10) Pus la cale – Extrem de econom. GH. ENE Dezlegarea careului ,,COMENTARII” 1) ACAPARATOR; 2) DELIBERARE; 3) ELITA – ARAP; 4) MENAJAT – TE; 5) ERA – URATOR; 6) NITURI – OR; 7) ITIT – DECIS; 8) TA – IMAMI – I; 9) OTELI – ITAN; 10) REMEMORARI.

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

A ccente • A ccente • A ccente

(partea feminină), care permite ulterior fertilizarea și Albinele – pe cale de dispariție. producerea semințelor. Și fără insecte producătoare de nu vor exista plante pe care le polenizează și nici De ce ar putea duce asta la o criză globală? miere ierbivore. din antera (partea masculină) a unei plante în stigmat

Accelerarea încălzirii globale a dus deja la reducerea la jumătate a duratei de viață a albinelor și a redus semnificativ numărul insectelor. Dacă temperaturile medii globale continuă să crească la ritmurile actuale, populația globală de albine ar putea fi expusă riscului de dispariție, avertizează oamenii de știință. Fără insecte, lumea ar putea plonja într-o criză alimentară, spune ONU. Pe lîngă mierea în sine, alte produse alimentare cheie pot fi expuse riscului, de la fructe de pădure pînă la cafea și legume.

Durata medie de viață a albinelor s-a redus la jumătate În 2022, biologii din Statele Unite au efectuat un studiu în care au observat albinele în interiorul unui mediu special creat. În acest scop, insectele adulte au fost izolate în mod special de rudele lor. Inițial, oamenii de știință au vrut să afle ce efect a avut apa îndulcită asupra vieții albinelor. După ce au adăugat sirop de zahăr în apă, aceștia au monitorizat schimbările în comportamentul și viața insectelor. Concluziile biologilor americani au fost dezamăgitoare. S-a dovedit că durata medie de viață a albinelor a fost cu aproximativ jumătate mai lungă în comparație cu rezultatele unor studii similare efectuate în anii 1970. Dacă în a doua jumătate a secolului trecut, insectele experimentale trăiau în medie 34,3 zile, în ultimele decenii cifra a scăzut la jumătate – 17,7 zile. Potrivit oamenilor de știință din Statele Unite, o reducere bruscă a speranței de viață a albinelor are un impact negativ asupra întregii colonii. Dispariția populației în această situație se poate accelera cu 3040%. Unul dintre principalii factori care influențează durata de viață a albinelor este apa. Astfel, durata de viață a insectelor care au trăit în condiții de umiditate s-a dovedit a fi mai lungă decît a celor care nu au primit umiditate. În primul grup de control, speranța medie de viață a depășit 21 de zile, iar în al doilea a fost de 15 zile. O accelerare suplimentară a ratei încălzirii globale, cuplată cu creșterea secetei și alte dezastre naturale, ar putea reduce și mai mult speranța de viață a albinelor. Consecința acestui lucru, după cum cred biologii, va fi o scădere a productivității insectelor adulte (cu cît trăiesc mai mult, cu atît pot obține hrană) și a productivității mierii coloniilor de albine. Un alt factor negativ pentru viața albinelor este scăderea bruscă a numărului indivizilor adulți, spune cercetătorul de la Universitatea Webster, Nicole Miller-Strattmann. Rata accelerată a încălzirii globale din ultimele decenii nu numai că a dus la pierderea unei părți din habitatul natural al albinelor, ci a redus semnificativ dimensiunea acestora. Peste tot în lume sînt înregistrate diferite mutații ale albinelor. Astfel, în timpul unui studiu pe termen lung asupra a peste 20 de mii de albine din regiunea Munților Stîncoși, oamenii de știință americani au descoperit că, din cauza încălzirii timpurii și a topirii premature a gheții din regiune, numărul insectelor mari de miere, inclusiv bondarii, a scăzut considerabil, iar numărul de albine mici, dimpotrivă, a crescut brusc. Biologii explică acest lucru prin faptul că indivizii mai mari sînt mai puțin rezistenți la creșteri semnificative ale temperaturilor medii, deoarece au un nivel ridicat de conservare a căldurii. Consecința acestui lucru, în opinia lor, va fi migrarea bondarilor și albinelor către regiuni mai reci. Articolul lui Miller-Strattmann avertizează că schimbările climatice globale devin rapid o problemă majoră pentru habitatele unui număr tot mai mare de specii de albine și bondari. În urma unui studiu efectuat în zonele aride din sudvestul Statelor Unite, o echipă de oameni de știință a prezis scăderi dramatice ale populației la 46% din cele 243 de specii de albine native observate. Mai mult, pe măsură ce încălzirea globală se intensifică, multe dintre speciile de insecte melifere care au fost rezistente în trecut la condițiile meteorologice extreme

pot fi expuse riscului de dispariție în viitorul apropiat. Cele mai mari riscuri cu care se așteaptă să se confrunte biologii sînt cele 37 de specii clasificate în prezent drept „cele mai puțin îngrijorătoare” în sistemul de clasificare al Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (IUSN) și alte nouă care sînt deja clasificate drept „cele mai vulnerabile”.

Sînt mai puține albine în întreaga lume Populațiile de albine au început să scadă brusc în a doua jumătate a secolului trecut. În anii 1990, apicultorii din America de Nord și Europa au început să experimenteze devastarea pe scară largă a stupilor, în special iarna. Tendința s-a accelerat la sfîrșitul anilor 2010. Potrivit organizației non-profit Bee Informed Partnership, un total de aproximativ 40% dintre albine au dispărut în Statele Unite în 2019, aproximativ 45% în 2020, iar un anti-record de 50% a fost stabilit în 2021. În 2022, analiștii au înregistrat o scădere ușoară – atunci rata mortalității în coloniile de albine a fost de aproximativ 40%, dar deja în 2023 a crescut la 48%. Situația din Europa nu este mai bună. Potrivit Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), în 1990 existau 22,5 milioane de colonii de albine în această zonă, iar pînă în 2000 cifra a scăzut la 15,1 milioane. Tendința a început să se schimbe mai aproape de 2020, cînd populația de albine europene a revenit la 19,6 milioane de colonii. Cu toate acestea, în peste 30 de ani, numărul insectelor de miere în Europa a scăzut cu 13%. În raportul lor, analiștii au înregistrat o scădere a populației în Europa de Est (36%) și de vest (36,8%), în timp ce în sud (68,5%) și nord (255,6%) numărul coloniilor de albine, dimpotrivă, a crescut.

Pesticidele și urbanizarea, principalele amenințări Analiștii de la World Save Bee Fund (WSBF) sînt de acord că unul dintre principalele motive pentru dispariția în masă a albinelor în lume este utilizarea activă a pesticidelor și a produselor agrochimice. Pesticidele de contact sînt de obicei pulverizate pe plante și pot ucide albinele atunci cînd intră în contact cu acestea în timpul polenizării. La rîndul lor, pesticidele sistemice pătrund inițial în sol sau semințe și apoi sînt absorbite în tulpinile, frunzele, nectarul și polenul plantelor, reprezentînd o mare amenințare pentru sănătatea insectelor melifere. În plus, albinele lucrătoare sînt, de asemenea, expuse riscului din cauza erbicidelor (substanțe chimice utilizate pentru combaterea buruienilor). Cel mai mare pericol vine de la medicamentele aplicate în perioada de vegetație. Pot intra în nectarul și polenul adus de albine în stup. În această situație, întreg roiul este amenințat. Fenomenul, numit „tulburarea colapsului coloniei” (CCD), a fost descoperit de oamenii de știință în a doua jumătate a anilor 2000; în acea perioadă utilizarea activă a pesticidelor s-a răspîndit la nivel global. Într-un fel sau altul, în industria apicolă au început anumite progrese. În 2020, pentru prima dată, autoritățile ruse, spre exemplu, au propus crearea unor zone speciale pentru apicultură în regiunile în care această activitate ar urma să fie clasificată drept unul dintre subsectoarele de frunte ale agriculturii prin instituirea unui regim special de utilizare a resurselor forestiere și teren. Și trei ani mai tîrziu, guvernul a aprobat modificări la articolul 16 din Legea federală „cu privire la apicultură”. Autoritățile au obligat fermierii să informeze imediat apicultorii despre orice utilizare a pesticidelor și agrochimicelor atunci cînd lucrează pe cîmpuri situate la o distanță de pînă la 7 kilometri de stupi.

Dispariția albinelor ar putea duce la o criză alimentară globală Potrivit oamenilor de știință, tendința ar putea duce la dispariția completă a albinelor încă din 2035. Implementarea unui astfel de scenariu, potrivit experților, va pune omenirea în pericol de foamete globală. În timpul polenizării, albinele transferă polenul

Polenizarea albinelor afectează aproximativ 35% din terenurile agricole din întreaga lume. Numai în ultimii 50 de ani, volumul producției de astfel de culturi agricole în lume a crescut cu 300%. Potrivit analiștilor de la Organizația ONU pentru Alimentație și Agricultură (FAO), cel puțin 75% din culturile globale depind de polenizare. ONU prezice că, fără polenizare, recoltele a 87 dintre principalele culturi alimentare din lume vor scădea radical. În această situație, fructele de pădure, merele, perele, castraveții, cacao, ardeii, roșiile, ceapa și varza pot dispărea de pe rafturile magazinelor și supermarketurilor din întreaga lume. Toate culturile de semințe oleaginoase, inclusiv floarea soarelui, canola, nucă de cocos și palmierul de ulei, pot fi, de asemenea, expuse riscului de dispariție. Perspectivele slabe pentru producătorii de carne și lactate vor aștepta, de asemenea, încetarea polenizării. Cert este că lucerna și trifoiul, care sînt cele mai bune tipuri de hrană pentru vaci și oi, sînt și ele polenizate de albine. „Recoltele mai scăzute amenință în mod special cei peste 820 de milioane de oameni care sînt deja subnutriți în întreaga lume”, au concluzionat experții FAO. Rolul albinelor în natură este greu de supraestimat. FAO estimează valoarea tuturor culturilor polenizate la 577 de miliarde. Dacă polenizarea se oprește, nu numai legumele și fructele care sînt esențiale pentru dieta umană pot dispărea de pe rafturile magazinelor, ci și alte produse populare, inclusiv cacao, ciocolată și cafea. Și, desigur, dispariția albinelor va lăsa omenirea fără un produs valoros pentru sănătatea umană – activitatea vitală a insectelor – mierea. Nu numai lanțurile globale de comerț cu amănuntul depind de munca albinelor, ci și fermele private (în special în țările în curs de dezvoltare), ale căror venituri depind direct de polenizarea plantelor de către insecte. Experții din organizația SOS-Bees au calculat că doar două colonii de albine pot crește de cel puțin trei ori productivitatea unui hectar de teren și pot aduce fermierilor venituri suplimentare în valoare de 1,5 mii de dolari. În special, apicultura din Statele Unite poate fi sub amenințarea ruinei, unde proprietarii de stupini cîștigă bani nu prin colectarea de miere, ci prin închirierea de albine fermierilor și agrarilor locali ale căror culturi au nevoie de polenizare. Nu numai albinele lucrătoare, ci și albinele sălbatice sînt de mare folos fermierilor americani. Astfel, în timpul studiului, oamenii de știință au calculat că randamentul a șapte culturi agricole cheie din țară (mere, afine, cireșe, migdale, pepene verde și dovleac) crește anual cu 1,5 miliarde de dolari datorită polenizării. Pierderile totale în Statele Unite odată cu dispariția completă a tuturor speciilor de albine s-ar putea ridica la pînă la 50 de miliarde de dolari pe an – aceasta este suma la care este estimată producția de culturi agricole locale care depind de polenizare.

Insectele de pe Pămînt ar putea dispărea complet într-un secol În 2019, oamenii de știință de la Universitatea din Sydney și de la Academia Chineză de Științe Agricole, după ce au analizat cercetările din 73 de țări, au ajuns la o concluzie dezamăgitoare. Conform estimărilor, populația globală a tuturor speciilor de insecte ar putea scădea cu aproape 50%. În același timp, fluturii, albinele și gîndacii de bălegar vor fi în cel mai mare pericol. Numărul total al tuturor insectelor de pe Pămînt, potrivit biologilor, a scăzut cu 2,5% anual în ultimii 25-30 de ani. Dacă aceste tendințe continuă pe termen lung, avertizează ei, insectele vor dispărea complet pînă în 2119. „Consecințele acestui lucru pentru ecosistemele planetei vor fi îngrozitoare”, avertizează oamenii de știință. Într-un astfel de scenariu, va avea loc o reacție în lanț – multe păsări, reptile și amfibieni vor rămîne fără hrană. N.K.

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Parlamentarii UE amenință că vor boicota președinția maghiară din cauza misiunii de pace a lui Orbán

Comuniștii ăștia de la Bruxelles s-au crizat cînd Orbán a ieșit din rînd și a început să facă tot ce poate în interesul țării sale pe sistemul conform căruia nu au ce să-i facă altceva decît să-i… ia boii de la bicicletă. Exact. Lucrul ăsta le-a provocat spume de furie la gură frustraților care nu concep ca cei din jurul lor să fie neascultători. „În ciuda faptului că Orbán a asigurat în mod repetat pe toată lumea că obiectivul său este doar să îndemne la detensionare de ambele părți și să nu se angajeze în negocieri în numele celorlalți 26 de lideri ai UE, mulți de la Bruxelles se străduiesc să găsească modalități de a scurta sau cel puțin de a boicota președinția

maghiară”, scrie Conservatorul European. Vor să găsească modalități de a scurta sau a bloca președenția maghiară a UE. Vi se pare normal să facă asta? Adică dacă mai faci mult pe independentul, te punem la colț pe coji de nuci și poate te dăm și afară din UE. Regret că nu a avut nimeni pînă acum inteligența să-i joace pe ăștia de la Bruxelles și să-i întoarcă pe toate părțile, mai ales că ai de unde să-i apuci, iar ei nu au ce să-ți facă. Cred că i-aș frige la foc mărunt dacă aș fi președintele țării, dar cum nu mă va alege nimeni niciodată, pot dormi liniștiți. (continuare în pag. 23) T.I.

EDITORIAL

În șandramaua nr. 6 Poliție București s-a inventat un nou Cod de procedură penală

Motto: ,,Domnule comandant, am arestat un tip înarmat: avea un cuțit în spate” (UMOR ROMÂNESC).

ETICHE

Războinicii de la NATO

S-au adunat ca să se strîngă și să pună la cale viitorul război mondial, unul pe care nu știu cum îl vor cîștiga atîta timp cît Biden îl încurcă pe Zelenski cu Putin. Jenant momentul. Oricum, au căutat cu toții să ne arate cum sînt strînși uniți în jurul președintelui Zelenski și al NATO, ca pe vremuri noi în jurul altcuiva. Dacă mă gîndesc că în UK comuniștii au obținut poziții importante la ultimele alegeri și că la Bruxelles marxismul e la putere, îmi vine să fug în America, tot ca pe vremuri, doar că nici America nu mai e ce a fost.

Altfel, cu ocazia acestei întîlniri sărbătorești, conducătorii țărilor NATO au subliniat angajamentul de aderare pentru Ucraina și au adoptat o poziție mai fermă cu privire la sprijinul Chinei pentru Rusia. Regiunea Mării Negre este menţionată în declaraţia finală alături de cea a Balcanilor de Vest, aliaţii afirmînd că „rămînem puternic angajaţi pentru securitatea şi stabilitatea lor”, anunță PROTV. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Nu știu dacă vă mai amintiți de șandramaua menționată în titlul acestui articol, dar, cu siguranță vă veți da seama că lucrurile au luat-o razna rău de tot, milițiștii și polițienii locației părînd a fi locatarii unei case de nebuni. Totul a scăpat de sub orice control, ca să nu mai spun că mulți cetățeni din zonă intenționează să facă demersuri pentru a obține un ordin de protecție față de respectiva șandrama. S-a ajuns pînă într-acolo încît oamenii s-au gîndit să apeleze la un... ȘERIF, ca în America, care să le asigure protecție socială și să-i salte pe infractori. De reținut și faptul că ministrul de Interne locuiește la mai puțin de un kilometru distanță de Șandramaua nr. 6 Poliție, știe aceste lucruri, dar ce pretenții să aibă bieții cetățeni de la acest parvenit, un autentic maimuțoi al clasei politice românești. Ce mai, un individ aflat total paralel față de cele mai elementare norme morale. De cîteva ori era să dea cu mașina peste vecinii săi, pentru că omul merge cu viteză printr-un cartier cu treceri de pietoni multe și apropiate. Dar să revenim la subalternii săi din respectiva șandrama. Fără nici o exagerare, ceea ce se petrece în acel balamuc întrece orice închipuire, și asta pentru că majoritatea milițiștilor și polițienilor de acolo este bine dusă cu bidonul. Orice discuție despre coeficientul lor de inteligență nu-și are rostul, totul fiind exact ca în celebrul banc în care se spune că ,,Un polițist coboară din dubă, se uită în jos, ia pe deget, gustă: – Hmmm, ăsta-i c...at, bine că n-am călcat în el!”. Legat de asta, amintiți-vă de măscăriciul Vătu Răzvan Lucian, care i-a spus doamnei Neacșu Elena: ,,Noi, polițiștii, nu mai putem bea nici măcar o cafea la serviciu pentru că dumneavoastră depuneți prea multe plîngeri penale!”. Tot individul ăsta a acuzat-o pe respectiva doamnă că s-a automutilat, deși, atunci cînd a fost bătută crunt de sora sa și o vecină din bloc, eu am fost martor ocular și tot eu am fost cel care a chemat salvarea și poliția. De atunci au trecut zece luni și nici acum nu am primit citație pentru a da declarație de martor. Mai mult, tot un imbecil din respectiva șandrama i-a ordonat distinsei doamne, care a lucrat 35 de ani în cele mai înalte departamente de stat din SUA: ,,Hai în dubă, că m-am hotărît să te duc la Obregia!”. Firește, femeia l-a sictirit, apoi s-a dus la medic să-și scoată certificat pentru a dovedi că este în deplinătatea facultăților mintale. Acum, s-a deschis și un proces, prin care milițistul va fi obligat să achite oarece daune morale. Păi, dragi cititori, toate aceste aspecte sînt reale și să vă ferească Dumnezeu să cădeți în acest malaxor al imbecilității și al crasei incompetențe. Ce să mai spunem despre faptul că șeful șandramalei, Penu Marian Leontin, cunoaște toate aceste aspecte, dar niciodată nu a luat personal vreo măsură urgentă, autoritară și, mai ales, legală. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

Războinicii de la NATO

(urmare din pag. 21) Ce-i doare gura să zică? „Vom continua să dezvoltăm dialogul politic şi cooperarea cu Balcanii de Vest pentru a susţine reformele, pacea regională şi securitatea, şi a contracara influenţele maligne, inclusiv dezinformarea, ameninţările hibride şi cibernetice din partea unor actori statali şi nestatali, menţionează liderii aliaţi în textul adoptat privind această regiune. În ceea ce priveşte regiunea Mării Negre, liderii aliaţi îşi reafirmă «sprijinul continuat pentru eforturile aliaţilor regionali îndreptate către susţinerea securităţii, siguranţei, stabilităţii şi libertăţii navi gaţiei în regiunea Mării Negre, inclusiv, dacă este potrivit, prin intermediul Convenţiei de la Montreux din 1936». De asemenea, liderii aliaţi salută activarea de către trei aliaţi de la Marea Neagră a Black Sea Mine Countermeasures Task Group. Iniţiativa este una comună a Turciei, României şi Bulgariei şi a fost lansată în ianuarie acest an, în urma semnării unui acord trilateral la Istanbul”, scrie același site protv.ro. În ceea ce priveşte Republica Moldova, aliaţii fac apel la Rusia „să retragă toate forţele din Republica Moldova şi Georgia, staţionate acolo fără consimţămîntul lor”. Să fie asta o propunere în interesul păcii din Ucraina? În declarație se mai arată că aliații intenționează să ofere Ucrainei o finanțare minimă de 40 de miliarde de euro (43,28 miliarde de dolari) în ajutor militar în anul următor, dar nu au îndeplinit angajamentul financiar multianual pe care secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, îl căutase. De asemenea, Alianța va

continua să sprijine Ucraina „pe calea sa ireversibilă către integrarea euro-atlantică deplină, inclusiv aderarea la NATO”, în timp ce Kievul continuă „lucrarea vitală” a reformelor democratice, economice și de securitate. Se reafirmă faptul că NATO va fi „în poziția de a adresa o invitație Ucrainei de a se alătura Alianței atunci cînd aliații vor fi de acord și sînt îndeplinite condițiile”. Aliații au decis, de asemenea, că NATO va prelua cea mai mare parte a coordonării echipamentelor militare și a instruirii pentru Ucraina de la o coaliție ad-hoc condusă de SUA. Unii diplomați văd acest lucru ca pe un efort de a proteja procesul unei posibile reîntoarceri a lui Donald Trump la Casa Albă. Dar mulți se îndoiesc că l-ar putea împiedica pe Trump să limiteze în mod sever ajutorul SUA pentru Kiev, dacă ar alege să facă acest lucru. Cu privire la Rusia, Alianța a condamnat, de asemenea, „retorica nucleară iresponsabilă și semna lizarea nucleară coercitivă a Rusiei, inclusiv staționarea anunțată a armelor nucleare în Belarus”, adăugînd că Minsk continuă să permită războiul Rusiei în Ucraina. Dar aliații rămîn dispuși să mențină canale de comunicare cu Moscova pentru a „atenua riscul și a preveni escaladarea”, se arată în declarație. Declarația a întărit, de asemenea, limbajul trecut al NATO cu privire la China, numind-o „un factor decisiv” al războiului Rusiei în Ucraina și afirmînd că Beijingul continuă să ridice provocări sistemice pentru securitatea euro-atlantică. Prin declarație i se cere Chinei să înceteze orice sprijin material și politic pentru efortul de război al Rusiei. De asemenea, a acuzat Iranul și Coreea de Nord că au alimentat războiul Rusiei în Ucraina, oferind

O lecție dură pentru Trump

Tentativa de asasinat asupra fostului președinte a pus America la răscruce, cu implicații pentru întreaga lume. Campania electorală din SUA va lua o nouă turnură, impactul scenei de la mitingul electoral asupra alegătorilor americani fiind greu de cuantificat. Donald Trump a fost la două degete de moarte. Glonțul a mușcat din cartilagiul urechii, provocînd șoc și emoție în întreaga lume. O astfel de experiență schimbă pe oricine și îl va schimba și pe Donald Trump, indiferent dacă va cîștiga sau nu președinția. Poate deveni un om mai bun, să reflecteze la polarizarea pe care a realizat-o în societatea americană sau poate deveni mai rău, mînat de răzbunare, să-și intensifice discursul care promovează ura și violența. Oricum ar fi, nu va rămîne la fel. În momentul în care a fost scos de pe scenă de agenții „Secret Service”, după ce i-a rugat să-l lase să-și recupereze pantofii, Trump a ridicat pumnul în aer și a strigat spre mulțime „Fight, Fight!”. Deși pe înregistrarea video nu se aude, pe buzele lui se poate citi cu ușurință îndemnul său repetat și semnul făcut cu brațul drept. Fostul președinte era în stare de șoc, dar nu a dat semne că s-ar fi speriat foarte tare. Cel mai probabil, nu realizase încă pericolul prin care a trecut. Era încă preocupat de campania electorală și a profitat de criză pentru a-și arăta forța.

Campania electorală din SUA, în cumpănă E imposibil de estimat în ce direcție o va lua campania electorală din SUA, dar în mod sigur va intra într-o nouă fază, reducînd la zero tot ce s-a acumulat pînă acum. Temele de dezbatere vor fi diferite, modul de organizare a convențiilor celor două mari partide va fi diferit, securitatea la mitingurile politice se va amplifica, modul de acces și participare a publicului la evenimentele candidaților vor fi modificate. Tentația ar fi să spui că un astfel de eveniment îl va ajuta și mai mult pe Trump, care e deja mare favorit să se întoarcă la Casa

Albă, mai ales în contextul în care Joe Biden a provocat o ruptură în partidul său după prestația lamentabilă din prima dezbatere prezidențială. Dar un astfel de eveniment are implicații majore în orice societate, iar modul în care vor percepe oamenii criza creată rămîne o necunoscută acum, după primele ore de la atentat.

Trump, un susținător al armelor de foc SUA are o mare problemă cu armele, iar Donald Trump a fost împotriva oricărei legislații în ce privește limitarea accesului la anumite tipuri de arme. Într-un studiu ale cărui rezultate au fost publicate de cotidianul „Washington Post” săptămîna trecută se arată că judecătorii numiți de Trump sînt în majoritate favorabili „anulării restricțiilor privind armele de foc”. Judecătorii desemnați de președinții republicani sînt de două ori mai predispuși să susțină „anularea restricțiilor privind armele de foc în decizii importante”. „Judecătorii numiți în post de Donald Trump votează în proporție de 50% în favoarea drepturilor legate de deținerea și folosirea armelor de foc, în timp ce media pentru ceilalți judecători republicani este de 28%”, se arată în studiul realizat de trei profesori universitari care au analizat peste 1.000 de decizii referitoare la arme de

sprijin militar direct Moscovei. Se exprimă îngrijorarea cu privire la capacitățile spațiale ale Chinei, se face referire la extinderea rapidă a arsenalului său nuclear și se îndeamnă Beijingul să se angajeze în discuții strategice privind reducerea riscurilor. Declarația evidențiază importanța Indo-Pacificului pentru NATO, spunînd că evoluțiile de acolo afectează în mod direct securitatea euro-atlantică. Aliații au spus că intensifică cooperarea cu partenerii din Asia-Pacific, inclusiv prin sprijinul acordat Ucrainei și apărarea cibernetică. În acest sens va avea loc o înîlnire cu lideri din Australia, Japonia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud și Uniunea Europeană pentru a discuta despre provocările de securitate și cooperare. În declarație se mai arată că cooperarea dintre NATO și UE a devenit mai semnificativă în contextul războiului din Ucraina, adăugînd că alianța recunoaște valoarea unei apărări europene mai puternice și mai capabile. Dezvoltarea unor capacități de apărare coerente, complementare și interoperabile și evitarea duplicării inutile este cheia pentru a face zona euroatlantică mai sigură. Alianța va descuraja și se va apăra împotriva tuturor amenințărilor aeriene și cu rachete prin îmbunătățirea apărării aeriene și antirachete integrate. NATO continuă să ia toate măsurile necesare pentru a asigura credibilitatea, eficacitatea, siguranța și securitatea misiunii de descurajare nucleară. Am văzut ce au declarat și am vazut că noi tocmai am semnat un tratat de colaborare și de ajutor cu Ucraina în caz de extindere a conflictului. Se pare că ordinul trasat de americani a fost exact acela pe care-l scriam în articolele mele trecute: o să ne batem cu rușii, dar nu ca organizație NATO, ci fiecare membru să se bată separat cu ei și noi să stăm și să privim de la distanță. Tare, nu? foc. Violența naște violență. Iar cei care o promovează și se folosesc de ea pentru victorii politice facile, de multe ori, devin ei însuși victime din cauza polarizării extreme din societate.

Cazul Slovacia Întreaga activitate politică a lui Donald Trump e construită pe confruntare, pe crearea a două tabere – noi și ei – pe instigare la acțiuni violente, să amintim episodul din 6 ianuarie 2021, cînd susținătorii săi au atacat Capitoliul. Mai mult, violența politică a lui Trump a fost dusă la extrem prin faptul că nu a recunoscut rezultatul alegerilor și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a nu părăsi Casa Albă după înfrîngerea din 2020. Tentativa de asasinare a fostului președinte a pus America la răscruce, iar tristul eveniment va avea impact în întreaga societate, rezultatul alegerilor fiind greu de prevăzut în acest moment. În data de 15 mai 2024, cu trei săptămîni înainte de scrutinul european, Robert Fico, prim-ministrul Slovaciei, liderul SMER, un partid naționalist și populist, a fost rănit grav într-un atentat. Cu toată emoția creată în jurul evenimentului, dezbaterile din Slovacia în legătură cu violența discursului politic și pozițiile extremiste ale liderului SMER nu i-au fost favorabile. Partidul său a pierdut alegerile europarlamentare în favoarea formațiunii Slovacia Progresistă, o mișcare politică proeuropeană. Deși toată lumea se aștepta la o victorie fără drept de apel a „victimei”, s-a întîmplat exact contrariul din cauza faptului că oamenii s-au speriat de violență, au căzut pe gînduri și ori au refuzat să vină la vot - în Slovacia a fost cea mai redusă participare din întreaga Uniune Europeană - ori i-au blamat pe populiști pentru tensiunile din țară. Întreaga campanie electorală din SUA a fost resetată după încercarea de ucidere a lui Donald Trump și, în ciuda emoției de moment, dezbaterile legată de violență, arme de foc, populism și respectarea legii vor duce competiția politică în locuri la care puțini se gîndesc acum. Emilian Isailă (Spotmedia.ro)

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

În șandramaua nr.6 Poliție București s-a inventat un nou Cod de procedură penală

(urmare din pag. 21) De ce? Simplu: Pentru că omul merge pe un principiu unic în lume: NICIODATĂ, O VICTIMĂ NU VA MITUI UN ORGAN DE CERCETARE PENALĂ PENTRU A I SE SOLUȚIONA SESIZAREA, ÎN SCHIMB, UN INCULPAT VA CĂDEA ÎN GENUNCHI ÎN FAȚA ANCHETATORULUI, RUGÎNDU-L SĂ PRIMEASCĂ MITĂ, PENTRU A-L SCĂPA DE NECAZ. Acum înțelegeți de ce Neacșu Elena are plîngerile penale ținute la sertar, de ce a fost acuzată de automutilare, de ce i s-a spus că va fi dusă la Obregia, de ce la fiecare apel la 112 a fost amendată – într-o zi a primit două amenzi la interval de 15 minute -, de ce probele filmate nu sînt primite în dosare, iar martorii nu sînt audiați, sau de ce nu s-a ținut cont de Certificatul medico-legal eliberat după crunta bătaie primită...? Așadar, exact ca în următoarea întîmplare: ,,Domnule comandant, am tras în infractor vreo 6-7 focuri și a continuat să fugă, dar îl voi găsi! - Lasă-l, că săracul de el o fi surd, iar mila noastră o va plăti cu vîrf și îndesat” (umor românesc). Prin urmare, logica elementară ne duce la concluzia că, în Șandramaua nr.6 Poliție București, procedura mituirii merge ca unsă, toate pramatiile și lichelele din cadrul ei aplicînd-o într-o veselie. Și, pentru ca treaba să aibă acoperire, acești nemernici au cosmetizat procedura în așa fel încît să pară ceva legal, credibil. Mai mult, în opinia mea, cei mai vinovați de această stare de lucruri sînt PROCURORII, de la care pleacă orice anchetă penală, ei fiind și cei care finalizează orice dosar. Pe scurt, aflați că procurorii sînt cei care primesc plîngerile penale, pe care, apoi, le direcționează către diferite organe de cercetare penală (procurori, polițiști...). După încheierea anchetei penale, în baza unui Referat întocmit de către organul de cercetare penală, procurorul emite o Rezoluție, ce se comunică părților implicate în caz, dreptul la contestație fiind în termen de 20 de zile. Procurorul-șef va analiza contestația, eliberînd o Ordonanță, calea de atac a acesteia urmînd a fi soluționată în fața instanțelor judecătorești. Deci, simplu și clar, dar hai să vedem cum a fost ,,soluționat” DENUNȚUL meu depus la Parchetul Sectorului 5 București, împotriva Oanei Sivache, fosta directoare a ASSMB, autointitulată ,,Regina luptei împotriva mafiei din spitalele Capitalei”, care acum este arestată la domiciliu de DNA, sub acuzația de luare de mită. Am scris cîteva articole în Revista ,,România Mare” despre tanti Sivache, o nebună cu acte în regulă, care, după ce a luat mită 20.000 de euro de la un manager de spital, ce urma a fi menținut în funcție, l-a chemat pe directorul general – ea fiind adjunctă la acea vreme –, căruia i-a dat 10.000 de euro, ca între frați. Apoi, s-a dus la DNA, care o urmărea de mult timp, și l-a sifonat pe șeful ei, ea devenind liberă ca pasărea cerului, sub oblăduirea calității de denunțător. Astfel, directorul general al ASSMB a fost arestat, iar tanti Sivache i-a luat locul. După două luni, conform legii, fostului director general i s-a desfăcut contractul de muncă – aceasta fiind adevărata miză a individei: să scape de șef, căci așa-zisa luptă împotriva mafiei nu era altceva decît o vrăjeală de doi lei. Așa s-a făcut că, după desfacerea contractului de muncă, s-a încheiat ancheta penală, fostul director fiind eliberat. Dar stați să vedeți că denunțul meu împotriva acestei odioase persoane nu se referea la aspectele descrise mai sus. În primul rînd, am sesizat faptul că, la un moment dat, Primăria Capitalei a decis să o ridice în slăvi cît mai mult pe tanti Sivache, dîndu-i un sănătos bombeu în fund. Femeia s-a prins și, ca să amîne punerea în practică a respectivului procedeu, s-a internat într-o rezervă de lux a Spitalului Foișor. A stat acolo circa două luni și jumătate, diagnosticul fiind extrem de grav: gleznă ruptă la umbra piciorului stîng... Tot tanti Sivache s-a implicat cu tupeu și în realizarea unui contract cu Universitatea Politehnică București – visa nespus să se pricopsească cu vreun

master sau doctorat – obiectul contractului fiind de neimaginat, și asta pe banii statului: studenții Politehnicii să facă practică în spitalele din București. Probabil că studenții de la Medicină și-au aranjat practica la Întreprinderea Borangicul și Autobaza Filaret. În al treilea rînd, ASSMB, sub comanda aceleiași directoare, care rimează cu infractoare, a făcut tot soiul de contracte cu mass-media, obiectul principal fiind acela de a o albi pe Sivache continuu, și asta tot pe banii statului. În acest sens, am solicitat ca la dosar să fie depuse contractele cu Politehnica și mass-media, plus actele financiar-contabile din spatele respectivelor convenții. Privitor la internare, am cerut depunerea la dosar a fișei de internare, radiografia piciorului rupt, fișa de la capul patului din perioada spitalizării, precum și fișa externării. Pînă aici, toate bune, numai că, după ce procurorul a repartizat ancheta Șandramalei nr. 6 Poliție București, totul a intrat în zona de mister. În afară de o scurtă declarație dată în fața unui amețit, care mă tot stresa, repetînd întruna ,,Trebuie să dovediți! Cutați probe! Care-i dovada?”, nimic altceva nu s-a întîmplat. Tanti Sivache nu a fost audiată, iar actele pe care le-am solicitat a fi depuse la dosar – nu erau, deci o pură bătaie de joc. Mai mult, rețineți că, în respectiva șandrama, denunțurile și plîngerile penale sînt înregistrate ca... SIMPLE PETIȚII – adică un număr și o dată, deși un dosar penal se înregistrează sub forma: NR./P/AN. Mai rețineți și faptul că acest aspect nu este o simplă eroare, unică sau mai rar întîlnită. Aici este vorba de un lucru premeditat și aplicat cu discernămînt, adică niște circumstanțe agravante ce se potrivesc mănușă cu crasa incompetență a acestor incapabili. De fapt, aici este toată șmecheria, prin simplul fapt că dosarele penale, transformate în petiții, pot fi închise (clasate) de oricine, fără să-l doară capul. Așa s-a făcut că dosarul penal ce o privea pe tanti Sivache s-a clasat după numai 10 zile de anchetă (care? cum?) și asta din voia – atenție! – comisarului șef Penu Marian Leontin care NU ARE NICI O COMPETENȚĂ ÎN ACEST SENS. Fără alte comentarii, mă simt nevoit să vă prezint ce mi-a comunicat Penu Marian Leontin privitor la DENUNȚUL meu împotriva Oanei Sivache. ,,Referitor la petiția dumneavoastră (nu a fost petiție, ci DENUNȚ – n.m.), înregistrată sub nr. 3310455/ 29 mai 2024 la această secție de poliție (Denunțul a fost depus la Parchetul Sectorului 5 – București; în Sectorul 5 este sediul ASSMB – n.m.)... vă comunicăm următoarele: În urma verificărilor (care? – n.m.) și a răspunsurilor comunicate de către instituțiile contactate (în 10 zile nu aveați cum să solicitați ceva unor instituții și, în același timp să primiți și răspuns de la ele – n.m.), în cauză nu au fost constatate aspecte de natură penală sau contravențională (sigur asta ai constatat? – n.m.), motiv pentru care petiția (Denunțul – n.m.) a fost clasată administrativ (Din ce cod de procedură penală ați luat această formulă? Aflați că orice clasare a unei acțiuni penale este numai de competența procurorului, decizie ce are două căi de atac. Decizia matale, tovarășe milițian-șef, ce căi de atac are? – n.m.) / 8 iunie 2024”. Citind aceste rînduri putem face legătura cu logica înființării termenului de milițian, care își are rădăcina în unitatea de măsură pentru inteligență, ȚIANUL, a cărei cea mai de jos subunitate de măsură este... milițianul, cum e milimetrul față de metru. Oricum, în șandrama totul este varză și circul va fi total cînd imaginile realizate cu drone vor dovedi că milițiștii șandramalei soluționează dosare stînd ore întregi la fumat și taclale la intrarea în clădire. Vătu Răzvan Lucian este campion la așa ceva, dar ce pretenții să avem de la un individ cu mari probleme ce au legătură cu creierul. Este personajul care m-a avertizat că mă va da în judecată, dar i-am replicat că și plîngerea sa va fi ,,clasată administrativ”. Ce nemernici, ce criminali ai sistemului juridic din România! Vom reveni.

Parlamentarii UE amenință că vor boicota președinția maghiară din cauza misiunii de pace a lui Orbán

(urmare din pag. 21) Joi, 11 iulie, Conferința președinților a Parlamentului UE (formată din președintele Parlamentului Roberta Metsola și președinții grupurilor politice) ar fi discutat modalități de neutralizare a lui Orbán și a președinției maghiare, care ar trebui să organizeze agenda politică a UE pentru următoarele șase luni, chiar dacă au rămas puține opțiuni legale acum, că este deja în curs de desfășurare. Potrivit unor surse care au vorbit cu Euractiv, cea mai blîndă opțiune pe care o iau în considerare parlamentarii este boicotarea evenimentelor organizate de președinție în următoarele luni. Unii dintre ei, totuși, fac presiuni pentru examinarea modalităților de a pune capăt prematur mandatului maghiar și, în schimb, să aducă președinția poloneză care ar trebui să preia conducerea în ianuarie. Ce democrație mai e asta la Bruxelles? Pentru comportamentele astea sovietice am aderat noi la Uniune? Eu nu așa-mi aduc aminte. Dumneavoastră? Președințiile anterioare, belgiană și spaniolă, au prezentat deja ideea de a retrage sprijinul președinției ungare, prin declanșarea procedurii articolului 7 împo triva țării, din cauza presupuselor sale deficiențe de stat de drept, dar majoritatea parlamentarilor s-au ferit de așa-numita „opțiune nucleară”, de teamă să nu creeze un precedent periculos, și foarte puțini sînt convinși că ar putea fi încă posibil acum. Cel mai simplu mod de a boicota o președinție este să ignorați reuniunile ministeriale informale care au loc în mod obișnuit în țara președinției. Aceste întîlniri sînt acolo pentru a discuta probleme și pentru a face brainstorming de idei de politică înainte de întrunirile oficiale de la Bruxelles, astfel încît miniștrii să poată ajunge mai ușor la concluzii. Prima reuniune informală a Consiliului organizată de Ungaria a avut loc luni și marți la Budapesta, unde miniștrii economici ai UE trebuiau să discute modalități de îmbunătățire a competitivității europene. Cu toate acestea, peste două treimi din țările UE au decis să boicoteze „în mod ușor” evenimentul trimițînd în schimb oficiali de rang inferior, în timp ce Comisia Europeană (care trebuia reprezentată de comisarul pentru piața internă Thierry Breton) a lipsit cu desăvîrșire. Concomitent, a avut loc miercuri o altă întîlnire între cei 27 de ambasadori ai UE la Bruxelles, în cadrul căreia reprezentanții tuturor statelor membre (cu excepția Slovaciei) au condamnat Ungaria pentru misiunea de pace a lui Orbán – deși nu au discutat de data aceasta contramăsuri. János Bóka, ambasadorul Ungariei a susținut în timpul întîlnirii că „vizitele au fost strict bilaterale, doar pentru a stabili fezabilitatea și condițiile pentru încetarea focului”, dar colegii săi l-au tot acuzat pe Orbán că a folosit în mod deliberat președinția, ca platformă extinsă, în timpul acestor discuții, denaturarea UE în ansamblu. Deși este adevărat că, în afară de prim-ministrul ungar, niciun alt lider al UE nu pretinde cu adevărat încheierea rapidă a războiului din Ucraina, poziția lui Orbán nu ar trebui să fie deloc controversată, avînd în vedere că este împărtășită de majoritatea țărilor europene. Două sondaje separate, realizate de cel mai vechi think-tank de politică externă al UE la șase luni distanță, au concluzionat că europenii, în general, nu cred că războiul s-ar putea încheia fără o înțelegere între Kiev și Moscova și majoritatea cred că responsabilitatea UE ar trebui să fie aceea de a forța Kievul să se apropie de masa negocierilor, în loc să promită sprijin militar și financiar pe termen nedeterminat. Liderii UE îl resping, prin urmare, pe Orbán pentru că a făcut doar ceea ce propriii alegători se așteaptă de la el: să vorbească cu ambele părți și să găsească o cale pentru o încetare imediată a focului. Cu toate acestea, dacă primele zece zile ale președinției maghiare a UE au provocat deja atît de multă tensiune, ne putem doar imagina cum ar decurge cele șase luni rămase.

Nr. 1752 l 16 – 22 iulie 2024

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Planul Simion conține 200 de măsuri concrete!

George Simion este primul candidat pentru funcția de Președinte al României care și-a prezentat public programul pentru România. Planul Simion cuprinde 200 de măsuri concrete pentru dezvoltarea României. Două măsuri centrale au stîrnit controverse în spațiul public: locuințe la prețuri accesibile și refinanțarea creditelor imobiliare existente, cu implicarea statului.

Sînt acestea atribuțiile președintelui? Alegerile vor fi parlamentare și prezidențiale și doar o conducere formată din Parlament, Guvern și Președinte poate demara un asemenea proiect. Poate vreun Președinte să facă ceva fără Guvern și fără Parlament? Nu. Tocmai de aceea, în premieră pentru viața politică românească, George Simion, candidatul AUR pentru funcția de Președinte al României, semnează acest contract cu fiecare român și își asumă realizarea măsurilor sub sancțiunea eliberării din funcție.

Planul Simion, o soluție pentru securitatea demografică a României George Simion își propune să construiască noi cartiere, sistematizate, planificate prin intermediul acestui program, prin care se vor realiza 100.000 de locuințe pe an dacă e nevoie, dacă există cerere. Pe parcursul a 10 ani, adică două mandate de președinte, vor fi construite pînă la 1.000.000 de apartamente, în clădiri noi, eficiente din punct de vedere energetic, unde românii vor beneficia de toate facilitățile. Condițiile din Planul Simion, spre deosebire de programe precum Prima Casă, sînt mult mai relaxate, pentru a le oferi posibilitatea de a se înscrie familiilor care sînt la început de drum și vor să facă copii. Asta este ținta AUR și a programului de imobile: repopularea României cu români și securitatea demografică a țării.

Statul român trebuie să îi apere pe români de dobînzile cămătărești Statul va interveni, prin Planul Simion, în relația cu băncile, pentru a-i proteja pe români de dobînzile cămătărești la creditele ipotecare. Planul Simion își propune să îi ajute românii care nu au casă, dar și pe românii care au luat case și acum au ajuns să achite rate incredibil de mari și să plătească 15 - 20 de ani numai dobînda.

Planul Simion va crea 400.000 de locuri de muncă În mod direct, în Planul Simion vor fi implicați aproape 400.000 de lucrători numai în sectorul construcțiilor. Mai mult, Planul Simion injectează capital exact unde este nevoie, aducînd beneficii pe orizontal în multe alte industrii.

Este de datoria unui Președinte, a unui Guvern, a clasei politice să se implice activ pentru a acoperi problema fondului locativ în România și problema, și mai mare, pe care o au românii în privința lăcomiei băncilor. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.