România Mare, nr. 1753 by România Mare

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît! PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Secretul unei guvernări bune: dați-le tuturor ceea ce vor, dacă e moral. CORNELIU VADIM TUDOR

Pronia cerească și incompetența

Pe data de 14 iulie o veste grozavă ne dădea emoții tuturor. Tentativa de asasinat asupra lui Donald Trump, fost președinte american și candidat la actualele alegeri. Omul a zguduit rău sistemul american și mondial pe vremea cînd era președinte, fiindcă nu s-a lăsat condus și supus de nimeni în afară de propriul său interes, care – afirma el – era același cu al Americii. Ceea ce mi se pare curios este cum au loc tentativele astea de asasinat și în general scăpările sistemelor de securitate. Aș putea să vă înșir o lungă liste de asemenea „scăpări” – de la Pearl Harbour la Trump, trecînd prin 9/11, asasinarea lui Kennedy și împușcarea premierului slovac Robert Fico, toate avînd drept caracteristică principală faptul că, după fiecare din ele, cineva a avut ceva de cîștigat. Extrem de interesant este faptul că toate aceste atentate au avut loc în timpul unei guvernări democrate a SUA. Oare cum se întîmplă crimele astea sau „scăpările” astea de securitate doar atunci cînd e vorba de guvernări democrate? De ce republicanii nu fac așa ceva? O fi din cauza doctrinei comunistoide și neo-marxist –

progresiste bazată pe incompetență și pe setea de putere a democraților? Nu-mi dau seama. Ce-mi dau seama e faptul că metodele comuniste de eliminare a opoziției au fost întotdeauna violente și asta se vede și acum. Comuniștii au preferat să sacrifice oameni doar ca să-și atingă interesele așa cum au făcut americanii la Pearl Harbour și la atacurile din 9/11 asupra Turnurilor Gemene cînd au permis breșe de securitate, din incompetență, pentru ca apoi să se folosească de dezastrul creat ca să declanșeze războiul. Revenind la chestiunea zilei, tentativa de asasinat asupra lui Donald Trump, la fel ca și cea asupra lui Robert Fico, a avut lor din cauza unor neglijențe grave ale sistemelor de securitate, atît de evidente încît ai putea zice că au făcut special așa. Ambele evenimente au avut loc din cauza urletelor presei comuniste din toată lumea, care atunci cînd își vede amenințate interesele începe să facă bale la gură și să lipească etichete false peste tot ca să reușească să-și oprească adversarii. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

NATO – ÎNTRE DEZIDERAT ȘI AGRESIUNE (I) (Un jubileu de cruci)

Motto: „Istoria ne învață că oamenii nu învață nimic din lecțiile istoriei” (GEORGE BERNARD SHOW)

Așteptări... onorate Am așteptat nu cu prea mult interes desfășurarea evenimentelor pricinuite de împlinirea a trei sferturi de veac de existență a Organizației paramilitare Euroatlantice, cunoscută sub numele de NATO (North Atlantic Treaty Organization), în românește – Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Fără prea mult interes (în afara celui de tip jurnalistic), întrucît atît Summitul de la Washington, cu masiva participare a „luminaților” din cele 32 de state membre, cît și activități adiacente acestei serbări paranaționale, eram sigur că se vor desfășura în nota de entuziasm general, debordant, a participanților la eveniment, cu accent pe luarea de noi angajamente, atît individuale, cît și colective, de sprijinire necondiționată a Ucrainei în a cîștiga războiul cu „inamicul numărul unu al lumii” – Rusia lui Putin. Față de alte marcări ale anului nașterii NATO: 1974 – 25 de ani; 1999 – 50 de ani; cei 75 de ani pe care și i-a sărbătorit la Washington (fieful organizației și locul de unde ni se arată azimutul), vin în cel mai prielnic moment din existența sa tumultoasă, de trei

sferturi de veac, acum cînd, exploatînd degringolada ce a pus stăpînire pe Europa, după destrămarea Uniunii Sovietice – pe de o parte, și slăbiciunile unor conducători ai fostelor țări aflate sub pulpana lui Stalin, coroborate cu o oarecare aprehensiune față de Steaua de pe Kremlin – pe de altă parte, NATO (dirijată de America) și-a extins conponența pînă la hotarul cu Rusia, situație percepută de Putin ca o amenințare reală la adresa țării sale. În acest context, net favorabil Alianței și propagandiștilor acesteia, nici nu era chip să mă aștept la vreo surpriză din partea celor 23 de corifei de la Summit, plus cei cu funcții înalte din schema de organizare a NATO. În situația de față – o atmosferă totală de jubileu, „îndoliată” un pic din cauza prezenței unui intrus (gălăgios și scandalagiu) – l-am numit pe președintele Ucrainei (țară care nu face parte din NATO – și nici nu va face vreodată) – Volodimir Zelenski, nu ne puteam aștepta la acele emoții trăite de NATO în anul 1963, cînd, datorită unui președinte de țară cu adevărat patriot și cu o viziune politică realistă (generalul Charles de Gaulle), NATO s-a cutremurat din temelii (în cuprinsul acestui articol voi relata despre adevărata schismă produsă de Franța în cadrul statelor membre NATO, la acea dată). (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Bunã dimineata, mare! , Bună dimineața, Mare, Țară dintre cer și ape! Tu ne chemi, vară de vară, să-ți mai răscolim nisipul Din clepsidra ta de veacuri ce-o ascunzi sub grele pleoape, Și în apa-ți de mărgele să ne oglindim iar chipul. De milenii, valuri, valuri, bat la țărm ca-ntr-o cetate, Să deschidem orizonturi pentru cei ce te-ndrăgiră. Și, tu, blîndă, copleșită de-atîta celebritate, Ne primești pe toți la sînu-ți cu acorduri lungi de liră. Marea mea, înconjurată de castele ca-n poveste, Eu, prin porii tăi de apă, versu-acesta ți-l închin, Și, te rog, de poți, păstrează urma pe nisip și peste Iarna ce ne-aprinde dorul pentru Pontul Euxin! GEO CIOLCAN

Stele nemuritoare ale aviației române

La ,,Poșta Redacţiei“ de pe vremuri

NR. 1753 l ANUL XXXV l 23 – 29 IULIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 Porcii care au lichidat COMTIM-ul  Legătura dintre Corpodean și Curcăneanu  Ne-au năpădit vrăjitoarele  Impotenți, mîndria Țării!  A murit cea mai bătrînă țigancă din România  Regele Căcîcea I-ul

PARTEA A II-A  7) Un alt machitor fruntaş se căieşte sincer de faptele sale: „Andrei Costa din Ploieşti, cu sincere mulţumiri Doamnei Elvira din Bucureşti, str. Şaradei nr. 64, lîngă Piaţa 16 Februarie, tel. 092.560.680 sau 668.77.81, pentru că mi-a salvat căsnicia care era să se destrame din cauza harului meu de băutură“. Bă, Costică, aveai şi tu un har, şi l-ai pierdut şi pe-ăla! Ce se observă la toate aceste 7 anunţuri? Faptul că ele au fost emanate de la o singură sursă (probabil de la ghicitoare), fiindcă se respectă cu stricteţe aceeaşi formulă a adresei şi a telefoanelor. Dar, să mergem, voioşi, mai departe, fiindcă nu-i numai Elvira pe lumea asta, mai e şi Lebăda. Care are puteri şi mai grozave, după cum veţi vedea. 8) „Sînt Floarea Maria din Călăraşi şi exprim cu multă dragoste şi bucurie mii de mulţumiri doamnei Lebăda, cea mai mare prezicătoare, unguroaică, catolică de origine (?!) pentru că mi-a salvat băieţelul de o viaţă plină de coşmaruri. Băieţelul meu, de la vîrsta de 12 ani, avea numai coşmaruri, dureri de cap, furnicături prin corp şi o senzaţie de vomă. (...) La prima şedinţă, băiatul a fost salvat de argintul viu şi blesteme“. Rîdem noi, rîdem, dar în numeroase cazuri se întîmplă veritabile drame, mai ales atunci cînd e vorba de copii şi aceştia nu sînt duşi la doctor, ci la magraoance. 9) Hopa-hopa că s-a-ntors din Europa Sunita! Cum, nu ştiţi cine-i Sunita? Veţi afla very soon: „Pe strada Tunari nr. 5 s-a reîntors celebra şi cunoscuta ghicitoare Sunita din Europa. S-a întors aici în România ca să ajute oamenii amărîţi şi supăraţi. Sunita rezolvă orice fel de probleme cu icoanele aduse din Ţări străine şi cu ajutorul plantelor lecuitoare de boli, de beţie, de epilepsie. Cine are argintul viu, cine munceşte şi nu agoniseşte (pe puţin 15.000.000 de români munceşte şi nu agoniseşte, adică şomează şi agoni zează – nota red. R.M.), aduce spor în afaceri, cine are cununiile legate le dezleagă și multe altele. Sunita este o fată tînără, cu experienţă, în vîrstă de numai 23 de ani, de origine indiancă“. Să fii tu indiancă, Sunito, şi să te stabileşti într-o păduchelniţă, pe Tunari, aşa ceva e demn de filmele cu Raj Kapoor, hai să ne pupi în c...! 10) Am lăsat, special, la urmă, cazul unor unguri. Pentru că trebuie adus în faţa Consiliului Europei mintenaş, din foarte multe motive. În primul rînd, e vorba de o minoritate etnică, dar şi de o minoritate sexuală, căci se referă tot la pidosnici, ceea ce arată că ungurii se bucură de toate libertăţile în România. În al doilea rînd, ghicitoarea e tot din neamul lui Marko Bela, ceea ce arată că ungurii pot îmbrăţişa toate meseriile liberale, cum ar fi ghicitul, ciordeala etc. „Mă numesc Zoltan Csik din Arad. Mulţumesc din inimă acestei doamne – Lucreţia Unguroaica. Sînt căsătorită (?!) şi am 2 copii, aveam probleme cu soţul (?!), nu ne mai înţelegeam, nici de copii nu se mai interesa, avea făcătură de urît de la o amantă (?!) îi făcuse farmece. Am fost la d-na Lucreţia Unguroaica şi s-a rezolvat. Sînt fericită (?!) cu soţul meu (?!) reîntors şi cu copiii“. Aici nu poate fi vorba de vreo greşeală de tipar, cel care a dat anunţul la ziar fiind bărbat, pe nume Zoltan Csik (în ungureşte nu există feminin la Zoltan, adică Zoltana, ăla-i Solana, dar e spaniol şi e un janghinos cu barbă). Înduioşătoare scenă de dragoste între numita Zoltan Csik şi soţul ei, cu care are copii (probabil i-a făcut în palmă, pe

cînd votau în şedinţele U.D.M.R-ului). Da’ şi Lucreţia asta, ce vampiră nobilă, cu 3 origini (ţigancă, unguroaică, catolică) cum i-a împreunat ea din nou şi a zgornit-o pe amanta aia ofticoasă, fiindcă altfel nici nu pot să-i zic, auzi la ea, să-i fure soţul lui Zoltan, prin diverse vrăji meşteşugite! Ei, bine, toate aceste 10 anunţuri au apărut într-un singur ziar: „Adevărul“. Atunci cînd Tinu şi Popescu (Stroe şi Vasilache, ediţie revăzută si încrîncenată) mai deschid gura la emisiunea PRO TV „Întîlnire cu presa“, ar fi bine să spună oamenilor cîte sute de milioane de lei au încasat pe asemenea mizerii.  Aflăm din acelaşi „Adevărul“ că „Şeful morii din Jimbolia (a fost) jefuit de proprii salariaţi. Doi dintre aceştia, folosind chei potrivite, au furat din casa de bani 234.000 DM, 60 de milioane de lei şi un lingou de aur“. Nu-i o avere cam mare pentru un morar? Şi încă ceva, pentru aceiaşi „judecători“ de la „Scînteia“: nu se zice „topografia locului“, fiindcă în greceşte „topos“ chiar asta înseamnă, „loc“.  Nu înţelegem de unde au atîta bănet ploşniţele alea de la „Academia Caţavencu“, care efectuează un lung turneu (?!) în S.U.A.! Îată ce se poate citi în fiţuica „Ziua“: „Miercuri seara, la Centrul Cultural Român din New York, un grup al Academiei Caţavencu, auto-intitulat o simplă «patrulă», compus din Ioan T. Morar, Liviu Mihaiu, Doru Buşcu şi Ion Barbu, s-a întîlnit cu simpatizanții români americani ai binecunoscutei reviste, printre care şi ambasadorul României la ONU, Ion Goriţă, precum si ataşatul militar la Naţiunile Unite, generalul Niculae Spiroiu. Aflaţi sub atenţia şi grija permanentă a directorului Centrului Cultural, Coriolan Babeţi, cei patru s-au prezentat, s-au răsfăţat şi s-au distrat“. Dacă la o puşlama ca Spiroiu ne aşteptăm la orice, fiindcă nu se pricepe decît la învîrtirea manivelei şi la peşcheşuri, dacă de la un Babeţi iarăşi nu putem pretinde mare lucru – de la un diplomat ca Goriţă nu ne aşteptam să se bage în troacă. Îi rugăm pe cititorii români din S.U.A., ai „României Mari“, să ne spună şi nouă: cine a plătit un asemenea voiaj costisitor? Mai ales că un alt „caţavenc“ (la fel de jegos şi de lipsit de umor) Mircea Toma, acum aleargă de nebun într-un fel de safari prin Africa, iarăşi neştiindu-se pe lovelele cui.  În revista colorată „Libertatea week-end“ a apărut o pagină tot pe teme erotice, intitulată „Sexul prelungeşte viaţa“. Mulţi bărbaţi ar prefera invers.  A mai apărut un număr al revistei „Atac la persoană“ şi megaţăranul Dumitru Dragomir încă n-a fost adus în lanţuri la Tribunal. Şi nici n-o să fie, pentru că populaţia îi iubeşte pe oamenii cinstiţi şi curajoşi. Dau ăştia nişte titluri de-ţi vine să faci clismă statuii soldatului sovietic: „Preşedintele e ameninţat de un rival trivial – Valeriu Stoica o va apăra pe Nadia Constantinescu într-un eventual divorţ! Ministrul liberal sprijină partidul lui Ciorbea pentru a avea un suport solid în nebuneasca sa cursă pentru Cotroceni“; „Deşi face pe săracul şi curatul cu o făţărnicie fără margini, Meleşcanu vrea să facă politică pe spinarea fabricanţilor de alcool!“; „Pentru siguranţa membrilor, şefii A.p.R.ului s-au băgat în afaceri pînă-n gît!“; „Conform fostului coleg de celulă al preşedintelui P.N.Ţ.C.D., Ion Diaconescu a fost informator al Securităţii“; „Deputatul Adrian Dumitrescu a bătut, a falsificat acte, a uzurpat titluri oficiale şi a deturnat fonduri“, „Veniturile familiei lui Valeriu Stoica (după 1997) bat 5 miliarde“; „Victor Ciorbea este un inadaptat social“; „Comisionul prăduirii I.M.G.B. sub

guvernarea Ciorbea este de 1 milion de dolari“; „Măgarul Tony Blair vine să ne împută Capitala!“; „Folosind mijloace ilegale, Puterea şi Justiţia luptă cu Vadim“. Apropo de cîntareaţa de cîr ciumă cu acelaşi nume: cică maică-sa a cumpărat, recent, cu banii jos (cam 150.000.000 de lei) aparta mentul făcut plocon de Viorel Lis. De unde atîţia bani? Că doar nu din „premiile“ pe care, chipurile, le primeşte fie-sa...  Fiecare publicaţie are politica ei. Bună sau rea. Obiectivă sau subiectivă. Numai „Cotidianul“ lui Ion Raţiu Cristoiu merge ca, pardon de expresie, pișatul boului. El cică-i democrat. Dar ce democraţie mai e asta, cînd, pe aceeaşi pagină, se bat cap în cap articole diametral opuse? Un oarecare Sabin Tudor, bunăoară, vrea să-şi dea importanţă şi ia în băşcălie broşura tipărită de Comitetul Director al P.R.M. sub titlul „Un mare patriot român: Corneliu Vadim Tudor“. E bine de ştiut că senatorul a refuzat, luni de zile, să-şi dea consimţămîntul pentru apariţia acestei mici lucrări biografice, respingînd chiar cererea de a pune la dispoziţie unele fotografii de familie. Dar, în faţa tornadelor de lături care s-au revărsat împotriva lui în ultima perioadă, pînă la urmă a învins raţiunea Comitetului Director al P.R.M., măcar din punctul de vedere al dreptului la apărare. Ce face homunculul de la „Cotidianul“? Se dă isteţ nevoie mare şi extrage un citat: „Nu bea decît la cină, ca orice creştin, un pahar de vin roşu cu sifon“. Niet, nu e bine, zice tizul lui Sabin Gherman, făcînd şi pe cultul: „Ca buni creştini ce sîntem şi noi, am căutat în toată Biblia chestia asta cu şpriţul de vin roşu, dar n-am dibuit-o“. Ne îndoim că debutantul, aflat în perioadă de probă, ar fi citit Biblia. Evident că şpriţul nu figurează în Biblie, dar, de pildă, nici transmisiile televizate de la Vatican nu figurează și, cu toate astea, toţi bunii creştini le urmăresc. În privinţa vinului ca atare, el e prezent de zeci de ori de-a lungul Vechiului şi Noului Testament (a se vedea numai minunea săvîrşită de Isus la nunta din Caana Galileii, cînd a transformat apa în vinul cel mai bun). Dar, Mucea Flaimucea devine şi obraznic: „Bineînţeles, ni se povesteşte de bursa Herder, obţinută prin Eugen Barbu, dar nu se suflă nici un cuvînt despre motivele care au determinat întoarcerea lui precipitată în România“. A cui întoarcere? A lui Barbu? A lui Vadim? Dacă e vorba de Vadim, n-a fost vorba de nici o „întoarcere precipitată“, fiindcă bursa a fost doar pe parcursul unui an universitar, aşadar a început la 1 octombrie 1978 şi (cu o pauză pentru Sărbătorile de Iarnă) a luat sfîrşit la 15 iunie 1979. E prima oară cînd cineva (fie el şi nărod) pune la îndoială corectitudinea prezenţei la Viena a tînărului scriitor, care a muncit, din greu, la Arhivele de Istorie şi a scris nenumărate studii despre prezenţa în Capitala Imperiului a lui Mihai Viteazul, Horea, Al.I. Cuza, Mihai Eminescu, George Enescu, Lucian Blaga, Raportul său de sfîrşit de an fiind considerat o capodoperă de rectorul Universităţii şi de fondatorul Premiului Herder, nonagenarul Alfred Toepffer. În vreme ce alţii au fugit din Țară, ori au făcut-o de rîs – Vadim a reprezentat cu cinste România şi studenţii străini exclamau cu admiraţie: „Trece prinţul valah!“.  De altfel, Ion Raţiu a fost făcut tocăniţă de către Mircea Lucescu, la emisiunea „Fotbal Club“, realizată la Antena 1 de Adrian Păunescu. Motivul? Antrenorul Rapidului a cumpărat de la moştenitorii savantului Dimitrie Gusti casa acestuia de pe str. Armindeni nr. 4, dar bătrîna căzătură ţărănistă (altminteri un strălucit democrat, după cum am mai demonstrat) refuză să aplice chiar pe pielea sa principiul „restitutio in integrum“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 7 mai 1999)

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Însemnãri inedite  Însemnãri inedite

Eschimoșii – oamenii zăpezilor veșnice (II)

Din Strîmtoarea Bering şi pînă pe ţărmurile de răsărit ale Groenlandei (2)

Ţinutul eschimoşilor este extraordinar de vast. În orice caz, este sigur că eschimoşii trebuie să fi locuit temporar o regiune mai mare decît cea de astăzi, fapt care se poate dovedi pe baza descoperirilor arheologica. Nu se poate vorbi însă de triburi, întrucît este vorba de unităţi geografice şi nu politice. Pe de altă parte, ei sînt cuprinşi în trei grupe principale: eschimoşii de apus (cei din Alaska), eschimoşii centrali (cei din Canada arctică) şi eschimoşii de răsărit (cei din Groenlanda).

Eschimoşii – din punct de vedere antropologic şi lingvistic Eschimoşii constituie o unitate evidentă, din punct de vedere antropologic. În ceea ce priveşte caracteristicile comune, menţionăm statura relativ scundă, robustă, solidă, dar nu corpolentă, culoarea cafenie a pielii, forma „pentagonală” a feţei turtite, aşa-numita cută mongoloidă, nu prea pronunţată şi nici prea frecventă, culoarea cafenie-deschisă sau închisă a irisului şi părul de cele mai multe ori lins, rareori uşor ondulat, gros şi negru. Există şi oarecare deosebiri, constînd în aceea că, pe de o parte, se manifestă mai puternic asemănări cu tipul de om asiatico-mongoloid, iar pe de altă parte, se acordă o mai mare importanţă caracteristicilor indiene, mai ales acelora care se găsesc la triburile nordice, ca de pildă la chipeway. Cercetătorii sovietici înclină astăzi să creadă că eschimoşii, împreună cu străvechea populaţie siberiană de ciukci, coriaci, iukaghiri şi itelmeni (kamceadali) constituie o grupă rasială deosebită denumită „arctico-mongoloidă”, al cărei punct de plecare îl bănuiesc a fi în ţinutul Mării Bering. Interesante sînt şi legăturile lingvistice din ţinutul eschimos. Din Alaska de nord-vest pînă în Labrador şi Groenlanda, dialectele cuprinse în noţiunea de „inupik” sau „inyupik“ sînt strîns înrudite unul de altul. În schimb, rîul Yukon, care împarte Alaska în două jumătăţi, cea de nord şi cea de sud, constituie o delimitare clară din punct de vedere al limbii – indigenii de o parte şi de cealaltă a acestei demarcaţii întîmplătoare, care iarna nu constituie nici un obstacol, se înţeleg tot aşa de puţin unii cu alţii ca şi englezii cu germanii. Deosebirea devine şi mai pronunţată cînd este vorba de un dialect aleulin; în special vocabularul – mai puţin gramatica – este atît de diferenţiat, încît unii lingvişti s-au îndoit chiar şi de înrudirea dintre limba vorbită de eschimoşi şi aceea a aleutinilor. Cercetătorii moderni din domeniul lingvisticii înclină totuşi să creadă că dialectul eschimos şi cel aleutin, care astăzi sînt destul de diferite, au constituit la origine o unitate.

Sub semnul luptei pentru hrană şi împotriva frigului Dacă ne mai ocupăm acum succint de cultura materială a eschimoşilor de astăzi sau mai bine zis de „ieri”, tot Yukonul reprezintă linia de demarcaţie între băştinaşii care locuiesc la sud de fluviu şi băştinaşii, înrudiţi cu ei, de la nord şi răsărit de acesta. Din păcate

abia dacă mai există o adevărată cultură originară a eschimoşilor. Felul de viaţă al eschimoşilor din Alaska pînă în Groenlanda se caracterizează, în general sau cel puţin aşa cum era pînă de curînd, prin legătura puternică cu coasta, datorită vînătorii de mamifere marine mari: balena, morsa şi foca. Totuşi există cîteva grupe mici de eschimoşi care duc o viață evidentă de uscat, astfel că vînătoarea de reni constituie baza existenţei lor. În ciuda acestei diferenţieri, cultura materială de astăzi a eschimoşilor este surprinzător de unitară. Nu a fost întotdeauna aşa. De-abia relativ tîrziu, aproximativ acum 1.000 de ani, cultura Thule, care a pornit din Alaska şi s-a răspîndit pînă în Groenlanda, a dus la o unificare. Cînd, acum vreo două sute de ani, cultura Thule, care între timp se transformase puţin, a început să se retragă din ţinuturile centrale spre Alaska, această nivelare s-a accentuat şi mai mult. Se înţelege de la sine că în viaţa unui popor prin excelenţă arctic două probleme, care constituie de fapt practic conţinutul vieţii lor, stau pe primul plan: lupta pentru obţinerea hranei şi apărarea împotriva frigului. Acestea predomină în aşa măsură încît majoritatea laturilor culturii materiale – şi ele sînt aproape exclusiv acelea pe care le putem descoperi în decursul cercetării aşezărilor din ţinutul eschimos – stau oarecum în legătură cu aceste două aspecte. Materia primă utilizată pentru lucrarea uneltelor, armelor şi altor obiecte era şi este limitată. Pe primul plan stau părţi din animalele capturate. Apoi sînt de menţionat lemnul, mai ales lemnul plutitor, ierburi şi plante de împletit, lutul şi piatra (varietăţi de cremene), roci uşor de şlefuit, steatit pentru confecţionarea de recipiente. Metalele, ca de pildă arama nativă sau fierul meteoric, au jucat cei mult un rol secundar. Desigur că aceste materiale nu sînt la fel de potrivite pentru a se conserva. Adesea arheologul nu mai găseşte decît inventarul de piatră, în timp ce toate celelalte obiecte au dispărut. Totuşi Arctica are avantajul că nu rareori în pămînîui îngheţat se pot păstra şi obiecte din lemn sau chiar din piele; de aceea în ţinutul eschimos este posibil să se schiţeze un tablou mai complet şi mai colorat al culturilor preistorice decît în altă parte.

Caiace, sănii şi arme Să menţionăm, mai întîi, obiectele sesizabile din punct de vedere arheologic care au servit ca mijloace de transport folosite de eschimoşi pentru a se apropia de vînat. Caiacul, alcătuit dintr-un schelet de lemn cu înveliş din piele de animal şi numeroase părţi componente din oase şi fildeş, care ajută la fixarea armelor și uneltelor, este un mijloc ideal pentru vînătoarea de foci; de cele mai multe ori, acesta este pentru un singur vînător, în Alaska de sud şi în Aleutine, iar cîteodată pentru doi. Este deschis sus şi oferă, pe o lungime de aproximativ 9 metri, loc pentru un echipaj compus din mai mulţi oameni, astfel că acesta este potrivit pentru vînătoarea de balene. În privinţa

săniilor, se acordă o mare importanţă mai ales celor cu tălpi, care sînt trase de cîini. Cea mai importantă armă de vînătoare este – de fapt era, deoarece astăzi se întrebuinţează aproape exclusiv arma de foc – harponul, îmbunătăţit de către eschimoşi într-un mod extrem de ingenios. Harponul era întrebuinţat atît la vînătoarea de foci cu caiacul, cît şi la găurile de respirat, unde animalele se ridică din cînd în cînd; în afară de aceasta, el era folosit şi pentru răpunerea morselor la marginea gheței sau din urniac, precum şi la vînarea balenelor. La vînatul cu harpoane se folosea şi lancea, care era necesară la uciderea prin împungere a animalului nimerit. Să amintim acum pe scurt îmbrăcămintea, care a fost perfecţionată într-un mod rafinat de către eschimoşi, în lupta lor împotriva frigului. Îmbrăcămintea din blană, pentru confecţionarea căreia se întrebuinţează, după scopul în care va fi utilizată, diferite feluri de piei argăsite, blănuri, se bazează pe principiul ferestrei duble, adică se compune dintr-un strat interior și unul exterior; aerul aflat între ele fiind un mediu rău conducător de căldură, face ca temperatura corpului să rămînă constantă. În genere, îmbrăcămintea din exterior este formată dintr-o haină groasă cu glugă, pantaloni, mănuşi cu un deget, ciorapi de piele şi cizme.

Locuinţe de vară şi de iarnă Să ne întoarcem înapoi la apărarea împotriva frigului: tot aşa de importantă ca şi îmbrăcămintea este şi locuinţa. Dacă ne gîndim la locuinţele eschimoşilor, atunci desigur că de cele mai multe ori ne vin în minte, fără voia noastră, colibele de zăpadă. Nu trebuie însă să pierdem din vedere că astfel de locuinţe „iglu” se cunosc numai în ţinuturile centrale şi în parte în Labrador, ca adăposturi permanente pentru iarnă. În alte părţi, de pildă mai ales în Alaska de nord şi în Groenlanda de nord, ele servesc ca adăpost numai în timpul călătoriilor şi vînătorii. Situaţia nu se prezintă muit mai bine în ceea ce priveşte corturile din piei, care oferă adăpost în anotimpurile mai calde, împotriva intemperiilor. Atît prăjinile de lemn ale cortului, cît şi pieile puse deasupra se iau, fireşte, la fiecare plecare. În schimb se recunosc de cele mai multe ori, adesea chiar după mii de ani, cercurile de cort, adică pietrele aşezate în formă de cerc, în formă ovală sau rectangulară, care serveau la asigurarea marginii cortului. Pentru arheologi, cea mai mare importanţă o prezintă locuinţele de iarnă, săpate în pămînt, cu pereţi din zidărie uscată sau din brazde de pămînt, construcţia acoperişului fiind din bîrne de lemn plutitor sau din oase de balenă, acoperite cu piei sau tot cu brazde de pămînt, peste care în timpul iernii se mai adăuga, fireşte, și zăpadă. O intrare în formă de tunel oprea zăpada, vîntul şi frigul şi ducea în interiorul locuinţei, a cărei suprafaţă dreptunghiulară, rotundă sau în formă de pară era de cele mai multe ori destul de mică – după părerea noastră – ca adăpost pentru familii întregi, uneori chiar neînchipuit de mică. Excepţii constituie numai locuinţele comune mai mari, care apar doar în cîteva locuri, destinate mai multor familii. Cînd este vorba de aşezări mult timp locuite, atunci au putut lua naştere grămezi de resturi sau „movile locuite”, explicate prin făptul că mereu, pe acelaşi loc, au fost ridicate case. Asemenea depuneri sînt, fireşte, pentru arheolog deosebit de valoroase, deoarece el întîlneşte acolo locuirile orînduite cronologic, de sus în jos, astfel că o atare stratigrafie poate să ofere date esenţiale cu privire la vîrsta relativă a diferitelor forme. Lupta pentru hrana zilnică şi apărarea împotriva frigului iernii şi-au pus amprenta şi pe viaţa socială a eschimoşilor, pe concepţiile lor de viaţă şi pe practicile religioase. Dar pentru documentarea acestora dispunem, din punct de vedere arheologic, de cele mai multe ori de foarte puţin sau de nimic. Am rezumat astfel foarte pe scurt ceea ce pe de o parte are sau a avut importanţă în existenţa unui eschimos, iar pe de altă parte este de remarcat din punct de vedere arheologic. Sfîrșit „MAGAZIN ISTORIC”

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Studenți de pe maidan

Mai erau cîteva minute pînă ce trenul de Constanța cu trecere prin Fetești avea să plece din Gara de Nord. Călătorii, în mare parte, își ocupaseră locurile rezervate. Mai era însă, ici-colo, și cîte un călător rămas în dreptul ușii de acces, să mai schimbe o vorbă cu persoana care îl condusese la tren. - Acesta e trenul de Fetești?, întreb controlorul. - Da! Vedeți că pentru Constanța sînt cele două vagoane de la locomotivă, îmi explică el amabil, cu vocea de prieten adevărat al călătorilor. Deodată, trenul se rupse în două... Din cele patru vagoane cîte avea, două rămăsese legate de locomotivă, iar celelalte urmînd să plece spre altă destinație. Nu-l mai întreb nimic pe omul de la CFR... Mi-am înșfăcat bagajul și am grăbit pasul spre vagonul indicat pe bilet... Era ultimul vagon, și vedeam, prin geamul ușii care despărțea compartimentul, cum calea ferată rămînea în urmă, în hurducăitul roților vagoanelor, pierzîndu-se în întunericului nopții. - Aici e vagonul numărul 2, cu locul 84? - Aici!, îmi sări în ajutor un călător, aflat în partea opusă locului pe care urma să mă așez. Ca să mă asigur încă o dată că nu am greșit cursa, îl întreb pe bărbatul amabil dacă trenul merge la Fetești. - Merge, îmi zise el, cu aceeași voce caldă. - Și dumneavoastră tot la Fetești?, îl întreb bucuros că am găsit un tovarăș de drum cu care să pot vorbi, mai ales că afară începuse a se înnopta. - Pînă la Ciulnița... După ce cobor eu, următoarea stație e Fetești. E de mers cam vreo jumătate de oră, dacă nu are întîrziere.

Încă un element de care trebuie să țin seamă, mai ales că trenul nu stă în gară mai mult de un minut. Omul ar fi vrut să mai spună ceva, că după cîte aveam să observ îi plăcea să stea de vorbă. Însă discuția noastră se întrerupse brusc, din cauza unui grup de cinci tineri, două fete și trei băieți, pînă în 20 de ani, îmbrăcați extravagant, ei cu barbă și plete, și cu pantalonii mai mult zdrențe pe ei. Năvăliră în compartiment spre locurile lor ca niște huni. - Vezi, barosane, zise unul din băieți, către altul din grup... Să nu te mai dai la gagică-mea... Stricăm prietenia. - Dar nici tu la a mea... Sîntem la egalitate... Tu te-ai dat la a mea, eu la a ta... Să punem punct, ai?! Toți începură să rîdă în hohote, bătînd cu picioarele în dușumele și cu pumnii în canapele, strigînd ca pe stadion vorbe greu de reprodus. De la un capăt la altul al vagonului, se auzea numai glasul lor. La apariția controlului, se potoliră. Au fost verificați pe rînd dacă au bilete de călătorie și dacă totul e în ordine. - Studenți? - Studenți, zise unul mai guraliv din grup, care părea un fel de șef al lor. - Vă rog să nu mai fumați aici și să vă comportați civilizat, îi atenționă controlorul. Dacă am reclamații de la călători, sînt nevoie să anunț poliția... - Așa e bre, nenicule! - Nu vreau să ne facem necazuri unii altora. Nici nu plecase bine controlorul, că ei începură din nou cu gălăgia... Noi sîntem studenți Bătrînii ne fac idioți Olei... olei Dar noi sîntem aceia Care le dăm pensioara Olei... olei

Arethia Tătărescu, marea Doamnă a Gorjului

Arethia Tătărescu, fiica lui Gheorghe Piteșteanu, descendent al unei vechi familii de boieri argeșeni, s-a născut pe 16 septembrie 1889 la București. Părinții Arethiei au murit lăsînd în urmă trei orfani: fetița și cei doi frați ai săi, Gheorghe și Alexandru. Copiii au fost preluați de bunica paternă, alături de care au plecat în Belgia, unde Arethia a făcut școala primară, studiile secundare și apoi studiile superioare la Conservatorul Regal din Bruxelles. Întoarsă în țară în 1913, domnișoara Piteșteanu a devenit profesoară de pian la Liceul de Muzică din București și s-a implicat în înființarea asociației cercetașilor români. În vara lui 1916, în timp ce se afla în vacanță la Tismana, l-a cunoscut pe Gheorghe Tătărescu, un tînăr avocat întors de curînd de la Paris. Cei doi tineri s-au căsătorit la Craiova, cu foarte puțin timp înainte ca el să plece pe front. La sfîrșitul războiului, în 1919, soții Tătărescu au făcut o călătorie în India, apoi s-au stabilit în București. Cuplul a avut doi copii, o fiică, Sanda, care avea să se căsătorească mai tîrziu cu avocatul Ulise Negropontes, descendentul unui mare latifundiar, industriaș și comerciant român de origine greacă, și un băiat, Tudor, care a murit la Paris în 1955, într-un azil pentru boli psihice. În 1919, soții Arethia și Gheorghe Tătărescu au cumpărat moșia Poiana din Rovinari, Gorj, iar în anul 1924 au început renovarea conacului care suferise grave deteriorări în timpul războiului. În aceeași perioadă familia a reparat și Biserica Sfîntul Gheorghe, din Poiana. Fascinată de arta populară, de portul țărănesc, de folclor și obiceiurile oamenilor zonei, Arethia Tătărescu s-a implicat în activitatea diferitor organizații locale, devenind în scurt timp președinta Ligii Femeilor Române din Gorj, a filialei Gorj a Societății Naționale „Crucea Roșie” și a Societății Femeilor Ortodoxe din Gorj. Datorită ei a fost înființată la Rovinari o școală de gospodărie în care tinerele învățau să realizeze diverse

articole de artizanat, mai ales costume naționale și covoare, multe dintre produse ajungînd la Expoziția Universală de la Paris din 1937 sau la Expoziția Internațională de la New York din 1939. Liga Femeilor Române din Gorj, condusă de inimoasa Arethia, a finanțat consolidarea casei în care s-a născut Ecaterina Teodoroiu, locuință construită în 1884 de părinții eroinei de la Jiu și, datorită implicării ei, aceasta a fost declarată Casă memorială. În 1936, doamna Tătărescu a susținut ridicarea mausoleului Ecaterinei Teodoroiu din Tîrgu Jiu, operă a sculptoriței Milița Pătrașcu. În aceeași perioadă, Liga Națională a Femeilor Române din Gorj a construit Casa memorială „Tudor Vladimirescu“, o replică a casei în care a trăit revoluționarul, realizată de arhitectul Iulius Doppelreiter, iar în 1937 Liga a hotărît să dăruiască orașului Tîrgu Jiu o coloană și un portal de piatră, intenția fiind comunicată primarului orașului printr-o scrisoare oficială înregistrată cu nr. 6330 (20 octombrie 1937). Contactat de Arethia Tătărescu, Constantin Brâncuși a acceptat solicitarea de a realiza operele, dar a refuzat plata pentru lucrările sale. Ansamblul sculptural a fost inaugurat pe 7 noiembrie 1937 și cuprinde Masa Tăcerii, Poarta Sărutului și Coloana fără sfîrșit.

Fel și fel de improvizații, unele de-a dreptul șocante... Vagonul era plin de călători, dar nimeni nu scotea o vorbă... Și erau bărbați și femei, tineri și copii care mergeau la mare. Văzînd că toți stăteau cu capul plecat și nimeni nu avea curajul să se ia de ei, am luat-o ușor către ușă, că nu peste mult timp urma stația Fetești, unde trebuia să cobor, pentru a merge la o cunoștință. Și ca să nu mă ia de fraier, le zic: - Parcă ați fi scăpați din junglă, dragii mei... Vai de studenția voastră și de părinții care v-au născut... Pentru moment, n-a ripostat nimeni, dar după ce s-au dumirit cum stau lucrurile, începură a se dezlănțui și a cînta în urma mea, de mi se făcu milă de ei, dar și scîrbă, în același timp: Noi sîntem studenți Noi sîntem studenți Olei... olei Și-i f.... pe proști Olei... olei Am coborît din tren cu un gust amar pentru timpul petrecut în scurta mea călătoria de la București Nord pînă la Fetești, și nu din alte motive, ci din cauza acelui grup de tineri care, prin felul lor de comportare, cred că numai studenți nu erau. ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental” Arethia și Gheorghe Tătărescu, prim-ministru al României de două ori în perioada interbelică, s-au ocupat și de construirea unui sanatoriu de boli pulmonare la Dobrița, a cărui piatră de temelie a fost pusă pe 2 august 1936. În plus, doamna Tătărescu organiza periodic căsătorii colective ale tinerilor din zonă și a fost nașa multor familii, cărora le oferea daruri consistente, cei mai săraci primind inclusiv pămînt pe care să-și ridice locuințele. La scurt timp după cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord sovieticilor, pe 27 iunie 1940, Gheorghe Tătărescu a demisionat din funcția de premier pe care o deținea în acel moment. În timpul regimului Antonescu, familia s-a retras la moșia de la Poieni, iar activitatea Arethiei a intrat într-un con de umbră. Gheorghe Tătărescu a reintrat în prim-planul politicii pentru foarte scurt timp imediat după război, cînd a devenit ministru de Externe în Guvernul Groza și, în această calitate, a fost șeful delegației României la Conferința de Pace de la Paris. A fost însă înlăturat din toate funcțiile în noiembrie 1947, și toate bunurile familiei au fost naționalizate. Fostul premier al României a fost apoi arestat, fiind încarcerat la Sighet și la București între 1950 și 1955, perioadă în care nu a fost niciodată trimis în fața unei instanțe de judecată. Sanda, fiica sa, la rîndul ei mamă a doi copii mici, a fost arestată și ea în toamna aceluiași an și eliberată în 1953, la scurt timp după moartea lui Stalin. Eliberat din penitenciar, Gheorghe Tătărescu a murit la București în martie 1957. Arethia Tătărescu a încetat din viață unsprezece ani mai tîrziu, în 1968, și a fost înmormîntată în cavoul familiei, la Cimitirul Bellu din București. Sanda Tătărescu Negropontes mărturisea: ,,Mama a avut de ales între o viaţă mondenă de soţie de primministru şi o viaţă de dăruire pentru ceea ce credea că trebuie să facă. Aceasta a fost menirea ei. A fost o femeie extraordinară ca mamă, extraordinară ca soţie şi extraordinară, aş zice, chiar pentru ţară”. Sursa: dosaresecrete.ro

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Stele nemuritoare ale aviației române (I)

sa. A absolvit cu brio Școala de Aviație Civilă de la Mourmelon le Grand, obținînd brevetul internațional de pilot-aviator cu nr. 1591 din 22 ianuarie 1914. A fost subofițeri sanitari. La absolvire, bineînțeles, am solicitat una dintre primele 10 aviatoare brevetate din lume. TUDORA SOARE, prima femeie să fiu repartizată la o unitate de parașutiști. Drumul spre A fost angajată să zboare și să scrie articole, și parașutist militar din Armata Română salt nu a fost ușor nici după ce am ajuns aici. Au fost astfel, pe lîngă performanța de primă femeie aviator În ALMANAHUL OȘTIRII ’89, maiorul de necesare multe demersuri. Altcineva cred că ar fi renunțat. din România, devine și primul corespondent de atunci, Alexandru Bodea a publicat un scurt, dar Eu nu puteam. Trebuia să continui, să înving acel nu se război din lume care „scrie reportaje din avion”. grăitor interviu luat acestei sergent major (că doar poate. Ce să vă mai spun? A urmat memorabila zi, de 14 Apoi renumele său a depășit granițele Europei. S-a n-o să scriu sergentă majoră! – ați rîs? Atunci e iunie 1987, a primului salt ca parașutist militar, iar de dus la New York, unde și-a reprezentat cu cinste țara. bine, că Victor Hugo a spus că rîsul atunci încoace, pentru mine, cerul este Cînd a ajuns acolo, toate ziarele americane au scris e „ca soarele: alungă iarna de pe mereu senin și de partea mea”. despre sosirea româncei aviatoare, i-au luat interviuri, chipurile oamenilor” și aici avem Sergentul-major de atunci (din fiind prezentată drept o personalitate marcantă venită de-a face cu un SOARE) TUDORA, ’89) amintește că se trage dintr-o din Europa. Presa din S.U.A. a însoțit-o de-a lungul prima femeie parașutist militar (aici familie de gospodari din Ivești (deci, periplului său american. Și-a adus avionul personal aș putea spune parașutistă, dar nu tot din Moldova!), care, la-nceput, și a declarat: „Eu vreau să văd America așa cum o și militară!) din Armata Română. au fost îngrijorați, dar s-au obișnuit văd păsările!”. Americanii au prețuit-o pe această Autorul articolului se adresează cu timpul și s-au liniștit după ce fiica femeie îndrăgostită de zbor care se supunea benevol doamnei Soare cu formula rimată lor – parașutist militar – s-a căsătorit unor antrenamente istovitoare și care zbura ca orice folosită de comandantul dumneaei: tot cu un parașutist militar din aceeași pilot adevărat. N-au tratat-o ca pe o ciudățenie, ci au „Uite-așa cum mă vedeți/ Nu mă unitate. Grija lor se îndreaptă spre sărbătorit prezența ei pe teritoriul american, pe cerul dau pe trei băieți!”. Modestă și celălalt copil – fratele Tudorei – care căruia a ridicat pavilionul național, ce conține trei realistă, parașutista (sic!) precizează i-a călcat acesteia pe urme și și-a luat culori: albastru-galben-roșu. că această laudă nu e valabilă decît brevetul de parașutist sportiv. În 1914 și-a propus să traverseze oceanul, alături în cazul unor „băieți” obișnuiți, Tudora Soare De la celebra parașutistă de lt. S.C. Porte, dar, din cauza timpului nefavorabil, nu și atunci cînd e vorba de colegi Smaranda Brăescu am învățat că și-a amînat acest proiect care, pînă la urmă, a rămas parașutiști: „Dați-mi voie să-mi un sinonim al curajului este temeritatea, aceeași stare un vis. exprim îndoiala că s-ar fi referit la parașutiștii din de a fi, aceeași însușire umană putîndu-se exprima, Se întoarce în București în 1916, la intrarea unitatea noastră. Mai ales la cei care au la activ sute deci, la fel de bine și de exact la genul feminin. Și României în Primul Război Mondial. Și-a oferit de parașutări și zeci de aplicații tactice, oameni pentru parașutista Tudora Soare declara că e hotărîtă să facă serviciile pentru a face legătura dintre comandamentele care această frumoasă profesie nu mai are secrete și tot ce depinde de ea pentru a fi la înălțimea înaintașelor. armatelor, pentru misiuni periculoase, dar a fost refuzată nici dificultăți de neînvins. Eu sînt, deocamdată, numai Pentru noi, rămîne cu reputația de a fi prima femeie de către conducerea Armatei Române. A cerut să i se în al doilea an după brevetare, dețin titlul de parașutist parașutist militar din Armata Română. încredințeze transportarea cu avionul a persoanelor militar clasa a III-a și năzuiesc, pînă la toamnă, să urc grav rănite, să transporte medicamente, să-și ajute și la clasa a II-a. Dar ce să mai lungesc vorba, pentru noi, ELENA CARAGIANI-STOENESCU, ea țara cu ceea ce putea, punînd astfel bazele aviației formula de prezentare respectivă are și un tîlc hazliu prima femeie aviator din România sanitare. A fost refuzată și de data aceasta. Singura și ne aduce aminte de una dintre marile probleme pe Viața a demonstrat că femeile scăpate de sub jug „favoare” care i s-a acordat, după îndelungi insistențe: care le-a ridicat venirea mea în batalion și pregătirea a fost primită ca infirmieră la un spital de campanie din pentru primul salt. Fiind destul de mărunțică, de exact s-au afirmat chiar și în domeniul aviației – ca pilot sau Iași. Activă și iubitoare de țară, a organizat la Tecuci, un metru și șaizeci de centimetri, toate combinezoanele ca parașutist. Sînt multe exemple în acest domeniu. Cum în casa părintească, „un cuib al aviației românești” și de zbor și căștile de parașutist erau prea mari pentru marea noutate a șocat, au apărut multe materiale scrise a condus un spital improvizat pentru răniții din zonă. mine. Îmi venea să plîng de ciudă. Cînd i-am raportat care atestă aceste victorii ale „sexului slab”. Ani de-a rîndul, a fost nevoită să Autoarea articolului apărut pe comandantului, nu mi-am putut opri lacrimile. A lupte cu prejudecățile unei societăți trebuit să se ocupe personal, și nu fără bătaie de cap, site-ul istoriesicivilizație.ro (9 mai ce plasa femeia în sfera casnică sau de echiparea mea. Așa că, în sfîrșit, cînd și această 2021), Cristina Păiușan-Nuică, scrie mondenă, cu atitudinea presei care o problemă s-a rezolvat și m-a văzut cum arătam, mi-a despre Elena Caragiani-Stoenescu prezenta ca pe o amazoană dornică de adresat, rîzînd, formula pe care ați amintit-o”. În – prima femeie din România care a senzații tari, nedreptățindu-i talentul și continuarea interviului, Tudora Soare recunoaște că, obținut brevetul de aviator. S-a născut dorința de a-și servi țara. la început, nu i-a fost ușor și, credem noi, nici după la 13 mai 1887, la Tecuci, ca fiică de Neobosită, mereu activă, a absolvit aceea. Pentru că „una e parașutismul sportiv și cu totul medic. În 1913, obține licența în drept. Facultatea de Drept și a fost admisă altceva cel militar”. Și, din cele relatate, înțelegem și Pasiunea privind zborul o dobîndește în Baroul București, ca prima femeie noi civilii, care scriem după spusele/scrisele altora, dar de la cumnatul său – Andrei Popovici avocat, însă autoritatea superioară a cu tot sufletul, cam care este specificul acestei profesii (1883-1967) – cel de al 11-lea aviator al anulat decizia și i-a retras acest drept, pentru care nu oricine e dotat și, poate, n-are nici tăria de României. pe motiv că o femeie nu poate activa Cum era tînără și foarte frumoasă, a învinge greutățile, de a se adapta unei „îndeletniciri” ca avocat. Autoritățile i-au sugerat să-și care constituie, în fond, un record în sine. Pentru o zbaterea ei pentru a se afirma în găsească un post în administrație. După asemenea profesie, îți trebuie nu numai chemare, ci și domeniul visat e interpretată ca atitudine Elena Cargiani război, s-a căsătorit cu avocatul Virgil dîrzenie, sacrificiu. „Aici toate sînt mai grele: parașuta de ființă frivolă și mondenă. A reușit să Stoenescu. Obosită să-și tot revendice însăși, dar și echipamentul și armamentul, misiunile se înscrie la Școala de pilotaj a „Ligii drepturile, a plecat din țară la Paris, apoi în Mexic, care te așteaptă după salt. Nu mai departe decît astăzi, Naționale Aeriene” de la Băneasa, înființată în 1912. pentru a face reportaje aeriene, dar s-a îmbolnăvit de batalionul nostru a executat un marș de peste douăzeci Deși presa bucureșteană considera preocuparea ei drept tuberculoză. și cinci de kilometri. Relativ ușor, zicem noi, pentru capriciu, pentru ea a devenit vocația primei femei pilot Puține mărturii au rămas despre viața, activitatea, că sînt și altele de 70-80. Vor urma, apoi, curînd, din România. A învățat să piloteze pe avionul „Bristol- destinul ei, pentru că și-a distrus toate însemnările parașutările pe timp de noapte. Dar nu cu astea îmi fac Coandă”, produs la uzina engleză Bristol de către adunate o viață. Puținele mărturii despre ea – scrie eu probleme, ci cu lansările deasupra apei, deoarece eu inginerul Henri Coandă, avîndu-l ca instructor pe Cristina Păiușan-Nuică – provin de la sora ei, sub nu știu să înot prea bine nici în costum de baie. Cum va aviatorul Constantin Fotescu. forma unor fotografii și a unor vederi trimise din Primul ei zbor, care a șocat societatea bucureșteană, locurile prin care trecuse: Polul Nord, Mexic, India, fi cu echipamentul de parașutare nu-mi vine acum nici a avut loc în același an, 1912, avîndu-l alături pe Japonia, Africa, S.U.A. să mă gîndesc. Oricum, va trebui să învăț”. Dacă aceste greutăți au îndemnat-o vreodată să căpitanul Mircea Zorileanu (1883-1919). Nici colegii Răpusă de tuberculoză, s-a stins din viață înainte renunțe și să se mulțumească doar cu profesiunea săi nu erau pregătiți să accepte prima femeie pilot și, de a împlini 42 de ani, la 29 martie 1929. O modestă de subofițer sanitar, recunoaște că, la început, a trăit de la început, și-au manifestat de-a dreptul indignarea coroană a fost ultimul omagiu adus primei femei asemenea moment, dar „acum, pentru nimic în lume față de prezența ei alături de „dumnealor” la școala pilot din țara noastră, de către foștii ei camarazi din n-aș renunța”. Și povestește: „Eram în ultima clasă de de pilotaj. I-au fost respinse cererile de obținere a Aviația Română. „A fost înmormîntată la Cimitirul liceu și practicam de patru ani parașutismul sportiv brevetului de pilot de către autoritățile române – de Bellu din București, cu modestie și în tăcere, așa cum cînd, la o aterizare, mi-am fracturat femurul drept. ministrul Învățămîntului și Apărării, Spiru Haret, și de a fost întreaga ei existență”. Să ne rugăm la ea să se A urmat o adevărată dramă, părinții mi-au interzis către generalul Crăiniceanu. roage, la rîndul ei, pentru ca Țara pe care a servit-o cu Dar destinul o chema spre zbor și s-a hotărît să plece dăruire să-și păstreze independența, limba, credința și categoric, după însănătoșire, să mă întorc la pasiunea mea. Zadarnic am încercat să-i conving. A trebuit, cel în Franța. La Paris, unde prima femeie-pilot – doamna obiceiurile venite din veacuri. puțin pentru un timp, să mă resemnez. M-am încadrat De la Roche – primise brevetul încă din 1910, Elena (va urma) în muncă, apoi am urmat cursurile școlii militare de a găsit înțelegere, chiar admirație pentru priceperea Dr. ELIS RÂPEANU

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Ion Marin Sadoveanu: Sfîrşit de veac în Bucureşti

Născut pe 15 iunie 1893 la Bucureşti, Ion Marin Sadoveanu şi-a făcut debutul în literatură încă din anii studenției. A publicat volume de versuri şi de teatru, de studii şi eseuri de teatrologie şi de istorie a artelor, printre care: „Metamorfoze”, „Cîntece de rob”, „Teatrul în Evul Mediu”. Scriitorul mărturisea despre primii săi ani: „Sînt născut într-o familie de burghezi, la 15 iunie 1893, la Bucureşti. Cînd am împlinit şapte ani, ne-am mutat la Constanţa, unde tatăl meu îşi desfăşura activitatea de medic primar al spitalului. Debutul în teatru mi l-am făcut la şapte ani, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Asistam la piesa «Pygmalion» de Bengescu Dabija. Într-un moment de tăcere am izbucnit în gura mare: «Hai, tată, acasă şi dă-i dracului p-ăştia, că m-am plictisit». La şapte ani cîntam la vioară, iar la pian un vals foarte frumos. La opt ani trăgeam cu puşca şi umblam cu bicicleta. Prin 1906, începusem să pictez foarte bine. Studiile mi le-am făcut la liceul Sf. Sava din Bucureşti, cele universitare, la Bucureşti şi la Paris. În liceu am scos o revistă intitulată Revista celor şase… (Revista a apărut în şase numere, de la 15 februarie pînă la 1 mai 1912). În noiembrie 1916 îmi făceam şcoala militară la Iaşi. Datorez mult în viaţă lui Vasile Pîrvan, Gheorghe Mîrzescu şi Liviu Rebreanu, cărora le voi păstra o mare stimă şi dragoste. Prima mea piesă în versuri, «Metamorfoze», am scris-o în timp ce mă aflam la Chevreuse, lîngă Paris… (Era în anul 1919, cînd tînărul scriitor se afla în Franţa, cu prima sa soţie, Marietta Bîrsan, actriţa pe care o vom cunoaşte cu numele Marietta Sadova). Sub auspiciile cercului Studio, am ţinut prima mea conferinţă publică, la 12 martie 1921, la Bucureşti. Din 1923 începe cariera mea administrativă. (La 1 iunie 1923 a fost numit director al propagandei culturale prin teatru, în 1926, inspector general al teatrelor, în noiembrie 1933, director general al teatrelor şi operelor, în 1943, dramaturg al Teatrului Naţional din Bucureşti, pe 23 noiembrie 1956, director al Teatrului Naţional din Bucureşti pînă pe 23 mai 1958). Marile mele pasiuni în viaţă sînt: marea, cu toate năvile şi cerurile ei; teatrul, cu toate satisfacţiile şi intrigile lui şi medicina. Şi peste toate, biblioteca mea…” (În 1932, cînd făcea această destăinuire, Ion Marin Sadoveanu avea o bibliotecă evaluată la două milioane de lei). Cel mai cunoscut roman al său, „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, a apărut în 1944 și oferă o imagine veridică a Bucureştiului de altădată. În „Ion Sîntu”, roman publicat în 1957, scriitorul evocă momente din preajma şi din timpul Primului Război Mondial. Scriitorul a fost un timp director al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”. „Zi de audienţe la Teatrul Național. În sala de aşteptare lume de toate felurile: «teatraliştii», scriitori, pictori. Pentru fiecare, secretarul general de la arte şi Directoatul general al teatrelor are un cuvînt şi un surîs amabil, deşi de cele mai multe ori plîngerea vizitatorului nu valorează cheltuiala de timp a conversaţiei. Dar Ion Marin Sadoveanu nu este numai un perfect om de lume şi un distins cetăţean al Europei intelectuale. Ion Marin Sdoveanu şi-a propus să redreseze evoluţia teatrului românesc, să-i întrerupă alunecarea spre declin. Sarcină grea, sarcină nobilă. Rezultatele provizorii de pînă astăzi îndreptăţesc nădejdi şi justifică din plin concursul oamenilor de bine. Nu se poate fireşte schimba de la o zi la alta «atmosfera», nici nu se poate modifica în cîteva luni gustul public. Actualul director

general al Teatrelor este însă cel mai indicat, prin puterile de care dispune, prin funcţiunile cu care este învestit şi mai ales prin remarcabilele sale însuşiri intelectuale, pentru ingrata sarcină a înviorării ritmului de muncă şi de creaţie la Naţional”, scria ziarul „Rampa” la instalarea sa ca director al Teatrelor. Ion Marin Sadoveanu a încetat din viață pe 2 februarie 1964, la vîrsta de 70 de ani, și a fost înmormîntat la Cimitirul Bellu. Mihail Ralea scria la dispariția sa: „Aşezat la masa de lucru, cu ochelarii pe nas, cu fruntea sprijinită pe o carte deschisă, astfel l-au aflat pe Ion Marin Sadoveanu, ieri dimineaţă, cei cîţiva prieteni care au pătruns în apartamentul lui de bătrîn solitar, alarmaţi de o tăcere prelungită, după multe apeluri telefonice. Murise cu cîteva ore înainte şi se poate afirma, fără nici o hiperbolă, că a murit aşa cum a trăit, cu cartea în mînă, cu condeiul pe hîrtie, muncind. A fost un mare muncitor, tăcut, disciplinat, tenace, iubindu-şi atît de mult munca, încît, în public, ca şi în singurătate, îi dădea înţelesul unei misiuni solemne, al cărei spirit şi al cărei stil învăluiseră şi impregnaseră comportarea lui de fiecare clipă – mereu elegantă, ceremonioasă, plină de o solemnitate neobişnuită. Ion Marin Sadoveanu face parte dintr-o generaţie care a avut de îndeplinit o misiune importantă în istoria culturii române, din generaţia care, după Primul Război Mondial, a luat asupra sa introducerea culturii noastre în circuitul unei problematici contemporane universale, în atmosfera unei actualităţi de plan mondial. (…) Ion Marin Sadoveanu a fost unul dintre numeroşii intelectuali ai acestei căutări, şi unul ale cărui căutări au fost mai dificile, mai ocolite decît ale altora. Tocmai de aceea, deşi a fost un om cu talent multilateral – poet, dramaturg şi prozator epic –, deşi a avut marea capacitate de muncă pe care am pomenit-o mai sus – opera sa din toată această epocă de peste douăzeci de ani e relativ redusă: un volum de versuri: «Cîntece de rob», trei drame: «Anno domini», «Fiul», şi «Molima», la care trebuie adăugată, evident, activitatea lui din presa literară, aceea de cronicar literar şi teatral, de eseist şi istoric al teatrului, care a umplut, la acea epocă, vreo două volume. Producţie deosebit de promiţătoare sub raportul talentului şi informaţiei intelectuale, dar şovăielnică din punctul de vedere al concepţiei şi al perspectivei istorice. Abia în anul 1944, Ion Marin Sadoveanu dă la iveală o operă majoră, romanul «Sfîrşit de veac în Bucureşti», a cărui viziune complex critică în analizarea fenomenului de destrămare a boierimii feudale sub presiunea neiertătoare a burgheziei, a cărui forţă evocatoare de atmosferă, moravuri şi chipuri de epocă, au decis situarea autorului în primele rînduri ale prozatorilor realişti-critici ai generaţiei sale. (…) Opera literară a lui Ion Marin Sadoveanu este relativ redusă din punct de vedere cantitativ, și aceasta se explică prin mai multe motive. În primul rînd, prin marele său scrupul intelectual care îl făcea să studieze îndelung şi minuţios materialul tratat. Cărţile lui au un substrat şi o densitate de cultură pe care puţine opere le au şi care se datoreşte adevăratei erudiţii pe care o poseda în mai toate domeniile umanismului – de la filozofic şi istoric, pînă la artă. A fost un mare cărturar, un adevărat savant al literaturii şi aceasta s-a reflectat totdeauna în forţa intelectuală a scrisului său. În al doilea rînd, Ion Marin Sadoveanu a sacrificat foarte mult din timpul şi efortul consacrat creaţiei literare

SĂMÎNȚA BUNĂ

Neglijenţa pensionarului

Motto: „Căci v-ați înșelat singuri … De aceea să știți că veți muri negreșit” – Ieremia 42.20,22 La cei 76 de ani ai săi, pensionarul nu se simțea nicidecum prea bătrîn pentru a conduce autovehiculul, chiar dacă mîinile îi tremurau și mersul îi era nesigur, pentru că, de îndată ce avea mîinile pe volan, se simțea cu zece ani mai tînăr. Nu se gîndea deloc să renunțe la permisul de conducere și cu atît mai puțin nu se gîndea la moarte. De aceea a fost oarecum indignat cînd un om credincios, pe care îl cunoștea, l-a întrebat într-o zi: „Prietene, într-o zi va trebui să renunți la volan. Ce se va întîmpla atunci cu tine?“. „Nu mă îngrijorează acest lucru astăzi“, a fost răspunsul său. „Eu, dacă aș fi în locul tău, aș începe să mă îngrijorez încă de pe acum“, a spus credinciosul, „pentru că s-ar putea ca în orice moment cîrma vieții să-ți fie smulsă brusc din mînă; și atunci unde te vei duce?“. Arătînd cu degetul în jos, omul în vîrstă a răspuns: „Un metru cincizeci mai jos! Gata, s-a sfîrșit, nimic mai mult“. Apoi a luat-o din loc, încît credinciosul nu i-a mai putut da niciun răspuns. După un timp s-au întîlnit din nou și credinciosul a reluat conversația: „Dragul meu, nu cred că vorbești serios cînd spui că mormîntul este ca un capăt de drum. Ai un suflet nemuritor și acesta unde se duce cînd mori?“. Nedorind să fie deranjat din nou cu această întrebare neplăcută, a spus: „Îl las pe preotul meu să se preocupe de acest lucru. Pentru ce am plătit toată viața impozit la biserică?“. „Dar nu despre aceasta este vorba, ci de faptul că ai nevoie de un Mijlocitor divin, de Domnul Isus Christos!“. Doar atît i-a mai putut spune credinciosul, după care s-au despărțit, poate pentru totdeauna. pentru o neobosită activitate de animator, propagator şi organizator cultural A fost un activist al artei, redactor de reviste, fondator de societăţi culturale, pasionat de teatru, căruia i-a închinat foarte mulţi ani de muncă intensă, fiind director al Teatrelor şi Director al Teatrului Naţional. Multe din progresele neştiute, din ameliorările de fiecare clipă ale acestei arte, prin excelenţă populară, i se datoresc lui, dragostei şi muncii lui neobosite. De treizeci de ani încoace, Ion Marin Sadoveanu a desfăşurat o neobosită activitate de conferenţiar şi, punînd în aceasta un talent de vorbitor ales – elegant, spontan, limpede –, conferinţele lui au fost printre cele mai populare şi cele mai căutate. În fiecare lună venea la televiziune pentru un curs de istorie a teatrului universal, şi nu sînt, cred, nici puţine săptămîni de cînd mii şi mii de spectatori l-au ascultat cu aceeaşi atenţie şi simpatie, neştiind că-l ascultă şi-l văd pentru ultima oară. În sfîrşit, Ion Marin Sadoveanu a fost un harnic traducător, mai ales de literatură dramatică. Literatura noastră îi datoreşte traduceri strălucite din Shakespeare, Goethe, Schiller, Kleist, Hebel, Grillparzer, şi alţi mulţi, traduceri de adevărat poet şi de mare mînuitor al limbii noastre literare. Ca şi în creaţia sa, el mai lasă neterminat încă un manuscris, traducerea faimoasei opere a lui Thomas Mann, «Muntele vrăjit», şi e încă o pierdere pe care moartea sa o provoacă în bilanţul muncii noastre literare. A fost un scriitor de mare talent, un intelectual de vastă stăpînire a culturii, un muncitor pasionat pentru idealul unei culturi româneşti din ce în ce mai bogate, mai strălucite. Opera şi viaţa lui sînt un exemplu de abnegaţie intelectuală, care va valora întotdeauna”. Sursa: Mihai Ralea, „Viaţa Românească”, 1964 (Dosaresecrete.ro)

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

File de istorie

MANUSCRISELE ROBITE DE CAZACI (II)

Cred că nu e de prisos să ne oprim o clipă la contextul istoric în care se înscrie cunoscuta frază a lui Miron Costin. Cu atît mai mult cu cît, intrată în lumea proverbelor, sentinţa cronicarului a ajuns să capete o primejdioasă notorietate. Situaţia care-o inspiră e clară: dacă Vasile Lupu ar fi apărat cetatea Hotinului, ar fi putut să-şi scape şi tronul şi avuţiile. Însă din „nesocoteală”, „îndată a lăsat-o pe mîna altuia”. De unde i-a venit aceasta „nesocoteală”? Departe de a-i căuta motivul în datele imediate – de exemplu, în firea repezită a arnăutului, sau în neajunsul mijloacelor sale de apărare – cronicarul se mulţumeşte cu o concluzie pasivă: „giudeţul lui Dumnedzău spre ce trage, cu anevoie să mută cu sfatul omenesc”. Explicaţia iese din ordinea faptelor istorice. Sentinţa e a unui determinism Aşa scrie Miron Costin, vădit mai aproape de suferinţa ineluctabil. Ea apasă, nu îndeamnă. De la ea pînă la doctrina pe care o citim prea des în publicaţiile bieţilor munteni decît de nechibzuinţa moldovenilor săi şi exilului nostru, că poporul român a trăit necontenit a aliaţilor lor. Din harţ în harţ şi din jaf în jaf, năvălitorii în „subistorie”, nu e decît un pas: un pas greşit şi au ajuns pînă aproape de Telejen, „stricînd şi ardzînd ce primejdios, care neagă însuşi sensul continuităţii le-şi sta înainte”. La Cocoreşti, dincolo de Telejen, Timuș istorice ca o biruinţă peste vremi. În supravieţuirea a rămas o noapte la nişte curţi boiereşti. Dar „aflînd casele poporului român, sinteză biruitoare peste două milenii pline de toate bucatele, singur au pus de au dat foc caselor, care au înghiţit atîtea alte popoare ce s-au spulberat dacă s-au sculat de la masă ameţit de vin”. A doua zi, cu pe pămîntul nostru, e, dimpotrivă, mărturie „peste oștile trudite de drumurile lungi, în neorînduială şi cu vremi” împotriva cronicarului şi a celor ce identifică tabăra nelegată, călcînd şi peste sfatul lui Vasile Lupu, istoria cu înfrîngerile trecătoare. Dar, nefiind în stare să Timuș a dat lupta de la Finta (27 mai 1653). Cu tot avîntul moldovenilor, a căror năvală a fost „a mari viteji”, lupta s-a stăpînească o primejdie pe care cronicarul încheiat, după cum se ştie, cu o strălucită însuşi o socoteşte neînsemnată, Vasile izbîndă pentru munteni. O izbîndă ce le-a Lupu a căzut, pe drept cuvînt şi numai venit, zice Miron Costin, „den nebunia din vina lui, „supt vremi”. lui Timuș întîiu şi den bărbăţiia şi a lui Ajutorul lui Timuș a sosit fără Matei Vodă, al doilea. Însă den nebunia întîrziere. Bătînd de-a dreptul spre Iaşi, lui Timuș cu cîtva mai mult...”. cazacii reuşiră să împingă pe ungurii Se înţelege, prin urmare, că „ospăţul şi pe moldovenii lui Gheorghe Ştefan de la Matei Vodă” nu i-a priit nici Lupului, pînă dincolo de oraş. Apoi Timuș, fără a nici nebunului. După zece zile de odihnă mai aştepta să se întoarcă socrul său de la Iaşi, Timuș a trecut Nistru spre olaturile la Cameniţa, se aşeză în capitală, ca un sale, lăsîndu-şi socrul doar cu o mînă de învingător ce era: „Iară pînă a sosi Vasile oaste. Atunci apăru din nou, pe drumul Vodă, au prădat cazacii codrii Iaşilor de deschis al înfrîngerii moldoveneşti, la drumul Căpoteştilor pînă aproape de Ruxandra Lupu Gheorghe Ştefan. În zadar domnul Huşi, şi scoaseră fără număr vită, care Moldovei s-a zbătut, ca un adevărat lup, apoi, dacă au sosit Vasile Vodă, pre cîtă să iasă din această strînsoare. Urît de ţară, părăsit de au aflat nemîncată, tot cîte un zlot au dat cazacilor pre oşteni, încolţit, bătut, fugărit, abia a scăpat dincolo de vită, şi au dat ştire la oameni de şi-au luat vita, care o Nistru. Singura nădejde a domniei îi mai rămăsese la au cunoscut. Mulţi au perit atuncea de cazaci, oameni Timuș. Iar Timuș, parcă atîta aştepta! Ca o săgeată trecu neştiutori ce sînt cazacii oploşiţi în tîrg”. vadul pe la Soroca, cu 9.000 de călăreţi, şi apucă drept Dar Vasile Vodă era pedepsit de firea sa neastîm spre Suceava, dornic să arate încă o dată moldovenilor părată să mai facă un pas „supt vremi”. Al treilea şi cel neştiutori „ce sînt cazacii”. Cumplita lui petrecere în ţara din urmă al domniei sale. Neputîndu-se mulţumi doar care îi primise, abia cu un an mai înainte, cu strălucire de că a scăpat de năvălitori, şi-a pus în gînd să năvălească ginere domnesc, ne-o descrie Miron Costin în cuvinte ce el însuşi în Ţara Românească şi să se răzbune asupra se cuvine, să fie cîntărite unul cîte unul: „Timuș, cum au lui Matei Basarab pentru ajutorul dat duşmanului său. sosit la cetate (la Suceava), de a doa dzi s-au desfrînat După ce au pus un pod de vase peste apele umflate ale Siretului, oștile lui Vasile Lupu şi ale lui Timuș au intrat la jafurile mînăstirilor şi întîi asupra Dragomirnei în Ţara Românească pe la Focşani: „Și îndată, fără nici mînăstirii cu puşci au mărs şi au bătut mînăstirea. Şi o milă, au dat foc oraşului şi ori pre unde-şi agiungea dacă i s-au închinat, toate odoarăle, veşmintele, în jac au cazacii, fura bieţilor lăcuitori nevinovaţi lăcaşurile, dat, şi cîţi bieţi neguţitori era închişi acolea şi mulţi den boiari, ruşinînd cazacii fămei şi fete. Şi nu ca creştinii, ce odăile şi hrana”. mai mult decît păgînii s-au purtat cu aceia mînăstire. Şi să hie mai avut vreme cevas Timuș, nici o mînăstire n-ar fi hălăduit neprădată odoacă”. Într-adevăr, ţinut pe loc de asediul Sucevei, Timuş n-a mai avut vreme să bată cu tunul şi celelalte mînăstiri, să le despoaie de odoarele lor scumpe şi să necinstească lumea refugiată între zidurile lor. Dar treaba aceasta de oşteni viteji şi prieteni puteau s-o facă şi ceilalţi cazaci, ce nu erau din pîlcul lui. Despre isprava lor, scrie tot Miron Costin: „Iară alte cete pre la toate mînăstirile au purces în jac”. Numai că, spune tot cronicarul, „celelalte cete de sîrg le-au plătit Dumnedzău plata Mînăstirea Dragomirna pentru jacul caselor sale, că au mărs

oastea lui Ştefan Vodă de le-au ieşit înainte, de le-au ţinut calea, şi s-au topit cîteva cete cu totul”. La rîndul său, Timuș avea să plătească şi el atîta nebunie şi atît dezmăţ. înconjuraţi la Suceava de nemţii trimişi de regele Poloniei şi de ungurii principelui din Ardeal, şi înfometaţi de ajunseseră să-şi mănînce opincile, cazacii au fost bătuţi cu tunul pînă s-au năruit şanţurile peste ei. Se zice că trei prizonieri poloni, izbutind să fugă din cetate, au arătat lui Dimitrie Wisznowiecki, comandantul detaşamentului polon ce susţinea asediul, locul unde avea obicei să se odihnească Tirnuş, în şanţuri. Wisznowiecki fusese peţitorul fără de noroc al Ruxandei. Lupta dintre el şi Timuș capătă o strălucire de tragedie romantică. Cîteva ghiulele bine ochite căzură pe locul arătat şi Timuș, rănit la picior, fu luat în palatul din cetate, unde-şi dădu sufletul a patra zi, îngrijit de soacră-sa, doamna Ecaterina. „Cu dirept giudeţul a lui Dumnedzău pentru prada ce făcuse bisericilor”, scrie Miron Costin, rostind parcă, în numele ţării, ultima sentinţă a acestei furtunoase vieţi. După moartea căpitanului lor, cazacii încercară să mai reziste cîtăva vreme, îndemnaţi energic de doamna Ecaterina. Apoi, sleiţi, s-au ajuns cu învingătorii să fie lăsaţi să plece în pace, dar fără robi şi fără prăzi. Printre lucrurile pe care se legau cu jurămînt să le dea înapoi celor păgubiţi de ei erau odoarele furate de la biserici. Doamna Ecaterina a căzut în mîinile lui Gheorghe Ştefan, care a trimis-o la o moşie a lui, după ce – spune de această dată Neculce, din auzite – încercase în zadar s-o facă să-i plătească tributul frumuseţii. Trupul îmbălsămat al lui Timuș a fost dus de cazaci, cu mare cinste, la Cehrin, unde era capitala lor. Abia cu cîteva zile înainte de a sosi tristul convoi, domniţa Ruxanda născuse doi gemeni. Alungat de la „curtea” cuscrului său, Vasile Lupu porni spre Constantinopol, ca să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii măcinînd zadarnice vise de domnie nouă. La 1654, Bogdan Hmielnițki se închină ţarului de la Moscova, lărgind dintr-o dată cuprinsul Imperiului rusesc cu un ţinut cam cît Franţa de azi. Doar în Crimeea şi pe ţărmul Mării Negre, pînă-n Bugeac, continuau să roiască tătarii...

„...cînd a bătut şi a jefuit Timu“ (1) Aşa apare, din documente şi din cronici, fondul întunecat pe care se desfăşoară cercetarea noastră. În patru ani (1650-1653), cazacii au bîntuit de trei ori Moldova, o dată şi Ţara Românească: prima dată ca aliaţi ai tătarilor, de două ori singuri. Au pîrjolit sate şi oraşe, au îngrămădit în care tot ce-au vrut. Robi au luat numai în prima năvală, dar a treia oară s-au năpustit mai ales asupra mînăstirilor, pe care le-au fărîmat cu tunul, le-au ars şi le-au jefuit. Oricît de amare sînt paginile în care Miron Costin vorbeşte despre fărădelegea acestor creştini mai răi decît păgînii, ele sînt departe de a cuprinde toate vaierele ce s-au ridicat atunci din sufletele bieţilor moldoveni. Alte mărturii, pe care nici un istoric nu le-a adunat laolaltă pînă acum, vorbesc şi ele, în cuvinte simple dar şi grele, despre întîmplările acestor „cumplite vremi”. E vorba de mărturii aşternute pe foile unor manuscrise bisericeşti, după ce s-a mai potolit pîrjolul, de călugări îndureraţi sau de boieri cu sufletul cutremurat de revoltă. Datorită lor, cunoaştem soarta cîtorva din odoarele jefuite de la mînăstiri. Dar cîte odoare s-au pierdut fără de urmă, ori au fost duse în Ucraina fără să le mai putem recunoaşte originea, şi cîte manuscrise s-au mistuit în foc ori, neavînd inscripţii, s-au cufundat pentru totdeauna în negura înstrăinării? Vom asculta, mai întîi, ce ne spun, despre propria lor soartă, cîteva manuscrise răpite de la Dragomirna. Să nu uităm că mai întotdeauna e vorba de manuscrise scumpe (cele proaste ori nu se furau, ori nu erau răscumpărate), copiate pe foi de pergament, uneori împodobite cu miniaturi, de cele mai multe ori ferecate în scoarţe de argint poleit cu aur, şi cu chipuri sfinte în relief (au repousse). (va urma) EMIL TURDEANU

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

INFERNUL ABAJURULUI (II) Un fular – pedeapsa cu moartea

19 iulie 1937. Are loc primul „apel” din noul lagăr, sub comanda lui Karl Koch, care a preluat efectiv conducerea cu numai trei zile în urmă. Conform unui ordin al lui Eicke, Koch a selecţionat personal 150 de deţinuţi, cu care avea să înceapă edificarea unei noi uzine de crime. Primii sosiţi la Buchenwald au fost, în cea mai mare parte, antifascişti germani, marcaţi cu un triunghi roşu cusut pe uniforma vărgată. Supravegherea lor era încredinţată unor condamnaţi de drept comun. Criminali de cea mai abjectă speţă (purtau un triunghi verde pe uniformă), aceştia nădăjduiau să-şi scape pielea, ajutîndu-i pe SS-işti să exercite asupra „politicilor” o permanentă teroare. Paul Woitkowski, fost membru al Parlamentului landului Prusia între 1928 şi 1933, adus la Buchenwald în 1937, după patru ani de închisoare, amintindu-şi de prima lui zi de lagăr, a povestit că pe locul viran unde se făcea „apelul”, se aflau nişte lăzi negre. Sub o ploaie de pumni şi izbituri cu patul armei, nou-internaţii au fost aliniați în faţa lui Karl Koch, care le-a răcnit: „Porcilor, vedeţi sicriele astea? E soarta care vă aşteaptă şi pe voi, canalii roşii!”. Nou veniţii erau aproape morţi de sete. Cîţiva internaţi sosiţi anterior care au încercat să-i ajute cu o gură de apă au fost literalmente culcaţi la pămînt de bîtele SS-iştilor şi ale „verzilor”. „Apelul” a început la 4 dimineaţa şi a durat pînă către amiază. Apoi, împărţiţi în grupe de cîte 50, nou veniţii au trebuit să treacă prin două rînduri de SS-işti înarmaţi cu bîte, care-i loveau cu furie, şi să se îndrepte în pas alergător spre cariera de piatră. În cea dinţii zi de lagăr, grupul lui Woitkowski a înregistrat primul mort încă înainte de a ajunge la „locul de muncă”. La carieră, „verzii” îi denunţau frecvent pe „roşii” că nu erau destul de zeloşi, iar Koch hotăra cine trebuia omorît pe traseul de întoarcere în lagăr. Blocurile de piatră erau încărcate în vagoneţi, la care se înhămau 12 deţinuţi, păziţi de 8 SS-işti, ce-i loveau cu armele în coaste sau îi izbeau cu bîtele peste mîini. Apoi a venit prima iarnă din lagărul de la Buchenwald, o iarnă cumplită, cu temperaturi de minus 22 grade. Deţinuţii, fără pulovere şi paltoane, nu aveau voie să poarte nici măcar un fular. Cel găsit cu un asemenea accesoriu era pedepsit cu moartea. Iar cine cuteza să se declare bolnav era bătut pînă leşina. Într-o zi, pe un ger de crăpau pietrele, un SS-ist a silit un „politic” să stea sub o stropitoare. După cîteva ore, omul a murit, încorsetat într-un clopot de gheaţă. La 5 mai 1937, o directivă emisă de Führer prevăzuse pentru Buchenwald 8.000 deţinuţi şi o gardă de 1.300 SSişti. În realitate însă, în anul următor, la Buchenwald au fost înregistraţi 20.122 de nou sosiţi. După aşa-numita „noapte de cristal” din 1938, cînd toate sinagogile din Germania au fost incendiate, magazinele evreieşti jefuite, mii de bărbaţi şi femei arestaţi şi schingiuiţi, numai la Buchenwald au fost trimişi 9.419 evrei. Ei au trebuit să străbată cei 10 kilometri ce despart Weimarul de Buchenwald printr-un dublu spalier de SS-işti care-i loveau cu bice şi măciuci, încît prea puţini au mai ajuns teferi în lagăr; şaptezeci dintre ei au înnebunit pe acel drum al calvarului. În lagăr, supravieţuitorii au fost închişi într-un ţarc special şi supuşi la 14-15 ore de muncă pe zi şi numai cinci de somn. Ei au trebuit să petreacă iarna în corturi de pînză şi cu jumătate din raţia obişnuită de hrană, fără priciuri şi fără pături. În fiecare zi cel puţin trei-patru erau împuşcaţi pentru că ar fi încercat să „fugă de sub escortă”. Pînă la sfîrşitul războiului, numărul total de internaţi de la Buchenwald a ajuns la aproape 240.000, originari din toate colţurile Europei.

Spaima deţinuţilor

În acest iad, Ilse Koch şi-a făcut apariţia către sfîrşitul anului 1937, deşi nu avea nici o calitate oficială, ba mai mult, ca „civil”, nici n-ar fi avut dreptul să treacă poarta lagărului. Dar, datorită influenţei pe care o exercita asupra soţului ei, a devenit în curînd spaima deţinuţilor, pe care i-a torturat vreme de şase ani. La procesul de la Augsburg, cînd dr. Maginot, preşedintele tribunalului, i-a cerut să relateze împrejurările în care a ajuns la Buchenwald, Ilse Koch a căutat să nege amestecul ei în problemele lagărului, afirmînd că nu a interesat-o niciodată politica. Şi a rămas consecventă acestui sistem de apărare, pînă la sfîrşitul procesului, făgăduind, negînd tot, căci încă mai era convinsă că minciuna şi puterea ei de seducţie o vor putea scoate, şi de astă dată, din încurcătură.

Ilse și Karl Koch Dar nenumăraţii martori au relatat cum la Buchenwald, Ilse Koch stătea în turnul de pază de deasupra porţii principale a lagărului, jubilînd la spectacolul pedepselor ce însoţeau „apelurile”. Încerca o voluptate diabolică cînd victimele legate de „capră” – instrumentul de tortură pe care erau legaţi spre a li se aplica 25 lovituri de bîtă – urlau de durere. După izbucnirea războiului, în 1939, Ilse Koch a început să manifeste un interes deosebit pentru crematorii. Ea a ţinut să ia parte, alături de soţul ei şi de alţi ofiţeri SS, la primele arderi de trupuri omeneşti. Într-o zi, a însoţit călare un grup de SS-işti care escortau în afara lagărului 24 de evrei, participînd personal la masacrarea lor. Uneori, cutreiera lagărul întovărăşită de Artus, un uriaş dulău ciobănesc, pe care-l asmuţea asupra deţinuţilor. Cel atacat era sfîrtecat literalmente de colţii fiarei. Cînd asista la chinuirea deţinuţilor de către paznicii SS, Ilse Koch îi batjocorea pe prizonieri, însoţindu-le cazna cu epitete ca: vagabonzilor, criminalilor, jidani murdari, porci de cîine, adunătură de puşcăriaşi. Alteori, se posta la poarta lagărului, urmărind coloanele de deţinuţi mînaţi la muncă, care trebuiau să mărşăluiască într-o aliniere perfectă, în rînduri de cîte cinci. Cînd vedea că vreunul îşi trăgea piciorul, sleit de foame sau de boală, îl arăta numaidecît cu cravaşa paznicilor SS-işti. În timpul procesului de la Augsburg, un martor a creat un incident care a stîrnit atunci rumoare în sală. Privind-o pe acuzată, martorul l-a întrebat brusc pe preşedintele tribunalului dacă nu i-ar putea permite să scoată şi el Ilsei Koch 13 dinţi, aşa cum făcuse ea cînd îl lovise cu cravaşa peste faţă. Într-o dimineaţă, un deţinut francez nou venit la Buchenwald, care văzuse că soţia comandantului scăpase o mănuşă, a alergat să i-o înapoieze, Ilse Koch a luat mănuşa şi, drept mulţumire, l-a lovit rîzînd cu vîrful cizmei drept în frunte. Francezul s-a clătinat şi s-a poticnit de calul unuia dintre cei doi SS-işti, care o acompaniau pe Ilse Koch. SS-istul i-a repezit atunci, la rîndul lui, cizma în cap şi omul a căzut la pămînt. Soţia comandantului a încercat să treacă cu calul peste trupul lui, dar animalul a refuzat să înainteze. Seara, francezul a fost adus în lagăr pe o targă de nuiele. Medicul SS Schiedlausky s-a apropiat rînjind şi a ordonat să fie transportat în baraca-spital. A doua zi, cînd camarazii s-au interesat cum se mai simte francezul, au aflat că nu mai era în viaţă: Schiedlausky îi făcuse o „injecţie”... La procesul intentat Ilsei Koch s-a vorbit şi despre nopţile de orgii care aveau loc în casa Koch, în prezenţa sau în absenţa soţului. Toţi martorii care au cunoscut-o în viaţa privată au declarat că bea mult, numai băuturi tari, umblînd tot timpul ameţită.

„Cadouri” pentru căpeteniile naziste

În lagăr exista o legătorie de cărţi, înfiinţată iniţial pentru a lega dosarele cu acte. Printre „politici” s-au găsit însă şi legători de talent, care făceau obiecte de mare fineţe și bun gust. Koch s-a gîndit atunci că ar putea utiliza priceperea lor în propriul interes şi a început să vîndă pe sub mînă, la preţuri exorbitante, obiecte de artă care nu-l costau nimic. Şi de aceea legătoria a fost mereu extinsă. În felul acesta, „politicii” au putut salva de la moarte o seamă de copii, sub pretext că aveau nevoie de „ucenici”, pentru treburile mărunte. Într-o zi din vara acelui 1940, s-a prezentat la legătorie medicul SS Karl Erich Wagner. Voia să-şi tipărească şi să-

şi lege lucrarea de doctorat, avînd nevoie pentru aceasta şi de unele fotografii după tatuaje. Într-o zi, Ilse Koch a intrat în atelierul unde se făceau fotografiile. A venit foarte elegantă, ca de obicei, şi, tot ca de obicei, cu cravaşa în mînă. Wagner a încremenit în poziţie de drepţi şi i-a dat, speriat, raportul. Ilse Koch a întrebat dacă soţul ei autorizase executarea fotografiilor. Medicul a îngăimat ceva, dar ea i-a întors spatele şi a plecat. „Din clipa aceea – avea să povestească mai tîrziu Ernst Haberland, şeful legătoriei –, a început la Buchenwald o crimă fără precedent în istoria omenirii. Ilse Koch a povestit soţului ei despre fotografii şi în creierele criminale ale celor doi a încolţit planul de a-i ucide pe deţinuţii cu tatuaje mai deosebite, iar din pielea lor, tăbăcită, să se execute abajururi şi portmonee. Aceste hidoase accesorii au fost apoi oferite cadou căpeteniilor naziste care vizitau lagărul. Uneori, Ilse Koch nu se dădea în lături să facă şi negoţ cu piele de om”. Un mare număr de martori au arătat la proces că, de multe ori, „căţeaua” îşi căuta singură cele mai „artistice” tatuaje, poruncind, fără nici o ezitare, uciderea purtătorilor acestora. Martorul francez Claude Asser, care a ajuns la Buchenwald în mai 1943, a relatat: „Într-o duminică dimineaţă, am văzut sub spînzurătoare, cu ştreangul de gît, un polonez care avea pe piept un frumos tatuaj. Încercase să evadeze, dar fusese prins. Scena se petrecea pe terenul unde se făcea «apelul». Noi eram cu toţii de faţă. Ilse Koch se afla la cîţiva paşi de polonez. Cum eu înţelegeam bine germana, l-am rugat pe un camarad din baraca noastră să mă lase să trec mai în faţă, ca s-o văd şi s-o aud mai bine pe «căţea». Parcă nu-mi venea să cred că o femeie poate fi în stare de atîta bestialitate. Un ofiţer SS a dat citire unei hîrtii, care arăta «crima» săvîrşită de polonez. Acesta a fost urcat pe un scaun. Apoi scaunul a fost tras de sub el... în clipa aceea, am auzit-o pe Ilse Koch: – Nu, ăsta-i frumos, nu merge la cuptor; mi-l lăsaţi mie!”. Andre Collin din Nevers a avut o altă experienţă. Trecea pe aleea principală a lagărului cu un prieten rus care, spre nenorocirea lui, avea un tatuaj pe piept. La un moment dat, s-au pomenit faţă în faţă cu o femeie, care le-a făcut semn să se apropie. Lui Collin, femeia i-a ţipat pe nemţeşte s-o şteargă de acolo. Ceva mai tîrziu, s-a întors în baracă şi prietenul rus. Femeia voise doar să ştie ce număr are. Apelul de seară a decurs după ritualul obişnuit. Dar curînd după aceea, un kapo „verde” a răcnit din uşa barăcii numărul deţinutului rus, căruia i-a ordonat: „La spital!”. Mai e nevoie să spunem că rusul nu s-a mai întors şi ce s-a întîmplat cu el? La un moment dat, Ilse Koch nu a mai putut „opera” direct decît ocazional, pentru că soţul ei fusese mutat între timp la Lublin. „Căţeaua” a rămas totuşi mai departe în lagăr datorită relaţiilor cu dr. Hoven şi cu înlocuitorul lui Koch, fastul său locţiitor. Dar în anii 1940-1942, vila Koch se umpluse de abajururi, coperte şi poşete din piele de om. Mai mult, la Buchenvald s-au prelucrat, pentru cadouri oferite şefilor nazişti, şi capete umane, după procedee, amintindu-le pe cele folosite cîndva în unele insule din Pacific. Introdusă sub pretextul unor scopuri pretins „ştiinţifice”, în realitate însă pentru satisfacerea unor instincte sadice, această practică a suscitat reacţii dezaprobatoare pînă şi în cercurile hitleriste. Într-o scrisoare din 7 mai 1942, a medicului-şef SS din Weimar către spitalul lagărului Buchenwald se poate citi: „Vă atragem atenţia că producerea de aşa-numite suveniruri (capete miniaturizate etc.) trebuie curmată imediat. Despre comenzile primite din partea Academiei de medicină SS din Graz veţi trimite rapoarte la fiecare 1 şi 15 ale lunii...”. Dar căpeteniile de la Buchenwald nu s-au sinchisit defel de scrisoarea medicului din Weimar. La procesul marilor criminali de război de la Nürnberg, cînd s-a abordat problema tatuajelor, în şedinţa din 14 ianuarie 1946, Thomas J. Dodd, unul dintre acuzatorii americani, a declarat: „La 13 decembrie 1945 am prezentat, drept probă, un document despre care cu siguranţă că tribunalul îşi aminteşte: fragmente de piele omenească prelevate de pe cadavre şi conservate, precum şi capul conservat al unei fiinţe umane”. Procesul a stabilit cu certitudine că „descoperitoarea” acestor atrocităţi a fost Ilse Koch şi că tăbăcirea de piele omenească şi conservarea de capete, iniţiate de ea, au continuat la Buchenwald şi după condamnarea soţului ei, în 1943, şi executarea lui. De altfel, în acelaşi an, 1943, Ilse Koch a fost şi ea arestată şi judecată de un tribunal, SS, pentru deturnare de fonduri. În urma dovezilor adunate la procesul de la Nürnberg şi ulterior, în 1951 de un tribunal vest-german, Ilse Koch a fost condamnată la închisoare pe viaţă. Cîţiva ani mai tîrziu, s-a sinucis în celula în care era deţinută. Sfîrșit DUMITRU HÎNCU

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (236) Zeii (50) Tu Er Shen – zeitate daoistă care supraveghează legăturile erotice între bărbații homosexuali. Tui – zeiță daoistă a Norocului, Fericirii, Veseliei și a... Apei. Astronomii contemporani au folosit numele ei, atribuindu-l unei regiuni de pe corpul ceresc Titan, satelitul natural al planetei Saturn. Tung Chung-Chung – zeul daoist al pielii. Tung Lai-Yu – zeul daoist al stomacului. Tung Ming – zeul daoist al limbii. Wang Xuanfu – zeu daoist secundar. Wei Chang – zeitate daoistă însărcinată cu paza ușilor din spate ale caselor particulare sau a clădirilor publice. El îndepărtează spiritele rele și hoții. Nu este o zeitate vizibilă și nici atît de populară precum cei doi Men-shen – zei paznici ai intrărilor din față. În viața pămînteană, înainte de a fi zeificat, Wei Chang a fost unul din miniștri împăratului Taizong al Dinastiei Tang. Wei-To – zeitate budistă. Este șeful celor 32 de generali celești ai Budismului. El stă de pază la ușile templelor. Protejează în mod special Dharma (Virtute). Arată ca un tînăr războinic înveșmîntat în armură strălucitoare, ținînd în mînă un toiag noduros. Wen Bu – zeul epidemiilor, însărcinat cu supra vegherea demonilor care puteau provoca izbucnirea bolilor și răspîndirea celor molipsitoare. Wen Chang – zeu daoist tîrziu, mult după mitologia antică. Este zeul Literaturii, literaților, erudiților, culturii, educației și învățăturii, în același timp zeu al cărților, scrisului și al candidaților la examenele imperiale pentru ocuparea unui post oficial. Este însărcinat de Împăratul de Jad să țină registrele cu evidența literaților și a titlurilor lor onorifice. Zeul mai reprezintă fizic și o constelație cerească alcătuită din șase stele aflate în apropierea Carului Mare/Ursa Mare. Se spune că atunci cînd acele stele strălucesc pe Cer, literatura ia avînt. Zeul are grijă

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (25) Hassan-i-Sabbah, Şeicul din Alamut (2) La Alamut, Hassan a alcătuit o miliţie din susţinători înarmaţi care apărau „regatul”, făceau prozeliţi în numele său şi îi distrugeau pe duşmanii adevăratului islam. Combinînd folosirea generoasă a drogului psihoactiv numit haşiş şi farmecul lui charismatic, Hassan şi-a creat propriul „Haşişim“ – din care s-a născut cuvîntul „Asasini“ – pentru a-i ucide pe „uzurpatorii lipsiţi de pietate” şi liderii sunniţi. (A rămas fidel în aparenţă califilor fatimizi din Cairo, dar în realitate a devenit o forţă politică independentă considerabilă, temută şi detestată de toate marile puteri ale Orientului Mijlociu.) Adepţii lui se autointitulau Noua Doctrină, iar temuţii lui luptători erau Fedainii, sau Ucigaşii Sfinţi, admiraţi de unii şi temuţi de toţi. Arma lor preferată era pumnalul, cîteodată cu vîrful otrăvit. Hassan a domnit asupra adepţilor săi într-o severă austeritate. Descoperind că unul dintre oamenii lui cînta la fluier, 1-a izgonit. Şi-a executat chiar şi fiul pentru consum de vin. Cei care îl slujeau pe Hassan erau îndoctrinaţi, instruiţi şi echipaţi, după care erau trimişi să îndeplinească poruncile stăpînului lor. Frumoasa grădină pe care o construise, descrisă de Marco Polo drept „cea mai mare şi mai atrăgătoare“ pe care o văzuse vreodată, făcea parte din procesul de îndoctrinare şi instruire, în ziduri existau conducte prin care curgeau vin, lapte, miere şi apă, iar prin grădină zburdau grupuri de femei frumoase. Efectul era atît de impresionant, încît oamenii credeau că acela era adevăratul Paradis. Marco Polo a descris felul în care Hassan îi manipula pe tinerii bărbaţi să îi devină credincioşi şi supuşi: Bătrînul... le dădea o poţiune, iar drept urmare, ei adormeau de

să îi ajute pe studenți, pe cei care au trecut de un examen public sau lucrează în birouri. Despre acest personaj mitic se spune că este zeificarea unui muritor. Există mai multe variante cu privire la omul care a fost recunoscut în această ipostază. O identificare a lui se referă la un simplu locuitor din provincia Sichuan din vremea dinastiei Tang sau chiar de mai înainte, din veacurile al III-lea, al IV-lea d.Chr. El s-ar fi reîncarnat de 98 de ori (!) pînă ce, în final, a fost zeificat în anul 1314, în epoca dinastiei Yuan-mongolă. Asemenea precizări nu i-au scutit pe alți cercetători să considere că zeul Wen Chang a fost înțeleptul Zhuang Yazi din perioada dinastiei Zhou. Wen Chang putea prevesti viitorul și cunoștea perfect doctrina DAO. Oricare dintre aceștia va fi fost, el s-a bucurat de simpatia și prețuirea Împăratului de Jad care l-a învestit ca mare suveran al Literaturii, mai ales că ar fi avut 17 vieți/reîncarnări, a trecut prin multe întîmplări și a asistat la numeroase evenimente. În viață fiind, a favorizat în egală măsură cele trei Religii principale din China – Daoismul, Confucianismul și Budismul. Zeul se bucură de o mare autoritate atît în Cer, cît și pe Pămînt sau pe mare. Obișnuiește să viziteze Pămîntul luînd de fiecare dată altă înfățișare omenească, practic 17, atîtea cîte vieți a avut. În activitatea lui este uneori însoțit și secondat de o suită de slujitori. Dintre toți, doi sînt mai importanți. Într-una din versiuni ei sînt Tian Long, care este surd – „surdul celest“ – și Di Yo sau Tu Mu – Mama Pămîntului – care este mută – „muta terestră“. În altă variantă, însoțitorii zeului sînt Kui Xing, zeul examenelor, un pitic hidos, dar strălucitor de inteligent și Chu Yi, cea mută. În picturi, ei apar înveșmîntați în culoarea roșie. Zeul Wen Chang apare îmbrăcat în costum de mandarin, stă pe un tron și ține un sceptru în mînă. Interesant este amănuntul că el pare a fi mai puțin popular decît asistentul său Kui Xing, zeul exemenelor pentru cariera oficială. Wen Shu – numele chinez al lui Bodhisattva Manjusri. Se spune că însuși Buddha Saryamuni l-ar fi însărcinat pe acest important Bodhisattva să răspîndească budismul în China. Lui Wen Shu i s-a atribuit fondarea Nepalului ca țară. În China a trăit ca un sfînt și a propagat

doctrina budistă pe Muntele Wutai Shan, cel cu cinci terase, din provincia Shanxi. Locul este și astăzi un obiectiv al pelerinajelor pentru credincioșii budiști din China. La vremea lui a fost venerat de împăratul Mingdi al dinastiei Han. Wen Shu este invocat pentru reușite și succese școlare. Japonezii consideră că acest Bodhisattva s-a reîncarnat în vestitul călugăr Gyoki. Wen Wang – rege-zeu mitic al Virtuții și Păcii. În arta populară imaginea lui apare în numeroase colaje așezate la intrarea porților și ușilor caselor pentru a îndepărta demonii. Despre el se spune că are patru mameloane și că știe să procedeze astfel încît să facă mari economii. Wu Chang Gui – unul dintre cei doi mesageri ai lui Yanlou Wang care conduc în Infern spre locul cuvenit sufletele decedaților. Perechea lui de sex feminin se numește Kouhun Shiche. Personajul este îmbrăcat într-o robă albă, iar partenera sa în una neagră. În temple se pot vedea statuile lor cu limbile atîrnate în afară și cu cîte o frînghie în jurul gîtului, ca și cum ar fi pe cale să fie spînzurați. În misiunea lui, Wu Chang Gui este însoțit și de un demon cu cap de cal și de altul cu cap de bou. Uneori, din escorta sufletelor mai face parte și Zao Jun, zeul căminului casei decedatului. Wu Guan Wang – este regele-zeu al Curții de Judecată din al 4-lea Infern, numită și „Lacul sîngelui“. În acel loc subpămîntean erau pedepsiți falsificatorii de bani sau de documente, plastografii, trișorii, înșelătorii, bogătașii avari care nu au dat de pomană, cei care au mutat pietrele de hotar ale cîmpurilor în folosul lor, cei care au blestemat și cei care au furat din temple și pagode. Acestora li se aplică „tortura albinei“, pisarea trupului cu ciocanul pînă la zdrobirea țesuturilor sau strivirea sub greutatea pietrelor și a grinzilor. Unii păcătoși sînt îngropați de vii și obligați să înghită droguri fierbinți sau chiar clocotite. Pentru fiicele lipsite de respect și fiii răi, fără pietate filială este rezervată pedeapsa aruncării lor într-un lac cu sînge închegat. (va urma) Christina Meiţă-Tang

îndată; după care punea să fie duşi în grădină, iar apoi îi trezea. Imediat ce deschideau ochii, ei... vedeau toate lucrurile pe care vi le-am povestit, şi astfel îşi închipuiau că au ajuns cu adevărat în Paradis. Iar doamnele şi fetele rămîneau cu ei toată ziua, cîntînd la instrumente şi din gură şi petrecînd; iar tinerii bărbaţi se desfătau cu ele. Aşadar, acei tineri aveau tot ce le poftea inima şi nu mai părăseau acel loc din proprie voinţă. În acel moment, însă, erau drogaţi din nou, scoşi din grădină şi readuşi la castelul lui Hassan. Înţelegerea pe care le-o oferea era simplă: se puteau întoarce în Paradisul al cărui paznic era cu condiţia să facă tot ce le cerea. Asigurîndu-şi loialitatea fermă a acestor oameni, Hassan a acţionat pentru a stîrni revolte împotriva sulta- nilor selgiucizi şi a califilor abbasizi, a sunniţilor, pre cum şi a cruciaţilor necredincioşi. Asasinii ucideau funcţionari selgiucizi, abbasizi şi cîteodată şi fatimizi. I-au asasinat pe prinţii cruciaţi Raymond al II-lea, conte de Tripoli, şi Conrad de Montferrat, a cărui ucidere este posibil să fi fost poruncită de Richard I al Angliei (se ştia că Hassan coopera cîteodată cu cruciaţii). Folosind un pumnal otrăvit, un asasin a fost cît pe ce să-1 ucidă pe prinţul Eduard al Angliei, care a devenit mai tîrziu rege sub numele de Eduard I, însă acesta a supravieţuit. S-a afirmat că Asasinii erau uneori angajaţi de Cavalerii Ospitalieri pentru a-i ucide pe duşmanii lor. Alţi lideri musulmani erau revoltaţi de puterea Bătrînului de pe Munte şi au încercat în repetate rînduri să îl lichideze – însă el s-a dovedit un adversar periculos. Cînd sultanul Saladin a hotărît să îi distrugă pe Asasini, a descoperit un pumnal sub pernă şi a înţeles avertismentul. Marii prinţi ai Orientului Mijlociu i-au atacat pe Asasini, dar de fiecare dată aceştia au supravieţuit ca un stat în afara legii. Şeicul a murit din cauze naturale în 1124. A fost înlocuit de mîna sa dreaptă, Kya Bozorg-Ummid, care a creat o dinastie a Asasinilor cînd a fost urmat de fiul său. Însă Asasinii au fost distruşi în cele din urmă de hanul mongol şi de întemeietorul de imperii Hulugu,

nepotul lui Genghis-Han, care a atacat Alamutul în 1256. Noul cîrmuitor al Egiptului, sultanul Baybars, mameluc de origine, a ras de pe faţa pămîntului ulti mele redute ale Asasinilor din Siria în 1273. Istoria Asasinilor stă mărturie a puterii exercitate de dorinţa umanităţii de a avea parte de o viaţă de apoi în rai: unii îl socotesc pe şeic un bin Laden timpuriu, însă acesta din urmă a fost un terorist sunnit, în vreme ce primul rămîne un respectat lider religios şiit.

Scurtă istorie a haşişului Prima consemnare privind folosirea haşişului – frunzele uscate şi florile cînepii ale plantei Cannabis indica sau Cannahis sativa – datează din Mileniul al IIIlea î.Chr., cînd se folosea în scop medicinal în China. În India antică, ganja (din sanscritul gangika) era considerată sacră, iar folosirea sa rituală s-a răspîndit spre stepele vest-asiatice şi în estul Europei. În Mileniul I î.Chr., şamanii din triburile sciţilor, tracilor şi dacilor – cunoscuţi drept „cei care umblă prin nori“ – ardeau iarba şi inhalau fumul pentru a intra în transă. Prima relatare occidentală privind drogul provine de la Thomas Bowrey, explorator englez din Secolul al XVII-lea, care a asistat la consumul de hhang – o infuzie din seminţe şi frunze de canabis – undeva pe coasta bengaleză. El a consemnat că acest amestec acţiona „fericit“ – asupra marinarilor, „fiecare închipuindu-se cel puţin împărat“. La începutul Secolului XX, guvernele occidentale au interzis canabisul, un afiş american din anii 1930 avertizînd în legătură cu „drogul ucigaş «marijuana» – un narcotic în care pîndeşte Crima! Nebunia! Moartea!“. Cu toate acestea, a devenit al patrulea drog ca folosire în lume, după cofeină, nicotină şi alcool. În Marea Britanie a fost declasificat în 2004 ca drog de clasa C, în ciuda faptului că varietăţile moderne foarte puternice, printre care „skunk“, au fost asociate cu psihozele. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... La ,,Poºta Redacţiei” de pe vremuri

Pe vremuri, revistele noastre literare urmăreau, printre altele, ,,să umble cu nuielușa de alun în căutarea apelor subterane” - după cum spunea criticul Eugen Lovinescu, adică să descopere tinere talente pe care să le debuteze în publicațiile lor. În acest scop, pe ultimele pagini, înființaseră o rubrică, ,,Poșta Redacției”. De regulă, redactorul-șef sau un alt redactor citea toate textele în versuri sau în proză primite și le împărțea în trei grămăjoare. Creațiile literare izbutite erau publicate chiar în acel număr sau în numerele următoare. Cele nepublicabile, în care nu se observa nici o strelice de talent sau, și mai rău, de cunoaștere a Limbii Române (,,Mam grăbit și v-ă las pe voi săm-i puneți virgulele”) mergeau la coș direct și fără nici o remușcare. În schimb, mai multă atenție se acorda creațiilor în care se întrevedea harul literar, dar numai atît. De aceea, veleitarii erau îndemnați să se așterne serios pe muncă, în sensul de a-i citi cu atenție pe clasici de la care puteau să învețe cum să scrie, și să trudească, zi și noapte, asupra propriilor texte, ajungîndu-se la performanța ca, dintr-o pagină scrisă, să aleagă un singur cuvînt care li s-ar părea mai izbutit, și apoi altă pagină și alt cuvînt precum bobul de mărgăritar. Căci numai așa se obținea cristalizarea unui stil personal, depășind cu succes modelele și pașii făcuți de alții. Nu mai vorbim de obligația de a respecta la sînge normele prozodice, sintactice și morfologice, stilistice și lexicale ale Limbii Române. Așa procedaseră, la vremea lor, și revistele literare din Secolul al XIX-lea. Cum ar fi ,,Curier de ambe sexe”, din Țara Românească, condusă de Heliade Rădulescu și ,,Alăuta românească” din Moldova, condusă de Gh. Asachi. Apoi ,,Convorbiri literare” a lui Iacob Negruzzi, ,,Literatorul” - Al. Macedonski și altele. La fel și primele publicații literare din Secolul XX: ,,Sămănătorul”, a lui Nicolae Iorga, ,,Viața Românească” - G. Ibrăileanu, ,,Sburătorul” - Eugen Lovinescu, ,,Jurnalul literar” - G. Călinescu, sau publicații care, periodic, scoteau și suplimente literare, reviste, almanahuri, numere festive și de vacanță. Cam așa a debutat și Mihai Eminescu pe 9 martie 1866, cînd Revista ,,Familia”, care apărea la Pesta sub conducerea cărturarului Iosif Vulcan, i-a publicat poezia ,,De-aș avea”. Dacă nu anticipa genialitatea poetului, această primă creație adolescentină avea să deschidă calea marilor sale capodopere, prefigurate prin poeziile: ,,Venere și Madonă”, ,,Mortua est” și ,,Epigonii”, precum și basmul ,,Făt-Frumos din lacrimă”, creații vieneze publicate în ,,Convorbiri literare” din 1870. Cum se știe, în Revista ,,Familia” se publicau articole interesante și pentru toate gusturile, și cum era de așteptat, creațiile beletristice erau citite cu plăcere. Exista și o ,,Poștă a Redacției”, garnisită cu un desen reprezentînd un porumbel ținînd un plic în cioc, unde li se dădeau răspunsuri încurajatoare debutanților. Așa stînd lucrurile, e de la sine înțeles că revista era la mare căutare în toate provinciile românești, și cu siguranță tînărul privatist de la Cernăuți o cunoștea foarte bine. Și cum încă din anul precedent începuse să potrivească versurile, el își ia inima-n dinți și îi trimite lui Iosif Vulcan poezia ,,De-aș avea”. Dacă mai țineți minte: ,,De-aș avea și eu o floare/ Mîndră, dulce, răpitoare/ Ca și florile din mai,/ Fiice dulci-a unui plai...”, creație stînd sub influența lui Bolintineanu. În scrisoarea care însoțea poezia, Eminescu se destăinuia că e un june de 16 ani, aflat cu studiile la Cernăuți. La fel se va folosi de o epistolă lămuritoare și mai tîrziu, în 1870, cînd va trimite de la Viena, dar pe adresa lui Iacob Negruzzi din Iași, creațiile cu care avea să debuteze în ,,Convorbiri literare”. Iosif Vulcan a fost încîntat de înlănțuirea în ritm de doină a versurilor și s-a grăbit să le publice în nr. 6 al revistei din 9 martie 1866, la pag. 68. Poezia era însoțită de o notă în josul paginii: ,,Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui

june de numai 16 ani, care, cu primele încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut.” Evenimentul este consemnat și în pagina cu ,,Poșta Redacției”, dar într-o formă mai concisă: ,,Cernăuți. M.E. O corespondență am primi cu bucurie”. Dar, presimțind că a dat peste un filon de aur, Iosif Vulcan revine pe 27 martie și tot la ,,Poșta Redacției”: ,,Vom primi cu bucurie, numai te rugăm ca, încît se poate, să scrii după ortografia ce-o urmăm noi” (nu după ortografia pumnuleană - cu ciune la sfîrșitul substantivelor, folosită, la acea dată, de Eminescu). La fel și în nr. 10 din 27 aprilie: ,,Cernăuți. M.E. Ți-am trimis epistolă privată”. Curînd după aceea, Eminescu expediază la ,,Familia” poemul ,,O călărire în zori” și anunță că va începe lucrul la traducerea nuvelei ,,Lanțul de aur” de Onkel Adam, care va fi publicată spre toamnă. La ,,Poșta Redacției” scria: ,,«Lanțul de aur» așijdere va ieși. N-ai primit epistola noastră? De ce nu mai trimiți niscai poezii?”... Peregrinînd pe la mai multe reviste literare, și poetului Gheorghe Tomozei i-a fost dat să răspundă de ,,Poșta Redacției”, o treabă foarte complicată, întrucît dacă încalci hotarul invzibil dintre publicabil și nepublicabil, poți avea necazuri. Se știe că avînd ca punct de plecare pictura naivă, prin anii ҆70-҆80 piața românească a fost invadată și de literatură naivă, demnă de a fi publicată mai degrabă în revistele umoristice de talia îndrăgitei reviste ,,Urzica”. Acest tip de literatură nu reclama din partea autorilor reproducerea unor trăiri sufletești complicate și nici respectarea la sînge a prozodiei și a normelor ortografice. Ceva în genul poeziilor poeților Văcărești din Secolele XVIII-XIX, cînd limba literară încă nu se constituise, și ale barzilor lăudați de Eminescu - Mumuleanu, Pralea, Scavinschi. Și rezultatul acestor experiențe a fost intitulat ,,Salonul refuzaților (sau Din memoriile unui redactor)”, publicat în volumul ,,Manuscrisele de la Marea Neagră”, apărut la Cartea Românească în 1981. ,,Să zicem că redactorul, își începe el relatarea, a venit la redacție cu ochii cîrpiți de somn. Deschide sertarul și scoate la iveală plicuri. Citește versuri și pune de o parte ceea ce i se pare interesant. Dar...”. Dacă există peste tot, în jurul nostru, roadele întîmplării fericite, al norocului orb sau al umorului involuntar, de ce n-ar exista perle și într-un caiet cu versuri: ,,Ecoul dragostei prin Depărtare și Pasiune”. Iată cîteva mostre. Pentru început, poema ,,Memento Mori (compusă cînd am fost bolnav aproape să mor”): ,,Mereu tu strălucești neîndurat În incomensurabilele depărtări Ce-ți pasă de-al nopților vînt Pe eternele tale raze în zări Te salut Adio. La mormînt” O altă poezie. Se cheamă ,,Amintiri de la Nevastă”. O reproducem întocmai, fiindcă și ea stîrnește rîsul, care nu e deloc răutăcios, căci mustește de umor, desigur involuntar. Sau poate, cine știe, autorul, un histrion de cea mai bună calitate, l-a căutat și găsit, spre lauda sa: ,,Am în minte ziua nunții Cînd pășirăm în altar Și cînd drepți la fel ca munții De granit și de calcar

Cum schimbarăm verighete Și-am rostit ceva cuvinte, După multe complimente Noi făcurăm jurăminte. Dar aceste vorbe goale M-au făcut cu fața suptă, Căci femeia afar-de poale Are mintea foarte scurtă. Eu făceam curat în casă Eu pe toate le făceam Chiar cafeaua după masă Eu la pat i-o aduceam, Căci zicea că e slăbită Și că o dor ficații, Dar la poartă sta gătită Și zîmbea la toți bărbații Să mai spun, mi-e lehamite De podoaba ce-am avut, Mulțumescu-Ție, Doamne, C-ai trimis-o în mormînt”. Un colaborator sfios, cu fața palidă și cu un vraf de hîrtii într-o mapă veche, mi-a înmînat acest poem (contra chitanță, de teamă să nu-l public pe numele meu): ,,Șiruri lungi de vertebrate Stateau strajă-n jurul lui Ne era cel mai bun frate Spunea puiul cucului. Tu erai reprezentantul Evoluției din noi, Spunea însuși elefantul Într-un glas de pițigoi. De ce-ți trebuie femeia Să-ți întunece lumina? Îți dădeam elefantina. Era rîsetul plînsorii Aranjat în hocus-pocus Cum m-ar așeza istorii? Se mira pitecantropus. Vai, Adam evoluatul, Singur el își sapă groapa, De știam noi rezultatul, Îți dădeam pitecantroapa. M-am văzut cuprins de febră Mătrăguna și cucuta Și m-au rîs că n-am algebră Să rezolv necunoscuta.” Acestea au fost cîteva creații elaborate în dulcele stil clasic, inspiratorul versului și al ideilor fixe în care stăpînesc fără frică. Dar, deschizînd alt plic, redactorul nostru a dat peste un poem mai aerisit în care se simțeau și unele ecouri modernist-simboliste. Pentru acest motiv, el putea să răspundă la ,,Poșta Redacției” măcar: ,,Era gata-gata..” ,,Sună lin/ ebenin,/ cristalin,/ diamantin,/ E cer senin, coralin,/ Rîd/ ciorchini/ de lumini/ în grădini/ pe tulpini/ de rod plini./ Prin țarini/ întîmpin/ cînt deplin/ de combin./ Poem plin/ citadin/ de mașini/ ți-aparțin/ din margini/ Șoapte vin/ dinspre Rin/ și-Aleutin/ de suspin/ Pahar plin/ gust pelin/ migdalin/ iz tanin/ Omblajin/ lupți în chin/ cu zbir hain/ neom rechin./ Curg des din/ crud ordin/ asasin/ bobi carmin/ pe sub pini/ (Nu-s rășini)/ Cleștar fin/ de iz alpin,/ jale-alini/ sfarmi destin/ despici deplin/ istoric chin/ Sub măslin/ păcii în chin/ tonic vin/ profirin/ Împletim/ garoafe, crini,/ rozmarin/ se înclin/ brazi, cămin,/ carpatin”. PAUL SUDITU P.S. Cînd nu era prea aglomerată, și în Revista ,,România Mare” apărea ,,Poșta Redacției”. Îmi aduc aminte că la Liceul ,,Decebal” din Capitală apărea Revista ,,Arcadia”, tipărită acasă la un elev de clasa a XII-a. Dar elevul și-a luat Bacalaureatul și revista a rămas fără tipograf. Atunci, l-am rugat pe domnul Vadim să fie așa de amabil și să ne pună la dispoziție măcar un sfert de pagină, unde, astfel, au apărut cîteva poezele de-ale unor fetișcane de clasa a IX-a.

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI... Un interviu din 1931 (cu un bunic din zilele noastre)

Credeți, probabil, că mă joc cu cuvintele în titlu pentru a vă face curioși. Aveți și nu aveți dreptate. Aveți, pentru că este vorba într-adevăr de un joc de cuvinte și al imaginației. Nu aveți întru totul dreptate însă, și asta pentru că nu e vorba de un joc de-al meu, ci de un interviu interesant publicat în perioada interbelică de un reporter al revistei „Realitatea Ilustrată”. Iată cum vedea un reporter din anul 1931 Bucureștiul începutului de Secol XXI: o lume a zgîrie norilor, a metroului și a avioanelor particulare, a televiziunii și a telefoanelor mobile, o lume a... Dar nu o să vă dezvăluim noi tot ce își imagina ziaristul interbelic despre lumea noastră, a celor de azi. Îl lăsăm pe el să o facă. „În Broadway-ul bucureștean, acolo unde acum o jumătate de secol se întindea băltoaca Herăstrău, care a fost secată și asanată în anul 1954, și unde am ajuns cu metropolitanul subteran ce leagă diferitele cartiere ale Capitalei, locuiește, în palatul sgîrie-nori ce-i aparține, Ion Iancovescu (notă: în anul publicării articolului actorul Ion Iancovescu avea 42 de ani). E un om în vîrstă de peste 100 de ani și ziarele radiofonice, cinematografice și de televiziune, au celebrat acum cîțiva ani, cu ocazia aniversării centenarului său, vigoarea lui fizică, acuitatea vederii, tinerețea inteligenții sale, memoria lui proaspătă și mai ales buna dispoziție, ce nu l-a părăsit niciodată. Amintirile lui sînt clare ca niște fotografii, pe care timpul nu le-a alterat. Pe acest tînăr moșneag l-am rugat să ne povestească cîteva din amintirile sale, din preajma anului 1930; după ce suspină plictisit, căci ziariștii l-au importunat toată viața, d. Iancovescu ne-a spus: - Veţi avea o dezamăgire, dacă ați venit, ca atîți alți colegi ai dv., să-mi puneți întrebări indiscrete, asupra secretului longevității mele, asupra iubirilor mele din trecut și din prezent, sau asupra crizei financiare despre

care am amintiri personale, din Europa anului 1930... În acel moment, o fată de-o frumusețe răpitoare, intră val-vîrtej, spunînd: - Bunicule, Ionel a luat avionul din garaj și aveam nevoie de el ca să mă duc la Cluj, la campionatul de natație, care începe peste un sfert de oră. - În ce direcție a pornit și cu ce viteză? – o întrebă venerabilul artist. - Spre sud, cu 500 km pe oră. - Bine... Și ducînd la gura un mic receptor de telefon fără fir, intră în legătură cu nepotul său și fratele delicioasei făpturi care ne întrerupsese. Dl. lancovescu porunci sburătorului să se întoarcă îndată, căci altfel ia un avion și se duce să-i rupă urechile. - Îmi amintesc, mi se adresă acest bătrîn veșnic verde, că în 1932, cei care posedau în România un avion personal se puteau număra pe degete. În ce privește comunicațiunile orale, telefonia fără fir era la începutul ei și, pentru ca să putem vorbi cu cineva de la distanță ne serveam de un aparat legat prin sîrme cu o centrală deservită de domnișoare care ne înfuriau la culme, pînă cînd binevoiau să ne dea numărul pe care-l ceream. Telefonului cu fir și acestor domnișoare, li s-au datorat numeroasele boli nervoase și mintale care au bîntuit omenirea pe la 1932. Dintre toate, numai azilele de nebuni au făcut avere, celelalte întreprinderi comerciale au dat faliment, din cauza crizei. - Care criză? - O criză economică provocată de scăderea prețului la cereale. - Cereale? Ce sînt alea? – am întrebat uimit. - Cerealele erau niște plante comestibile, ce se cultivau în țările așa zis agricole, cum era și România. La Muzeul Național puteți găsi mostre de grîu, porumb, orz... Scăderea prețului lor a dus la înlocuirea acestei producțiuni naționale cu alte fabricate; de altfel, acum,

cînd alimentația se servește în buline, ele nu și-ar mai avea rostul... - Nu vrei să iei un bulin de friptură de curcan și un bulin de vin? – mă întrebă simpaticul centenar, întinzîndu-mi o cutiuță. - Și ce mijloace de transport aveați? - Foarte comice: în interiorul marilor orașe, circulau un fel de lăzi enorme, electrice, pe șine, lăzi numite tramvaie, în care se înghesuiau, claie peste grămadă, oameni de două ori mai mulți decît încăpeau! - Ce barbarie! - Accidentele de tramvai și de automobil se țineau lanț. Mai erau de asemeni autobuze.. - Autobuze? Mi se pare că autobuzele erau niște animale sfrijite? - Nu... Confunzi cu caii de birje, care au dispărut demult, mă lămuri venerabilul Iancovescu. - Dar instrucțiunea publică? - A fost o halima! Elevii învățau în saboți. - În saboți? De ce? Se asimilează mai ușor lecțiile în saboți? - Nu, ci fiindcă erau pe atunci și copii care n-aveau ghete! În fine, în 1965, a fost înmormîntat ultimul român analfabet. - A rămas încă în amintirea omenirei – am spus acestui bătrîn atît de savant – că ați avut o strălucită carieră teatrală... - Da, atunci cînd existau teatre cu scenă, cu rampă... Cînd însă spectacolul prin televiziune la domiciliu a înlocuit teatrele, am fost nevoit să-mi schimb profesiunea, devenind directorul Casei de economii și consemnațiuni. Venerabilul centenar, căruia îi uram o viață și mai lungă, fu nevoit să întrerupă aici interview-ul, deoarece pe ecranul aparatului de televiziune apăruse sala de consiliu al Casei de economii, unde d. Iancovescu era chemat de urgență. El își luă rămas bun de la noi, oftînd și rostind aceste enigmatice cuvinte: - Ei, tinere, d-ta nu ști ce e aia un pol... Acum s-a desființat moneda; dar cîte amintiri duioase din tinerețe îmi evocă mie acest cuvînt dispărut!...”. Sursa: Art. „Un interview cu un centenar în anul 2000”, 31 decembrie 1931

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

situaţia a fost reticenţa tot mai puternică a ţăranilor de a cultiva pămîntul doar pentru ca armatele să aibă ce să fure. În 1630, în Nassau oamenii ajunseseră să facă pîine din rădăcini şi ghinde, în timp ce în Bavaria cadavrele celor care muriseră de foame zăceau neîngropate pe drum. Acum s-a făcut simţită şi ciuma, care a ucis 16.000 de oameni numai în Praga. Boala avea să nimicească tabere întregi de refugiaţi nenorociţi. Diplomatul englez sir Thomas Roe spunea că pe o distanţă de 130 de kilometri nu găsise „nici o casă în care să poţi dormi în siguranţă, nici un locuitor, în afară de cîteva sărmane femei şi de cîţiva copii“. Probabil cea mai cunoscută atrocitate din acest cumplit război a avut loc la Magdeburg, „oraşul fecioarei“. Deasupra porţilor sale se înălţa statuia din lemn a unei fete care ţinea în mînă o cunună ce-i simboliza fecioria, purtînd inscripţia: „Cine o va lua?“. Populaţia era aproape în întregime protestantă. În mai 1631, oraşul a fost cucerit de armata Ligii Catolice condusă de Johann Tserclaes, conte de Tilly, şi de Gottfried Heinrich Pappenheim, după şase luni de asediu. Există controverse cu privire la întrebarea dacă aceşti doi comandanţi au încercat sau nu să-şi ţină soldaţii în frîu. Pappenheim l-a salvat pe administratorul protestant, care era rănit, în timp ce Tilly a fost văzut în timp ce îngrijea cu stîngăcie un bebeluş pe care-l salvase din braţele mamei sale decedate. Dar prea puţin a contat dacă au încercat sau nu să-i strunească, întrucît mai ales soldaţii valoni şi cei croaţi au făcut ravagii cumplite. După cum spunea marele scriitor german Friedrich Schiller: „Au început o serie de orori pe care istoria nu le poate descrie în cuvinte, şi nici pana poetului. Nici nevinovăţia copiilor, nici neputinţa bătrînilor, nici tinereţea, sexul, rangul sau frumuseţea nu au putut domoli furia cotropitorilor. Soţiile au fost siluite în braţele soţilor, fiicele, la picioarele părinţilor, iar

femeilor lipsite de apărare le-au fost răpite atît virtutea, cît şi viaţa“. Cînd unii dintre ofiţeri i s-au plîns lui Tilly, se spune că el ar fi răspuns: „Soldatul trebuie să pri mească şi el o răsplată pentru pericolele înfruntate şi pentru truda lui“. După ce au ars Magdeburgul din temelii, soldaţii au luat mii de femei în tabăra lor. Tilly a trimis preoţi care să-i povăţuiască să fie cuviincioşi şi să se căsătorească cu cele pe care le răpiseră sau să le înapoieze pentru o sumă rezonabilă. Cîţiva dintre bărbaţii care supravieţuiseră în Magdeburg au reuşit cu greu să strîngă suficienţi bani pentru a-şi plăti propria răscumpărare şi pe cea a soţiilor lor, dar cei care nu au putut au fost siliţi să plece mai departe cu soldaţii lui Tilly ca servitori ai acestora. Probabil că au fost ucişi 30.000 de oameni, şi se spune că populaţia oraşului ar fi scăzut pînă la numai 400 de locuitori. Atrocităţile au inspirat o asemenea groază în întreaga Europă, încît împăratul a contramandat festivităţile planificate pentru a sărbători victoria. Statuia de lemn a fecioarei din Magdeburg a fost găsită, carbonizată şi ruptă, într-un şanţ. Cu un umor sumbru, unii vorbeau despre „căsătoria Magdeburgului“, dar soldaţii protes tanţi îşi aminteau altfel evenimentul şi, de atunci înainte, multor soldaţi catolici care cereau îndurare li se răspundea: „Îndurare ca la Magdeburg!”, după care erau împuşcaţi. Marele erou al protestanţilor a fost regele Gustav Adolf al Suediei, „Leul din Nord”. În aprilie 1632, armata sa a intrat în Bavaria şi Suabia, pustiind pămîntul pe măsură ce înainta. Foametea şi bolile secerau sate întregi, iar din păduri veneau lupii, care mîncau morţii şi muribunzii. (va urma) JOHN WITHINGTON

Războaie și invazii (VI) Războiul de 30 de Ani (2)

Un mercenar englez nota că oamenii din oraşul morav Hranice au refuzat să-i adăpostească, aşa că „am intrat în oraş şi am omorît bărbaţi, femei şi copii; execuţiile au durat două ore, iar jafurile, două zile”. Nici cei din tabăra adversă nu au fost mai blînzi. În 1624, armatele Ligii Catolice au prădat oraşul Hildesheim, furînd bogăţii, animale şi femei. Au măcelărit toate vitele pe care nu le-au putut lua cu ei. Au dărîmat biserici, au răscolit cimitire şi au împuşcat orice ţăran pe care l-au găsit ascunzîndu-se în pădure, încercînd să salveze o biată bocceluţă în care-şi adunase cîteva lucruri. Unui pastor care a protestat i s-au tăiat mîinile şi picioarele şi a fost lăsat să sîngereze pe altar. Dar asta nu înseamnă că a fi catolic îi garanta cuiva protecţia. Soldaţii au prădat Mînăstirea Amelungsborn, jefuind chiar şi mormintele călugăriţelor. Armata oficială a regelui Boemiei, care fusese înlăturat de pe tron şi devenise acum împăratul Sfîntului Imperiu Roman, Ferdinand al II-lea, sub conducerea lui Albrecht von Wallenstein, era mai disciplinată, dar şi aceasta avea nevoie de alimente, băutură, încălţăminte, îmbrăcăminte şi foarte mulţi bani. Dacă potentaţii locali nu reuşeau să-i adune, atunci soldaţii îi luau ostatici. Aşa cum s-a întîmplat întotdeauna, Războiul, unul dintre călăreţii Apocalipsei, a venit împreună cu tovarăşii săi, Foametea şi Ciuma. Începînd cu 1625, în Franconia, Württemberg şi pe Valea Rinului au fost trei ani de foamete. La început, vremea a fost extrem de proastă şi a nins în luna iunie, dar ceea ce a agravat

Lumea nesigurã în care trãim

NATO – ÎNTRE DEZIDERAT ȘI AGRESIUNE (I) (Un jubileu de cruci)

(urmare din pag. 1) Cum Charles de Gaulle nu mai este printre noi, din anul 1970, și cum actualul președinte al Franței – narcisistul și înfumuratul Emmanuel Macron – se vede în postura de Napoleon mărșăluind în fața unei armate europene pînă sub balcoanele Kremlinului, în prezent există o aliniere perfectă la politica de expansiune a NATO, dictată de Puterea Militară de la Washington, în ciuda unei voci singulare (Viktor Orban), care va fi cu siguranță, redus la tăcere. Cu multe erori de strategie, pe termen mediu și lung, Alianța Nord-Atlantică se complace să stea sub pecetea politicii americane – de învrăjbire între popoare – fără a sesiza malformația care sufocă politica și diplomația Casei Albe, rămase încorsetate în realitatea vetustă a Secolului XX. În momentul de față niciun analist politic sau militar, care vrea să-și facă meseria cu onestitate, nealterată de umorile politicii de peste Ocean, nu poate înțelege atitudinea complet vasală pe care cele 31 de state din NATO o adoptă față de directivele Unchiului Sam. Dincolo de implicarea directă a acestor țări (cu economia, potențialul militar, societatea in integrum, cu efect asupra generațiilor viitoare) în susținerea fantomei hegemoniei SUA asupra politicii mondiale, supunerea orbește la ordinele emise din Biroul Oval (de multe ori de către oameni vizibil dezechilibrați mintal), conduce într-o singură direcție – cea indicată de Washington – nedînd posibilitatea alegerii unei alternative, în raport cu realitatea din teren și de previziunile diplomației mondiale. Declarația Summitului de la Washington emisă de Șefii de Stat și de Guvern care au participat la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din Washington, D.C., 10 iulie 2024, în 38 de puncte, urmată de Angajamentul privind asistența de securitate pe termen lung pentru Ucraina , în 6 puncte, constituie o reflectare fidelă a trendului actual de orientare a NATO sub neslăbita comandă a SUA. Desigur, astfel cum era de așteptat, majoritatea descrierii teatrului de acțiune NATO, în prezent, precum și măsurile adoptate la acest Summit, au în centrul sinergic al acestora configurarea unei anateme solide asupra Rusiei lui Putin, canalizată prin prisma atacului acestei țări asupra unor teritorii ucrainene. Deoarece Declarația în sine este un amalgam de butaforii literare, brodate pe un schelet din lumea abisală, menit să inoculeze și în mintea celui mai căpos individ de pe planetă spectrul iminentului asalt militar global pe care-l va săvîrși Rusia revanșardă, nu merită disecată, voi puncta doar cîteva idei, în sprijinul intertitlului de mai sus. 1. „Creată pentru a prezerva pacea, NATO rămîne cea mai puternică Alianță din istorie”. Ce avem noi aici? O minciună și o neclaritate: Cum prezervi pacea prin război?; O alianță se face întotdeauna împotriva cuiva. NATO (la ora actuală) împotriva căror forțe este organizată?; 2. „NATO este o Alianță defensivă”. Încă o minciună. În capitolele următoare voi demonta această aserțiune în contradicție totală cu istoricul Alianței; 3. „Cele trei sarcini fundamentale ale NATO, descurajare și apărare, prevenirea și descurajarea crizelor și securitate prin cooperare”. Cred că au fost emise alte „sarcini” pe care le-am văzut la NATO de-a lungul

timpului, cum ar fi: înarmarea statelor membre (în special a celor mici) cu armament de proveniență americană, în scopul îmbogățirii concernelor militare de peste Ocean; impunerea cu forța, în unele state independente, a unor regimuri politice acceptate de SUA; provocarea de războaie locale sub auspiciile NATO, prin amestecul în treburile interne ale unor state etc., etc. 4. „Rusia rămîne cea mai semnificativă și directă amenințare la adresa securității aliaților”. În afară de conflictul cu Ucraina, care, totuși, nu este „aliata” NATO, după cîte cunoaștem la ora actuală, Rusia nu desfășoară activități directe, de amenințare la adresa vreunui stat din cele 32 cîte fac parte din NATO, deci, acest punct are rolul de a inflama opinia publică și de a „justifica” escaladarea raporturilor internaționale dintre NATO și alte state. Pentru că această declarație poate fi citită online de către oricine vrea să se convingă de un text considerat de autorii lui chintesența jubileului de 75 de ani ai existenței Alianței Nord-Atlantice, dar, deturnat în mare parte de la subiect, prin însăilări de teoreme lipsite de conținut real, mă opresc aici cu exemplificarea, deși, pe parcursul celor 38 de puncte, aș fi creat un cadru și mai larg de a demonstra mistificarea adevărului doar, doar, proștii vor înghiți gălușca și vor înălța osanale Alianței, ba chiar și Arcuri de Triumf. Pentru a înțelege istoria apariției, dezvoltării și decăderii NATO, vă invit la o lectură adecvată, unde voi demonstra, cu materialul clientului, anacronismul acestei alianțe, în viziunea (și interesul) Statelor Unite ale Americii și a concernelor de armament americane – dictatura la zi a politicii de forță de peste Ocean.

Înșelătoarea pace a Tratatelor

Istoria omenirii este martora eșuării tuturor încercărilor de a crea alianțe sau uniuni, mai ales ca urmare a unor conflicte armate internaționale. Nemergînd mai departe decît pînă la Primul Război Mondial, prilej cu care propagandiștii „Antantei” au lansat lozinca potrivit căreia „Acesta este războiul menit să pună capăt tuturor războaielor”, cunoaștem efortul unor oameni politici cu viziuni sănătoase de a opri repetarea conflictelor (locale sau generalizate) prin diferite organizații internaționale menite să impună o conduită generală a popoarelor, indiferent de mărimea și de puterea economică a acestora. În acest cadru avem cel mai plastic exemplu – Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor – organizație Semnarea Tratatului de înființare a NATO interguvernamentală, înființată

în urma Conferinței de Pace de la Paris, care a pus capăt Primului Război Mondial, și care a fost precursoarea Organizației Națiunilor Unite. Deși fundamentată pe principiul cooperării națiunilor în vederea preîntîmpinării unui nou conflict armat, cu participare internțională, Liga Națiunilor a sfîrșit datorită neputinței de a împiedica un nou război mondial. Considerînd o simplă hîrtie Actul de constituire a Ligii Națiunilor, unele state nu au mai avut răbdare și au spart convenția. Astfel, Japonia a invadat Manciuria (1931); Italia a invadat Etiopia (1935); Germania și Rusia sovietică, foști adversari în timpul Primului Război Mondial semnează, în orașul italian Rapallo, în 16 aprilie 1922, un Tratat, ignorînd prevederile Tratatului și Păcii de la Versailles, Germania retrăgîndu-se, de altfel, din Liga Națiunilor în 1936 (trecînd la un program de înarmări masive), iar Uniunea Sovietică este exclusă din Ligă în 1939, în urma atacării Finlandei. Față de aceste Puteri continentale, care au sfidat o înțelegere interstate, România, mai ales prin activitatea diplomatică la Liga Națiunilor a lui Nicolae Titulescu, își pusese mari speranțe în această organizație, în dorința de menținere a stabilității frontierelor sale potrivit Tratatului de la Trianon din 1920. În plin război mondial revine ideea conceperii unui instrument internațional, în vederea coordonării activităților, pe cale pașnică, a mai multor State, și a evitării unui nou cataclism universal. Astfel, la Conferința de la Teheran (25 noiembrie – 1 decembrie 1941) și la Conferința de la Yalta (4 – 11 februarie 1945), ca urmare a înțelegerilor dintre conducătorii celor trei Mari Puteri (SUA, URSS și Marea Britanie), la 26 iunie 1945 un număr de 50 de state au semnat, la San Francisco, Carta Națiunilor Unite, punîndu-se, astfel, bazele Organizației Națiunilor Unite. După război cele trei Puteri n-au mai acționat de pe planuri comune, politica lor statală conducînd la discrepanțe improprii unei colaborări pașnice, așa cum se preconiza și la ultima reuniune a acestora (Potsdam, iulie-august 1945), unde a luat parte și Franța, și unde a fost primită capitularea necondiționată a Germaniei, hotărîndu-se dezarmarea și divizarea acesteia în sectoare de ocupație. Pe fondul declanșării Războiului Rece și al pericolului intuit reciproc de taberele formate în urma acestui fenomen, la 4 martie 1948, reprezentanți ai Belgiei, Franței, Luxemburgului, Olandei și Marii Britanii s-au întîlnit la Bruxelles pentru a analiza și a hotărî condițiile semnării unui tratat de asistență mutuală, inițiativă materializată prin semnarea Tratatului de la Bruxelles. Gurile rele susțin că acest demers insolit a fost urgentat și de zvonul în baza căruia între Washington și Moscova ar fi existat o înțelegere secretă în ce privește împărțirea Europei și respectarea cu sfințenie a liniei de demarcație. Acțiunile puse pe seama Războiului Rece – de amplificare a amenințărilor celor două sisteme sociale, născute

în escaladarea „Războiului Rece” – invitarea Germaniei de Vest pentru a face parte din NATO. Greșeală, după cum se poate constata, repetată după 1990, în contextul atragerii fostelor țări socialiste în mreja înșelătoare a NATO.

Expansiune spre Est În noile condiții ivite după destrămarea Uniunii Sovietice și a „lagărului socialist”, și după încetarea Pactului de la Varșovia (3 mai 1991, oficializat la întîlnirea de la Praga, din 1 iulie 1991), era evidentă partea spre care se înclină balanța supremației – partea cîștigătoare fiind SUA și Occidentul, în primul rînd prin existența, în continuare, a Alianței Nord-Atlantice, dar, mai ales (cum vom vedea mai încolo), prin extinderea acesteia către Est, chiar pînă la În timpul Războiului Rece, Europa a fost împărțită între două alianțe hotarele Rusiei. Desigur, apelînd la militare – NATO și Pactul de la Varșovia schema temporizării reacției Rusiei, NATO (bineînțeles, la comanda din cele două sfere de influență de după încheierea Washingtonului), deși pusese ochii pe statele ieșite de sub războiului – au dus, în septembrie 1948, la crearea unui influența Moscovei, pentru a le atrage în siajul SUA, a organism militar în cadrul Tratatului de la Bruxelles, „inventat” o păcăleală internațională, parafînd (27 mai cunoscut sub numele de Organizația pentru Apărarea 1997) la Paris, Actul Fondator al Relațiilor Mutuale, lumii Occidentale (UEO). Pentru că trebuia să aibă un șef, acesta a fost numit mareșalul britanic Bernard Law Cooperare și Securitate dintre NATO și Federția Rusă. Pentru a ne da seama de starea de pace artificială Montgomery (președintele Comitetului șefilor de state creată de acest document amăgitor, născut pentru majore), în același timp fiind stabilit și Cartierul General adormirea vigilenței uneia dintre părțile contractante, al Organizației, la Fontainbleau, lîngă Paris. Imediat de redau cîteva pasaje din acesta. peste Ocean a venit reacția: speriate că vor pierde controlul „Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, pe politic în această zonă geografică, SUA, la inițiativa de o parte, și Federația Rusă, pe de altă parte, denumite secretarului de stat, generalul George C. Marshal, și al în continuare NATO și Rusia, bazate pe angajamente cîtorva senatori, Congresul SUA a adoptat o rezoluție politice ferme luate la cel mai înalt nivel politic, VOR care recomanda asocierea Statelor Unite la aranjamente CONSTRUI ÎMPREUNĂ O PACE DURABILĂ ȘI regionale de securitate. Terenul fiind pregătit, în cursul CUPRINZĂTOARE ÎN ZONA EURO-ALTANTICĂ anului 1948 au avut loc la Washington negocieri între (sublinierea autorului), bazată pe principiile democrației statele membre ale Tratatului de la Bruxelles, SUA și și securității comune”; Canada, încheiate în luna octombrie, cu adoptarea textului - „NATO și Rusia nu se consideră una pe cealaltă unui Pact militar (defensiv), în zona Atlanticului de Nord. ca adversari. Ele împărtășesc țelul depășirii vestigiilor Anul următor se mai face un pas. La 15 martie 1949 anterioare și a concurenței, pentru întărirea încrederii statele semnatare ale Tratatului de la Bruxelles, împreună reciproce și a cooperării”; cu SUA și Canada, au invitat oficial Danemarca, Islanda, - „Prezentul Act reafirmă hotărîrea NATO și a Rusiei Italia, Norvegia și Portugalia să adere la noul tratat. 4 aprilie 1949, Washington. În pofida presiunii de a da substanță concretă angajamentului lor comun exercitate de URSS, a memorandumului adresat de de a construi o Europă stabilă, pașnică și nedivizată, Moscova celor 12 națiuni semnatare, prin care acțiunea întreagă și liberă, spre binele tuturor popoarelor sale”. Citind acestă avalanșă de superlative la adresa celor acestora era considerată a fi de natură ostilă, Tratatul două entități care se gratulează reciproc, și suprapunînd Organizației Atlanticului de Nord a fost semnat și ratificat textul cu realitatea anului 2024, cînd un război NATOde toate parlamentele țărilor membre în următoarele 5 Rusia așteaptă scînteia de inițiere, te apucă rîsul, dacă luni. Apariția NATO a prilejuit instalarea în fotoliul de situația n-ar fi extrem de gravă, realitatea făcînd praf lider al lumii capitaliste industrializate a SUA, poziție de parfumatele paragrafe ale acestui acord mincinos. care se ține cu dinții, mai ales că, după destrămarea fostei Deși în plan teoretic stăm bine, trebuia umplut vidul Uniuni Sovietice, fostele țări satelit ale Moscovei au dat lăsat în Europa de dispariția „blocului socialist”, obiectiv fuga spre a fi în „trend”, îngroșînd rîndurile Alianței, dar tatonat de Occident printr-un plan indirect, numit, dezvoltînd și o reacție punitivă din partea Rusiei. pompos, „Parteneriatul pentru Pace”, acesta devenind, Dar, să ne întoarcem la istoricul NATO, pentru a după 1988, sarcina de consolidare a NATO. Summitul înțelege complexitatea actuală a acestui fenomen politicode la Madrid (8-9 iulie 1997) al NATO a însemnat o militar, angrenat în cu totul altă direcție decît cea inițială. Nucleului de state oficializat pe 4 aprilie 1949 la Washington nouă treaptă în evoluția Alianței, constituind prima i s-au alăturat alte țări europene, astfel: Grecia și Turcia deschidere oficială spre țările din centrul Europei, foste la 18 februrie 1952, Republica Federală a Germaniei la în „portofoliul” Moscovei, concretizată prin invitarea 9 mai 1955, Spania la 30 mai 1982. Dacă în primii 6 ani Republicii Cehe, a Poloniei și a Ungariei de a începe de după apariția NATO, URSS nu a reacționat din punct negocierile de aderare. Deși respinsă la acest Summit, de vedere militar, odată cu primirea Republicii Federale a România este nominalizată printre statele candidate Germaniei în Alianța Nord-Atlantică, s-a produs un declic care au realizat progrese semnificative în îndeplinirea de imagine, conducerea de la Moscova și întrega societate criteriilor de aderare la NATO. Pentru că, dincolo de rusă au suferit un adevărat șoc. Fiind proaspete imaginile criteriile oficiale, România a fost obligată să facă sacrificii de coșmar ale distrugerilor pricinuite de armata germană naționale degradante, în primul rînd distrugîndu-și o și de aliați pe teritoriul URSS (trecuseră doar 10 ani de la mare parte din industrie, inclusiv cea de apărare, acest terminarea celui de-al Doilea Război Mondial), primirea aspect merită tratat în mod analitic, ceea ce se va întîmpla RFG în NATO a isterizat popoarele sovietice, Kremlinul în partea a doua a cestui material, la capitolul dedicat hotărînd să vină cu o replică pe măsură la Alianța Nord- împlinirii a 20 de ani de la aderarea Țării noastre la Atlantică, materializată în constituirea Tratatului de la NATO (alt prilej de sărbătoare națională!). Pînă la această „șmecherie” propagandistică, să nu Varșovia (14 mai 1955), din care au făcut parte URSS, omitem reuniunea la nivel înalt a Alianței din 5 iulie Albania (pînă în 1968), Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România și Ungaria. 1990 de la Londra, „dirijată” de politicieni grei: George La momentul respectiv, cînd s-au ascuțit divergențele Bush, François Mitterrand, Margaret Thatcher și dintre cele două sisteme politico-militare, mulți analiști Helmut Kohl, prilej cu care a fost elaborată „Declarația și diplomați de pe scena Euro-Atlantică au apreciat ca pe de la Londra” care stipula, nici mai mult, nici mai puțin, o mare eroare – cu efecte grave în cursa înarmărilor și decît că: „NATO și Tratatul de la Varșovia nu se mai

consideră adversare și a fost aprobată, de principiu, noua strategie a Alianței”. Pentru specialiști a constituit o mare supriză eliminarea din noua strategie a NATO a conceptelor „Apărării înaintate” și „Ripostei flexibile” care au stat la baza pregătirilor de război cu armatele statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. La scurt timp de la aceste „compromisuri” a ieșit la iveală și substratul acestora: era prețul cerut de Mihail Gorbaciov pentru a obține acordul Biroului Politic și Comitetului Central al Uniunii Sovietice, precum și al conducerii superioare a Armatei Roșii față de actul de unificare a celor două Germanii. Imediat după acest troc ordinar (d.p.d.v. NATO – strategic), secretarul general al NATO, Manfred Worner, s-a deplasat personal la Moscova și a prezentat Guvernului cele două documente. Astfel, anul 1990 consemnează o victorie de prestigiu pentru NATO, reunirea celor două Germanii aducînd un plus de întăriri militare, Germania de Est fiind cunoscută ca țara din cadrul Tratatului de la Varșovia cu cea mai puternică armată (177.000 de militari), și cu o populație de 16 milioane de locuitori. Ceea ce ați citit mai sus este una dintre stratagemele puse la cale de NATO (bineînțeles, cu ajutorul unor trădători, gen Gorbaciov), spre „îmblînzirea scorpiei” (Rusia), și pregătirea terenului pentru atragerea de noi membri, în prim – plan situîndu-se țările eliberate recent din sfera de influență sovietică. Ca un fel de concluzie: înlocuim Tratatul de la Varșovia, în cadrul căruia ne antrenam să luptăm împotriva NATO, chiar cu NATO, în cadrul căreia ne antrenăm să luptăm împotriva principalului pion din structura fostului Tratat de la Varșovia! Mai pe românește spus: am schimbat un stăpîn cu altul, esența condiției rămînînd aceeași: cumpărarea de armament cu mulți, mulți bani și, în plus, în situația actuală – periclitarea gravă a independenței și suveranității României. Cine nu vrea să vadă această anomalie, să mai aștepte puțin și se va convinge. Numai că, va fi prea tîrziu, și prețul pe care România îl va plăti va fi incalculabil și distrugător! Principala putere, pe plan mondial, interesată de expansiunea spre Est a NATO este SUA care, în ciuda faptului că, după încheierea Războiului Rece, nicio putere militară din lume nu amenință securitatea Americii, aceasta continuă să cheltuiască pentru înarmare sume imense, chiar mai mult decît Rusia, Germania, Franța, Marea Britanie, China și Japonia luate la un loc. Deși chiar în sînul politicienilor americani a apărut un curent care se manifestă împotriva extinderii NATO spre Est, cu tendința dincolo de Urali, în spațiul asiatic al fostei URSS, cîștig de cauză au susținătorii lărgirii („Enlargement”), care au indus în mentalul lumii europene sentimentul „Garanției Unice” pe care o acordă SUA, în cadrul NATO, deși nu întotdeauna ni s-a prezentat mobilul acestei „garanții” – o entitate în carne și oase care amenință existența Europei acum, la început de mileniu III. Principalul protagonist al extinderii NATO spre Est a fost președintele Bill Clinton, care încă din 1994 afirma că: „Nu se pune problema dacă NATO se va extinde, ci numai cînd și cum?”. Dacă cineva, credul, încearcă să acrediteze ideea că extinderea NATO spre Est este văzută prin prisma intereselor primare ale statelor invitate să intre în hora războinică a NATO, nu are decît să citească „Strategia de Securitate Națională” a Statelor Unite, elaborată în 1994, unde va constata că dimensiunea de fond a acestui demers o constituie „Enlargement”. Pornind de la acest angajament prezentat sub masca asigurării securității noilor membri ai NATO, SUA nu face altceva decît să-și consolideze supremația (politică, economică, militară) în cadrul Alianței, controlînd o bună parte din economiile statelor europene, în special prin subjugarea acestora în vederea înzestrării cu armament, tehnică de luptă și echipament militar de proveniență americană, statul făcînd jocul oligarhiei militare americane, dominantă, în condițiile în care Uniunea Europeană este măcinată de ambiții personale și supusă îndeplinirii unor aberații de neimaginat izvorîte din gîndirea bolnăvicioasă a doamnei Ursula von der Leyen. În următorul episod vă veți întîlni cu alte dovezi ale schimbării statutului NATO, care vorbesc de la sine de anacronismul unui instrument din sorgintea epocii Războiului Rece, perpetuat în Mileniul III, spre satisfacția concernelor militare americane și spre sărăcirea țărilor obligate să le îngroașe acestora conturile bancare. (va urma)

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

ANDRÉ MALRAUX ÎL NUMEA „CEL MAI MARE ARHITECT DIN LUME“ (II) „Tortul cu frişcă“ al arhitecturii moderne (2)

contra acestui proiect. Le Corbusier a trecut peste toate, hotărînd să nu mai citească nici un ziar, să nu mai primească nici un ziarist. În 1950 a început, la comanda lui Nehru, primele sale studii pentru oraşul Chandigarh, capitala Penjab-ului (stat în India). Cu capela din Ronchamp, construită în aceeaşi perioadă, arhitectul de 63 de ani repunea în discuţie stilul său. El, care fusese teoreticianul unghiului drept – devenit „tortul cu frişcă” al arhitecturii moderne – se convertea brusc în curburi. Le Corbusier a conceput capela ca pe o sculptură, ca pe un semnal-avertisment. În 1958, pavilionul Philips din cadrul Expoziţiei internaţionale de la Bruxelles accentua şi mai mult noul lirism caracterizat prin încordare şi zbor. În ultimii zece ani ai vieţii sale, Le Corbusier devenise un mit, ca Einstein, Chaplin şi Picasso. El singur simboliza arhitectura modernă, ceea ce era nedrept, desigur, căci arhitectura modernă nu s-a născut doar prin Le Corbusier, iar noile direcţii luate de avangardă sînt chiar, destul de des, străine de teoriile sale. Dar, prin independenţa sa, prin refuzul faţă de orice compromis, prin viaţa sa consacrată cercetării tehnice şi plastice şi fericirii oamenilor, merita această onoare. Mai mult, prin cuvîntul, prin cărțile şi articolele sale, catalizase și răspîndise ideile care au revoluţionat arhitectura şi care, înaintea lui, rămăseseră doar în domeniul specialiş tilor: eliberarea solului prin piloţi care susţineau edificiul, acoperişul-terasă, utilizat ca grădină sau teren de sport, des

Cum proiectul lui Le Corbusier era singurul care nu depăşea limita impusă de 13 milioane, cele mai convenabile proiecte academice atingînd devize de 27 de milioane, Adunarea Naţiunilor Unite şi-a mărit creditele cu 50%. Toate asociaţiile profesionale au protestat împotriva acestei ruperi de contract şi cinci ambasadori numiţi ca arbitri au ales la rîndul lor drept cel mai economic şi mai logic proiect pe cel al lui Le Corbusier. În final însă, a fost impus foarte academicul arhitect francez Nenot, care s-a inspirat cu sînge rece din proiectul lui Le Corbusier, modificîndu-l după canoanele academice. Un nou scandal a izbucnit, Le Corbusier atacînd Liga Naţiunilor pentru plagiat, evident fără cîştig de cauză. Cariera „scandaloasă” a lui Le Corbusier începea. În anul următor, 1928, s-au iniţiat Congresele internaţionale de arhitectură modernă (CIAM), care reuneau arhitecţi din întreaga lume şi care încercau în fiecare an să definească un stil modern colectiv. Le Corbusier a fost sufletul acestei mişcări. În 1930, a construit celebra sa Maison Savoye, la Poissy, astăzi monument istoric, a realizat la Geneva imobilul Clarte şi la Moscova, Ministerul industriei uşoare. În acelaşi an a obţinut naţionalitatea franceză. În 1931, a construit la Paris Azilul Armatei salvării, pavilionul elveţian în ansamblul Universităţii şi imobilul cu acoperiş din strada Nungesser-et-Coli, unde el ocupa ultimul etaj. Tot în 1930 şi-a publicat planul de muzeu cu posibilităţi de extindere nelimitată şi primul său plan de urbanizare a oraşului Alger. În timpul ocupaţiei germane, lipsit de comenzi, Le Corbusier a locuit într-o fermă părăsită din regiunea Toulouse, scriind mai multe cărţi: Casa oamenilor, Propuneri de urbanizare, Cartea Atenei şi lucrînd la studiul principiului Modular, un nou sistem de măsură „pentru a servi la standardizare, la industrializarea în serie”. Imediat după război, a început marea şi deprimanta aventură a ansamblului de locuinţe de la Marsilia în care Le Corbusier îşi punea în aplicare concepţia sa despre arhitectură. Din 1945 pînă în 1950, în timpul cît a lucrat la acest prototip, ale cărui replici au fost construite după aceea la Reze-Foret şi Berlin, i s-au pus fără încetare piedici. Presa Visual Art Center, Boston şi Ordinul arhitecţilor s-au unit

Maison Savoye

părţirea pietonilor de maşini, oraşele transformate în parcuri, păstrînd totuşi o densitate mare de populaţie, policromia, panoul de faţadă cu ferestrele plasate de la un cap la celălalt, cultul soarelui. Cu acelaşi zel cu care a fost respins Le Corbusier, administraţia şi arhitecţii au acaparat teoriile sale, îndulcindu-le, adaptîndu-le la nivelul mediocrităţii. Le Corbusier n-a mai fost atacat, dar a fost tot timpul plagiat, fără nici o jenă. Au fost construite în numele său mari ansambluri care sînt o ruşinoasă caricatură a „oraşului-lumină“. În ciuda decoraţiilor, onorurilor, serbărilor, Le Corbusier a rămas un dezamăgit şi un solitar. A avut şi marele merit ele a nu se lăsa prins în capcanele onorurilor. A refuzat de trei ori să creeze, la solicitarea ucenicilor, un atelier la Şcoala de Bellearte şi, în 1956, i-a concediat pe cei care îi cereau să candideze la Institut (Academia Franceză). S-a spus că arhitectul era ţinut în afara comenzilor. Nu este întru totul adevărat. Numai că ele au venit destul de tîrziu şi, trebuie să precizăm, majoritatea din alte ţări. În India, Le Corbusier a realizat nu numai planul de ansamblu al urbanizării Chandigarhului, construcţiile Capitoliului şi ale Centrului civic, ci şi Centrul industriilor de la Ahmedabad, locuinţe particulare şi Muzeul cu posibilităţi nelimitate de extindere pe care Capela din Ronchamp

îl desenase în 1931. Acelaşi muzeu l-a realizat şi la Tokio în 1956 (Muzeul de artă occidentală). Statele Unite au aşteptat ca arhitectul să fie septuagenar pentru a-i comanda o primă construcţie: Visual Art Center din Boston. Pictor, sculptor, tapiţer, scriitor, arhitect, urbanist, restaurator de mobilă, inventator al unui sistem de măsură, litograf, machetator, Le Corbusier te duce cu gîndul la acele genii ale Renaşterii care, ca şi el, aveau toate curiozităţile şi toate harurile. Sfîrșit MICHEL RAGON (traducere de Elena-Liliana IONESCU)

Centrul industriilor, Ahmedabad

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

Locurile sacre ale Islamului (II) Piatra suspendată (2)

Episodul ne este astfel descifrat de Cantemir: „Într-o zi Muhammad cînta ceasurile de dimineaţă la Mecca şi, isprăvindu-le, a spus către oameni: săi: «O voi, oamenilor, vedeţi puterea şi măreţia lui Dumnezeu! Ieri, după ce am plecat de la voi, a venit la mine Gabriel, după ultimele rugăciuni de seară, şi mi-a zis: O, Muhammad, Dumnezeu îţi trimite pace şi-ţi porunceşte să-l vizitezi. Iar eu i-am răspuns: Unde-l pot vizita?. Şi a zis: În locul unde este el... Şi mi-a adus un dobitoc mai mic decît catîrul, însă mai mare decît măgarul, al cărui nume e Burak (adică o făptură nouă şi mică, pe spinarea căreia trebuia să fac acel drum...). Dar cînd am vrut să încalec pe dobitocul acela, n-a vrut şi a fugit de la mine. Şi i-a zis Gabriel lui (căci dobitocul acela şi înţelegea, şi grăia cu limbă omenească): Ţine-te tare, o, fericitule, căci Muhammad este cel care vrea să se suie călare pe tine... şi apoi am încălecat pe dobitocul acela care mergea cu un umblet liniştit şi unde vedea înaintea lui cu ochii orizontul, acolo îşi punea copita piciorului. (Lucru pe care cei învăţaţi aşa îl tîlcuiesc: întrucît ochiul nu vede decît ceea ce intersectează orizontul din locul pe care se află, aşa dobitocul acela, cu un singur pas, întindea piciorul pînă la o asemenea distanţă, încît putea ajunge la orizontul văzut de el mai înainte; şi aşa, dacă s-ar fi uitat la punctul Zenit, cu o singură ridicătură de picior de la pămînt ar fi ajuns în mers chiar pînă la primul cer sau, după cum spun alţii, tîlcuind mai mult geometric, într-un singur ceas ar fi făcut cale de cinci sute de ani). Încălecînd deci (spune Muhammad) pe dobitocul acela, am venit la casa sfîntă Ierusalim într-un timp mai scurt decît s-ar împlini o clipită de ochi, şi m-a dus Gabriel la Hieron şi, punîndu-mă pe o piatră mare, a zis: Coboară acum, căci de pe această piatră se cuvine să te sui la cer: şi m-am coborît... Iar Gabriel a legat de piatră dobitocul cu brîul său şi luîndu-mă pe umerii săi, a zburat la cer; însă Burak după mine, piatra după Burak, unul după altul, au început să se înalţe în urma mea în cer, de parcă eram lipiţi. Gabriel, întorcîn-du-se către mine, a zis: Pe tine îmi este poruncit să te duc în cer, iar nu pe dobitoc şi piatra. De aceea, am zis către Burak: Rămîi, preafericite, şi îndată, împreună cu piatra, au rămas atîrnînd nemişcaţi în acelaşi loc în aer pînă la înapoierea mea». Despre această piatră se povesteşte că şi acum ar atîrna în aer”.

Capul Sfîntului Ioan Botezătorul În cer, Muhammad i-a cerut lui Dumnezeu să i se arate, dar acesta i-a spus „că este cu neputinţă să vadă fiinţa lui aşa cum este el în sine, întrucît este un lucru care n-are nici o formă, nici un chip şi nici o descriere. De aceea Dumnezeu nu poate fi văzut de ochiul omenesc, nici cuprins de minte... încă a mai îndrăznit Muhammad să ceară de la Dumnezeu puterea şi îngăduinţa de a face minuni, cu care să-şi poată convinge poporul că el este adevăratul profet al lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a răspuns grăind: «Minunile nu-ţi vor lipsi, însă nu voiesc să te trimit cu puterea minunilor, ci cu puterea săbiei, căci, dacă numai cu minuni te voi trimite, chiar din pricina acelor minuni ţi se va întîmpla şi ţie ce s-a întîmplat profeţilor trimişi de mine înainte de tine. Dacă se va îndoi cineva de adevărul tău, nimic altceva să-i spui decît că eşti profet trimis de mine. Iar dacă nici Haram eş-Şarif

aceasta nu o va crede, spune-i: Tu vezi-ţi de lucrurile tale, eu de-ale mele». Iar cele mai de seamă minuni vor fi învingerea popoarelor cu sabia, doborîrea împărăţiilor, dărîmarea cetăţilor”. Pentru a sublinia caracterul sacru al acelui centru de spiritualitate şi veneraţia cu care îl cinsteau credincioşii musulmani, principele Moldovei ne relatează (în legătură cu Templul Stîncii din Ierusalim, numit şi Haram eşŞarif, sau „Templul cel Mare”) următoarea întîmplare. Un ambasador olandez care petrecuse cu folos mulţi ani la Curtea otomană (şi pe care l-am identificat cu Cornelius Haga, amestecat şi în politica Ţărilor Române din prima jumătate a Secolului al XVII-lea) a cerut o favoare sultanului, înainte de a-şi părăsi postul, şi anume, să i se permită vizitarea Templului Stîncii din Ierusalim. Sultanul i-a împlinit dorinţa şi i-a dat o poruncă scrisă către şeicul care veghea la buna rînduială a acestui lăcaş în care nici un necredincios nu putea intra. Ajuns la Ierusalim şi prezentînd porunca, ambasadorul s-a izbit de rigoarea şeicului care, după multă chibzuială, i-a spus: „Domnule ambasador, e adevărat că prin legea Profetului sînt obligat să ascult de poruncile împărăteşti (...). Scrie şi porunceşte Sultanul ca ţie, deşi om necredincios, să-ţi fie deschis templul harem (adică interzis – n.n.) şi tainele noastre să ţi se descopere. Aşa să fie. Dacă doreşti, intră. Dar trebuie judecat şi faptul că hotărîrea porunceşte să ţi se îngăduie numai intrarea nu şi ieşirea. Deci, dacă vrei să intri şi să nu mai ieşi de acolo niciodată, e foarte bine”. Evident, ambasadorul a renunţat la ambiţia sa, mulţumindu-se cu o descriere a stîncii de pe care Muhammad se înălţase la cer (el dorea să afle dacă este, cum se spunea, suspendată în templu sau doar fixată în perete) furnizată prin vicleşug de un călugăr maronit. La Damasc, credincioşii fac pelerinaje la Moscheea califilor umayyazi, lăcaş creştin, ctitorit de împăratul byzantin Theodosius (379-395) pe locul unui mai vechi templu consacrat lui Jupiter Dolichenus, prefăcut în moschee în 708 de califul Walid. În el se află mormîntul (de fapt doar cajaul) Sfîntului Ioan Botezătorul (venerat şi de musulmani), iar lîngă poarta de nord mausoleul vestitului sultan Saladin, biruitorul cruciaţilor, mort în 119.

Mecca săracilor În sfîrşit, între locurile sfinte ale islamului, trebuie menţionată biserica Sfînta Sofia din Istanbul. Să facem apel tot ia învăţatul principe Cantemir, un cunoscător avizat al lumii islamice: „Al cincilea şi cel de pe urmă loc care e respectat la ei este Sfînta Sofia din Constantinopol, pe care o numesc cu un nume simplu Aia Sofia, iar cu altul mai cinstit, după socoteala lor, o numesc Keabei fukara, adică «Mecca lipsiţilor şi nevoiaşilor». Şi afirmă că dacă vreun om sărac vrea din toată inima să viziteze Mecca, însă n-are avere îndeajuns spre a face această călătorie, vizitînd templul Sfintei Sofia şi făcînd în el rugăciuni cu acelaşi gînd şi curăţenie a inimii ca şi cum ar fi în templul de la Mecca, Dumnezeu va primi rugăciunea lui la fel ca pe a celor care, avînd avere, vizitează Mecca. Despre această cinste şi sfinţenie a Sfintei Sofia voi expune acum cele citite într-o carte numită în vechime lanko bin Madian... Există o cărţulie care nu conţine nimic altceva într-însa afară de zidirea minunată a Sfintei Sofia; în ea scrie astfel: Cînd înflorea la Mecca Muhammad prorocul, era la Constantinopol un împărat grecesc cu numele lanko bin Madian, adică Ianco fiul lui Madian (de unde au născocit un astfel de nume vă spun cu sinceritate că n-am putut afla). Acesta, începînd să zidească templul Sfintei Sofia, multă şi nenumărată bogăţie a cheltuit şi a pierdut-o în zadar, fără a spori deloc, pentru că tot ce lucrau pietrarii ziua se dărîma noaptea, Ianco bin Madian, nemaiputînd suporta atîta osteneală şi începînd să i se golească vistieria, s-a gîndit să oprească lucrarea începută. Într-o seară, mergînd la biserica Sfîntului Iahia, adică a lui Ioan înaintemergătorul (care acum se află ruinată lîngă palatul sultanului, în colţul cetăţii bizantine dinspre canal), şi făcînd rugăciunile obişnuite creştinilor, îl ruga pe Dumnezeu să binevoiască a-i descoperi cauza pentru care clădirea se dărîmă în fiecare zi, deoarece el cu bună intenţie, spre slava lui Dumnezeu începuse s-o facă, deci de ce şi de cine este împiedicat? Cînd s-a întors acasă, a văzut în vis un om oarecare purtînd pe cap o glugă

Hagia Sofia

verde şi îmbrăcat cu haine făcute din păr de cămilă (pe care ei înşişi îl tîlcuiesc a fi Sfîntul Ioan), care intrînd la împărat i-a zis: «O, împărate! Dumnezeu a auzit rugăciunile tale, de aceea m-a trimis să-ţi vestesc că în cetatea Mecca este un oarecare proroc al lui Dumnezeu, cu numele Muhammad. Aceluia i-a dăruit Dumnezeu această lucrare a ta şi cunoaşterea tuturor lucrurilor. De aceea, dacă vrei să săvîrşeşti lucrarea începută, trimiteţi solii la el şi cere-i să binevoiască a-ţi arăta planul şi aşezarea clădirii templului, căci acest templu se va numi al înţelepciunii, de aceea nu-l poate nimeni zidi dacă nu va fi povăţuit de el şi numai lui îi este dată înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor tainelor, atît dumnezeieşti, cît şi omeneşti». Deşteptîndu-se din somn Ianko bin Madian, fără zăbavă a trimis soli cu cele mai preţioase daruri la Muhammad, care pe atunci se afla la Mecca. Ajungînd la el, i-au prezentat scrisorile şi arătînd cauza soliei lor i-au cerut să binevoiască a arăta această milostivire spre binele tuturor oamenilor. Muhammad, luînd în palma mîinii puţin pămînt şi scuipînd de trei ori, a făcut tină şi suflînd în ea a uscat-o şi a dat-o solilor zicînd: «Să amestece împăratul vostru aceasta cu varul ce va fi pus la temelie, la ziduri şi la boltă şi pe lîngă aceasta altarul să-l facă spre kîble, precum este templul din Mecca, iar nu la răsărit, cum aveau mai înainte nazoreii obiceiul să facă, şi astfel va sta clădirea aceea nesurpată în veci şi se va chema numele ei Aia Sofia» (şi cu adevărat altarul Sfintei Sofia se abate puţin de la linia echinocţiului pe linia spre vîntul numit de marinari, cu o vorbă nemţească, de sud-vest). Şi astfel, luînd trimişii acest scuipat al lui Muhammad, s-au întors la împăratul lor. Iar împăratul, din îndemnul lui Muhammad, a poruncit ca scuipatul acela să-l împartă în trei părţi, o parte s-o pună în varul care are să fie la fundament, altă parte în varul de la ziduri şi a treia parte în varul ce se pune la boltă. Cum s-a făcut aceasta, clădirea n-a mai căzut niciodată. Şi astfel lucrarea Sfintei Sofia a fost săvîrşită, băsnesc ei, în chip minunat, prin scuipatul lui Muhammad şi din această cauză templul a primit îngăduinţa lui Dumnezeu ca să fie Mecca săracilor”. La această legendă relatată de Cantemir am avea de adăugat doar faptul că misteriosul Ianko bin Madian, pe care principele nu îl putuse identifica, este Iancu de Hunedoara, eroul de la Belgrad, intrat, pentru vitejia lui, în folclorul otoman, dovadă a preţuirii oamenilor de calitate, chiar dacă fuseseră duşmani. Astăzi, Sfînta Sofia este un muzeu, deschis tuturor şi la intrarea căreia călătorul nu mai trebuie să îşi lepede încălţările. Cele cinci locuri sfinte ocupă un loc central în pietatea a circa şase sute de milioane musulmani din Asia, Africa şi Europa. Am putea adăuga că există și alte locuri sacre ale islamului. Pe lîngă cele descrise, care sînt obiective de pelerinaj atît pentru musulmanii sunniţi (ortodocşi), cît şi pentru cei imamiţi (cărora li se spune dispreţuitor ştiţi, adică dizidenţi), există locuri sfinte proprii acestora din urmă. Cel mai important este în Kerbela, unde Husein, al cincilea calif, a fost ucis în anul 680 de ostaşii lui Yazid, pretendent la titlul suprem. Mormîntul lui Husein (Meşed Husein) este vizitat anual de sute de mii de credincioşi şiiţi. Dorinţa supremă a unui şiit este ca oriunde ar muri, oasele lui să odihnească în pămîntul sacru al Kerbelei, dar stăpînirea otomană care domina Persia a interzis în 1843 această practică. Şi în România se află un loc sfînt musulman. Este oraşul Babadag, unde se află unul dintre mormintele lui Sari Salfîk Baba, sfînt din ordinul de dervişi bektaşi (Secolul al XIII-lea), venerat de musulmanii de la noi şi din toată Turcia. Dar despre el vom scrie cu alt prilej. Sfîrșit VIRGIL CÂNDEA

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

ªtiri externe, comentarii, analize Pronia cerească și incompetența

adică nu-și putea acoperi președintele cu trupul. Cum o fi ajuns femeia aia în garda lui Trump? O fi fost promovată politic cum au comuniștii obiceiul? Vă dați seama că dacă ar fi existat un al doilea trăgător, ca în cazul lui Keneddy, Trump era mort. Prin urmare, doar pronia cerească l-a scăpat pe Trump de moarte unde era să ajungă din cauza incompetenței băieților din Secret Service. Acum, desigur, se pune întrebarea: cine avea interes să-l omoare pe Trump? Cred că răspunsul vine de la sine: de la Biden la ultimul susținător al democraților din SUA. Că le-ar fi plăcut să-l vadă cu creierii zburați nu se îndoiește nici un om normal de pe lumea asta, dar că au mișcat vreun deget în tentativa asta de asasinat trebuie dovedit, că așa e în lumea normală, pe probe, nu pe etichete ca la conuniști. Cert e că această tentativă de asasinat l-a propulsat pe fostul șef de stat american spre un nou mandat de președinte pe care e clar că-l va obține. Partea proastă e aceea că, deși va pune capăt războiului din Ucraina, e posibil să înceapă unul direct cu China – și nu mă refer la război economic, ci la unul militar, fiindcă după ce i-a lovit în Huawei, e destul de nebun să se implice direct în Taiwan. Păcat că americanii au de ales între ăștia doi și că nu mai au la dispoziție un Kennedy.

UN punct de vedere Britanicii încep să spună adevărul despre slăbiciunea continentului nostru: „A venit vremea ca Europa să intre în panică!”

Industria militară a Europei nu e nici ea pregătită pentru a ajuta continentul să reziste pe cont propriu, fără America. Thierry Breton, comisarul european al pieței interne, a anunțat luna trecută că UE va produce în 2024 1,7 milioane de obuze de 155 milimetri. Numai că ulterior cunoscători ai industriei europene au avertizat că producția reală a UE nu poate fi decît o treime din acea cifră. Acele estimări sînt probabil corecte. UE îi promisese Ucrainei că-i va trimite 1 milion de obuze pînă în martie 2024, dar i-a trimis doar 30%. Tendința e alarmantă, dat fiind că Rusia produce anual 2,5-5 milioane de obuze și poate importa nenumărate altele din Belarus și Coreea de Nord. Așadar avem într-adevăr în față un tablou dezolant. Prin urmare a venit momentul să injectăm cu o vitală senzație de urgență procesul decizional european. Cheltuielile militare ale continentului cresc lent. Secretarul General al NATO Jens Stoltenberg declara în februarie că membrii europeni ai alianței pot cheltui la un loc în 2024 380 de miliarde de euro; o creștere semnificativă. Polonia intenționează chiar să-și mărească cheltuielile militare la 5% din PIB pînă în 2025, iar ministrul german al apărării Boris Pistorius cîntărește o țintă de 3,5%. Strategia Industriei Apărării Europene adoptată de UE ajută și ea guvernele să preia producția de armament de la civili în caz de urgență și a relaxat legislația privind vînzarea de armament către terți. Reformarea structurilor de comandă – Germania, de exemplu, și-a integrat într-un nou comandament central structurile care dispuneau detașările interne și externe – sînt încu rajatoare, cum a fost și numirea unui „uliu” cu capul limpede, fostul premier eston Kaja Kallas, la șefia diplomației UE.

(urmare din pag. 1) Ei nu știu să poarte discuții argumentate, sînt niște copii răsfățați care nu acceptă să nu li se facă toate poftele și asta fiindcă nu și-au luat niște palme la fund la vremea cuvenită. Așadar, pe 14 iulie, Donald Trump vorbea la un meeting electoral cînd, deodată, a început să se tragă asupra sa. A avut noroc că a întors capul spre dreapta ceea ce l-a făcut să încaseze glonțul în lobul urechii, nu în cap. Pînă la acest moment însă s-au petrecut niște lucruri extrem de ciudate. În primul rînd, cu vreo 20 de minute înainte să se pornească tirul asupra fostului președinte, mai mulți cetățeni l-au văzut pe trăgător urcat pe clădirea de unde a tras, pregătindu-și arma. S-au dus la poliție și la Serviciul Secret să-i anunțe despre ceea ce văzuseră, iar ăștia le-au dat flit! Cum a fost posibil ca acoperișul acelei clădiri să fie nepăzit și să-i ofere posibilitatea individului să se adăpostească acolo? Carevasăzică, criminalul în serie se urcă pe acoperiș, se pregătește în văzul lumii, după care se așează pe burtă și începe să tragă. Lîngă Trump, pe un acoperiș, există doi contra lunetiști care-l păzesc. Unul se

Sub o administrație Trump-Vance există o probabilitate extrem de mare ca acest continent să rămînă de unul singur în fața amenințării ruse, scrie The Telegraph. Dacă nu răsunau deja, decizia lui Donald Trump de a-l alege pe senatorul J.D. Vance din Ohio drept partener electoral ar trebui să facă să urle la maxim sirenele de alarmă din Europa, avertizînd cu privire la viitorul rol al Americii în apărarea continentului, notează publicația britanică. E cel mai clar indiciu de pînă acum că Trump a adoptat un program „America mai întîi, Europa la urmă”, fapt care va avea consecințe considerabile pentru războiul din Ucraina și pentru securitatea Occidentului. Noul partener electoral al lui Trump nu-i nicidecum vreun uliu (adepții americani ai unei abordări militariste în politica externă – n.trad.). În februarie 2022, cînd Rusia se pregătea să invadeze Ucraina, nonconformistul senator declara: „Trebuie să fiu sincer cu voi: nu prea mă interesează de fapt ce se va întîmpla cu Ucraina, indiferent ce-ar fi”. Iar de atunci, cu excepția unei ocazii în care a îndemnat Ucraina să înceteze lupta și să negocieze cu Rusia, Vance a tot perorat împotriva Europei și a NATO, despre care crede că se consideră îndreptățite să-și lase apărarea în seama Americii.

Europa riscă să rămînă singură în fața Rusiei Mai pe scurt, sub o administrație Trump-Vance există o probabilitate extrem de mare ca Europa să riște să rămînă de una singură în fața amenințării ruse. Dacă se poate vorbi cumva despre un moment potrivit pentru a intra în panică, acela este acum. În definitiv, au trecut deja multe luni de cînd țări de pe flancul oriental al Europei – precum Polonia sau Estonia – ne avertizează în privința perspectivei unui război ceva mai direct cu Rusia în decurs de doi pînă la trei ani, în funcție de ce se va petrece în Ucraina. Argumentul lor – mult prea des ignorat – e că obiectivul primordial al Rusiei pe termen lung e să erodeze, și în cele din urmă să distrugă, ideea că Articolul 5 al NATO e „beton”, aruncînd astfel Alianța la coșul irelevanței strategice. Ele mai subliniază și faptul că odată ce războiul din Ucraina se va fi încheiat – cel mai probabil cu vreun fel de negociere, mai degrabă decît cu o victorie clară a Ucrainei – armata deja mobilizată a Rusiei ar putea fi îndrumată în altă direcție. În ciuda dificultăților militare ale Rusiei din Ucraina, ideea cum

uită prin lunetă controlînd, după niște reguli foarte exacte, învățate la școală bănuiesc, zona din fața ca să descopere un eventual lunetist, iar al doilea stă pregătit să tragă oricînd. Cum nu l-or fi văzut ăștia doi pe asasin? Ori l-au văzut dar nu au făcut nimic, fiindcă probabil au fost îndoctrinați să nu tragă decît dacă acela deschidea foc, deși pînă și copiii mici cunosc faptul că, în asemenea situații, trupele de securitate întîi trag și după aceea pun întrebări. Dacă a fost așa, atunci Biden împreună cu toată echipa lui de comuniști ar trebui să-și pună cenușă în cap și să se autoflageleze în Piața Mare din Washington DC. Prin urmare, ăla începe să tragă, un glonț se înfige în lobul urechii lui Trump, iar celelalte patru se duc în mulțime, unde omoară un tată de familie și rănesc grav alte două persoane. Abia după ce Trump este rănit trag și lunetiștii de lîngă el, ucigînd trăgătorul. Durează vreo 5 secunde pînă să vină gașca de agenți să-l protejeze, fiindcă probabil plecaseră după țigări. Acum, surpriză: în loc să-l îndoaie de mjloc la 90 de grade – cum vedem că se face prin filmele americane – ăștia îl ridică în picioare și-l poziționează cu pieptul spre trăgător, iar printre ei, o duduie care-i ajungea cu capul pînă la piept lui Trump,

că Articolul 5 e o cacealma a ajuns să fie larg acceptată la Moscova. În definitiv există multe modalități prin care Rusia poate testa Articolul 5 fără a porni vreun război convențional în toată puterea cuvîntului. Vederile revanșarde ale Rusiei cu privire la frontierele din regiunea baltică ar putea s-o inspire la o agresiune maritimă; atacuri teroriste ori cibernetice care pot fi formal dezmințite sînt plauzibile; atacuri militare de amploare redusă împotriva țărilor baltice ori insulei suedeze Gotland ar putea fi de asemenea luate în calcul. În această eventualitate, cred unii conducători de state, dacă SUA ori altă țară ar contesta doctrina Articolului 5, atunci Rusia ar avea undă verde să continue să pună la încercare alianța pînă cînd va ajunge să destabilizeze în mod fatal mai multe țări. Din nefericire, în unele capitale europene încă mai este negată disponibilitatea Rusiei de a testa Articolul 5 – acestea fiind incapabile să perceapă nuanțele testării apei fără a intra cu totul în ea -, în condițiile în care amintirea relativei stabilități din primul mandat al lui Trump le îndeamnă la delăsare. Pe lîngă autoamăgirile Europei, îngrijorătoare mai este și absența consensului referitor la „riscurile de escaladare” acceptabile cu Rusia. Atitudinea nu demonstrează forță și, fără sprijinul SUA, aceste divergențe cu siguranță se vor agrava și vor paraliza Europa în fața unei contestări a Articolului 5 de către Rusia. Realitatea fundamentală e aceea că Europa nu e încă pregătită psihologic pentru a se descurca pe cont propriu.

Mari țări europene nu sînt pregătite pentru posibilitatea unui conflict Și tabloul pregătirii de luptă e similar de dezolant. Să vedem exemplul Germaniei. Deși cancelarul Olaf Scholz a înființat un fond special de 100 de miliarde de euro pentru a cumpăra armament modern, responsabila pentru armată a parlamentului, Eva Hogl, a deplîns recent faptul că Bundeswehr are „prea puțin din toate”. Și cu toate că Hogl ar dori ca armata Germaniei să crească de la 181.000 de militari la 203.000, numărul acestora s-a împuținat cu 1.537 în 2023. Probleme similare năpăstuiesc și armata britanică. Comitetul Apărării al Camerei Comunelor a fost avertizat în februarie că, dată fiind penuria de personal și armament, capacitatea militară a Regatului Unit s-ar epuiza după numai două luni de război. Producătorul de armament Northrop Grumann avertiza recent că Regatul are o apărare antiaeriană „foarte limitată, pînă la punctul de a fi neglijabilă”.

Bătrînul continent trebuie să se bazeze tot mai mult pe propriile forțe Dar, dată fiind amploarea neglijării armatelor după Războiul Rece, mai e enorm de mult de făcut. Dacă Trump i-a acordat arme letale Ucrainei și s-a folosit de sperietoarea retragerii din NATO pentru a-i determina pe aliații europeni să-și mărească bugetul militar, al doilea lui mandat ar trebui să fie destul de diferit. Vance e ferm convins că resursele militare ale Americii trebuie redirecționate spre teatrul Indo-Pacific și crede că o prezență americană în Orientul Mijlociu e mai importantă decît una în Europa. Președintele Camerei Reprezentanților Mike Johnson și mulți dintre colegii lui gîndesc altfel, dar e improbabil ca ei să se apuce să torpileze o poziție unită Trump-Vance. Pe măsură ce statutul de favorit al lui Trump se cimentează, Europa trebuie să se bazeze tot mai mult pe propriile-i forțe. Nu doar de dragul Ucrainei, ci de-al întregului continent. Ieri era deja prea tîrziu. Sursa: comisarul.ro

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Super-anul electoral 2024. Triumful extremelor, vremea schimbării? O nouă ordine mondială? (I)

Aproape jumătate din populația lumii votează în 2024. Este vorba de miliarde de oameni din 65 de țări, inclusiv Uniunea Europeană. În 41 de state, inclusiv UE, au fost deja alegeri. Urmează în alte 25 de țări. În unele colțuri ale lumii este timpul schimbării și chiar al extremelor. Establishmentul este contestat. Oamenii vor altceva. Iar acest altceva e dictat în mare măsură de starea economiei – inflație, șomaj, inegalități. Dar nu numai. La rezultatele alegerilor contribuie în egală măsură dezvoltarea tehnologiei, amploarea rețelelor sociale, războaiele hibride și cele directe, succesiunea de crize. La mijloc de an, se desprind cîteva întrebări cheie despre alegerile din 2024: 1. Cum va arăta lumea după acest an? 2. Se schimbă ordinea mondială? 3. Este sfîrșitul democrației? 4. Cît de întărit iese din alegeri extremismul? Profesorul de științe politice Cristian Pîrvulescu spune că state precum China, Rusia, India vor încerca să schimbe ordinea mondială. Atîta vreme cît industria și comerțul lor vor depinde însă de Occident, va fi greu să reușească. Ordinea mondială se va schimba doar „prin al III-lea Război Mondial, care va fi și ultimul”, spune politologul. În privința extremismului din Europa, Pîrvulescu rezumă plastic alegerile din iunie și nu numai – „Sfîrșitul lumii s-a amînat cu cinci ani”. Legat de acest al doilea subiect, analistul politic Ioan Bogdan Lefter și profesorul de științe politice Andrei Țăranu spun că cei care au prezis „sfîrșitul democrației” s-au înșelat. De fapt, rezultatul alegerilor din prima jumătate de an, nu doar în Europa, ci în întreaga lume, arată că regimurile democratice au avut cîștig de cauză, chiar dacă au ieșit mai slăbite din cursele electorale și chiar dacă partidele radicale au cîștigat procente mai mari. Vestea bună este că aceste procente nu sînt suficiente încît să conducă lumea.

Cine a pierdut și cine a cîștigat în punctele fierbinți de pe glob Taiwan - 13 ianuarie – Partidul Democrat Progresist (DPP), aflat la guvernare, şi-a păstrat puterea. Candidatul său, Lai Ching-te, a fost ales preşedinte și învestit pe 20 mai. Partidul Democrat Progresist al lui Lai susţine identitatea separată a Taiwanului şi respinge pretenţiile teritoriale ale Chinei. Belarus - 25 februarie – Cele patru partide apropiate de regimul Lukașenko au cîștigat alegerile parlamentare și locale, în lipsa oricărui oponent. Opoziția din exil a făcut apel la boicotarea scrutinului, dar regimul Lukașenko a ieșit învingător. Portugalia 10 martie – Alianța Democrată (AD) de centru-dreapta din Portugalia a cîștigat alegerile generale cu un rezultat strîns. Socialiștii și-au recunoscut înfrîngerea. Partidul de extremă dreapta Chega a obținut de patru ori mai multe locuri în Parlament. Rusia - 15-17 martie – Vladimir Putin a cîștigat alegerile cu 87,28% din voturi. Putin a devenit președinte în 1999. Cu o pauză de patru ani, cît a fost premier, el a condus neîntrerupt Rusia. A depășit inclusiv recordul deținut de Stalin – 18 ani la putere. Ucraina - 31 martie – Din cauza războiului, alegerile au fost amînate, chiar dacă mandatul președintelui Zelenski a expirat pe 20 mai. Acesta conduce în continuare Ucraina, țara fiind sub legea marțială. Coreea de Sud - 5-6 aprilie – Alegerile au fost cîștigate de partidul de opoziție, care a depășit ca număr de mandate partidul conservator al președintelui în funcție, Yoon Suk Yeol. Acesta din urmă a dus o politică intransigentă față de Coreea de Nord și a lucrat pentru apropierea de SUA și Japonia. Dar nu politica externă i-a adus votul de blam, ci situația economică, inflația și inegalitățile din țară. Și în Coreea de Nord ar fi trebuit să aibă loc alegeri parlamentare, pe 10 aprilie, dar ele au fost amînate. Slovacia - 6 aprilie – Candidatul coaliției naționaliste de stînga aflate la putere în Slovacia, Peter

Pellegrini, a cîștigat alegerile prezidențiale. El l-a învins pe candidatul opoziției pro-occidentale, Ivan Korčok. Pellegrini este liderul unui partid sceptic în privința ajutorului acordat Ucrainei. Coaliția de stînga îl susține pe premierul Roberto Fico. Acesta este considerat un apropiat al Moscovei. India – aprilie-mai – Partidul premierului Narendra Modi a reușit să obțină victoria, depășind partidul de opoziție, dar nu cu numărul de locuri dorit. 240 față de 400 estimate. Așa că victoria lui Modi s-a simțit mai mult ca o înfrîngere, după alegerile care au durat o lună și jumătate și la care au participat 640 de milioane de cetățeni, într-o perioadă marcată de temperaturi excesive. Regimul actual din India este apropiat de Moscova, deși are relații bune și cu Statele Unite. Modi i-a făcut o vizită lui Putin pe 8 și 9 iulie, prima după alegerile din primăvară. Lituania - 12 mai – Preşedintele în exerciţiu al Lituaniei, Gitanas Nauseda, a fost reales. Nauseda este un fost bancher de centrudreapta care s-a impus ca om de stat pro-european şi apărător ferm al Ucrainei în cursul primului său mandat. Africa de Sud - 29 mai – Congresul Național African (ANC) a obținut doar 40% din mandate, față de 57,5% la alegerile parlamentare din 2019. 2024 este anul care pune capăt celor trei decenii de dominație a partidului lui Nelson Mandela, care a eliberat țara de apartheid. ANC trebuie să împartă puterea cu un rival, o perspectivă fără precedent generată de șomaj și inegalități sociale. Islanda - 1 iunie – Puternic încercată de o inflație în creștere și dobînzi mari, populația Islandei a ales în funcția de președinte o femeie – Halla Tomasdottir. Mexic - 2 iunie – 24 de candidați au fost uciși înainte de alegeri, în cea mai violentă campanie din istoria recentă. Candidata stîngii, Claudia Sheinbaum, fost primar al capitalei Ciudad de Mexico, a devenit prima femeie preşedinte a Mexicului. Au fost alegeri și pentru Congres, Senat, guvernatori, deputaţi locali şi primari.

Uniunea Europeană – victorie a extremei drepte, dar nu suficientă încît să preia puterea Alegerile pentru Parlamentul European din 2024 au adus o putere mai mare pentru formațiunile radicale și populiste. Luată ca grup parlamentar, extrema dreaptă s-a clasat pe locul trei, depășind Renew Europe, grupul liberalilor. În mai multe țări din Europa, radicalii au fost pe primul loc ori au obținut rezultate net superioare față de alegerile precedente. Frații Italiei, partidul premierului Giorgia Meloni, a obținut primul loc în peninsulă, cu un scor de patru ori mai mare decît avea la alegerile precedente. Meloni este liderul european care a cîștigat cel mai mult la aceste alegeri, de aceea puterea sa în ecuația europeană crește considerabil. AfD (Alternativa pentru Germania) a obținut mai multe voturi și a obținut locul doi în Germania. S-a clasat peste partidul cancelarului Olaf Scholz, SDP, care a suferit o înfrîngere usturătoare. Uniunea Națională (RN) din Franța, partidul lui Marine Le Pen, condus de Jordan Bardella, a obținut primul loc la alegerile pentru Parlamentul European. Acest scor l-a determinat pe Emmanuel Macron să declanșeze alegeri anticipate, gest pe care mulți l-au calificat drept riscant, avînd în vedere că RN avea șanse mari să iasă tot pe primul loc și la alegerile interne. Lucru care a fost evitat

la limită, printr-o colaborare între stînga și forțele centriste ale președintelui. Partidul Libertății din Austria s-a clasat pe primul loc, dublîndu-și scorul obținut în 2019. PVV, Partidul Libertății din Olanda, s-a clasat al doilea, cu șapte locuri în Parlamentul European, față de zero în 2019. În Polonia, Partidul Lege și Justiție s-a clasat pe locul doi, fiind surclasat de formațiunea lui Donald Tusk – Platforma Civică. Fidesz-ul lui Viktor Orban a luat cel mai slab scor din ultimii 20 de ani, deși s-a clasat pe primul loc. Va avea 11 eurodeputați. Vox din Spania a obținut șase locuri în PE, față de doar patru la alegerile de acum cinci ani. În Spania a mai apărut încă un partid considerat extremist, Petrecerea s-a încheiat (Se acabo la fiesta), condus de Alvise Pérez, un influencer de pe YouTube, care a reușit să obțină trei locuri în PE.

România – data alegerilor, folosită în lupta electorală În România, au avut loc deocamdată doar alegerile locale și europarlamentare. La locale, partidele de guvernămînt PSD și PNL și-au securizat puterea. Ele au obținut aproape 50% și la europarlamentare. AUR, partidul considerat de extremă dreapta, a reușit să ocupe locul trei europarlamentare cu 14,93%, o creștere față de scorul sub 10% obținut la alegerile parlamentare din 2020. AUR a detronat astfel principalul partid de opoziție – USR.

Votul în alte părți ale lumii În Pakistan sau Azerbaidjan alegerile au fost o formalitate, pentru că nu a existat niciun fel de opoziție la puterea actuală. În Indonezia a cîștigat președinția un fost general considerat de critici ca fiind naționalist și populist. El a fost acuzat în trecut de răpirea unor militanți pro-democrație din anii ʼ90, dar nu a fost niciodată urmărit penal. În Senegal, pe de altă parte, a cîștigat candidatul opoziției, Bassirou Diomaye Faye, cu peste 54% din voturi. Acesta a fost preferat de tineri, care se confruntă cu o mare criză a locurilor de muncă. Victoria sa e considerată un triumf al democrației în țara africană, unde zeci de oameni au fost uciși și sute au fost arestați din 2021. Faye însuși a fost reținut și eliberat abia în mijlocul campaniei electorale.

Alegeri cu miză mare în a doua parte a anului (1) Fără doar și poate, alegerile din Statele Unite, de pe 5 noiembrie, sînt așteptate de întreg mapamondul. De cîștigător se leagă multe decizii cruciale pentru omenire: ajutorul pentru Ucraina, soarta NATO și chiar a Europei, poziționarea față de Rusia lui Putin sau față de conflictul dintre Taiwan și China sînt tot atîtea chestiuni sensibile care depind de cine va conduce America. Fostul președinte Donald Trump e dat ca favorit de sondaje, în timp ce presiunile din partea democraților asupra lui Joe Biden de a se retrage au dat rezultate. Șansele sale de a cîștiga un nou mandat ar fi crescut după tentativa de asasinat de la mitingul republican din Pennsylvania, unde Trump a fost rănit la o ureche de un atacator ucis apoi de forțele de ordine. În acest context, întrebarea era dacă va putea Joe Biden să ducă pînă la capăt campania, dar și să conducă țara încă cinci ani. Iar dacă va fi retras, întrebarea este cine va avea șanse să îl învingă pe Trump. Deocamdată cel mai vehiculat nume este cel al vicepreședintei SUA, Kamala Harris. Alegeri importante vor fi și în Republica Moldova, în octombrie, concomitent cu un referendum pentru aderarea la Uniunea Europeană. De cîștigător va depinde parcursul european al țării vecine. Deocamdată nu sînt semnale că un alt candidat i-ar putea pune probleme serioase actualului președinte, Maia Sandu. (va urma) Alina Manolache (europalibera.org)

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

GHID PRIN EUROPA

Bazilica San Giovanni in Laterano

Roma (VII)

Bazilica, înființată de împăratul Constantin I, a fost construită deasupra unui loc unde se crede că ar fi mormîntul Sfîntului Pavel, unde, imediat după execuția acestuia, urmașii săi au ridicat un monument memorial, numit „Cella memoriae”. Cum am scris mai sus, această basilică constantiniană a fost înlocuită în anul 386 de o clădire și mai mare. La rîndul ei, aceasta a fost distrusă de incendiul din 1823, iar actuala basilică a Sfîntului Pavel a fost ridicată în locul aceleia. La data de 6 decembrie 2006 presa a scris faptul că arheologii au descoperit, sub altar, un sarcofag ce se crede că păstrează moaștele apostolului Pavel. O conferință de presă din 11 decembrie 2006 a oferit mai multe detalii în privința lucrărilor de excavație, care au durat din anul 2002 pînă în 22 septembrie 2006. Sarcofagul nu a fost mutat din locul său, ceea ce se poate vedea în prezent fiind doar o latură. O linie curbă din cărămizi, ce indică marginea absidei bazilicii lui Constantin, a fost descoperită în apropierea vestică a sarcofagului, arătînd că vechea bazilică își avea intrarea dinspre est, ca și Bazilica Sfîntul Petru din Vatican. Să vă mai descriu mărimea și bogăția decorațiunilor sau materialele folosite? Nu cred că are rost, fiindcă internetul abundă de fotografii. De la această biserică am pornit mai departe. Eram în a doua zi la Roma și urma să petrecem încă două zile pline, întorcîndu-ne acasă abia în cea de a cincea zi. Ca o mică paranteză, trebuie să vă spun că de la hotel spre obiectivele de vizitat, drumurile noastre treceau mereu prin stația Roma Termini și prin fața sau pe lîngă Colloseum. Astfel, acest monument a fost cel pe care l-am văzut de cele mai multe ori în drumurile noastre prin Roma. Următorul obiectiv al zilei a fost San Giovanni in Laterano. Bazilica este ridicată pe locul palatului Lateran, de la începutul Imperiului Roman. Piața din fața palatului păstrează un obelisc construit de faraonul Tuthmosis III în Karnak, pentru a fi poziționat în Circus Maximus, obelisc care mai apoi a fost adus aici. Palatul Lateran a căzut în mîna împăratului în momentul în care Constantin cel Mare s-a căsătorit cu a doua sa soție, Fausta, sora lui Maxențiu. Cunoscut în acea vreme ca „Domul Faustan” sau „Casa Faustei”, palatul Lateran a fost în cele din urmă oferit episcopului Romei de către Constantin. Data exactă a donației nu este cunoscută, însă se crede că s-a realizat sub pontificatul papei Miltiade, pentru a găzdui un sinod în anul 313, ce a alunecat în declanșarea schizmei donatiste, prin declararea donatismului ca erezie. Bazilica palatului a fost lărgită și înfrumusețată,

devenind în cele din urmă catedrala Romei, scaunul papilor ca patriarhi ai Romei. Sfințirea oficială a bisericii și a anexelor a fost prezidată de papa Silvestru I în anul 324, declarîndu-o ca Domul lui Dumnezeu. În interiorul acesteia a fost așezat scaunul papal, făcînd din aceasta catedrala Romei. Palatul și bazilica au mai fost închinate de două ori: Papa Sergiu al III-lea le-a dedicat Sfîntului Ioan Botezătorul în Secolul al X-lea, cu ocazia sfințirii noului baptisteriu al bazilicii. Papa Lucius al II-lea le-a dedicat și Sfîntului Ioan Evanghelistul, în Secolul al XII-lea. Acești doi sfinți sînt considerați drept ocrotitori ai locașului, ocrotitorul prim fiind Christos Însuși. Mai tîrziu, bazilica va ajunge sub conducerea unor călugări benedictini, ce se vor ocupa de îngrijirea acesteia și de cinstirea celor doi sfinți. Toți papii de la Miltiade încoace au ocupat scaunul papal din Lateran pînă la domnia papei francez Clement al V-lea, care în anul 1309 a decis să transfere scaunul oficial al bisericii catolice la Avignon. În timpul vicariatului de la Avignon, palatul și bazilica din Lateran au intrat într-un declin. Două incendii devastatoare au cuprins Lateranul – unul în anul 1307 și altul în anul 1361. În ambele cazuri, papii din Avignon au trimis fonduri pentru reparațiile necesare. Lateranul își va pierde strălucirea inițială. Papa Sixtus al V-lea a eliminat palatul original și basilica, ordonînd înlocuirea lor. Reconstruirea palatului și a bazilicii au devenit două acțiuni separate. Astăzi, palatul Lateran este locașul muzeului pontifical și al creștinismului antic. Obeliscul din fața palatului este din granit roșu, fiind cel mai mare din lume. A fost ridicat de Thutmose al III-lea în Karnak și a fost mutat de Constantin al II-lea în anul 357 și ridicat din nou în Circus Maximus. Sixtus al V-lea l-a așezat în locul său actual în anul 1587. Palatul Lateran a folosit drept loc de întrunire a multor sinoade. Au existat mai multe tentative de reconstrucție a bazilicii înainte de papa Sixtus al V-lea. Sixtus l-a angajat pe arhitectul său favorit – Domenico Fontana – pentru a revedea proiectul. O continuare a renovării a avut loc sub Francesco Borromini, angajat de Papa Inocențiu al X-lea. Cele 12 nișe create de acesta vor fi decorate abia în anul 1718 cu statuile Apostolilor. Viziunea papei Clement al XII-lea în privința reconstruirii era una ambițioasă: acesta a realizat un concurs de proiecte în privința ridicării fațadei. S-au strîns peste 23 de arhitecți, dintre care cel care s-a distins

evident a fost Alessandro Galilei. Fațada actuală datează din anul 1753 și a înlocuit toate elementele antice ale originalei bazilici, impunînd un stil noeclasic. Catedra papală sau tronul episcopal face din această basilică singura catedrală a Romei. Aceasta e așezată în absidă. În bazilică se află mormintele a șase papi: Alexandru al III-lea, Sergiu al IV-lea, Clement al XIII-lea, Martin al V-lea, Inocențiu al III-lea și Leon al XIII-lea. Acest ultim papă a fost și ultimul neîngropat în Bazilica Sfîntul Petru. Biserica Sf. Ion din Laterano e o adevărată operă de artă. Un muzeu, la propriu. De fapt, cred că asta este și problema bisericilor catolice: sînt prea mult muzee și prea puțin biserici. O altă biserică ce mi-a rămas în minte a fost Santa Maria Sopra Minerva. De ce? Din cauza faptului inedit de a fi construită pe un templu al zeiței înțelepciunii, Minerva, și a frumoaselor picturi din interior. Biserica este singura gotică florentină din Roma, fiind construită în jurul anului 1280. Se găsește în Piazza della Minerva în spatele Panteonului. În perioada cînd alte biserici medievale din Roma erau transformate după noile tendințe baroce din artă, această biserică este singura ce a rămas gotică. Bolțile din interior pictate cu albastru și stele strălucitoare sînt o mărturie a restaurării neogotice din Secolul al XIX-lea. Atît biserica cît și corpul mînăstirii aflat lîngă ea au fost un centru al ordinului Dominican. Astăzi, centrul ordinului Dominican se află în locația originală de la Santa Sabina. Pe vremea romanilor, aici au existat trei temple: al Minervei, al lui Isis și al lui Serapis. Prin 1665 a fost găsit îngropat în grădină un obelisc egiptean. Ruinele templului Minervei au rezistat pînă în vremea Papei Zaharia (Secolul VIII). În anul 1225 Papa Alexandru al IV-lea a format o comunitate de creștine în acest loc. Zece ani mai tîrziu, această comunitate a fost mutată la Biserica San Pacranzio, în locul acestora venind o comunitate dominicană de călugări. Dominicanii sînt cei care au început construcția actualei biserici gotice în anul 1280, așa cum spuneam mai sus. Ei s-au inspirat în construcția acestei biserici de la biserica lor din Florența, numită Santa Maria Novella. Planurile de arhitectură au fost desenate în perioada pontificatului lui Nicolae al III-lea de către doi frați dominicani: Sisto Fioretino și Fra Ristoro da Campi. (va urma) nicu marius marin

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Doza

s ã n ã t a t e

Puterea este cheia vieții

Să ne încărcăm energetic, să respirăm, să ne relaxăm și să ne focusăm pe ceea ce este important pentru sufletul nostru. „Moliciunea este bună, dar ea nu este cheia. Nu este nici un semn nici o sonerie, nici un mîner, nici un volan pentru vapor. Tu navighezi cu acestea degeaba, deoarece puterea este parola vieții. Forță în timpul efortului, putere în decizii, curaj în confort, forță în renunțare, forță pentru a proteja frații aflați în primejdie – toate urmînd cursul natural al vieții” (fragment dintr-un text al filozofului german Friedrich T. von Vischer). Munca noastră, a terapeuților, necesită multă putere, concentrare, empatie și dăruire. De multe ori sîntem și noi epuizați și obosiți, dar avem satisfacția că am făcut tot ce se putea pentru pacienți. Terapeutul este și el propriul său pacient, are nevoie atît seara cît și dimineața de rugăciune, detoxifiere și încărcare enegetică. În timpul terapiilor pacienții se destăinuie, vorbesc despre problemele cu care se confruntă atît în viața personală cît și în cea profesională sau socială. Munca noastră impune multă atenție și respect, dar în același timp înțelegerea personalității pacientului. Traversăm timpuri în care oamenilor li se pare că totul este „prea mult, prea repede”. Se încheie o etapă, se destramă o căsătorie, se naște un copil, timpul trece foarte repede. Ne învîrtim într-un carusel al timpului, viteza fiind pentru unii prea mare. Timpii de coborîre sînt prea scurți, multe persoane nu reușesc să se

adune, iar caruselul continuă să meargă. Mă refer aici mai ales la tratamentele invazive. Planeta este chimizată. Medicamentele de sinteză au rolul lor, dar excesele atrag multe alte pro bleme de sănătate. Trăim o perioadă în care civilizația este pe culmile descoperirilor științifice, omul are la dispoziție o tehnică foarte avansată, care îl scutește de mult efort fizic, dar în același timp îl face dependent. Copiii noștri trăiesc într-o lume a internetului, unde totul este posibil. Nimeni nu mai vrea să facă un efort mai mare, iar dacă e posibil, preferăm să o luăm pe „scurtătură”. Trebuie să reînvățăm să ne ascultăm corpul, deoarece el este managerul nostru și trebuie să funcționeze 24 de ore zilnic, indiferent că sîntem treji sau dormim. Este prietenul nostru cel mai bun, trebuie să avem grijă de el, să-l iubim, să-l îngrijim. Echilibrul ne asigură o calitate a vieții. Cu toate descoperirile și progresul științei, omul se simte tot mai singur, izolat, blocat în a lua decizii, a schimba ceva în viața lui. Atît blocajele energtice ale corpului cît și cele ale sufletului pot fi astăzi reechilibrate. Terapia Soul Printʼs (semnele, pictogramele lăsate în palmă, cercuri, steluțe, lanțuri, triunghiuri îi arată terapeutului că sufletul este blocat) ajută la deblocarea sufletului în timpul somnului, fără durere, situațiile

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (22)

vreme, oamenilor săi de încredere, cît de greu îi era să toarne filmele în fugă, pe banda rulantă a companiei (Hocus-Pocus, Huckleberry Finn, Răţuştele prostuţe). Şi cu cît avea mai multă încredere în instinctul de piaţă al lui Katzenberg, cu atît mai mult se îndoia de capacitatea acestuia ca şef de studio, deoarece Katzenberg nu avea studii. Majoritatea lucrătorilor de la Disney nu înţelegeau cursul evenimentelor, care se precipitau atît de brusc. „Frank Well e mort, Jeff e concediat, acesta e sfîrşitul familiei Disney”, a spus, cu amărăciune, unul din graficieni. În schimb, a existat şi cineva cu adevărat mulţumit: Roy Disney, nepotul legendarului fondator al companiei, cel pe care Eisner l-a numit la conducerea departamentului de animaţie. Jeffrey Katzenberg şi-a arătat adevăratele sentimente faţă de Disney cînd a afirmat public că Roy ar face mai bine dacă şi-ar pierde vremea în continuare pe terenul de golf. Însă, numele unchiului Walt trăgea greu în balanţă, iar Roy îşi manifestase intenţia de a menţine producţia pe linia dată de Katzenberg – cîte un film de desene animate pe an. Ca înlocuitor al lui Katzenberg la departamentul filmelor artistice, Eisner l-a numit pe Joe Roth, care – înainte să-şi fi creat propria companie, sub numele Caravan Pictures (Cei trei muşchetari, Haosul aduce necazuri) – a condus studioul Fox şi a fost responsabil pentru cîteva filme de succes: Vinde-ţi scump viaţa sau Mrs. Doubtre. Prima măsură pe care a luat-o a fost să reducă la jumătate producţia anuală de filme; în loc de 40, vor produce maximum 25 de filme, lucru pentru care, spunea el, publicul îi va fi recunoscător. Hollywoodul n-a trebuit să speculeze prea mult asupra întrebării privitoare la ce va face Katzenberg. La începutul lui octombrie, știrea a căzut ca trăznetul: a pus bazele propriului studio, împreună cu acţionarii majoritari. În acest fel, dobîndea mai multă putere decît cîteva studiouri vechi la un loc. În compania lui Steven Spielberg şi David Geffen, Katzenberg încerca să dovedească faptul că era capabil să-şi construiască un concern propriu, de mare succes. „Vrem să realizăm propriile noastre filme, să ne împlinim propriile vise”, a afirmat regizorul lui Jurassic Parc, explicînd fuziunea cu Disney. În tot cazul, Katzenberg, Spielberg şi Geffen semnificau cea mai mare provocare pentru studiourile de film tradiţionaliste. (va urma) MISTERELE LUMII

Cele mai mari onorarii din lume (7) Cu jutorul genialului specialist în finanţe, Frank Wells, au creat o mega-reţea de distribuţie, care cuprinde parcuri de distracţii, cinematografe ş.a. Cu marile filme, Pretty Woman sau Societatea Poeţilor Defuncţi, au demonstrat neîncrezătorilor că Disney se pricepe şi la altele, nu numai la desene animate. Pînă în 1994, Hollywoodul se uita cu invidie la echipa considerată invincibilă. Din 1994, această echipă a încetat să mai existe: unul a murit, celălalt e bolnav, iar al treilea a fost concediat. Frank Wells a murit în aprilie 1994, prăbuşindu-se cu elicopterul său personal. După operaţii complicate pe cord, Michael Eisner s-a lăsat din nou pe mîna chirurgilor cardiovasculari. Copilulminune, pe hume Jeffrey Katzenberg, a trebuit să părăsească Disney-ul. „Aceasta a fost cea mai dureroasă concediere din istoria filmului“, afirma în 1994 un iniţiat ai celei mai mari schimbări de direcţie. „E ca într-o tragedie shakesperiană, clasicul conflict dintre tată şi fiu“, îşi comentează Katzenberg ruptura de companie. Katzenberg nu a mai avut timp nici să scoată din buzunar hîrtia lungă-lungă cu analiza privind viitorul studioului, că declaraţia de presă a lui Eisner l-a luat imediat prin suprindere: „Cu adîncă durere şi spre marele meu regret...“, cam aşa începea aceasta, iar cînd cei doi s-au întîlnit ultima oară la etajul şase al sediului central din Burbank, era prea tîrziu. Retragerea lui Katzenberg a zguduit atît de tare Hollywoodul, încît, timp de două zile, acţiunile Disney au tot scăzut pe Wall Street. Doar iniţiaţii tainelor din culise ştiau cît de insistent revendica Katzenberg titlul de preşedinte de la Eisner şi ce ambiţie îl domina pe acest geniu financiar. Au început să circule legende despre acest maniac al muncii: că dădea zilnic 150 de telefoane, că săptămînă lui de lucru era de şapte zile etc. Însă, pentru el exista un singur scop: să treacă de pe poziţia numărul doi pe poziţia numărul unu în ierarhia companiei sau să plece. Eisner, pe care fostul partener îl înghesuia într-un colţ şi pe care operaţia de inimă îl slăbise foarte mult, n-a rezistat prea mult confruntării. „A venit vremea schimbărilor, a înnoirilor“, a răsunat scurtul său comentariu, referitor la concedierea considerată evenimentul anului. Le povestise, de multă

care ne-au pricinuit suferință sînt privite, în timpul somnului, cu detașare și fără a ne mai provoca durere. Blocajele energetice ale corpului fizic, care la rîndul lor provoacă o serie de afecțiuni, pot fi de asemenea deblocate prin aparate de mare precizie, care au la bază fizica cuantică. După o diagnosticare energetică care durează aproximativ 50 de minute, cunoaștem blocajele energetice ale corpului, starea de sănătate și nivelul de energie a corpului. Terapiile se fac în centrul DermaVital BodyMed din București. Sînt terapii moderne, fără durere, fără medicamente, destinate omului modern. Boala are o dinamică energetică, care se modifică de la terapie la terapie. Energia care curge în echilibru în corpul nostru ne dă stabilitate, siguranță în deciziile noastre, curajul de a începe lucruri noi și o calitate mai bună a sănătății. Terapiile se focusează pe reglarea energetică a corpului fizic, emoțional, biochimic. Cînd omul este în echilibru energetic pe toate nivelurile corpului, voința sa este extrem de puternică. FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Va r i a n t e 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Prevestește răul; 2) Bun de curse; 3) Rulează în premieră! – Udate artificial; 4) Din păcate! – Genul sentimental; 5) Pusă la adăpost – Aflate în fundul șifonierului!; 6) Unitare! – Omul hanului; 7) Martori la un legămînt de credință – O miss la Paris; 8) A lua sfîrșit – Îndată!; 9) Are multe defecte – Încadrați stagiar; 10) Ansamblu de construcții. VERTICAL: 1) Lăsări la vatră; 2) Urcată pe culmile civilizației – Luat din timp; 3) Reluare cu capul! – Un arici în parc! – Rostit; 4) Prezentări în reluare; 5) Îți stă pe limbă – Luptă dreaptă! – Studiată la geologie; 6) Tip de profil îngust; 7) Divizii engleze – Sfera puștilor; 8) Supărare mare – Lăsat jos!; 9) Jumătate de cuplu – Te îmbie la somn; 10) Pauză la școală. GH. ENE Dezlegarea careului ,,SIMBIOZĂ” 1) INTEROGATA; 2) NOR – ERATIC; 3) TREACAT – PA; 4) UMANI – ICAR; 5) IAZ – TATAR; 6) LACAT – PIC; 7) SI – ALIPITA; 8) UZAT – PATUL; 9) MATURIZARI; 10) ATENT – ALIC.

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Accente • Accente • Accente Institutul „Elie Wiesel”, scandal cu Biserica Ortodoxă Română

În ședința Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a avut loc joi și vineri (11 și 12 iulie a.c.) la Palatul Patriarhiei, sub președinția Patriarhului Daniel, a fost aprobată cononizarea a 16 sfinți români, transmite Basilica. Aceștia vor fi introduși în calendarul bisericesc al BOR. Numele cele mai cunoscute sînt teologul Dumitru Stăniloaie, protosinghelul Arsenie Boca, starețul Mînăstirii Sihăstria, Cleopa Ilie, și preotul Ilie Lăcătușu.

Institutul „Elie Wiesel” după decizia de canonizare Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România ,,Elie Wiesel” (INSHREW) a transmis, la 17 iulie a.c., un comunicat de presă în care contestă decizia Bise Elie Wiesel ricii Ortodoxe Române de canonizare a unor clerici care, potrivit reprezentanților institutului, ,,au exprimat opinii antisemite sau au promovat curentul toxic legionar” în anii ’30 și ’40. Concret, comunicatul se referă la Ilarion Felea (1903-1961), Ilie Lăcătușu (1909-1983) și Dumitru Stăniloae (1903-1993). Sînt prezentate, totodată, cîteva aspecte din biografiile celor trei preoți aprobați pentru canonizare, despre care se afirmă că ,,au făcut apologia Germaniei naziste, au promovat mișcarea legionară și au activat chiar ca șefi de cuib legionar, ceea ce nu îi recomandă pentru statutul de sfinți”. Iată biografiile celor trei clerici români, întocmite de INSHR-EW: Ilarion Felea (19031961) a desfășurat acti vități politice militante în timpul Statului Național Legionar ca membru al Mișcării Legionare și șef al cuibului legionar „Sf. Ioan” din cadrul Academiei Teologice Orto- doxe din Arad. Între 1944 şi 1945 a fost internat în Lagărul de la Caracal prevăzut pentru foştii legionari. În plan publicistic, prin contribuțiile la revista eparhială Biserica și școala, Felea a făcut apologia Mișcării legionare și a programului statului etnocratic a lui Nichifor Crainic pe care îl caracteriza drept „cea mai prețioasă contribuție ce a dat-o spiritul românesc la opera de renaștere a statului român” întrucît viza și „distrugerea parazitismului iudaic” (Biserica și școala, nr. 7, 1940). Ilie Lăcătuşu (1909-1983) a desfășurat activitate legionară în calitate de șef de cuib și ulterior de sector legionar. A luat parte la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 în calitate de lider al unui grup insurecțional. Tot el a alcătuit liste cu adversari ai Mişcării Legionari ce urmau să fie împuşcaţi după ce această grupare fascistă ar fi preluat în totalitate puterea. Între 1942 și

1943 a fost misionar al Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, o regiune aflată sub controlul statului român unde au fost exterminați zeci de mii de evrei în timpul Holocaustului. Dumitru Stăniloae (19031993) a scris în publicațiile de extremă dreaptă Calen darul și Porunca vremii articole unde a făcut apo logia Germaniei naziste şi a legăturii dintre orto doxie şi etnocrație. De ase menea, a avut contribuții importante în paginile re vistei Gîndirea unde s-a implicat în dezbaterile ex tremei drepte susținînd legătura dintre ortodoxie şi naţionalism. Pe lîngă acestea, a făcut apologia legionarismului inclusiv în paginile Telegrafului român, revista oficială a Arhiepiscopiei Sibiului. Odată cu venirea legionarilor la putere, Stăniloae susține că ,,Azi (22 septembrie 1940 n.n.) neamul nostru prinde din nou în mînă sabia Arhanghelului păzitor al creştinătății pe care i-o întinde Dumnezeu. Azi ne constituim în stat străbătut de credinţa în Dumnezeu, în cetățuie avansată ce stă dîrză şi inexpugnabilă în faţa haosului păgîn. Acesta credem ca e sensul revoluţiei de azi în viaţa statului nostru, sensul transformării în stat naţional-legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului. Îl revendică și alte neamuri pe Arhanghelul Mihail ca patron. (…) Dar niciun neam n-a împlinit şi nu împlineşte atît de desăvîrșit lucrarea Arhanghelului Mihail pe planul văzut al istoriei, ca neamul nostru”. (Telegraful român, nr. 39, 1940). Tot pentru Stăniloae, instalarea Statului Național Legionar marchează înlăturarea acelor miniștri „care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim”.

Patriarhia Română respinge criticile Institutului „Elie Wiesel” Patriarhia susține într-un comunicat că Biserica Ortodoxă Română are dreptul de a analiza și a se pronunța, potrivit propriilor criterii religioase, în ceea ce privește canonizarea unor persoane din Patriarhia Română, iar canonizarea „constă exclusiv în recunoașterea sfințeniei pe baza dovezilor consistente și mărturiilor credibile”. „Unii sfinți care sînt cinstiți în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieții, atitudini și gesturi greu de înțeles sau contrare chiar învățăturii creștine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieții păcătosului și, mai ales, modul în care și-au încheiat viața, fără însă ca, prin această atitudine, să fie încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au avut în timpul vieții”, arată Patriarhia în comunicatul citat. Instituția mai arată că „așa cum observăm din exemplele Sfîntului Apostol Pavel, al Sfintei Maria Egipteanca sau chiar din cel al Sfîntului Proroc și Împărat David, chiar și sfinții au avut unele căderi, de aceea trebuie să privim în special la cum și-au încheiat viața – adică la o înaltă măsură a desăvîrșirii –, nu doar la greșelile sau păcatele săvîrșite pe parcursul existenței lor pămîntești”. Comunicatul integral al Patriarhiei Române: Avînd în vedere comunicatul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, referitor la canonizările Părinților Ilarion Felea, Ilie Lăcătușu și Dumitru Stăniloae, Biroul de Presă al Patriarhiei Române face următoarele precizări:

a) În lumina principiilor libertății religioase și autonomiei bisericești cuprinse atît în legislația internațională (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 18), cît și în cea națională (Constituţia României, art. 29; Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor), Biserica Ortodoxă Română, în calitatea sa de cult recunoscut, are dreptul de a analiza și a se pronunța, potrivit propriilor criterii religioase, în ceea ce privește canonizarea unor persoane din Patriarhia Română. În cadrul procesului de canonizare, Biserica Ortodoxă Română desfășoară o activitate de cercetare minuțioasă a vieții persoanelor propuse prin raportare la modul în care acestea și-au schimbat viața. Procesul de canonizare constă exclusiv în recunoașterea sfințeniei pe baza dovezilor consistente și mărturiilor credibile. Astfel, în cazul trecerii fiecărei persoane în rîndul sfinților (canonizare) s-a ținut cont de mai multe criterii canonice, istorice și pastoral-misionare din care reținem următoarele: 1. Viața sa curată și sfîntă; 2. Mărturisirea dreptei credințe pînă la sfîrșitul vieții; 3. Aspru nevoitor, împodobit cu multe virtuți; 4. Dragostea și spiritul de jertfă manifestat față de cei aflați în nevoie; 5. Mărturisitor al lui Christos în temnițele comuniste; 6. A dobîndit de la Dumnezeu darul facerii de minuni; 7. S-a bucurat de o cinstire constantă din partea credincioșilor. b) Menționăm, de asemenea, că unii sfinți care sînt cinstiți în Biserica Ortodoxă au avut, în anumite momente ale vieții, atitudini și gesturi greu de înțeles sau contrare chiar învățăturii creștine, însă Biserica ia în considerare schimbarea vieții păcătosului și, mai ales, modul în care și-au încheiat viața, fără însă ca, prin această atitudine, să fie încurajate (sanctificate) anumite derapaje pe care respectivele persoane le-au avut în timpul vieții. Așa cum observăm din exemplele Sfîntului Apostol Pavel, al Sfintei Maria Egipteanca sau chiar din cel al Sfîntului Proroc și Împărat David, chiar și sfinții au avut unele căderi, de aceea trebuie să privim în special la cum și-au încheiat viața – adică la o înaltă măsură a desăvîrșirii –, nu doar la greșelile sau păcatele săvîrșite pe parcursul existenței lor pămîntești. De altfel, aceasta este și mărturia Sfintei Scripturi: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința” (Evrei 13, 7). Precizăm pe această cale și faptul că Biserica Ortodoxă Română se delimitează public de orice afiliere ideologică sau politică partinică, invitînd totodată la dialog orice persoană interesată de studierea vieților persoanelor canonizate. Sursa: G4media.ro

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Tov. Ursula – PPE, Tov. Ursula și poporul, Tov. Ursula reales!

Ne-am întors în comunism, dragi tovarăși! Mecanismul de la Bruxelles s-a pus în mișcare și au reales-o pe tovarășa Ursula în funcția de boss. Am scris în cîteva rînduri despre faptul că UE seamănă tot mai mult cu URSS, iar tovarășa Ursula cu Stalin și regret să văd că am avut dreptate. Totuși, realegerea „Damei de pică”, cum i-am spus acum multă vreme acestei pieze rele a Uniunii Europene, s-a soldat cu puternice

proteste din partea a două reprezentante ale Opoziției. Asta fiindcă frica și lașitatea sînt mari la Bruxelles. Primul moment a fost susținut de Diana Șoșoacă care, așa cum scot în evidență jurnaliștii occidentali, s-a produs în clipa în care o deputată de la Renew Europe a cerut ca dreptul la avort să fie inclus în Tratatul european. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

Șoc!

Motto: ,,A venit vremea să aflăm adevărul despre statul invizibil, extratereștrii și Novus Ordo Seclorum!” (John Fitzgerald Kennedy – președinte american asasinat în 22 noiembrie 1963).

ETICHE

Probleme de sezon

A venit vara, după ce ne-am plîns luni de zile că murim de frig. Acum că a venit, ne-a lovit cum nu se poate mai specific, cu o caniculă cum demult nu am mai avut. Ei bine, cu toate astea, acum, în plin sezon estival, s-au găsit autoritățile să sugrume cu lucrări infrastructura patriei. Peste tot, prin toate orașele țării, de la Brașov la Piatra Neamț, se lucrează la asfaltări și schimbări fundamentale la structura rutieră, iar acolo unde nu au ce repara sau construi, pur și simplu blochează

căile principale transformîndu-le în pietonale, așa cum se întîmplă în fiecare weekend pe Calea Victoriei. Ca și cum toate astea nu ar fi fost suficiente, ministrul Transporturilor s-a găsit să blocheze Valea Oltului ca să pregătească, prin tăieri de copaci și dislocări de stînci, drumul viitoarei autostrăzi. Nu-i critic măsura, fiindcă era necesară, însă nu pot să nu-l întreb: de ce acum, domnule ministru? (continuare în pag. 23) IOAN TEODOR

Cîndva, poetul Adrian Păunescu se întreba: ,,Unde au fost românii cînd a fost ucis Mihai Viteazul?”, dar niciodată nu s-a răspuns la această întrebare. Nu știu cum se face că, în urma unor astfel de asasinate, orice întrebare de acest fel nu-și găsește răspunsul. Spre exemplu, în Statele Unite, în afară de J.F. Kennedy, au mai fost asasinați alți trei președinți (Abraham Lincoln, William McKinley și James Abram Garfield) și, de fiecare dată totul a rămas învăluit în mister. Mai mult, recent, tot în SUA, au lipsit doar cîțiva milimetri ca Donald Trump să fie trimis pe lumea cealaltă. Nu era președinte, dar urmează, mai mult ca sigur, să devină salvatorul Americii și chiar al lumii. Spun asta, pentru că Trump a fost și este unul dintre cei mai fermi adversari ai Noii Ordini Mondiale. Să nu uităm că, în timpul mandatului său prezidențial, s-a opus vaccinării obligatorii anti-Covid 19 și a susținut relaxarea restricțiilor adoptate la începutul pandemiei. Tot atunci a ordonat aducerea trupelor americane în țară, spunînd: ,,Soldații americani nu au ce căuta pe fronturi străine. Ei trebuie să lupte doar pentru a-și apăra țara lor!”. Acum, a declarat că atunci cînd va deveni din nou președinte, va retrage SUA din NATO, care, după cum se știe, este o alianță care, sanchi, luptă pentru pace, dar o face doar prin deschiderea unor noi fronturi de luptă. De precizat că Donald Trump a fost SINGURUL PREȘEDINTE AMERICAN DIN ISTORIE, CARE NU ȘI-A IMPLICAT ȚARA ÎN VREUN RĂZBOI. Omul este un creștin adevărat, care, deseori în discursurile sale, se folosește de citate din Biblie. În opinia mea, Trump este, respectînd proporțiile, o copie aproape fidelă a lui Corneliu Vadim Tudor, cei doi fiind asemănători ca principii, acțiuni, credințe, simț al umorului, pînă și aspectul fizic și eleganța sînt unu la unu, cum se spune. Chiar și etichetarea lor de către adversarii politici – ,,Extremist” sau ,,Nebun” – este trasă la indigo. Așadar, dacă ești credincios, patriot, întreg la minte și potrivnic idealurilor globaliste, ai toate șansele să te găsești în calea unor gloanțe, otrăvuri sau cuțite ale unor ,,prieteni”, care nu vor accepta, iciodată, să ieși din categoria ,,idioților, care vor merge singuri la tăiere” (Jacques Attali, proeminent adept al Noii Ordini Mondiale). Păi, dragi cititori, nu știu dacă mai e nevoie să vă spun din ce tabără fac eu parte în biblicul război dintre Satana și Dumnezeu, mai ales că mulți dintre dumneavoastră m-ați avertizat deseori la modul: ,,Ai grijă, să nu dea vreun taxi peste tine sau să mănînci vreun pișcot deochiat!”. Știu, lumea are dreptate, dar eu am mare încredere într-un principiu vechi de cînd lumea: ,,Cît timp ești aproape de Dumnezeu, nimeni nu poate fi împotriva ta!” (v. Biblia). Oare cum credeți dumneavoastră că autorul acestor rînduri ar putea face parte din categoria acelor IDIOȚI, despre care Attali este sigur că ,,vor merge singuri la tăiere”? Revenind la Trump, mai trebuie reținut faptul că, între el și Putin, există o alianță tacit înțeleasă, ce tulbură întreaga elită globalistă. De ce? Simplu: pentru că Putin este și el credincios, fiind singurul conducător din lume care a scos LGBT în afara legii. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Tov. Ursula – PPE, Tov. Ursula și poporul, Tov. Ursula reales! transformarea Europei într-o zonă economică săracă.

economia și agricultura europeană, ceea ce duce la

gardianul să o scoată afară, aia, Metsola a continuat să scrîșnească din dinți și să facă spume de furie, abținînduse cu greu să nu o lovească cu scaunul pe a noastră. A plecat Diana Șoșoacă, s-o mai fi calmat și Metsola, și a venit la microfon Ewa Zajączkowska-Hernik. Ursula von der Leyen a fost aspru criticată pentru politicile sale de imigrare și ecologice de către un reprezentant al celui mai nou grup de politicieni normali (cărora comuniștii staliniști de la Bruxelles le zic de extremă-dreaptă) din Parlamentul European. Ewa Zajączkowska-Hernik, un europarlamentar polonez care face parte din grupul eurosceptic și de extremă-dreapta (sînt obsedați, e clar) Europa a Națiunilor Suverane (ESN), a criticat-o pe tovarășa von der Leyen cu cîteva ore înainte ca membrii Parlamentului European să voteze. După ce a luat cuvîntul, Zajączkowska-Hernik a descris alegerea Ursulei drept o „greșeală uriașă” înainte de a dezvălui unele dintre aberațiile politicianului german. Citez: „Sînteți fața Acordului verde european, care distruge

Reprezentați nebunia climatică a UE, care ne face pe noi, europenii, să devenim din ce în ce mai săraci. În sfîrșit, sînteți imaginea pactului de migrație și mă adresez ca femeie către femeie, ca mamă către mamă”. Săraca poloneză, de unde să știe ea că Ursuloaia nu e femeie, și chiar dacă are copii, nu e mamă și nu va fi niciodată. Deputatat poloneză Zajączkowska-Hernik a întrebat-o pe coana Ursula cum de nu îi este rușine de Pactul UE privind migrația și azilul, care creează un mecanism de solidaritate pentru împărtășirea sarcina cererilor solicitanților de azil între statele membre. În sfîrșit, după ce a susținut că von der Leyen „invită” migranți în Europa, Zajączkowska-Hernik a spus că politicianul ar trebui să meargă „la închisoare, nu la Comisia Europeană”. Așa s-a desfășurat prima ședință a noului Parlament European și sper din suflet ca din ce în ce mai mulți deputați să-i tamponeze verbal pe anormalii ăștia care încă dețin puterea și să-i trezească din adormire pe europenii ăștia molîi.

Conspirația DEEP STATE pentru asasinarea lui Trump

Acest sistem va investiga acum, va face cîteva constatări, va concedia cîțiva oameni, dar va face tot posibilul să rămînă în viață și să prospere. Așa cum s-a întîmplat în cazul Lucy Letby, sistemul nu va ezita să elimine oameni pentru a se asigura că nu va fi investigat și că puterea nu îi va slăbi. Pentru cei mai mulți oameni, lumea pare că se află în haos, în timp ce pentru alții există o cabală conspirativă. De fapt, conspirația depășește înțelegerea umană – dar sînt unii oameni capabili să o recunoască și să intuiască direcția în care merg lucrurile, părînd aproape profetici în acest proces.

(urmare din pag. 21) Cît am strîmbat eu din nas la manifestările doamnei Șoșoacă, de data asta m-am bucurat, fiindcă europenii ăștia cu nasul pe sus, care au pierdut contactul cu realitatea, trebuiau scuturați un pic să se trezească. Sigur, toată presa internațională a sărit în aer comentînd manifestările eurodeputatei de ultra extremădreapta (așa îi numesc ei pe cei care îndrăznesc să gîndească diferit și să-i combată, deși era mai ușor să le zică „dușmanii poporului”, că și așa de la comuniști își trag seva), deși există și reacții de susținere. De remarcat în acest moment sînt nu țipetele și spectacolul oferit de Diana Șoșoacă, ci ordinele scuipate cu duritate de coana Metsola, președinta Parlamentului, care zici că era ofițer stalinist din KGB, așa se stropșea la gărzi ca să o facă pe Șoșoacă să tacă. O deranja la ficați și icoana aia pe care eurodeputatata o ținea deasupra capului, că așa sînt drăcoaicele cînd văd lucruri sfinte, le ies bulbuci la gură de furie, ce să faci? Pînă a reușit

Într-o analiză publicată pe blogul The Naked Emperor, sînt prezentate argumente plauzibile conform cărora tentativa de asasinare a lui Donald Trump, din 13 iulie, se poate să fi fost o conspirație a Statului Paralel. Toate semnele conduc către acest scenariu. Mai jos, un rezumat al acestei analize: Cînd m-am trezit duminică dimineața și am aflat vestea că Trump a fost împușcat, primul meu gînd a fost că împușcătura a fost reală și nu am fost surprins că s-a întîmplat. M-am gîndit că trebuie să fie adevărat unul dintre următoarele scenarii: 1. Totul este real, dar s-a întîmplat din cauza incompetenței masive; 2. Totul este real, dar s-a întîmplat în urma unei conspirații deliberate; 3. Totul este fals, fie un scenariu organizat de Trump pentru a-și impulsiona campania, fie organizat de echipa lui Biden pentru a devia atenția de la demența lui sau, precum Sunak în Marea Britanie, pentru a pierde în mod deliberat alegerile. După ce am urmărit întregul eveniment de nenumărate ori și din mai multe unghiuri, am ajuns la concluzia că intuiția mea era corectă și că filmarea a fost reală. Mișcarea capului lui Trump în ultima secundă (ceea ce i-a salvat viața) și reacția lui la glonțul care i-a atins urechea m-au convins. În plus, Trump deja cîștiga clar în fața lui Biden, așa că opțiunea numărul trei pur și simplu nu se potrivea cu dovezile. Astfel au rămas în picioare opțiunile 1 și 2: incompetența sau conspirația. Cu tot ce se întîmplase, ambele păreau la fel de probabile. O scară a fost amplasată către acoperișul clădirii adiacente scenei unde Trump susținea discursul, ceea ce i-a permis lui Thomas Crooks să urce pe acoperiș și să tragă aproximativ cinci focuri. Cei din public au alertat ofițerii de poliție cu aproape 30 de minute înainte ca Crooks să tragă, dar lui Trump i s-a permis să continue să vorbească. Un ofițer l-a confruntat pe Crooks pe acoperiș, dar, după ce trăgătorul a îndreptat o pușcă spre el, polițistul s-a retras. Lunetiștii îl aveau în mod clar pe Crooks în vizor, dar nu aveau voie să tragă pînă cînd acesta nu a lansat focuri. Chiar și așa, ei l-au împușcat pe Crooks doar după ce un număr de focuri trase de acesta a făcut ravagii, în loc să-l elimine imediat după primul glonț. Ofițerii de securitate ai lui Trump au reacționat lent și, în loc să-l evacueze imediat de pe scenă, au permis lui Trump să își ridice capul de mai multe ori, ceea ce ar fi putut fi fatal pentru el, dacă ar fi existat un alt trăgător. Dacă este vorba și de incompetență, și de conspirație? Dacă a existat o conspirație a statului subteran care a facilitat incompetența? Cînd spun „conspirație”, nu mă refer la indivizi care stau în jurul unei mese într-o cameră întunecată, punînd la cale moartea lui Trump. Ci la o conspirație a statului, care, prin complexitatea sa, a devenit un stat în stat. Pentru noi, simplii muritori de rînd, multe dintre evenimentele care au avut loc sîmbătă pot părea planificate sau ca făcînd parte dintr-o conspirație, cînd, de fapt, ar putea fi vorba de un sistem de control mai

larg. Îl putem numi „statul subteran” sau „guvernul din umbră”, iar acest sistem dominant ar putea provoca evenimente care nu par să aibă legături cauzale în percepția comună, dar sînt totuși conectate. Multe conspirații pot fi manifestări ale acestui sistem mai mare, interconectat, care se află dincolo de înțelegerea noastră convențională. Oricare ar fi motivația acestui sistem mai mare, el permite unor lucruri să se întîmple pentru a-și atinge obiectivele. După cum sugerează și această serie de postări, sistemul actual recompensează și încurajează ideologiile și politicile DEI (Diversitate, Echitate și Incluziune), consecința fiind faptul că directoarea Kimberly Cheatle a ajuns să conducă Serviciul Secret al SUA. Cheatle continuă să acorde prioritate diversității, mărind numărul ofițerilor de sex feminin la 30%. Mai mult, ea conduce echipele de asigurare a protecției lui Trump la nivelul a tot ceea ce înseamnă personal și resurse. Nu poți da vina pe cineva anume în legătură cu modul în care Cheatle a ajuns în vîrf, cum au fost luate deciziile de echipele de securitate care au interacționat în ziua respectivă sau privind acțiunile vreunui ofițer individual. Dar toate aceste alegeri făcute de sistem în ansamblu au dus la situația ca unui lunetist să i se permită să escaladeze un acoperiș din apropiere, să fie observat timp de aproximativ treizeci de minute, iar acesta să tragă o serie de focuri înainte ca Trump să fie evacuat, întrun mod amatorist, de pe scenă. Același amatorism este evident și în detaliul că ofițeri de sex feminin s-au dovedit prea slabi pentru rolul necesar în acoperirea și protejarea lui Trump. Toate semnele duc către o conspirație pentru asasinarea lui Trump, însă ea nu poate fi pusă în cîrca unui anumit individ, deoarece conspirația există în cadrul sistemului. Un alt mod prin care sistemul conspiră pentru a obține ceea ce dorește este „terorismul stocastic”. Este situația în care comunicarea în masă este folosită pentru a incita la acte aleatorii de violență, care sînt previzibile statistic, dar imprevizibile la nivel individual. Sistemul a permis și a încurajat o retorică inflamată în mass-media și în establishmentul (sistemul) care l-a etichetat pe Trump drept Hitler sau Satan. Prin declanșarea unei uri extreme la adresa lui Trump, un asasin singuratic este mereu menit să iasă la iveală brusc și să se manifeste. Tinerii vor să fie eroi și ce modalitate mai sigură există de a rămîne în memoria colectivă decît cea de a-l ucide pe Hitler sau Satana înainte ca acesta să preia puterea? Din nou, există atît de multe ciudățenii cu privire la Crooks, trecutul său și împușcături încît pare o conspirație. Însă este o conspirație a unui sistem superior care a recrutat lunetistul la vedere. Atunci cînd sistemul conspiră să facă ceva, iar acțiunea este în plină desfășurare, sînt create condițiile optime pentru ca intențiile sale să se materializeze. Indivizii din cadrul sistemului iau decizii conștiente și deliberate care ajută conspirația să avanseze către concretizare, dar nici una dintre aceste decizii nu a fost direct implicată în împușcarea lui Trump. Omul înarmat singuratic este un rezultat previzibil al acțiunilor unei organizații complexe care cuprinde, printre altele, sistemul judiciar, serviciile secrete, mass-media și orice altă organizație din trei litere pe care vreți s-o includeți.

Biden e mai hotărît ca niciodată să-l învingă pe Trump Preşedintele american Joe Biden rămîne în mod „categoric” în cursa electorală pentru un nou mandat la Casa Albă, a declarat vineri şefa de campanie a preşedintelui democrat, în ciuda îndoielilor tot mai mari cu privire la capacitatea sa fizică şi mintală de a-şi asuma încă un mandat prezidenţial, transmite AFP. În urma frecventelor episoade de confuzie care au culminat cu prestaţia sa dezastruoasă la dezbaterea din 27 iunie cu rivalul său republican Donald Trump, cînd Biden a părut incoerent şi dezorientat, mai mulţi congresmeni democraţi l-au îndemnat pe preşedintele în vîrstă de 81 de ani să se retragă din cursă, temîndu-se că partidul lor va fi spulberat de republicani la alegerile din 5 noiembrie, dată la care odată cu scrutinul prezidenţial are loc şi cel pentru Congres. Deşi aceste apeluri s-au înmulţit, preşedintele democrat se menţine ferm pe poziţii. Acum bolnav de COVID-19, el îşi va relua săptămîna aceasta campania electorală, a spus vineri la postul MSNBC şefa sa de campanie, Jen O’Malley Dillon. „Joe Biden este mai hotărît ca niciodată să-l învingă pe Donald Trump”, „el este în mod categoric (…) persoana cea mai potrivită să-l înfrunte pe Donald Trump”, a asigurat ea. „Aţi auzit-o din gura preşedintelui din nou şi din nou: el candidează pentru a cîştiga, el este candidatul nostru şi va fi preşedintele nostru pentru un al doilea mandat”, a insistat şefa de campanie a lui Joe Biden. Totuşi, ea a recunoscut că ultimele săptămîni au fost „dificile” pentru echipa de campanie. „Am constatat, nu poate fi negat, o anumită scădere a sprijinului, dar este o mişcare de mică amploare”, a estimat Jen O’Malley Dillon. Biden are sprijin la bază şi este hotărît să facă în continuare eforturi pentru a convinge votanţii, mai ales în statele cheie unde va fi o luptă strînsă, a mai argumentat şefa de campanie. „El este hotărît să arate că luptă pentru poporul American”, a concluzionat ea. Anunțul directoarei de campanie survine după ce în presă au apărut informații că donatori ai Partidului Democrat au început să se mobilizeze pentru a strînge fonduri în vederea unei eventuale nominalizări pentru alegerile prezidenţiale a vicepreşedintei Kamala Harris, în eventualitatea în care Biden ar fi decis să se retragă din cursă. Sursa: solidnews.ro, spotmedia.ro

NotĂ: La momentul preluării acestui material, Joe Biden era candidat la alegerile prezidențiale. Duminică, 21 iulie, acesta s-a retras din cursa pentru Casa Albă.

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

Șoc!

(urmare din pag. 21) Pe lîngă asta, a instituit o nouă Constituție, ale cărei prime articole sînt dedicate familiei. Putin este omul care are cu Patriarhul Rusiei o legătură mai specială, și știe el de ce. Omul este cel care, timp de vreo 7-8 ani, a tot negociat cu Ucraina, pentru ca rușii din respectiva țară să nu mai fie persecutați – pentru românii de acolo, aflați în același coșmar, nu a intervenit nimeni – dar nu s-a ajuns la nici un rezultat, acesta fiind unul din motivele pentru care a început războiul. Culmea este că România a decis să fie împotriva Rusiei – cumpărînd de la NATO arme costisitoare care, ulterior, au fost făcute cadou Ucrainei, și asta în timp ce nu mai sînt bani pentru creșterea pensiilor și a salariilor în țară, ca să nu mai vorbim de faptul că românii creștini din Ucraina sînt și acum terorizați, preoții persecutați, bisericile vandalizate sau închise, icoanele aruncate în stradă sau arse etc. Asta este ,,România lucrului bine făcut” (Iohannis). Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Și de-a lungul și de-a latul/ Și cu sila, și cu dorul,/ Doamne, ăsta este statul/ Care și-a ucis poporul!” (,,Din cotloane birocrate”). Acesta este un citat ales ca motto într-un articol publicat în Revista ,,România Mare”, intitulat ,,Tusea (PSD) și Junghiul (PNL) au convenit asupra emblemei electorale: «Capul de mort»!”. De aici și concluzia: ,,Poporul care votează corupți, impostori, hoți și trădători nu e victimă, ci complice” (George Orwell). Oricum, fără nici o exagerare, este clar că poporul român umblă neîmbălsămat pe stradă și nu știu dacă se va putea schimba ceva în bine, mai ales că am văzut destui români dezamăgiți de faptul că pe Donald Trump nu l-a lovit glonțul în plin. E dezastru, și lumea a fost îngenunchiată de Satana cu o ușurință de neimaginat. Ajută-ne, Doamne, și fă în așa fel ca ,,Nebunul” Trump și ,,Criminalul” Putin să nu cedeze presiunilor de orice fel, avînd la bază principiul enunțat de Klaus Schwab în cartea sa ,,Shaping the Fourth Industrial Revolution” – capitolul ,,Alterarea ființei umane”: ,,Omul devine mai ușor supusul Satanei dacă va fi îndepărtat de la credință, educație și sănătate, în special cea mentală”. Despre Biserica românească, comentariile sînt de prisos, pentru că și aici înalți prelați s-au vîndut cu totul Satanei. În Educație sîntem varză la toate capitolele – locul I în Europa la abandon școlar, violență în școli, la categoriile fumători pînă-n 18 ani, alcool și droguri pînă-n 14 ani, neprezentări la Bac, căzuți la admiterea în liceu etc. Ce să mai zicem de influența LGBT în școli sau de introducerea educației sexuale încă din clasele primare. În ce privește sistemul de Sănătate, situația e albastră, acesta fiind condus, de două ori, de politicianul USR-ist Vlad Voiculescu, cel care își caută gagici sau parteneri de sex pe internet. Mai mult, omul a pus-o șefă la Administrația Spitalelor și Serviciilor din București pe tanti Sivache, o profitoare care ,,a luptat cu Mafia din spitale” pînă a arestat-o DNA, sub acuzația de luare de mită. De curînd, același Vlad Voiculescu, șeful filialei USR București, a numit-o pe aceeași protejată a sa în Consiliul de Administrație al Companiei Municipale Parking București (după cum scrie digi24.ro, la 11 iulie a.c.), stîrnind nemulțumiri inclusiv printre useriști, cu atît mai mult cu cît tanti Sivache mai făcuse parte și din Consiliul de Administrație al Societății de Transport București (potrivit propriei declarații de avere). Tot V. Voiculescu a fost cel ce a promovat campania de privatizare, cu comisioane mari, a spitalelor din România, și uite așa am ajuns în postura în care, în spitale, se încearcă acum să fim salvați de la viață, nicidecum de la moarte. Ce mai, o adevărată învălmășeală și o decădere, ca în Gomora și Sodoma, nu alta... Dar hai să recapitulăm: Biserica Ortodoxă din România, condusă de un om care a studiat temeinic în străinătate, ani buni, religia...CATOLICĂ; Învățămîntul e pe mîna unui... INGINER NAVALIST, Ligia Deca – bursieră Sörös; Sănătatea, distrusă de un PROFITOR (Vlad Voiculescu) și preluată de un INCONȘTIENT, mai precis de Alexandru Rafila, căruia i-am făcut plîngere penală pentru faptul că a avizat o mulțime de campanii de donare de sînge, în care și vaccinații anti-Covid 19 aveau liber la donare (gest CRIMINAL, avînd în vedere că proteina spike, aflată în serul vacinului, poate ajunge acum în corpul unui nevaccinat. Este un fapt de o gravitate excepțională, dar ce să înțeleagă acest individ care, cu ani în urmă a fost reprezentantul României la OMS, de unde încasa comisioane grase, cum a fost atunci cînd a comandat tone de pastile cu iod, motivînd că ,,Putin va detona atomica!”. Ce mai, motivație nebunească, dar bani a luat cu sacul!). Păi, ,,Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni” (Mihai Eminescu - ,,Scrisoarea III”). Adevărul este că pe obrazul societății românești se preling lacrimi de sînge, dar românii s-au resemnat, au îngenunchiat în fața răului și, atunci cînd ,,Cumplita zi ca hoțul va veni,/ Femeia va dormi, iar soțul/ Reviste porno va citi” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Zeflemeaua”). Revenind la Donald Trump, vă spun sincer că am fost șocat cînd fiica mea m-a anunțat: ,,Tată, Trump a fost împușcat!”. L-am crezut mort deja, mi-au dat cîteva lacrimi și m-a cuprins tremuratul. Tocmai mă pregăteam să scriu articolul săptămînal pentru Revista ,,România Mare”, dar s-a rupt filmul, cum se zice. Am mai trecut prin așa ceva, în urmă cu un an de zile, cînd la televizor s-a dat știrea cu o mamă care și-a aruncat copila pe fereastră de la etajul IX fiindcă micuța nu se mai oprea din plîns. Atunci, Lidia Vadim Tudor mi-a telefonat, rugîndu-mă să-i trimit și celelalte pagini ale articolului pe care începusem să-l pregătesc. I-am spus sincer că mai mult de 30 de rînduri n-am putut scrie, știrea respectivă paralizîndu-mă complet. Acestea fiind zise, nu-mi rămîne decît să vă spun că numai bunul Dumnezeu știe dacă mai merităm să fim salvați de acest balaur satanic, care se cheamă Noua Ordine Mondială.

Probleme de sezon

(urmare din pag. 21) De ce nu ați blocat-o astă iarnă, cînd nu s-ar fi băgat de seamă fiindcă știați că veți ajunge cu lucrările în punctul în care era nevoie de operațiunea asta? Dacă era totul curățat din ianuarie, acum traficul se continua nestingherit, iar muncitorii se apucau direct de construit ce aveau de construit. După cum vă puteți imagina, tot traficul din zonă a năvălit pe Valea Prahovei care ce era ea aglomerată de obicei, dar ce s-a aglomerat acum, fapt ce i-a determinat pe șoferi, pe pasagerii și pe nefericiții ghizi de turism aflați în autocarele ce se îndreptau spre Peleș cu un program strict de respectat, să adreseze variate și contondente urări strămoșești la adresa fostei și actualei clase politice aflate la guvernare, dar mai ales miniștrilor Transporturilor, care nu s-au preocupat de construirea autostrăzii București – Brașov. Ba chiar atunci cînd unul din ei a ajuns președintele țării l-a amenințat pe primul ministru de la acea vreme că-l trimite la pușcărie dacă se apucă să o facă așa cum acesta intenționa. Chiar, domnilor politicieni români: de ce nu construiți odată autostrada asta? Vă e teamă că se dezvoltă Brașovul prea tare? Bag de seamă că momentan e tot mai ocolit de viitoarele autostrăzi, ca să nu mai vorbesc despre aeroportul pe care s-au chinuit ei să-l facă cum au putut, iar acum faceți tot ce puteți ca să-i mențineți programul de întreprindere de stat de

la 8 la 16. Bine ar fi să o terminați cît mai repede pe cea spre Sibiu, fiindcă atunci mulțimile care astăzi sufocă Valea Prahovei vor prefera viteza și libertatea noii autostrăzi și se vor îndrepta spre Sibiu, Alba-Iulia, ClujNapoca, Turda, Hunedoara, Deva, ba aș putea spera chiar spre Timișoara și Arad, alături de românii din zona Olteniei de sub munte și a Muscelului, lăsînd Valea Prahovei să respire și scăpîndu-vă pe dumneavoastră, cei de la guvernare, de efortul de a construi pe aici o autostradă sau măcar o centură amărîtă la Bușteni. De fapt, poate că de asta vă și grăbiți acum să construiți aceasta secțiune din A1. Odată cu turiștii individuali, vor circula pe această nouă autostradă și autocare cu grupuri organizate care se vor duce să viziteze Palatul Bruckental, Muzeul de Istorie din Sibiu, Traseul celor trei fortificații din Alba Iulia, Sarmizegetusa, de la Grădiștea Muncelului, deși ceva mă face să cred cu tărie că grupurile nu vor ajunge către aceste destinații care încă mai cer taxe de intrare ghizilor, considerînd domniile lor că ghizii respectivi se plimbă, nu muncesc, și, prin urmare, trebuie taxați la fel ca orice turist ce vine o dată în viață să le calce pragul. Pentru acest motiv, o mulțime de ghizi de turism refuză de ani de zile să se mai ducă prin aceste locații cu grupurile lor, lucru pe care-l vor face în continuare dacă onorabilul ministru al Turismului nu completează ordinul dat în august anul trecut pentru reglementarea activității ghidului de turism, act normativ extrem de bun și așteptat de această breaslă, însă din păcate ineficient pentru că nu există un sistem eficient de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor. Domnul ministru a încredințat sarcina de constatare și sancționare personalului ministerului, deși acesta este puțin și cocoșat de sarcini, în loc să delege sarcina asta Poliției Locale sau în anumite situații chiar angajaților muzeelor ori, și mai bine, chiar ghizilor de turism care oricum circulă prin țară, se cunosc între ei și au tot interesul să elimine impostorii, așa cum se întîmplă spre exemplu în Portugalia, unde există Poliția Ghizilor. De ce e greu, domnule ministru, să duceți pînă la capăt un lucru bun pe care l-ați început? După cum vedeți, sezonul verii vine și el cu problemele lui, asta ca să nu credem cumva că este destinat exclusiv lipsei grijilor și vacanțelor. Sper doar ca pînă la următorul sezon, parte din problemele semnalate aici fie să se fi rezolvat sau măcarsă fie pe cale de rezolvare. V-a umflat rîsul? Și pe mine.

Nr. 1753 l 23 – 29 iulie 2024

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ! Alertă de poliție politică! Fapt fără precedent în istoria democrației din România

Abuzurile împotriva mea și a partidului AUR continuă. Sute de membri și simpatizanți AUR îmi scriu că au fost citați la Poliție sau Parchet săptămîna aceasta. Motivul este simplu: apartenența la AUR. Să tragi concluzia este ușor, după ce vezi la ce întrebări au trebuit să răspundă cei din județul Buzău, care au fost deja interogați de slugile sistemului astăzi: • Cînd ai devenit membru AUR și cum? • Ce rubrici cuprindea adeziunea? • Ce calitate ai în partidul AUR? • Pentru cine ai semnat listele de semnături? • Cîte semnături erau pe o listă? • L-ai cunoscut vreodată pe Silvestru Șoșoacă? Consider că este o formă prin care aceste persoane să fie intimidate, să se dezică de noi, de AUR. Pe lîngă intimidare, se încearcă eliminarea AUR din sfera politică, prin afectarea colectării celor 200 de mii de semnături necesare candidaturii mele la alegerile prezidențiale și pentru lista de parlamentari. Poate vă amintiți de episodul de dinaintea alegerilor europarlamentare. De o lună și jumătate eu nu am fost nici măcar citat, deși mi s-au adus acuze publice, cu toate că nu am nicio calitate în acest dosar. Am fost dat afară din Parchet, atunci cînd am venit din proprie inițiativă la audieri. De o lună și jumătate nu mai am telefon, nici eu, nici ceilalți colegi din AUR care au fost luați de pe stradă și cărora li s-au confiscat telefoanele și laptopurile fără niciun drept. De atunci, procurorii cu apucături demne de perioada sovietică refuză să facă percheziție informatică. Acum, sute de membri și simpatizanți sînt chemați la poliție. Cine achită nota de plată pentru acest abuz și care este planul final pe care acești procurori ghidați politic îl au la adresa mea și a partidului AUR? Ești membru sau simpatizant AUR? Se încearcă intimidarea ta, nu te speria!

Este posibil să fiți chemați săptămîna asta sau săptămîna viitoare la secția de poliție. Să nu vă îngrijorați! Este doar o formă de intimidare asupra voastră pentru a vă dezice de AUR. Sper din suflet ca aceste intimidări să nu vă facă să cedați, să nu vă sperie. Nu au dreptul să facă astfel de intimidări asupra membrilor unui partid politic, dar totuși o fac. Țineți-vă tari, mergem pînă la capăt! George Simion, președintele AUR

Claudiu Târziu (AUR): „Apocalipsa adusă de Ursula“

Președintele Consiliului Național de Conducere al Alianței pentru Unirea Românilor și liderul europarlamentarilor AUR, Claudiu Târziu, a declarat, în contextul sesiunii plenare desfășurate la Strasbourg în cadrul căreia Ursula von der Leyen a fost aleasă cu 401 voturi din 707 valabil exprimate pentru conducerea Comisiei Europene, că cel de al doilea mandat al acesteia va aduce apocalipsa asupra noastră, a României, dar și a întregii Uniuni Europene. „Ursula von der Leyen vrea să schimbe Tratatele de funcționare ale Uniunii Europene, astfel încît să transforme UE într-un suprastat federal, polițienesc și condus autoritar, inclusiv cu mijloace totalitare precum cenzura. Vor crește

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti. Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

cheltuielile pentru apărare (0,25% din PIB sunt astăzi pentru fiecare stat, 800 de milioane de euro în dreptul României, de pildă; dar vor fi 0,50%) care vor merge mai ales pentru susținerea Ucrainei; va exista o piață unică a apărării, iar Comisia va avea un Comisar pentru apărare. Se caută ca, pornind de la industria de apărare, să se ajungă la o armată unică europeană. Europol se va transforma într-o agenție de securitate europeană, cu drept de acțiune fără frontiere în cadrul UE. Se va construi un «scut al democrației», cibernetic, prin colaborarea cu serviciile secrete, menit să cenzureze orice opinie neconformă și orice informație considerată «manipulatoare». De asemenea, Ursula von der Leyen amenință să ducă la un alt nivel Pactul Verde European/Green Deal, un program de distrugere a economiei UE și care afectează România în cel mai înalt grav deja. Nu în ultimul rînd, promite să continue să infuzeze în toate actele de conducere ale Comisiei ideologia neomarxistă. Ideologia de gen, eco-marxismul, imigrația ilegală, discriminarea pozitivă a minorităților, implicarea UE în războiul din Ucraina vor avea un suporter puternic și permanent în Ursula von der Leyen”. Liderul AUR precizează că toate aceste concluzii s-au desprins din discursul pe care Ursula von der Leyen l-a ținut în fața Parlamentului European, referitor la ce intenționează să facă în noul mandat. „Pur și simplu, Ursula von der Leyen, susținută de PPE, S&D, Renew și Verzi, își propune fie să facă un nou URSS din UE, fie să arunce în aer UE. Aceasta a obținut cu mult mai multe voturi decît în 2019, iar cei care au votat cu PSD, PNL, UDMR și USR au contribuit la această victorie”, a concluzionat Președintele Consiliului Național de Conducere al AUR și liderul europarlamentarilor AUR, Claudiu Târziu. Biroul de Presă al Alianței pentru Unirea Românilor

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine. Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro. Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.