România Mare, nr. 1755

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Chiar dacă oamenii s-ar naște perfect egali, tot s-ar invidia unii pe alții.

CORNELIU VADIM TUDOR

„Nu faceți copii. Faceți bani. Și sex“

Societatea vestică, în frunte cu SUA, se duce la gunoi. Singură. Am tot scris despre disoluția acesteia, despre degenerarea ei spre o formă inferioară și periculoasă. Am vorbit despre sata­ nismul care a cuprins America în așa hal încît există pînă și grădinițe sataniste, iar interferențele statului în viața familiilor au ajuns la momentul la care statul îți poate lua copilul ca să-i schimbe sexul, dacă așa decide el.

Pe de altă parte, societatea a devenit una centrată pe om, pe nevoile lui (vacanțe, răsfăț, poziție socială, mîndrie, cluburi, promiscuitate), pe punerea în valoare a trupului și pe satisfacerea poftelor acestuia (băutură, țigări, sex), divinitatea fiind îndepărtată energic, cu excepția zeilor asiatici care sînt foarte buni pentru a zăpăci capetele goale ale progresiștilor actuali. În ultimii ani, campaniile care se poartă în special în SUA au ca scop limitarea nașterilor de pruncii vii prin toate mijloacele posibile: mișcarea pro avort (vă amintiți, sper), promovarea efeminării și emasculării bărbaților prin mișcarea Transgender (lucru care contribuie și el la scăderea numărului

de copii, din motive evidente), încurajarea homo­ sexualității și, mai nou, încurajarea femeilor de a deveni mame abia după ce și-au format o carieră de succes.

Ce fac tinerele femei între 20 și 35 de ani din societatea occidentală? Păi ele sînt frumoase și libere, se destrăbălează prin cluburi, muncesc ca să devină tot mai bogate și mai influente în compania care le plătește și lasă copiii pentru mai încolo. De ce nu-și întemeiază o familie? Fiindcă nu-și găsesc bărbatul potrivit pentru asta.

Dar ce – veți întreba –, a murit sămînța bărbaților din Occident? Păi cam da, fiindcă tinerii sînt și ei afectați de aceeași propagandă, și caută femei cu care să facă sex pentru a se putea apoi lăuda prietenilor cu ce „piesă” s-au cuplat, nu au nici un gînd de a-și asuma responsabilitățile unei familii fiindcă sînt egoiști, le place mai mult în club și să schimbe partenerele săptămînal decît să se însoare, să muncească și să crească copii. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

AVRAM IANCU – 200

Interviu cu TIBERIU GROZA – președintele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu“ din România În fiecare vară, în vremea culesului cireșelor, în Țara Moților glasul tulnicului are un sunet special, vibrația lui unduitoate urcă și coboară mete­ rezele Apusenilor mai ispititoare ca niciodată, vrînd parcă să dea știre peste Țară că, iată, a sosit iar vremea Iancului, cînd neamul lui de moți îi celebrează ziua de naștere. An de an, și nu doar de cîțiva ani – anul acesta sărbătorim 200 de ani de la nașterea Crăișorului Munților – moții au dovedit că Avram Iancu a rămas aceeași icoană sfîntă în viața lor, indiferent pe ce valuri i-au purtat vremurile cuprinse în cele două secole de cînd la Vidra de Sus (azi Avram Iancu) se năștea al doilea fecior al lui Lixandru și al Mariei Iancu.

Viața lui Avram Iancu, mort la doar 48 de ani, a fost marcată de avîntul lui revoluționar, fiind unul dintre organizatorii Marii Adunări de la Blaj, din mai 1848 – în care se cereau • drepturi pentru Poporul Român, ca națiune distinctă; • reprezentarea în Dieta de la Budapesta; • desființarea iobăgiei; • înființarea de școli românești; • folosirea limbii române în administrație, devenind lider al moților în Revoluția din Transilvania, de la 1848-1849; sfîrșitul vieții găsindu-l, în mod tragic, într-o stare

fizică și morală alterate, suferind mai mult de un deceniu, găsindu-și sfîrșitul în tinda casei unui om sărac din Baia de Criș, la 10 septembrie 1872.

Generațiile actuale, chiar dacă unii istoriografi din zilele noastre încearcă să estompeze figura de erou național a lui Avram Iancu, sînt datoare să cunoască și să afle despre adevăratul țel al Crăișorului, cinstindu-i în acest mod amintirea și lupta, iar Istoria trebuie să ni-l înfățișeze în adevărata lui aură de Erou și de Patriot român, așa cum cerea Nicolae Iorga într-un articol din revista „Transilvania”, numărul din 9 septembrie 1922, la 50 de ani de la moartea timpurie a lui Avram Iancu: „Cea dintîi datorie a noastră față de figura eroică și tragică a lui Avram Iancu e să-l scoatem din negurile unei legende neclare și naive pentru a fixa istoric ce a fost el în adevăr, care au fost intențiile și acțiunile sale, ce legături și-a creat el în timpul cînd – cărturarii făcînd obișnuita diplomație prin orașe – el singur era, cu prețul vieții sale, reprezentantul luptător cu armele, deși pregătirea lui era aceea a unui avocat, pentru drepturile poporului său”. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Se-toarce Iancu-n Apuseni Mai trece IANCU galopînd prin munți, Tăindu-și greu printre zăpezi cărare. În depărtări, pe-albitele lor frunți Se profilează umbra lui călare;

Mai trece IANCU săgetat de dor, Oprindu-se prin sate-n crucea nopții, Că-l mai așteaptă fetele-n pridvor, Și-n buciume-l mai cheamă-n zare moții; Mai trece IANCU, trece iar prin gînd, Ca fierul roșu arde-a lui statuie, Și-n urma lui izvoarele, plîngînd, Nu curg la vale, ci spre creste suie, Căci numai sus, în luminiș curat, Arde făclia IANCULUI, stelară, Iar crezul lui, trecînd din sat în sat, Un curcubeu întinde peste Țară; Mai trece IANCU pe la noi, prin vis, Purtînd cu el trecutele destine.

Din sipetul Poporului, deschis, Mai vine Iancu pe la noi, mai vine; Nu zăvorîți zăvoarele la porți, Ci pregătiți-i praznic, ardeleni.

Din marea lui iubire pentru moți, SE-NTOARCE IANCU-N MUNȚII APUSENI! GEO CIOLCAN

NR. 1755 l ANUL XXXV l 6 – 12 august 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

 În ziua de 5 iunie, ungurii vor regreta că n-au rămas în Asia  Cea mai tare emisiune a lui Dan Diaconescu  Cea mai tare emisiune a Andreei Marin  Un huligan: Mircea Toma  B.U.G. Mafia va sfîrși nasol  Crucea de Piatră

PARTEA I  Luni, 31 mai a.c, la sediul P.R.M. din str. Georges Clemenceau nr. 8, au avut loc festivităţile prilejuite de împlinirea a 5 ani de cînd, lună de lună, „Fundaţia România Mare“ acordă ajutoare constînd în alimente de bază şi medicamente pentru 115 familii de bătrîni nevoiaşi. Cea de-a 60-a ediţie a „Cinei Creştine“ a fost deschisă, ca de obicei, de dl. senator Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare care, adresîndu-se participanţilor, a subliniat grija pe care „Fundaţia România Mare“ o acordă, în cadrul unor complexe programe de sprijinire a cetăţenilor cu venituri foarte mici, a bătrînilor trecuţi de vîrsta de 70 de ani, lipsiţi de orice alt sprijin.

Actorul Costin Mărculescu de la Teatrul Naţional, împreună cu invitaţii săi, prieteni ai P.R.M., Cosette Marinescu de la Opereta Română, cîntăreţul de muzică populară Tudor Heica şi solista Magdalena Popescu, acompaniaţi la orgă de Dan Gusti, au oferit un bogat program artistic. În timpul desfăşurării acestei acţiuni s-a produs un fapt regretabil: datorită căldurii şi unei mai vechi afecţiuni cardiace, bătrîna Nicoleta Tinţă, în vîrstă de 76 de ani, a suferit un atac de cord, şi în ciuda intervenţiei energice a generalului (r) dr. Traian Bădilă şi a colonelului dr. Ioan Marinescu, a încetat din viaţă. Exprimîndu-şi sincera compasiune pentru decesul acestei femei, conducerea „Fundaţiei România Mare“ şi cea a Partidului România Mare vor suporta toate cheltuielile de înmormîntare. Dumnezeu s-o ierte.  Echipa Rapid Bucureşti a cîştigat titlul de campioană a României la fotbal. Este meritul jucătorilor, al antrenorilor Mircea Lucescu şi Nicolae Manea, dar şi al oficialilor George Copos, Dinu Gheorghe, precum şi – poate în primul rînd – al extraordinarei galerii giuleştene. Iată că după nu mai puţin de 32 de ani (o viaţă de om!) aceşti copii mari şi săraci care sînt ceferiştii au intrat din nou în posesia celui mai preţios trofeu al fotbalului românesc. Neîndoielnic, Mircea Lucescu este un antrenor valoros. Are ceva asemă­ nător lui Adrian Păunescu: descoperă talente, le ridică, le vorbeşte frumos, le obligă, le trage după el, le împărtăşeşte ceva din aura lui de om care nu trebuie să-şi mai demonstreze valoarea şi personalitatea.

Redacţia revistei „România Mare“ felicită din inimă Rapidul pentru această performantă.  Totuşi, pentru că vrem să fim oameni drepţi pînă la capăt, nu putem uita unele arbitraje care, mai ales în ultimele jocuri, i-au favorizat pe rapidişti, deşi nu era nevoie.

Ne referim, îndeosebi, la nişte aşa-zişi cavaleri ai fluierului ca Sorin Corpodean, Constantin Zotta şi, mai ales, Laszlo Sajtos, nişte şmecheri care au încercat să prostească în faţă o Ţară întreagă. La meciul Rapid – Universitatea Craiova, ungurul durduliu Sajtos şi-a bătut joc, pur şi simplu, de regulamentul jocului de fotbal, făcîndu-se că plouă la un fault clar comis de Rednic în careul rapidist şi neacordînd cartonaş roşu rapidistului Mutică, după faulturi grosolane şi ostentative. Acest Sajtos este un pericol pentru fotbalul românesc şi el trebuie dat, urgent, la schimb, cu nişte pulpe de pui din Ungaria.

Iată de ce îşi pierde lumea încrederea în arbitrii români şi începem să aducem arbitri occidentali. E şi ăsta un paradox: Europa ne ia cei mai buni jucători şi ne dă arbitri!  Aşa că nu trebuie să ne mire reacţia preşedintelui Ligii Profesioniste, Dumitru Dragomir, care a părăsit o şedinţă trîntind uşile şi strigînd: „Nu este posibil ca doar cîţiva oameni să hotărască soarta fotbalului românesc! Nu se poate aşa ceva! Dacă vrem să ne însănătoşim fotbalul

trebuie ca răul să fie tăiat de la rădăcină. Cei din Comitetul Executiv erau în stare, mai degrabă, să-l suspende pe Porumboiu în locul lui Zotta şi Iorgulescu“.  De cealaltă parte, Dinamo a căzut de pe un cal frumos. Ştiţi care-i cîştigul moral al echipei din Şoseaua Ştefan cel Mare? Avînd în vedere pres­ taţiile catastrofale ale unor „spărgători“ ca Corpodean, Zotta şi Sajtos, nimeni nu mai poate spune că Dinamo a cumpărat meciuri, sau a jucat necinstit. Am trăit şi vremurile astea, unde să scriem, în ce calendar? Echipa Dinamo e furată de arbitri! Păcat.  Valurile de ură care se revarsă din fiţuica „Ziua“ spurcă şi fotbalul. Păi cum se putea altfel? Turnătorul Ciripoi trebuie să fie jegos în orice împrejurare. În numărul de sîmbătă al insuportabilei pubele a apărut o poză a lui Giovanni Becali cu următoarea explicaţie de-a dreptul subumană: „Actualul impresar Giovanni Becali n-a făcut niciodată un secret din cariera de bişniţar de bilete la cinematografe, ba chiar s-a lăudat cu acest lucru.

Să fie aceasta explicaţia faptului că s-au pus extrem de puţine bilete în vînzare la meciul RomâniaUngaria?“ Gîdilaţi-ne puţin, ca să ne rîdem pe noi! Ştiţi ce e urît aici? Faptul că derbedeii de la „Ziua“ îl jignesc pe binefăcătorul atîtor mari fotbalişti români în aceeaşi lună mai în care acestuia i s-a prăpădit tatăl...  Titlul săptămînii în materie de fotbal a apărut în „Gazeta Sporturilor“, „Jencsi, Ritli şi Kassai ne apără de Ungaria“. Şi de ce nu?  Referindu-se la jaful dezlănţuit în privatizările din judeţul Braşov, preşedintele F.P.S. Radu Sîrbu a spus o frază anto­ logică: „Trebuie să păstrăm măsura!“ Adică să fure şi ei mai inteligent, cu schimbul, doi cu mangla şi trei să ţină de „şase“.  Tot mai neruşinate sondajele de opinie „strecurate“ de unii prin presă, inclusiv de ultimul ocupant stalinist al României, Silviu Brucan (la PRO TV). Aşa după cum se fac Legi şi Regulamente special pentru ţinerea în lanţuri a lui Vadim şi a P.R.M., institutele de sondare a opiniei publice (IMAS, CURS, ISOP etc.) au primit ordin, de la unul şi acelaşi centru ocult de intoxicare a populaţiei, să nu mai dea Mişcării Naţionale nici o şansă. Şi iată cum, P.R.M. a ajuns de la 18% la numai... 8%! Şi de-aici n-are voie să mai ridice capul! Aşa ceva e inimaginabil. Carevasăzică, un partid care în toate judeţele Ţării are scoruri cuprinse între 10% şi 35% (conform sondajelor locale corecte) este taxat, la Bucureşti, cu o medie de 8%. Cine-i oare atît de imbecil să creadă aşa ceva? Pentru noi e clar: s-a dat poruncă să fim reduşi la tăcere, cu orice preţ, să fim minimalizaţi în sondaje şi boicotaţi pe toate posturile de Televiziune. Am devenit prea periculoşi. Este limpede: avem de-a face cu nişte bandiţi capabili de orice ticăloşie, iar cu bandiţii trebuie să ne purtăm ca atare. Lumea vorbeşte în Ţară numai despre P.R.M. şi Vadim. Chiar aşa, domnilor Alin Teodorescu, Dorel Abraham, Vladimir Pasti, Silviu Brucan, George Sörös: a auzit cineva, pe undeva, strigîndu-se „Me-leşca-nu! Me-leş-ca-nu!“?! Nici pomeneală, peste tot în România oamenii strigă „Să vină Vadim!“ şi „Vadim Preşedinte/ Că el nu ne minte!“. Aşa s-a strigat, de pildă, şi luni, 31 mai 1999, în faţa Prefecturii judeţului Braşov, unde peste 3.000 de salariaţi de la marile uzine de sub Tâmpa (Tractorul, Rulmentul şi Steagul Roşu) au protestat vehement împotriva foametei, a mizeriei, a şomajului. Cele mai violente au fost femeile, care constată, cu disperare, că n-au ce da copiilor de mîncare. Acolo, în centrul Braşovului, s-au mai strigat cîteva lozinci: „Hoţii! Hoţii!“; „Jos P.D.-ul!“; „Jos Berceanu!“; „Jos Guvernul!“; „Mincinoşii!“ Preci­ zăm că deputatul P.D. Vasile Bran, împreună cu un alt fruntaş local al Partidului Beliţilor, Emil Niţă (director

RM

administrativ, fost fotbalist de duzină), a pus pe picioare firmele-căpuşă care au falimentul Uzina Tractorul. Mereu ni se spune, în special de către PRO TV, că Tractorul are mari datorii, ceea ce e o minciună sinistră. Ştiţi cîte tractoare româneşti sînt cerute de agricultura Turciei? Nu mai puţin de 10.000! Ştiţi că alte zeci de mii de tractoare sînt solicitate pe pieţele din S.U.A., Canada, Venezuela, China, Iran şi de pe alte meridiane ale lumii? În fine, ştiţi de cîte tractoare are nevoie agricultura românească? De nu mai puţin de 300.000! Şi atunci de ce minţiţi, mă, puşlamalelor, că marfa asta n-are căutare şi că Uzina trebuie lichidată?! Aaa, vreţi s-o puneţi pe butuci şi s-o „măritaţi“ voi pe daiboji, ca să înfulecaţi cîteva milioane de dolari? Dar nişte milioane de pumni în cap, nu v-ar prinde bine?  Nu mai e Alessandra Stoicescu la Antena 1! Ea trage cu tunu’ prin America, unde a primit o bursă. Aşa că se strecoară tot mai multe greşeli la „Observator“: într-o seară am auzit expresia „aerodroame“, ceea ce rimează cu „mi-e foame“. Nu se zice „cosmo­ droame“, „sindroame“, „lipoame“. Pluralul corect e „aerodromuri“.  Dar, ce ne mai mirăm? Iată-l pe Bogdan Niculescu Duvăz, ditamai deputatul P.D. de Sloboz, care la PRIMA TV a debitat, joi seara: „O diversiune (?!) mai de anvergură a procesului elec­ toral“. Omul Negru o fi vrut să spună „diversitate“, întrucît cu „diversiunile“ se ocupă celălalt minoritar, Al. Sassu.  Dar, cea mai tare din parcare e Mona Muscă, deputată P.N.L. (fostă P.A.C., viitoare SPANAC): „Toate partidele şi-au pierdut virginitatea!“ a zumzăit ea, satisfăcută. Cum vine asta, tovarăşa Muscă? Cine le-o fi deflorat pe ele?

Uite, de pildă Partidul lui Virgil e virgin.  Foarte mare dizident a fost Radu Berceanu la viaţa lui! Cum se ducea la WC, Securitatea, hau-hau, schelauschelau, după el! Nici nu se ridica bine cu deltaplanul în văzduhul judeţului natal, că Poliţia Secretă, sfîrrrsfîrrr, îl ciupea de cur! Îngrozitoare peripeţii a păţit băiatul ăsta, care au culminat cu o ambuscadă făcută în aer de K.G.B., care i-a încurcat deltaplanul cu o cioară de-a căzut curajosul rezistent cu nasul drept în oala cu potroace la o nuntă cu dar şi s-a opărit pe faţă, de ziceai că-i Fantoma de la Operă. Emoţii teribile ne-a produs pagina pe care i-a închinat-o „Sportul Românesc“.

Aflăm că, în copilărie, „concomitent cu modelismul, ca elev al unui liceu cu profil sportiv (...) am fost vicecampion naţional la tetratlon“. Pentru cei care n-au auzit de acest sport, precizăm că e vorba de nişte nebuni care umblă-n chiloţi tetra de colo-colo, cu o tavă în mînă, pe care se află un măr şi-o lumînare, aşa cum s-a ilustrat şi Andrei Pleşu. Totuşi, rîdem noi ce rîdem, ca nişte nesimţiţi, în timp ce Aghiuţă era anchetat de Securitate mai-mai să dea colţul. Dar, să-i dăm cuvîntul, aşa cum le vorbeşte el minerilor muritori de foame, sacadat, ca o roată dinţată: „Mai mult chiar, cu două luni înainte de Revoluţia din 1989, am fost sever anchetat, timp de cîteva zile – şi eu, şi soţia mea – de băieţii cu ochi albaştri de la Securitate.

Motivul? Construisem un moto-deltaplan destul de performant cu care, de altfel, am şi executat cîteva zboruri de pregătire şi am fost acuzat, nici mai mult, nici mai puţin, decît că intenţionez să părăsesc Ţara pe calea aerului, ducînd cu mine, o să rîdeţi, planurile secrete ale avioanelor româneşti“. Aflăm, mai la vale, că, în 1991, el a vrut să devină ministrul Tineretului şi Sportului, dar lumea s-a prins la timp că anonimul Radu Berceanu nu-i una şi aceeaşi persoană cu marele campion de lupte Gheorghe Berceanu, aşa că l-a trîntit la vot, cu umerii pe saltea (tuş). Înălţătorul de zmeie se exprimă şi mai plastic: „avînd şi handicapul de a mă numi Berceanu, fără să fiu celebrul campion“. Handicapul tău (unul dintre ele!) este că te numeşti Bercovici, nu Berceanu. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 4 iunie 1999)

RM

3

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

să-şi caute un soţ, un bărbat bine situat, care – în

unei rente confortabile – să-i confere Iubiri celebre  Iubiri celebre schimbul respectabilitatea, atît de necesară, cînd s-ar fi întors

NAPOLEON III – MISS HOWARD (II) Leşin deasupra unei foi de ziar

În acest context, generalul abordează cu prinţul – la început timid, apoi tot mai convins – o chestiune spinoasă: căsătoria. „O căsătorie princiară – îi spune el – ar consolida încrederea în interiorul ţării şi ar cuceri în exterior ascendentul necesar pentru a combate prejudecăţile şi suspiciunile ce însoţesc întoarcerea dinastiei”.

Fleury se întîlneşte în in­ tenţiile lui, dar pînă la un punct, cu prinţesa Matilda, vară primară a lui Ludovic Napoleon şi cea mai apropiată rudă a împăratului, care deţine primul loc feminin la Curte, întrucît nu există îm­părăteasă.

Pentru a rupe „lanţul englez” din inima împăratului, prinţesa Matilda scoate în faţă o contracandidată scumpă inimii ei, pe care i-o prezentase de altfel în urmă cu trei ani prinţuluipreşedinte, dar fără rezultat. Este o tînără spaniolă: Eugenia de Montijo, pe care Matilda o consideră „obişnuită cu omagiile bărbaţilor”, pentru a face figura unei foarte onorabile metrese en titre. Blondă naturală, cu un corp de statuie greacă, la fel de atrăgător ca al lui Miss Howard, d-ra de Montijo va dovedi – prea tîrziu, spre decepţia lui Ludovic Napoleon – că avea căldura... marmorei. În iarna lui 1852-1853, Eugenia nu îi cedează lui Napoleon. Cu înaltă ştiinţă, cea a interesului, îi ţine departe. Egale în frumuseţe, englezoaica brună şi spaniola blondă poartă o luptă surdă pentru proprietatea imperială. Dar ce putea face sărmana Miss Howard, cea care pusese totul în balanţă: sufletul, corpul, averea? Nimeni nu-l cunoştea mai bine decît ea pe împărat.

Renée Madiner ne relatează într-un număr din revista Historia cum a aflat Miss Howard despre iminenta căsătorie a împăratului: în dimineaţa de 23 ianuarie 1853, aştepta vaporul pentru Anglia, Southampton. O însoţea şeful de cabinet al împăratului. Acesta a văzut-o leşinînd deasupra unei foi de ziar, în care citise: „Majestatea Sa împăratul a anunţat ieri logodna sa cu d-ra de Montijo y Kirkpatrick, contesă de...“. Furioasă, Miss Howard s-a întors la Paris, unde avea să constate că frumoasa casă din Str. Circului arăta de parcă trecuseră

vandalii. De fapt, nu lipseau decît scrisorile ei de dragoste primite de la Napoleon. Restul era doar răvăşit. Au urmat, evident, sosirea Majestăţii Sale la prima somaţie a amantei, lacrimi, re­ proşuri, recompense deloc negli­ jabile pentru gestul odios, între care: 5-6 milioane aur rambursaţi pentru ajutor; titlul de contesă de Beauregard, castelul pe care şi-l cumpărase recent; fiul ei natural, Martin-Constantin, îi moş­tenea privilegiile. „Stăpînul atotputernic – nota ea într-o scrisoare ulterior publicată – a petrecut două ore discutînd cu mine... Mai tîrziu, a adormit pe sofa şi a sforăit, în vreme ce eu n-am contenit din plîns”. Aceasta este o versiune a întrevederii lor. O alta, care a circulat şi ea, susţine că, la sfîrşitul discuţiei, Harriet se calmase, iar ochii lui se aprinseseră de dragostea de odinioară, pe care în zadar îşi propusese să o uite înaintea „trecerii prin capelă” a logodnicei spaniole. Şi seara s-a încheiat altfel, fără sforăituri.

Eroare și dezamăgire După ceremonia căsătoriei împăratului, la 30 ianuarie 1853, Harriet a continuat să spere, traversînd o grea umilinţă. Îl cunoştea pe împărat. „A avut întotdeauna capricii. Ştiu bine că tot mie îmi va reveni”, mărturisea unei prietene. La numai două luni de la căsătorie, proaspăta împărăteasă se arăta plictisită de „colivia de la Tuileries”, cum o numeşte. Eugenia este glacială, iar Napoleon are obişnuinţa femeilor din carne şi sînge. Se vindecă repede de această statuie mult prea rece. Se spune că după ce el trece în revistă trupele, mica trăsură a Harrietei aşteaptă pe un drum lăturalnic sfîrşitul inspecţiei, şi Ludovic Napoleon merge să-şi îmbrăţi­şeze iubita. Un martor declară chiar că „pentru a-şi transforma ţinuta militară în civilă, el îşi scotea cascheta în trăsura Harrietei, îmbrăca o redingotă, păstrîndu-şi numai ghetele. Mulţi l-au văzut traversînd străzile Versailles-ului în această trăsură”. Şi astfel, odată legătura engleză reluată, vestea a ajuns şi la urechile împărătesei. A urmat o criză de nervi a lui „Ugenie”, cum îi spunea Napoleon III, după care Harriet va trebui să părăsească o vreme Parisul, pentru Anglia şi Italia. Convenise cu împăratul

în Franţa. Căsătoria cu Sir Trelawny, gentilom din comitatul Cornouailles, a avut loc la 15 mai 1854.

Clarence Trelawny era un băiat foarte chipeş, de vreo 30 de ani (cu trei ani mai mic decît Miss Howard), dezmoştenit de părinţi, care acceptase această căsătorie, îmbinînd utilul cu plăcutul. Părinţii au refuzat să-şi vadă nora, iar londonezii aşezaţi le-au urmat exemplul. O nouă dezamăgire pentru Miss Howard. Crezuse că prin căsătoria cu un Sir putea fi admisă în societatea Angliei victoriene. Se înşelase.

Din nou. Insulele britanice i-au lăsat un gust amar d-nei Trelawny. Şi aici se aflase că este „o persoană galantă, plantată acolo de împăratul francezilor”.

De ce n-ar reveni atunci în Franţa? Castelul de la Beauregard o aştepta. El o putea salva de viitoare decepţii. În plus, parizienii erau mai clemenţi decît aspra societate a reginei Victoria. Din nou un gîndhimeră. Saloanele Parisului se închiseseră o dată în nasul contesei de Beauregard, tot aşa cum se vor închide şi în cel al d-nei Trelawny.

Dar cea mai grea lovitură pentru ea este tonul împăratului, din ce în ce mai grijuliu să menajeze susceptibilitatea Eugeniei. Ceea ce explică şi de ce Harriet devine tot mai aspră, mai puţin conciliantă.

Cu certitudinea vieţii irosite, se acreşte înainte de vreme. A înţeles, în sfîrşit, că ea niciodată nu va fi admisă în lumea bună, în acele menajuri „comme il faut”, care sînt un univers fortificat. Şi atunci s-a închis, împreună cu soţul ei, în bogăţiile imensului castel de la Beauregard, pierdut în mijlocul unui parc de 200 ha. Cu timpul, soţii au devenit tot mai străini.

Dar loviturile soartei au continuat. Eléonore Vergeot şi-a reluat copiii – băieţii împăratului, pe care Miss Howard îi crescuse vreme de 10 ani.

Propriul ei fiu, Martin-Constantin, s-a îndepărtat tot mai vizibil de mama sa, ruşinat de originile ei şi mîndru de cele ale tatălui său. În giganticul domeniu de la Beauregard, populat de o veritabilă armată de servitori, Miss Howard şi-a trăit următorii ani într-o solitudine rar tulburată de vizitele a trei-patru prieteni apropiaţi, toţi englezi. În iarna anului 1864-1865 a aflat că are cancer. Atunci s-a hotărît să meargă la un spectacol la Teatrul italienilor, unde urma să asiste Napoleon III, însoţit de împărăteasă. A reţinut o lojă în faţa suveranilor şi toată seara nu l-a slăbit din ochi pe împărat. Se schimbase. Îmbătrînise.

Mormîntul lui Harriet Howard, în cimitirul din Le Chesnay

Castelul de la Beauregard

Harriet Howard a murit la 9 august 1865.

Avea 42 de ani. Pe piatra de mormînt din cimitirul Grand-Chesnay, în apropiere de Versailles, toate datele sînt eronate – şi anul naşterii, şi cel al morţii, şi titlul de contesă de Beauregard. Împăratul – cu incurabila sa apatie – lăsase în suspans semnarea decretului ce făcea din ex-metresa sa contestă de Beauregard. Abia fiul ei va revendica cu succes titlul. Împăratul o uitase pe castelana de la Beauregard.

Sfîrșit Florentina DOLGHIN

4

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

Atitudini  Polemici  Atitudini TABLETĂ DE SCRIITOR

Interviu cu scriitorul Ion Machidon (II)

Mihai Istudor: Maestre Ion Machidon, ceva mai devreme ați afirmat că purtați o stimă totală scriitorilor care v-au ajutat la vremea debutului dumneavoastră, cînd, tînăr fiind, vă căutați propriul drum în creație... În acest sens ați amintit numele mai multor scriitori, printre care și pe cel al lui Corneliu Vadim Tudor. De ce îl invocați pe Corneliu Vadim Tudor, ori de cîte ori aveți ocazia?

Ion Machidon: Domnule Mihai Istudor, îl pomenesc pe Corneliu Vadim Tudor ori de cîte ori am prilejul, pentru că el este o lecție de democrație vie, pe care a scris-o în numele sîngelui vărsat de români în 1989, și care nu poate fi omisă din istoria neamului românesc. De la acest mare om de cultură am învățat cum trebuie să fie românul adevărat, care își iubește țara, poporul, glia. De aceea, la scurt timp după ce a plecat la cele veșnice, întru cinstirea memoriei sale, i-am dedicat volumul de poeme-fluviu „Prin ochii lui Vadim, Ardealul plînge” (2015). Am ales acest titlu metaforic, pentru că reflectă realitatea în care trăiește poporul român în Ardeal... Apoi, cum să nu-ți aduci aminte cu pioșenie despre această personalitate, cînd astăzi vedem cum tot mai mulți oameni politici încearcă, fără succes, să-l imite în discursurile lor...

Corneliu Vadim Tudor a făcut pentru mine ceea ce trebuia să facă orice scriitor adevărat cu un poet debutant. În cazul meu, acest lucru a însemnat foarte mult la vremea respectivă, cînd nu aveam unde sămi pun capul să mă odihnesc noaptea, după orele de muncă pe care le petreceam la serviciu. Corneliu Vadim Tudor nu trebuie uitat de români, îndeosebi pentru glorioasele sale acțiuni patriotice pe care le-a înfăptuit în calitatea sa de om politic, dar mai ales pentru ajutorul material oferit oamenilor sărmani.

Mihai Istudor: Ceva mai devreme ziceați că „scriitorii au fost cei care au dus pe umerii lor cultura unei națiuni”. Numiți cinci scriitori români, față de care autorul Ion Machidon, cu o activitate de prozator destul de bogată, v-au fascinat cu scrierile lor. Atenție, am zis, care v-au „fascinat” și nu care v-au „influențat” scrisul. Spun acest lucru avînd în vedere romanul dumneavoastră autobiografic „Călit la focul durerii” (2020), trei volume care însumează aproape 1.300 de pagini și care este o frescă a satului românesc pînă în 1990, de pe valea Trotușului, de unde descindeți... Numiți cinci scriitori români care în opinia dumneavoastră v-au deschis apetitul pentru lecturi de neuitat.

Ion Machidon: Mulți scriitori m-au delectat întrun fel sau altul cu cărțile lor, pe care le-am citit pe nerăsuflate, la unele, reîntorcîndu-mă adeseori... Aș aminti aici pe scriitorii Zaharia Stancu, Marin Preda, Panait Istrati, Eugen Barbu, Mihail Sadoveanu.

Mihai Istudor: De ce doar acești scriitori? Și ceați descoperit la ei?

Ion Machidon: I-am amintit pe aceștia, din marea listă cu scriitori preferați de mine, pentru că la fiecare dintre ei am descoperit marea literatură, în fraze de-a dreptul geniale, spre deosebire de prozatorii de azi, care au subiecte, dar nu au literatură, iar fiecare pagină miroase a tastatură și nu a cerneală de condeieri iscusiți... E un haos de idei dezbătute de-a valma, fără simț artistic, în care autorul e mai preocupat de numărul de pagini și mai puțin de narațiune și, de multe ori, minimalizează personajele prin construcții de dialoguri sterile.

Petruța Stan: Nu am vrut să întrerup dialogul pe care-l purtați cu colegul meu Mihai Istudor, atunci cînd făceați referire la cîțiva dintre scriitorii care v-au ajutat în mod indiscutabil la promovarea activității dumneavoastră de scriitor... Dar am reținut că, printre aceștia, l-ați amintit și pe boemul poet George Chirilă, autorul unei interesante monografii închinate lui

Marin Sorescu, și care, în revista „Contemporanul”, din 13 septembrie 1985, la pag. 14, a scris despre dvs. o bijuterie de Tabletă... de tînăr. Am descoperit-o în timp ce făceam cercetări în diverse publicații, în vederea elaborării lucrării mele de doctorat... Cu îngăduința dvs. dați-mi voie să o citesc, fiindcă regăsim în ea multă poezie și atîtea trăiri poetice care ni-l dezvăluie pe tînărul poet Ion Machidon, de la vremea respectivă.

Ion Machidon: Într-adevăr, poetul George Chirilă a scris această tabletă, în urma unei vizite pe care mi-o făcuse în Voluntari, unde stăteam în gazdă, a paisprezecea, pare-mi-se, în cei șase ani de la aterizarea mea, din Urecheștii Bacăului, în Cetatea lui Bucur.

Petruța Stan: „DACĂ pe tînărul acela l-ar fi cunoscut Marin Preda, sînt convins că ar fi fost tentat să facă din el un erou de roman și, vă rog să mă credeți, iubiți cititori, că Ion Machidon este un om simplu, ca pămîntul moldav din care descinde, ca iarba din rouă, ca basmul șoptit seara sub secera lunii. Copil fiind, Ion Machidon, într-o împrejurare tragică, în care era să-și piardă chiar viața, a rămas același fiu al vrerii de a-și înfrînge suferința. Puțini îi mai dădeau o șansă celui fără de mîini. Și totuși Ion Machidon, poetul cu nume de împărat, cum i-a zis George Bălăiță, care i-a publicat cele dintîi stihuri în revista «Ateneu», muncește ca fiecare dintre noi. «Munca mă ține, ca pe ai mei, ca pe ceilalți de mai înainte și tot așa». A isprăvit de curînd un liceu economic, a citit o sumedenie de cărți, a intrat prin muzee, s-a dus să vadă Iașii, a poposit în Sighet, a trecut printre docherii din port să le asculte gîndurile, s-a întors în satul lui să mai vadă ce fac greierii, «da, da, trudesc ți-o spun eu, muncesc la fel de mult ca și vecinele dumnealor, furnicile». Știu, am certitudinea, că lucrurile stau așa. Deunăzi, l-am vizitat în comuna Voluntari, unde trăiește și lucrează: țineam să-l felicit pentru ultimul premiu de poezie obținut în Transilvania.

Mi-a zîmbit deschis, cu o ușoară melancolie pe buze: «Fac și eu ce pot». Era înconjurat de cărți, de doi bătrîni frumoși de prin părțile ardelene, stabiliți aici, la care stă în gazdă. «Seamănă cu fiul nostru, mi-a șoptit bătrîna.

Sînt supărată pe el puțin, că nu prea doarme. Seara ascultă muzică, scrie și citește pînă la ore tîrzii». «Nu pot altfel», replică respectuos Ion Machidon – și apoi ne recită ceva din Nichita: A venit, a venit toamna...”.

Ion Machidon: Mulțumesc pentru surpriza făcută! Într-adevăr, George Chirilă era un poet boem.

Petruța Stan: Ați susținut și ați îndrumat un număr incredibil de mare de scriitori, de-a lungul carierei dumneavoastră. Ce simțiți mai aproape de suflet – poezia sau proza, și de ce?

Ion Machidon: Într-adevăr, în cei 30 de ani de cînd am înființat instituția de cultură „Amurg sentimental”, am publicat foarte mulți scriitori de toate vîrstele. Mulți dintre tinerii de atunci, astăzi sînt părinți, unii chiar bunici, iar dintre cei vîrstnici, aproape toți ne privesc azi din stele... Nu mai sînt printre noi, Dumnezeu să-i odihnească în pace... De la fiecare dintre toți cei care au trecut pe la „Amurg sentimental” pot spune că am avut cîte ceva de învățat în privința poeziei, a prozei, a teatrului și criticii literare. Teme predilecte, dar, pentru mine, poezia este sora geamănă a sufletului meu. Prin ea l-am descoperit pe Mihai Eminescu, omul pe care, prin tragismul existenței sale, îl consider ca fiind „fratele”

meu mai mare, cu inima cît toată România, ca o pădure de tei în floare. Pentru că am debutat cu poezie, la 23 de ani, în poezie mă simt mai luminos, mai melodios în gîndire și mai aproape de Dumnezeu, Cel care, prin îngerii Săi, m-a vegheat tot timpul, mai cu seamă de cînd, copil fiind, am suferit teribilul accident de electrocutare, avut în 1964, de la derapajele vieții.

Asta nu înseamnă că celelalte genuri literare, cum ar fi romanul, tableta, cronica literară, teatrul etc., nu-mi sînt dragi, dimpotrivă, în ele, ca și-n poezie, îmi găsesc împlinită pasiunea de a scrie, dar și legitimitatea mea de scriitor profesionist.

Mihai Istudor: În situația actuală, în care influ­ ențele străine, benefice sau nu, sînt prezente evident în toate domeniile, inclusiv în cultură, mai credeți în înrîurirea poeziei canonice pentru actuala generație dar și pentru cele care vor urma?

Ion Machidon: Poetul, cu unelte sale de scris, își grădinărește poezia. Prin poezie el își glorifică neamul, țara, obiceiurile, dar și mare parte din emoțiile sale...

Empatizez cu poeții noștri, cu literatura străină, atîta vreme cît beneficiile la nivel global sînt reciproce, iar totul se desfășoară în bună pace, fără ranchiună. Lumea se află într-un flux de schimbare rapidă, chiar și lumea artistică, în speță, iar o informare corectă este binevenită pentru actul de creație în sine. În acest sens se impune chiar existența unei legături aproape statornice între oamenii de cultură din întreaga lume, astfel, generațiile viitoare vor avea de cîștigat, prin dezvoltarea actului artistic în sine și implementarea de proiecte culturale generoase, în armonie cu alte bresle din lumea artistică. Eu cred că acest lucru va avea un rol esențial, în ascensiune cu vremurile actuale, pentru progresul cunoașterii spectrului socio-uman, nu umanoid, și chiar dacă resursele naturale se vor diminua, spiritul românesc nu va îngenunchea niciodată în fața vicisitudinilor vieții, dimpotrivă, el va fi mai puternic și se va revigora mereu, în calitate de învingător și nu de învins.

Petruța Stan: Cum ați reușit să țineți o balanță dreaptă între această activitate de critic literar și timpul rezervat propriei creații? Cum s-au împăcat criticul Ion Machidon cu scriitorul Ion Machidon?

Ion Machidon: Întrebarea aceasta m-a dus cu gîndul prin timp, amintindu-mi de vremea debutului meu, cînd am pornit cu scepticism pe drumul anevoios al scrisului, de unii bătătorit cu folos, de alții, atît cît să se simtă ei bine, fără să se bucure și de reușite considerabile... Că și în lumea scriitorilor, și nu numai, lucrurile stau întocmai ca într-o cursă de ciclism, totdeauna cel mai bun cîștigă... Așa cum se întîmplă și în sport, în artă, dacă te bizui pe tine, pe forța condeiului tău, mergi înainte, altminteri, tu singur te vei scoate din cursa „nebunilor frumoși”, vorba poetului. Dacă astăzi am ajuns unde am ajuns, înseamnă că am învins scepticismul din mine, înlocuindu-l cu optimismul omului trudit de gînduri, pregătit de reușită în orice moment, capabil să-și scrie propriile cărți, dar să fie de folos și congenerilor săi – cum altfel, dacă nu scriind despre cărțile lor?... Așa s-a născut ideea să fac critică literară. Ceea ce înseamnă că am perseverat prin muncă și pasiunea pe care am cultivat-o cu strășnicie în favoarea frumosului substanțial. Din clipa cînd mi-au apărut primele stihuri în Revista „Ateneu”, între poetul Ion Machidon și criticul literar Ion Machidon nu s-a produs vreo ruptură, dimpotrivă, s-a creat o punte, un spectacol de idei, care există și în prezent, pentru că și unul și celălalt sînt aceiași iubitori de literatură, consimțind la dragoste și înțelegere reciprocă între confrați, în ciuda animozităților care se ivesc pe ici, pe colo... Lumea literară nu este ușă de altar, după cum știm cu toții, nu este nici o grădină cu flori, ci adeseori se află într-o concurență acerbă, iar orgoliile apar de unde nu te aștepți. Așa e lumea artistică creată, iar noi nu avem încotro și trebuie să-i urmăm pașii. (va urma) Interviu realizat de scriitorii MIHAI ISTUDOR și PETRUȚA STAN

RM

5

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

File din istoria sportului

Vanghelie Zappa, inițiator al Jocurilor Olimpice Moderne și sprijinitor al culturii românești Literare de tip academic şi a oferit pe loc Zilele acestea, se desfășoară

la Paris cea de-a XXXIII-a ediție a Jocurilor Olimpice moderne, al căror creator e considerat baronul Pierre de Coubertin. Dar un aromân stabilit în Țara Românească i-o luase deja înainte.

Prima ediție a întrecerilor moderne este considerată cea din 1896, de la Atena, iar cel care este omagiat de o lume întreagă pentru reînvierea olimpismului antic este baronul fran­ cez Pierre de Coubertin. Înaintea lui, însă, un aromân bogat stabilit în Țara Românească organizase deja patru ediții ale Olimpiadelor, făcute pe propria cheltuială, tot în Atena, dar peste numele căruia s-a așezat un munte de uitare, parcă pentru a nu deranja gloria baronului de Coubertin.

Povestea lui Evanghelie Zappa (1800-1865), cunoscut și sub numele de Vanghelie Zappa, Evanghele Zappa, Evangelos Zappas sau Evangelis Zappas, începe în 1800, cînd a venit pe lume în satul Labovë e Madhe, din Epirul de Nord, în nord-vestul Greciei, la acea vreme teritoriu aflat sub stăpînirea Imperiului Otoman, acum parte a districtului Gjirokastër din Albania.

Există o mulțime de alte amănunte, legate de acțiunile sale, de amicițiile pe care le-a legat peste ani, care atestă indubitabil că Evanghelie Zappa era aromân, dar – dincolo de o exclamație pe care i-o va pune în seamă V.A. Urechia („Și eu hiu român..!”), persistă nedumerirea că Zappa însuși nu a spus-o sau nu a scris-o niciodată. Sau poate a spus-o, dar nu a mai ajuns la noi!... De fapt, nici albanez nu a zis vreodată că ar fi fost, ci doar:„Sînt de origine grec și cavaler elinesc”, cum a și scris, negru pe alb, din considerente pe care s-ar cuveni să le înțelegem, avînd în vedere viața sa tumultuoasă și o serie de constrîngeri dramatice la care a fost silit. Dincolo de ele însă, eroul nostru a punctat că toate controversele care priveau originea sa erau nesemnificative, el considerîndu-se, pe bună dreptate, un cetățean al Balcanilor și al Europei: „Eu nu aparțin unei țări, dar sînt al tuturor!”

A avut o tinerețe zbuciumată, marcată de apartenența la Eterie, mișcarea de rezistență greacă ce lupta pentru înlăturarea jugului otoman. Și-a făcut studiile la Paris, prilej cu care a cunoscut mulți români, dintre care unii aveau să marcheze semnificativ, ulterior, istoria țării.

Astfel, Zappa a devenit un apropiat al viitorului domnitor Alexandru Ioan Cuza, dar și al lui Mihail Kogălniceanu sau Barbu Catargiu, cel care va conduce, la 1862, primul guvern comun al Principatelor Unite. De asemenea, s-a împrietenit cu Gheorghe Bibescu, cel care va domni în Țara Românească în perioada 1843-1848.

Atras de oportunitățile oferite de principatul norddunărean, Zappa a ajuns în Țara Românească prin anii 1830, unde avea să trăiască toată viața. Mai mult, în 1844, el va căpăta și naturalizarea, devenind cetățean, cu toate drepturile, al principatului.

Cu o avere imensă, Zappa a cumpărat, după aceea, multe pămînturi - peste 15.000 de hectare - pe lîngă București și în Bărăgan. Unul dintre aceste terenuri a fost în satul Broșteni, comuna Ion Roată, din județul Ialomița de azi. Evanghelie Zappa a avut însă şi o minte strălucită sau o abordare avangardistă. A ştiut ceea ce puţini dovedesc: să pună banii în folosul celor mulţi şi deseori obidiţi. În Bărăgan a organizat ceva nemaivăzut de țărani: o fermă model uriașă, cu maşini şi utilaje agricole din Franţa, întinsă pe cîteva sute de hectare. Aici se cultiva grîu, orz şi porumb, avea siloz şi fabrică de spirt, iar transportul se făcea pe o cale ferată particulară - lungă de trei kilometri - şi nu cu căruţa. Izbucnirea marelui foc din 23 martie 1846 a produs pagube în valoare de 55 de milioane lei. Printre cei care au contribuit cu mari sume de bani pentru ajutorarea sinistraţilor s-a numărat şi Zappa, care a donat 31.500 de lei. Pentru acest gest, Vodă l-a făcut serdar. În acest an a publicat lucrarea „Trîntorul”, cu subiect agricol, scrisă în limbile greacă şi română.

Discutînd cu principele Alexandru Ioan I sau Cuza, Zappa a aflat că se intenţionează fondarea unei Societăţi

5.000 de galbeni austrieci, încîntat de idee, căci era interesat de orice iniţiativă măreaţă în spaţiul tutelat de otomanii barbari. Mai tîrziu va oferi 50.000 de galbeni pentru înzestrarea armatei cu tunuri. Nu mai vorbim despre numeroasele și generoasele lui donații către diverse instituții culturale din țară sau de înființarea de școli, spitale ori biserici de către acest adevărat Mecena al timpului.

Olimpiadele lui Zappa Dar un gînd nu-i dădea pace. Cum era îndrăgostit de Grecia și de tot ce ținea de antichitatea grecească, Zappa a avut ambiția să reînvie faimoasele Olimpiade, din acele vremuri. Întrecerile antice erau dedicate lui Zeus, zeul suprem din panteonul grecesc, iar prima ediție a avut loc în anul 776 î.Chr, fiind interzise de împăratul roman Teodosiu, o mie de ani mai tîrziu, în anul 393 d.Chr. Dar pe parcursul acelui mileniu, cîștigătorii de la Locurile Olimpice antice deveneau adevărate supervedete ale timpului și, fapt binecunoscut, pe perioada desfășurării fiecărei ediții a Olimpiadei, „armele tăceau”, orice război fiind abandonat și pus „în așteptare”.

Evanghelie Zappa era nu doar omul planurilor, ci și al faptelor, mai ales că imensa avere îl ajuta să pună în practică aproape tot ce gîndea.

După ce, inițial, a propus chiar autorităților române organizarea unor astfel de Olimpiade, el și-a îndreptat atenția către regele Otto I al Greciei. În 1856 i-a propus acestuia reînfiinţarea Jocurilor Olimpice la Atena.

După mai multe negocieri purtate printr-o intensă corespondență cu guvernul grec, Zappa a plusat, punînd pe masă o ofertă de nerefuzat: jocurile vor fi organizate pe cheltuiala lui. În acest scop, a donat statului grec peste 70.000 de galbeni şi 400 din acţiunile pe care le deţinea la Societatea Elenă a Vapoarelor, potrivit historia.ro.

Evanghelie Zappa şi-a văzut visul aproape împlinit.

La Atena, s-au organizat primele jocuri pre-olimpice sau panelenice. La acest eveniment au participat peste 300 de sportivi, care s-au întrecut în mai multe probe de atletism.

Printre primii sportivi care au primit cununa cu lauri dedicată învingătorilor probelor de la ediția inaugurală din 1859, s-au aflat și doi români, Dimitrie Atanasiu și Constantin Cristu. Atanasiu a cîștigat una din cursele de alergare de viteză - cel mai probabil la 200 de metri - în timp ce Cristu s-a impus la proba de aruncări. De asemenea, au fost organizate, în cadrul aceluiaşi eveniment, concursuri de literatură şi de filosofie.

La patru de ani dupa moartea filantropului, în 1869, guvernul grec a dat curs voinței testamentare a lui Zappa, consfințind prin lege construirea clădirii stabilimentului special pentru găzduirea Olimpiilor. Prin această lege, Statul grec a oferit pămîntul necesar construcției, chiar în centrul Atenei, iar viitorul așezămînt a fost denumit Zappeion, după numele lui Evanghelie Zappa, declarat fondator al Olimpiilor. Construcția Zappeionului a durat aproape două decenii, inaugurarea oficială avînd loc la 20 octombrie 1888. În 1870 are loc a doua ediție a Jocurilor Zappeiene, mult mai bine organizată, cu participanți în nouă probe.

Tot atunci a afost intonat pentru prima oară Imnul Olimpic, iar premiile au fost oferite cîștigătorilor de însuși regele Greciei. Următoarele două ediții s-au ținut în 1875 și 1889, cea din urmă beneficiind și de inaugurarea impunătoarei clădiri a Zappeionului, uriaș complex dedicat întrecerilor sportive olimpice.

Ironia sorții face ca, în 1896, la prima Olimpiadă organizată de baronul Pierre de Coubertin, o bună parte dintre probe să aibă loc chiar în Zappeionul ridicat cu banii lăsați de aromânul Zappa.

Evanghelia Zappa și-a petrecut ultimii doi ani din viață țintuit la pat, murind la 19 iunie 1865, chiar în conacul ridicat de el pe moșia din Broșteni. A fost înmormîntat în curtea bisericii din aceeași localitate, ctitorită tot de el.

Pe piatra lui funerară stau scrise, în limba greacă, aceste

cuvinte: „Din partea lui Zappa, lumea să aibă concursuri olimpice”. Tot ce s-a făcut după anul morții sale s-a realizat tot pe banii lăsați de el, visul lui fiind dus mai departe de vărul său, Constantin Zappa.

Abia în 1896 avea loc, tot în Atena, ceea ce este considerată a fi, în mod oficial, prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, cu baronul Pierre de Coubertin onorat drept creator al lor. Dar, înaintea sa, ba chiar înainte de nașterea lui, după cum arătam, aromânul Zappa apucase să organizeze și să fie martor la întia ediție a Olimpiadelor create pe banii lui, cea din 1859.

Generos filantrop al culturii române Evanghelie Zappa a avut o contribuție generoasă și la dezvoltarea culturii române, cel puțin la fel de importantă pentru românitate pe cît a fost finanțarea Jocurilor Zappeiene pentru istoria olimpismului. Ba chiar, el poate fi trecut cu toate onorurile cuvenite în rîndul celor care au pus pietrele de temelie ale culturii autohtone. În anul 2000, Academia Română a avut inspirata inițiativă de a organiza Sesiunea știinţifică intitulată „200 de ani de la nașterea lui Evanghelie Zappa, sprijinitorul culturii românești și unul dintre promotorii Jocurilor Olimpice Moderne”, sesiune la care cuvîntul de deschidere i-a aparținut acad. Virgil Cândea, vicepreședinte al Academiei. Acesta spunea: „...Faptul că acest țărănuș din Labova, ajuns mare financiar în România, activ de la Marea Neagră pînă în Adriatica, reputat în toată Peninsula Balcanică, s-a devotat operei Academiei Române, că a marcat un punct central al Atenei de azi prin palatul cultural datorat lui, Zappeion, și că a conceput reînvierea tradiției Jocurilor Olimpice din Antichitate în epoca modernă ne stîrnește admirație nouă, iubitorii de cultură de azi și cinstitori ai înaintașilor noștri, dar ar trebui mai ales să fie exemplu de urmat celor, tot de azi, care își pot pune opulența financiară în slujba progresului spiritual, științific și educativ al popoarelor din care fac parte, al țărilor în care și-au cucerit puterea economică, cărora le datorează reușita și, ca urmare, prinosul de recunoștință”.

Cea dintîi donație a lui Zappa, venită din proprie inițiativă, îl plasează, fără echivoc, drept primul (și singurul) finanțator al Dicționarului și Gramaticii limbii române. Apoi, cînd se făcuse apel și la alți contribuabili, fără să se mai ivească măcar un al doilea, filantropul a venit cu încă o donație, pentru ca demersul să se concretizeze mai repede în realizarea lucrărilor respective. În al treilea rînd, Evanghelie Zappa a devenit, tot singur, omul care a făcut posibilă apariţia Societății Literare Române, devenită ulterior Academia Română. Va lăsa prin testamentul conceput în 30 noiembrie 1860, aşadar imediat după întîlnirea cu domnitorul Cuza, următoarea indicaţie: „Să (se) dea pe fiecare an una mie galbeni la orînduita Societate Literară Română pentru desvoltarea şi regularea limbii române, conform Întăririi Domneşti sub No. 503 din anul 1860 Octomvrie 17, urma petiţiunii mele (publicată în Analele Societăţii Academice în 1870, p.161, n.n.) date pentru aceasta spre a se pune şi acestea cu dobîndă anuală a celor 5.000 de galbeni pe care i-am oferit pentru regularea acestei limbi prin un Dicţionar naţional şi o Gramatică şi alte opere clasice spre desvoltarea ei, precum s-a zis în mai sus menţionata petiţiune a mea”.

La publicarea Dicţionarului, autorii, Laurian şi Massim, au scris pe copertă: „Memoriei fericitului Evanghelie Zappa, din allu cui fondu se lucredzia şi se tiparesce, se dedică acestu opu”.

Din Fondul Zappa, primul premiu, de 300 de galbeni, s-a atribuit în 1868 lui Timotei Cipariu, pentru Gramatica română (Analitica), tot el luînd și următorul premiu, pentru partea a doua a gramaticii – Sintactica, în 1876.

După care i-au urmat August Treboniu Laurian, care a tradus Filipicele lui Cicero, D.I. Ghica – pentru Herodot și mulți alții... În 1860, cînd Evanghelie Zappa a făcut acele impresionante donații pentru domenii vitale ale culturii române, a pus pe hîrtie, cu propria sa mînă, și Testamentul său. Constantin Zappa a urmărit și executat cu sfințenie indicațiile testamentare ale vărului său. Cert este că i-a continuat operele, inclusiv în susținerea Academiei Române, prin finanțarea anuală de 1.000 de galbeni, prevăzută în testamentul lui Evanghelie. De altfel, este de reținut că, un an înaintea morții lui Constantin Zappa, în 1891, din averea de circa 770.000 de lei a Academiei, aproape jumătate provenea din „Fondul Zappa”, mai exact 312.366 lei.

R.M.

6

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã

Spitalul de Urgenţă, călătorie în timp: „Totdeauna şi tuturor, gata pentru ajutor” (I)

Pe 3 decembrie 1933, cînd s-a deschis oficial Spitalul de Urgență din Bucureşti, existau în lume doar două instituţii similare, la Moscova şi Buenos Aires. Un reportaj realizat la scurt timp după ce instituția începuse să funcționeze ne dezvăluie modul în care profesorii Nicolae Minovici și Iacob Iacobovici organizaseră serviciul medical: „După ce mai întîi am trecut prin sala mare a «Salvărei», unde se găsesc maşinile cu paturi, amenajate cu tot ce este necesar în cazuri de accident, gata în orice moment nenorocit, trec prin nişte culoare şi săli ai căror pereţi sînt făcuţi în pătrate de majolică frez şi vernil, culori ce se îmbină atît de măiestrit, iar din loc în loc, la oarecare distanţă din mijlocul acestui domino de culori, se înalţă tulpina fragedă a crinului purtînd în vîrf floarea albă cea atît de mult cîntată de poeţi. Uşi mari de fier lucrate artistic, cu geamuri colorate ca uşile unui templu, se deschid la dreapta, la stînga, pentru a pătrunde în alte săli. Şi după cum mi s-a spus de alţii, aceste frumoase şi estetice lucrări sînt opera d-lui profesor Minovici, care este nu numai doctor cu reputaţie, creator şi realizator de opere nepieritoare, dar şi un talentat arhitect.

Sînt condus rînd pe rînd în camera de baie, apoi în sala de radiografie, care se găseşte alături şi unde aparate perfecţionate sînt gata pentru orice intervenţie urgentă, căci un accident nu este lăsat aci mai mult de cinci minute după ce a sosit, ci dacă este nevoie i se face imediat radiografia sau radioscopia, şi este supus operaţiei ce necesită.

De aci trecem în cele două saloane rezervate femeilor. Totul este alb, alb; curăţenia este uimitoare.

Această curăţenie, de altfel, o găseşti de cum ai păşit pragul porţii, în curte chiar, pînă la cele mai intime oficii. Nu vei găsi nicăieri murdăria pe care am avut nenorocirea s-o văd la alte spitale pe care nu vreau să le citez azi. Tot la parter, în mijlocul clădirii, se găseşte prima sală de operaţie şi pansamente, iar la etaj, chiar deasupra acesteia, este o a doua sală de operaţie, înzestrată cu tot ce poate fi mai modern şi gata în orice moment pentru operaţii cît de delicate şi grele. La parter se mai găsesc birourile medicului şef, al directorului, adică al profesorului Minovici, şi o sală a şcoalei «Samaritene», unde se predă studenţilor şi surorilor cursuri speciale. În subsolul clădirii se mai află o sală imensă «de gaze», prevăzută de asemenea cu absolut tot ce se cere în cazuri de atac de gaze. În această sală se ţin cursuri studenţilor şi se fac demonstraţii. La etaj mai sînt saloane pentru bărbaţi, iar unul din saloane este rezervat exclusiv intelectualilor, căci după cum mi s-a spus, se face o selecţie a bolnavilor. În fine, camere frumos aranjate pentru medicii de gardă, camere pentru surori, iar la subsol două sufragerii unde se serveşte masa personalului, în mod gratuit, cum şi medicilor de serviciu. O farmacie înzestrată cu tot felul de medicamente sclipeşte de curăţenie şi rînduială.

Nimic nu lipseşte Spitalului de urgenţă pentru a fi un spital model. Interesant e faptul că activitatea lui

Nicolae Minovici merge în perfectă colaborare cu celelalte spitale. De altfel, mi s-a spus că nicăieri în străinătate nu există spital de urgenţă – afară de Moscova, Viena şi America de Sud, la Buenos-Aires.

Stînd de vorbă cu profesorul Nicolae Minovici, am putut afla lucruri destul de interesante. Ideea de la care a pornit domnia-sa, ca să creeze acest spital de urgenţă, este în legătură şi cu activitatea de la Institutul medicolegal, al cărui conducător este şi unde lucrează de o viaţă întreagă, creînd opere minunate, ca de exemplu muzeul institutului. În urma unui studiu amănunţit asupra morţilor din accidente, profesorul Minovici, împreună cu ceilalţi medici legişti, a constatat că foarte mulţi accidentaţi ar fi putut scăpa cu viaţă dacă ar fi fost operaţi imediat, iar nu lăsaţi ore întregi, doar pansaţi, din cauză că de la ora 1 după amiază sălile de operaţii ale spitalelor nu mai primesc niciun pacient, urmînd ca sălile să fie curăţate, instrumentele sterilizate, iar medicii fiind plecaţi. Deci, dacă nenorocirea făcea ca cineva să sufere un accident în cursul după amiezei şi al nopţii, trebuia să fie operat sau în corpul de gardă al spitalelor sau, de cele mai multe ori, să aştepte a fi operat a doua zi dimineaţă, cînd intervenţiile chirurgicale tardive se întîmpla de cele mai multe ori să fie inutile. Apoi, in timpul verii, fie din cauza reparaţiilor, sau chiar a vacanţei, clinicile sînt adesea închise, iar numărul paturilor reduse, astfel că se umbla cu un bolnav grav din spital in spital, pînă ce-i găsea loc. Nu mai departe, o recentă anchetă a d-lui profesor Minovici a găsit în iulie lipsă 205 paturi, iar în august – 1.128, iar majoritatea doctorilor erau plecaţi la băi.

Iată argumentele care au călăuzit pe profesorul Nicolae Minovici să pornească la întemeierea acestei instituţii. Dar creatorul ei a avut de întîmpinat foarte mari dificultăţi, de altfel, cum se întîmplă mai totdeauna în asemenea cazuri pînă la realizare. A trebuit să se instituie o comisie formată din reprezentanţi ai tuturor ministerelor, ai primăriei, armatei, poştei şi chiar căilor ferate. Un răspuns afirmativ al necesităţii acestui spital de urgenţă a încununat străduinţele profesorului. Multe instituţii mari au ajutat bugetul urgenţei… pe hîrtie.

Ministerul Sănătăţii a fost singurul care a dat un milion de lei, aşa cum a promis. Nici comuna n-a contribuit cu nimic, fapt foarte regretabil, căci un spital atît de

interesant nu poate fi trecut cu vederea, cînd banii se dau pentru multe lucruri de o utilitate nu chiar atît de justificată. Asistenţa, operaţiile şi îngrijirile sînt gratuite, dar foarte mulţi din cei îngrijiţi aci, la plecare lasă pentru fondul spitalului cît pot: 20, 40, 100 lei.

E vorba, fireşte, de oamenii săraci, dar plini de bun simţ, căci bogaţii nu se gîndesc la aşa ceva, găsesc totul obligatoriu. Nu pot uita cazul unui avocat, foarte bogat, care, slăbit de o maladie veche de care suferea, căzuse pe o scară şi-şi fracturase baza craniului. L-am găsit la Urgenţă în ziua cînd mi se întîmplase şi mie accidentul. Ei bine, acest om bogat, după ce a fost operat, nu numai că n-a lăsat un leu pentru instituţie, dar mai voia să i se dea şi un medic ca să-l conducă acasă şi, pe deasupra, cerea cu insistenţă să fie dus acasă pe sus şi cu însoţitori după el.

Urgenţa e gata în orice moment din zi sau din noapte pentru orice fel de operaţii urgente. Un personal medical este în permanenţă gata să lucreze.

5 medici, 5 medici interni, elemente tinere, bine pregătite şi cinci surori fac rotaţie. Iar şeful lor este distinsul şi apreciatul profesor Iacobovici. Suflet de elită şi doctor ale cărui creaţii în ştiinţă sînt foarte cunoscute în lumea medicală, profesorul Iacobovici este venit de la Cluj şi ocupă catedra rămasă vacantă prin moartea regretatului prof. Ernest Juvara. Venind în Bucureşti, domnia-sa lucrează mînă în mînă cu profesorul Minovici, al cărui prieten este, căci încă de la Cluj plănuise şi d-sa un spital de urgenţă pentru viaţa febrilă şi plină de accidente a Bucureştilor. Iar acum, după înfiinţarea acestui spital model, d. profesor Iacobovici lucrează în mod gratuit, cimentînd trăinicia şi dezvoltarea acestei opere de înalt umanitarism şi patriotism. Trebuie notat că la Spitalul de urgenţă nu sînt admişi numai accidentaţii, ci orice pacient care după ora unu are nevoie de o intervenţie chirurgicală imediată. Afară de asta, oricare doctor, în cazuri urgente, poate veni noaptea cu clientul să-l opereze aici, fără a plăti. Această nouă ramură a chirurgiei noastre s-a văzut într-adevăr cît este de folositoare nu numai pentru pacienţi, dar chiar pentru ştiinţă, încît facultatea de medicină a decis ca toţi studenţii ultimului an să-şi facă un stagiu aci.

Se întîmplă uneori ca printre cazurile prezentate Spitalului de urgenţă să fie şi speţe destul de hazlii.

Astfel, şi pe timpul nopţii, foarte des sînt aduşi beţivi cu tot felul de răni, fracturi etc. Unii dintre aceştia, ameţiţi încă, ocărăsc tot timpul pe bieţii doctori. Printre aceşti indivizi s-a putut vedea şi un ţigan voinic, găsit cu intestinele afară, beat turtă. După ce cu multă greutate a fost suit pe masa de operaţie şi legat, a început să se agite, să înjure, să se smucească, pînă ce, izbutind să rupă curelele cu care era legat de masă, sări jos şi, bătînd cu pumnii în burtă, ţipa la doctori că ce au cu burta lui, că el este sănătos şi nu-l doare nimic. Să nu-l atingă deci nimeni că-i face praf pe toţi… Noroc că gardienii l-au adus la realitate, adică pe masa de operaţie. Vorbind de personalul Urgenţei, cu acel personal care există de la înfiinţarea societăţii Salvarea, se cuvine să menţionăm că este format din oameni de credinţă şi de jertfă.

Odată, fiind absolută nevoie de o transfuzie de sînge, toţi s-au oferit, dar porta­ rul a sosit primul”. (Mihai Tican, „Universul”, octom­ brie 1934) Spitalul de Urgență a fost inaugurat oficial pe 5 mai 1934, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a Reginei Maria, a lui Constantin Angelescu, mi­nistrul Instrucţiunii, Ioan Emil Costinescu, minis­trul Sănătăţii, şi a primarului general Al. G. Donescu. (va urma) Dosaresecrete.ro

RM

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

7

File de istorie

MANUSCRISELE ROBITE DE CAZACI (IV) „Pribegia” cărţilor... (2)

Niciodată nu se va şti, de pildă, cîte manuscrise anonime – neiscălite sau a căror foaie cu obişnuita însemnare a copistului sau a donatorului s-a fărîmat sau a fost smulsă – s-au irosit din bisericile şi mînăstirile Moldovei, în aceste împrejurări. De multe ori, rămîi uimit să le găseşti în cine ştie ce unghere nebănuite. Într-o descriere a manuscriselor ce se păstrau pe la 1883 în biserica rusească din oraşul Przemysl, la frontiera Poloniei cu fosta URSS, aflu un Tipic „de la sfîrşitul Secolului XV”, despre care se mai spune – desigur pe baza unor însemnări inedite – că „a aparţinut odinioară mînăstirii Sf. Vasilie cel Mare de la Dragomirna”. Tot acolo se mai găseşte un exemplar asemănător, copiat în semiuncială măruntă în Secolul XVII. Deşi despre acesta din urmă nu ni se spune mai mult, putem bănui că şi el e moldovenesc, de vreme ce seamănă cu cel dintîi, căci se ştie că duetul caligrafic al copiştilor moldoveni era destul de deosebit de acel al pisarilor ruşi, şi mai frumos, de altfel. Dar iureşul cazacilor din august 1653 nu s-a oprit la Dragomirna. Alte pîlcuri au bătut la alte mînăstiri: Miron Costin le ştie, dar nu le numeşte. De aceea, manuscrisele care vin să precizeze mărturia, oarecum globală, a cronicarului, capătă o valoare şi mai mare.

Închinare cu jaf şi cu pîrjol 10. Se cunoaşte îndeajuns soarta faimosului Tetraevanghel dăruit de Ştefan cel Mare Mînăstirii Humor, la 1473. După ce a fost „evacuat”’ la Ciceu, în 1538, luat de acolo de Petru Rareş şi dus la Constantinopol, apoi adus iarăşi în ţară de voievodul revenit în scaun la 1541, manuscrisul a fost ridicat din nou de la hramul său, de această dată cu silă, de zaporojenii lui Timuș. O însemnare de pe foile lui, cuprinzătoare cît o pagină de cronică, spune printre altele: „Şi în acea vreme (adică în august 1653), prădară cazacii şi arseră bisericile şi mînăstirile, bătură şi sfînta mînăstire a Humorului, (prădînd) toate sculele frumoase, podoabele şi odăjdiile ei, şi nimic nu a rămas din averea sfintelor mînăstiri. Şi s-a întîmplat să cadă şi acest sfînt Tetraevanghel în mîinile cazacilor. Într-aceea, cu ajutorul iui Dumnezeu, venitam noi cu oştile noastre şi cu ale lui Gheorghs Racoţi, măria sa prinţul Ardealului, şi în toiul luptei cu cazacii, îl luară oștile ungureşti de la cazaci, şi ajunsese acest sfînt Tetraevanghel în mîinile marelui gheneral cu numele Chimin Ianoş, iar de La Măria Sa l-am răscumpărat noi, Io Gheorghie Ştefan Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn al țării Moldovei. Și apoi domnia mea m-am milostivit şi am dat acest sfînt Tetraevanghel iarăşi la sfînta mînăstire mai sus scrisă a Humorului, ca să fie de pomană domniei mele şi de ajutor, cînd voi avea nevoie de ajutor întru iertarea păcatelor. Acum, cînd l-am răscumpărat, e cursul anilor de la Adam 7165 (1656), luna lui septembrie în 25”.

Mînăstirea Putna

Curioasă şi pasionantă însemnare! Iată un manuscris ce trece din mîinile cazacilor într-ale ungurilor „în toiul luptei”, de parcă toată lupta s-ar fi dat anume pentru stăpînirea lui. Apoi, ca trofeu de seamă, e predat comandantului oştirii ungureşti, care nu se sfieşte să-l vîndă aliatului său Gheorghe Ştefan. Ne încurcă numai data răscumpărării, 1656: ea ar dovedi că timp de trei ani manuscrisul a rămas în stăpînirea ungurilor, poate chiar a lui „Chimin Ianoș”, care, în treacăt fie spus, nu se numeşte deloc „Chimin”, ci Kemeny János (iar „kemény” Mînăstirea Rila înseamnă pe ungureşte „tare”, „vîrtos”).

Ca şi Tetraevanghelul de la Humor, manuscrisul a Cunoscînd şi acest jaf de la Humor, ne putem întreba fost răscumpărat de la ungurii lui „Chimin Ianoş”. Nu dacă nu cumva din vîltoarea lui a ajuns la Liov, unde se ştiu cine a fost Irimiia Murguleţ; boier ca blîndul Dinu păstrează în biblioteca Universităţii Apostolul din timpul voievodului „Ştefan cel Mic şi Rău” (Lăcustă): copiat la Murguleţ din Viaţa la ţară se vede că nu era, nici printre 1540, pentru a păstra vie în mînăstire amintirea ctitorului cei mai mărunţi, şi nici alt titlu nu-şi dă. Dar un Ştefan său, logofătul Toader Boboiug, manuscrisul era odor de Murguleţ, „pămîntean vestit întru curte”, a pierit la seamă al călugărilor de la Humor, a cărui înstrăinare n-ar Cernăuţi, la 1650, răpus de urgia lui Bogdan Hmelnițki.

Irimiia Murguleţ va fi fost şi el curtean şi rudă apropiată lămuri-o decît o împrejurare silnică.

11. La 28 august 1653, zaporojenii atît de dragi lui a celui ucis, frate sau fiu care va fi avut destule motive să Gogol se închinau, cu jaf şi cu pîrjol, la Mînăstirea se găsească de partea Iul Gheorghe Ştefan.

13. Vîltoarea acestor zile a spulberat de la Suceava Putna. Despre această pioasă întîmplare stau mărturie doar cîteva cuvinte inscripționate pe un Minei al şi alte manuscrise. Cel puţin unul dintre ele pare să ne Mînăstirii Putna din anul 1467, ce se păstrează acum dezvăluie soarta lui, într-o inscripţie cu alt rost. E vorba la Moscova. Atîta ne spune: „Atunci a venit Timuș de un Tetraevanghel vestit, fost mai întîi în stăpînirea Hmelnițki cu o mulţime de cazaci și au ars mînăstirea jupînului Barbovschi, pîrcălabul Sucevei pe timpul toată. 7161 (1653), luna august 28: eu pan Vasile”. Din primei domnii a lui Petru Rareş. Ca să mulţumească lui starea aceasta de risipire, mînăstirea lui Ştefan cel Mare Dumnezeu pentru bunul sfîrşit al campaniei pe care a a început să fie refăcută chiar de Gheorghe Ştefan, dar dus-o în Ardeal în 1529, cînd i-a fost dat să pună din nou lucrul nu s-a încheiat decît la 1662, pe vremea lui Dabija cetatea Ciceului sub steagul Moldovei, pîrcălabul ceru Vodă. Ceea ce a mai rămas din odoarele vechi, ascuns unul ieromonah de la Putna să-i dea o carte vrednică prin tainiţe, şi s-a mai adăugat între timp, a fost cercetat de ofrandă. Manuscrisul, împodobit cu chipurile celor din nou, la 1676, de aceiaşi cazaci, uniţi de data aceasta patru evanghelişti şi cu scoarţe de argint poleit cu aur, cu vechii lor duşmani, cu polonezii. Ştirea o cunoaştem era gata în 1529, cînd a fost dat pentru pomenire la din acelaşi Minei de la Moscova: „Cînd au venit leşii biserica Adormirii Maicii Domnului, din Suceava. Nu şi cazacii şi au jefuit mînăstirea şi au ars-o toată pînă în temelii, în anul 7184 [16761, luna februarie 16. În se ştie cînd şi de la cine a fost luat de acolo. Dar se pare a doua săptămînă a postului, în zilele lui Ioan Antonie că cel care l-a luat a fost un om hapsîn, căci i-a smuls Rusei voevod: a scris ieromonahul Ioan eclesiarhul, de scoarţele de argint. Ceea ce se ştie, însă, fără greş este că la anul 1656 – adică abia trei ani după jaful de la la Putna“.

Un jaf ca atîtea altele, despre care cronicile vremii au Suceava – manuscrisul se găsea în mîinile unui preot, Isaia Alexe, care punea să i se facă o scoarţă nouă de și uitat să mai vorbească.

12. Timuș a murit lovit de ghiulelele rivalului său, argint şi, astfel împodobit, îl închină Mînăstirii Rila nefericit în dragoste dar cu noroc la război, Dimitrie din Bulgaria. Acolo se păstrează şi acum, ca unul din Wisznoviecki, la 15 septembrie 1653. La începutul lui cele mai de seamă odoare ale acestei bogate şi vestite octombrie, s-au predat şi cazacii din şanţurile Sucevei. mînăstiri. La 1913, un învăţat de la Sofia a publicat Vor fi lepădate într-adevăr în mîinile învingătorilor cîteva pagini din manuscrisul pîrcălabului Barbovschi odoarele ce le luaseră de la mînăstiri, aşa cum s-au jurat într-un album de... „artă veche bulgară”. înainte de capitulare? Ori cătanele ungureşti s-au dedat 14, Ne putem întreba, iarăşi, în cercetarea acestor şi ele la oarecare jaf prin bisericile Sucevei? Cine mai vremi prea tulburi pentru a ne permite să mergem poate şti? În tot cazul, inscripţia unui Minei de slujbă numai pe drumuri sigure, dacă şi un alt Tetraevanghel copiat în Moldova, în Secolul XVI, ne dă dreptul să de la Suceava, ce se găseşte în biblioteca Sf. Sinod din ne punem şi aceste întrebări. Căci iată cuprinsul ei: Sofia, nu a apucat calea înstrăinării tot în urma jafului „Această carte, anume căzăcesc de la 1653. Tetraevanghelul acesta a fost Minei, den luna lui mai dăruit bisericii Sf. Nicolae din Suceava de cămăraşul ce să cheamă 7162 de vistierie Mateiaş, la anul 1519. Fiu al lui Grumaz, (1653), mţ. (mesec – starostele Cernăuţiului pe timpul lui Ştefan cel Mare, lună) sept. 26, o au fost cămărașul avea să străbată un urcuş cu noroc prin luat cîndu au venit Timuș boieriile ţării, ajungînd în cele din urmă unul dintre cei cu cazacii şi au perit de i-a bătutu ungurii mai de seamă dregători ai lui Petru Rareş. A jucat un şi leşii şi muntenii cu rol de frunte în tratativele de alianţă ale domnului său moldovenii, la Suceava. cu Carol Quintul. Şi-a făcut şi nume de ctitor, la Coşula O au cumpărat Irimiia (1535) și la Horodniceni (1539). Un alt Tetraevanghel Murguleţ la unguri şi al său, de mare preţ, dăruit în 1535 Mînăstirii iar o am dat în sfînta Dobrovăț, se păstrează şi el tot în Bulgaria, în tezaurul biserică la Arhangheli Mînăstirii Rila.

Ce vîrtej a ridicat de la altarele lor, deosebite, ambele în Suceava de unde au fost, ca să-mi fie de manuscrise ale vistiernicului Mateiaş, aruncîndu-le pe ertare de păcat, mie amîndouă în aceeaşi ţară străină? şi părinţilor şi fraţilor (va urma) miei”.

EMIL TURDEANU

8

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

Asa , vã place Istoria? • Asa , vã place Istoria?

„Sumumul ambițiilor carierei mele diplomatice“ (II) Un arivist inteligent și superficial

alături de mine. Domnul Argetoianu îşi domina colegii prin statura-i impozantă, superioritatea mijloacelor şi caracterul său de veritabil om de stat; negăsind la şefii partidelor primirea meritată de valoarea sa, făcea turul acestor partide politice, fapt care i-a provocat acuzaţia, nejustă de altfel, de a fi demn de a figura în fruntea dicţionarului giruetelor.

RM

frunte, deoarece este un cuib de intrigi împotriva mea!”.

Regele a precizat apoi că-i atribuia ministrului român întreaga campanie de presă a ziarelor engleze împotriva persoanei sale, a vieţii sale particulare şi conjugale. A trebuit să fac un efort destul de dificil spre a-i dovedi suveranului că aceasta era opera prinţului Cristof al Greciei, care m-a convocat la Roma, cu puţin timp înaintea numirii mele în fruntea diplomaţiei româneşti, pentru a-mi anunţa această campanie. (În urma discuţiilor avute cu mine, a părut în final convins de argumentele mele şi hotărît a stopa atacurile din presă.

Se vede treaba că n-a făcut-o.) După pledoaria mea, regele n-a mai insistat să aibă „capul” lui Titulescu.

(Cîteva luni mai tîrziu, acesta i-a reintrat din nou în graţii, succedîndu-mi la Afacerile Străine şi deţinînd portofoliul pînă la sfîrşitul anului 1936.)

În faţa unei acţiuni coordonate de rea-credinţă, menajamentele nu mai aveau nici o valoare. Am chemat telefonic Legaţia română din Germania, cerînd să se scrie sub dictarea mea şi precizînd din nou că delegaţia germană nu va fi admisă în Regele vrea capul lui Titulescu România înaintea datei de 8 mai. După o oră, la reşedinţa mea personală, a Lipsa de sînge rece a mareşalului El se ataşase în prezent de şansa apărut din nou supărătorul însărcinat Nicolae Titulescu profesorului Iorga, dar personalitatea Fiind diplomat de carieră, aveam datoria săcu afa­ceri, de data aceasta alarmat acestuia din urmă, construită pe înaltele mi apăr camarazii împotriva tendinţei invadatoare şi implorînd neîncetat: „Excelenţa calităţi de posesor al unor cunoştinţe universitare, Voastră mi-a precizat data exactă de 8 mai, dar răsfăţate de accese de vanitate maladivă, cu accente de a alege outsideri, oameni politici sau favoriţi corespondentul nostru de la Berüner Tageblatt mi-a despotice, se ciocnea cu tendinţele dominatoare ale ai suveranului drept şefi ai misiunilor noastre în spus că sesiunea Micii Antante se va închide pe data ministrului de Finanţe, care obţinuse interimatul şi străinătate, nerespectîndu-se procentajul fixat mai sus prin lege. Regele a recunoscut de bună voie juste­ de 6 mai, iar eu am furnizat Berlinului această dată”. la Ministerul de Interne şi ţinea să-şi ţea fundamentului atitudinii mele în „Nu ştiu, d-le însărcinat cu afaceri, dacă sînteţi într- impună punctul de vedere şi propria-i această privinţă dar acest fapt n-a adevăr conştient de inconvenientul declaraţiei dvs. lege şi în celelalte ministere. Duelul său împiedicat desfăşurarea unor tîrguieli Veniţi la mine să-mi spuneţi că între o declaraţie a cu primul-ministru avea să coste viaţa frecvente la palat şi pentru mine o ministrului afacerilor străine al României şi opinia unui cabinetului Iorga şi să frustreze astfel perpetuă stare de alertă. corespondent german, ultima este cea care contează ţara de bunele rezultate pe care le-ar În cadrul ministerului, cu excepţia pentru dvs. Vă declar din nou că delegaţia dvs. va fi fi putut produce o reuniune de oameni intrigilor deja semnalate, provenind de oprită la frontiera română, neprimind autorizaţia de a competenţi şi binevoitori. Argetoianu, la Ministerul Comerţului şi îndreptate intra în ţară”. care-şi luase diploma de doctor în împotriva activităţii mele, relaţiile cu Diplomatul german, imagine vie a deznădejdii, a medicină la Paris şi care cu timpul colegii erau cordiale şi agreabile; din murmurat: abandonase această nobilă meserie, nu contactele avute cu fiecare în particular – „Cum se poate ieşi din afacerea aceasta?” se jena să-şi judece fără reticenţe colegii căpătam noţiuni interesante despre – „Nu sînt însărcinat să repar gafele pe care le din minister pronunţînd, asemenea unui hinterlandul respectiv.

Din contră, fac germanii între ei. Cu toate acestea, vă sugerez medic de clinică, specialist, diagnostice Constantin Argetoianu amintirea şedinţelor de guvern mi-a în particular un sfat: telefonaţi consulului dvs. la feroce. De pildă, ministrului Franţei la rămas penibilă sub toate aspectele.

Lemberg, unde trenul se opreşte la o oră rezonabilă, Bucureşti îi relata foarte direct despre primul-ministru.

Era suficient să ne reunim cu toţii în jurul mesei lungi unde se găsesc hoteluri bune, iar delegaţii dvs. pot „Ştiu cum să-l manevrez, doar am lucrat şase luni ca din sufrageria de la Palatul Cantacuzino, reşedinţa aştepta liniştiţi semnalul de intrare în România”. extern la spitalul Salpetrière”. Domnul Argetoianu, Consiliului de Miniştri, pentru a asista la un fel de – „Dar nu avem consul la Lemberg!” aşa cum era, îşi conducea propria-i politică, îşi avea haos în vid care mă consterna pur şi simplu. (Aceeaşi Exasperat, am pus capăt acestei discuţii penibile: propriile vederi pe care înţelegea să le impună altora – „Există oricum acolo un şef de gară. Telegrafiaţi-i decît să le accepte pe ale lor, chiar dacă acestea erau părere o avea şi vecinul meu, dr. Cantacuzino, cu care schimbam strîngeri de mînă elocvente pe sub masă, ca şi comunicaţi-i mesajul dvs.”. cele juste şi corecte. În calitate de trezorier al statului era un gen de cod telegrafic secret, care era mai curînd un Aşa a şi procedat. Dar nu fără urmări: în timp în mod legitim preo­cupat de starea precară a finanţelor permanent S.O.S.). ce Radio Berlin declara că noi „călcasem în picioare noastre pe care încerca să o redreseze. Din nefericire Ministrul Justiţiei discuta despre asolamente şi onoarea germană”, însărcinatul cu afaceri, într-o avînd puternice legături cu bancheri şi cu oameni regimul silvic, iar ministrul Agriculturii despre rolul declaraţie făcută presei, îmi taxa expunerea faptelor de afaceri germani, a sfîrşit prin a accepta un plan de aviaţiei în timp de război. Preşedintele Consiliului de drept „o grosolană alterare a adevărului”. Această redresare financiară al acestora, pe care l-a considerat Miniştri lansa povestiri scabroase; fiecărui coleg care ultimă trăsătură completa fizionomia personajului, fapt salvator. Regele Carol era la rîndul său îndoctrinat de el încerca să abordeze problemele aflate pe ordinea de zi care m-a determinat să-i interzic accesul la minister. şi, mai mult, sedus de mirificele perspective pe care i le şi să deschidă dosarele, Argetoianu îi tăia vorba rapid, (În posturile pe care le-am ocupat ulterior, am ţinut să împărtăşise unul din bancheri, care se făcuse purtătorul impunîndu-i propria opinie. Şi în îmbulzeala de la explic personal şefilor de misiune germani incidentul cu „lanternei magice”. Un crah răsunător din Germania l-a vestiar, se mai auzea o voce strigînd, pentru a acoperi d-l Kirholtes şi am putut constata dispreţul lor faţă de „înghiţit” pe magician şi a oprit de pe panta declinului gălăgia: „Ar trebui să discutăm problema Dunării!”, acest diplomat care, dacă nu mă înşel, şi-a sfîrşit cariera „redresarea” financiară a d-lui Argetoianu. Dar, pînă iar o alta, dezolată, a ministrului Lucrărilor publice, exercitîndu-şi capacităţile pe lîngă Negusul Abisiniei.) cînd aceasta s-a produs, n-am încetat să mă izbesc de îi răspundea: – „M-am străduit să o ridic în şedinţa de Consecinţele acestei afaceri (oferta germană de măsuri, contra-măsuri, directive nenumărate, care erau astăzi dar mi-a fost imposibil să scot un singur cuvînt”. cumpărare a cerealelor româneşti ce s-a redus treptat cu atît mai jenante cu cît proveneau de la un amic.

Acest lucru nu ne împiedica să citim în presa de la aflarea ştirii că delegaţia comercială germană Manevrarea suveranului era un subiect constant al seară că ,,reuniunea miniştrilor a rezolvat afacerile nu va fi primită în România decît după închiderea preocupărilor oamenilor politici. Regele Carol avea un curente şi a soluţionat cu promptitudine chestiunile sesiunii Micii Antante, care a condamnat cu hotărîre temperament activ şi dominator şi nu se mulţumea să de pe ordinea de zi”. Iar maşina administrativă şi Anschluss-ul Schober) s-au făcut simţite în sînul rămînă cantonat într-un rol constituţional redus foarte guvernamentală continua în acest timp să meargă în cabinetului, fiind bineînţeles îndreptată împotriva mea. inteligent; el şi-a completat bagajul lejer al cunoştinţelor virtutea inerţiei. Din lipsă de bani e drept că mergea Ministrul Comerţului, un arivist pe cît de inteligent pe prin lecturi serioase şi variate, ajungînd să posede o prost, în plin an bugetar, fiecare Departament a trebuit atît de superficial, juca în culise jocul Gărzii de Fier, cantitate însemnată de cunoştinţe, pe care şi-o mărea sa consimtă la amputări sălbatice; Afacerile Străine organizaţie condusă de halucinantul căpitan Codreanu, progresiv. Impulsiv, lipsit de frîne, nu uita suferinţele care beneficiau de 240 milioane lei au văzut această care raliase în jurul cămăşii sale verzi un tineret din trecut iar ranchiuna îi inspira deseori anumite acte. cifră, şi aşa derizorie, reducîndu-se la 120 milioane iar entuziast, în majoritate de bună credinţă dar scîrbit de Pe deasupra, în ve­leităţile de guvernare personală, eu personal, redus la neputinţă, n-am putut face nimic. anumite practici ale regimului parlamentar şi suficient favoriza mişculaţiile cameleonilor şi şopîrlelor care erau Şedinţele Consiliului de Miniştri, prezidate de rege, de orb pentru a nu realiza că este manevrat şi impus pe numai cu numele ataşaţi regimului parlamentar şi pro­ se desfăşurau cel puţin în linişte şi disciplină, lăsînd drumuri lăturalnice de nişte lepădături, profesionişti ai fitau la maximum de zîzaniile ivite între corifeii politici, impresia unei reuniuni coordonate de lucru. Despre terorismului, aflaţi în slujba nazismului german. Acest favoriza şi stimula intrigile din sînul acestor partide, în una singură păstrez o amintire dramatică, aceea în care, coleg de minister făcea tot posibilul, prin mijloace loc să încerce să-i grupeze pe oamenii de bună credinţă în faţa suveranului care-şi reţinea cu greu lacrimile, neoficiale, să-mi jeneze mişcările şi să-mi contracareze şi să şi-i facă aliaţi, să încerce să îmblînzească rivalităţile a trebuit să ascultăm povestirea mareşalului Prezan acţiunile. (Îl primea de exemplu, în mod ostentativ, pe şi să realizeze, în măsura în care această sarcină este (fost şef de stat major în timpul retragerii în Moldova) însărcinatul cu afaceri german pe care-l expediasem posibilă într-un regim parlamentar, uniunea şi armonia referitoare la arestarea, pe aeroportul din Bucureşti pe uşă afară din Departamentul meu.) Mai gravă era naţională pentru travaliul comun.

(Băneasa – n.red.), a fratelui regelui, prinţul Nicolae, încă atitudinea ministrului Finanţelor, deoarece acesta În prima mea audienţă de lucru, am avut întîia sosit pe neaşteptate din străinătate, contrar cuvîntului dispunea de o vie inteligenţă, dublată de o rafinată experienţă amară, atunci cînd regele, în picioare, dat şi cu scopuri obscure. cultură şi, mai mult decît atît, era un vechi prieten al îmbrăcat în alb, mi-a spus: – „Îmi veţi mătura tot Sfîrșit meu, care a parcurs lungi sejururi în aceleaşi posturi, personalul Legaţiei române din Londra, cu Titulescu în DIMITRIE GHICA

RM

9

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (238) Zeii (52) Xuan Tian Shang – este creditat cu puterea de a îndepărta demonii și spiritele rele. Un mit povestește biruința lui asupra demonilor-regi, în fruntea unei armate compuse din 12 legiuni de nemuritori, fapte petrecute pe Pămînt în timpul dinastiei Shang/Yin (1766(?) – 1122(?) î.Chr.). După victorie, reîntors în Cer, a fost răsplătit cu titlul de „Primul stăpîn al Paradisului cel Mai Înalt. Acest zeu mai este considerat și Rege al Apei. Apare reprezentat în imagini ca un bărbat înalt și impunător, îmbrăcat într-o robă de culoare neagră și cu o armură a pieptului aurită. Cu un picior se sprijină pe o broască țestoasă, în jurul căreia este încolăcit un șarpe.

Imaginea are o simbolistică foarte bogată.

Xuan Nü – zeitate a Nordului care l-a ajutat pe Împăratul Galben în bătălia acestuia cu tribul răzvrătit Chi You, pînă ce adversarul a fost suprimat.

Xuan-Wen Hua – zeu daoist al părului și șamponului.

Xukong Zhang – numele chinez al lui Bodhisattwa Akasagarbha, zeitate budistă a Înțelepciunii și Compasiunii.

Yang Hou – zeul daoist al valurilor. A fost, în viața pămînteană, un principe rău care s-a sinucis. Ca zeu era supus lui He Bo, zeul Fluviului Galben. Avea ca ajutoare doi dragoni care stîrneau valurile apei.

Yan Gong – unul dintre zeii daoiști ai navigatorilor.

A fost identificat cu mai multe personaje istorice reale.

Lui i se roagă cei aflați pe mare, amenințați de furtună și uragane, pentru a fi salvați de la pieire.

Yan Luo Wang – pentru budiști este zeul-rege suprem al Celor 10 Curți de Judecată din Infern. La început era un zeu budist stăpîn al întregului Infern sau al primei Curți de Judecată. Mai tîrziu, daoiștii de după Epoca Tang au făcut din el doar cîrmuitorul

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (27) GODEFROI DE BOULOGNE Şl DISTRUGEREA IERUSALIMULUI (2) Cruciaţi brutali Pentru cronicarii creştini ai Europei medievale, conducătorii cruciadelor au fost eroi supremi, pioşi şi bravi, care s-au sa­crificat pentru o misiune divină.

Pentru cei care au suferit din cauza armatelor cruciate, totuşi, cruciaţii au fost colonişti şi uzurpatori, în căutare de noi domenii şi bogăţii şi mîndrindu-se cu măceluri lipsite de sens.

Mesajul Papei Urban al II-lea pentru participanţii la Cru­ciada I a fost foarte limpede; ei trebuiau să elibereze Ţara Sfîntă şi pe creştinii din Byzanţ de dominaţia musulmană. Mulţi dintre cei inspiraţi de acest mesaj, însă, l-au folosit drept scuză pentru atacuri sectare asupra evreilor din Europa, influenţaţi de Pierre l’Ermite, un predicator agitator din Amiens, care a făcut previziuni apocaliptice despre a doua venire a lui Christos.

Un altul a fost contele Emicho, un nobil german din Renania care, în 1096, susţinînd că Isus i-a apărut într-un vis, a declarat că va cuceri Ierusalimul. A început prin a teroriza comunităţile de evrei din Germania şi din Franţa, cerînd nu numai ca acestea să îi finanţeze aventura, ci să se convertească la creştinism pentru a se pregăti pentru a doua venire a lui Christos. Trupele lui au atacat comunităţile evreieşti din Worms, Mainz, Köln, Trier şi Metz, măcelărindu-i deseori pe aceia care refuzau să se convertească. În Worms, soldaţii lui au dat buzna în catedrală şi au ucis 800 de oameni lipsiţi de apărare, cărora arhiepiscopul oraşului le oferise refugiu. În Speyer, aceştia au terorizat şi jefuit cartierul evreiesc din oraş. Înfrîngerea s-a produs în cele din urmă în Ungaria, unde armata regelui Coloman l-a silit pe Emicho să se retragă în Renania, înainte ca acesta să apuce măcar să vadă Constantinopolul, fără a mai vorbi de Ierusalim.

celei de-a 5-a Curți de Judecată din Infern. La daoiști, prima Curte de Judecată din Infern este condusă de zeul Qin-Guang Wang. Ca unul dintre cei zece zei-regi, el este răspunzător de paza Dharmei; este, de asemenea, judecătorul sufletelor vinovate. Schimbarea de la guvernarea întregului Infern la cea de-a 5-a Curte de Judecată a fost cauzată de comportamentul prea blînd al acestui zeu față de criminalii pe care îi judeca. El le permitea acestora să se reîntoarcă pe Pămînt cîteva zile pentru a face fapte bune, care să le atenueze păcatele anterioare. În locul lui Yan Luo Wang a fost numit în funcția de Judecător Suprem Qin-Guang Wang. Acesta îi trimite pe păcătoși pe „Terasa Oglinzii Relelor“, unde își revăd crimele și toate relele înfăptuite în viață precum și pe victimele lor. În continuare, păcătoșii ajung la ceilalți zei-regi ai altor Curți de Judecată pentru a-și primi pedepsele. Cei fără păcate sînt repuși de la început pe calea transmigrației/reîncarnării pentru a renaște într-o nouă existență. În al 5-lea Infern sînt pedepsiți cei mai mari păcătoși față de religie, ucigașii, distrugătorii cărților sacre etc. Ei sînt legați de scaune de fier, li se desface pieptul, li se smulge inima și aceasta este tăiată în bucăți pentru a fi aruncată la animale. Toți cei 10 zei-regi ai Infernului au fost numiți acolo de către Împăratul de Jad. Pe lîngă ei există și un zeu daoist al lumii morților, numit Bei Di. În mitologia daoistă se mai vorbește despre Dizang, conducătorul Infernului, iar zeul Yan Luo Wang rămîne tot judecătorul celei de-a 5-a Curți a Infernului. Cu toate acestea, el este numit „stăpînul morților“ sau „regele Yan Luo“ și apare ca prezidînd Infernul aflat sub „Muntele Infernurilor“, aflat în provincia Sichuan.

Nici despre Infern părerile care ne parvin din mituri nu sînt unitare. Infernul daoisto-budist chinez este de sursă indiană. Se spune că există 136 de Infernuri, și anume 8 Infernuri mari, fiecare avînd în subordine cîte 17 Infernuri mai mici. Într-o altă versiune – cea mai răspîndită – zeul Yan Luo Wang conduce 18 Infernuri,

fiecare cu cîte 10 Curți de Justiție atașate, cu regele lor subordonat. Rege peste toate cele 10 Curți este Shi Tian Yan Wang. Infernurile sînt rezervate torturilor și au în subordine demoni cu chipuri de animale recrutați dintre sufletele damnate. Ei au rolul de a captura sufletele decedaților și a le aduce la pedeapsă. Dintre toate zeitățile Infernurilor, zeul Yan Luo Wang este cel mai frecvent în reprezentările iconografice. Înfățișarea lui este feroce, are cap de bou și trup de om. Lui Yan Luo Wang nu i s-au consacrat temple.

Yan și Qiang Zhun – zeu daoist ocrotitor al navigatorilor. El îl controlează pe zeul rege dragon al mărilor. Este imaginat cu o secure în mînă.

Yan Shi Tianxun – zeitate, unul din Cei Trei Puri ai Daoismului. În această Trinitate îi stau alături Ling Bao Tianzun și Dagde Tianzun.

Yan Wang – numele chinez al zeului hindus Yama.

Yao Shi Fo – numele chinez al zeității budiste Bhaisajyaguru. Multe secte/școli budiste venerează această divinitate, considerînd-o o încarnare a lui Buddha însuși. De obicei, zeul este ilustrat însoțit de doi Bodhisattva. Se spune că în slujba lui se află 12 războinici, apărători împotriva spiritelor rele.

Yao Wang – zeu-rege daoist al Medicinei. Prin zeificare a devenit unul dintre membrii importanți ai Ministerului celest al Medicinei. A fost identificat cu renumitul doctor Sun Simiao de la Curtea împăratului Wendi al dinastiei Sui. După moartea sa în anul 682 s-a constatat că timp de o lună de zile trupul lui nu a putrezit, ceea ce era o dovadă că devenise un nemuritor.

Un mit istorisește despre un pustnic daoist, numit de asemenea Sun Simiao, care a trăit în Secolul al VIIIlea sau al IX-lea î.Chr. Acesta a reușit să vindece un șarpe bolnav, care era fiul regelui-dragon Long Wang.

De această întîmplare a beneficiat Sun Simiao, care a fost zeificat ca Yao Wang. (va urma) Christina Meiţă-Tang

Un alt cruciat a fost Bohemond I, născut în jurul anului 1058 în Calabria, fiul lui Robert Guiscard, duce de Apulia şi Calabria, şi al primei sale soţii, Alberada de Buonalbergo. Văzînd în Cruciada I un prilej de a-şi adjudeca pămînturi în răsărit, el a luat crucea în mînă în 1096, a strîns o armată uriaşă şi, în anul următor, a pornit spre Constantinopol. De acolo, avîndu-L alături pe Robert al II-lea al Flandrei, la fel de ambiţios şi de nemilos, a continuat marşul spre Antioh, unde, după un asediu îndelungat şi plin de încercări, oraşul a fost trădat de una dintre gărzile sale. În ziua de 2 iunie 1098, la apus, 60 de cavaleri conduşi de Bohemond şi de Robert au escaladat zidurile Turnului celor Două Surori – lăsate în mod voit nepăzite – şi au deschis Poarta Sfîntul Gheorghe. Cruciaţii au pătruns în oraş, masacrînd toţi necreştinii pe care i-au găsit, iar pînă a doua zi seara, străzile erau scăldate de sînge.

În 1153, s-a alăturat unui complot pentru uciderea lui Manuel I. Cînd conspiraţia a fost descoperită, Andronic a avut noroc să scape de condamnarea la moarte, fiind însă întemni­ţat – un act de clemenţă care avea să se dovedească fatal pentru urmaşul lui Manuel.

După ce a evadat din închisoare în 1164, Andronic a ajuns la o reconciliere cu împăratul Manuel I, iar cei doi au pornit într-o campanie prin Ungaria. Andronic s-a distins din nou în luptă, dovedindu-şi calităţile militare.

Dar tovărăşia lor avea să fie de scurtă durată. Cei doi au avut din nou diferende cînd Andronic a sedus-o pe Filippa, fiica prinţului Antiohului, care era sora soţiei împăratului Manuel, Maria. Deloc surprinzător, Andronic a trebuit să fugă din nou.

Următoarea oprire a făcut-o la Ierusalim, unde regele Amalric I 1-a primit călduros şi chiar 1-a făcut Lord de Beirut. Dar Andronic a cedat unei ispite interzise – de astă dată în persoana Teodorei Comnena, nepoata împăratului Manuel. În faţa furiei reînnoite a lui Manuel, Andronic a fugit din nou, luînd-o cu sine pe Teodora. Perechea şi-a petrecut următorii ani în căutarea unui loc de refugiu, dar Teodora a fost prinsă de forţele loiale împăratului şi trimisă înapoi la Constantinopol.

Nedorind să accepte pierderea amantei, Andronic s-a lăsat la mila lui Manuel, apărînd dinaintea împăratului cu un lanţ în jurul gîtului, rugîndu-se să fie iertat. I s-a acordat iertarea, iar perechii i s-a îngăduit să se retragă în exil la Oeneaeum, lîngă Marea Neagră.

Dacă povestea lui Andronic s-ar fi încheiat acolo, near fi greu să simţim altceva decît o anumită afecţiune pentru el ca fiind un Lotario incorigibil. În 1180, Manuel I a murit, lăsîndu-1 pe fiul său de zece ani Alexios ca succesor. Adevărata putere a trecut în mîna mamei sale, Maria, care a devenit regentă, însă originea ei francă era detestată de mulţi greci. În absenţa adversarului său Manuel, Andronic nu a rezistat ispitei de a reveni la Constantinopol pentru a-şi susţine dreptul de a fi regent. Oponenţii regenţei au organizat tulburări de stradă de proporţii, care au coincis cu întoarcerea lui Andronic în oraş în 1182, în fruntea unei mici forţe. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

Andronic I Comnen (1) Pretendentul mai mult decît copt îmbrăţişînd o fecioară necoaptă, ramolitul şi copila cu sîni abia înmu­guriţi, bătrînul stafidit şi istovit şi fata cu degetele rozalii...

Nicetas Choniates, descriindu-1 pe Andronic şi pe mireasa sa copilă, Agnès a Franţei Andronic (cca.1118-1185) a recurs la intrigi şi crimă pentru a ajunge pe tronul Byzanţului, domnia sa fiind una a terorii şi conducînd la sfîrşitul dinastiei Comnenilor. A fost prezentat de un cronicar ca fiind „înzestrat de fire cu cele mai remarcabile daruri, atît ale minţii, cît şi ale trupului: era atrăgător şi elocvent, dar desfrînat”. Din păcate, pofta lui sexuală nesăţioasă a fost cea mai măruntă dintre crimele sale.

Ca general strălucit şi politician capabil, Andronic a intrat în graţiile vărului său, împăratul Manuel I Comnen, însă patima lui pentru femei s-a dovedit a-i fi fatală. Una dintre cuceririle sale de la curtea imperială a lui Manuel I a fost propria-i nepoată, frumoasa prinţesă Eudocia.

Potrivit istoricului byzantin Nicetas Choniates, această relaţie 1-a înfuriat pe îm­părat, iar familia Eudociei a pus la cale un complot pentru a-l ucide. Prevenit asupra planurilor acestora, Andronic a fugit.

10

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Ne dorim un președinte care să intre, în sfîrșit, în Servicii

Vadim și-a dorit mult o televiziune a lui (nu un guvern sau parlament, doar o televiziune), care, asociată cu publicațiile ,,România Mare”, ,,Politica” și ,,Tricolorul”, adevărate guri de foc ale mișcării naționaliste, așa cum îi plăcea să spună adesea, l-ar fi făcut deosebit de periculos pentru politicienii trădători și din vremea sa. Și a avut-o, ,,Cosmos-Tv”, cu sediul în fosta Casă de cultură ,,TehnoClub” de pe Bd. Gh. Șincai, Sectorul 4.

Dimineața, Vadim se ducea la Senat, apoi se întorcea cu treburi administrative și de organizare la sediul PRM. În rest, cu excepția zilelor de luni, spre seară, cînd intra în Casa Scînteii, să dea publicațiilor sale corectura finală și Bunul de tipar, mai mereu, își făcea apariția la ,,CosmosTv”, unde, încet-încet, a conturat direcția de acțiune a televiziunii sale: promovarea culturii naționale ca mijloc principal de renaștere a instinctului patriotic. În această direcție, el era ajutat de oamenii de cultură din PRM, dar și din celelalte partide - academicieni și profesori universitari, istorici și juriști, generali în rezervă, scriitori, jurnaliști și economiști. Alții așteptau răbdători să le vină rîndul să fie invitați la ,,Cosmos-Tv”, întrucît celelalte televiziuni, în frunte cu Televiziunea Națională, spre rușinea lor, începuseră să aplice indicațiile criminale venite de la UE cu privire la interzicerea manifestărilor naționaliste pe micul ecran. Își mai închipuie cineva că, în zilele noastre, asemenea oameni ar mai fi chemați la Cotroceni, Senat și Guvern? Nu, căci acolo au loc doar sfertodocții plagiatori. Și prima lovitură la temelia specificului național s-a dat sub Iliescu, în 1993, cînd s-a trecut la scrierea cu â în cuvinte provenite din limba latină (panem > pâine, canem > câine), dar, curînd, s-a trecut la generalizarea lui â. Cine mai ține minte, pînă în 1990, se scria cu â numai în cuvîntul România și derivatele. La fel, s-a extins și scrierea fonemelor (eu) sunt, (ei, ele) sunt, (noi ) suntem. Întrebat ce e cu aiureala asta, Iliescu a dat un răspuns stupefiant: scrierea cu î era de sorginte comunistă, iar sunt ne arată că ne tragem din romani. Deh, tovarășul Nelu, adus de ruși la conducerea țării, începea să se dea capitalist prin năpîrlire. Concomitent, începuseră să apară modificări și în programa școlară, în sensul că dispăruseră scriitori și opere literare cu o puternică încărcătură naționalistă. Cea mai scîrboasă hotărîre s-a luat cînd s-a scos din manualul de Română de clasa a IX-a lecția ,,Formarea Limbii și a Poporului Român”.

Profesorii începuseră epoca protestelor de stradă și a grevelor.

Culmea ridicolului a atins-o fostul profesor de Marxism, de la Universitatea din Cluj-Napoca, Andrei Marga, ajuns ministrul Educației. Invitat la Pro-Tv de Andreea Esca și întrebat cînd are de gînd să-i pedepsească pe profesorii greviști, el a dat un răspuns de toată rușinea: ,,Au să vadă ei în curînd!”.

Ce-i drept, pînă la apariția ,,Cosmos-Tv”, idealul național fusese promovat și de OTV, televiziunea lui Dan Diaconescu, dar cam cu o jumătate de gură și mai mult prin valoarea unor invitați, nu prin programul impus.

Dan Diaconescu n-avea cultura, anvergura ideatică și nici forța de penetrare prin cuvînt ale lui Vadim sau Adrian Păunescu. În plus, suspendat o dată de Adrian Năstase, Șoricelul arghirofil prefera să facă bani cu subiecte derizorii (vezi cazul Elodia), care țineau în fața televizorului publicul de o anumită factură. Și, rămas singur pe piața protestelor antiguvernamentale, Vadim începea să atragă asupră-și săgețile cenzurii. Vadim era sărac, și ca să pună televiziunea pe picioare apelase la mai mulți asociați generoși. Care, presați de autorități sau poate năimiți cu bani murdari, l-au trădat ieșind din combinație și punîndu-l în situația să închidă ,,CosmosTv”.

Căutînd o comparație cu istoria românilor, nu greșim cînd afirmăm că mișcarea naționalistă începută de Vadim în 1990 și încheiată în 2015, odată cu moartea lui tragică, s-a asemănat întrucîtva cu eșecul Revoluției de la 1848, cînd instinctul național era abia în curs de cristalizare, și al mișcării legionare, ,,Un piersic înflorit prea devreme, în plină iarnă” (Căpitanul), apărute în epoci tulburi și dominate de multe trădări. Eșecul mișcării naționaliste, conduse de Vadim, a fost cauzat, în primul rînd, de

vîrtejul iscat la scară planetară de conspirația marxistglobalistă, apărută în SUA și în vestul Europei și extinsă, mai apoi, în lumea întreagă prin coruperea liderilor politici, manipulare, minciună și frică.

Dar acum, la jumătatea anului 2024, datele problemei încep să se schimbe. Globalizarea marxistă înseamnă, de fapt, împuținarea omenirii prin războaie, molime, schimbarea climei, strîngerea tuturor resurselor materiale într-o singură mînă, distrugerea Europei prin subordonarea ei la interesele SUA, întoarcerea la primitivism prin interzicerea tuturor religiilor. Ca atare, o primă contrareacție de rezistență a restului populației, care n-a aderat la globalism, s-a produs prin apariția grupării BRICS, care va conduce la creșterea altor doi poli de putere la scară mondială, China și Rusia. Căci s-a văzut: pretenția SUA de a fi singura supraputere de pe Pămînt a dus la renașterea imperialismului, premisa distrugerii Omenirii.

Dar contrareacția la această situație, care și-a avut punctul de pornire în 1990, s-a produs chiar la începutul anului 2024, cînd s-a dat startul alegerilor generale în aproape întreaga lume. Punctul culminant îl va atinge scrutinul prezidențial din SUA din această iarnă, care pentru globaliști ar putea însemna sfîrșitul visului de hegemonie generală și pe o durată nedeterminată, iar pentru alții, sfîrșitul coșmarului și revenirea la normalitatea impusă de legile lui Dumnezeu.

Aceeași mișcare se vede cu ochiul liber și în România.

La recentele alegeri locale, globaliștii n-au putut să se extindă, căci pe la țară nu s-a prea auzit de Sörös, Rothschild sau Ursula. Nea Ilie din capul satului nu-l cunoaște decît pe dom′primar, neam cu el și fost văcar pînă mai deunăzi, pe care nu-l interesează decît pămîntul, urmare firească a copilăriei sale, cînd a făcut o foame crîncenă și nu visa decît pogoane de mămăligi. Dar nici suveraniștii n-au făcut vreo scofală, din aceleași motive.

Chiar și antropologia românească ne învață că, atîta vreme cît ai burta mare, te bucuri de toată admirația semenilor, indiferent cum ai umflat-o. De aceea poate, în prima fază a dominației lor, comuniștii, zdrențăroși și famelici, au fost disprețuiți de masele populare. Marele derby – alegerile prezidențiale și parlamentare – a fost programat tîrziu, spre iarnă, după alegerile prezidențiale din SUA. Dacă iese Kamala Harris, propusă în locul lui Biden, care s-a retras din cursă, căutați-l pe viitorul locatar al Cotrocenilor printre Ciolacu, Ciucă sau Geoană, oamenii americanilor și al structurilor nord-atlantice, care încă nu s-au hotărît asupra vreunuia dintre ei. Dar dacă iese Trump, va cîștiga un suveranist - fie Diana Șoșoacă (de la ,,SOS România”), fie George Simion (,,Aur”), fie vreun independent, Cozmin Gușă, Vlad Georgescu sau foștii actori Dan Puric și Florin Călinescu. Sau poate vreun fost globalist cu față umană, ca în 1990, cînd ne-am pomenit cu tovarășii comuniști vopsiți în domni capitaliști. Dar, oricum vor evolua lucrurile, ultimul cuvînt îl vor avea tot Serviciile, responsabile cu organizarea și controlul la sînge al parangheliei.

Fiindcă dintre toți suveraniștii, despre el se vorbește de la foarte puțin spre deloc, deși are totuși o vîrstă și un trecut politic cunoscut, credem că a sosit momentul să-l cunoaștem mai bine pe Cozmin Gușă, protagonistul emisiunii ,,Ce e-n gușă, și-n căpușă”, de la postul de RadioTv ,,Gold -FM”, foarte combativ și ca atare cu mare priză la publicul din România și diaspora, proprietatea dumnealui, care emite alternativ de la Cornu și de la Pipera.

Aceste televiziuni de mic litraj, sau podcasturi, sînt mai degrabă niște șușanele, apărute ca ciupercile pe internet,

desigur la sugestia globaliștilor nord-atlantici, căci nimeni ­ nu îndrăznește nici să respire în Europa fără acordul lor, cu un rol foarte precis (evident, cu excepția lui Putin și a lui Viktor Orban): acela de a crea un echilibru între televiziunile oficiale multipotente, de stat și particulare, plătite de la buget să apere Puterea, și pornirea firească a maselor de a ieși în stradă, să protesteze, provocînd și acte de violență necontrolabile. Concomitent, se mai scoate în evidență o caracteristică a democrației - dreptul la libera exprimare a cuvîntului scris și vorbit. Ca atare, să nu ne grăbim cu elogiile pentru domnii Cozmin Gușă, H.D. Hartmann, Tucă sau Valentin Stan, căci nu sînt niște cavaleri neînfricați ai exprimării adevărului. Joacă și ei un rol, spre mulțumirea românilor, că s-au găsit alții să protesteze în locul lor și să se aleagă ei cu capul spart.

Nu putem face observații asupra jurnalistului Cozmin Gușă fără să-i răscolim trecutul de politician însemnat, un apropiat, rînd-pe-rînd, al lui Năstase, Băsescu sau Dragnea, pe care i-a consiliat în momentele lor mai grele.

Iar acum, dacă tot a luat hotărîrea de a porni pe un drum periculos, care-l poate duce la Cotroceni sau la Jilava, se cuvine să-i amintim și pe colaboratorii săi, tot jurnaliști – Liviu Alexe, S.R. Stănescu, Marius Ghilezan, Petru Romoșan, Ion Spânu, Bogdan Comaroni, Iosefina Pascal, Anca Alexandrescu. În ceea ce ne privește, ținem să ne exprimăm o rezervă: Vadim nu îl avea la mațe pe Cozmin Gușă, că prea își dădea coatele și cu unii, și cu alții, ca tot românul imparțial, ca fiind un securist acoperit. Și cînd Băsescu a hotărît ca Tribunul să nu mai intre în Parlament, Gușă cu greu s-a stăpînit: ,,Vadim e terminat politic!”.

Fănuș Neagu nu dădea doi bani pe politicienii care promiteau creșterea bunăstării poporului, fără să indice și de unde vor lua banii. Sub Gheorghiu-Dej și apoi sub Ceaușescu, în primii lui ani de domnie, Serviciile erau formate majoritar din foști deținuți de drept comun, văcari și tractoriști. Ca atare, pretențiile lor la o viață ca în Occident erau scăzute. Abia după ce Pacepa l-a sfătuit pe Nea Nicu să primenească rîndurile Securității cu străluciți absolvenți universitari, cunoscători de limbi străine, respectiva instituție avea să prospere și să fie tot mai căutată. În acest context, Fănuș Neagu a mai adăugat: ,,Mi-aș dori un politician isteț și cu brațe de oțel, care să intre și în Servicii, să le mai taie din lungul nasului”.

Cîtă vreme a avut ce să le dea, securiștii l-au servit pe Ceaușescu. Dar cînd a ajuns la fundul sacului, l-au dat gata.

Dintre toți președinții care s-au tot perindat pe la Cotroceni, nici Iliescu, nici Constantinescu, nici Băsescu, nici Iohannis n-au suflat un cuvînt despre necesitatea tăierii ghearelor securiștilor. Doar Cozmin Gușă pare să aibă acest curaj, cel puțin declarativ. Campania electorală încă n-a început, dar Ciucă deja a umplut șoselele patriei cu panoul în care se vede deja președinte. Dar și Cozmin Gușă se arată la fel de vrednic, punînd la dispoziția publicului său emisiunea ,,Ce e-n gusă și-n căpușă”, difuzată, de luni pînă joi, la podcastul său, GOLD-FM, SOLID-Radio. Acolo, printre altele, așteaptă întrebări de la susținătorii săi la nr. de telefon 0735 102 210 cu privire la ce va face dacă va ajunge la Cotroceni. Cum se știe, recent, Cozmin Gușă a primit o scrisoare de susținere de la Donald Trump, figura cea mai proeminentă a suveranismului mondial, care l-a umplut de cele mai bune intenții, făcîndu-l să schițeze un program politicoeconomic generos în care, pe primul loc, se află trei priorități. Iat-o pe prima: oprirea contraselecției prin care predecesorii săi au promovat în funcțiile-cheie de conducere numai incompetenți, analfabeți, securiști, poponari, spioni și trădători, cu toții ușor șantajabili.

Apoi: repunerea în drepturi a educației. Nu mai putem concepe și pune în aplicare reforme elaborate numai cu ,,specialiști” analfabeți și plagiatori. În sfîrșit, răspunderea magistraților. Securiști, proxeneți, agenți dubli, escroci și de-a dreptul prostovani, acești așa-ziși oameni ai legii cu mîner, care au pus justiția la pămînt, trebuie să dispară fără urmă. Alte priorități: curățenia generală privind eliminarea tuturor agenților acoperiți din presă, după modelul adoptat de justiție. Și Biserica va trebui să scape de vechii agenți, chiar dacă unii s-au dovedit totuși oameni de valoare. România nu va adera la BRICS, căci n-are competențe, dar va colabora intens în domenii care ne-ar fi de folos. Și nici nu va părăsi UE, chiar dacă, pe ici, pe colo, s-a dovedit prost întocmită.

PAUL SUDITU

RM

11

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Violette Morris, „Hiena nazistă”, cea mai temută femeie din Gestapo

Unul dintre personajele care au reușit să le insufle teamă soldaților Aliați în al II-lea Război Mondial a fost o femeie. Vicleană și inteligentă, Violette Morris, supranumită „hiena nazistă”, a avut o viață demnă de film. Iată povestea sa.

Violette Morris s-a născut pe 18 aprilie 1893 la Paris și și-a petrecut copilăria și adolescența studiind la o mînăstire din orașul Huy. La cîteva zile după începerea Primului Război Mondial, s-a căsătorit. În timpul conflagrației, a învățat să conducă mașini și a fost responsabilă pe ambulanță în timpul celor mai lungi și mai grele lupte: Bătălia de pe Somme și Bătălia de la Verdun. Înainte de încheierea războiului, s-a dedicat sportului. Practica aruncarea discului și a greutăților, tirul cu arcul, scufundările, ridica haltere, juca tenis și făcea echitație. A jucat și polo și fotbal, deși în Franța încă nu existau echipe feminine de polo.

Făcea lupte greco-romane și există chiar și fotografii cu ea în timp ce boxa cu bărbați, cîștigînd multe meciuri împotriva acestora.

Cu toate acestea, adevărata ei pasiune erau cursele de automobile. A început să participe la competiții în 1922 și a cîștigat cursa Bol d’Or (de 24 de ore) în 1927.

A trecut chiar și printr-o mastectomie (îndepărtarea sînilor) ca să încapă mai bine în mașinile de curse. A divorțat de soțul ei în 1923. De atunci, a început să se îmbrace ca un bărbat și a încetat să-și mai ascundă bisexualitatea. Fuma trei pachete de țigări pe zi și avea

un limbaj pe care nimeni nu se aștepta să îl audă la o femeie. Grație abilităților sale sportive, a fost remarcată de Federația Olimpică Franceză, dar i s-a interzis să participe la primele Jocuri Olimpice (1928) la care au participat și femeile, deoarece „contravenea bunelor moravuri”. După lovitura primită din cauza Jocurilor Olimpice, o deziluzie în plan sentimental din cauza mastectomiei și cu afacerea falimentară (avea un atelier de reparații auto), Violette a ajuns cu moralul la pămînt. În decembrie 1935 a fost contactată de Sicherheitsdienst, agenția de informații SS nazistă.

Germanii o chemau ca „invitată de onoare” la Olimpiada de la Berlin din 1936, pe care Adolf Hitler avea să o folosească drept mașină de propagandă mondială.

La Berlin, Violette Morris a căzut la picioarele nazismului.

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

de oameni pieriseră deja în China, probabil o şesime din populaţie.

Cucerirea Chinei de către manciurieni (2)

În 1931, japonezii au făcut primul pas spre crearea unui imperiu în Asia, cînd au ocupat Manciuria. În anul următor, au bombardat Shanghaiul, omorînd zeci de mii de oameni şi stîrnind proteste în toată lumea. În august 1937, au cucerit oraşul. Într-o suburbie în care locuiseră 100.000 de persoane, un jurnalist britanic abia dacă a găsit „vreo clădire rămasă în picioare care să nu fi fost devastată de foc“. Singurele fiinţe vii pe care le-a văzut erau cinci bătrîni care se ascundeau în complexul unor misionari şi „cîini peste măsură de graşi care se îndopaseră cu cadavre“. Multe alte oraşe din China au fost bombardate masiv, printre care şi Nanjing, Hankou şi Can­ton, şi fiecare oraş şi sat în care intrau japonezii se putea aştepta să aibă parte de un tratament brutal, în timp ce tactica pîrjolirii pămîntului la care au recurs chinezii în retragerea lor a făcut ca milioane de oameni să moară de foame. La 19 noiembrie 1937, japonezii au cucerit vechiul oraş Suzhou, supranumit „Veneţia Chinei” datorită numeroaselor sale canale şi poduri.

Zile în şir au prădat oraşul, violînd şi ucigînd mii de femei. Conform publicaţiei China Weekly Review, dintre cei 350.000 de locuitori au rămas numai 500. Pe cînd se apropiau de Nanjing, capitala Chinei naţionaliste, japonezii străpungeau cu baionetele sau omorau în bătaie pe oricine le-ar fi ieşit în cale.

La 9 decembrie, din avioanele japoneze au fost aruncaţi fluturaşi pe care scria că ei „nu vor avea milă faţă de cei care vor opune rezistenţă, tratîndu-i cu o severitate extremă, dar nu vor face nici un rău civililor nevinovaţi, nici militarilor chinezi care nu vor manifesta ostilitate“. Atunci cînd nimeni nu s-a prezentat pentru a declara capitularea oraşului, japonezii l-au bombardat şi l-au ţinut două zile sub tirul artileriei. Mulţi soldaţi chinezi au fugit atunci. Pentru japonezi, acest lucru era profund dezonorant. Cînd au cucerit oraşul, la 13 decembrie, Chiang Kai-shek şi guvernul său plecaseră deja la Hankou, dar peste 700.000 de oameni au rămas, printre care se numărau probabil 150.000 de soldaţi chinezi, unii deghizaţi în civili cu haine pe care le furaseră din magazine sau le smulseseră trecătorilor.

Comdandantul japonez, generalul Matsui, suferea de

Războaie și invazii (VIII) Doi ani mai tîrziu, în timp ce Li Zeching asedia oraşul Kaifeng, despre care se spunea pe atunci că ar fi cea mai puternică cetate a Chinei, guvernatorul a distrus digurile, astfel încît Fluviul Galben a inundat tabăra lui Li, înecîndu-i mulţi soldaţi Totuşi, după cum se ştie, apele fluviului sînt cît se poate de imprevizibile, iar torentul a scăpat brusc de sub control, măturînd în calea sa zidurile oraşului şi inundîndu-l. Mii de oameni s-au înecat, iar mulţi dintre cei care au încercat să scape au fost doborîţi de rebeli. Mult mai mulţi aveau să piară mai tîrziu din cauza foametei şi a bolilor. În total, se spune că au murit 300.000 de persoane, jumătate dintre locuitori, iar Kaifeng nu şi-a recăpătat niciodată importanţa din trecut. Acum, fostul bandit devenise stăpînul unei treimi din teritoriul Chinei, aşa că s-a auto-proclamat împăratul Yongchang. În 1644, pe cînd se apropia de Beijing, ultimul împărat al Dinastiei Ming s-a spînzurat înainte ca oraşul să capituleze. Dar victoria lui Li a fost de scurtă durată, întrucît restul armatelor Dinastiei Ming s-au unit cu cele manciuriene pentru a-1 învinge şi a-1 ucide.

Pe cînd noul împărat manciurian încerca să preia puterea, anarhia domnea pretutindeni. În Sichuan, un rebel s-a autoproclamat și Wang, rege al Vestului. Vrînd să treacă drept ocrotitor al artelor, Li a invitat 30.000 de literaţi în capitală pentru a lucra în slujba lui, apoi a pus să fie măcelăriţi. Cînd un curtean nu i-a rostit corect complicatul titlu nobiliar, s-a înfuriat şi a pus să fie omorîţi 3.000 de oameni. Cea mai mare atrocitate comisă de el a fost masacrul de la Chengdu, despre care se spune că ar fi curmat vieţile a 600.000 de oameni.

El a distrus oraşe şi a doborît păduri întregi, iar cînd a aflat că o armată de manciurieni era pe urmele lui, le-a poruncit acoliţilor săi să ucidă 400.000 de vivandiere.

Cînd manciurienii i-au atacat, Li s-a numărat printre primele victime, fiind doborît de o săgeată. Manciurienii au cucerit rapid regiunea Sichuan, prădînd oraşul Canton. Cînd dinastia manciuriană a cîştigat în cele din urmă războiul, se estimează că în jur de 25 de milioane

Masacrul de la Nanjing (1)

Cînd Violette s-a întors în Franța, era deja recrutată ca spion și a început să furnizeze informații-cheie, care i-au permis lui Hitler să invadeze țara în mai 1940.

Una dintre principalele sale responsabilități a fost să destructureze echipa britanică de operațiuni speciale. Violette a furnizat, de asemenea, hărți ale Parisului, planuri ale tancului SOMUA 35 și informații despre Linia Maginot, apărare care a fost ocolită de armata nazistă în iunie 1940.

Datorită eficienței și metodelor sale de interogare brutale, Violette a fost poreclită „Hiena nazistă” și „Hiena Gestapoului”. Atît Aliații, cît și Rezistența franceză știau cine este, mulți soldați fiind terifiați de perspectiva de a ajunge pe mîinile ei. A colaborat cu SS și cu Gestapo. Cuvîntul său avea importanță în acuzarea, arestarea, interogarea și torturarea compatrioților ei. „Hiena” se afla în subordinea lui Helmut Knochen. În aceste condiții, nu e de mirare că pe lista de obiective a Aliaților figura și asasinarea Violettei Morris. Londra dăduse ordinul, iar un grup al Rezistenței franceze trebuia să-l ducă la îndeplinire. La 26 aprilie 1944, atacatorii au așteptat-o pe un drum de țară, au tras cîteva rafale de mitralieră în mașina în care se afla alături de un cuplu de francezi simpatizanți ai naziștilor. În mașină se aflau și doi copii. Cu toții au fost uciși.

De vreme ce nimeni nu a revendicat cadavrul lui Morris, după cîteva luni în care a fost ținut la morgă, a fost îngropat într-un mormînt nemarcat, în cimitirul oamenilor străzii. Patru luni mai tîrziu, Parisul era eliberat de sub ocupația nazistă.

Incredibilia.ro tuberculoză cronică, dar i-a chemat pe ofiţerii din subordinea sa lîngă patul de suferinţă şi le-a reamintit că modul în care se va comporta armata va fi văzut de lumea întreagă. Apoi le-a ordonat: „Nici o unitate să nu intre în oraş neîncolonată... Jafurile şi incendiile, chiar şi cele accidentale, vor fi aspru pedepsite“. Totuşi, la 7 decembrie, împăratul Hirohito îşi numise unchiul, prinţul general-locotenent Asaka Yasuhiko, în funcţia de comandant suprem al arma­tei de la Nanjing şi se pare că s-au transmis ordine conform cărora toţi captivii trebuiau să fie ucişi. Cu certitudine, Batalionul 66 al japonezilor primise instrucţiuni să împuşte toţi prizonierii.

Multe dintre atrocităţile comise de japonezi sînt puţin cunoscute, dar „masacrul de la Nanjing“ a fost dezvăluit lumii fiindcă acolo au fost şi martori din alte state. Dacă într-adevăr japonezii intenţionaseră să evite vărsarea de sînge inutilă, atunci au eşuat de la bun început. Pe cînd japonezii intrau în oraş, unii chinezi au fluturat steaguri japoneze şi i-au aclamat, considerînd că propriul guvern îi abandonase, dar armata invadatoare a început să tragă la întîmplare asupra oamenilor, inclusiv asupra femeilor în vîrstă şi copiilor, pe care-i împuşcau în spate cînd fugeau, pînă cînd străzile s-au umplut de sînge. Cînd au început să meargă din casă-n casă, căutînd soldaţi chinezi, trupele japoneze au continuat masacrul mai sistematic. Apoi, au masacrat toţi soldaţii capturaţi – secerîndu-i cu mitralierele, stropindu-i cu benzină şi arzîndu-i de vii sau folosindu-se de ei pentru a exersa atacul la baionetă. Mulţi ofiţeri japonezi credeau că dacă îşi pun soldaţii să-i străpungă cu baionetele pe prizonierii lipsiţi de apărare, cei dintîi vor deveni mai duri. Unul dintre ei spunea că, atunci cînd decapitase un prizonier chinez cu sabia, „simţise mai multă vlagă undeva în vintre”. Un martor al unei execuţii în masă scria: „Cei din primul rînd au fost decapitaţi, cei din al doilea au fost siliţi să arunce trupurile descăpăţînate în rîu înainte de a fi ei înşişi decapitaţi. Omorurile au continuat fără întrerupere de dimineaţă pînă seara, dar nu au reuşit să ucidă decît 2.000 de oameni astfel. A doua zi, plictisiţi să mai omoare oameni în acelaşi fel, au scos mitralierele”.

Un ofiţer japonez aflat la faţa locului a estimat că au fost executate în jur de 20.000 de persoane. (va urma) JOHN WITHINGTON

L ec tia d e I s t ori e ,

AVRAM IANCU – 200

Interviu cu TIBERIU GROZA – președintele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu“ din România

(urmare din pag. 1) Pentru a trăi atmosfera de sărbătoare națională prilejuită de bicentenarul nașterii Crăișorului, și pentru a pătrunde în miezul activităților organizate pentru acest eveniment unic, m-am gîndit că ar fi nimerit să port un dialog cu un om dedicat cunoașterii vieții și activității lui Avram Iancu, un om implicat, de ani de zile, în perpetuarea efigiei Crăișorului Munților în conștiința românilor, nemurind idealul pentru care a murit moțul Avram Iancu.

Cine putea să întruchipeze aceste valori ale reprezentării dorului Iancului în magma Poporului Român mai bine decît Președintele Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, domnul Tiberiu Groza.

Citiți interviul de mai jos și vă veți trezi în fața unui moment de grație al Istoriei noastre milenare, reînviată – sub emblema patriotică a sfîntului moților, Crăișorul Avram Iancu, străluminat de sub zidirea celor 200 de ani.

Geo Ciolcan: Pentru a avea o bază de date de la începutul dialogului nostru, deși sînteți cunoscut (și apreciat) pentru activitatea pe mai multe paliere pe care o desfășurați, vă rog să vă prezentați cititorilor Revistei „România Mare”, în special ca om de cultură și ca promotor al menținerii viu al simbolului care ste Avram Iancu.

Tiberiu Groza: Deși de profesie sînt artist-ceramist, fiind absolvent al Liceului de Arte Plastice și apoi al Academiei de Arte Vizuale din Cluj-Napoca, viața m-a purtat pe cu totul alte drumuri ale artei și culturii.

La doar doi ani de la finalizarea studiilor artistice, am înființat ansamblul folcloric „Dor Transilvan” din cadrul Companiei de Transport Public din Cluj-Napoca, unde lucram încă din perioada studenției ca grafician și președinte de sindicat. A fost și este pînă în ziua de astăzi singurul ansamblu folcloric de întreprindere care s-a mai înființat în România în anii de după revoluție.

Timp de 30 de ani am condus acest ansamblu folcloric la performanțe artistice deosebite, reprezentînd România la peste 110 festivaluri internaționale, pe trei continente: Europa, America și Asia. Timp de aproape zece ani am condus Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj. Din anul 2000 am organizat, în calitate de președinte al fundației culturale

”Etno Star”, 22 de ediții ale festivalului „Serbările Transilvaniei” devenit, din 2016, festival internațional de folclor.

Este singurul festival internațional de folclor din România organizat de o fundație, nu de instituții ale statului.

Din 1994, odată cu înființarea Ansamblului „Dor Transilvan”, am activat permanent în cadrul Societății Cultural-Patriotice „Avram Iancu” din România, participînd cu ansamblul „Dor Transilvan” la cele Inte mai importante manifestări organizate rvi anual de Societate: la sărbătoarea de la „Ro urile R e mân Dupăpiatră, sărbătoarea de la Crucea ia M vistei Iancului, sărbătoarea de pe Muntele are“ Găina, serbările de la Țebea, festivalul național Colind Iancului, înființarea unei noi filiale sau dezvelirea de busturi și Ioan Teodor Stan sînt: realizarea statuii lui Avram statui dedicate eroului Avram Iancu. Între anii 2000 și Iancu în Cluj-Napoca, apărarea intereselor economice 2013 am activat ca vicepreședinte al Societății, iar din și sociale ale locuitorilor din Țara Moților și educația 2019 pînă în prezent ca președinte al acesteia. cultural-patriotică a tinerei generații în spiritul cinstirii G.C.: Activați într-o simbioză benefică: ca director înaintașilor, a dragostei de neam și de țară. al Ansamblului Folcloric „Dor Transilvan” și ca G.C.: De la înființare pînă acum Societatea Culturalpreședinte al Societății Cultural-Patriotice „Avram Patriotică „Avram Iancu” din România și-a jalonat Iancu” din România. Deși este greu de sistematizat, activitatea cu o serie de acțiuni menite să demonstreze care dintre cele două activități (responsabilități) vă reprezintă și, în final, cum reușiți să gestionați două viabilitatea fenomenului „Avram Iancu” în România, platforme – una artistică și una istorică – împărțindu- cu precădere reflectarea acțiunilor acestuia în gîndirea vă viața între acapararea Muzelor Melpomene și Clio? contemporană a locuitorilor din Apuseni, în zilele T.G.: După cum reiese din succinta prezentare noastre. Ne puteți enumera cîteva dintre aceste activități?

T.G.: În primul rînd trebuie evidențiat faptul că s-a a activității mele artistice și profesionale, cele reușit în 1993 realizarea și dezvelirea la Cluj-Napoca a două activități au debutat simultan în cariera mea celei mai grandioase statui dedicate lui Avram Iancu. Apoi profesională, dar faptul că mai întîi a fost activitatea s-au înființat cele 71 de filiale ale Societății, Societatea artistică în cadrul ansamblului și apoi, tocmai datorită devenind națională; s-a obținut modificarea legislației acesteia, activitatea cultural-patriotică în cadrul Societății, consider că activitatea artistică mă reprezintă privind „Carnetul de Moț” și s-au inițiat manifestările comemorative anuale la casa lui Avram Iancu, cele de și mă definește pînă acum în mare măsură.

G.C.: Pentru că subiectul acestui interviu este la Țebea și Dupăpiatră, județul Hunedoare, Crucea centrat pe bicentenarul lui Avram Iancu, propun să Iancului, județul Cluj, și Muntele Găina, județul Alba. rezervăm principala parte a dialogului nostru acestui S-a inițiat Festivalul Național „Colindul Iancului”, la eveniment a cărui rezonanță a depășit cu mult hotarele Cluj-Napoca, și s-au ridicat numeroase busturi ale lui Munților Apuseni și chiar fruntariile României. Ca o Avram Iancu în aproape toate localitățile din Munții introducere logică, într-un cadru elevat, încărcat nu Apuseni. Începînd din 1995 s-a editat ziarul și apoi numai cu sintagmele unei Istorii frămîntate, ci și cu revista „Iancule Mare”, revistă ajunsă în acest an jubiliar recunoașterea trecutului nostru glorios – ce înseamnă, la numărul 76. S-au tipărit numeroase cărți dedicate lui astăzi, pentru români, Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu și Revoluției de la 1848 și eroilor de la „Avram Iancu” din România?

1784, Horia, Cloșca și Crișan.

T.G.: Astăzi, Societatea Cultural-Patriotică „Avram G.C.: Anul 2024 este un an special pentru perpetuarea Iancu” se definește ca sora mai tînără a Societății imaginii Crăișorului, astfel cum cred că și preocuparea ASTRA, societate care cîndva îi cuprindea pe toți dumneavoastră a fost canalizată tot pe direcții de acțiune intelectualii și patrioții din Transilvania, pe toți cei care speciale. Care au fost acestea? au luptat pentru recunoașterea românilor transilvăneni T.G.: Aniversarea bicentenarului nașterii lui Avram ca națiune distinctă și egală cu națiunile conducătoare din Transilvania. Înființată în 1990 de un grup de Iancu, în 2024, a influențat puternic activitățile Societății intelectuali clujeni, academicieni, profesori universitari ce-i poartă numele și-i cinstește memoria. În acest și fețe bisericești, Societatea „Avram Iancu” a an, pînă la finalul lunii iulie, Societatea a organizat și contribuit la ridicarea statuii lui Avram Iancu din Cluj- desfășurat peste 50 de activități constînd în editatea a Napoca, pentru împlinirea visului atîtor generații de 10 titluri de carte despre Avram Iancu, desfășurarea de patrioți transilvăneni de a-i ridica o statuie eroului în simpozioane, lansări de carte, marșuri intitulate „Marșuri orașul în care funcționa cîndva Dieta Transilvaniei, pentru Iancu”, ridicarea de statui. Numai în primele șase cea care le refuza în 1896 drepturile fundamentale ale luni ale anului s-au lansat și distribuit, gratuit, 5000 de Românilor, și orașul unde și-a finalizat studiile liceale exemplare din „Biografia lui Avram Iancu”, scrisă de Iosif Sterca-Șuluțiu, la 1897, prima biografie dedicată și universitare marele erou.

Din 1992 Societatea „Avram Iancu” s-a reorganizat eroului și singura scrisă de o personalitate care l-a înființînd filiale în majoritatea localităților din Munții cunoscut direct pe Avram Iancu, autorul fiind coleg din Apuseni, ajungînd, în 1998, la 55 de filiale, iar în copilărie cu Iancu, revoluționar pașoptist și fondator, anul 2002 la 71 de filiale, inclusiv în străinătate: apoi președinte al Societății ASTRA. Elveția, Canada, SUA, Serbia. Obiectivele Societății, În luna august din acest an se va dezveli un bust al lui conform inițiativei domnului profesor universitar Avram Iancu în „Satul Românesc” din Parcul Națiunilor,

situat în Canton, Ohio, SUA, iar anul viitor se va inaugura în același perimetru american Casa Memorială Avram Iancu, copie fidelă a casei natale a Crăișorului. Pînă la sfîrșitul anului se va dezveli o nouă statuie a lui Avram Iancu în localitatea Brad, și un bust în localitatea MăguraRăcătău, județul Cluj. La Cluj-Napoca, în septembrie se va inaugura Centrul Memorial Avram Iancu în casa unde a locuit acesta pe perioada studiilor universitare și se va sfinți un frumos bust realizat special pentru acest Centru Memorial.

G.C.: Știm că în Țara Moților cultul lui Iancu are rădăcini adînci, denumirea unor locuri cu numele Crăișorului (Poiana Iancului, Izvorul Iancului, Peștera Iancului, Fîntîna Iancului) sînt edificatoare. Cum se raportează, astăzi, față de trecut, acest cult?

T.G.: Numeroasele manifestări anuale ce se desfășoară în localitățile din Țara Moților, la monumentele dedicate lui Avram Iancu, considerăm că reprezintă expresia vie a dragostei și respectului pe care locuitorii Țării Moților îl poartă celui mai mare erou al românilor transilvăneni, eroul național Avram Iancu.

G.C.: Dar tineretul mai rezonează ca înainte de 1989, cînd versurile poetului Adrian Păunescu, cîntate la Țebea, însuflețeau zeci de mii de inimi tinere: „Trăiască duhul lui Iancu,/ Trăiască moțul între moți/ Cîmpia Libertății spune că/ Avram Iancu sîntem toți”? Se mai poate spune că, astăzi, ne mai confundăm cu Avram Iancu, cu idealurile lui despre România, despre români, despre libertate?

T.G.: Din păcare nu mai rezonează, sau nu mai rezonează în aceeași măsură precum înainte de 1989.

Din păcate, după Revoluție, entuziasmul și patriotismul românilor manifestate prin înființarea Societății, a Vetrei Românești, reînființarea Societății ASTRA, a partidelor PUNR și România Mare, s-au diminuat enorm de mult, acoperite fiind de zbuciumul vieții cotidiene, adaptarea la noua societate și bulversarea sistemului educațional.

Tocmai din această cauză Societatea „Avram Iancu” din România și-a asumat și misiunea de educație culturalpatriotică pentru tînăra generație.

G.C.: Printre exemplele care demonstrează prezența vie a Iancului în cotidian, se numără și „Drumul Iancului” – acel drum ideatic dintre două puncte-reper în viața lui Avram Iancu: Vidra (locul nașterii) și Țebea (locul de veci). Ce semnifică această cale de aproape 50 de kilometri în epopeea perpetuării amintirii Crăișorului?

T.G.: „Drumul Iancului”, ca și „Marșul pentru Iancu”, inițiate din acest an de Societatea „Avram Iancu” din România, pe traseul Cluj-Napoca, Casa Memorială Avram Iancu – Cîmpeni – Crucea Iancului, semnifică dragostea locuitorilor din Țara Moților pentru Avram Iancu, dovada vie că pentru unii dintre noi Avram Iancu rămîne întruchiparea celor mai nobile calități ale românilor transilvăneni, modelul de luptă, trăire și jertfă pentru fericirea neamului românesc.

G.C.: Pentru că am amintit mai sus de Țebea – locul unde, an de an, românii se adună sub Crucea Iancului

și la umbra bătrînului stejar al lui Horea – cum vor arăta anul acesta, în septembrie, manifestările de la Panteonul de la Țebea?

T.G.: Pe baza amplorii manifestărilor desfășurate pînă acum în „Anul Avram Iancu”, considerăm că la Țebea vor fi cele mai grandioase manifestări omagiale din acest an.

G.C.: Pe 20 și 21 iulie s-a desfășurat tradiționalul Tîrg de Fete de pe Muntele Găina – vestita adunare populară, cunoscută de prin anii 1800, ca tradiție a moților din Apuseni. Cum anul acesta – an omagial Avram Iancu – sărbătoarea fiind dedicată Crăișorului Munților, ce ne puteți spune despre translația dinspre Tîrgul de Fete de pe Muntele Găina și „Duhul lui Iancu”?

T.G.: Începută ca o mare și frumoasă întîlnire a românilor trăitori în Țara Moților, afirmare periodică a stăpînirii românești dintotdeauna asupra acestor munți și acestei provincii numită Transilvania, sărbătoarea de pe Muntele Găina s-a transformat, de-a lungul anilor, într-o mare sărbătoare dedicată eroului Avram Iancu.

Deși și-n forma actuală de desfășurare se regăsește tîrgul meșteșugăresc, alături de tîrgurile de odinioară, importanța sa a scăzut în favoarea momentului omagial din dimineața zilei de duminică și a spectacolelor organizate în zilele de sîmbătă și duminică. Tot acum se desfășoară marșul pe „Drumul Iancului”, evocare istorică a drumurilor parcurse de Avram Iancu în epocă, ceea ce întărește această transformare a „Tîrgului de Fete” de pe Muntele Găina.

G.C.: Domnule Tiberiu Groza, știm că, în raport cu răscolitoarele evenimente din anii ʼ90, societatea românească a evoluat. Totuși, nu pot să uit (pe atunci

eram reporter la săptămînalul „Românul”, care apărea la București) vehemența cu care UDMR s-a ridicat împotriva înălțării cunoscutei statui a lui Avram Iancu din piața cu același nume, din Cluj-Napoca, la inițiativa primarului de atunci al orașului de pe Someș, Gheorghe Funar. Mai apoi , nu pot să uit momentul de sfidare a Istoriei României cînd, în anul 2011, la Miercurea-Ciuc, Csibi Barna (angajat la Direcția de Finanțe Publice Harghita) spînzura în piața orașului o păpușă care îl reprezenta pe Avram Iancu, și, culmea! – procurorii considerînd gestul ca nefiind unul de natură ofensatoare la adresa Statului Român! Astăzi, cînd din manualele de Istorie a României sînt eliminate multe pagini despre trecutul nostru glorios și eroii care l-au înnobilat, cum vedeți dumneavoastră, care sînteți ancorat în mijlocul unor evenimente de acet gen (pe unele le și generați), evoluția studiului Istoriei României în școala noastră, precum și reacțiile ministerului de resort și a unor instituții culturale din Țară la mistificarea cu care noii „istorici” tratează Istoriografia Românească?

T.G.: Așa cum am precizat mai sus, ridicarea statuii lui Avram Iancu în Cluj-Napoca s-a făcut de către Societatea Cultural-Patriotică Avram Iancu din România, la inițiativa membrilor săi fondatori, academicienii David Prodan și Ștefan Pascu, a profesorilor universitari Nicolae Edroiu, Raul Șorban, Gheorghe Arion și a foarte energicului președinte, prof. dr. Ioan Teodor Stan. Deci, vehemența UDMR este firească și de înțeles pentru atmosfera acelor vremuri cînd maghiarii din România s-au simțit îndreptățiți, ca urmare a revoluției române, să lupte pentru autonomia Transilvaniei, așa cum pașoptiștii români au luptat împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria.

Dar vehemența împotrivirii UDMR la ridicarea statuii lui Avram Iancu nu poate să umbrească frumusețea împlinirii acestui vis al românilor transilvăneni, după cum nu a putut întoarce cursul firesc al istoriei, al Unirii din 1918 a Transilvaniei cu România. Iar gesturile acestor anonimi, lipsiți de reprezentativitate și discernămînt, de a spînzura păpuși în piețele orașelor, nu face decît să discrediteze comunitatea căreia aceștia îi aparțin.

G.C.: Sînt sigur că, astfel cum ați făcut și pînă acum, sub emblema și sub aura de martir a lui Avram Iancu – mai ales că România trăiește o vreme de criză, în primul rînd, morală – ne veți „preda”, în continuare, lecția nemuritoare a Crăișorului, iar noi să fim în stare să-i venerăm amintirea cu versurile cîntecului „Marșul lui Iancu”, apărut în toiul evenimentelor revoluționare de la 1848; Pe dușmani s-alungăm. „Astăzi cu bucurie

Românilor, veniți Iancule mare, Pe Iancu în cîmpie Bravule tare Cu toți să-l însoțiți Cu noi să fii, Spălați armele voastre Tu însoțește Degrabă s-alergăm Și însuflețește Pe ai tăi fii”.

Din locurile noastre

Statuia lui Avram Iancu, din Cluj-Napoca

14

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

Destine remarcabile • Destine remarcabile

Avocatul S. Rosental (II)

Întrucît erau în joc fundamentale interese naţionale, dar şi de ordin politic şi economic, statul român făcuse apel la trei mari jurişti – Alexandre Millerand, Nikolas Politis şi S. Rosental. Cel dintîi fusese în 1914-1915 ministru de război al Franţei, între 1920 şi 1924 preşedinte al Franţei, iar în momentul procesului era avocat la Curtea de Apel din Paris. Cel de-al doilea fusese, între 1917 şi 1920, ministru de Externe al Greciei, în 1923 avea să devină preşedinte al Ligii Naţiunilor, iar din 1937 pre­şedinte al Institutului de Drept Internaţional. În timpul procesului din faţa instanţei de arbitraj era profesor la Facultatea de drept din Paris. Despre cel de-al treilea ştim acum cine şi ce era. Deşi poate că s-ar cuveni să mai adăugăm ceva. Graţie unanim admiselor sale calităţi de jurist, S. Rosental a fost o vreme şi preşedintele Consiliului juridic al Ministerului de Externe al României.

Conform art. 8 din legea de organizare a acestui minister, preşedintele şi membrii consiliului său juridic trebuiau „recrutaţi din jurisconsulţi distinşi, numiţi prin decret regal”. Şi cu adevărat, atîta vreme cît Rosental a prezidat consiliul – noi am găsit dovezi doar pentru anul 1930 – alături de el au mai funcţionat cîţiva din cei mai iluştri reprezentanţi ai baroului bucureştean: Emil Ottulescu, Alfred Djuvara, C. Stoicescu şi Racoviceanu. În orice caz, înfruntarea cu exponenţii revizi­ onismului maghiar pare să-l fi marcat pe Rosental care, după opt ani, a publicat, în Revue Universelle din Paris – nr. 1, din iunie 1934 – un amplu studiu intitulat: La révision du Traité de Trianon est-elle possible?

Iar sub semnătura sa a adăugat: „Ancien membre de la Delégation Roumaine à la Conférence de la Paix”. Studiul era structurat pe următoarele capitole: Originile tratatului; Ungurii în faţa Conferinţei de pace; Primirea Ungariei în Societatea Naţiunilor; Campaniile ungureşti; Campania pentru revizuirea Tratatului. Nu intenţionăm să intrăm într-o analiză a argumentelor avansate de Rosental, dar concluziile sale – cu un caracter vizionar pentru momentul cînd au fost trase şi nu lipsite de o anume actualitate nici astăzi – merită ni se pare a fi amintite: „Revizuirea Tratatului de la Trianon – a scris astfel el – apare ca absolut imposibilă pe căi paşnice. Şi atunci? Trebuie s-o spunem că cei care fac campanie pentru revizuirea Tratatului, contrar Pactului Societăţii Naţiunilor, că cei care sprijină această campanie ori numai o încurajează îşi asumă în mod deliberat tragica responsabilitate a riscurilor şi consecinţelor ce ar rezulta”.

Bun cunoscător al istoriei contemporane a ţării la care, de multe ori, a participat nu ca simplu spectator, ci ca autor, S. Rosental s-a vădit a fi, în cursul deceniului patru, şi un excelent comentator al ei – în publicaţii de mare autoritate internaţională la care nu

Grand Trianon Palace, locul unde s-a semnat Tratatul din 1920

oricine avea acces. În această ordine de idei, ni se pare, bunăoară, de certă relevanţă studiul său, de 40 pagini, publicat în Revue d’Histoire Diplomatique (numărul din octombrie-decembrie 1934) şi semnat tot cu sublinierea unei calităţi la care ţinea probabil foarte mult, cea de „Ancien membre de la Délégation Roumaine à la Conférence de la Paix”. Studiul se numea: Une page d’histoire roumaine. La Roumanie dans la Grande Guerre şi explica raţiunile care siliseră România, după defecţiunile armatelor ruseşti de pe frontul din Moldova şi încheierea păcii de la Brest-Litovsk, să încheie ea însăşi o pace separată cu Puterile Centrale. În acelaşi timp, studiul era un discret elogiu la adresa lui Ferdinand I, din care rezulta că autorul îl cunoscuse în intimitate, în sfîrşit, studiul avea şi conotaţii cu actualitatea de atunci, cum o denota, de pildă, post-scriptumul consacrat unui eveniment de ultimă oră ce stîrnise tot felul de comentarii şi o nedisimulată nelinişte pe care autorul căuta să o atenueze, ori poate că el însuşi refuza să vadă ceea ce evenimentul semnifica în realitate: „Acest articol – scria Rosental – era gata scris cînd, la 29 august trecut, spre stupefacţia generală – s-a aflat că dl. Titulescu a încetat să mai conducă politica externă a României.

Evenimentul căruia, cel puţin pentru moment, nu este cazul să i se caute cauzele, împrejurările în care s-a produs şi urmările pe care le-ar putea avea, a putut da loc unor îngrijorări, dar se poate, totuşi, considera ca sigur că România va şti să nu-şi schimbe, nici politica naţională, indisolubil legată de însăşi existenţa ei, nici să accepte să fie mult timp lipsită de serviciile celui mai mare bărbat de stat al ei”.

Rosental se înşela însă; Carol al II-lea nu numai că s-a dispensat cu multă plăcere de Titulescu, dar a socotit acest lucru un pas decisiv pe calea concentrării politicii interne şi externe a statului în propriile-i mîini – cu rezultatele prea bine cunoscute. În ce-l priveşte pe Rosental, el a mai continuat o vreme să aibă contingenţe cu politica externă a României, fără a neglija, totuşi, cu desăvîrşire nici avocatura, mai ales cînd era vorba de cauze importante, probabil şi sub raport remuneratoriu. Cum a fost, de pildă, în 1937, procesul dintre Continentale-Gesellschaft für Bank und Industriewerke din Zürich, pe de o parte – care preluase creanţele societăţii Kredit-Anstalt din Viena asupra fabricilor de zahăr „Lujani” şi „Cristiatic” – şi Banca de Credit Român şi Max Ausnit, pe de alta, somaţi să plătească celei dintîi frumoasa sumă de 34.340.000 de franci francezi aur, plus dobînda de 6% şi cheltuieli de judecată.

Trăind în Franţa, dar cu rădăcini acasă Dar din 1938 – în împrejurări pe care n-am izbutit să le descoperim – Rosental s-a strămutat la Paris, de unde a continuat, însă, să aibă legături cu ţara, între alţii, prin avocatul Victor Raţiu, ce-i reprezenta interesele aici.

Astfel, la 6 mai 1938, Raţiu îi comunica că Argetoianu se interesa, pentru o eventuală cumpărare, de o casă a lui Rosental, căruia dorea să-i fie „agreabil”, întrucît ştia că a fost prieten cu ruda sa Barbu Delavrancea. Victor Raţiu părea, de altfel, să fie şi el un om cu întinse relaţii în lumea bună a vremii, căci în aceeaşi scrisoare – după ce îl informa pe Rosental că fusese pe la „domnişoara”, sora lui, spre a o pune la curent cu dorinţa lui Argetoianu – îi relata o convorbire avută cu mitropolitul Ardealului asupra stării sănătăţii lui Octavian Goga după congestia cerebrală pe care acesta o avusese. Şi tot acelaşi avocat Raţiu (care locuia în str. Italiană 6) îi vestea lui Rosental, de astă dată la 10 iunie 1940, deci cu numai cîteva zile înainte de prăbuşirea Franţei şi ocuparea Parisului de către germani, că, în pofida unei hotărîri exprese a Consiliului de Miniştri din cauza stării de război, Banca Naţională se lovea de mari greutăţi în a-i transfera lunar o sumă în franci francezi şi că numai cu mare greutate izbutise să-i transfere franci elveţieni, întrucît comunicaţiile dintre Elveţia şi Franţa nu fuseseră

RM

încă întrerupte. În rest, însă, îl asigura că el continua să plătească mai departe cotizaţiile pe care cel plecat le datora la selectele Jockey şi Automobil Club, al căror vechi membru era.

Curînd, cursul vieţii lui Rosental avea să sufere, totuşi, o schimbare dramatică. Primele semne ale ei ne sînt dezvăluite de două scrisori adresate de avocat lui Nelli Catargiu, fostă doamnă de onoare a reginei Maria, pe care le vom reproduce în întregime (şi tot în traducere). Ambele au fost expediate din Hossegor (departamentul Landes), unde Rosental se refugiase probabil după ocuparea Parisului, în speranţa aflării unei iluzorii oaze de relativă linişte. „Hossegor, 15 mai 1941 Scumpă doamnă, Am primit bunele dvs. rînduri din 14 aprilie şi mă grăbesc să vă exprim cele mai vii mulţumiri şi vă rog să exprimaţi doamnei (probabil soţia lui Ion Antonescu – n.n.) respectuoasele mele omagii de recunoştinţă şi devotament. Încă foarte serios bolnav, copleşit de griji şi departe de ţară, fără a mă putea gîndi pentru moment să încerc a obţine autorizaţiile necesare pentru a întreprinde călătoria de înapoiere, îmi iau libertatea de a vă inoportuna din nou spre a vă cere s-o rugaţi respectuos pe doamna să continue a-mi acorda înalta şi binevoitoarea ei protecţie pe lîngă şeful guvernului, pentru ca el să binevoiască a examina modestele mele cereri şi, în înaltul spirit de dreptate care îl caracterizează, să le dea o rezolvare favorabilă.

Rog, astfel, în primul rînd, ca prietenul şi cola­ boratorul meu dl. Raţiu, ce se ocupă de interesele mele, să fie autorizat a-mi scrie scrisori deschise, în limba franceză sau în română, o dată pe lună, prin intermediul legaţiei noastre din Vichy, ce mi le va transmite prin curierul legaţiei la Paris, iar de la Paris aici. În al doilea rînd şi graţie doamnei, dl. Raţiu m-a anunţat că a obţinut autorizaţia de a-mi trimite 45.000 franci, reprezentînd alocaţia pentru trei luni, suma de 15.000 franci pe lună fiind aprobată de fostul guvern la propunerea d-lui Gafencu. Rog să i se acorde autorizaţia de a-mi trimite şi sumele pentru lunile din urmă şi de a continua să-mi trimită aceeaşi sumă de 15.000 franci pe lună, întrucît viaţa este aici excesiv de scumpă.

Aceste două cereri se justifică prin faptul că eu mă aflu aici imobilizat, atît de către evenimentele războiului, cît şi de boală şi de imposibilitatea abso­ lută de a mă înapoia pentru moment în ţară. În sfîrşit, şi în ultimul rînd, întrucît mi s-a comunicat că s-a luat dispoziţia generală de a nu se mai elibera paşapoarte diplomatice, rog stăruitor ca, ţinîndu-se seama că eu sînt de peste 20 ani titularul unui astfel de paşaport în schimbul misiunilor îndeplinite în străinătate şi al serviciilor făcute, ministrul nostru din Franţa să fie autorizat a-mi prelungi paşaportul diplomatic, expirat la finele lui 1939, pînă la finele lui 1941. Nu este, desigur, nevoie să vă explic raţiunile pentru care, în împrejurările de astăzi, acest lucru îmi este atît de necesar. De acum şi pînă la finele anului ori starea mea se va îmbunătăţi şi mă voi putea întoarce în ţară, ori n-am să mai am nevoie de nici un fel de paşaport. în situaţia în care mă aflu, acest lucru, ca şi cele două puncte dinainte, au pentru mine o însemnătate capitală. Nu cer nici un act ilegal, nici favoruri, ci pur şi simplu să se ţină seama de cazul de forţă majoră care mă împiedică să revin în ţară şi de împrejurările de acum, spre a-mi prelungi pînă la finele anului paşaportul de care beneficiez de peste douăzeci de ani şi care astăzi mi-e mai necesar ca oricînd.

Dl. Raţiu va sta la dispoziţia dumneavoastră spre a vă furniza în caz de nevoie detalii asupra statelor mele de serviciu, despre familie şi despre mine.

Vă mulţumesc din toată inima pentru îndatoritoarea primire pe care o veţi rezerva prezentei şi vă rog, scumpă doamnă, să transmiteţi salutările mele d-lui Catargiu, iar pe dumneavoastră înşivă să acceptaţi respectuoasele omagii şi recunoştinţa mea.

S. Rosental”. (va urma) DUMITRU HÎNCU

15

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Citadela din Haiti – simbol al unei națiuni (I) Călăreţul ce urcă pe drumul şerpuit de munte zăreşte, de îndată ce trece de ultima cotitură a potecii, „prora“ Citadelei înălţîndu-se din ceaţă, asemenea unui vas fantomă rătăcind pe mare. Înaltă cît un transatlantic, Citadela din Haiti este una dintre cele mai mari fortăreţe din lume. Corpul principal, care are cinci etaje, este construit în jurul unei curţi, după un model francez din Secolul XVIII. Arcadele, tavanele boltite şi complicatul sistem de apeducte sînt asemănătoare celor folosite de romani. Bateriile de tunuri supraetajate reprezintă o inovaţie influenţată de arta construcţiilor militare din Secolul XIX. Cetatea a fost ridicată la începutul acelui veac pentru a-i apăra pe haitieni – pe atunci o naţiune tînără, creată din foşti sclavi – de o eventuală invazie europeană.

Fortăreaţa devenise principalul obiectiv pentru regele Henry Cristophe, un negru care a domnit în anii 1807-1820. Christophe a fost un monarh aspru, dar multe dintre măsurile sale au avut un caracter progresist. Într-o ţară sortită sărăciei şi anarhiei politice, legenda lui Christophe a devenit, ca proporţii cel puţin, foarte asemănătoare cu cea a regelui Arthur.

Citadela n-a mai fost terminată; lucrările s-au întrerupt după moartea lui Christophe. În urmă cu mai muiţi ani, un proiect de restaurare şi conservare, cu subvenţii internaţionale, a salvat-o de dubla acțiune destructivă a climei şi a timpului. Astăzi, Citadela este considerată un monument închinat primei imprejurări în care sclavii s-au ridicat împotriva stăpînirii coloniale, pentru a-şi făuri şi menţine propria lor naţiune. UNESCO a înscris-o pe lista moştenirilor culturale de interes universal, alături de priamidele de la Gizeh, Catedrala din Chartres şi Acropolea Atenei.

Sclav sau om liber?

La poalele promontoriului pe care a fost ridicată construcţia, se află locul unde se crede că a ancorat, în decembrie 1492, Cristofor Columb, în prima sa călătorie transatlantică. În apropiere este La Navidad, întîia aşezare europeană din Lumea Nouă. Columb a revendicat în mod oficial teritoriul pentru Spania şi i-a dat un nume, La Isla Espanola (mai tîrziu Hispaniola).

Insula a fost, prin recoltele neîntrerupte de trestie de zahăr şi cafea, cea mai productivă colonie din Lumea Nouă, rîvnită de toate celelalte puteri europene.

Cruzimea plantatorilor şi variola au venit curînd de hac băştinaşilor. Dar recoltele nu au fost afectate. Sclavi negri le-au luat locul indienilor arawak, asigurînd pe mai departe profituri însemnate coloniştilor spanioli. În anul 1679, Franţa a cucerit o parte din insulă, pe care a rebotezat-o Saint Domingue. Spaniei i-a rămas mai mult de jumătate, un teritoriu corespunzînd, cu

Locația Citadelei din Haiti

Henry Christophe

aproximaţie, Republicii Dominicane de astăzi. Doi ani după izbucnirea Revoluţiei franceze, în 1791, însufleţiţi de idealurile promovate de aceasta, locuitorii insulei s-au răsculat în masă. După cucerirea independenţei, în 1804, teritoriul şi-a reluat vechea denumire: Haiti, adică „ţara munţilor“. În cei 12 ani de lupte s-au distins generalii negri Toussaint Louverture, Jean-Jacques Dessalines şi viitorul rege Henry Christophe. Toţi trei s-au temut că ar putea apărea o nouă armată şi o nouă flotă franceză, care să îi reducă, din nou, la starea de sclavie. Pentru a preîntîmpina o asemenea posibilitate, au conceput planul amplasării Citadelei şi a unui număr de alte 20 forturi mai mici pe culmile munţilor. Istoria îi atribuie lui Toussaint ideea şi lui Dessalines începerea lucrărilor.

Christophe – supranumit regele Constructor, deoarece credea că prin înălţarea de clădiri grandioase, noul stat se putea impune în rîndul naţiunilor – a fost cel care a dus proiectul aproape pînă la capăt.

Multe date despre originea şi viaţa lui Henry Christophe rămîn simple speculaţii. Chiar şi înfăţişarea lui a dat naştere la descrieri extrem de variate. Un portret al său, realizat de pictorii curţii, îl înfăţişează ca un bărbat de statură medie, de vîrstă mijlocie, cu umeri înguşti şi abdomen proeminent, cu un chip blînd, inteligent, îmbrăcat ca un gentilom englez. Nimeni nu ştie dacă el

s-a născut om liber sau sclav şi nici măcar de unde venea. Vorbea engleza la fel de bine ca franceza, dar ascundea acest lucru atunci cînd negocia cu englezii. Dr. William Hodges, arheolog amator, crede că s-a născut în Grenada britanică, ceea ce ar explica atît cunoaşterea limbii engleze, cît şi forma în care prefera să-i fie ortografiat numele – Henry; mai degrabă decît Henri. A plecat pe mare la vîrsta de 10 ani, angajîndu-se ca mus. În cele din urmă, corabia pe care se afla a ajuns în Haiti.

A rămas acolo pînă în 1780, cînd s-a înrolat într-un contingent francez ce avea să lupte alături de americani, în războiul lor de independenţă. A participat la bătălia de la Savannah (1778), în cursul căreia a fost rănit. S-a întors pe insulă, cu banii de soldă în buzunar. În căutarea unei slujbe, a devenit îngrijitor de cai la patronii Hanului Coroanei. Curînd a fost avansat chelner, iar mai tîrziu a ajuns administrator (după ce s-a însurat cu Marie Louise Coidavid, fiica proprietarului). A fost un soţ devotat pînă în ultimii ani ai zbuciumatei sale vieţi şi un tată scrupulos, deşi deloc expansiv, pentru dolofanul şi puţin promiţătorul său fiu, Victor-Henry, sau fiicele sale Améthyste-Henry şi Anne-Athénais. Înainte de a intra în armata lui Toussaint, era deci un prosper director de hotel și plantator. În vremea războiului de independenţă haitian, Henry Cristophe a fost locotenentul lui Toussaint, primul conducător. A rezistat unei armate franceze de invazie, în anii 1801-1802, predîndu-se doar după ce i s-a promis că îşi va păstra gradul militar. Ulterior, i s-a alăturat lui Dessalines pentru a-i alunga pe ocupanţi.

După asasinarea lui Dessalines, Christophe a devenit, prin voinţa poporului, noul conducător al Haitiului.

El a avut de înfruntat opoziţia liderilor mulatri, care controlau atît adunarea legislativă, cît şi economia şi care îl doreau doar ca marionetă. După o confruntare militară cu opozanţii săi, în ianuarie 1807, Henry Christophe s-a retras în nordul insulei, întemeind Regatul Haiti. În partea de sud, conducerea a re­venit unui mulatru, pe nume Alexandre Pétion. Acesta a dat foştilor sclavi cîte o mică parcelă de pămînt.

Dar pentru că Pétion s-a dovedit un slab conducător, producţia a scăzut mereu şi s-a instaurat dezordinea.

Statul său s-a înglodat în datorii.

„Bomboanele regale“ (1) La o ceremonie în onoarea celor care muriseră luptînd împotriva trupelor franceze, Christophe a declarat: „Îi vom uimi pe cei care ne-au defăimat rasa, dovedind că nu sîntem în nici o privinţă inferiori ca forţă fizică şi morală celorlalţi locuitori ai lumii şi arătînd că putem ajunge la acelaşi nivel de civilizaţie şi progres cu europenii“. Dar pentru a realiza acest obiectiv, el avea de înfruntat multe greutăţi. Deoarece proveneau din diferite triburi africane, mulţi dintre cei 170.000 de supuşi ai săi nu vorbeau aceeaşi limbă. Elementele care îi uneau pe supuşii săi erau mai puţine decît cele care îi dezbinau. De aceea, Christophe a condus ţara cu o mînă forte pentru a nu permite dezmembrarea statului.

El a creat o aristocraţie ereditară, formată din 4 prinţi, 8 duci, 22 conţi, 37 baroni şi 14 cavaleri. A instituit coduri vestimentare, în special pentru „Primirea de joi“, cînd curtenii îi sărutau mîna, după care îi adresau rapoarte şi cereri personale. Bărbaţii trebuiau să apară îmbrăcaţi în tunici aibe cu ciorapi de mătase şi pantofi din marochin roşu cu catarame pătrate, cu săbii avînd mînerul suflat în aur şi pălării rotunde.

Christophe a pus să se construiască un bulevard şi o biserică pentru o somptuoasă ceremonie de încoronare, comandînd în acest scop, din Anglia, un sceptru de aur şi o spadă lungă de 2,40 m. În ziua de 2 iunie 1811, la 43 ani, el a fost încoronat ca Henry I, Rege al Haiti-ului, suveran al insulelor La Tortue, Gonâve şi al altor insule îndepărtate, Nimicitor al Tiraniei, înnoitor şi Binefăcător al Naţiunii Haitiene, Creator al Instituţiilor ei Morale, Politice şi Militare.

Obiectivul căruia i-a consacrat aproape toată energia sa a fost renaşterea economică a Regatului Haiti. A profitat şi de dorinţa Spaniei, Angliei, dar mai ales a SUA de a face comerţ cu insula pentru a-şi recupera profiturile pierdute pe vremea cînd Franţa deţinea privilegii comerciale exclusive în colonie.

Printr-o muncă foarte sever reglementată, Cîmpia de Nord producea, după numai cîţiva ani, zahăr în cantităţi remarcabile. (va urma) FRANCES MACLEAN (Traducere de Raluca COTRUŢĂ)

16

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize „Nu faceți copii. Faceți bani. Și sex“

(urmare din pag. 1) În condițiile astea, parcă le dai dreptate femeilor că nu-și găsesc parteneri pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de numărul de bărbați care aleg homosexualitatea în detrimentul heterosexualității.

Am spus bine că aleg, fiindcă sub bombardamentul mediatic pe toate canalele, care prezintă homo­ sexualitatea ca fiind ceva grozav, mulți bărbați aleg să devină homosexuali fiindcă li se pare modern și au senzația că astfel devin mai speciali.

Situația asta le-a dat șefilor de companii o idee strălucită: să-și încurajeze angajatele să renunțe la a face copii la vîrsta normală pentru asta – și anume 20-30 de ani – și să amîne pentru mai tîrziu pentru a se putea concentra mai bine pe muncă și pe creșterea în funcție, salariu și poziție socială. De ce? Ca să își maximizeze ei profiturile cît mai mult posibil și să mă facă pe mine să mă întreb a mia oară: „Ce-or face cu atîția bani?”.

Poate vă întrebați cum le-au încurajat. Au făcut un calcul economic și și-au dat seama că o femeie căsătorită, cu copii de crescut nu mai muncește la fel de mult ca pînă atunci și implicit nu mai produce la fel de mult, fiindcă ajunge să pună pe primul plan copiii, nu munca. Astfel, pierderile pe care patronii le-ar avea lăsînd femeile să nască prunci ar fi mult mai mari decît dacă le-ar da acolo niște bani ca săși congeleze ovulele pentru mai tîrziu, adică după vîrsta de 30 de ani.

Despre ce bani e vorba? Iată ce spune o americancă citată de The New York Times în articolul intitulat „Your Boss Will Freeze Your Eggs Now” din data de 29 iunie a.c.: „Am primit 50.000 de dolari pentru tratamente de fertilitate în planuri sponsorizate de companie la începutul acestui an și am decis, la vîrsta de 29 de ani, să-mi îngheț ovulele.

Colega mea de cameră și le înghețase și ea pentru că avea o bursă profesională de scurtă durată care o acoperise. O altă prietenă apropiată a descris procesul de a-și face injecții cu hormoni ca pe o experiență anevoioasă, dar încîntătoare, în care în fiecare zi se minunează de capacitatea corpului ei de a-și hrăni viața viitoare”.

Mai departe, autoarea articolului scrie despre motivele care le determină pe tinerele femei să amîne nașterea de copii: „Ținînd cont de costuri, bilanțul corporal, dispariția prieteniilor, clima care se profilează și dezastrele sociale – înghețarea ovulelor a fost ca un dar. A fost o modalitate de a investi în posibilitatea, oricît de îndepărtată, de a deveni mamă, nu ca o negație a tuturor nenorocirilor culturale din jurul ei, ci ca un antidot. După ce mi-am înghețat ovulele, alte două prietene bune au decis să facă același lucru”.

Carevasăzică, tinerele femei occidentale sînt speriate de faptul că un copil le va schimba viața afectînd-o în mod negativ, înșirînd motive egoiste, cum spuneam mai sus. Pentru o tînără femeie pierderea prietenilor cu care stă la bîrfă și cu care își validează stilul de viață pe care-l duce și hotărîrile pe care le ia, echivalează cu un dezastru, negîndind că îi vor apărea noi prieteni cu copii. Problema e că bula socială în care s-a închis o face să respingă tot ceea i-ar deranja confortul zilnic.

Apoi, faptul că trupul le-ar fi afectat de naștere, e un alt lucru care le face să amîne momentul. Păi trupul e cel mai important pentru ele. Cum săși modifice trupul perfect pe care-l folosesc la atragerea de bărbați cu care să petreacă cîteva nopți de plăcere trecătoare? Păi fără un trup atrăgător, cum ar mai hălădui ele prin cluburi, ca să se îmbete, să se drogheze și să se împreuneze cu bărbați? Ori ăsta e

centrul existenței acestui tip de femei. „În clinicile Spring din întreaga țară – continuă să scrie The New York Times – numărul de cicluri de congelare a ouălor întreprinse anul trecut a crescut cu 37% față de anul precedent. Această creștere este vizibilă la clinicile de fertilitate din întreaga Americă, conform datelor de la Societatea pentru Tehnologia Reproductivă Asistată. De asemenea, pacientul prototip pare să devină mai tînăr, spun medicii, o schimbare care coincide cu o creștere constantă a pachetelor de beneficii corporative care acoperă conservarea fertilității. În 2015, doar 5% dintre marii angajatori au acoperit congelarea ovulelor; în 2023, aproape unul din cinci a făcut-o”.

O altă caracteristică a acestor generații este aceea că sînt formate din niște maimuțoi fără personalitate, care copiază tot ce văd la prietenii lor și nu ar face niciodată altceva decît face turma de care aparțin, fiindcă ar fi excluși, iar asta ar echivala cu moartea pentru ei. Spun asta bazîndu-mă pe cercetarea celor de la NYT care afirmă că „aceia care și-au văzut prietenele înghețînduși ovulele cred că pot face la fel”.

Acum, probabil, orice om cu mintea întreagă se întreabă cum te apuci după 32 de ani să fii mamă? Păi ar însemna că riști să nu-ți vezi copilul așezat pe un drum în viață fiindcă atunci cînd el va avea 30 de ani, tu vei avea 64, iar la vîrsta aia, dacă o atingi, o să fii stoarsă de energie și probabil bolnavă, așa încît exact cînd el va avea nevoie de mai mult sprijin pentru a sta pe direcția bună, tu nu i-l vei putea oferi. Ce pretenții să am de la niște gîște egoiste, să se gîndească la așa ceva? Eu prost, că îmi imaginez așa ceva.

De fapt, ele nici nu se vor apuca să facă copii după vîrsta de 30 de ani, iar embrionii vor putrezi în gheață, neutilizați. În același articol din NYT scrie că doamna Marisa Rodriguez-McGill și-a petrecut 20 de ani în programe de studii superioare, apoi și-a obținut jobul de vis la Lyft. Atunci a simțit că trebuie să recupereze timpul pierdut profesional. La 33 de ani, a folosit beneficiile lui Lyft pentru a-și congela ovulele. Ea spune că a simțit o „siguranță psihologică” care i-a permis să lucreze noaptea tîrziu și în weekend, eliberată de acea anxietate.

A simțit o siguranță psihologică care i-a permis să muncească non-stop. Despre asta e vorba în „siguranța psihologică” – că poți oricînd, prin inseminare in vitro, să devii mamă. Problema e că siguranța psihologică te va face să amîni momentul tot mai mult pînă cînd îți vei da seama că te-ai obișnuit să fii singură, iar un copil ți-ar strica confortul vieții de care ai avut parte vreme de 20 de ani. Desigur, companiile interesate în crearea de viață în laborator ți-ar putea folosi, fără să te întrebe, materialul genetic, ca să facă asta jucîndu-se de-a Dumnezeu care, nu-i așa? – nici nu există.

Revenind la ce scriam mai sus despre dorința companiilor de a-și păstra angajații care le aduc profituri consistente, aflu din același ziar american că „prin 2022 compania media Forbes s-a trezit, la fel ca majoritatea companiilor media și tehnologice, într-un război pentru talente de top.

Brooke Dunmore, vicepreședinte pentru beneficii corporative la companie, lucra încercînd să-și dea seama cum să păstreze angajații și să-i atragă pe alții noi. Chiar înainte de pandemie, Forbes a început să promită pînă la 25.000 de dolari pentru tratamentul infertilității (înghețarea embrionilor și apoi implantarea lor în uter) și conservarea fertilității (congelarea ovulelor).

Dar tratamentele de fertilitate sînt scumpe. Un singur ciclu de I.V.F., medicamente incluse, poate costa mai mult de 20.000 de dolari, iar medicii recomandă adesea mai multe cicluri pentru a crește șansele de

succes. Congelarea ovulelor poate costa între 4.500 și 8.000 de dolari pentru întîlniri medicale și alte aproximativ 5.000 de dolari pentru medicamente, în plus de 500 de dolari anual pentru depozitare.

Dna Dunmore a cercetat beneficiile oferite de concurenți și a calculat un cost anual aproximativ al extinderii acoperirii Forbes la un plafon de 50.000 de dolari pe viață pentru beneficiile de infertilitate și fertilitate (o cifră pe care a refuzat să o împărtășească)”. În cele ce urmează o să mă refer la același studiu american ca să vedeți ce visează cucoanele astea și care le sînt motivele pentru care abandonează, tinere fiind, ideea de a fi soție, gospodină și mamă. „Doamna Edelstein știe că vrea să devină mamă, dar nu a întîlnit un partener pe termen lung și vrea mai întîi să economisească bani. De asemenea, speră într-o zi să conducă o companie. Cînd o fostă șefă din industria modei a încetat să lucreze la 31 de ani, după ce a născut, doamna Edelstein a văzut asta ca pe o avertizare despre tensiunile dintre muncă și maternitate. Și a văzut înghețarea ovulelor ca o modalitate de a investi timp în ambițiile ei profesionale înainte de cele personale. Cu siguranță am avut această idee despre a-mi duce cariera întrun anumit loc înainte de a avea o familie, a spus doamna Edelstein”. Pe ce punem pariu că nu va economisi bani și nici nu va conduce vreo companie? „Doamna Kerrigan, în vîrstă de 30 de ani, a spus că a-și îngheța ovulele a fost o alegere împletită cu ambiția profesională – vrea să facă un film înainte de a avea primul copil – rezumat în legenda ei TikTok: «Îmi îngheț ovulele pentru că este timpul să-mi construiesc imperiul»”. Individa asta vrea să facă un film pentru ca apoi să-și construiască un imperiu – și unde scrie asta? Pe contul de Tik-Tok. Ați înțeles, da? Mie îmi e clar cîtă minte are în cap una care se visează împărăteasă pe Tik-Tok și unde va ajunge la final.

Alții din grupul demografic mai tînăr care-și îngheață ovulele fac asta pentru „a avea putere”, cum a spus Ali Bonar, 31 de ani, o antreprenoare care și-a înghețat ovulele pentru a putea rămîne concentrată pe start-up-ul de unt Granola pe care îl conduce împreună cu logodnicul ei. „Pot să aleg – în limita rațiunii, știu că nu pot fi o mamă de 80 de ani – dar pot să-mi aleg un pic mai mult cronologia”.

Dacă la 31 de ani ți-ai înghețat ovulele și te vei trezi la 38 de ani că vrei să fii mamă e foarte probabil să pățești ce a pățit în anul 2011, atunci cînd avea 39 de ani, Brigitte Adams, după ce și-a congelat 11 ovule. Era singură și lucra noaptea tîrziu ca director de marketing. Cinci ani mai tîrziu, se simțea sătulă de întîlniri promiscue și era deja pregătită să aibă proprii ei copii. Ea a decis să dezghețe ovulele, descoperind că unul era viabil – o experiență deloc neobișnuită, arată cercetările, în special pentru femeile care sînt mai în vîrstă atunci cînd își îngheață ovulele – și cînd l-a implantat, a pierdut sarcina în patru zile, scrie același articol din The New York Times.

Prin urmare, mesajul marilor corporații occidentale este cel de a nu mai face copii, optînd pentru bani și sex. Nu doar că spun asta, dar le și oferă doritorilor mijloacele financiare necesare, îndreptînd societatea, alături de toate celelalte lucruri despre care vorbeam la începutul acestui articol, către ideea de inseminare in vitro generalizată, a unor copii crescuți în instituții de stat sau chiar corporatiste, care să-i educe de mici în spiritul banului, al venerării trupului și al mîndriei, creînd generații de roboți muncitori care la finalul unei vieți goale vor pleca din această lume atunci cînd vor decide ei, prin eutanasiere, fiindcă sînt oameni liberi care decid ce să facă cu trupul lor, pe care l-au hrănit, satisfăcut și îngrijit toată viața.

RM

17

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

În ciuda lipsei investiților din sport, România continuă să ia medalii – O decizie luată acum un sfert de secol ține olimpismul național în viață

Înotătorul de aur al României a avut curajul să arate cu degetul spre guvern și președinție, spunînd că e greu să obții performanțe internaționale fără bazine de înot. Mai mulți sportivi și antrenori l-au susținut, arătînd că autoritățile fac foarte puțin pentru dezvoltarea infrastructurii.

Cu toate greutățile, mulți tineri decid să intre pe calea dificilă a performanței. Ce îi mînă în luptă?

Declarația lui David Popovici despre condițiile grele de antre­ nament și mesajul direct adresat oamenilor politici din România i-au deranjat pe mulți din Guvern, în frunte cu Marcel Ciolacu, prim-ministrul României, care nu l-a întîmpinat la aeroport atunci cînd sportivul a revenit în țară.

Problema ridicată de campionul olimpic român e una cunoscută de opinia publică, dar și de liderii politici. Ne amintim de bazele de antrenament și de condițiile în care se antrenează sportivii o dată la patru ani, atunci cînd se desfășoară jocurile olimpice, iar cîte un campion ridică privirea din pămînt și-și asumă să vorbească despre asta. „Nu se va schimba ceva doar dacă vorbim despre asta! Trebuie să facă într-adevăr presiuni, să le fie adus la cunoștință tuturor oamenilor care se ocupă de așa ceva, trebuie să ne punem pe treabă, pentru că avem un campion olimpic din an în Paște, în ultima vreme”, a declarat David Popovici, campion olimpic, într-un interviu pentru TVR. Din păcate, sportivii nu aduc voturi, au personalitate și sînt greu de controlat. Așa că oamenii politici nuși bat prea mult capul cu investițiile din sport. Sînt costisitoare, foarte greu de întreținut și de amortizat.

Părinții, cei mai mari investitori în performanța sportivă Pe lîngă problemele pe care le-a enumerat David Popovici, să amintim infrastructura firavă pentru cei de la atletism, care au o bază lîngă Stadionul Național, iar capacitatea de selecție și de performanță în țară e redusă.

Cei de la canotaj, în ciuda performanțelor obținute, de ani de zile se plîng de lipsa unei „piste olimpice” pentru antrenament, fiind obligați să vîslească printre bărcile luxoase ale parveniților din Snagov. „Pentru o Românie educată, sănătoasă, trebuie să investim mai mult în sport. Ăsta este un mesaj către toți politicienii care vorbesc despre asta, dar la un moment dat mesajul se blochează pe undeva. Așa că trebuie să facem ceva! Pentru că vedeți toate reacțiile oamenilor obișnuiți care se uită la televizor, oamenilor din funcții înalte… toată lumea e fericită, toată lumea se bucură, dar hai să ne bucurăm mai des!”, a mai declarat David Popovici.

În realitate, trebuie să recu­ noaștem că performanța sportivă din România are legătură directă cu ambiția individuală, bazată pe investițiile părinților sau ale unor antrenori care reușesc să convingă sponsorii sa susțină un talent sau altul, promițînd expunere publică dacă acesta va reuși.

Renta viageră În mai 2000, Parlamentul a votat Legea Sportului. Atunci, ministerul de resort era condus de Doina Melinte, 67 de ani, fostă campioană olimpică în probele de semifond. Proiectul a fost scris și votat în mandatul prezidențial al lui Emil Constantinescu, susținut de o majoritate CDR-PD, în perspectiva Olimpiadei de la Sydney, Australia. Legea prevedea la articolul 64, alineatul 1 că: „Sportivul de performanță care a obținut o medalie de aur, argint sau de bronz în probele individuale sau pe echipe din cadrul jocurilor olimpice sau o medalie de aur la campionatele mondiale şi europene de seniori, probe olimpice are dreptul, la cerere şi cu confirmarea Ministerului Tineretului şi Sportului, la o rentă viageră”.

La alineatul 2, legea mai indica și că: „Renta viageră prevăzută la alin. (1) reprezintă echivalentul a 1,5 salarii medii brute pe economie”.

O dezbatere națională La vremea respectivă, trebuie să recunoaștem, problema rentei viagere a creat o largă dezbatere în societate. Mulți oameni n-au înțeles de ce trebuie să plătească o „pensie specială” sportivilor. Încă nu începuse nebunia cu cele ale magistraților. Ziarele de sport și emisiunile TV au dedicat spații largi pentru pozițiile pro și contra față de renta viageră a sportivilor.

Legea a rămas, la fel ca și curentul principal de opinie cum că decizia a fost una greșită.

Cel care scrie aceste rînduri, la vremea respectivă, a făcut parte din tabăra celor care susțineau că sînt bani irosiți și că în lipsa unor investiții în infrastructură și în dezvoltarea capacității de selecție, banii vor fi aruncați pe fereastră.

Pe de altă parte, în societate era un curent favorabil ca sportivii care obțin medalii să fie răsplătiți cu sume importante de bani pentru performanța respectivă. Sînt foarte multe țări în lume, forțe sportive recunoscute la nivel global, care nu oferă „rente viagere sportivilor”, unele nici măcar premii în bani pentru performanță, cum ar fi SUA, Marea Britanie sau Suedia, să enumerăm doar cîteva dintre ele.

Să mai spunem că după decizia respectivă, cîteva cicluri olimpice, performanțele delegației României la olimpiade, campionate mondiale și europene au fost

slabe în comparație cu performanțele obținute în perioada comunistă.

Motivația, comoara neprețuită a sportivilor La Olimpiada de la Sydney din anul 2000, România obține 11 medalii de aur, a doua performanță din toate timpurile, după cea de la Los Angeles, 1984, atunci cînd 10 state, Uniunea Sovietică plus alte nouă țări socialiste, au lipsit, mai puțin România. Dar după aceea a fost tot mai greu, la Atena (2004), 8 medalii de aur, apoi la Beijing (2008) - 4, Londra (2012) - 2, Rio de Janeiro (2016) și Tokyo (2021), cîte o medalie de aur. „În condițiile în care i-am întrecut pe britanici, pe americani, la 200 de metri, de exemplu, pe australieni, care au condiții infinit mai bune decît ale noastre. Au bazine să-și pună și în cap! Au toată infrastructura de care au nevoie. Au absolut orice”, spunea David Popovici, în același interviu.

Acum, după un sfert de secol de la acea decizie, sînt convins că tot ce a ținut în viață mișcarea olimpică din România în această perioadă grea de tranziție de la o economie centralizată la una deschisă și competitivă a fost acea decizie politică prin care a fost asigurat viitorul sportivilor campioni.

Motivația este comoara cea mai de preț pentru un sportiv. Efortul pe care trebuie să-l depună la antrenament, viața de călugăr, cu program fix de culcare și trezire, cu mîncare drămuită, cu o serie de parametri analizați în fiecare moment, cu competiții dure în care trebuie să-i învingă pe ceilalți, să construiască performanța fracțiune de secundă cu fracțiune de secun­ dă sau milimetru cu milimetru, e ceva greu de imaginat pentru o persoană care n-a făcut niciodată sport. Într-o lume a unor oportunități nesfîrșite, de ce ar începe cineva să-și biciuie corpul, mintea, să investească trudă și bani, într-o disciplină sportivă în care competiția e atît de dură, iar succesul atît de volatil? Cum se construiește o astfel de motivație?

Cum se pot cîștiga mai multe medalii? În opinia mea, renta viageră pentru sportivi reprezintă un obiectiv pentru mulți tineri care decid să intre pe drumul performanței.

Faptul că printr-o lege dată acum un sfert de secol sportivii români pot spera la un venit sigur în afara unor momente de glorie trecătoare reprezintă o motivație la început de carieră și asigură supraviețuirea sportului românesc.

Pentru a trece de la 3 medalii de aur, cîte are România pînă acum la Olimpiada din Paris, la zece sau mai multe e nevoie de investiții importante în infrastructură și strategia pentru sport. Să nu ne mințim, acestea nu vor fi făcute peste noapte, iar pînă atunci întreaga povară a antrenamentelor stă pe umerii sportivilor, a părinților și antrenorilor, care speră la glorie și la un viitor sigur pentru campioni.

Sursa: Spotmedia.ro

18

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

GHID PRIN EUROPA

RM

Catedrala Barcelona

Barcelona (I)

Prin 2009 cîștig la o tombolă organizată de Radio Brașov, cu ocazia împlinirii a 16 ani de activitate, o excursie la Palma de Mallorca. Cum în vara aceea aveam mulți turiști de ghidat prin România, am amînat-o pentru toamna anului următor. Așadar în 2010, plec cu Raluca la Barcelona. Zburăm cu Wizz Air, ajungem la aeroport, de unde luăm trenul spre Malgrat de Mar. Drum cam de 90 de minute. Cum în tren era înghesuială și noi stăteam în picioare, mă trezesc că-mi dispare telefonul mobil din gentuța pe care o aveam agățată de mine. Noroc cu inspirația Ralucăi care mă sună, iar telefonul îmi aterizează de undeva pe podeaua trenului. În sfîrșit, ajungem la destinație, tîrîm de bajage pînă la hotel, ne cazăm, și ieșim pe stradă în căutare de mîncare. Mîncăm o Paella și ne băgăm la somn.

A doua zi mergem la micul dejun și ne întîlnim cu Enrique, clientul meu de la Belgrad, care super amabil vine cu mașina să ne ia și să ne ducă să vedem Barcelona. Ajungem și începem vizita cu Barri Gotico. Cartierul Gotic este nucleul istoric al orașului Barcelona. Este constituit dintr-o mulțime de străduțe și construcții cu caracter medieval ce se învîrt în jurul catedralei gotice. Dintre acestea am să vă spun cîteva din obiectivele mai importante de aici.

Plaza Sant Jaume: Centru politic al Barcelonei, este locul în care s-au construit Primăria și Palatul Guvernului Catalan.

Carrer del Bisbe: Stradă pietonală ce unește Piața Sant Jaume cu Catedrala.

Plaza Real: Situată între Las Ramblas este o piață construită în stil neoclassic una din cele mai agreabile și mai animate din zonă.

Plaza del Rey: Piața Regelui este locul în care se află Palatul regal încă din Evul Mediu, și e compusă dintr-un complex de clădiri medievale ce face parte din Muzeul de Istorie al Orașului. Muzeul include excavații ce ne permit să vedem construcțiile romane ale orașului, edificate în Sec. I î.Chr. Calle Portal de L’Angel: una din arterele comerciale cele mai agreabile și complete ale orașului.

Plaza Nova: Construită foarte aproape de Catedrală, conservă două din vechile sale turnuri romane.

Muzeul Frederic Marès: este situat într-una din părție vechiului Palat al Conților din Barcelona, fiind format dintr-un singur spațiu care deține operele colecționarului Frederic Marès.

Barrio judío (Cartierul Evreiesc): În ciuda faptului că acest cartier a fost desființat acum 600 de ani, este posibil să găsiți resturi din ceea ce a fost odată aici.

Catedrala este unul dintre edificiile cele mai reprezentative ale Barcelonei medievale, deși fațada i-a fost finalizată în stil neogotic francez la începutul Secolului XX. Ne aflam, deci, în inima cartierului vechi. Este un spațiu care a cunoscut multiple perioade istorice ce și-au lăsat semnele în zidurile clădirilor sale.

Rămășițele coloniei romane de la Barceta, de la care putem vedea în subsolurile Muzeului de Istorie

Piața Catalunia

al Barcelonei resturile de ziduri romane, ale apeductului, ale templului lui Augustus, erau parte ale centrului comercial și politic al Barcelonei medievale.

Catedrala din Barcelona a fost construită pe locul unde au existat diferite biserici creștine prin Secolul al IV-lea d.Chr. În anul 1058 s-a construit pe acest loc o biserică în stil romanic și în 1298 a început construcția bisericii gotice, ce a fost terminată la începutul Secolului XX. Ca să vizitezi catedrala începi de pe Strada Carrer de la Pietat pe unde se intră în mînăstirea inițială, terminată în 1448, împrejmuită pe trei laturi de 20 de capele și în care trăiesc 13 gîște care reprezintă simbolul purității Sf. Eulalia, protectoarea orașului. Pe latura curții mînăstirii dinspre catedrală se găsesc, pe tavan, trei mari pietre rotunde dispuse în formă de unghi, ce au sculptate pe suprafața lor trei momente importante ale vieții lui Isus: Nașterea, botezul și răstignirea. Îl trag pe Enrique de mînă să i le arăt, se uită și exclamă: „Nicu, vin aici de 30 de ani, dar nu am știu că alea sînt acolo! Cum de ai știut?”. Îi explic că toate catedralele gotice sînt la fel peste tot în lume și continui vizita în care desigur continui să descopăr și să-i arăt tot felul de statui, simboluri și alte asemenea, de-i las pe bietul Enrique și pe Maite soția lui, praf! Așa de praf, încît la ieșire îi spune doamnei de la intrare că sînt ghid din România specialist în biserici (hi, hi, hi) și mă aleg pentru asta cu o cărțulie gratuită despre catedrala respectivă, pe care, desigur, o am și acum. În mijlocul navei (nava este numele corpului unei catedrale gotice, iar transeptul este încrucișarea celor două corpuri principale pe direcția nord-sud și estvest care împreună dau forma de cruce a construcției) se regăsește o impunătoare strană din lemn, operă a lui Bartolome Ordonez și Pedro Villar, împrejmuită de marmură lucrată în stil renascentist și care a fost locul în care s-au adunat pentru prima dată, în 1519, membrii ordinului Lîna de Aur. Ca orice catedrala gotică și catolică are cîteva altare laterale închinate sfinților importanți, iar altarul lucrat în stil gotic este protejat de statuile sfinților Petru și Pavel iar în unele cazuri și de cele ale evangheliștilor. Ieșirea sau intrarea principală, este pe latura de vest, opusă altarului, care se află întotdeauna la est. Fațada și turlele bisericii, ce dau spre o frumoasă piață, sînt de la sfîrșitul Secolului

XIX și au la bază ziduri romane puternice în semn de omagiu adus genezei romane a orașului.

Plecăm de aici spre frumoasa Plaza de Catalunya, care este centrul comercial al orașului. Pînă la demolarea zidurilor orașului medieval din 1854, era punctul de plecare al unui drum care ducea la vechiul centru al orașului Gracia. În final s-a definitivat un proiect al unei piețe pavate, înconjurate de sculpturi și fîntîni arteziene. Proiectul inițial a fost încredințat unui architect modernist deși aspectul actual aparține numeroaselor intervenții ce au avut loc asupra arhitecturii pieței în timp. Piața Catalunia este una din cele mai mari piețe din Spania avînd o suprafață de nu mai puțin 30.000 de metri pătrați. Piața este unul din cele mai importante locuri din Barcelona, constituind punct de întîlnire între Centrul Istoric al orașului și cartierul modern El Ensanche. Mereu plină de oameni și de activități, este, de asemenea, punct de plecare al principalelor artere ale orașului: Las Ramblas, El Paseo de Gracia, La Rambla de Catalunia, La Avenida de Portal del Angel, Calle Pelayo. Această piață este înconjurată de centre comerciale, magazine, hoteluri, bănci, baruri și restaurante, motiv pentru care este un important centru comercial, dar și punct de întînire pentru sărbătoriri, concerte, expoziții și altele asemenea.

De aici, pornește una dintre străzile emblematice ale orașului – „Las Ramblas”, care coboară către mare pe o distanță de 1,3 km pînă la vechiul port al orașului. Este o stradă foarte aglomerată unde se pot întîlni chioșcuri de flori, manechine vii, piață de fructe, un teatru și edificiul operei din Barcelona, intitulat „El gran Teatro del Liceo”. Găsim aici, flori, spectacole, mimi și terase care definesc această stradă.

De aici continuăm spre Monumentul lui Cristobal de Colon, care este o construcție de metal, înaltă de 50 de metri, ce are în vîrf un punct de belvedere construit în 1888. Comemorează vizită făcută de Columb la palatul Regilor Catolici după reîntoarcerea din prima călătorie în America. Ajungem într-o altă mică piață pe lîngă guvernul Cataloniei, Plaza Real dacă nu mă înșel, și stăm acolo să mîncăm caracatiță prăjită și să bem o bere, pînă ce ei pleacă acasă și eu cu Raluca ne ducem către port și Acvariu. (va urma) nicu marius marin

Monumentul lui Cristobal de Colon

RM

19

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

lor dezastruos asupra corpului. Fiecare terapie D o z a d e s ã n ã t a t e ­­ efectul este personalizată în funcție de informația enegetică a pacientului. Nici o terapie nu începe fără o măsurare Banalul praf de copt și longevitatea energetică a organismului. Diagnosticarea energetică

Cercetări noi publicate de jurnalul Societății americane de Nefrologie arată că un echilibru în prezența natronului în corpul nostru reduce riscul decesului prematur. Studiul a început în anul 1997 și a continuat 10 ani pe un eșantion de 2.287 de participanți cu vîrste cuprinse între 70 și 79 de ani și s-a încheiat în anul 2014. Concluzia studiului: pacienții cu probleme cronice de sănătate au o anomalie severă în balanța de aciditate și baze în organism, motiv pentru care greu vor reuși să depășească problemele de sănătate.

Rezultatele concentrației de bicarbonat în sînge pot ajuta medicii să evite riscul unei morți premature a pacienților gravi bolnavi. Natronul ajută corpul să-și echilibreze pH-ul și prelungește viața.

Bicarbonatul este un remediu la îndemînă, simplu și ieftin, pentru a ne ameliora aciditatea corpului, regla aciditatea stomacală, o piele sănătoasă, un păr bogat și plin de vitalitate, dar și pentru eliminarea candidei din organism; de asemenea, susține celulele sănătoase și chiar ajută în curele de slăbire. Mai departe, Natronul poate fi folosit cu succes în stări de greață, arsuri stomacale, senzația de prea plin, micoza unghiilor, herpes, afte, halenă, insolații, mirosuri în casă, gîndaci etc. Natronul susține eliminarea toxinelor din corp, ajută la formarea bazelor în organism, susține musculatura corpului, reglează aciditatea stomacală.

Se recomandă zilnic admi­ nistrarea următoarei licori: 500 ml apă, 1 linguriță de Natron alimentar, 20 ml lămîie sau 1-2 linguri oțet de mere. Această combinație nu se consumă în timpul meselor, ci la aproximativ 2 ore după masă. Efectele negative ale acidului uric sînt relativ cunoscute, în special asupra încheieturilor corpului, unde se întîlnesc două oase, între ele aflînduse firicele de nisip (resturi metabolice).

Medicina energo-informațională, o medicină blîndă, adecvată omului modern, destinată atît copiilor cît și persoane adulte, indiferent de vîrstă, vine în ajutorul pacienților cu terapii moderne, fără medicamente, fără efecte secundare.

Medicamentele de sinteză ajută pînă la un moment, diminuînd simptomul pentru un timp, dar efectele secundare care rămîn în urmă sînt resturi toxice care îngreunează sistemul de eliminare a toxinelor din corp.

Repet: corpul uman este asemenea unui computer biologic care trebuie mereu resetat și devirusat. Aparatele de terapii care au la bază fizica cuantică sînt în măsură să depisteze patogenitatea din organism pe bacterii, viruși, paraziți, helycobacter, metale grele și multe alte noxe toxice, le neutralizează și, ca urmare, se elimină

atestă prezența sau absența noxelor toxice din organism peste limita admisă, după care se recomandă ședințele de terapie, toate în același centru DermaVital din București. Ședințele de terapie se focusează pe cauza îmbolnăvirii, acționînd pe toate nivelurile energetice ale corpului: nivelul energetic, emoțional biofizical și biochimic. Numai o terapie integrativă este în măsură să readucă corpul în balanța sa energetică. Terapiile oferite de medicina energo-informațională au la bază fizica cuantică, ce analizează omul în toate procesele lui fiziologice, în acțiune.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (24)

încasările aşteptate vor fi de nivel mediu. La sfîrşitul primei săptămîni, filmul a adus, în medie, 12,5 milioane dolari. În decembrie, s-a difuzat al doilea film, Cursa de şoareci. Cele 33 milioane ale lui Katzenberg lipsesc deocamdată din casă, pentru că procesul cu Disney încă nu s-a încheiat. Ur­mează filmul-catastrofă, Deep Impact, regizat tot de Mimi Leder. „Dacă Steven îmi spune «sari», eu întreb: cît de sus”, declară regizoarea... În replică, Steven Spielberg declara în acel memora­bil an 1994: „Încet-încet, putem să ne apucăm de treabă“. Dar au trecut doi ani de atunci şi unele departamente ale Dream Works lu­crează la cîte un proiect concret, însă structura unită, definitivă încă întîrzie să apară. Venitul studioului nu atinge nivelul aşteptărilor, dar trebuie recunoscut şi faptul că, în doar cîţiva ani, e imposibil de construit un imperiu atît de uriaş, chiar şi pentru cei mai bo­gaţi şi mai curajoşi întreprinzători de la Hollywood.

Chibzuite

Cele mai mari onorarii din lume (9) 6 ianuarie 1996. Asociaţia ecologistă Earth Trust Fundation denunţă construcţiile din Playa Vista la Curtea Supremă din Los Angeles, afirmînd că lucrările periclitează echilibrul ecologic din mlaştinile de la Ballona Wetland, nemaivorbind de traficul rutier de pe şoselele din zonă. Dream Works nu face declaraţii, însă un angajat prezice că ecologiştii vor pierde procesul.

2 februarie 1996. Apare primul disc al departa­ mentului muzi­cal condus de David Geffen: Jesus to a Child, al lui George Michael. Albumul Older, apărut ceva mai tîrziu, are un succes moderat.

Mai 1996. Începe turnarea primului film Dream Works, avîndu-i în rolurile principale pe Nicole Kidman şi George Clooney. Regizor e noua doamnă a cinematografului, Mimi Leder, care a semnat regia celui mai celebru serial TV – Pericol.

Primul din cele nouă filme Dream Works va ajunge în cine­matografe la finele lui 1998. Referitor la primele filme, Spielberg e uimitor de reţinut: „Mie, personal, îmi plac foarte mult, dar să vedem ce va fi cu ele”.

26 iunie 1996. New York. Compania de discuri Imago Recording dă în judecată Dream Works, cerînd despăgubiri de 40 milioane dolari pentru „atacul virulent dezlănţuit împotriva industriei de discuri”.

Adevărata problemă este că Dream Works 1-a subtilizat pe rockerul Hensey Rollins de la Imago.

7 august 1996. Prima producţie TV a Dream Works – Majority Rules – este difuzată prin reţeaua televiziunii regionale.

Septembrie 1996. Din cîte se pare, David Geffen se întîlneşte cu un grup de demonstranţi ecologişti, care, prin protestul lor, încă mai împiedicau demararea construcţiilor. El le-a spus: „Dacă vreţi să salvaţi viaţa broaştelor, aşezaţi-vă în faţa restaurantelor franţuzeşti”.

18 iunie 1997. Cunoscutul creator de succese cinematografice Robert Zemeckis (Forest Gump, Contact) încheie un contract pe cinci ani cu Dream Works. În acest contract figurează şi finanţarea, res­ pectiv distribuirea viitoarelor sale filme.

15 septembrie 1997. Revista Variety, considerată autoritatea supremă în branşă, se plînge de extrema aroganţă a celor din condu­cerea de la Dream Works.

28 septembrie 1997. Los Angeles: Premiera filmului The Peace-maker. Conform revistei Variety,

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre(1) La începutul filmărilor, în 1975, Războiul stelelor era consi­derat a fi un film de categoria B, în al cărui succes credea doar regizorul. Douăzeci de ani mai tîrziu, a devenit o afacere ex­trem de profitabilă şi o parte integrantă a conştiinţei naţionale americane.

Nici măcar creatorul său nu sperase într-un aseme­nea succes, declarînd următoarele: „Mi-am dorit să prezint oa­menilor peisaje exotice, îndepărtate, care să le dea prilejul să-şi dea frîu liber imaginaţiei. Îmi doream să le atrag atenţia asu­pra posibilităţii cercetării spaţiului cosmic. Voiam să-i ajut să treacă peste micile lor probleme cotidiene şi să se gîndească la colonizarea planetei Marte sau Venus. Acest lucru a fost po­sibil datorită unui puştan, care visa să-şi facă rost de un pis­ tol cu laser şi să călătorească cu o nava spaţială prin Univers. Am vrut să fac un film de acţiune cu personaje care se plim­bă cu nave spaţiale şi sînt înarmate cu pistoale laser. Ştiam că vreau un război spaţial de proporţii, ceva cu adevărat gran­dios, un film despre un om bătrîn şi un puştan. Şi mai voiam ca relaţia sa cu puştanul să fie ceva în genul maestru-discipol. Bătrînul trebuia, deci, să fie un bun luptător. Bineînţeles aveam nevoie şi de o prinţesă, dar nu de genul celor aflate la ananghie. Doamnelor şi domnilor, aceasta este cea mai onestă descriere a unui film S.F. de marcă, Războiul stelelor”. (va urma) MISTERELE LUMII

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) Schimbare permanentă; 2) Concurs de selecție; 3) Bucuria tribunelor – Crescute; 4) Puși la cale – Copt la interior!; 5) Dreptul de a alege; 6) Nu se descurcă singure – Ramuri de arțar! – Stop cardiac!; 7) Pierderea direcției (pl.); 8) Pusă la adăpost – Primele în muncă!; 9) Piesă la table – Decorat; 10) Articole nesemnate.

VERTICAL: 1) Obligație pentru toți; 2) Prevăzut în buget – Ridicatul casei; 3) Acțiuni în doi (masc.); 4) Primele impresii!

– Ruptă din rai! – Întors la lot; 5) Fixată în cadru; 6) În fundul grădinii! – Vine cu vorbe bune; 7) Avansează prin învîrteli – Spărgători de nuci; 8) Furați de somn – Se întîlnesc în finală!; 9) Majoritate absolută – Cum se cade; 10) Pirat al aerului – Mobilă extra.

GH. ENE Dezlegarea careului ,,TONUSURI” 1) AUTORITATE; 2) SIMPATIZAT; 3) EM – EMIS – RA; 4) ZIAR – NESAT; 5) ATLETE – AGI; 6) MEI – ARATA; 7) I – NARAV – NG; 8) NEAM – RUDAR; 9) TOTALITARE; 10) E – INTUITII.

20

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

De ce a ales Lidia Vadim Tudor să susțină „Planul Simion” și AUR

Lidia Vadim Tudor, fiica lui Corneliu Vadim Tudor, fostă candidată la Primăria Sectorului 5 București din partea AUR, a explicat, pentru Ziare.com, de ce a ales să susțină „Planul Simion”, lansat de formațiunea politică din care face parte. Deși a fost contestat de juriști, Lidia Vadim Tudor susține că planul propus de George Simion este mult mai complex decît s-a mediatizat, iar înainte de vot, românii ar trebui să știe ce măsuri conține.

Georgiana Dragomir: Cum ți s-a părut organizarea alegerilor locale și europarlamentare din acest an?

Lidia Vadim Tudor: A fost o manevră menită a afecta performanța partidelor aflate în opoziție, dar și a salva PNL care, în lipsa comasării, risca să obțină un scor la limita accederii în Parlamentul European. Toată această scenetă, să o numesc astfel, a fost pusă în scenă în bună înțelegere cu PSD. În ceea ce privește AUR, partidul a obținut 4000 de posturi în primăriile, Consiliile locale și județene din întreaga țară și 6 posturi de europarlamentari.

Organizarea alegerilor a fost dezastruoasă, știm cu toții ce haos s-a creat în București, unde reprezentanții în secțiile de vot au stat chiar și 40 de ore în secții, numărând buletine, încercînd să încheie procese verbale, apoi în curțile primăriilor, păzind sacii cu voturi la temperaturi ce depășeau 40 de grade. Prea puțin se vorbește și despre faptul că mii de voturi au fost cumpărate la drumul mare, sub nasul tuturor.

Din păcate, 35 de ani de democrație au trecut degeaba.

G.D.: Ce crezi despre stabilirea calendarului privind alegerile prezidențiale și cele parla­ mentare? Este potrivită data de 1 decembrie pentru un scrutin?

L.V.T.: 1 decembrie este Ziua Națională a tuturor românilor, un prilej de mândrie și sărbătoare pentru noi toți. Din nou, stabilirea calendarului în așa fel încît să ieșim trei duminici consecutive la vot arată clar faptul că celor de la putere nu le pasă de nimic, nu respectă nimic, nici măcar ziua Marii Uniri, sărbătoarea noastră națională.

A fost o strategie menită a afecta partidele din opoziție. Se mizează pe faptul că românii nu vor avea disponibilitatea de a ieși trei duminici la vot și atunci PSD si PNL ar putea obține un scor suficient încît să intre în turul doi al alegerilor prezidențiale și să obțină majoritatea în Parlament.

G.D.: Te vom vedea pe vreo listă de candidați la alegerile parlamentare?

L.V.T.: Este prematur să vorbim acum despre listele pentru alegerile parlamentare. Ce pot să vă spun, însă, este că în luna septembrie pregătim lansarea unui volum intitulat „Corneliu Vadim Tudor și România Mare – o moștenire pentru viitor”, o selecție de articole și poezii scrise de tatăl meu de-a lungul timpului, care să ne reamintească

tuturor că dragostea de țară și credința în Dumnezeu trebuie să ne fie motor tuturor!

Vom lua țara la pas și vom poposi cu această carte în 17 orașe din toată țara! Sînt nerăbdătoare să mă întîlnesc cu toți cei care l-au iubit și l-au apreciat pe tata!

G.D.: De ce AUR? Au mai fost partide care ți-au propus să candidezi/să te susțină?

L.V.T.: Am spus-o, o repet: AUR a fost singurul partid naționalist care mi-a oferit cadrul propice continuării drumului pe care tata l-a început în politică și proiectelor pe care le aveam pe hîrtie. Cartea despre care vă vorbeam este unul dintre acestea.

AUR este un partid ce are ca obiectiv refacerea României Mari, pentru care tatăl meu a militat atîția ani, și este bazat pe cei patru piloni fundamentali ai societății: familia, națiunea, credința, libertatea.

G.D.: Spune-mi, te rog, cîteva cuvinte despre „Planul Simion”. Sînt voci care susțin că e o fraudă, ba mai mult, s-a lăsat și cu o plîngere penală.

Cum crezi că s-ar pune în aplicare ce scrie în acel contract-tip angajament? Dacă George Simion nu va reuși să facă ce se menționează acolo, ce ar trebui să înțeleagă românii care au semnat și poate că și-au făcut speranțe în ce privește cumpărarea unei locuințe?

L.V.T.: Planul Simion conține 200 de măsuri pe care românii trebuie să le cunoască pentru a vota corect și conștient.

Este adevărat că cea mai mediatizată dintre acestea a fost construirea a peste un milion de apartamente, măsură pe care și guvernul din Marea Britanie a adoptat-o și nimeni nu s-a mai scandalizat atît. Acest proiect va fi implementat cu ajutorul unei echipe de profesioniști, ingineri constructori, arhitecți, specialiști care susțin că SE POATE! Sigur că Planul Simion este și va fi contestat, dar a venit cineva în fața românilor cu o alternativă? Nu. G.D.: În opinia ta, care sînt principalele probleme ale României la acest moment și ce te dezamăgește cel mai mult în țara noastră?

L.V.T.: Este necesară o reformă la toate nivelurile so­ cietății pentru a repara, în timp, tot ceea ce s-a distrus timp de peste trei decenii: de la sănătate, la educație, agricultură, justiție, cultură, sistemul de pensii, de salarizare, aparat bugetar etc.

G.D.: Cum e să fii la conducerea Revistei „România Mare”? Online-ul a luat avînt

în orice domeniu, presa mainstream nu tratează subiecte „sensibile”, toată lumea e în căutare de trafic. Cu ce greutăți te-ai confruntat editorial și cum le depășești?

L.V.T.: Revista „România Mare” este una dintre cele mai longevive publicații din țara noastră, fiind pe piață, la chioșcurile de ziare, în fiecare săptămînă, neîntrerupt, de 34 de ani. Este o mare mîndrie pentru mine! Nu aș fi reușit să continui ceea ce tatăl meu a început și a construit, fără sprijinul colaboratorilor care semnează în revistă și al cititorilor noștri fideli.

Provocările sînt imense, presa scrisă este îngropată încet, încet, de online (unde și noi sîntem prezenți), dar vreau să cred că revista va exista atîta timp cît vor exista vadimiști. Datorită lor, povestea merge mai departe!

G.D.: Spune-mi, te rog, cel mai prețios sfat de la tatăl tău, pe care ți-l repeți cînd „dai de greu”.

L.V.T.: Tata ne-a crescut prin puterea exemplului.

Ne-a insuflat valori și principii după care ne vom ghida toată viata și eu, și sora mea. Întotdeauna, cînd ne-a fost greu, și în timpul vieții și dincolo de ea, tata a fost alături de noi. Este o legătură care nu se va rupe niciodată.

Sursa: Ziare.com

RM

21

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Israelul cere NATO să expulzeze Turcia din alianță

Lucrurile se încing prin Orientul Mijlociu. După ce, zilele trecute, uciderea a doi inamici ai statului Israel de către armata acestuia i-au demonstrat inteligența, arătînd că poate încălca atît apărarea de securitate a Iranului, cît și a Hezbollahului din Liban și ar putea acum să blocheze procesul decizional al Axei Rezistenței. Moartea lui Haniyeh este „o lovitură importantă dată în mod deliberat în Iran pentru a-i face pe iranieni de rușine și pentru a arăta găurile în aparatul lor de securitate și informații”, a declarat Sanam Vakil, expert în Orientul Mijlociu la grupul de reflecție Chatham House din

Regatul Unit, scrie WSJ. Operațiunile militare ale Israelului din Gaza după atacul din 7 octombrie au provocat moartea a peste 39.000 de oameni în enclavă, potrivit autorităților sanitare palestiniene, care nu spun cîți erau combatanți.

Unii experți politici israelieni au spus că uciderile lui Haniyeh și Shukr ar putea oferi spațiu pentru ca Netanyahu să detensioneze anumite situații din regiune și să înceteze războiul cu Hamas, susținînd că a vizat cu succes o mare parte a conducerii grupului. (continuare în pag. 22) T.I.

EDITORIAL

România, capitala... proștilor! (II)

Motto: ,,Descoperirea-i epocală:/ Să nu comită vreo greșeală,/ El la creioane gumă-a pus,/ La capete, și jos, și sus!” – Elis Râpeanu (,,Epigrame”, 2006).

ETICHE

TA

Jocurile Olimpice ale Promiscuității

Cam asta au devenit Jocurile Olimpice în organizarea Franței. Anormalii lui Macron au pus la cale o bătaie de joc la adresa rădăcinilor iudeo-creștine ale Europei și ne-au arătat cum va fi Europa viitorului. Noi știm deja ce plănuiesc, am scris pe tema asta de mult prea multe ori ca să le mai repet acum. Totuși, nu pot să nu remarc lipsa de reacție și aplauzele cu care unii dintre politicienii cunoscuți au întîmpinat pornoșagul pe care l-au făcut francezii la deschiderea Jocurilor Olimpice. Mărturisesc că nu am avut nici timpul și nici dispoziția să mă uit la ceremonia de deschidere, așa că nu

am putut să mă pronunț imediat despre ceea ce s-a întîmplat. Totuși, exagerările cu tematică sexuală, făcute în sprijinul comunității pederaste și travestite din lume, dar mai ales spectacolele de prost gust realizate de francezi mi-au amintit, în privința insistenței cu care sînt promovate anumite ideologii, de ,,Cîntarea României”, cînd ne duceam pe stadioane ca să ne manifestăm prețuirea și respectul pentru mult iubiții și mult stimații, preamărind în același timp prin cîntec clasa muncitoare, care a suferit decenii la rînd. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

Se spune că ,,prostul slăvește întotdeauna ceea ce nu înțelege” (Cesare Lombroso), și românii cam asta au făcut în ultimii 35 de ani. Sincer să fiu, nu-mi vine să cred cît de bătuți în cap au ajuns locuitorii acestor meleaguri, care au intrat în cel mai adînc somn al sinuciderii. Trăim vremuri în care românii, în proporție de peste 80%, ,,cară continuu apă cu ciurul”, sau altfel spus: ,,mama proștilor e mereu gravidă” (proverbe românești).

Ce mai, prostia românească nu are limită și a ajuns chiar să bată la ușa smintelii.

Spre exemplu, nu pot să-mi explic cum de a fost posibil ca românii să accepte în capul țării alianța PSD-PNL. Iar în joc a intrat și Iohannis, cel care declarase că ,,PSD a fost și este cel mai penal partid!”. Cu surle și trîmbițe, și cu acordul lui Ciolacu, care catalogase PNL-ul ca fiind ,,cea mai neagră ciumă din politica românească”, și-au dat cu toții mîna, sub un foc grandios de artificii, pecetluind un amalgam tulbure și mefitic de politicieni care să conducă România. În sfîrșit, abia atunci și-au dat seama românii cît sînt de duși cu bidonul, dar nu mai e nimic de făcut, decît să iasă vreo două milioane de proști în stradă, scandînd, ca în urmă cu vreo 25 de ani: ,,Unica soluție, o altă revoluție!”. Dar o asemenea soluție e doar un soi de vis, că de ieșit în stradă, nu o să iasă nici un prost. Nu au ieșit ei să protesteze împotriva vaccinului ucigaș care, sanchi, era ,,anti” COVID-19, preferînd să se sinucidă pentru doi mici și o apă plată sau pentru 100 de lei. Mulți susțineau că ,,vaccinul e bun” pentru că poți avea acces la concerte, la mall, la meciuri sau ,,pentru a bea o cafea cu prietenii”. Doamne, ce vremuri și cîți proști am descoperit atunci în familia mea, în rîndul rudelor, al prietenilor și vecinilor mei.

Păi, cum ați uitat acest film, frați români, și de ce Diana Șoșoacă ar fi vinovată că a povestit în fața Parlamentului european secvențe cutremurătoare din acea poveste? Marin Sorescu spunea că ,,nu este nici o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost”, așa cum preferă, în mod inconștient, mulți români. Oare cît de prost poți fi, să crezi, spre exemplu, că Ursula von der Leyen e cumsecade și cei care susțin contrariul sînt nebuni? Bine era să fie aduse în fața europarlamentarilor de la Bruxelles, pe lîngă icoane, și un preot, să tămîieze bine acel loc diavolesc. Întrucît ,,prostul, deși are memorie bună, deci are la dispoziție multe gînduri și fapte bune, nu știe să tragă nici o concluzie din ele” (Luc de Clapiers), mă simt dator să vă explic ce este cu adevărat această Uniune Europeană, pe care proștii o ridică în slăvi cu atîta obstinație. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

Israelul cere NATO să expulzeze Turcia din alianță Furca bicicletei SĂMÎNȚA BUNĂ

(urmare din pag. 21) Israelul este suspectat de uciderea lui Arouri la Beirut în ianuarie, iar armata israeliană a lansat, la începutul acestei luni, o lovitură țintită în Gaza asupra celui mai înalt comandant militar al grupului, Mohammed Deif. Israelul a spus că există motive să creadă că lovitura și-a atins scopul, dar Hamas a spus că Deif nu a fost ucis. Israelul l-a ucis și pe adjunctul lui Deif într-o lovitură la începutul acestui an. În acest context, președintele turc Erdogan, a declarat lunea trecută, la o întîlnire a Partidului Justiției și Dezvoltarii (AKP), de guvernămînt, că Turcia „trebuie să fie foarte puternică pentru ca Israelul să nu poată face aceste lucruri ridicole Palestinei”. „La fel cum am intrat în Karabakh, la fel cum am intrat în Libia, vom face ceva similar cu ei”, a spus Erdogan, referindu-se la intervențiile militare anterioare ale Turciei.

Zdrăngănitul lui de sabie a stîrnit un răspuns furios din partea Israelului și a contribuit la temerile legate de un conflict regional mai larg. În lumina amenințărilor președintelui turc Erdogan de a invada Israelul și a retoricii sale periculoase, ministrul de Externe israelian, Katz, le-a cerut diplomaților „să se angajeze de urgență în discuții cu toți membrii NATO, cerînd condamnarea Turciei și expulzarea acesteia din alianța regională”, a declarat ministrul israelian, conform rapoartelor presei.

Acestei poziții i s-a raliat și politicianul olandez Geert Wilders, al cărui partid este cel mai mare din Țările de Jos, el numindu-l pe Erdogan „islamofascist” și „complet nebun” într-o postare pe rețelele sociale, adăugînd că Turcia „ar trebui să fie dată afară din NATO”. Că evreii, prin politicienii, lor cer asemenea lucruri, mi se pare de înțeles, dar nu pricep de ce domnul

Stoltenberg, sau domnul Biden, sau Macron, nu au sărit să-i spună ministrului israelian că nu e treaba lui cum consideră alianța să-și sancționeze membrii. Tăcerea lor echivalează cu aprobarea a ceea ce s-a spus, lucru de care nu mă mir fiindcă e clar că turcii le stau în gît comuniștilor anormali de la Bruxelles și de la Washington.

Cu toate acestea, nu vor mișca un deget măcar să scoată Turcia din NATO fiindcă în primul rînd nu există o procedură stabilită pentru așa ceva și în al doilea rînd fiindcă Turcia a aderat la NATO în 1952 și are a doua cea mai mare armată a alianței. Ar mai fi de spus doar atît: imaginați-vă că ieșind din NATO, turcii închid strîmtorile pentru navele de război ale alianței și-i lasă pe ruși să facă ce vor. Cum ar fi asta?

Revenind de unde am plecat, e posibil ca totuși lucrurile să escaladeze în regiune fiindcă liderul suprem iranian, ayatollahul Ali Khamenei, a sugerat miercuri că Iranul va riposta. „Regimul sionist criminal și terorist, cu această acțiune a pregătit terenul pentru o pedeapsă aspră”, a spus el. Referindu-se la asasinarea lui Haniyeh, a adăugat: „Considerăm că este de datoria noastră să căutăm răzbunare pentru sîngele său, deoarece a fost martirizat pe teritoriul Republicii Islamice Iran”. „Sîntem în pragul unei escalade pe scară largă”, a spus Danny Citrinowicz, care a ocupat funcția de șef al filialei Iran pentru Informațiile militare israeliene și acum este membru al Institutului pentru Studii de Securitate Națională din Tel Aviv.

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a declarat într-un discurs televizat, miercuri seară, că urmează zile dificile pentru țară și a promis că va răspunde oricăror alte atacuri din partea Iranului, Hamas, Hezbollah sau Houthi. Ce va fi, de fapt, o să vedem, dar sigur e că Turcia va rămîne în NATO.

Jocurile Olimpice ale Promiscuității

(urmare din pag. 21) Păi acum tocmai au preamărit și ei, așa cum se ridica în slăvi rolul clasei muncitoare pe vremuri, conceptele de libertate și nediscriminare a celor pe dos decît majoritatea, care trebuie adulați și pupați în cele trei litere, care le plac așa de mult.

Lăturile pe care francezii le-au aruncat pe deviza lor ,,Libertate, Egalitate, Fraternitate” nu cred că se vor șterge prea ușor, dacă se vor șterge vreodată.

Despre toate aceste evenimente a scris și ziarul italian, conservatorul Il Giornale, care menționează răspunsul organizatorilor atunci cînd au fost luați în șuturi pentru mizeria aia transsexuală cu Cina cea de Taină: ,,Leonardo? Dar nu... nimeni nu a vrut să pună în scenă reprezentarea unui festival păgîn. Orice asemănare este pur întîmplătoare”, au spus ei.

Nenorociții ăștia sînt nu doar tupeiști, ci sînt total lipsiți de curajul de a-și asuma prostiile pe care le comit.

S-au prins că și-o vor lua grav de tot pe cocoașă și au întors dosul (că și așa le place), ca niște fătălăi ce sînt. ,,Alt lucru care a atras atenția la aceste festivități de deschidere a Jorurilor Olimpice a fost absența completă (subliniată și de unii comentatori francezi)

a culturii naționale. Atît la nivel formal, cît și la nivel de conținut, întreaga reprezentare a fost marcată de o puternică amprentă americană, iar acest lucru uimește mai ales într-o țară care a fost întotdeauna foarte atentă să-și păstreze identitatea, ideea de grandoare. Dacă a existat, în Europa contemporană, o națiune care a încercat să reziste supremației culturale americane, aceasta a fost Franța. Evident că nu mai e cazul. Limbajul, estetica, alegerile adoptate pentru evenimentul de deschidere a Jocurilor Olimpice sînt cele mai puțin franceze pe care și le-ar putea imagina cineva. Comentariul spectatorului a fost revelator: ceea ce a apărut este «prezentarea imperialismului cultural american», care include toate articulațiile unui wokism de import. Cu toate acestea, privind întregul eveniment cu puțin mai multă distanță, designul general reiese mai clar. Ceea ce am văzut a fost, cred, reprezentarea plastică a unei operațiuni de înlocuire a rădăcinilor lumii noastre sau, dacă vrem, a refondării Occidentului nostru. Și nu întîmplător s-a petrecut cu ocazia Jocurilor Olimpice, adică evenimentul milenar care este emblema simbolică a celor mai vechi rădăcini ale civilizației occidentale, cele greco-romane”, scrie Il Giornale. ,,Jocurile Olim­ pice – continuă ziarul italian – sînt un eve­ niment extrem de simbolic, pe care l-am moștenit și considerat aproape un ritual de întemeiere, astfel încît să-l putem sărbători după mii de ani. Pentru a da un exemplu dintre multe altele care ar putea fi menționate în sprijinul acestei valori fondatoare, gîndiți-vă doar la suspendarea conflictelor în timpul

Motto: „O dată a vorbit Dumnezeu, de două ori am auzit că puterea este a lui Dumnezeu” – Psalmul 62.11 Evenimentele care se întîmplă în mod imprevizibil sînt adesea atribuite întîmplării. În funcție de efectele, favorabile sau nefavorabile, pe care acestea le au asupra noastră, spunem că sîntem „norocoși“ sau „ghinioniști“.Într-o zi, Rudolf, un băiat de 16 ani, a plecat într-o excursie cu bicicleta. La dus, a dat de o pantă, care pe o distanță de aproximativ 1,5 km nu avea nicio curbă. La un moment dat a atins viteza amețitoare de 70 km/h. La întoarcere, el a mers pe același traseu, dar de data aceasta a trebuit să urce panta. Desigur, deplasarea a fost mult mai lentă, deși Rudolf s-a străduit din răsputeri. Pe neașteptate însă a lovit cu roata din față o groapă din șosea. Furca din față s-a rupt. Rudolf a căzut, dar s-a ales doar cu cîteva vînătăi ușoare. Tînărul s-a gîndit: „Ce s-ar fi întîmplat dacă furca bicicletei s-ar fi rupt la coborîre?“.

Gîndul la moarte este copleșitor pentru un adolescent de 16 ani! Mulți oameni care au avut parte de evenimente similare și-au spus apoi: „Am avut noroc!“. Dar pentru Rudolf a fost mai mult decît atît. Dumnezeu l-a păzit, dar în același timp i S-a adresat într-un mod special: „Unde îți vei petrece veșnicia cînd viața ta va ajunge la sfîrșit?“. Indiferent de vîrstă, ceea ce se va întîmpla în momentul următor nu este în mîinile noastre. De aceea, să răspundem astăzi la chemarea lui Dumnezeu! El nu lasă nimic la voia întîmplării. El dorește să ne salveze!

jocurilor: un semnal de înaltă civilizație, de ieșire din barbarie, pe care încă îl amintim și îl invocăm la fiecare ediție.

Corpurile armonioase și tinere ale sportivilor, provocarea alergării unei sute de metri sau săritura la înălțime sînt celebrarea puterii, nu ca o simplă etalare a forței musculare, ci ca o aspirație umană către frumusețe și perfecțiune. Și nu întîmplător, așa cum au observat mulți, la ceremonia de la Paris, sportivii au rămas aproape în umbră, închiși în parada lungă și plată a bărcilor de pe rîu, aproape imposibil de distins de pe mal; am remarcat singurătatea celor care purtau torța, dusă, în cele din urmă, departe de mulțimea de spectatori, pentru a aprinde focul unui balon cu aer cald care s-a pierdut evident în aer. Nu sportul s-a aflat în centrul ceremoniei, ci reprezentarea unei lumi noi care o înlocuiește pe cea veche, iar din acest motiv jocurile și sportivii nu erau elementele centrale.

Cu siguranță nu erau protagoniști, ei abia susținînd rolul unei reprezentări care voia să înfățișeze și să comunice altceva. Corpurile expuse, cele rămase în mintea spectatorilor, erau figurile indispensabile ale fluidității transgender.

Parodia Cinei celei de Taină, încă înainte de a fi o blasfemie, a fost rodul voinței, nu știm cît de mult este conștientă, dar destul de evidentă, de a înlocui, pe lîngă rădăcinile greco-romane, și pe cele iudeocreștine. Și poate că nu este o coincidență că, în versiunea ciudată a picturii lui Leonardo, a apărut un copil (sau o copilă): este Lumea Nouă care se naște și se proiectează în ziua de mîine”.

Toate astea arată foarte clar direcția în care ne duc reprezentanții noștri de la Bruxelles, cărora nu știu ce epitete să le mai pun fiindcă, deși meritate, sînt inutile, pentru că ei oricum își urmează neabătut planul cincinal. Noi am ales aproape bine la alegerile europarlamentare, și spun ,aproape bine”, fiindcă majoritatea românilor au ales din reflex partidele cu care votează în mod tradițional în țară, fără să se gîndească la ceea ce votează reprezentanții acestora cînd ajung la Bruxelles. Nu știu cum sau cînd își vor da seama că greșesc, așa că deocamdată putem doar să ne rugăm Celui de Sus să mai regleze treburile, fiindcă aici, pe Pămînt, e greu să-i oprești pe ăștia.

RM

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

România, capitala... proștilor! (II)

(urmare din pag. 21) Așadar, rețineți: Uniunea Europeană este un fel de Turn Babel, menit să facă o repetiție generală pentru instalarea definitivă a Noii Ordini Mondiale. Este vorba de un plan diavolesc, mai precis de o luptă milenară între DUMNEZEU, creatorul lumii, și SATANA, îngerul căzut.

Nu este nici o glumă aici, este acel război divin, despre care se scrie în Biblie. Din acest motiv, adepții Noii Ordini Mondiale se mai numesc neomarxiști, globaliști, moderniști, progresiști, sataniști și, în România, useriști. De fapt, în politica românească, mai toți sînt sataniști, cu precizarea că alianța PSD-PNL este cu mult mai diabolică decît USR sau, ca să nu se supere nimeni, toți sînt o apă și-un pămînt.

Dar, să revenim la Uniunea Europeană și ai săi ctitori. Și începem cu Franța, cu al său geniu militar Napoleon Bonaparte, care a tăvălit întreaga Europă cu războaiele lui scelerate. Apoi, Austria, cu imperiul austro-ungar, după care Germania a bătut orice record de crime împotriva umanității, cu cele două războaie mondiale pe care le are în cont. Să nu uităm de Anglia, Spania, Portugalia, Italia, Belgia, Olanda, chiar și Danemarca, țări care au colonizat în timp, prin războaie, firește, circa 50% din suprafața Pămîntului.

Ei bine, Uniunea Europeană a fost înființată tocmai de aceste state, care s-au autointitulat ,,pacifiste”, ,,democrate”, ,,civilizate”, ,,moderniste”..., tot ele fiind cele care, în perioada pandemiei, au ținut lumea închisă în casă și și-au vaccinat populația în proporție de peste 75% cu serul anti-Covid procurat de Ursula von der Leyen de la firma Pfizer, unde soțul său era angjat. Adică un conflict de interese uriaș. Și acum, culmea obrăzniciei, în loc să se suie singură în dubă, Ursula și-a depus candidatura pentru încă un mandat în fruntea Uniunii Europene, fiind realeasă, cu șampaniile pe masă. Ce mai, și acolo, ca și în România, proști cu duiumul, care nu se plictisesc, pentru că decid, val după val, tot soiul de fantasmagorii, cum a fost, de pildă, acordul semnat de 13 țări – Argentina, Australia, Brazilia, Burkina Faso, Chile, Cehia, Ecuador, Germania, Panama, Peru, Spania, SUA și Uruguay – menit să provoace foametea globală prin distrugerea aprovizionării cu alimente. Totul a plecat de la ideea Forumului Economic Mondial (WEF), condus de Klaus Schwab și ONU, potrivit căreia

,,Pentru a salva planeta de schimbările climatice, fermele agricole și zootehnice trebuie închise pe întreaga planetă”. Se susține că emisiile de metan provin, în mare parte, de la respectivele ferme. Dar ce facem, că, fără acestea, nu avem mîncare. Și fără mîncare, obținem exact ceea ce Kamala Harris a cerut în fața jurnaliștilor de la CNN: ,,Populație redusă!”.

Să nu uităm că și Ted Turner, fondator al CNN, a spus cam același lucru: ,,Reducerea populației mondiale cu 95% ar fi ideală!”. Să nu trecem nici peste faptul că CNN colaborează cu Antena 3-România, ambele fiind căzute de mult în tomberoanele mass-media vîndute Noii Ordini Mondiale, precum B1-TV, România TV, Realitatea Plus, DIGI-24 etc., televiziuni care prostesc lumea prin intermediul unor colaboratori și invitați de toată jena: Bogdan Chirieac, Marius Pieleanu, Alice Drăghici, Monica Tatoiu, Traian Băsescu, Marian Vanghelie, Victor Ponta, gl.(r) Pavel Abraham și... țineți-vă bine, Gelu Vișan, în rol de.. jurnalist de investigație (?!). Și-acum vă întreb, stimați cititori: Care dintre televiziunile din România v-a informat cu privire la foametea ce se va instala peste tot în lume, întrun viitor deloc îndepărtat? Nimeni nu v-a spus că urmează ,,înlocuirea cărnii de porc, vită sau pui - cu viermi, lăcuste sau larve de insecte. În SUA, Canada și Țările de Jos există deja imense fabrici în care se procesează insectele pentru a fi introduse în alimentația publică”, după cum scrie jurnalistul Leo Hohmann. Potrivit aceluiași om de presă, se pare că ,,nu există o modalitate mai eficientă de depopulare decît prin război (v. Ucraina – n.m.), pandemie (v.

COVID-19 – n.m.) și foamete (îi auziți pașii? – n.m.).

Nu este interesant că toate aceste trei metode de crimă, testate simultan, sînt în joc chiar acum?”, întreabă el.

Da, așa este, numai că românii proști au o placă a lor, pe care o pun mereu, deși e de mult uzată și lipsită de orice logică elementară: ,,Lăsați-mă cu prostiile astea!

Eu nu fac politică, am casă, familie, loc de muncă, plus că mă grăbesc să ajung la UNTOLD”.

Da, așa este, nu-i obligatoriu să faci politică, mai ales că votul tău nu mai contează de vreo 35 de ani, dar cum îți aperi viața și familia, în condițiile în care aproape ,,30% din populația globală nu are acces constant la hrană în acest moment și există 900 de milioane de oameni care se confruntă cu o nesiguranță alimentară severă” (Michael Snyder - ,,The Economic Collapse Blog”)? Nici eu nu fac politică, dar ,,Văntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?” (Elis Râpeanu - ,,Văntreb!”). Iată de ce, acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”). Într-adevăr, avem o țară de proști, condusă de cei mai proști dintre proști, cărora nu pot să le spun decît atît: ,,Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara./ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!” (Elis Râpeanu - ,,Vă-ntreb!”).

Vorba aceluiași Corneliu Vadim Tudor: ,,Îmi înăbuș

23 voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea Românească”).

Grav este faptul că proștii acestei țări au pierdut pînă și simțul recunoștinței față de cei care le vor binele, sărind la beregata lor, așa cum a fost recentul caz cu Diana Șoșoacă, intrată de curînd în Parlamentul European, pe care, mai era puțin, și o urcau pe rug. Eu înțeleg că ,,proștii disprețuiesc educația” (Pupilius Syrus), dar nici așa, să-i lași slobozi, fără a le bate obrazul. Se zice că locul unde totul pare posibil, este țara proștilor, și aceasta, mai mult ca sigur, se cheamă... România! Numai aici a fost posibil ca un profesor și un polițist să apară în public cu rochițe și pantofi cu toc. Proștii s-au amuzat, dar au tăcut mîlc. Mulți s-au dovedit a fi proști și atunci cînd Iohannis a semnat un contract de securitate și ajutor militar pentru Ucraina, în sensul că armata (care?) română va intra în orice război pornit împotriva țării vecine. De subliniat că respectiva decizie nu a fost supusă analizei sau votului Parlamentului, Guvernului, Ministerului Apărării sau CSAT, adică, pentru Iohannis, țara a fost introdusă în discuție ca și cum România ar fi o moștenire de la mă-sa sau ta-su, asupra căreia doar el are dreptul să decidă. Asta mă duce cu gîndul la o povestioară cu un prost care, plimbîndu-se prin parc, s-a trezit că cineva i-a dat un picior zdravăn în fund. Cînd s-a întors, nu a putut să-l recunoască pe individ, pentru că acesta deja o rupsese la fugă. A doua zi, omului i s-a întîmplat același lucru, numai că de data aceasta s-a întors numaidecît și a apucat să-l recunoască pe cel care l-a lovit. ,,Cine era?”, l-a întrebat un prieten. ,,Tot ăla de ieri”. Oare Iohannis îi va recunoaște pe cei care îl vor lua la șuturi?

De nepăsarea sinucigașă a proștilor au profitat alți proști, ăia care, de vreo 4-5 ani, calculează noile pensii, cu măriri cu tot, și care, mai mult ca sigur, vor fi niște micșorări voalate. Circul va fi total, mai ales că noile decizii de pensii nu sînt însoțite de fișa de calcul, pentru ca beneficiarii să aibă unde găsi motive de contestare. Dar nu-i bai, că prostimea, prin intermediul mass-media, va fi direcționată către o mulțime de break-news-uri, cum ar fi acela că, vezi Doamne, George Simion a devenit un escroc național, oferind cetățenilor, ca ,,mită electorală”, locuințe la prețul de 35.000 de euro. Evident că aici nu mai e vorba de prostia celor ce comentează astfel, ci de curată nebunie, mai ales că George Simion s-a pricopsit și cu un dosar penal pe acest subiect, dar nici acum nu se știe ce faptă penală a săvîrșit președintele AUR. Vorba aia: ,,Frumoasă țară, păcat că e locuită!”, sau altfel spus: ,,Această țară zilnic pică BAC-ul/ Harababură! Haos! Aoleu!/ De-un sfert de veac dăm îndărăt ca racul/ Și nu ne mai suportă Dumnezeu!” (Corneliu Vadim Tudor - ,,Demisia!”).

Sincer să fiu, îl cunosc bine pe George Simion, de la protestele împotriva vaccinării cu efecte letale, unde se lupta ca un leu. E genul de om care nu renunță la convingerile sale, și dacă-l dai pe ușă afară, te trezești cu el intrînd pe fereastră, ca să nu mai vorbesc de faptul că, în calitate de politician, nu a bătut cîmpii. Dacă ajunge președintele României, el avînd potențial de a ocupa înalta și responsabila funcție, mă ofer să-i fiu consilier în orice domeniu. Îl voi face să înțeleagă că un conducător de țară trebuie să acționeze astfel încît poeții să nu mai fie nevoiți să scrie versuri precum cele ale lui Nicolae Dabija - ,,Săracă țară bogată/ Vine vîntul să o bată/ Vine cerul să o ningă/ Și toți morții să o plîngă” (,,Săracă țară bogată”) sau ale lui Corneliu Vadim Tudor: ,,Românie, sat fără cîini,/ Țara mea vraiște și flămîndă/ Istoria te-a scăpat din mîini/ Imperiile stau încă la pîndă/ De ce te pîndesc, oare, toți/ Își dau cu părerea, te țin sub teroare?/ Hărțuită și ruptă de hoți/ Mă tem să nu cazi de pe hartă în Mare” (,,Românie, sat fără cîini”).

Sfîșit

24

Nr. 1755 l 6 – 12 august 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ! AUR continuă să vină în ajutorul românilor cu probleme medicale, întrun stat în care sistemul sanitar este subfinanțat, iar românii mor cu zile în spitale!

Spitalul Mobil AUR va acorda consultaţii, iar românii vor beneficia de ochelari de vedere gratis.

Măsura este o continuare a Caravanei Medicale AUR, acolo unde au fost consultaţi 21.002 pacienţi şi s-au efectuat în total peste 47.000 de investigaţii şi peste 14.300 de analize.

Pacienţi de toate vîrstele şi-au aşteptat rîndul pentru a beneficia de servicii medicale gratuite, ceea ce subliniază nevoia acută de acces la îngrijire medicală în aceste comunităţi. Vorbim de români din sate uitate de autorităţi, acolo unde nu există medic de familie.

Caravana Medicală AUR a reunit 534 de medici, 745 de asistenţi, 113 optometrişti şi 63 de medici rezidenţi, care au lucrat în regim de voluntariat pentru a face bine românilor. Au fost efectuate inclusiv operaţii de cataractă.

Pe parcursul unui an, Caravana a ajuns în 38 de judeţe şi 117 localităţi.

Concluziile după primul an de Caravană Medicală sînt clare: mulţi români nu își permit consultaţii medicale şi au nevoie de ajutor, iar AUR este singurul partid politic din România preocupat de acest lucru.

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.