România Mare, nr. 1763

Vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult decît atît!

PETRU RAREŞ

romÂnIA MARE

Internet: revistaromaniamare.ro • E-mail: revistaromaniamare@yahoo.com; prm2002ro@yahoo.com • Facebook: fb.com/revistaromaniamare

Fondatori: CORNELIU VADIM TUDOR şi EUGEN BARBU « Redactor-ºef: LIDIA VADIM TUDOR TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Noi nu răspundem la provocări. Noi chiar provocăm.

CORNELIU VADIM TUDOR

Rolul puterilor mijlocii în formarea unei ordini mondiale multipolare

Am găsit pe site-ul Modern Diplomacy un articol extrem de interesant despre puterile mijlocii ale lumii și despre rolul lor in formarea lumii multipolare către care tind China și Rusia ajutate de aliații lor din BRICS. Redau mai jos articolul integral: „Sistemul internațional trece printr-o schimbare dramatică, de la o lume unipolară dominată de americani la o ordine multipolară mai complicată și mai sofisticată. Înființarea mai multor centre de putere, fiecare cu influență asupra diferitelor sfere ale guvernării globale, caracterizează această schimbare. Deși discuțiile asupra politicii mondiale se concentrează frecvent pe rolul unor superputeri precum SUA, China și Rusia, puterile mijlocii devin din ce în ce mai importante în formarea acestui peisaj multipolar aflat în schimbare.

Puterile de mijloc dețin un loc special în sistemul internațional datorită diplomației lor proactive, economiilor puternice și influenței moderate. Nu numai că participă la guvernarea globală, dar o proiectează, folosind autonomia lor strategică pentru a promova cooperarea multilaterală, a stabiliza lumea și a rezolva disputele. Acest articol explorează modul în care puterile mijlocii au modelat ordinea

internațională multipolară, analizînd contribuțiile lor în domeniile diplomației, economiei și securității.

Puterile de mijloc sînt țări cu o influență regională considerabilă și o prezență bine stabilită în diplomația internațională, dar lipsite de capacitățile cuprinzătoare de proiecție a forțelor superputerilor. Aceste națiuni posedă adesea economii foarte dezvoltate, rețele diplomatice complicate și putere militară adecvată pentru a influența dinamica securității regionale.

Națiunile cu putere mijlocie includ Africa de Sud, Brazilia, Australia, Coreea de Sud, Canada și Turcia.

Unul dintre lucrurile care diferențiază puterile mijlocii este autonomia lor strategică. Puterile de mijloc conduc adesea politici externe autonome care reprezintă interesele lor naționale și prioritățile regionale, spre deosebire de statele mai mici, care se pot alinia strîns cu superputeri din motive de securitate și economice. Datorită independenței lor, ele sînt adesea capabile să umple golurile create de superputeri și să servească drept susținători, mediatori și formatori de coaliții pentru schimbările guvernului global“. (continuare în pag. a 16-a) IOAN TEODOR

JURILOVCA – FESTIVALUL BORȘULUI LIPOVENESC Jurilovca și rușii lipoveni

România de lîngă noi – România reală, așa cum sună și genericul acestui reportaj, prezintă o diver­ sitate de locuri și de locuitori, o parte dintre aceștia avînd altă naționalitate decît cea română, dominatoare. Dintre toate națiile pămîntului care și-au aflat de-a lungul timpului adăpost între hotarele României, primite și acceptate fără vreun presentiment de respingere, sînt rușii lipoveni, de origine slavă, sosiți de pe întinderile Imperiului rus. Deși găsim lipoveni și în alte zone din țară, Dobrogea, în special județul Tulcea, este recunoscută ca zona din România cu cea mai însemnată populație de etnie lipovenească, județul Tulcea avînd în arealul lui foarte multe localități cu populație de origine slavă – lipoveni – cu pondere demografică diferită, conferind acestor locuri (amalgam de mai multe naționalități) o caracteristică unică, de configurare a unor frății de neamuri, chiar dacă nedeclarate, prezente peste tot.

Privind harta Dobrogei, chiar cu denumiri ale unor localități cu rădăcini slave, putem așeza

într-o salbă ipotetică asemenea nume de localități precum: Caracaliu, Cernavodă, Chilia Veche, Crișan, Constanța, Ghindărești, Ieroplava, Jurilovca, Letea, Mahmudia, 2 Mai, Mila 23, Mangalia, Măcin, Murighiol, Năvodari, Periprava, Sarichioi, Sfiștovca, Slava Cercheză, Slava Rusă, Sulina, Tulcea. Indiferent de proporția de ruși lipoveni dintr-o localitate dobrogeană (pînă la 100% sau chiar sub jumătate), existența acestora în satele și comunele noastre aduce o coloratură aparte de viață, cu tradiții ancestrale din lumea lor cu rădăcini slavone, oameni învățați să trăiască în condiții aspre, în special cei din Delta Dunării, unde pescuitul a fost și a rămas o îndeletnicire moștenită din tată în fiu, chiar dacă, odată cu schimbarea regimurilor politice, și această meserie a avut de suferit. Dincolo de pescari neîntrecuți, lipovenii ne încîntă cu muzica și jocurile populare, într-un port colorat multicolor, cu băieți care sfidează imponderabilitatea, într-un cazacioc aerian, și cu fetele împodobite cu panglici colorate, prinse de mînă ca într-un zbor sublim de Rusalce pămîntene, nu cele din mitologie. (continuare în pag. a 12-a) GEO CIOLCAN

Toamna cu tine

Atîrnă ciorchinii pe rază de soare, Dulci candelabre tremurătoare,

Inundînd cu mireasma parfumului via; Pomii își dezbracă, în suspine, ia, Arătîndu-se goi înserării difuze, Pe potecile ninse cu lacrimi de frunze; Pe ceru-nvolburat s-au prins în troică norii Și-aleargă după berze sau urmăresc cocorii Ce pe de-asupra noastră, în unghiuri de mistere, Ne scriu, bătînd din aripi, tandru, „La revedere!”

Mai e puțin, și-n codri iar va cînta furtuna Pe fluiere de ramuri ce-or fremăta întruna, Și pe viori de iarbă culcată la pămînt Arcușul toamnei vaste va trece, dus de vînt; Mai e puțin, și cerul va cerne peste mine Puzderie de stele, reci și diamantine, Înfrigurîndu-mi trupul cu nordice fiorduri În simfonia iernii ce-nalță reci acorduri; Dar nu mi-e frig, azi, focul din inima ta este Vulcan peste-anotimpul iubirilor tempeste.

De-aceea, azi, iubito, în toamnă-ți sărut urma, Știu, peste casa noastră n-o să coboare bruma!

GEO CIOLCAN

NR. 1763 l ANUL XXXV l 1 – 7 OCTOMBRIE 2024 l 24 PAGINI l 7 Lei

2

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

S ĂPTĂMÎNA PE SCURT RESTITUTIO IN INTEGRUM

Ţapul – martir naţional  Radu Sârbu – agent maghiar  În curînd, criză de benzină și de motorină Bravo, Funar! Mulţumim, Păunescu! Huo, restul!  BANCOREX a fost desfiinţat la ordinul lui Bill Clinton şi al CIA  Ţiganu-i ţigan şi-n ziua de Paşti

PARTEA I  Redacţia revistei „România Mare“ a intrat în posesia unor documente extraordinare! Pur şi simplu, o să vă stea mintea-n loc (tot pe loc, pe loc, pe loc, să răsară busuioc!) atunci cînd le veţi citi.

Deocamdată, vă oferim una mică, la botul calului (aperitiv). Titlul: „Export de arme prin ROMTEHNICA. Victor Stănculescu – Sorin Vântu – GELSOR“. Implicaţi în acest export sînt, pe lîngă cei doi V (adică W) Petre Roman, Radu Berceanu şi Traian Băsescu. A se vedea vaporul încărcat cu arme, care a primit avizul ministrului Transporturilor, să părăsească Portul Constanţa, cu destinaţia Burundi. Armatorul străin, care a efectuat exportul, este prieten cu mafiotul Shimon Naor (Shimon Herscovici), aresta din 25 august a.c.

Acest evreu, reprezentant al firmei CORONA INTERNATIONAL, este acuzat că a folosit docu­ mente false (END USER) din partea Ambasadei Nigeriei la Bucureşti, pentru un export de materiale strategice (arme), marfă care a ajuns, de fapt, într-o Ţară aflată sub embargo. Sub acoperirea că asigură înzestrarea Armatei Române cu cel mai modern armament cerut de standardul NATO, o grupare de afacerişti are mînă liberă în exportul de arme. Se pare că Sorin Vântu a devenit, treptat, negustorul de arme cel mai redutabil înlocuindu-și, pe rînd, toţi concurenţii. Legătură a firmei GELSOR,Victor Stănculescu a primit aprobarea de export de la Radu Berceanu. Inteligentul Sorin Vântu a ocupat, însă, și piaţa mass-media. El a acaparat aproape toate publicaţiile din România, şi de dreapta, şi de stînga, pe care le joacă aşa cum vrea el. Nimeni nu și-ar fi închipuit că „Jurnalul Național“ nu mai e patronat de Dan Voiculescu şi că Marius Tucă nu mai are nici un cuvînt de spus în conducerea acestei publicaţii. Adevăratul boss e acelaşi Sorin Vântu, prieten bun cu Cozmin Guşă (director executiv al „Jurnalului Naţional“) cei doi fiind colegi înainte de 1989. Ziarul este sponsorizat de GELSOR. Patronul din umbră veghează să nu apară nimic legat de GELSOR, pro sau contra, în nici o publicaţie a sa – aşadar nici în „Jurnalul Naţional“.  Primarulgeneral al Capitalei, Viorel Lis, a intrat în colimatorul conducerii geriatrice a PNŢCD. În mod concret, Ion Diaconescu îi va retrage sprijinul lui Lis şi intenţionează să-l înlocuiască cu un oarecare Enăchescu, rudă cu preşedintele PNŢCD (nepot sau văr, nu ştim exact).  „Pe Radu Vasile îl paște un preinfarct!“ – a prezis vrăjitoarea Cireşica din Buftea, nepoata Omidei. Aducătoarea de veşti proaste a precizat: ,,Primul-ministru Radu Vasile a făcut infarctul de acum cîteva luni nu din cauză că fuma prea mult, ci pentru că este supus unui blestem. În cărţi şi bobi mi-a apărut că, dacă Radu Vasile nu se dezleagă de acest blestem, va suferi un preinfarct în această toamnă“.  Tot un blestem îl paşte şi pe Ţapul, care, la rîndul lui, paşte şi el ce poate. Nu ştim a cui a fost ideea de a-1 băga pe E.C. la emisiunea „Surprize, surprize“ de la TVR (probabil a micului derbedeu Răsvan Popescu), dar ştim că prin milioane de antene şi cabluri au răsunat atunci huiduieli cutremurătoare.

Disperarea care a pus stăpînire pe echipa de fomişti de la Cotroceni trebuie să fie mai mare decît se

putea bănui! Acum au priceput şi hoţii ăştia că lumea nu-l mai suportă pe Emil Constantinescu şi-l tratează nu ca pe un șef de stat, ci ca pe un şef de rahat. Aşa era să fie linşat la Arad. Aşa a fost fluierat pe Stadionul Steaua, după meciul România-Portugalia. Aşa a fost potopit de nişte huiduieli asurzitoare pe Stadionul Cotroceni, la concertul lui Julio (a se citi Hulio) Iglesias, cînd măruntul rumegător a vrut să dea şi el cu botul de glorie, dar s-a ales cu o ruşine pentru care, pe alte meridiane, unii şi-ar da demisia. Dar, nesimţirea e mare. E infinită, am putea spune. Ceea ce s-a petrecut duminică la spălătoria de serviciu a Puterii (am numit TVR) ne-a lăsat, pe toţi, cu gura căscată. N-am crezut că Ţapul va recurge şi la stratagema asta, pentru a mai recupera ceva din terenul pierdut în sondaje – de fapt, se poate vorbi de o adevărată alunecare de teren, întrucît media ultimelor 3 sondaje REALE, nu falsificate, îl mai creditează doar cu 16%. Partida e pierdută, definitiv. Sau, cum ar spune Bill Clinton într-o scri­soare, ales-bules! Încercăm reconstituirea evenimen­telor. Întîi s-a speculat ideea că palatul de protocol al Ţapulinei este gard în gard cu Televiziunea Română (deşi augusta sa țăcălie nu a fost văzută peacolo, reşedinţa permanentă e la Palatul Scroviștea).

Apoi, a fost gasit un amărît, nebun cu acte în regulă, bolnav și de Parkinson, pe nume Dobrin, la ăsta s-a dus, glonţ, bărzoiul ăla pe catalige, fără umeri şi fără ţîţe, pe nume Andreea Marin. C-o fi, c-o păţi, că boul bălţii, că ce boli aveţi, unde-aţi făcut şcoala, cu cine ați fost coleg şi alte atacuri prin învăluire. Ăla, săracul de el, era dus de pe lumea asta, stătea ca un popîndău, se lăsa purtat de mînă şi pînă la ghena de gunoi pe care, dacă i s-ar fi cerut, ar fi luat-o în braţe şi ar fi strigat:„Draga mea colegă, nu te-am văzut de 40 de ani!“ Figurantul Mhiai Răzuş se laudă, extaziat, cu o scrisoare de la Emil Constantinescu. Imediat, îşi face intrarea, triumfător, Ţapul Ţapilor, Măgarul Măgarilor, Crocodilul Crocodililor! Echipa de aplaudaci (din care făceau parte numeroşi SPP-iști) l-a salutat cu un entuziasm gen Piaţa Golanilor, mai 1990. De-acolo a început toată circăraia. Cei doi nebuni, Constantinescu şi Dobrin, s-au pupat.

Preşedintele româno-maghiar 1-a invitat pe Parkinson la el acasă, ca să-i dea nişte calmante la cuptor şi să mai depene amintiri din copilărie. Dă bine să te pupi, în văzul Ţării, cu un Dobrin din Trivale – dacă nu se poate cu marele fotbalist, atunci cu micul damblagist.

Scenariul de film al Șmecherașului Răsvan Popescu merge mai departe: imediat sînt aruncaţi la bătaie doi colegi de şcoală ai rumegătorului naţional, Lache şi Mache, sau Bulache şi Calache, n-are importanţă cum se cheamă, fiindcă ei nici n-aveau nume, erau trecuţi pe inventar. Apoi, s-a produs ceea ce ar fi trebuit să fie marea surpriză: coboară scările însuşi Bebe! Care Bebe? Unul Mihai Dumitrescu, poreclit Bebe, spiritualul clasei, care îi striga vorbe de duh unui armean, pe Corso, cînd ieşeau ei la agăţat piţipoance: „Vezi că te caută taică-tu să-i dai pantalonii, vrea să iasă şi el diseară“ – a relatat, rîzînd singur, cu nişte obraji mult prea graşi şi rumeni, Mongoloidul din Tighina. Ar fi fost o surpriză mult mai mare dacă, în locul lui Bebe Dumitrescu, ar fi venit la emisiune Bebe Ivanovici, care să-i citească lui Ernil Constantinescu cîteva paragrafe dintr-un pamflet nimicitor, publicat în revista „Ultima oră“.

RM

Fiecare școală şi fiecare promoţie au avut cîte un Bebe (Dumitrescu, Teodorescu ş.a.), care făcea spirite de glumă cu caracter hazliu, după care nu s-a mai auzit nimic de el, în schimb oaia neagră a clasei a ajuns ministru, preşedinte, împărat. Întrebarea care se pune este: pe banii cui a venit, la emisiune, numitul Bebe Dumitrescu din Germania? Dacă se va dovedi că pe banii Televiziunii, adică ai contribuabililor români, atunci e nasol. Booon! Să mergem, voiniceşte, mai departe. Răsfoim, din nou, scenariul scris de Borş de Miel, pe numele lui de ţucălar Răsvan Popescu: „Preşedintele se grăbeşte să plece, sugerînd ideea că are treburi importante, care nu suportă amînare. Prezentatoarea îl reține, trage de corpul lui. Pe proiectorul din fundalul studioului apar imagini ale stihiilor dezlănţuite la Cuculeasa.

Stop-cadru pe bocancii preşedintelui“. Acum, toată înscenarea cu Ţapul intră pe un alt făgaş. Avînd în vedere că video-clipul cu Loteria Solidarităţii, difuzat pînă la sufocare pe mai multe posturi de Televiziune, este realizat tot de tîmpitul ăsta de Răsvan Popescu, e clar că băiatul e plecat cu sorcova, are ambîţul să stoarcă satul ăsta ca pe-o lămîie, confundă Cuculeasa cu Lăptăreasa. Raţionamentul e simplu: sîmbătă seara, ape, şuvoaie, case distruse, preşedintele intervine energic, el ştie mai bine ca oricine cum e cu furia naturii, doar e geolog, promite case la sinistraţi şi se ţine de cuvînt etc., etc. Aşa, ca din întîmplare, e identificat în sală un sinistrat de la Cuculeasa, căruia i-au murit, înecaţi, ambii părinţi.

Ar fi putut să se numească Dragoş Constantinescu, dar destinul a vrut, deocamdată, altfel. Emil îi făgăduieşte, solemn, că, pînă cînd vine iarna, omul va intra în casă nouă, dînd de înţeles că va avea şi mobilă, şi aragaz și toate celelalte bunuri, inclusiv televizor, ca să-l vadă pe el, pe Emil, cum înoată prin noroaie pînă la c..., în bocanci, dînd populaţiei canci. Efectul la publicul telespectator a fost invers decît cel scontat: lumea nu s-a uitat la „bocancii de geolog“, ci la cele două picioare ca nişte beţigaşe ale Ţapului, fosile ale unui schelet alb, ceea ce i-a făcut pe unii, care au deschis tembelizorul mai tîrziu, să creadă că a început filmul „The Ghost“ („Fantoma“) cu Demi Moore (hai să ne pupe-n ... cine ştim noi, cu tot neamul lui!). Însă cuplul Andreea – Răzuş forţează nota şi îi face preşedintelui o altă surpriză: cobind că vor mai fi şi alte inundaţii, cei doi îi dau purtătorului de grisine o pereche de... cizme de cauciuc! Emoţie mare, aplaudacii sînt în delir, SPP-ul se şi gîndeşte la viitoarele misiuni, cînd îl va însoţi pe şeful statului în vîltoarea viiturilor, acesta cu o mînă înotînd, cu altă mînă salvînd un purcel de la înec, iar cu picioarele arătînd unde se vor ridica viitoarele Trilaterale şi pe unde va trece conducta de petrol. Ne-am uitat şi noi la cizmele aduse de prostul ăla de Mihai Răzuş (face ăsta nişte bancuri atît de idioate, încît nu-ţi vine să crezi că e actor, ci tractor) şi am înţeles că sînt nişte cizme de căcănar – meserie nobilă şi norocoasă, avînd în vedere că practicanţii ei umblă, toată ziua – bună ziua, cu mîinile în materialul didactic respectiv. Noi credem că emisiunea ar fi înregistrat un succes mult mai mare dacă în platou apărea vestitul Dorel Onaca şi i-ar fi dăruit Ţapului un costum de scafandru, fiindcă va avea mare nevoie, în curînd, datorită valurilor de scuipaţi care îl vor acoperi, rapid, în timp ce el va scînci: „Saliva mă strînge/ Ţăcălia-mi plînge/ Zidul mă-nconjoară/ Pîn’ la țiţişoară/Şi mă bagă-n groază/ Pîn’ la căcărează/ Andreea, Andreea/ Lasă logoreea/ Adu-l pe Onaca/ Căci voi face caca/ De frica mulţimii/ Și-a burtă-verzimii/ Adu-l şi pe Dudu/ Că mă lasă udu’/ Tot și-a pus trişorul/ În ipsos piciorul“. (va urma) ALCIBIADE (Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 24 septembrie 1999)

RM

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Aºa vă place istoria?

Iubirile lui Talleyrand (I)

Fără îndoială un misogin, diplo­ matul rus Karl von Nesselrode a afirmat despre Talleyrand: „Dumnezeu ştie de ce plăcea femeilor, poate numai din cauza atracţiei lor instinctive faţă de rău“. De fapt, Charles Maurice de Talleyrand-Périgord, prinţ de Bénévent, poseda din instinct arta de a seduce, nevoia de a cuceri.

Tînăr seminarist, nu aşteptase să primească tonsura, pentru a se acomoda cu regulile focului. Sub domnia lui Carol X (1824-1830), încă în timpul vieţii, Talleyrand (1754-1838) a publicat „Albumul pierdut“, unde relata numeroase dintre escapadele sale amoroase, între altele cu o blondă dantelăreasă, Julienne Picot, fiica unui grata­ ragiu. După cîteva scurte întîlniri, Talleyrand povesteşte că a auzit într-o seară o bătaie în uşă. Era un băiat de la prăvălia grataragiului. Aducea o comandă. După cele mai clasice legi ale comediei, Talleyrand a recunoscut-o în vizitator pe... Julienne. „A intrat în camera mea, pălărioara de bumbac ce-i acoperea capul i-a căzut la picioare şi nişte superbe plete blonde i-au îmbrăcat faţa. «Domnule abate – mi-a spus – credeţi oare că dl. Rigommier (ăsta era portarul) o să remarce că n-am ieşit imediat? I-am spus fratelui meu, de la care am împrumutat hainele, că merg la o ceremonie de nuntă, unde îmi voi petrece noaptea, cu stăpîna mea; iar stăpînei mele că mă întorc la tata...». Am sărit în sus de bucurie, i-am pus mîna la gură, oprind-o să continue, i-am înţeles riscurile la care se expusese şi, neputînd să o închid în inima mea, am închis-o în dulapul meu...“.

Să fie reală această poveste? În Memoriile sale, Talleyrand ne istoriseşte un alt amor de cartier, cu încîntătoarea Dorothéea Dorinville – cunoscută sub numele de Luzy – pe care a remarcat-o „pentru aerul ei simplu şi modest“, în timpul unei slujbe religioase. Într-o zi, o binefăcătoare ploaie de vară a început să cadă, exact cînd s-a terminat oficierea liturghiei, prilej pentru Talleyrand de a-i oferi fetei adăpost sub umbrela lui şi, bineînţeles, de a o conduce acasă. Luzy avea 25 ani şi o moralitate destul de lejeră. Ea i-a permis proprietarului umbrelei să urce la ea, încă din prima zi a cunoştinţei lor. Luzy era evreică. În acest context, o prietenă a afirmat despre ea: „A trecut la creştinism cînd a aflat că Dumnezeu s-a transfigurat în bărbat...“.

Odată obosită aventura ei cu tînărul abate, Dorothéea s-a căsătorit, asistînd la ascensiunea fostului ei amant.

„La picioarele lor, dar nu pe mîna lor“ Talleyrand are 21 de ani. Ca preot, ia parte, în catedrala din Reims, la încoronarea lui Ludovic XVI (1774) şi mărturiseşte în Memoriile sale că nu se poate înfrîna să contemple admirativ, în timpul ceremoniei, trei femei: d-na ducesă de Luynes, d-na ducesă de Fitz-James şi d-na vicontesă de Laval. Cînd este îndrăgostit, are o putere de seducţie irezistibilă.

Oferă un adevărat spectacol cînd traversează un salon.

Cu o artă excepţională, reuşeşte chiar să-şi ascundă defectul fizic. După cum se ştie, este şchiop. Salută în stînga, salută în dreapta, se opreşte, afişînd multă insolenţă, se sprijină dezinvolt de un braţ de fotoliu sau pe un spătar de scaun. Odată încheiată „călătoria“, se opreşte să afle veşti mondene, chiar dacă în sine îşi rîde de problemele şi necazurile celorlalţi. Dar poate că tocmai această insolenţă atrăgea femeile. Farmecul, dublat de un cinism practicat cu eleganţă, nu displăcea companiilor sale feminine, mai ales cînd ţinta ironiilor şi cinismelor erau alte femei. În ce a constat influenţa femeilor asupra irezis­ tibilului Charles Maurice? Contele de Saint-Aulaire

3 Toate aceste iubiri nu îl împiedică pe Talleyrand să se lase iubit de d-na de Staël care, moartă de gelozie pe mama micuţului Charles, îi întinde o capcană lui Charles Maurice, întrebîndu-l: – Dacă am fi amîndouă, eu cu d-na de Flahaut, pe o corabie gata să se scufunde, pe care dintre noi aţi salva-o?

– O, doamnă, dar lăsaţi impresia că ştiţi să înotaţi mai bine decît d-na de Flahaut, a răspuns Talleyrand, abia stăpînindu-şi rîsul...

l-a definit perfect, scriind că Talleyrand a ştiut „să se lase în braţele lor şi la picioarele lor, dar niciodată pe mîna lor“. Prima care a urmat la rînd a fost frivola Voluptatea Indiei şi desfrîul Europei d-na de Laval, căreia dragostea îi Odată devenit ministru al Afacerilor externe al plăcea la fel de mult ca politica.

Directoratului, gustul său pentru femei nu s-a potolit.

Lista amanţilor ei cerţi era extrem Le aprecia calităţile, inteligenţa, farmecul şi frumuseţea de bogată, iar cea a prezumtivilor şi le căuta societatea.

Era la mijloc o atracţie cerebrală, fără sfîrşit. I-a succedat vesela și mai degrabă decît un apetit sexual pentru ele. N-a spus zvelta d-nă Guyonne de Lavalea, d-na Flahaut, că în dragoste Talleyrand era mai mult Montmorency, cea care a fost tandru decît viril? În tot cazul, el exercita o fascinaţie căsătorită 13 ani cu ducele de Luynes şi de Chevreuse – atît irezistibilă asupra sexului slab. Spiritul său caustic, de obez, încît a trebuit să i se eleganţa şi chiar reputaţia sa detestabilă seduceau. răscroiască locul la masă, pentru Libertinul viciosul, fostul preot, care îşi dăduse poalele a-şi putea aşeza abdomenul imens. peste cap şi îşi lepădase sutana violetă, excita curiozităţi Următoarea la rînd, Marie-Claude un pic perverse.

Sub Directorat (1795-1799) mult prea drăguţa, mult Thiard de Bizy, s-a măritat la vîrsta prea seducătoarea, mult prea amabila, mult prea iubita de 15 ani cu un companion de d-ra Lange, „cu gura mai proapătă decît un trandafir“, a plăceri al viitorului Filip Égalité, venit să îngroaşe numărul amantelor lui Charles Maurice, ducele de Fitz-James. Fusese atît de des înşelată de soţul ei, încît, retrospectiv, avea toate fără a-i acorda totuşi exclusivitatea favorurilor sale. scuzele că se consolase cu Talleyrand. Numeroase au fost Apoi, în 1797, o femeie încîntătoare, cetăţeanca Grand, a intrat pentru mulţi ani în viaţa d-lui de Talleyrand. cuceririle lui Charles Maurice...

Cu siguranţă că Talleyrand nu era un amant de Este viitoarea cetăţeancă Talleyrand. Spun autorii excepţie, ca ducele de Richelieu, de pildă, ceea ce nu vremii că această creatură de vis „cumula obiceiurile l-a împiedicat să colecţioneze o panoplie de victime. voluptoase ale Indiei cu secretele desfrîului Europei“.

Legăturile lui se înnoadă şi se deznoadă repede, se succed Bun cunoscător în domeniu, Charles Maurice a apreciat sau se suprapun – în totală dezordine –, încît sînt greu foarte repede farmecul exotic al celei care, sosită din de precizat datele acestui imbroglio. În plus, ceea ce India, va deveni a doua sa soţie, după... Biserică, soţie nu simplifică deloc lucrurile, este faptul că Talleyrand de care Talleyrand va fi îndrăgostit nebuneşte. rămîne aproape întotdeauna prietenul intim al fostelor Instalată la Paris, Catherine Grand ducea o viaţă sale metrese, chiar și al celor mai efemere. fastuoasă, deloc motivată de subsidiile pe care i le putea În 1780 este amantul frumoasei doamne de Brionne – asigura soţul ei, funcţionar la Indian Civil Service. Dar fiica prinţului de Rohan-Montaupan, ale cărei respectabile d-na Grand se întreţinea singură, ceea ce i-a permis să patru decenii nu-l sperie deloc. Cea care fusese o cumpere un hotel în strada Antin, să închirieze o lojă la neîntrecută călăreaţă avea exact 44 ani. Pentru un tînăr de Operă şi să posede echipaje fastuoase. De altfel, prefera 24, cucerirea era cu atît mai flatantă. În 1784, lui Charles să i se ofere mai degrabă cai decît flori şi bijuterii. Un tînăr Maurice i se aprind călcîiele după prinţesa de Lorraine, baron a fost sedus de această „frumuseţe dumnezeiască, soţia abatelui de Remiremont şi fiică a d-nei de Brionne, debordînd de tinereţe, cu dinţi minunaţi, de o albeaţă care rămîne pentru totdeauna amanta lui en titre. Iar translucidă, şi o pădure de păr blond strălucitor“. drăguţa de prinţesă, îndrăgostită lulea În 1792, în plină revoluţie, de abatele Perigord, nu se grăbeşte să Catherine a plecat în Anglia, unde îşi ia drumul domeniului ei, unde este va spori ravagiile în rîndul bărbaţilor, suverană. Pare chiar că, pentru a-şi ceea ce îi va permite să nu-şi schimbe obliga fiica să părăsească locul, d-na stilul de viaţă agreabil. Directoratul de Brionne promite să obţină pentru a găsit-o la Paris, cu marchizul de Talleyrand pălăria de cardinal. Tînăra Spinola. Acesta, suspectat – şi nu fără se întoarce deci la nobila ei casă, pentru temei – a fi agent al Angliei, a fost că d-na de Brionne nu vrea cu nici un expulzat. Catherine tremura la ideea că chip să-şi împartă amantul cu fiica ei. îi va împărtăşi soarta. În 1786, cînd ea a murit, Talleyrand a – Ar trebui să cereţi protecţia stat la căpătîiul ei. Avea 31 de ani. cetăţeanului Talleyrand, o sfătuieşte Cea care a rămas cel mai mult în marchiza de Sainte-Croix. Ministrul inima lui Talleyrand – poate şi pentru Afacerilor externe este un om puternic, că i-a făcut un băiat – a fost inteligenta Catherine Grand, soția lui Tayllerand care nu ştie să reziste farmecelor unei şi rafinată Adelaida Filleul, căsătorită, femei frumoase. Căutaţi-l şi o să vedeţi. total nefericit, la 18 ani, cu contele de Flahaut, ce număra Zis şi făcut. Catherine ajunge în salonul de aşteptare numai... 35 ani mai mult decît tînăra sa soţie. În 1784, cînd al lui Talleyrand. Face o lungă antecameră şi sfîrşeşte Talleyrand a apărut pentru prima oară în viaţa Adelaidei, prin a adormi în faţa focului, ce pîlpîie în cămin. dl. de Flahaut, conştient probabil că este un soţ mult prea Talleyrand o descoperă astfel adormită, o trezeşte şi o în vîrstă pentru a-şi manifesta gelozia, i-a permis soţiei invită spre cabinetul său, chiar dacă o iau spre budoarul să trăiască liber şi să contracteze o căsătorie de suflet cu cu lambriuri de la primul etaj, ale cărui panouri sînt tînărul şi galantul abate, care avea 7 ani mai puţin decît decorate cu atributele lui Venus şi Amor. cucerirea lui. Mai tîrziu, dl. de Flahaut şi-a asumat fără să Ministrul cade repede fascinat de Catherine, care cîrtească paternitatea micului Charles, venit pe lume la 21 are – după părerea lui – „pielea dulce, respiraţia dulce şi august 1785. umoarea dulce“. De ce arme va uza ea pentru a-şi apăra Au circulat zvonuri – în mod sigur false – că cauza? Prea puţin important! În ochii unui bărbat ca Talleyrand, semiimpotent, nu ar fi putut procrea. Dl. de Talleyrand, singură frumuseţea îi era suficientă. Fostul Flahaut să fi recunoscut pare copilul, tocmai pentru că preot este cucerit pe loc. Audienţa acordată de către era convins că era al lui? E posibil... Chiar dacă nu se voia să se acrediteze acest zvon. În orice caz, Charles de ministrul Afacerilor externe s-a prelungit pînă a doua zi Flahaut va deveni amantul viitoarei regine a Olandei şi dimineaţă... (va urma) tatăl ducelui de Morny. Paturile istoriei rezervă surprize ANDRÉ CASTELOT pitoreşti...

4

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

Lecturi la lumina ceaiului...

TABLETĂ DE SCRIITOR

Timpul se duce, amintirile rămîn

Cele trei zile (2-5 august 2024) de ședere la Tabăra de Arte - Cuvînt Alb-Astru, ediția I, Năvodari, a fost o revelație, pe de o parte că am cunoscut noi oameni simpli din localitate, pe de altă parte, aveam să facem cunoștință cu scriitori veniți din diferite colțuri ale țării. Printre cei prezenți s-au aflat Elena Bobocescu, Ion Calotă, Daniela Toma, Diana Ciungu și invitatul de onoare, Ion Machidon (București), cărora li s-au alăturat Virginia Blagovici, Olga Văduva (Tulcea), Gheorghe Varganici (Suceava), Mihai Istudor (Vălenii de Munte), pentru a participa împreună cu colegii lor de condei din Năvodari - Rodica Râpeanu, Aurelia Ica Muca, Dumitra Buzea, Otilia Ardeleanu, la acest proiect cultural, inițiat de regizorul Latip Abdul-Cair.

Bucuria a fost cu atît mai mare cu cît în aceste zile aveam să descoperim vraja plajelor însorite ale mării, cu valurile ei răcoroase ce se revărsau poetic către țărm, spre încîntarea celor ce au ales să își petreacă aici vacanța sau concediul de odihnă. Tabăra avea să se desfășoare și în alte locații, în Centrul Cultural, într-o sală modernă, dotată cu toate cele necesare unui program artistic de mare ținută, la care a fost prezent și artistul local de muzică folk Laurențiu Marinescu.

La Oneiro, un alt loc de desfășurare a activităților, asistența a avut ocazia să ia cunoștință de noi provocări din partea poetului Latip Abdul-Cair, prin fiecare temă adusă în dezbaterea prestabilită din timp. A urmat vizitarea unor obiective turistice din localitatea Năvodari, dintre cele mai reprezentative pentru oamenii de aici, precum parcul orășenesc, un spațiu curat, frumos îngrijit, străjuit de impunătoarea statuie a lui Mihai Viteazul, Biserica ortodoxă Sf. Nicolae și Geamia turcească. Am constatat că organizatorul s-a străduit să depună toate eforturile încît invitații săi să se simtă cît se poate mai bine. Și strădania acestuia n-a fost în zadar. Toate erau aranjate ca la carte, începînd cu cazarea de la Hotelul ,,Corrado”, unde întreg personalul, de la recepționer la cameriste, de la bucătărese la femeile de serviciu, cu toții aveau să se comporte impecabil. Au demonstrat că sînt adevărate

gazde bune și ospitaliere, oferindu-ne servicii de calitate, de la curățenia din camere pînă la bucatele pregătite la cantina proprie, satisfăcînd toate gusturile culinare... În după-amiaza primei zile, în cadrul Centrului cultural, tînărul confrate Abdul ne-a oferit ocazia de a ne cunoaște între noi și de a ne prezenta din creațiile personale, după care am fost conduși la restaurantul „White and Blue”, unde am avut parte de o atmosferă de vis. Datorită profesionalismului și calității sale de bun gospodar, șeful respectivului local ne-a oferit posibilitatea de a ne bucura de un spectacol de zile mari, susținut de formația restaurantului, care a durat pînă noaptea tîrziu. Discuțiile au continuat și în următoarele zile, la cofetăria centrală de lîngă primărie, iar după amiază gazdele ne-au însoțit să luăm masa la cea mai importantă Cherhana din localitate. Iată că într-un orășel cunoscut pe plan național și internațional, prin Combinatul Petromidia care își are sediul aici, oamenii se întrec în a cultiva frumosul.

Ne-au demonstrat asta prin poeziile împărtășite celor prezenți, dar și prin dialogurile purtate. Nu dezvoltăm toate lucrurile frumoase care s-au petrecut aici, nu că nu ar avea o importanță specială, dar pentru asta ar fi nevoie de un spațiu tipografic amplu, așa că lăsăm pe seama celor care au fost prezenți să povestească la rîndul lor, fiecare în felul lui, despre evenimentele care au avut loc în această tabără. Toate momentele de

Epigrame • Epigrame Românul speriat de taxe Teama fie-ne iertată – Cînd afară-i zi senină, Nu cumva ne cere plată Domnul că ne dă lumină?

Atenționare Fie-i lauzi, fie-i critici, Nu căta să-i ai amici Că prietenii politici Nu-s prieteni, ci complici.

Rugă către Brâncuși Pe-acest gorjean ce s-a zidit în mit Românii-l roagă astăzi să renască Să țină dreaptă, înspre INFINIT, COLOANA vertebrală românească!

Zeloșii Aleargă polițiștii toți Ca, în această eră nouă, Să-i prindă în flagrant pe hoți Să-mpartă prada pe din două.

Leac sigur La durerile de șale, Scîndura-i, desigur, leac

Dacă pui și laterale Și deasupra un capac.

Ca la Ploiești După Biblia citată, Ea-i născută dintr-o coastă, Dar femeia-adevărată Face, din bărbat, nevastă.

După alegeri Cei ce-s născuți pe-acest meleag De mamă și-amintesc cu drag; Pe-a celui care-a fost ales Românii o invocă des.

recreere și confortul oferit spiritului de creație de la Năvodari au avut loc datorită poetului Latip AbdulCair, laureat al concursului nostru de creație literară „Vara visurilor mele” - ediția a XXII-a din acest an, care, prin eforturile depuse și grija manifestată pentru ca fiecare participant să se simtă cît mai bine, întrun cadru benefic creației literare, s-a dovedit a fi un prieten de nădejde al făuritorilor de cultură. Și asta, pentru că inițiatorul evenimentului, regizor la o școală din localitate, unde se ocupă cu pregătirea și educarea elevilor din familiile nevoiașe, a știut să pună în practică toate abilitățile sale organizatorice. Cinste acestui tînăr confrate talentat, care merită toate laudele și aprecierile noastre, pentru că, în vremurile acestea atît de vitrege, a reușit să încheie cu succes proiectul privind tabăra creație de la Năvodari, a cărui inițiativă îi aparține. Meritul său de a realiza un lucru benefic pentru orașul Năvodari este cu atît mai mare, cu cît prea puțini dintre colegii săi profesori și dintre elevi l-au însoțit în demersurile lui, menite să dea o mai mare valoare acestui eveniment de neuitat.

Se poate spune că la Năvodari s-a scris o pagină de istorie vie a localității, care va străluci peste ani, mărturisind că timpul, în goana sa, trece, dar amintirile rămîn. De aceea, nutrim speranța ca, în viitor, tabăra de creație a lui Latip Abdul-Cair de la Năvodari să se bucure de o participare cît mai amplă, dar și de o implicare mai consistentă a instituțiilor de cultură ale orașului, în condițiile în care anul acesta nu prea li s-a simțit prezența. Latip Abdul-Cair ne-a demonstrat că are energia necesară și pregătirea profesională de a face lucruri mărețe la Năvodari, în orașul acesta cu plaje minunate și oameni de toată isprava, cu peisaje de poezie adevărată, create de natura locurilor și puse în valoare de poeții sosiți de pretutindeni, cu toții manifestînd o reală prietenie și solidaritate față de asemenea evenimente, unice în felul lor, care se petrec și în alte localități din arealul românesc.

La Năvodari, în cele trei zile cît a durat tabăra, muzele și-au dat mîna pentru neatîrnarea frumosului din fiecare om cu statut determinat de scriitor.

ION MACHIDON, directorul Revistei „Amurg sentimental”

Baronii Cu burți ce se revarsă pe banchete, Dar cu fason de dandy grizonat, Ei sînt baronii epocilor bete, Pescari în ape tulburi pe uscat.

La bătrînețe Iubirile veneau pe rînd Și le trăia intens pe toate; E liber azi, da-și spune-n gînd: Ce fac cu-atîta libertate?

Schimbare În era nouă-i o zicală Cu adevăruri despre școală: Acel cu carte n-are parte, Acel cu parte n-are carte.

Amendament

Fotografie de epocă modernă

Zici ,,urma scapă turma!” – bine, Dar uiți că votul, pîn’ la urmă, Ne-a definit pe noi drept turmă Ce are-n frunte... știi pe cine!

Vor toți să strîngă-n cont bănet Și – aleșii – ajunși la apogeu Au mîna-nfiptă în buget Și gheara-n buzunarul meu.

Balanță defectă

Relația cu epigrama

Degeaba Themis urlă că o doare Văzînd balanța cum se-nțepenește: Cînd adevărul nu stă în picioare, O țară-ntreagă vezi cum se tîrăște.

La prima sau la ultima vedere, Cu epigrama cată mulți plăcere Și cică vor să facă mariaj, Dar mulți o țin doar în concubinaj.

ELIS RÂPEANU

Mãrturisiri * ,,Eu nu înțeleg un lucru: cînd e atîta frumusețe în întreaga lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, cînd eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărîmițăm frumusețea, cum vom mai putea face drumul invers?” * ,,De la Freud încoace s-a produs o mutație: s-a pus sexul în locul capului.

Asta e tristețea cea mai mare. Vedeți, la noi, la români există/exista o cuviință.

Anumite cuvinte nu se pronunțau – nu erau niște tabu-uri, dar există/exista o pudoare.

Acum, «cuviința», cuvîntul acesta, a dispărut din dicționar. Nu am prejudecăți de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumusețea”. * ,,Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat cînd am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre”. * ,,Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului”. * ,,În general, adevărurile sînt cam triste și de acea lumea nu le iubește. Marile mele iubiri au fost Eminescu și Enescu”.

ZOE DUMITRESCU-BUȘULENGA (Maica Benedicta)

RM

5

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Pagini inedite din biografia poetului Ion Barbu

Despre Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian, n. 19 martie 1895 – d. 11 august 1961), cunoscut de români drept „cel mai mare poet dintre matematicieni și cel mai bun matematician dintre poeți”, s-au scris numeroase studii, care îi analizează viața și opera, punînd în evidență rolul său de artist cu o viziune unică, a cărui creație îl plasează printre cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului literar românesc. De pildă, monografia pe care i-o consacră criticul și prietenul său Tudor Vianu este considerată a fi cea mai completă pînă în ziua de azi.

Dar se întîmplă ca, la un moment dat, să apară noi amănunte biografice despre poet, cu atît mai prețioase cu cît provin din interiorul familiei Barbilian. Este vorba de cîteva scrisori adresate de tatăl lui Ion Barbu unei rude, în care se referă și la fiul său. Articolul pe care îl prezentăm în continuare, aparținînd scriitorului și publicistului Romulus Dianu – cel care a avut prilejul să descopere aceste epistole –, a fost publicat în ,,Almanahul literar’79”, la rubrica ,,Pagini inedite.

Homer?... și mai cum?

Cei trei mari poeți interbelici Blaga, Vinea și Barbu – s-au născut în anul 1895, iar dintre ei, ultimii doi, la Giurgiu. Arghezi a fost cu cincisprezece ani mai vîrstnic decît aceștia. Biografismul, atît de scump lui Sainte-Beuve, încarcă memoria posterității cu o mulțime de superfluități, și într-adevăr, aproximațiile biografice cu privire la Homer, sau la Shakespeare, nu ne încurcă deloc la critica operei lor. (...)

Istoria literaturii nu se poate dispensa de biografia scriitorilor, cu toate că nu le explică totdeauna opera, dar vedem bine că se poate scrie o istorie a picturii, a sculpturii, sau a componisticii, fără atît lux de folosință a mausoleelor de familie! Profesionismul artistului constituie un abuz lexical. Cum am putea compara echitabil munca de fiecare zi a unui profesor, cu munca unui artist? Marelui pictor flamand Pottar i-au trebuit aproape doi ani, pentru a picta celebrul său ,,Cal”, iar lui J. Dupré, ilustra sa ,,Vacă dezlănțuită” i-a cheltuit mai mult de cinci sute de zile, de migală și de concentrație artistică. Profesionismul pictorului a apărut atunci cînd rutina a zugrăvit douăzeci și cinci de vaci, pe oră!... Însă, în cazul acesta, nu se mai poate vorbi de artă, ci de instruire, sau de artizanat. Întîmplarea m-a pus, deunăzi, în fața a nouă scrisori, despre poetul Ion Barbu, de o incontestabilă valoare biografică, fiindcă au fost scrise chiar de tatăl său, de austerul magistrat C. Barbilian, și adresate rudei sale, doamnei Zoe G. Tutoveanu / poeta Zoe Frasin /, de la Bîrlad, între anii 1925 și 1937. Citindu-le, gîndeam că ne naștem ceva, și neîncetat devenim altceva, ca orice materie vie, în natura aceasta care nu cunoaște punctul, ci virgula. Astfel, în anii cînd Ion Barbu scria ,,La Périodicité des opérations commutatives” (1927), ,,Les cas d’exceptions de certaines propriétés quadratiques” (1929), ,,Ein Rekursionstheorem über die Vielecke” (Cluj, 1929), sau în același an ,,Reprezentarea canonică a adunării ipereliptice”, în jurul lui, în familie, la Giurgiu, se vorbea și se scria, despre el, ca despre un personaj meritoriu, dar complet străin de fizionomia lui spirituală, în cultură.

Tatăl său, plin de bunătate și de stimă pentru Dan (numele de botez al lui Ion Barbu), îl descrie atît de exterior, încît istoria literară nu-i reține portretul decît ca pe un detaliu de pitoresc. În 1925, trecuseră șapte ani de la Pacea de la Versailles, dar mizeria economică a țării noastre nimicise tot ce agonisise demnul magistrat C. Barbilian. (...) Referindu-se la fiul său, bătrînul Barbilian scrie, la 16.XI.1925: ,,Dan, băiețelul meu despre care mă întrebi, nu este un băiețel, ci este profesor de matematici, la liceul din Giurgiu, însurat cu o nemțoaică – se numește Gerda – cu care a venit din

Germania, și este cunoscut în literatură cu pseudonimul de Ion Barbu”. (...)

Scrisoarea următoare, din martie 1928, pe șapte pagini, magistratul evocă mai substanțial pe Ion Barbu, în atmosfera locală și de familie: (...) „Cînd mă-ntorsei la Giurgiu, n-am mai găsit nimic. Fusesem luat de tunuri, pe-nepusă-masă. Și unde mai pui grija dureroasă cu moartea în suflet, că aveam băiatul pe front. (...)

Apoi, veni plecarea lui Dan în Germania. N-a stat decît trei luni, pe socoteala statului. Se schimbase regimul, și un pricopsit de ministru, care voia să fie cel mai înflăcărat naționalist, i-a tăiat subvenția, neîngăduind tinerilor o cultură nemțească, așa că a trebuit o altă serie de privațiuni, ca să-l țin cu cheltuiala mea, acolo, încă vreo doi ani și jumătate. Necazurile însă culminează în nenorocirea cînd îl văzui venind în țară, într-un hal de nervi, ce să-ți mai spun – era nebun. Ți-o fi vorbit poate d. Valerian, cu care sînteți în prietenie. Mulțumesc lui Dumnezeu că astăzi este sănătos. Apoi și acea boală complicată și însoțită de o încurcătură sentimentală.

Norocul lui a fost că este o fată cum alta – la firea lui – nu s-ar găsi, atît este de bună, îngăduitoare, răbdătoare și iubitoare. Este dintr-o bună familie; tatăl ei, care a murit în timpul logodnei (lor), a fost un distins medic din Kothus”.

Despre poeziile scrise Ion Barbu, în perioada aceea (1928-1930, cînd el a publicat volumul ,,Joc Secund”), părerea bunului său tată nu coincide cu a istoriei literaturii!

Iat-o formulată, cu cea mai pedagogică îngustime: ,,Uite, spusei mai sus că n-am primit nici o încurajare de la voi. Aș fi voit să felicit pe Conu Gheorghiță (poetul G. Tutoveanu), la timp, și o fac acum, deși tardiv, pentru un articol scris, nu știu în care revistă, prin care le-a tras o sfîntă de săpuneală zăpăciților noștri poeți moderniști, din școala cărora făcea parte și alde fiu-meu. Bine le-a făcut! Cînd l-am citit, am strigat: «Să trăiască!»... (...)

Invidiez Bîrladul, unde văd că au putut trăi atîtea reviste.

Nu multe orașe se pot cinsti cu această cinste”. Despre Ion Barbu, doar un mic amănunt: ,,Biblioteca mea e cam sărăcăcioasă. Tot ce aveam mai bun ca cărți mi le-a luat Dan, la București, unde stă cu nevastă-sa, de mai bine de un an”. În luna mai 1929, în România de atunci, vlăguită de împrumuturi externe și de ,,șomaj intelectual”, scrisoarea fostului magistrat Barbilian schițează un portret politic al vremii și își exprimă nemulțumirea că nu-și putea realiza dorința de a-și vizita neamurile (vara Filofteia și toți nepoții – aluzie la Virgilia Maiorescu, frații acesteia, Theodor și Octav, în fine, la copiii lor ): ,,O familie de oameni necăjiți, intrați încă de la cei dintîi ani, cînd au putut să-și ia zborul, în lupta cu vitregia necazurilor. Așa se întîmplă, în general, în afară de mici excepții, cu toți aceia care n-au avut rezistență, nici rude la Ierusalim! (...) Mi-aduc aminte de un negustor de țară, de un gherlan chiabur, care fiind sfătuit de mine să-și să-și dea pe unul dintre băieții lui, care era foarte bun la învățătură, să-l dea la să învețe carte mai departe, mi-a retezat-o: «Domnule judecător, doi bani ocaua!...». Și m-a judecat zevzecul, ca pe dracu, spunîndu-mi că ce procopseală este de mine și de alții ca mine, cu cartea!...

Avea dreptate, și am înghițit-o. (...) Uită-te la Dan! Ce folos, săracu, că este un bun cărturar? De-abia își duce viața, la București. Dacă l-aș fi dat la stăpîn, ar fi învîrtit și el milioane, și ar fi fost un om fericit. Nu vezi cum guvernanții noștri sînt croiți? (...) Tu mai zici că trebuie

să fim fericiți, că băiatul nostru este atît de prieten cu cartea! Mersi! (...) În politică n-am intrat, deși am fost solicitat de toate partidele din localitate. (...) Mi-e scîrbă de politica învîrtelilor, care se face în această țară, atît de blajină și de tolerantă”. (...)

Amănunte mai apropiate, sub raportul biografic, se află în scrisoarea de la 28 aprilie 1932: ,,Nu ți-am scris, iubită Zoe, pentru că am luat parte la o serie de necazuri prin care a trecut băiatul meu Dan, de la ianuarie, pînă acum, cînd Dumnezeu și dreptatea au triumfat. Știi poate că, prin moartea lui Pangrati, devenise vacantă, la Universitatea din București, catedra de Geometrie Descriptivă. Se hotărîse să fie chemat la această catedră, de-a dreptul, Dan, pe baza lucrărilor și reputației lui. S-a ridicat însă, din partea politicienilor – tot politica și aici, arză-o focul și n-ar mai fi! – o furtună de proteste, cerînd scoaterea catedrei la concurs, crezînd că, pe această cale, care le-a reușit prin alte părți, vor putea și aici să impună pe nechemații lor. Valoarea științifică a băiatului însă a fost atît de mare, încît nu s-a putut trece peste ea.

Din 9 concurenți, Dan a ieșit întîiul proclamat, fiind votat în unanimitate de întreg Consiliul Profesoral, în număr de vreo 30 de persoane. Cu toate astea, cei interesați nu s-au dat bătuți, ci dimpotrivă, profitînd că la ordinea zilei era, în parlament, discuția modificării Legii Învățămîntului Superior, au căutat ca, pe cale de amendament, să împuternicească pe ministru cu puteri suverane, de a trece peste concurs, de a călca în picioare avizul Consiliului Profesoral, și să numească el pe cine o vrea, din lista celor 9 candidați, călcînd astfel peste autonomia Universității. A trebuit o mișcare bine susținută din partea universitarilor, ca d. ministru să cedeze, să ceară singur respingerea amendamentului, și numai astfel Dan a reușit să pună solid piciorul în Universitatea din București (...) Este triumful neamului unor oameni modești și muncitori; de aceea ți-am scris, că trebuie să te fi plictisit!”.

Biografic vorbind, toate aceste epistole pot sluji istoria, eventual, dar opera poetului nu mi se pare întru nimic explicată și orice critică serioasă, ne-didactică și ne-divagantă se dispensează de ele. Anacronic, după Sainte-Beuve, biografismul balastează spiritul critic, și mai întîlnim și astăzi străluciți savanți ai arhivelor de stare civilă, care întreabă: – Homer? Și mai cum?...

ROMULUS DIANU *** Cîteva date din biografia autorului Romulus Dianu (1905-1975), scriitor, gazetar și traducător, pe care poetul și criticul literar Emil Manu îl considera ,,un intelectual fin și discret”. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare, apoi a lucrat ca redactor la ziarele ,,Dreptatea” și ,,Curentul”, a colaborat la numeroase alte publicații și gazete literare și a scris cîteva romane. În 1931 a intrat în serviciul diplomatic, lucrînd, timp de un deceniu, ca secretar al lui Nicolae Titulescu. După război, odată cu instaurarea noului guvern condus de PCR, a fost arestat și judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu ș.a. Condamnat, în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”, a fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani. A lucrat apoi ca salahor, tăietor de lemne și vînzător ambulant de cărți. Întîlnindu-l întîmplător în această ultimă ipostază, Ion Caraion l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. În ultimii cinci ani de viață a mai scris trei cărți de proză și a tradus din opera literară a lui Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. (R.M.)

6

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

D i n B u c u r e s, t i i d e a l t ã d a t ã Dacă n-ar mai bătea vîntul...

Cele mai frumoase imagini ale Vechiului Bucureºti SĂMÎNȚA BUNĂ

Zilele trecute s-au împlinit 565 de ani de la cea mai veche menţiune documentară despre existenţa oraşului București.

Este vorba despre un hrisov slavonesc dat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (1456 – 1462), la 20 septembrie leat 6968 de la facerea lumii (adică anul 1459), din „cetatea Bucureşti“. Prin acest hrisov, Vlad Vodă întărea boiernașilor Andrei, Iova şi Drag satele Poiana lui Stevu şi Ponor din Mehedinţi, scutindu-le de dări.

Documentul, scris pe pergament de un logofăt de cancelarie necunoscut, cu cerneală neagră, doar cu litera iniţială şi monograma voievodului în roşu, s-a păstrat pînă în zilele noastre, însă într-o stare avansată de degradare, rupt în două fragmente şi avînd conţinutul trunchiat. De asemenea, îi lipseşte pecetea în ceară roşie, rămînînd numai şnurul împletit din fire de mătase de culoare roşie şi albastră.

Dimensiunile hrisovului sînt de 48 cm lungime pe 30 cm lăţime. Documentul a aparţinut învăţătorului Alexandru Runceanu din comuna Nadanova (din zona Baia de Aramă de lîngă Craiova) și a fost expus la Bucureşti, în cadrul expoziţiei organizate de Regele Carol I în anul 1906, fără însă a i se cunoaşte la acel moment valoarea reală. Ulterior a fost achiziţionat de Biblioteca Academiei Române, în a cărei colecţie figura în anul 1908. Astăzi, preţiosul hrisov se păstrează în secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei. În privința fondării orașului, părerile istoricilor au rămas împărțite. Legenda întemeierii oraşului de către un presupus cioban Bucur, care şi-ar fi avut biserica pe colina din faţa Mănăstirii Radu Vodă, a fost mult timp prezentată ca fiind autentică, dar s-a dovedit că acel lăcaş fusese un modest paraclis de cimitir datînd din prima jumătate a Secolului al XVlll-lea şi nu ar avea nicio legătură cu pretinsul întemeietor al Bucureştiului.

Alte opinii științifice aşază nucleul iniţial al oraşului în regiunea Curţii Vechi, ipoteză ce pare a se confirma datorită săpăturilor arheologice începute în anul 1953.

Alți istorici au încercat să identifice Bucureştiul cu vechea cetate a Dîmboviţei, întîlnită în cronicile ardeleneşti încă din Secolul al XIV-lea. Analizînd însă aceste izvoare, s-a constatat că ele se referă de fapt la o cetate care se afla pe cursul superior al Dîmboviţei, într-o regiune muntoasă, posibil în apropierea Rucărului.

Motto: „Ne lăudăm și în necazuri, căci știm că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experiență, iar experiența aduce nădejde” – Romani 5.3,4

Pe de altă parte, izvoarele străine şi unele scrisori latineşti adresate braşovenilor de către Vlad Ţepeş amintesc de o cetate a Dîmboviţei şi în secolul al XVlea, care se poate identifica cu Bucureştiul. De aceea a apărut ipoteza care susţine existenţa a două cetăţi cu acelaşi nume, una mai veche, Dîmboviţa „de sus“, aşezată probabil în regiunea Rucărului, care a dispărut în prima jumătate a Secolului al XV-lea, şi alta mai nouă, Dîmboviţa „de jos”, aflată pe locul Bucureştiului de astăzi, ce s-a dezvoltat după 1459.

Numele Bucureştiului este legat în primul rînd de Vlad Ţepeş, care ar fi început aici construirea unei cetăţi pe Dîmboviţa în vara anului 1458, cînd o scrisoare latinească adresată braşovenilor pe 13 iunie îl arată poposind „lîngă rîul apei Dîmboviţa” (iuxta fluvium aquae Domboviche). În toamna anului următor, construcţia era terminată, din moment ce hrisovul slavonesc al domnului din 26 septembrie este alcătuit în cetatea Bucureşti. Pe de altă parte, în 1460, Vlad Vodă se adresează din nou braşovenilor în latineşte (pe 4 iunie şi 10 august), de data aceasta din cetatea Dîmboviţei (excastro fluvii Dombovicha), pentru ca un alt hrisov slavonesc din 10 februarie 1461 să fie iarăşi scris din Bucureşti. În sfîrşit, cronicile moldoveneşti amintesc despre cucerirea oraşului de scaun al lui Radu Vodă cel Frumos, fratele şi urmaşul în domnie al lui Vlad Ţepeş, plecat turcilor, de către moldovenii lui Ştefan cel Mare, în noiembrie 1473, numindu-l „cetatea Dîmboviţei“. Este cunoscut, din hrisoavele sale, faptul că Radu şi-a avut reşedinţa aproape numai la București.

Alternanţa numelor se menţine pînă la sfîrşitul Secolului al XV-lea, cînd denumirea București (întrebuinţată întotdeauna de izvoarele interne) triumfă definitiv, iar cealalaltă, de cetate a Dîmboviţei (folosită Hanul lui Manuc

Turnul Colței

Ce s-ar întîmpla dacă nu ar mai fi vînt? Marea ar fi calmă, iar prin parcuri n-ar mai fi purtate încoace și-ncolo frunze uscate! Dacă n-ar mai bătea vîntul, n-ar mai cădea niciun copac…

Dar exact contrariul s-a întîmplat în deșertul Arizona, sub o cupolă uriașă de sticlă. Acolo a fost construit un ecosistem autonom și au fost plantați copaci, care la început s-au dezvoltat bine și chiar au crescut mai repede decît de obicei. Dar apoi aceștia s-au prăbușit sub propria lor greutate.

Cercetătorii au determinat cauza, ea fiind tocmai lipsa vîntului care ar fi făcut copacii viguroși.

La fel se întîmplă și în viața noastră de credință: sîntem expuși problemelor tocmai pentru a deveni mai înrădăcinați în Cuvîntul lui Dumnezeu.

Uneori ne dorim să trăim într-un „spațiu protejat“, unde nu sînt furtuni ale vieții. Dar ar ajuta aceasta cu adevărat credința noastră? Apostolul Pavel numește aceste furtuni ale vieții „necazuri“ și ne arată efectul lor pozitiv: răbdarea, experiența, speranța. Sînt multe dificultăți în viață care durează deja de mult timp. În loc să ne răzvrătim împotriva lor, să răbdăm în ele cu ajutorul lui Dumnezeu! Atunci cînd dificultățile ne apropie de Dumnezeu, avem parte de experiențe cu El. Ajungem să cunoaștem mai bine credincioșia, îndurarea și răbdarea Lui. O furtună a vieții ne arată cît de slabi sîntem și cît de puternic este Dumnezeul nostru. Acest lucru ne determină să ne punem speranța mai mult în El. mai ales de străini) este dată uitării.

Se presupune așadar că cetatea lui Vlad Ţepeş de pe Dîmboviţa şi-a luat numele de la aşezarea rurală locală înfiripată în apropierea ei, purtînd numele unui Bucur oarecare (în acea vreme se întîlneau multe sate cu numele de Bucureşti, în Rîmnicu Sărat, Teleorman şi Vîlcea), care s-a dezvoltat foarte repede, din moment ce, după numai cîţiva ani ajunge „cetatea de scaun“ (capitala) a lui Radu cel Frumos, pe 14 octombrie 1465.

Detalii despre primele decenii de existenţă a Bucureştilor, în Secolul al XV-lea, sînt foarte puţin cunoscute; de-abia în a doua jumătate a Secolului al XVI-lea şi în Secolul al XVII-lea, izvoarele istorice privind viaţa oraşului devin mai numeroase. Un splendid album de stampe, unele dintre ele inedite la acel moment, apărut în anul 1929 datorită pasionatului colecționar George Olszewski (director al Muzeului Toma Stelian) ne oferă cîteva imagini foarte prețioase ale Capitalei.

Muzeul Municipiului București (Bulevardul Ion C. Brătianu 2), care are în componența sa 12 muzee și case memoriale, este un punct de reper pentru comunitățile culturale bucureștene, precum și pentru mediul academic și științific.

Sursa: Dosaresecrete.ro Palatul Arhivelor Statului

RM

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

7

File de istorie Întîlniri cu I.I.C. Brătianu (I)

celui pentru care fiii şi mai ales Ionel păstraseră un adevărat cult.

Aici este locul să amintesc cele spuse mie de Ionel Brătianu despre tatăl său. În 1877, în timpul Războiului Brătianu, I.G. Duca, N. Titulescu, Take De-a lungul timpului, numeroși independenţei, Ionel Brătianu fu condus de tatăl său autori au publicat însemnările inedite Ionescu ş.a. Aceştia, împreună cu multe în cîmpiile Bulgariei şi la Plevna, pentru ca fiul să ale lui G.G. Mârzescu din toamna lui dintre faptele şi întîmplările din lumea cunoască locurile unde se făurea independenţa ţării.

1917, cînd s-a aflat refugiat la Iași, politică şi diplomatică a vremii, sînt Altădată, Ionel Brătianu îmi spunea că de cîte ori împreună cu autorităţile supreme evocaţi în însemnările sale memo­ avea să ia o însemnată hotărîre, de cîte ori o îndoială ale ţării. Tot din acea dramatică rialistice intitulate „Amintirile unui îl făcea să şovăiască în faţa necesităţii de a se hotărî, perioadă din istoria românilor, om liber“, păstrate la Cabi­netul de se ducea în camera tatălui său pentru a se reculege, au fost şi amintirile, de asemenea manuscrise al Bibliotecii Academiei pentru a invoca memoria tatălui său şi a primi de la inedite, ale lui N. Lupu, rămas în Române. În noiembrie 1927, imediat dînsul îndemnul şi puterea de a hotărî.

Bucureştii ocupaţi de inamic în anii după moartea lui Ionel Brătianu În timpul celor trei ani pe care i-am petrecut 1916-1918. Lor li se adaugă notaţiile (1864-1927), Al. Iacovachi a consem­ la Paris, ca şi mai tîrziu, cînd mă aflam ca secretar arhiepiscopului catolic de Bucureşti nat întîlnirile sale cu marele dispărut, de legaţie la Berlin, fraţii Brătianu, la trecerea lor R. Netzhammer, puse în circulaţie aşternînd pe hîrtie ceea ce i s-a părut prin oraşul unde mă aflam, se interesau întotdeauna istoriografică pentru prima dată de mai semnificativ pentru portretul omului si prieteneşte de mine. revista „Magazin istoric“, referitoare la politicianului pe care îl cunoştea din 1895.

După şasesprezece luni de şedere la Paris, m-am întîmplări şi personaje din aceeaşi vreme.

Prezentăm cîteva fragmente din acest manu­scris hotărît să mă întorc fără veste în ţară, pentru a petrece Mărturiile acestora sînt completate de însemnările inedit, în speranţa că şi mărturiile lui Al. Iacovachi sărbătorile Crăciunului cu părinţii mei. Fireşte, fiind nepublicate pînă acum ale unui alt memorialist din vor aduce un spor de informaţii pentru mai o bună în ţară m-am dus să văd pe doamna Pia Brătianu. Am primele decenii ale secolului trecut: Al. Iacovachi cunoaştere a vremurilor şi oamenilor din perioada fost întrebat cu multă bunăvoinţă de studiile ce urmam (1876-1955). Prin funcţiile deţinute – secretar cînd s-a pregătit şi înfăptuit Marea Unire. şi am băgat de seamă că răspunsurile mele făcuseră de legaţie la Berlin, Berna, Varşovia, ministru Pentru cursivitatea lecturii, nu am mai marcat doamnei Brătianu o plăcută impresie. La vreo douăplenipotenţiar în capitala Poloniei, înalt funcţionar prin trei puncte întreruperile de text. Am păstrat trei zile după vizita mea la doamna Brătianu, primii în Ministerul de externe de la Bucureşti – Al. unele particularităţi ortografice ale originalului, o invitaţiune din partea mareşalului Curţii pentru Iacovachi s-a aflat în preajma unor proeminente iar intervenţiile noastre explicative sînt în frumosul bal cu care regele Carol obişnuia să înceapă personalităţi politice ale epocii, precum I.I.C. paranteze („Magazin istoric“). anul nou. Invitaţiunea aceasta la balul Curţii o datoram amabilităţii unuia dintre fraţii Brătieni, probabil lui Fusesem în ajun la Titulescu acasă, spre a-i spune cunosc mai bine atît pe fiicele lui Ion Brătianu, cît şi pe Ionel, care era ministru al lucrărilor publice şi în că Brătianu fusese operat, că starea lui – cu toate că fiii săi. măsură a obţine pentru mine o asemenea favoare. Am Aceştia veneau în fiecare duminică să vadă pe ceva mai bună – rămînea însă totuşi gravă. Titulescu întîlnit la bal pe fiii şi fiicele doamnei Brătianu şi leşi-a dat seama numaidecît de gravitatea situaţiunii. mama lor, lucrînd ca ingineri în diferite părţi ale ţării, ei am mulţumit pentru cinstea ce mi se făcuse, cinste pe Contrar asigurărilor pe care i le dam pentru a-l linişti, călătoreau noaptea întreagă, pentru a petrece duminica care o datoram amabilităţii lor, căci părinţii mei nu spunîndu-i că viaţa lui Brătianu va fi salvată, el lîngă mama lor. Băieţii, aşa îi numea mama lor, soseau aveau destulă trecere pentru a obţine pentru un tînăr înţelesese totuşi că viaţa acestui mare bărbat de stat de obicei împreună. Îi regăseam dupăde vîrsta mea o asemenea favoare. era în pericol. Cu lacrimi în ochi, Titulescu îmi spuse: amiază în parc, stînd lîngă mama lor, La întoarcerea mea în ţară, în „Dacă s-o prăpădi Brătianu, ce va fi de ţara noastră! care îi îmbrăţişa cu o privire dulce şi noiembrie 1899, Ionel Brătianu nu mai Înţelegi că fără el România nu poate trăi!“. Şi cu afectuoasă, căci era mîndră de fiii săi. era ministru; mi-am început cariera sub Cu prilejul uneia din aceste vizite excesiva-i sensibilitate, mărită din cauză că el însuşi auspiciile unui guvern conservator şi era bolnav, Titulescu adăugă: „Mai bine m-ar lua pe duminicale, Ionel Brătianu mă întrebă ce de la primul contact cu guvernanţii ţării mine boala, decît pe el“. Titulescu îmi istorisi apoi cum facultate doream să urmez. Îi spusei că mele am înţeles ce este nepotismul şi cu trei zile înainte fusese chemat de Brătianu spre a doream tocmai să-i cer un sfat în această nedreptatea. În 1902, Ionel Brătianu era primi instrucţiunile sale, în vederea călătoriei pe care privinţă; înclinarea mea ar fi pentru pentru prima oară ministru de externe. trebuia s-o întreprindă la Roma. Convorbirea a avut loc studiile istorice, doream însă sfatul lui, Se împlinesc doi ani de la intrarea în pentru ca să ştiu dacă nu ar trebui să în prezenţa lui Duca şi a lui Vintilă Brătianu. cariera diplomatică a formaţiunii din Prezidentul Consiliului începu să-şi dezvolte trec peste această înclinare, spre a urma care făceam parte. Ministrul hotărî deci vederile cu o claritate şi o admirabilă pătrundere. La studii de inginer. Sfatul lui Ionel Brătianu cuvenitul examen pentru obţinerea un moment dat, gîndirea lui cuprinse un orizont atît a fost de a urma în­clinarea pe care o gradului de secretar de legaţiune.

Simona Lahoray de vast, încît Titulescu îl opri un moment şi îi spuse: simţeam, de a face dreptul şi şcoala de De astă dată examenul a fost corect, „Domnule Brătianu, adîncimea vederilor ce expui este ştiinţe politice. Am urmat acest sfat şi căci eu însumi m-am clasat al doilea atît de mare, încît te rog să-mi dai voie să notez sub după această convorbire am renunţat definitiv la studiile după valoarea răspunsurilor date. Îmi aduc aminte inginereşti. dictatul d-tale instrucţiunile ce-mi dai. că în timpul lucrărilor scrise, Ionel Brătianu ieşi din În toamna anului 1896 urma să plec la Paris pentru a cabinetul său, îndreptîndu-se spre biroul directorului Am păstrat, îmi spune Titulescu, exprimarea acestei admirabile gîndiri: orice s-ar întîmpla şi oriunde aş începe studiile mele universitare. Cu cîteva zile înaintea protocolului. La trecerea în faţa mesei la care scriam, fi, voi avea drept călăuză gîndul acestui om, al cărui plecării mele, Dinu Brătianu îmi scrie pentru a mă pofti ministrul mă privi cu bunăvoinţă şi privirea lui patriotism nu are seamăn decît în calităţile cu care a să petrec o duminică la Florica. frumoasă a fost pentru mine o încurajare. În primăvara Am pornit de dimineaţă din Bucureşti, împreună anului 1902, am fost însărcinat cu funcţiunea de fost înzestrat“. cu Vintilă Brătianu, actualul nostru secretar al lui Brătianu. Trecut de la Ministerul Am fost prezentat doamnei prim-ministru (1927), pe la ora 11 lucrărilor publice la Ministerul afacerilor străine, Ionel Brătianu în momentul cînd îmi ajunseserăm la Goleşti, unde ne Brătianu căuta să-şi formeze mîna, să se pregătească terminam liceul; relaţiunile noastre au aştepta o trăsură. devenit mai intime în timpul stagiului pentru mărite răspunderi ce-l aşteptau; în relaţiunile Pe atunci Florica era încă aşa sale cu colaboratorii săi direcţi el cerea punctualitate, meu ca voluntar; mă întîlneam cu cum o lăsase Ion Brătianu. Prispa dar niciodată grabă. Gluma era felul său de a învăţa pe domnişoarele Brătianu şi cu surorile lor măritate, doamnele Cantacuzino din faţa casei cu vederea ei frumoasă alţii. Cu diplomaţii străini trata toate chestiunile cele şi Pillat. spre Argeş şi spre Piteşti; biblioteca mai grele în cursul unei preumblări. Subordonaţilor săi Fiind nevoit a face o cură la Lacul începută încă de marele întemeietor; imediaţi le cerea o muncă inteligentă. Notez, pentru că Sărat, după terminarea serviciului încăperile încă neschimbate erau este interesant, faptul că chestiunea noastră agrară era meu militar, am regăsit în acea părțile interesante ale acestui loc unde încă de pe atunci principala sa preocupare. Pe lîngă localitate pe doamna Pia Brătianu şi de atunci s-au adunat atîtea amintiri. mine, mai era încă un alt secretar, dar acesta neplătit pe fiicele ei, care veniseră să facă şi Camera lui Ion Brătianu era de o rară şi fără funcţiune bine definită, era sora mai mică a dînsele băi în lacul de lîngă Brăila. simplitate, un pat de fier, o masă de lui Ionel Brătianu, domnişoara Pia, astăzi doamna Era firesc ca simpatia pe care o lemn alb, cîteva rafturi unde stăteau şi- Alimănişteanu. simţeam pentru această familie să atunci cărţile mai des citite, două-trei (va urma) Pia Brătianu crească în măsura în care am putut-să scaune şi un jilţ, iată aspectul locuinţei AL. IACOVACHI

8

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Însemnãri inedite • Însemnãri inedite

CAMPANIA CEA MAI LUNGĂ (VII) Războiul se sfîrşise în Europa. Zeci de milioane de victime, distrugeri enorme, oraşe şi sate devastate, lacrimi şi durere, dar, cel puţin, luptele se încheiaseră. Ele continuau cu încăpăţînare numai în Extremul Orient. Campania din Birmania nu s-a terminat nici ea decît odată cu capitularea Japoniei. Deşi secătuită şi lipsită de întăriri, armata niponă nu ceda. Jungla deasă. la care reuşise să se adapteze, era concomitent un inamic, dar şi un avantaj în tactica hărţuielilor şi a luptelor fragmentate împotriva copleşitoarelor forţe aliate.

Ilustrativă pentru starea de spirit din acele momente a ofiţerilor japonezi este şi întîlnirea unui locotenent britanic cu maiorul Wako Hisanori şi locotenentul Tsutumi Shinzo, trimişi să informeze unele detaşamente izolate despre încetarea războiului. Tsutumi arăta ca un sălbatic, cu părul netuns, barba încîlcită, hainele zdrenţuite şi privirea plină de mînie. „Japonia n-ar capitula niciodată în împrejurări normale”, a spus el. „Nu sînt sigur că aveţi dreptate”, i-a răspuns englezul. În cei trei ani de ocupaţie japoneză, economia unei ţări bogate, chiar dacă insuficient dezvoltată, intrase într-un puternic declin: 2,5 milioane hectare, rămase nelucrate, fuseseră inundate de junglă. Recolta de orez se înjumătăţise. Numărul vitelor scăzuse de la 6 la 3 milioane. Industriile petrolului şi mineritului înregistraseră mari pagube. Anual, forţele cotropitoare impuseseră Birmaniei importante „contribuţii”: petrol, produse agricole, minereuri. Înainte de a cuceri Birmania, japonezii se erijaseră în „eliberatori” de sub dominaţia engleză. După ce au devenit stăpînii ei, şi-au arătat adevăratele scopuri,

O mîndrețe de document

transformînd-o în colonie. El creaseră un corp de armată birman, sub conducerea generalului Aung San. Dar în 1942, înţelegînd sensul prezenţei japoneze, birmanii înfiinţaseră o ligă de eliberare, un front de luptă, la care participau zece partide şl grupări politice. În 1943, armata lui Aung San a aderat la acest front şi a întors armele împotriva niponilor. În octombrie 1944, Aung San a devenit preşedintele Ligii antifasciste a libertăţii poporului, luptînd alături de britanici.

Pe frontul din Birmania, numărul victimelor a fost destul de mare. Şi astăzi continuă contro­versele asupra cifrelor totale, deoarece efectivele unor corpuri armate s-au cunoscut doar cu aproximaţie, iar unele detaşamente au fost retrase şi trimise pe alte fronturi fără a se şti exact cifra pierderilor dinaintea mutărilor. Prin calcule diverse, Louis Allen stabileşte că japonezii au pierdut 185.149 soldaţi, respectiv două treimi din oamenii lor pe teatrul de operaţii din Birmania, şi a 12-a parte din totalul victimelor nipone în acest război. Britanicii şi Commonwealthul au pierdut 73.909 oameni, dintre care 14.326 ucişi, respectiv a 13-a parte din trupele de uscat aflate la dispoziţia Comandamentului interaliat al Asiei de sud-est (SEAC).

La încheierea conflictului, englezii i-au dezarmat pe partizanii birmani. Dar dorinţa de independenţă nu a putut fi înfrîntă. În liderii Ligii antifasciste a libertăţii poporului au cerut guvernatorului să transmită la Londra „dorinţa de independenţă a Birmaniei, exprimată de întregul popor”. La 4 ianuarie Uniunea Birmană se proclama independentă, refuza să facă parte din Commonwealth şi, trei luni mai tîrzlu, devenea membră a O.N.U.

şi peşte sărat şi uscat, care trebuia cărat chiar dacă s-ar fi renunţat în acest fel la orez.

La 2 iulie 1945, pe colinele estice ale munţilor Soldaţii urmau să strîngă bărcile ţăranilor de pe Yomas, la nord de satul Myogyaung şi la cîteva mile malurile Sittangului şi să construiască şampane pentru sud-vest de Cartierul general al Diviziei 17 indiene, cîte trei sau patru oameni, din bambusul cărat în marş. de la Penwegon, o patrulă de gurkha s-a ciocnit cu o Aveau să poarte cu ei o cantitate de mică forţă japoneză şi, în înfruntarea care muniţie de două ori mai mare decît a urmat, au murit 19 japonezi. Soldaţii cea uzuală şi nici o armă nu trebuia gurkha au căutat trupurile celor ucişi, au abandonată fără permisiunea co­man­ luat amintirile uzuale – fotografii, ceasuri, dantului coloanei. Ordinul cuprindea şi jurnale – şi o geantă diplomatică, avînd multe indicaţii detaliate pentru unităţile pie­lea îmbibată de apa ploii. La scurt timp, veterinare. Boii şi caii trebuiau trecuţi porthartul, golit şi cu conţinutul uscat, se peste Sittang. Prioritate se acorda afla pe o masă de la Cartierul general. răniţilor şi proviziilor. Fiecare cal tre­ Printre hîrtii se găsea şi un ordin de luptă buia să aibă cu el o rezervă de potcoave, care, odată descifrat şi tradus, s-a dovedit precum şi nutreţ pentru o săptămînă, a fi extrem de important. Purta semnătura socotind un kilogram pe zi. generalului Nagazawa Kanichi, care îi Generalul japonez Din punctul de vedere al serviciilor succedase lui Sakurai Takutaro, în funcţia Nagazawa Kaniki de informaţii, era o mîndreţe de de comandant al grupării de infanterie a Diviziei 55, şi era datat 14 iunie 1945.

Fusese capturat la două săptămîni după emitere şi se referea la o forţă ce trebuia să se deplaseze spre fluviul Sittang. Împărţite în trei coloane, trupele urmau să înainteze de-a lungul unor drumuri bine trasate pe conturul înălţimilor, în ordin erau marcate punctele de trecere peste chaunguri şi cele pe care trebuiau să le atace şi să le men­ţină japonezii – inclusiv un pod de cale ferată. Pentru a nu genera confuzie în rîndul coloanelor în marş, nu se admiteau împuşcăturile. Drumurile uzuale se preconiza a fi evitate, iar semnalele radio puteau fi folosite nu­mai după traversarea Sittangului. Comunicaţiile urmau a se efectua prin semne vizuale şi prin mesageri.

Raţiile includeau, în mod obligatoriu, sare

RM

document. Descria condiţiile din Yomas şi intenţiile japonezilor cu o cla­ritate desăvîrşită. Locotenentul Levy, de la Cartierul general din Pegu, a reuşit însă să obţină o şi mai detaliată imagine a forţei nipone, ajutîndu-se şi cu alte documente găsite în porthart. Erau mesaje scrise în grabă către unităţile de recunoaştere.

Li se cereau amănunte despre terenul mlăştinos de pe malul celălalt al Sittangului, despre lăţimea şi viteza apelor fluviului în anumite puncte, adîncimea, starea malurilor, dacă exista junglă în apropierea satelor, dacă existau repere ce puteau fi folosite, de pildă o pagodă, dacă actualele denumiri corespundeau cu cele de pe hărţi, dacă po­durile fuseseră aruncate în aer, din ce erau construite, lemn, fier sau beton, cîte deschideri aveau, dacă apele musonului inundau sau nu drumurile, dacă în satele de pe platoul Shan se găseau orez şi sare, cît de febrilă era activitatea aeriană a inamicului pe valea Sittangului, zonele cu pîclă deasă. În cele din urmă, se menţionau parolele.

De altfel, destul de lipsite de originalitate, kami, şi, ca răspuns, kaze. În cîteva zile, documentele traduse au ajuns la Cartierul general din Delhi al feldmareşalului Mountbatten, şeful Comandamentului interaliat al Asiei de sud-est Astfel, cu două săptămîni înainte ca armata lui Sakurai să fugă din Yomas, inamicul îi cunoştea absolut toate planurile. Probabil că este dificil de înţeles efortul depus de britanici pentru masacrarea Armatei 28 a lui Sakurai, din moment ce, cînd au declanşat ofensiva, nu mai erau decît ceva mai mult de trei săptămîni pînă la sfîrşitul războiului.

Ofiţerii şi soldaţii Corpului IV considerau sfîrşitul atît de aproape, încît se şi vedeau înfruntînd alte formaţiuni de japonezi, pe măsură ce înaintau în Siam şi Malayezia. Totul era să ucizi cît mai mulţi posibil, înainte ca ei să scape din plasa întinsă în Pegu Yomas.

Asta şi intenţiona să facă generalul Frank Messervy, comandantul Diviziei 7 indiene, căruia muntele de informaţii îi sosise chiar înainte să părăsească statul major al Corpului IV. El a constatat că existau două mari zone în care îşi putea atinge scopul – una între Yomas şi fluviul Sittang, cealaltă între Sittang şi Salween. Descoperirea documentelor aproape că garanta succesul primei operaţii de măcelărire, chiar fără intervenţia unei mari forţe de infanterie. Tunurile puteau trage în lungul unor linii fixate ca ţinte, cu săptămîni înainte. Iar avioanele britanice aveau să desăvîrşească masacrul (în această fază a campaniei nu erau implicate avioane americane).

Zvonuri adevărate (1) Forţele strînse în Yomas – înainte ca Sakurai săşi concentreze soldaţii într-un unic efort de salvare – au reuşit să ajungă la Sittang doar în grupuri mici.

Divizia 17 indiană, a generalului Cowen, le lăsa să traverseze drumul principal, le urmărea pînă la Sit­ tang, apoi anunţa artileria şi aviaţia să le distrugă pe linia fluviului. Forţele patriotice birmane se ocupau de supra­vieţuitorii care încercau să scape spre sud, în lungul malului estic al fluviului. Dar întreaga zonă era imposibil de acoperit. Grupuri mici tot mai reuşeau să se strecoare. Dacă Sakurai ar fi hotărît să procedeze numai aşa, poate ar fi avut mai mult succes.

EI nu a realizat nici cît de complet era inelul de oţel din jurul lui, dar nici că, în momentul ofensivei, Corpul IV britanic nu se putea ocupa simultan de fiecare punct de traversare.

Sakurai a crezut că jumătate din forţa sa va supravieţui traversării, ceea ce era oricum mai bine decît să putrezească în Yomas, pînă la sfîrşitul musonului. Între timp, apăruseră zvonuri despre o posibilă capitulare a Japoniei. Generalul Sakurai simţea că ceva se urzea, chiar atunci cînd el punea la cale ieşirea din încercuirea din Yomas. Comunicaţiile radio cu celelalte unităţi erau în cea mai mare parte întrerupte. (va urma) LOUIS ALLEN

RM

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Viața de toate zilele în China Dinastiei Tang (246) NEMURITORII (4) Mai există o versiune în care personajul, un alchimist priceput, a izbutit ca în timpul unei perioade de foamete cumplită să transforme cuprul și cositorul în monede de aur și argint și să le dăruiască săracilor pentru a-și procura hrana. Drept răsplată a fost făcut nemuritor. Daoiștii l-au numit „Maestrul și strămoșul adevărațiilor yang“ sau „Maistrul încăperii cu nori“.

I s-a mai atribuit și titlul de „Rege al adevăratului principiu activ“. Interesant este că și erudiții și l-au asumat, afirmînd că ar fi fost un literat pe nume Chi Tao sau care semna cu pseudonimele Hehe Zi și Wangyang Ci. Unii îl consideră zeul acțiunilor războinice.

La sute de ani după dispariție, doctrina lui a fost răspîndită de către Li Tieguai. Ca zeu, după 1800 de ani, Zhong Liquan vine uneori pe Pămînt ca mesager al Cerului, călare pe un animal fabulos. A fost portretizat ca un bărbat tînăr, plinuț, cu chelie, barbă lungă pînă în dreptul ombilicului și cu smocuri de păr la tîmple.

Are chipul vesel, ține în mînă un evantai făcut din pene sau frunze de palmier, simboluri ale nemuririi și reîncarnărilor. Uneori ține în mînă piersica nemuririi.

Cu evantaiul lui, se spune, el scoală sufletele din moarte și le readuce la o nouă existență.

Lan Caihe – este unul dintre Cei Opt Nemuritori daoiști legendari, fiind însă o ființă dubioasă. Este prezentat fie ca o femeie tînără, fie ca un bărbat efeminat sau un hermafrodit. Se consideră că acest personaj ar fi fost, la vremea lui, un travestit. Totuși este considerat ca un/o protector/protectoare a oamenilor sărmani.

Se spune că a aparținut unei familii de cultivatori de flori și de ierburi medicinale, domeniu care era bine cunoscut. Se pricepea să cînte la flaut. În mod obișnuit, el/ea vagabonda prin țară ca orice cîntăreț ambulant, interpretînd cîntece și poeme care predicau virtuțile daoismului. Uneori, se acompania și de castaniete. În același timp făcea negoț cu ierburi de leac. Legenda spune că atunci cînd primea bani, îi înșira pe o sfoară pe care o trăgea după sine, fără a cheltui ceva. Menționăm

Cele mai malefice personalități istorice, de la Nero la Osama bin Laden (35) Pedro cel Crud (1) În ceea ce priveşte înşelătoria, perfidia, şiretenia, trădarea fără nici un regret, Pedro nu era cu nimic mai rău decît oricare dintre rudele sau vasalii săi. Îi depăşea doar prin sîngele rece, ferocitatea, înverşunarea, patimile nedomolite şi egoismul său aprig, aproape inuman...

Edward Storer, Pedro cel Crud Pedro I (1334-1369), cîrmuitorul regatului spaniol medieval al Castiliei, şi-a cîştigat renumele de „Pedro cel Crud”. Necredincios în dragoste, ca şi în război, Pedro a avut o domnie care s-a sfîrşit doar prin uciderea sa brutală de către fratele vitreg şi bastard, la fel de vrednic de dispreţ.

Pedro a fost fiul lui Alfonso al XI-lea al Castiliei şi al soţiei sale portugheze, Maria, şi a avut parte de o copilărie mizera­bilă. Alfonso a abandonat-o pe mama lui pentru Eleonora de Guzman şi a dat clar de înţeles că îi prefera pe fiii amantei fiului său legitim. Cel mai mare dintre fraţii vitregi nelegitimi ai lui Pedro, Enrique de Trastámara, va deveni mai tîrziu cea mai mare ameninţare la dreptul prin naştere al lui Pedro. În 1350, cînd Alfonso a murit, Pedro i-a succedat la tron. Avea doar 16 ani şi, în primii ani de domnie, a fost eclipsat de mama lui şi de cercul ei de favoriţi. Ioan al II-lea, regele Franţei, a întrevăzut în slăbiciunea lui Pedro un prilej de a sili Castilia să intre într-o alianţă militară împotriva Angliei. La porunca reginei mamă, alianţa a fost încheiată în 1352, iar un an mai tîrziu, Pedro a fost obligat să o ia de soţie pe Blanche, fiica ducelui de Bourbon. Cu toate acestea, tînărul rege era

9

că monedele metalice din China veche erau prevăzute cu un orificiu în mijloc, astfel că puteau fi înșirate pe o baghetă metalică sau pe o sfoară. Tînărul/tînăra Lan Caihe se îmbrăca în mod ciudat, vara cu ceva foarte gros, iarna un costum ușor, ba chiar dormea în zăpadă pe jumătate dezbrăcat/dezbrăcată. Cu toate acestea, respirația era întotdeauna ca un abur fierbinte și pentru faptul că aproape tot timpul era beat/beată. Mitul definitoriu povestește că, într-o zi Lan Caihe a întîlnit pe drum un cerșetor îmbrăcat în zdrențe și plin de furuncule pe tot corpul. Imediat, el/ea i s-a devotat cerșetorului, i-a îngrijit rănile cu ierburi medicinale, l-a hrănit și l-a vindecat de orice suferință. Cerșetorul nu era altul decît vestitul nemuritor Li Tieguai deghizat, așa încît, drept răsplată, acesta i-a dăruit lui Lan Caihe nemurirea. Într-o altă zi, Lan Caihe, sătul/sătulă de atîta pribegie, a intrat într-un han și, din senin, s-a dezbrăcat de haine, s-a descălțat de unul din papuci, a abandonat flautul și a dispărut în nori călare pe un cocor, topindu-se în Cer pentru totdeauna.

Personajul este reprezentat cel mai adesea ca o femeie îmbrăcată în rochie de culoare albastră, încălțată cu un singur pantof, celălalt picior fiind desculț, încinsă cu o centură neagră făcută din coajă de lemn, ducînd în mînă un coș cu flori și fructe sau cîntînd la flaut. În teatrul chinez, personajul Lan Caihe este îmbrăcat ca o femeie, dar rostește replicile cu glas de bărbat.

Zhang Guolao – este unul din Cei Opt Nemuritori celebri ai daoismului. Este supranumit „Bătrînul Lao“.

Se consideră că ar fi trăit în preistorie și că s-a născut pe vremea Împăratului mitic Yao. O altă variantă îl situează în Secolul al VII-lea, născut la Shaanxi timpul Dinastiei Tang. Atunci era un practicant al magiei, capabil să înfăptuiască miracole. Împărații Tai Zong și Gaozong ai Dinastiei Tang l-au invitat la Curte pentru a ocupa un post oficial, dar el a refuzat. Pentru a călători el se folosea de un catîr miraculos, de culoare albă. Acesta era în stare ca, în viteză să străbată mii de li într-o singură zi și magicianul să viziteze nenumărate locuri.

Cînd catîrul nu era folosit, el putea fi pliat ca o simplă coală de hîrtie sau o batistă și pus în desagă. Zhang Guolao se afla ca un pustnic în Munții Heng Shan, cînd vestita împărăteasă Wu Zetian, singura femeie suveran din istoria Chinei, a insistat ca el să vină la Curte. O

legendă relatează că împăratul i-a cerut unui Maistru daoist aflat la curte să îi dezvăluie cine este cu adevărat Zhang Guolao. Înțeleptul i-a replicat împăratului că dacă ar spune adevărul, el ar muri pe loc și numai dacă împăratul s-ar duce cu umilință și plecăciune, desculț și cu capul descoperit să ceară iertare pustnicului, atunci el – daoistul de la curte – ar reînvia. Împăratul a promis că așa va face și Maestrul daoist a dezvăluit faptul că Zhang Guolao era o reîncarnare a haosului primordial, existent încă dinainte de crearea Pămîntului, sau o personificare a aburului primordial – suflul Qi, sursă a vieții. După ce a dezvăluit secretul, daoistul a decedat imediat, dar împăratul s-a ținut de cuvînt, a respectat umilința impusă și, stropit cu cîteva picături de apă, Maestrul daoist mort a revenit la viață. Cînd împăratul Wu al Dinastiei Tang l-a chemat insistent la curte, Zhang Guolao, refuzînd, a și murit. Într-o versiune a mitului el a murit subit cînd a intrat în templul femeilor geloase. Oricum s-au întîmplat faptele, cadavrul a intrat în putrefacție și a devenit hrană pentru viermi, dar, în mod surprinzător, Zhang Guolao a fost văzut plimbîndu-se prin provincia sa pe Muntele Heng Shan, călare pe catîrul său alb. Și ceva mai tîrziu, în anul 736, împăratul Xuanzong a trimis pe rînd, mai întîi un emisar, apoi doi demnitari să-l caute și să-i înmîneze o plachetă de jad pe care era scris ordinul de a veni la Luoyang în Pavilionul de întrunire a înțelepților. Se înțelege că nici de data aceasta nu s-a obținut nimic. Se presupune că Zhang Guolao a murit între anii 742 și 746 dar, la un moment dat, cînd discipolii lui au deschis mormîntul, acesta era gol. Nemuritorul Zhang Guolao este reprezentat ca un bărbat bătrîn, călare pe catîrul său alt, uneori așezat cu fața spre spatele animalului, în sensul invers al direcției de mers. El ține în mîini o pană de pasăre Phoenix și piersica nemuririi, alteori și instrumentul de percuție yugu – un fel de tobă care scoate zgomote puternice cînd este percutat. Zhang Guolao este considerat patron al bătrîneții, al pictorilor și caligrafilor. Imaginile lui se pun în camera nupțială a unui cuplu de nou căsătoriți, deoarece sînt creditate cu darul de a aduce copii. (va urma) Christina Meiţă-Tang

deja obsedat de frumoasa lui amantă, Maria de Padilla, de aceea a abandonat-o pe Blanche pentru ea. Procedînd astfel, a comis un act grav de lezmaiestate împotriva miresei lui şi a încălcat înţelegerea franco-castiliană pe care mariajul o consolidase.

Lucru deloc surprinzător, avînd în vedere zădăr­ nicirea relaţiilor diplomatice clădite de ea în timp, între mamă şi Pedro a urmat o perioadă de conflicte – şi, o vreme, regele s-a trezit întemniţat. Însă, cu ajutorul unui ministru fidel, Pedro a scăpat şi a hotărît să pună capăt influenţei mamei lui.

Devenit propriul stăpîn, Pedro a început o confruntare, care va dura un deceniu, cu Aragonul, regatul spaniol învecinat. În „Războiul celor doi Pedro” (1356-1366), regele a încercat să îl supună pe omonimul său, Pedro al IV-lea al Aragonului. Scopul s-a dovedit de neatins. În timp ce războiul se purta (şi era pierdut peste graniţă), Pedro a sporit nivelul represiunilor de acasă. Domnia tiranică a regelui a provocat o serie de răscoale, iar fratele lui vitreg bastard, Enrique de Trastámara, a devenit conducătorul celor nemulţumiţi de regim. Însă Pedro i-a distrus pe toţi cei nesu­puşi, strivind orice încercare de opoziţie. Sentimentul propriu de nesiguranţă nu făcea decît să intensifice tirania domniei. În 1366, o coaliţie internaţională – la care au participat şi Carol al V-lea al Franţei, Papa Urban al V-lea şi regele Aragonului – a fost convinsă să sprijine pretenţiile lui Enrique de Trastámara la tron. Cînd Enrique a sosit în Castilia în frun­tea unei armate de mercenari, Pedro a fugit din regat – însă nu înainte de a comite un ultim act de brutalitate. Chiar în timp ce se pregătea să părăsească tronul, Pedro a aranjat asasinarea ar­hiepiscopului Suero de Santiago şi a vicarului său, Peralvarez.

După ce a plecat din Castilia, Pedro a făcut apel la scli­pitorul general englez Eduard „Prinţul Negru” – cu a cărui ţară încheiase o alianţă în 1362. După ce a obţinut victoria în bătălia de la Nijera în 1367, Eduard l-a ajutat pe Pedro să revină pe tron. Avea să fie, totuşi, o scurtă

întoarcere acasă. În 1369, Prinţul Negru – îngrozit deja de purtarea aliatului său – s-a îmbolnăvit şi a părăsit Castilia. În absenţa garantului şi protectorului său militar, vulnerabilitatea lui Pedro a devenit din nou evidentă, iar Enrique şi aliaţii săi francezi au lansat un nou atac împotriva lui.

De astă dată, Pedro nu a mai fugit, iar în martie 1369, armatele duşmane s-au confruntat la Montiel. În încercarea de a evita bătălia, Pedro a fost de acord să poarte negocieri sub auspiciile unuia dintre aliaţii lui Enrique, Bertrand du Guesclin. Însă nici nu a sosit bine în cortul lui du Guesclin, că a fost predat lui Enrique.

Ajuns în sfîrşit faţă în faţă cu rivalul său, Enrique a împlîntat sabia în inima lui Pedro şi apoi s-a declarat rege al Castiliei, sub numele de Enrique al II-lea.

O mare parte din reputaţia întunecată a lui Pedro are drept cauză scrierile lui Lopez de Ayala, care a devenit cronicarul curţii lui Enrique, omul care îi uzurpase tronul. Cei care au avut păreri mai bune despre Pedro, după moartea lui l-au supranumit „El Justiciero”, înfăptuitorul dreptăţii, văzînd în el un rege care a instituit domnia legii în Castilia. Iar poetul englez Geoffrey Chaucer îl aminteşte astfel pe Pedro: O nobile, lăudate Pedro, glorie a Spaniei, Pe care Fortuna te-a înălţat atît de mult în măreţie, Ar trebui să deplîngem moartea ta demnă de milă. Însă astfel de aprecieri laudative nu erau nicidecum dezinteresate. Presupusa „instaurare a legii” de către Pedro a fost preamărită de grupuri precum cel al negustorilor – însă numai pentru că atacurile lui Pedro împotriva nobilimii le adusese beneficii acestora. În mod asemănător, laudele lui Chaucer trebuie interpretate în contextul sprijinului acordat lui Pedro de Anglia după 1362. Privind în perspectivă, apelativul „Pedro cel Crud” pare mai potrivit pentru un om a cărui moarte a fost plînsă de puţini oameni. (va urma) SIMON SEBAG MONTEFIORE

10

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Românii nu agreează suveranismul, căci asta înseamnă muncă

Circulă pe internet un film românesc, ,,Amintiri din Epoca de Aur”, pe alocuri interesant. Cînd l-am văzut prima oară, am exclamat: ,,Doamne, ce tîmpiți am putut să fim!”. Mai ales secvențele cu idieogizarea samavolnică și cultul personalității celor doi Ceaușești. Dar cînd l-am revăzut, mi-am schimbat părerea. Unele aspecte, să zicem Ceaușescu atins de nebunie, erau, de fapt, o mare mizerie, altfel cum ar fi putut moderniza România? Bine că au fost Băsescu și Iohannis niste genii! Nea Nicu știa cît de îndărătnici i-a lăsat Dumnezeu pe români - leneși, nedisciplinați, vicleni, poltroni, palavragii, duplicitari. Pentru aceasta, trebuie să le faci binele cu de-a sila. Să-i mîni de la spate, să-i faci să te asculte, căci la noi, dintotdeauna, a dat rezultate doar educația prin constrîngere, nu prin convingere. Ceaușescu știa aceasta și născocise o specie zoologică sui-generis, ,,Omul de tip nou”, care n-a avut o viață lungă, fiindcă românul, indiferent cu cine l-ai corci, nu va putea deveni niciodată neamț.

Nouă ne trebuie o tiranie, domnule, ca în Rusia, cum se exprimase un personaj caragialian, sătul de virtuțile și binefacerile democrației. Unde a greșit Ceaușescu?

A greșit acolo că a pus activistul, convins că oricine se poate pricepe la orice, să-i educe pe ceilalți.

Același subiect se găsește și în capodopera ,,Nunta mută”, a lui Horațiu Mălăele. Filmul tratează anii de după 1944, cînd România, ocupată de ruși, a fost supusă unui criminal proces de bolșevizare. (Așa cum, în zilele noastre, este supusă unui proces de globalizare americano-nord-atlantică, din care nu știu cum vom ieși, dacă vom mai ieși vreodată.)

Am cunoscut nemijlocit acele momente, dar eram prea necopt, să le înțeleg pe de-a-ntregul.

Dar, după ce am făcut 40 de ani, mi-a fost dat să trăiesc începuturile unei alte epoci, mai cumplite, globalizarea, care urmărește tot formarea unui om de tip nou, din punct de vedere ideologic, dar cu conotații morale și anatomice, prin transformarea speței umane în altceva, în roboți declasați și asexuați, cu ADN modificat, niște hibrizi care mîine pot deveni criminali, politicieni sau miliardari.

*** N-am avut mașină, prin urmare, n-am avut nici permis. Dar a avut nevastă-mea. I-o cumpărase mă-sa.

Am urît acea mașină, un Oltcit gri-metalizat nou-nouț și cu număr mic, de securist. Primul motiv a fost cînd m-a pus mă-sa să-i dau o declarație cum că, în caz de divorț de fi-sa, să nu ridic pretenții asupra acelei mașini. Pe urmă, cînd m-am exprimat că aș vrea să stau și eu la volan, dar a sărit nevastă-mea că ce-mi trebuie mie permis, nu pot să mă duc la serviciu cu bicicleta, metroul, autobuzul sau cu trenul, spre Bolintin, Oltenița sau Giurgiu, unde făceam naveta pe vremea aia? Că n-o să-mi dea mă-sa bani de benzină, să-mi plimb curvele! Pe urmă, cînd i-au ridicat carnetul pe 3 luni, fiindcă era gata-gata să calce un milițian pe zebră, în sfirșit, s-a pus problema să fac și eu școala de șoferi de pe Strada Ilioara din Balta Albă. Școala o făceam o dată pe săptămînă, joia dimineața, de la 8 la 12. Dar m-am dus doar de vreo două ori acolo, căci am cunoscut-o pe duduia Geta și am căzut de acord că am fi mai cîștigați dacă am chiuli de la școală și am petrece cîteva ore mai plăcute la ea acasă, vizavi de Liceul ,,Cervantes”, fiindcă era divorțată și avea o fetiță pe care i-o creșteau mai mult părinții. Pînă la urmă, ne-am dus la examen, dar am căzut amîndoi la poligon. Nu știu ce-a făcut Getuța pînă la urmă, dar eu am scăpat ușor: milițianul mi-a spus că n-a văzut în viața lui un șofer mai antitalent la volan ca mine, și dacă vreau să nu-mi las familia orfană de tată, sau, mai rău, să intru în pușcărie pentru neacordare de

prioritate, să-mi iasă din cap ideea șofatului cu orice preț. L-am ascultat și uite-mă acum în situația să scriu despre acest lucru.

Ce-o mai fi făcînd Getuța la ora asta? Mai trăiește?

Oricum, îi păstrez o amintire duioasă: nu era vreo frumusețe, dar avea niște dinți sănătoși și un rîs contagios, hai, mă, nu fi îmbîcsit, unde te grăbești? Nu înțelegi că mai vreau o dată?... *** În ultima noapte a anului trecut, indiferent de religie și tradiții, mai mult de jumătate din populația planetei a închinat o cupă de șampanie pentru consolidarea BRICS, noua Ordine mondială, care militează pentru repunerea în drepturi a unor concepte precum naționalism, patriotism, suveranism, religie, sau anul restartării, cum îi mai spun unii. Și dacă aceste dorințe se vor împlini cît mai curînd, vor veni la rînd și celelalte elemente definitorii pentru fiecare națiune - respectul pentru limba națională, stemă, drapel și imn, religie, istorie, portul popular, și chiar bucătăria națională.

Dar cealaltă jumătate, adepții Globalismului, au închinat, vă faceți o idee, și ei o cupă pentru alte idealuri - LGBTQ și schimbarea de sexe, droguri, desființarea școlilor și moartea profesorilor, repudierea religiilor și implicit dispariția preoților (sau cum s-or numi ei la toate popoarele), războaie și pandemii, jefuirea țărilor mici de resursele lor naturale. În anul care se anunța, jumătate din populația planetei urma să fie zguduită de alegeri peste alegeri, care vor pune capăt răului și vor instaura binele. Dar, din nefericire, anul 2024 n-a adus nici una dintre schimbările mult-așteptate, căci motorul votului democratic s-a gripat, nefăcînd față atacurilor masive venite din partea banilor, tipăriți în cantități industriale, cu care s-au făcut pomeni electorale și s-au cumpărat voturile în toată lumea. Și uite-o pe Ursula aleasă din nou șefa UE. Pe Trump scăpînd ca prin miracol dintr-un atentat. Pe madam Marine Le Pen cîștigînd primul tur al alegerilor din Franța și punîndu-l pe Macron în situația să ordone dizolvarea Parlamentului, dar pierzîndu-le pe cele din turul următor, și adio ascensiunea partidului de dreapta Adunarea Națională la conducerea Franței.

Mai departe, în Germania, cancelarul Olaf Scholz, în loc să demisioneze, și-a consolidat poziția. În Slovacia, primul-ministru Fico a luat cîteva gloanțe în burtă și s-a lecuit să mai participe în alegeri din partea suveraniștilor.

Aceeași situație, lipsită de surprize, s-a produs și la noi, de parcă nimeni nu auzise de suveranism, patriotism și naționalism. Voturile în alegerile locale din marile orașe s-au împărțit fifty-fifty între SRI și

Ambasada Americană condusă de doamna Kavalec. ­ Aflate pe margine, la chibițat, și corporațiile și-au împins în față candidații, făcînd ca votul românilor naivi să nu conteze. Ca dovadă, alegerile din Capitală, care l-au validat, încă o dată, pe Nicușor Dan (favoritul doamnei Kavalec), iar la Sectorul 1 s-a impus domnul Tuță Numaiștiucum, ofițer SRI acoperit, în locul imposibilei muieri Clotizda, și rea, și nasoală, și o acritură, și cu gură mare, ce mai, Talpa-Iadului în devenire, bine că am scăpat de ea. Scuza românilor că au votat iarăși cu dușmanii lor este cît se poate de îndreptățită: n-au avut de unde alege, sărmanii - aceiași hoți de 34 de ani, ei sau fiii și nepoții lor.

O întrebare legitimă: de ce unioniștii din Basarabia nu i-au votat pe unioniștii George Simion și Diana Șoșoacă? Cumva de frica Maiei Sandu și a lui Sörösjunor?

O altă întrebare și mai legitimă: unde au fost suveraniștii, naționaliștii și patrioții români, unde au fost peremiștii care, în absența dureroasă a lui Vadim, puteau vota cu Simion și Șoșoacă? Au stat acasă impasibili la această penibilă înfrîngere a idealurilor naționaliste, exprimîndu-și în acest fel nu neputința, ci, mai degrabă, nedorința de a salva țara din ghearele balaurului Americano-Nord-Atlantic.

Dar și așa-zișii lideri suveraniști au adoptat aceeași atitudine de nepăsare, contrară celor declarate anterior alegerilor, cînd se băteau cu pumnii-n piept că vor face și vor drege pentru țărișoara lor. N-au fost în stare să se adune la o masă a discuțiilor și să-i aleagă pe cei mai buni dintre ei pentru alegerile locale. La fel vor face și cînd va fi vorba de alegerile parlamentare și prezidențiale. Cum ar fi unii lideri ai partidelor cu priză la public, dovadă cele 8 locuri în Parlamentul European, foarte puține, totuși: 6 pentru AUR (partidul lui George Simion) și doar 2 (pentru SOS, condus de Diana Șoșoacă). Sau jurnalistul Cozmin Gușă care, deși pe moment, nu dispune de un partid propriu, este o persoană cunoscută, aflată de peste 20 de ani prin preajma politicienilor, are bani și sprijin din afară (vezi scrisoarea de susținere scrisă de Donald Trump), intenționa să alcătuiască un partid, Partidul ,,Gold”.

La acești candidați am fi putut adăuga și alte nume care, chiar dacă nu au suportul unui partid politic, dar se bucură de simpatia publică (așa cum e cazul actorilor Dan Puric și Florin Călinescu, sau chiar omul politic Călin Georgescu, cunoscut mai bine în Europa decît în România).

Dureroasă a fost încercarea bravilor noștri suveraniști de a se aduna undeva, într-o sală, pentru alegerea unor reprezentanți colectivi care să participe la parlamentare, ca un bloc solid, și la prezidențiale, căci risipiți în mai multe partide și partidulețe, îi vor spulbera Serviciile. Nimeni n-avea pretenția unei adunări grandioase cu zeci de mii de participanți și susținători, cum au fost atîtea cazuri în istoria României. Dar nici să dezbați soarta țării într-un restaurant, printre șprițuri, fripturi și lăutari. Asta a fost bășcălie curată, nu program politic serios.

Avizat din timp asupra ridicolului, George Simion a absentat, trimițînd la zaiafet un aghiotant, iar Șoșoacă, lămurindu-se asupra realității, s-a făcut nevăzută după cîteva minute. Sîntem în septembrie 2024 și uite cum anul 2024, care se anunța plin de speranțe pentru soarta omenirii, a adus numai dezamăgiri, demonstrînd, încă o dată, că mișcarea globalistă, care a pus la bătaie miliarde de miliarde, este mai tare. Căci populația planetei, dedulcită la pomeni electorale și ajutoare pentru nevoiași și handicapați, și-a procurat documente în acest sens și, lună de lună, așteaptă pensiile nemuncite și drapate în ambalajul numit ,,ajutoare sociale”. În această situație, cine mai e prostul să muncească pe brînci, cînd banii vin lună de lună? Cel puțin așa se prezintă situația în România.

PAUL SUDITU

RM

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

11

LECTURI LA LUMINA CEAIULUI...

Să citim povestea Castelului „Iulia Hasdeu”, rezumată de reporterul C. A. Fundo în numărul din 24 august 1932 al revistei „Ilustrațiunea Română”: „După indicațiile spiritului Iuliei, Hasdeu începu în 1893 construirea castelului spiritist de la Cîmpina. Început în ziua de 2 iulie 1893, castelul fu terminat în ziua de 2 iulie 1896. Vizitatorul este întîmpinat la intrarea în castel de impresionantul portal, păzit de simbolul ochiului dumnezeiesc și de doi sfincși. Ușa turnantă poartă inscripția: «E pur si muove», celebrele cuvinte ale lui Galileu, simbol omenesc al credinței neclintite. Sub această inscripție stă blazonul familiei Hasdeu. Sub cei doi sfincși de la intrare se află steaua înflăcărată, simbol al spiritului universal, din care se desface orice spirit ce se întrupează. Din steaua cu cinci colțuri descind în șapte planuri ale vieții nepămîntești cele șapte întrupări, diferite, de pînă azi, ale luliei: Agnodike, Hypatia, Beatrice Portinari, Juana Veranez, Elisabeth Tudor, Charlotte Corday, Iulia Hasdeu.

Marmora din stînga reprezintă viața descendentă, moartea, viața divină, iar marmora din dreapta reprezintă evoluția ascendentă a corpului astral, cele șapte întrupări, viața și moartea vieții divine. Pe marmorele așezate în părțile laterale ale soclurilor sfincșilor stau săpate sentințele crezului spiritist comunicate lui Hasdeu de Iulia.

Prin intrarea principală ajungi în templu. Aici se află sculptat, în marmoră, un Christ în mărime naturală, așezat pe un schelet de fier ce simbolizează Crucea și Potirul. Pe marginea Potirului se aflau înainte de război (notă: Primul Război Mondial) busturile în bronz ale celor doisprezece apostoli. Busturile au fost ridicate de trupele de ocupație, au fost topite și prefăcute în muniție de război. De laturile Crucii sînt atîrnate 9 candele. Tavanul este boltit, simbolizînd bolta cerească. În latura din dreapta a castelului se află fosta locuință de zi a lui Hasdeu, iar în latura din stînga, locuința de noapte. Impresionante sînt altarul templului și camera de ședințe spiritiste. Altarul, camera de muzică, cum este numit de îngrijitorii castelului, închidea odată pianul Iuliei Hasdeu, pian care, zice-se, era din cînd în cînd acționat de spiritul Iuliei. Ferestrele din fund ale altarului, făcute dintr-o sticlă specială, răsfrîng prin colțuri trei fascicole de raze roșii, simbolizînd sîngele vărsat de Christ pentru oameni.

Camera de ședințe spiritiste este tapetată cu diverse nuanțe de albastru, tonuri mai închise jos și mai deschise spre plafon. În peretele dinspre răsărit, se afla un tub în care se așeza un carton și un creion în timpul ședințelor spiritiste. Fără intermediul nimănui, creionul scria automat pe carton comunicările spiritului Iuliei.

Pe pereții camerei de ședințe se află zugrăvite sus și jos, după importanța lor simbolică, diverse semne esoterice, a căror explicație amănunțită nu o îngăduie spațiul articolului de față.

Castelul este flancat de trei terase, în mijlocul cărora se află o cameră de reflexie, avînd în peretele de la răsărit portretul Iuliei Hasdeu”.

Starea castelului era „deplorabilă” în anul 1932 – conform constatării reporterului C. A. Fundo. Din fericire complexul a fost restaurat în perioada 19621964, fiind amenajat aici Muzeul Memorial „B. P. Hasdeu”. Un lung proces de restaurare și de consolidare a fost făcut și în perioada 1977 – 1994. Muzeul a fost redeschis pentru public, în întregime, în anul 1995.

Deieri-deazi.blogspot.com

au continuat să facă ravagii timp de patru zile. În următoarele cîteva zile, Nagoya, Osaka şi Kobe au fost devastate, iar în săptămînile ce au urmat au fost atacate toate marile conurbaţii din Japonia. Şefii de stat-major ai Americii au declarat: „Japonia va deveni un stat fără oraşe... şi îi va fi extraordinar de greu să-şi mobilizeze poporul pentru a opune rezistenţă în continuare”, dar probabil că nimeni nu le spusese asta şi japonezilor, întrucît, în loc să capituleze, ei păreau să strîngă în acel moment o armată de 2,5 milioane de soldaţi pentru a organiza o apărare îndîrjită a principalei insule din arhipelag: Honshu. Aliaţii ştiau ce însemna această apărare îndîrjită: pe cînd forţele armate ale Statelor Unite înaintau în Oceanul Pacific, pe fiecare insulă, japonezii au luptat practic pînă la ultimul om. În mai 1944, cînd Insulele Amiralităţii au fost cotropite, aproape 4.000 de soldaţi japonezi au fost ucişi şi numai 75 s-au predat.

Din octombrie, piloţii japonezi lansau atacuri sinucigaşe (kamikaze) asupra navelor ameri­cane. Un astfel de atac a ucis 131 de membri ai echipajului de pe crucişătorul Nashville.

Personalul medical american a calculat că preţul cuceririi Japoniei va fi de 900.000 de americani morţi şi răniţi, precum şi de 3 mili­oane de victime de partea japonezilor. Alternativa unei blocade putea duce la moartea prin înfometare a milioane de civili. La 1 aprilie 1945 a început bătălia pentru cucerirea Insulei Okinawa, ultima etapă premergătoare unui atac asupra insulelor din Arhipelagul Japoniei. Japonezii s-au apărat cu sălbăticie şi nu au luat prizonieri. Peste 12.000 de americani au fost ucişi, plus 120.000 de militari japonezi şi 80.000 de locuitori din Okinawa – peste 200.000 de morţi pentru o singură insuliţă. De asemenea, se ştia că japonezii dezvoltaseră arme chimice şi biologice, depozitînd tone de spumă ce conţinea culturi de microbi.

Totodată, plănuiseră să-şi elimine toţi prizonierii.

Ani de zile, oameni de ştiinţă germani de origine evreiască, refu­giaţi din ţara lor, lucraseră la construirea unei bombe atomice pentru Aliaţi, iar în 1945 proiectul se apropia de finalizare. (Şi germanii, şi japonezii lucraseră la construirea unor asemenea bombe, dar în noiembrie 1944 oamenii de ştiinţă japonezi anunţau că înregistra­seră prea puţine progrese faţă de luna februarie.) În afară de avan­tajele militare pe care le aducea bomba, mai erau şi consideraţii de ordin politic. Statele Unite începeau să se îngrijoreze din pricina ambiţiilor postbelice ale Uniunii Sovietice, iar preşedintele Truman era nerăbdător să învingă Japonia fără implicarea Rusiei. Noua bombă a fost testată cu succes pentru prima dată la 16 iulie. Acum, a spus Churchill, „coşmarul” de a trebui să „învingi rezistenţa japonezilor om cu om şi de a cuceri ţara metru cu metru” putea fi înlocuit de „viziunea – ce părea justă şi luminoasă – în care s-ar fi pus capăt întregului război prin una sau două lovituri violente”.

Semnalele trimise de japonezi erau ambigue.

Guvernul ţării tatona terenul în Suedia şi Uniunea Sovietică, pentru a discuta termenii unei capitulări.

Pe de altă parte, atitudinea sa oficială părea să respingă orice compromis. La 26 iulie, Aliaţii au cerut capitularea necondiţionată, spunînd că Japoniei avea să i se permită să-şi păstreze cele patru insule principale şi avertizînd că respingerea acestei propuneri avea să aibă drept rezultat inevitabil „devastarea totală a teritoriului japonez”. Premierul japonez, amiralul Kantaro Suzuki, a declarat imediat că ţara lui avea „să ignore” solicitarea şi „să lupte cu hotărîre pentru a încheia războiul victorioasă”. Aliaţii au decis să nu ia de această dată Tokyo drept ţintă, pentru că oraşul era „practic bombardat şi ars în întregime”. (va urma) JOHN WITHINGTON

Amintiri din „Templul Spiritului”

Castelul „Iulia Hasdeu” din Cîmpina este locul din România care ascunde una dintre cele mai tulburătoare povești de dragoste părintească. Ideea construirii castelului – un adevărat „Templu al Spiritului” – s-a născut probabil în martie 1890: „Eruditul filolog Bogdan Petriceicu Hasdeu pierde în 1889 pe singura și geniala sa copilă, Iulia. Durerea lui nepotolită nu-i scoate un moment din gînd amintirea fiicei sale. Era în martie 1890. Într-o «seară umedă și posomorîtă», cum însuși a ținut s-o precizeze, Hasdeu stătea la masa lui de lucru, cu gîndurile departe, la copilul care-i însorise viața. Fără să vrea și fără să-și dea seama, Hasdeu luă un creion. În voie, mîna se mișcă vreo cinci secunde.

Cînd se reculese, Hasdeu văzu uimit că pe petecul de hîrtie din fața sa era scris pe limba franceză.

Iulia Hasdeu – copilul genial Iulia Hasdeu – fiica academicianului Bogdan Petriceicu Hasdeu – a fost un copil cu adevărat genial.

La doi ani și jumătate Iulia știa să citească. La 8 ani își dăduse deja examenele de absolvire al claselor primare. La 11 ani, Iulia a terminat gimnaziul – Liceul „Sf. Sava” din București – fiind premiată de ministrul

Cele mai mari dezastre din istoria lumii

Războaie și invazii (XV) Hiroshima (1)

În aprilie 1942, locotenent-colonelul James H. Doolittle, un fost pilot cascador, a pus la cale unul dintre cele mai îndrăzneţe raiduri din al Doilea Război Mondial; el a dus cu un portavion în mijlocul Pacificului 16 bombardiere B-25, pe care le-a utilizat pentru a bombarda oraşul Tokyo, omorînd aproximativ 50 de persoane. După atac, avioanele au aterizat în China, iar civilii i-au ajutat pe majo­ritatea piloţilor, adăpostindu-i. Nu după mult timp, japonezii s-au răzbunat cumplit, devastînd zona în care aterizaseră majoritatea aparatelor de zbor şi măcelărind probabil 250.000 de oameni. Raidul le-a arătat japonezilor, care nu se dădeau nici ei în lături să bom­bardeze civilii, că nu mai erau invulnerabili în ţara lor insulară, dar au trecut mai bine de doi ani pînă ca americanii să cucerească insule suficient de apropiate de Japonia pentru a putea să înceapă bombar­damentul cu adevărat.

Tokyo era unul dintre oraşele cel mai dens populate de pe pămînt. Într-o parte a sa, peste un milion de oameni locuiau îngrămădiţi în clădiri fragile din lemn pe o suprafaţă de numai 31 de kilometri pătraţi. De asemenea, era practic lipsit de apărare şi avea servicii medicale şi de stingere a incendiilor de slabă calitate. În noaptea de 9 martie 1945, 330 de avioane B-29 au aruncat bombe incendiare timp de mai bine de două ore, stîrnind cel mai mare incendiu pro­vocat de om din istorie. Cu preţul a numai 15 aparate de zbor, au fost distruse peste 250.000 de clădiri. Probabil că au murit nu mai puţin de 140.000 de oameni, iar incendiile

Instrucțiunii Publice de atunci, Vasile Boerescu. Paralel cu gimnaziul, Iulia a urmat cursurile Conservatorului de muzică din București.

La 16 ani și-a început studiile la Sorbona și a fost prima femeie din România care a absolvit cursurile celebrei universități franceze. Iulia Hasdeu a scris preponderent poezie - sub pseudonimul Camille Armand – dar și piese de teatru, povești și povestiri – majoritatea dintre ele fiind publicate postum. Geniala Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, la doar 19 ani, în 29 septembrie 1888. A fost înmormîntată în Cimitirul Bellu ortodox din București

Povestea castelului „Iulia Hasdeu”

România de lîngã noi – România realã

JURILOVCA – FESTIVALUL BORȘULUI LIPOVENESC (urmare din pag. 1) Ca orice popor sau ca orice ramură a unui popor, și rușii lipoveni din România își au povestea lor – o poveste cu linii trasate de viață și de moarte – începută în Secolul al XVIII-lea, în condiții de surghiun în țara lor de baștină și de teroare religioasă, Rusia țaristă. Pe cei care nu au mai putut răbda jugul țarist, i-a determinat să-și ia lumea în cap și să caute locuri mai prielnice în a-și face un cămin stabil. Dobrogea, cu pămîntul ei dintre ape și cu hrana tot din ape, i-a primit la sînul ei, după unele calcule, astăzi, 2/3 dintre rușii lipoveni sînt concentrați în Dobrogea, doar județul Tulcea (cu peste 16.000 de locuitori ruși lipoveni), deține jumătate din totalul acestora la nivel național. În această Istorie zbuciumată, ba din punct de vedere militar, ba politic, ba religios, din magma explozivă a acestei vetre strămoșești, ca într-un colț de rai, între două lacuri de lîngă Marea Neagră, Razim și Galovița, s-a ivit pe lume un sat de pescari, pe care-l cunoaștem, astăzi, cu numele de JURILOVCA. Urme istorice ale așezării sînt evidențiate încă din epoca fierului (Secolul VIII î.Chr.), clasificate ca aparținînd Culturii Babadag. Trecută prin sita mileniilor (coloniștii greci, Imperiul Roman, Imperiul Byzantin), cu funcții multiple în Sciția Minor, decade, în Secolul VII d.Chr., portul cetății devenind inoperabil, importanța economică și strategică purtînd de acum încolo alte și alte denumiri.

Conform izvoarelor istorice, localitatea Jurilovca a fost întemeiată în anul 1826 de rușii lipoveni sosiți din marele Imperiu Rus, de prin părțile Donului și Niprului.

Jurilovca este formată din 3 sate (Jurilovca, Sălcioara și Vișina), cu o suprafață de 3.000 de kilometri pătrați și cu o populație de peste 3.500 de locuitori, dintre care, români – 53%; ruși lipoveni – 40%. Deși la început un mic cătun, prin hărnicia oamenilor de aici și prin dărnicia naturii, Jurilovca s-a dezvoltat continuu, ajungînd, astăzi, cea mai mare comunitate de pescari din Deltă, centrul de colectare și prelucrare a peștelui, și un atractiv (și inedit) punct turistic pe harta Dobrogei. Spre această comună dobrogeană, cu aproape jumătate dintre locuitori de naționalitate ruși lipoveni, adevărați bucătari-artiști în ceea ce privește prepararea borșului de pește, am plecat întruna din zilele săptămînii trecute, cu un scop anume – unul special – participarea la Festivalul Borșului Lipovenesc, din zilele de sîmbătă și duminică (21 și 22 septembrie), prilej cu care am trăit o experiență de viață nu doar ca pe o întîlnire cu oameni cu totul și cu totul deosebiți, ci și ca pe o lecție de adevărată comuniune cu oamenii Deltei.

Toate drumurile duc la Jurilovca În intertitlu de mai sus nu este nimic exagerat, pentru că, într-adevăr, începînd cu primele ore ale dimineții de sîmbătă, 21 septembrie, un puhoi de autoturisme (în cele două zile au fost, în total, 32.000 de mașini) se scurgeau pe A2, dar și pe alte artere principale de circulație, făcînd concurență celor 220 de autocare din toate județele țării, care transportau în total 10.000 de excursioniști. Cu cît treceau orele și soarele de toamnă dulce se înălța pe cer, această adevărată maree pe roți înainta vertiginos spre

Rep

punctul final, comuna Jurilovca, ridicînd la cote maxime nerăbdarea și încordarea ce-i stăpîneau pe iubitorii de întîlnire cu borșul lipovenesc, dar nu numai.

Cu gîndul la pulsația ineditului spre care înaintam, dominat de impresia lăsată cu un an în urmă într-o excursie de neuitat la Mila 23 (satul lipoveanului de aur Ivan Patzaichin), și pe canalele Deltei, pînă la insolita Letea, cu caii ei sălbatici, aproape că n-am observat cînd am ajuns pe A2, la Fetești, de unde, pe ruta StelnicaBurdușani-Făcăieni-Vlădeni, am ajuns la podul de peste Dunăre, de la Giurgeni-Vadul Oii. Cu cît ne îndepărtam de Hîrșova, luînd direcția Tulcea, odată cu pătrunderea pe teritoriul acestui județ, încet, încet, zeci de autoturisme, intercalate cu autocare încărcate cu turiști, acestea avînd afișată pe parbriz destinația – JURILOVCA – alergau spre o singură țintă: Festivalul Borșului Lipovenesc.

Privind la acest flux de călători, adăugîndu-i și pe ceilalți de pe alte artere de circulație, venind din alte direcții decît dinspre București, dincolo de misterul acestei efervescențe neobișnuite pentru un sat oarecare, o întrebare îmi sfredelea gîndul, provocîndu-mi nedumeriri: unde vor parca atîtea mijloace de transport, ce spațiu va asigura camparea cailor putere – o adevărată herghelie de fier și plastic, într-un asalt iminent asupra „bietei” Jurilovca? Nu după prea mult timp, după ce, din curiozitate gazetărească am sunat la Primăria din Jurilovca, răspunsul a venit atît de senin și atît de liniștitor, încît am zis, pentru toți cei implicați în această mega problemă: Bravo, domʹ primar! O să vedeți mai încolo de ce.

Pînă atunci însă, după ce am admirat casele dobrogene din localități cu diferite naționalități, distincte și prin fațade, astfel cum am constatat în comunele Saraiu, Topolog, Ciucurova, Slava Cerchez, am ajuns la șoseaua Tulcea-Constanța, după care, luînd-o pe un drum comunal, prin Ceamurlia de Jos, ne-am trezit în... „Imperiul Borșului” căutat – renumita Jurilovca. De aici încolo intră în scenă Primăria din localitate, avîndu-l edil (din 2016) pe domnul Eugen Ion, omul care a fixat pe harta României o nouă Jurilovcă, construindu-i o aură și mai strălucitoare vechii cetăți dacoromane.

Mii, sute de mii Ajunși în zonă, adică la cîțiva kilometri de Jurilovca, întrebarea de mai înainte a prins imediat contur. Cunoscînd afluxul de autoturisme și de autocare, din anii anteriori (numai anul trecut Festivalul a atras un număr de 140.000 de vizitatori), anul acesta Primăria a crescut numărul locurilor de parcare la 25.000. Noi, venind dinspre Tulcea-Sălcioara, am găsit o parcare imensă, care, împreună cu cea pentru vizitatorii care afluiesc dinspre Constanța-Vișina, poate primi un număr de

orta

j

15.000 de automobile; celelalte două parcări amplasate pe drumul înspre Capul Doloșman-Cetatea Argamum (în apropierea campingului) pot primi încă 10.000 de mașini.

Debarcați pe pămînt dobrogean, intrăm în ritmul sacadat al marelui eveniment pescăresc. De aici de unde am parcat și pînă la zona gastronomică din Portul Nou Jurilovca, unde se văd în zare corturi și instalații de campare de parcă ne-am afla într-o tabără cu spahii războinici ai Sultanului Suleiman Magnificul, pregătinduse pentru atacul decisiv, opțiunile se împărțeau, în raport cu nerăbdarea de a ajunge la „locul faptei” și cu posibilitatea de a face o deplasare pe jos de circa 4 kilometri. Nu îți rămînea decît să aștepți să fii transportat cu microbuzele puse la dispoziție de către Primărie, sau (la un moment dat nu erau disponibile atîtea microbuze care să preia, într-un ritm rezonabil, miile de vizitatori care, coborînd din autoturisme și din autocare, formau un fluviu uman șerpuind în căutarea drumului cel mai scurt), te încumetai și o luai per pedes apostolorum. Într-un șuvoi multicolor și zglobiu de oameni, unii dintre noi făcînd cunoștință la fața locului, ne îndreptăm spre locul magnific, unde, în peste 100 de ceaune mari, de tuci, se pregătea miraculosul borș de pește lipovenesc și enigmaticul storceag.

Din cealaltă parte, dinspre Capul Doloșman, alte microbuze, alte șiruri și alte grupări imense de mulțimi, asemenea unor armate de pedestrași, luaseră cap compas „tabăra” de ceaune. La un moment dat mă amestec într-un grup care părea că se deplasează compact, asemenea unei formații empirice de luptă, vorbind și gesticulînd între ei, punînd telefoanele în funcțiune pentru a comunica, probabil, celor rămași acasă, despre minunea de la Jurilovca, ce se profila provocator, imortalizînd în camera foto a aparatului imagini insolite, demne de a figura întrun album de familie. Pentru că toți vorbeau între ei, am intrat și eu în vorbă cu o doamnă de lîngă mine, de la care am aflat o adevărată poveste de prietenie dintre două familiii, în speță, dintre două doamne. Pentru că are un sîmbure de originalitate, o prezint și cititorilor revistei noastre, ca pe un simbol al unei adevărate prietenii și a stimei reciproce. Iată gestul prietenesc.

Nu cu mult timp în urmă, doamna Petruța Soroceanu, ca în fiecare an, la început de toamnă românească, și-a sărbătorit ziua de naștere, împreună cu familia (copii, nepoți, rude și prieteni apropiați). Deși acum nu mai sînt vecine (cîndva locuiau la bloc, în prezent fiecare stă la curte), doamna Petruța a invitat-o și pe fosta vecină din Balta Albă, din București, doamna Toni. Aceasta din urmă, onorînd invitația, a venit doar cu o floare, anunțînd gazda sărbătorită că, la momentul oportun, o va informa despre cadoul original pe care i l-a pregătit de ziua ei de naștere. Surprinsă și mirată – nu i se mai întîmplase astfel de surprize pînă acum – doamna Petruța, luată de valul problemelor de familie, aproape că uitase de promisiunea prietenei ei cînd, cu doar trei zile înainte de deplasare, a anunțat-o de cadoul original – o invitație la Jurilovca,

la Festivalul Borșului Lipovenesc! Surpriza – dinolo de ineditul ei – a fost amplificată și emoțional, soțul doamnei Petruța (care, din păcate a decedat în perioada Covidului), era tulcean, și, în familie, masa cu pește – în diferite sortimente – era des întîlnită.

Ajunși în zona gastronomică, cea pe care o asemuim din depărtare cu o tabără militară, mulțimea de oameni de pe drum, oarecum compactă, se desface în grupuri, fiecare orientîndu-se spre un anumit loc, deși alegerea este pusă la grea încercare. După ce admirăm grupul de lipovence care ne întîmpină cu zîmbetul pe fețe, îmbrăcate în costumele lor colorate, ne îndreptăm spre un punct gastronomic anume, doar că alții au luat-o înaintea noastră, astfel că, încă o dată, românul face ceea ce știe mai bine – se așează la rînd (să nu-i mai spun coadă, ca pe timpuri), și așteaptă pînă ajunge lîngă polonic, doar că această așteptare, în mirosul îmbietor de storceag de sturioni și de grătare încinse, devine plăcută, generînd noi și noi îndemnuri gustative. Storceag, cum am spus, borș de pește, alte preparate din pește; crap fript, chefal pe plită, hamsie prăjită, scrumbie, lin, calcan, caras, nisetru, fructe de mare, toate proaspete, pregătite la fața locului și în fața vizitatorilor, pentru cine dorește poate mînca o porție de scoici, savurînd gustul închis între cele două carapace lucitoare. Pentru cine nu preferă produsele pescărești organizatorii s-au gîndit și la acest aspect și neau delectat cu pastramă de berbecuți cu mămăliguță, mici și alte preprate din carne.

Peste tot e un dute-vino perpetuu, ritmurile muzicii care răzbate dintre mulțimea de tarabe se împletesc cu gălăgia și buna dispoziție generală, dominantă în cele două zile de Festival de la Jurilovca. În acest „imperiu” al gastronomiei pescărești, cînd totul trebuie supravegheat și observat cu acuratețe, este aproape imposibil să-l abordezi (unu la unu) pe edilul comunei, domnul Eugen Ion. Toți trimișii mass-media la acest eveniment inedit se țin ciorchine după primar, tot, tot, va spune cîte ceva. Primarul, părînd că acceptă această „povară” a celebrității, nu se ascunde de oameni, ci, în scurtele răgazuri de timp în care nu este angrenat în vreo rezolvare punctuală a unei probleme acute, dialoghează senin și liber cu presa. „Ne bucurăm că am ajuns la a 13-a ediție a acestui Festival, care nu este numai gastronomic. Efortul nostru – logistic și financiar – a fost pe măsura desfășurării acestor forțe organizatorice care au dat naștere la colosala manifestare pe care o vedeți aici. Ca de fiecare dată, încercăm să satisfacem așteptările participanților, încercăm să perfecționăm ceea ce ar putea părea disconfort. Iar prezența publicului pe care o avem astăzi la Jurilovca ne transmite nouă, ca organizatori, că acest eveniment trebuie să continue”. Într-adevăr, pentru cine a fost la fața locului și a dorit să se documenteze, a descoperit o seamă de „inovații” și, totodată, de provocări pe care Primăria le-a trecut cu brio, prezentînd celor 157.000 de vizitatori din cele două zile de Festival un crîmpei din inima rușilor lipoveni din România, concentrat în doar două zile calendaristice. De pildă, pentru a exemplifica aserțiunea de mai sus, notez că organizatorii au montat, în cele două porturi, camere inteligente de monitorizare a traficului auto și pietonal, aparatură care furniza date reale, de unde și cifrele comunicate, periodic, referitoare la afluența vizitatorilor.

Să nu credeți că la această manifestare națională totul s-a limitat la pește și la preparatele care se pot face din această bogăție a Mării Negre și a Deltei Dunării – deși peștele a fost „regina balului”. Primăria a chemat din zonă o mulțime de comercianți și meșteșugari – cam 120 s-au prezentat la „apel” – facilitînd astfel întîlnirea noastră cu tot felul de obiecte și lucruri făurite de mîna omului înzestrat de Dumnezeu cu harul unui anume talent, dublat de o hărnicie pe măsură. În acest sector se încadrează atelierul de creație a costumelor tradiționale ale rușilor staroveri (de veche credință) reprezentat prin Atelierul Meșteșugăresc „Katiușa Design” din Jurilovca. Costumul propriu – zis, dar, mai ales, paietele strălucitoare cu care era împodobită „coroana” de pe cap a lipovencei, au atras admirația și aprecierile privitorilor. Închizînd capitolul gastronomic, din zona căruia nu trebuie să omitem și alte produse, în afară de cele pescărești, care au făcut deliciul nu numai al gurmanzilor: mici, fripturi, plăcintă dobrogeană, șuberek (plăcintă turcească), portocalopita (plăcintă grecească), înghețată, bere, must, limonadă cu trandafiri și lavandă și alte

bunătăți culinare, rămase notate pe undeva, prin carnetul reporterului. Pentru curioși am notat cîteva prețuri de pe afișele montate pe tarabe. Iată-le: storceag de sturion = 50 lei/400 gr.; borș de pește = 35 lei/400 gr.; crap fript = 40 lei/350 gr.; icre de crap = 40 lei/100 gr.; mujdei = 5 lei/50 gr.; calcan prăjit = 12 lei/100 gr.; hamsie prăjită = între 20 – 30 lei/100 gr.; capul de nisetru = 40 lei porția; pastramă de oaie = 40 lei porția; un pahar de bere = 10 lei; un pahar de must sau de vin = 8 lei; 10 lei limonada și tot 10 lei o porție de plăcintă dobrogeană. Prețuri pentru toate buzunarele.

Arta în slujba... borșului de pește Nu, nu este nici un sacrilegiu apropierea acestor două – cum să le spun – îndeletniciri sau produse umane? – în contextul miracolului trăit în cele două zile de Festival dobrogean în minunata comună românolipovenească Jurilovca. Oameni dezghețați la minte, cunoscînd, după cum se vede, teoria mulțimilor umane, organizatorii acestui eveniment național nu s-au limitat la cascada de bunătăți gastronomice, cu prioritate fiind cele care aveau la bază peștele, cu toate derivatele lui, ci au îmbinat, într-un tot armonios, utilul cu frumosul, făcînd să migreze de pe scenă către miile de spectatori melodii și cîntece, ritmuri și sunete izvorîte din diferite instrumente muzicale care, în mod vizibil, au încîntat auzul mulțimii, invitînd-o și la joc. În cele două zile de Festival, gazdele, generoase, au programat nume și formații artistice și muzicale care vor rămîne încrustate în memoria vizuală și auditivă a miilor de spectatori mult timp de acum încolo. Într-o trecere în revistă a acestui program, împărțit în cele două zile, am reținut următoarele: Ziua I: Ansambluri locale; Pindu; Ilie Caraș; Direcția 5; Gipsy Kings.

Ziua II: Ansambluri locale; Radu Captari; Zuralia; Denis Ștefănescu, Georgiana Lepădatu, Proconsul, Irina Rimes; Damian Brothers.

Nu știu cum se poate comenta muzica, adică un spectacol muzical, dar, în cazul spectacolului de sîmbătă seara, care a culminat cu transpunerea noastră pe o altă planetă, cea a muzicii latino, va rămîne de pomină.

Aduși cu barca la debarcaderul Noului Port de pe malul lacului Golovița, membrii trupei Gipsy Kings, conduși de chitaristul și compozitorul Tonino Baliardo, au incendiat, la figurat, imediat atmosfera. Cîntînd live, membrii formației s-au contopit cu aplauzele miilor de spectatori, la vîrful momentului artistic al formației, aceasta cînta în fața a 55.000 de spectatori vechi melodii, precum „Volare”, „Amore mio” sau „Bamboleo” stîrnind emoții aparte, în timp ce unii spectatori dansau pe aceste ritmuri, cuprinși de vibrația unor amintiri celeste, revigorante. Și replica muzicienilor a fost pe măsură, manifestînduși bucuria că au avut prilejul întîlnirii cu acest public entuziast, îndrăgostit de ritmurile muzicii flamenco și de rumba catalană, combinată cu ritmuri bitane din sudul Franței și de pe riviera spaniolă. Înainte de a părăsi scena (tot pe apă, cu barca), în ritmul aplauzelor, s-a auzit în difizoare, ca o decalrație de dragoste spontană, sintagma: ROMANIA, I LOVE YOU! – cuvintele de rămas bun ale trupei franceze Gipsy Kings. După stingerea luminilor de pe scenă, ca și duminică seara, a urmat un foc de artificii mult gustat de public, cu jerbe și trombe de lumină care au iluminat timp de peste 10 minute cerul de deasupra lacului Galovița. În total, la capitolul muzical al Festivalului, și-au dat concursul un număr de 16 artiști (și formații), încîntînd publicul prezent, în cele două zile – ca timp – 28 de ore.

Un adevărat recital maraton.

Dincolo de gastronomie și muzică Apropo: ce mai e și cu acest intertitlu? După o asemenea demonstrație de forță și viziune organizatorică, cu zeci de mii de porții de mincare și cu mai mult de o zi și o noapte (cumulat), timp de ascultat muzică, toate aceste beneficii în slujba vizitatorilor – ce alt domeniu a mai putut fi exploatat de către aceștia din urmă?

Pentru că a existat și un al treilea domeniu, dacă nu l-ați ghicit, vi-l dezvălui acum: excursiile! Cum întrun cadru natural atît de special, cum este zona din jurul comunei Jurilovca, posibilitățile de excursii unice sînt la îndemînă, organizatorii au mizat pe acest fapt și au

creat posibilitatea pentru cei care, după un borș fierbinte de pește și o porție de crap fript pe plită, au vrut să se relaxeze într-o excursie în Deltă, la malul Mării sau în zona continentală a Dobrogei. Din port plecau ambarcațiuni spre Gura Portiței, un punct important de pe harta turistică a Dobrogei. Cine are timp și vrea să înnopteze în una din ferchezuitele pensiuni din această localitate retrasă și liniștită, va fi extramulțumit de alegerea făcută.

Pentru cei îndrăgostiți de Istorie, două cetăți din zonă pot însemna o atracție benefică – Argamum și Enisala.

Argamum, aflată la 7 kilometri de Jurilovca, în locul numit Capul Doloșman, este cea mai veche așezare de pe teritoriul României, atestată de un izvor antic, încă de la începutul Secolului al VI-lea î.Chr., aceasta fiind întemeiată de coloniștii greci sosiți din Asia Mică. Ca importanță arheologică amintesc faptul că aici s-au descoperit vestigii unicate: monede, vîrfuri de săgeți confecționate din bronz, lingouri de bronz sub forma mamiferelor marine.

La rîndul ei, cetatea Enisala poate stîrni curiozități și chemare spre a ne cunoaște trecutul milenar, la fața locului, ceea ce nu întotdeauna avem această ocazie. Situl arheologic Cetatea Enisala se află pe teritoriul satului Enisala, aparținînd comunei Sarichioi, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag. Cetatea a fost construită în a doua jumătate a Secolului al XIVlea, cu scop militar, cu ziduri și bastioane care se mai păstrează și astăzi, cu înălțimi de 10-15 metri. De remarcat că pe timpul domniei lui Mircea cel Bătrîn (1386-1394 și 1397-1418), a făcut parte din sistemul de apărare a Țării Românești.

După o săptămînă de la eveniment, Festivalul Borșului Lipovenesc – un pretext veritabil de a face cunoștință cu o lume aparte, crescută și educată sub imperiul milenar al Dobrogei – a intrat deja în istorie. Despre această istorie se va vorbi pînă la anul cînd, a XIV-a ediție va fi în atenția noastră, oferindu-ne posibilitatea de a redescoperi alte și alte fațete ale acestui fenomen gastronomic, început în 2009 cu numai două ceaune de borș care au satisfăcut pofta a 200 de oameni, și ajuns, astăzi, cu peste 150.000 de vizitatori, tentați cu 1.500 de litri de ciorbă de pește, pregătiră în 100 de ceaune. Într-o astfel de comuniune cu simpaticii locuitori din Jurilovca, dau cuvîntul, în încheiere, doamnei viceprimar Galina Teleucă, vorbe rostite la telefon luni, 23 septembrie, cînd încă peste întinderea unui colț de Dobroge mai plutea, disipat, mirosul de borș de pește lipovenesc: „Deși a fost un an greu, cu probleme financiare, cu ajutorul Consiliului Județean, cu fonduri proprii și cu sprijin de la sponsori generoși, am reușit să ducem și de data aceasta la capăt acest eveniment.

Devenind un fenomen național, atît pentru punerea în valoare a priceperii și hărniciei locuitorilor Jurilovcăi în a duce pe mai departe tradițiile din bătrîni, cît și pentru interesul zecilor de mii de români care vin la noi cu acest prilej, Fenomenul Borșului Pescăresc Lipovenesc de la Jurilovca va fi din an în an și mai atrăgător, și mai incitant”.

Mulțumim, domnule primar Eugen Ion, doamnă viceprimar Galina Teleucă, domnule președinte al Consiliului Județean Tulcea, Horia Teodorescu!

14

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Din culisele istoriei

Cotroceni – o istorie și puțin cunoscutul ei autor (I) Surprinzător de săracă este literatura istorică despre Cotroceni. Locul de onoare este ocupat de un autor relativ necunoscut, Gheorghe M. Ionescu, cel care a publicat în 1902 cartea Istoria Cotrocenilor, Lupescilor (Sf. Elefterie) şi Grozăvescilor. Lucrarea sa a avut 580 de pagini şi a fost, după mărturia autorului însuşi, „rezultatul unei munci de şapte ani“. Poate tocmai existenţa acestei cărţi cuprinzătoare a lui Gh. M, Ionescu a temperat pornirea altora pentru a scrie, despre un subiect prezentat deja la dimensiuni atît de vaste.

Cine a fost G. M. Ionescu?

Se ştie foarte puţin despre el, istoricul nostru nefiind menţionat în obişnuite instrumente de lucru, precum, de pildă, Enciclopedia Cugetarea, a lui Lucian Predescu, Dicţionarul enciclopedic al lui Candrea şi Adamescu sau în Enciclopedia istoriografiei româ­ neşti. Şi, totuşi, ştim cîte ceva. În pagina de titlu a Istoriei Cotro­ cenilor... descoperim că G.M. Ionescu era licenţiat în litere şi teologie, că era membru al Societăţii Geografice Române şi că funcţiona ca profesor de istorie la Institutul Cliniciu-Popa. În cartea propriu-zisă, la pagina 553, într-o notă biografică, aflăm că G.M. Ionescu s-a născut în noiembrie 1859, în comuna Movileni, judeţul Tecuci. Tatăl său, Mihai Ion Ionescu, a fost dascăl. După clasele primare, terminate în comună şi în Tecuci, s-a înscris la seminarul din Roman (1879), iar după absolvirea acestuia, în 1882, a intrat la seminarul superior care funcţiona la Mînăstirea Socola din Iaşi. În 1885, s-a înscris la Facultatea de teologie din Bucureşti. În paralel şi-a început cariera de funcţionar în Ministerul cultelor şi instrucţiunii publice. În 1896 şi 1898 şi-a obţinut licenţa în litere şi, respectiv, în teologie la Universitatea din Bucureşti, în 1897 era subşef de birou şi apoi funcţionar în serviciul contabilităţii din Ministerul cultelor şi instrucţiunii publice şi în 1905 şef de birou în acelaşi minister. Din 1899, cînd s-a fondat institutul de băieţi Cliniciu-Popa, a devenit profesor de istorie la această Instituţie de învăţămînt.

G.M. Ionescu a scris destul de mult. În 1897 a publicat broşura Bulgarii. Studiu istoric, iar doi ani mai tîrziu teza de licenţă Istoricul închinărei monastirilor româneşci şi abusurile călugărilor streini. În 1900 i-a apărut prima carte – Influenţa culturei grecesci în Muntenia şi Moldova cu privire la biserică, școală şi societate (1359-1.873); prefaţa era semnată de cunoscutul istoric şi specialist în materie Constantin Erbiceanu. Un an mai tîrziu, în Buletinul Societăţii Geografice Române, i-a apărut studiul Originile Cotrocenilor, urmat în 1902 de Istoria Cotrocenilor...

Interesul şi preocupările sale în domeniul istoriei bisericeşti s-au materializat în Istoria bisericii românilor din Dacia Traiană. 44-678 p. Christ.

Origini (1905), istoria Mitropoliei Ungrovlahiei.

1359-1709 (vol. I) şi un al doilea volum (17081787), apărute în 1906 şi, respectiv, 1914. După Primul Război Mondial, în 1926, a publicat lucrarea Etiopienii în Dacia preistorică. Alte date despre el n-am putut găsi, aşa cum n-am putut stabili nici data morţii sale.

„Odoare vechi şi nepreţuite“ „Cînd intri în sala de lectură de la Arhivele Statului, ori în aceea a Secţiunii Manuscriselor de la Academia Română, simţi că aspiri un aer mucigăios, încărcat cu-n

praf fin ce se ridică după documente – odoare vechi şi nepreţuite, căci în ele se afiă istoria vie a trecutului nostru românesc. Aceste documente nu sînt decît sfărîmături rari, scăpate ca prin minune... de jafurile..., de pîrjolirele..., de barbaria...“.

Pentru mine, aceste cuvinte de introducere ale lui G.M. Ionescu sînt perfect valabile şi pentru Istoria Cotrocenilor... Răsfoind această carte, mirosim aceleaşi „odoare vechi şi nepreţuite“. Avem în faţă ceva care a scăpat „ca prin minune“. În aceste pagini, găsim ceva dispărut sau aproape uitat. Se vede cît de mult s-a schimbat această zonă a Bucureştilor, uneori în bine, alteori în rău. Multe capitole de istorie uitate se regăsesc aici şi ele merită atenţia noastră.

Cum prezintă această carte istoria Cotrocenilor?

Primele 13 capitole discută dezvoltarea localităţii Cotroceni de la prima sa menţiune, în 1539, pînă la zidirea Mînăstirii Cotroceni de către Şerban Cantacuzino, în 1675, şi închinarea ei la Muntele Athos, epoca fanariotă, dărîmarea mînăstirii în timpul marelui cutremur din 1802 şi rezidirea ei, terminînd cu secularizarea averilor mînăstireşti. În ce priveşte perioada fanariotă, G.M. Ionescu – reprezentativ pentru istoriografia de dinainte de Primul Război Mondial – este cam negativist şi prea aspru. Mentalitatea naţionalistă i-a împins spre xenofobie şi epoca fanariotă a devenit automat decadentă. Unele aprecieri ale lui despre clericii greci şi boierii fanarioţi trebuie luate, desigur, cu precauţie.

G.M. Ionescu a prelucrat o bază documentară foarte bogată şi a introdus în circuit istoric multe informaţii noi. Aceste capitole sînt poate cele mai importante din întreaga Istorie a Cotrocenilor... şi poate cele mai bine cunoscute.

Capitolele 14 şi 15 tratează epoca regală la Cotroceni, cînd palatul a devenit reşedinţă de vară sub Carol I şi apoi reşedinţa moştenitorului tronului, Ferdinand. Aici, G.M. Ionescu are un aer cam hagiografic. Dar, după atîţia ani de demitologizare, cred că aproape nimeni nu va putea fi indus în eroare. În general, primele 15 capitole sînt cele mai interesante şi pitoreşti pentru istoria Cotrocenilor, dar şi a oraşului în ansamblul său.

„Dacă fiecare şi-ar face datoria...“ (1) Care este contribuţia cărţii lui G.M. Ionescu?

Trebuie recunoscut că autorul n-a fost un istoric de tip modern, critic şi metodic. A fost mai mult un fel de cronicar. Dar cronicarul are şi el locul lui pe ogorul istoriei. Şi pentru o istoriografie atît de chinuită ca aceea românească, cronicarul este mai important decît în alte părţi. Vicisitudinile politice au avut un efect mult mai nefericit în zona românească şi sarcina cronicarului de a prezerva şi transcrie fapte – critic sau necritic – este crucială. (va urma) „Magazin istoric”

RM

Lenin contra Regelui Ferdinand (III) „În şanț, cu sentinţa pe piept“

În versiunea lui Nicolae Iorga, „evenimentele de la Socola“ au următoarea derulare: „Vineri seara (10 decembrie 1917) s-a încercat o lovitură contra lui Şcerbacev. Încercînd să împace deosebitele curente la el acasă, Conov (Cornev), şeful maximaliştilor, l-a chemat în altă odaie şi i-a pus revolverul în tîmplă... Maximaliştii au fost arestaţi, dar continuarea operei de restabilire a ordinei nu se putea fără noi (armata română).

La unu din noapte s-a chemat un Consiliu de Miniştri, care a ţinut pînă la ziuă. Son (I. C.) Brătianu a expus situaţia: Iancovescu, Greceanu, Titulescu, Take lonescu au strigat contra politicii de aventuri, chiar dacă o recomandă şi o cer Aliaţii... Hotărîrea în sensul colaborării cu ucrainenii s-a comunicat de la şase dimineaţa regelui, trezit din somn, care a primit-o... Îndată după hotărîre, cazacii au arestat pe şefii maximalişti, între care se află, într-adevăr, Roşal, cei de la Kronstadt. Gara de la Socola au ocupat-o românii, cari stăteau în spatele cazacilor.

Trei mii de maximalişti, cari veneau să prade Iaşul, au fost opriţi în drum şi dezarmaţi fără rezistenţă“.

Două zile mai tîrziu, la 12 decembrie, Iorga nota din nou: „Fiul meu Petru a păzit la Copou pe Roşal şi pe tovarăşa sa, d-na Boga (care, la Cartierul General, în noaptea cînd maximaliştii au năvălit acolo, luase asupră-şi sarcina să redacteze proclamaţia, de care nu era în stare grupul de imbecili masculini)...“.

Informaţiile deţinute nu i s-au părut suficiente pentru a-şi explica sensul evenimentelor, aşa că istoricul a continuat investigaţiile, la începutul anului 1918 aflînd noi amănunte. Iată ce nota la 28 februarie 1918: „lanceveţchi (ziarist rus) îmi explică amănuntele revoluţiei de la Iaşi. Roşal soseşte la Socola. Îndată somează pe Şcerbacev, bătrîn fricos, să-i lase comanda, deoarece altfel va intra în Iaşi în fruntea a 10.000 de soldaţi... Şeful de stat major, colonelul Virubovschi, înţeles cu agitatorii, adaugă la perplexitatea generalului.

Ianceveţchi merge la Brătianu, dis de dimineaţă.

Nu e primit. Scrie pe o carte de vizită că în douătrei zile «bolşevicii» vor da o lovitură. Întrebat de Brătianu, care i se pare «un om de fier», dacă e sigur, întăreşte afirmaţiile şi adaugă că soldatul rus, deprins a i se porunci, se va da îndărăt înaintea mitralierelor. «Voi lua măsuri», a spus Brătianu.

Boişevicii năvălesc noaptea la Tuffli. Înştiinţat telefonic, Ianceveţchi se duce acolo în uniformă neagră de şofer, întrebat ce caută, invocă, îndrăzneţ, calitatea de corespondent al Agenţiei Viestnic.

– Dar nu mai există.

– Există; a devenit bolşevică. Cum? Nu ştiţi?

– Dar d-ta admiţi regimul bolşevic?

– Cum să nu-l admit dacă există?

Atunci a asistat la conversaţie. Erau, de toţi, douăzeci, neavînd decît şase revolvere. Adversarii fugiseră toţi, afară de un cazac de 18 ani, pe care Ianceveţchi l-a angajat la biroul lui.

Proclamaţia către front nu era cine s-o facă.

«Sînteţi nişte imbecili», a strigat ţiitoarea lui Roşal, «cetăţeana» Rok (Boga). A făcut-o ea! Cînd a fost vorba să se apere Şcerbacev, el stătea pe gînduri dacă să cheme soldaţii români. I s-a amintit că este «adjunct» al regelui şi are deci calitatea trebuitoare.

El se temea de «ce vor zice soldaţii noştri». «Prezan, spune lanceveţchi, a scăpat (salvat) situaţia».

Roşal a fost luat de la divizie (unde se afla în arest) cu un fals de ordin românesc, de către comitetul secret rusesc antimaximalist. I s-au amin-­ tit toate crimele, pînă la fierberea în cazane a ofiţe­ rilor de la Kronstadt. «A înnebunit; nu mai ştia ce spune». A fost împuşcat şi aruncat în şanţ, cu sentinţa pe piept“.

Sfîrșit MARIAN ŞTEFAN, FLORIAN TĂNĂSESCU

15

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

p O V E S T I

A D E V A R A T E (

RM

Husayn Bin Ali – reformatorul Tunisiei (II) Cartea de la Bardo (2)

Este sigur că măsura luată de bey nu a avut un efect imediat şi decisiv: pînă în 1719, actele emise de notariat menţionează tranzacţii efectuate în piaştri „buni“ de argint. Dar în decursul vremii, reforma a dat roade şi, încetul cu încetul, subdiviziunile locale ale piastrulul – în principal moneda nasri – au căpătat întîietate faţă de moneda de import.

Să reamintim faptul că originalitatea statului modern în Tunisia, ca şi în restul Magrebului, a constat în funcţia sa de verigă de legătură – şi în acelaşi timp ecran – între o lume mediteraneană care se afla în plină evoluţie începînd cu Secolul XVI şi o societate „tradiţională“, din multe puncte de vedere. Îndată după triumful său, Husayn bin Ali s-a străduit să determine reînceperea lucrului la cîmp, stînjenit de luptele interne de pînă atunci. A căutat de asemenea să asigure condiţii favorabile restabilirii legăturilor interne, în primul rînd securitatea lor. Şi, într-adevăr, la numai patru ani de la preluarea puterii, în 1709 un călător marocan, Mula Ahmed, nota: „Este un loc sigur, unde nu trebuie să te temi de nimic, nici de furt, nici de acte de violenţă“.

Beyul a repus în funcţiune şi a săpat noi puţuri de apă şi cîteva poduri pe principalele artere de circulaţie. Localnicii au fost obligaţi să repare

drumurile din regiunea lor. Mai mult decît atît, ei a organizat, sub protecţia sa şi a armatei, un tîrg imens chiar în inima zonei cerealiere, la Bu-Sdira. Tîrgul atrăgea, desigur, producătorii de cereale din împrejurimi, dar şi negustorii şi triburile venite din alte zone, cu ulei din Sahel, curmale din Djerid, produse rezultate din creşterea animalelor; veneau şi meşteşugari, cum ar fi croitorii din Bedja care, după cum afirmă un autor contemporan, Bin Yusuf, erau solicitaţi zi şi noapte în perioada tîrgului şi adunau atîţia bani cît să poată trăi tot restul anului.

cupaţi de „libertatea comerţului“, adică de posibilitatea de a cumpăra direct de la producător, la preţul pieţei locale. „Tunisul putea fi socotit altădată unul dintre oraşele maritime din Mediterana unde afaceriştii europeni puteau dobîndi cele mai mari profituri – nota consulul Franţei în 1714 – „însă de cînd a venit la putere Assen ben Ali Bei..., libertatea comerţului a dispărut, odată cu buna credinţă, şi nu mai există decît un singur negustor în acest stat care este beyul; el este cel care cumpără totul de la supuşii săi şi nimeni afară de ei nu mai poate vinde creştinilor“. Cîteva luni mai tîrziu, pe cînd producţia de ulei era în plin avînt, beyul punea Singurul negustor al statului pază pe drumurile către Tabarca (agenţie comercială Statul a intervenit în viaţa economică a ţării pentru genoveză), Cap Negre (piaţă franceză) şi Bizerte, pentru propriul său beneficiu şi a reuşit astfel să-şi îndeplinească ca uleiurile să nu poată fi îmbarcate în aceste porturi. În perfect rolul de intermediar între interiorul ţării, marcat vara anului 1716, beyul trimitea spre Cap Negre o sută de pecetea micii producţii familiale, puţin comercializată, de spahii, pentru a interzice orice tranzacţie directă între şi marile pieţe din ţară şi din străinătate. Pe de o parte, a producătorii din regiune şi compania franceză; totuşi, organizat colecta din produsele rurale; pe de altă parte, ceva mai tîrziu el va fi silit să dea satisfacţie, în parte, a intervenit în mod direct consulului şi exportatorilor francezi. Iar Saint-Gervais în comerţul exterior, declara – ce-i drept, îndată după criza din 1728-1729 adică în exportul acestor şi după înăsprirea sistemului: „Beyul a monopolizat în produse. Produsele cele aşa măsură întregul comerţ, încît îl putem socoti drept mai solicitate erau desigur singurul negustor al statului“. cerealele. Beyul a impus Sensul politicii beyului este clar: Husayn bin Ali colectarea lor în magaziile urmărea să monopolizeze, sau cel puţin să controleze, sale, prin „achiziţii“ sis­ sectoarele „moderne“ ale vieţii unei ţări rămase în tematice efectuate în toate mare parte „tradiţională“; să conducă trupe de soldaţi regiunile cerealiere. De bine antrenaţi în tehnica de luptă în grup şi în folosirea aici plîngerile şi nemul­ armelor de foc; să recurgă la scriere şi contabilizare, ţumirea negusto­rilor şi într-o ţară în care domina oralitatea; să adune consulilor europeni, preo-­ supraproducţia ţării şi să o comercializeze pe pieţele mari; să atragă banii lichizi de valoare mare (mai ales piaştrii) şi să controleze circulaţia banului. Beyul dispunea astfel de mijloace puternice de acţiune şi dominaţie asupra societăţii. Iată secretul statului magrebit: un aparat militar, administrativ şi chiar economic în curs de modernizare suprapus unei societăţi tradiţionale.

Originalitatea statului husainit constă în faptul că el nu s-a mulţumit să „domine“ o societate învinsă prin forţa armelor sau a unei tehnologii relativ „avansate“, ci s-a străduit să folosească instituţiile locale tradiţionale, precum şi să atragă împrejurul său anumite grupuri ale societăţii. Astfel, a reuşit să se facă acceptat de această societate şi de fruntaşii ei.

Sfîrșit Prezentare şi versiune românească: Ioana FEODOROV

16

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

ªtiri externe, comentarii, analize Rolul puterilor mijlocii în formarea unei ordini mondiale multipolare

(urmare din pag. 1) „Sprijinul puternic al țărilor de mijloc pentru multilateralism este una dintre cele mai mari contribuții ale acestora la sistemul internațional.

Majoritatea națiunilor mijlocii consideră că instituțiile multilaterale sînt cruciale pentru gestionarea problemelor internaționale, cum ar fi degradarea mediului, instabilitatea economică și amenințările de securitate. Ei participă activ la organizațiile regionale și se situează în fruntea inițiativelor de sprijinire a organizațiilor internaționale precum Organizația Mondială a Comerțului (OMC), Fondul Monetar Internațional (FMI) și Națiunile Unite (ONU).

Canada a fost mult timp un susținător al multilateralismului, promovînd investițiile pentru dezvoltare, drepturile omului și menținerea păcii prin puterea sa diplomatică. Conducerea Canadei în înființarea operațiunilor de menținere a păcii ale Națiunilor Unite, participarea sa puternică la G7 și G20 și sprijinul acordat acordurilor internaționale de mediu, cum ar fi Acordul de la Paris privind clima, servesc ca exemple principale ale devotamentului țării față de multilateralism. În mod similar, Australia a jucat un rol semnificativ în zona Asia-Pacific prin promovarea securității prin Forumul regional ASEAN (ARF) și cooperarea economică prin calitatea de membru al Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC). Australia a urmărit frecvent inițiative diplomatice cu scopul de a promova integrarea economică și stabilitatea regională, ambele fiind componente esențiale ale unui sistem multipolar care este echilibrat.

Alături de diplomația creativă, puterile mijlocii formează alianțe și coaliții cu alte state care își împărtășesc valorile. MIKTA, care înseamnă Mexic, Indonezia, Coreea de Sud, Turcia și Australia, este o ilustrare proeminentă a unei coaliții de națiuni mijlocii care lucrează împreună pe o varietate de probleme internaționale, de la dezvoltarea durabilă la guvernanța economică. Deoarece echilibrează influența națiunilor mai puternice prin reprezentarea intereselor multor regiuni, MIKTA joacă un rol crucial în guvernarea globală.

Națiunile mijlocii aduc contribuții majore la economia globală, servind drept catalizatori importanți pentru integrarea regională și creșterea economică.

Contactele lor comerciale, participarea la lanțurile valorice globale și promovarea cooperării regionale sînt punctele principale ale strategiilor lor economice.

Națiunile mijlocii își folosesc puterea economică pentru a influența deciziile economice internaționale, făcînd adesea eforturi pentru sisteme economice internaționale mai liberale și incluzive.

Unul dintre cele mai bune exemple de putere medie care își folosește prosperitatea economică y a influența afacerile la nivel global este Coreea de Sud. Economia Coreei de Sud este una dintre cele mai puternice din Asia și o forță majoră în comerțul internațional datorită industrializării rapide și dezvoltării tehnologice. În calitate de membru G20, națiunea a jucat un rol esențial în influențarea politicii economice internaționale, în special a celor care vizează abordarea crizei financiare din 2008. Conducerea Coreei de Sud în economia digitală și contribuțiile sale la dezvoltarea globală evidențiază importanța țării în ordinea mondială multipolară.

Brazilia a exercitat influență în toată America de Sud și în străinătate, folosindu-și resursele financiare în mod similar. Brazilia, un membru proeminent al alianței BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), a făcut eforturi pentru schimbări în instituțiile economice internaționale care să reprezinte mai bine nevoile națiunilor în curs de dezvoltare. Un factor major în securitatea și prosperitatea Americii de Sud a fost promovarea integrării economice regionale, care a fost facilitată de conducerea Braziliei în Piața Comună de Sud (MERCOSUR).

Turcia a devenit o forță economică majoră în Orientul Mijlociu, poziționată între Europa și Asia. Economia Turciei, care se distinge printr-un sector de servicii în dezvoltare și o fundație industrială variată, i-a permis să aibă un impact major asupra securității energetice și a comerțului regional. Turcia a devenit un jucător important în ordinea multipolară ca urmare a diplomației sale economice, care include participarea sa la proiecte de infrastructură și acorduri comerciale regionale.

Puterile de mijloc sprijină eforturile de securitate regională, menținerea păcii și medierea conflictelor, chiar dacă ar putea să nu aibă aceeași putere militară ca și superputeri. Națiunile mijlocii servesc frecvent ca factori de menținere a păcii în zonele lor, evitînd războaiele și păstrînd calmul folosind puterea lor militară și legăturile diplomatice. De exemplu, Canada are o lungă istorie în sprijinirea operațiunilor ONU de menținere a păcii.

Armata sa este destul de profesionistă și bine privită în cercurile internaționale, deși este mai mică decît cea a superputerilor. Orientul Mijlociu, Balcanii și Africa au beneficiat foarte mult de eforturile Canadei de menținere a păcii, care au arătat cît de importante pot fi puterile mijlocii pentru menținerea stabilității internaționale.

Australia și-a asumat o poziție de lider în zona AsiaPacific atunci cînd vine vorba de a oferi securitate și ajutor umanitar națiunilor din jur. Devotamentul Australiei față de stabilitatea regională este demonstrată prin participarea sa la discuțiile de securitate, cum ar fi Forumul regional ASEAN, și prin contribuțiile sale la operațiunile de menținere a păcii din Insulele Solomon și Timorul de Est. Potențialul Australiei de a influența

dinamica securității în regiunea Asia-Pacific este sporit de legăturile sale strategice, în special cu Statele Unite și Japonia.

Turcia a jucat un rol semnificativ în provocările de securitate regională din Orientul Mijlociu, în special în cele legate de războiul din Siria. Turcia este un actor major în securitatea regională datorită puterii sale militare și locației avantajoase; eforturile sale umanitare sînt evidențiate și mai mult de faptul că găzduiește în prezent milioane de refugiați sirieni. Turcia este acum văzută ca un jucător crucial în arhitectura de securitate a Orientului Mijlociu, ca urmare a apartenenței sale la NATO și a alianțelor sale cu alte națiuni regionale.

Puterile de mijloc servesc frecvent ca mediatori de succes în disputele internaționale, folosindu-și imparțialitatea și perspicacitatea diplomatică pentru a încuraja comunicarea între părțile opuse. Norvegia și-a stabilit o imagine globală ca mediator, atenuînd conflicte în Africa, America Latină și Orientul Mijlociu.

Norvegia este un prim exemplu al rolului special pe care puterile mijlocii îl pot juca în soluționarea disputelor internaționale datorită stilului său de mediere răbdător, de încredere și pe termen lung, concentrat pe soluții. În navigarea prin sistemul mondial multipolar, puterile mijlocii întîmpină diverse dificultăți, în ciuda contribuțiilor demne de remarcat. Necesitatea de a-și menține autonomia strategică, menținînd în același timp un echilibru cu diverse superputeri, este una dintre preocupările fundamentale. Națiunile mijlocii se găsesc adesea în circumstanțe diplomatice dificile în care trebuie să echilibreze interesele conflictuale ale națiunilor mai puternice. De exemplu, avînd în vedere importanța strategică a ambelor națiuni pentru securitatea și interesele sale economice, Coreea de Sud trebuie să își gestioneze cu atenție relațiile atît cu SUA, cît și cu China.

Caracterul dinamic al tranzițiilor în puterea globală prezintă o altă dificultate. Puterile de mijloc trebuie să se adapteze în mod constant pentru a rămîne relevante atunci cînd apar noi puteri și sistemele globale de putere se schimbă. Acest lucru necesită investiții militare continue, creștere economică și rețele diplomatice. În timp ce unele națiuni mai mari se pot retrage în unilateralism sau bilateralism, puterile mijlocii trebuie, de asemenea, să continue să fie dedicate multilateralismului și construirii de coaliții.

Dar aceste dificultăți oferă și puterilor mijlocii șansa de a-și arăta puterea. Puterile de mijloc sînt potrivite pentru a-și asuma rolurile de mediatori, de formatori de coaliții și de susținători ai multilateralismului, care sînt cerute de complexitatea ordinii mondiale multipolare.

Puterile mijlocii pot contribui la dezvoltarea unei ordini internaționale mai echitabile și mai incluzive, continuînd cu promovarea cooperării economice, guvernării globale și stabilității regionale.

Concluzie Rolul puterilor mijlocii crește în importanță pe măsură ce ordinea mondială continuă să se îndrepte către multipolaritate. Aceste țări sînt vitale pentru stabilitatea și funcționarea fără probleme a sistemului internațional datorită independenței lor strategice, devotamentului față de multilateralism, puterii economice și contribuțiilor la securitatea internațională. Pentru a garanta că interesele unei game largi de țări se reflectă în guvernanța globală, puterile mijlocii servesc ca și constructori de coaliții, stabilizatori și mediatori.

Națiunile mijlocii au puterea de a influența evenimentele mondiale într-un mod care promovează armonia, colaborarea și creșterea durabilă în cadrul ordinii internaționale multipolare. Capacitatea lor de a manevra un teren diplomatic complicat, de a forma alianțe strategice și de a promova guvernanța globală îi face participanți importanți la sistemul internațional dinamic. Impactul puterilor mijlocii va crește doar pe măsură ce globul va intra într-o lume multipolară, evidențiind rolul lor crucial în determinarea cursului afacerilor mondiale”.

RM

17

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Petrișor Peiu: Sărăcia – cea mai mare povară a României Unul din cinci români este sărac

În limbaj statistic, sărăcia se numește „deprivare materială și socială severă” și este un indicator compozit, care urmărește un indicator financiar (venituri de minim 60% din venitul mediu la nivel național) și treisprezece indicatori de ordin social. ● Șase la nivel individual: existența unei conexiuni la internet, capacitatea de a înlocui îmbrăcămintea uzată cu una nouă, deținerea a minim două perechi de încălțăminte în bună stare, o sumă disponibilă pentru cheltuieli personale în fiecare săptămînă, o ieșire la cină/prînz cu familia cel puțin o dată pe săptămînă, activități de relaxare permise cel puțin o dată pe săptămînă și ● Șapte la nivel familial: capacitatea de a face față unor cheltuieli neprevăzute, un concediu departe de casă de minim o săptămînă pe an, minim o masă cu carne/pește o dată la două zile, o temperatură rezonabilă în casă (cald iarna și răcoare vara), o mașină personală în proprietate sau posibilitatea de a utiliza una, capacitatea de a înlocui mobila uzată și capacitatea de a depăși datoriile (de a plăti ratele la credite sau datoriile la utilități/chirie).

Ei bine, dacă ai un venit anual sub limita de 60% din venitul mediu național sau nu bifezi șapte din cei treisprezece indicatori sociali atunci ești considerat sărac. România deține un nedorit loc fruntaș al Uniunii Europene la sărăcie: 19,8% dintre cetățeni sînt săraci, conform standardului european. De trei ori mai mulți decît media europeană, care este de 6,8%. Nu există expresie mai tristă a stării națiunii noastre de astăzi: sîntem poporul cu cea mai mare pondere a sărăciei din Europa:

Sărăcia nu este o boală asociată nivelului de dezvoltare, ci calității administrației După cum se poate observa, sărăcia este o boală a sud-estului continentului, țările cu cele mai mari rate ale sărăciei fiind aici (bulgarii, grecii și ungurii ne urmează în clasament, cu rate de peste 10%). Dar, paradoxal, deasupra mediei europene a ponderii celor săraci sînt și spaniolii (9%) și germanii (6,9%). Și tot paradoxal, printre statele cu rate mici ale sărăciei găsim Slovenia (2%), Republica Cehă (2,7%), Estonia (2,5%), dar și Polonia (3%) sau Croația (2,8%). Ce ne spun aceste cifre? Faptul că, pentru a avea o rată a sărăciei decent de mică, nu trebuie neapărat să ai și o performanță economică grozavă. Căci iată, Croația, cu o rată a sărăciei de șase ori mai mică decît a noastră are un PIB/ locuitor PPS (la standardul puterii de cumpărare) mai mic decît al nostru, Polonia (același raport) are un PIB/ locuitor PPS doar cu două procente peste al nostru, Slovacia, cu o rată a sărăciei de trei ori mai mică decît a noastră, are și ea un PIB/locuitor PPS mai mic decît al nostru, Ungaria, cu o rată a sărăciei de două ori mai mică decît a noastră, are un PIB/locuitor PPS, un pic mai mic decît al nostru, dar apropiat ca valoare. Iată, deci, că rata mare a sărăciei de la noi indică cu claritate eșecul de a construi o societate dreaptă, europeană, în care sărăcia să fie puțin răspîndită. Mai mult, un asemenea nivel al sărăciei înseamnă și o neglijare a comandamentelor creștine, în contrast cu afișarea ostentativă a atașamentului față de creștinism.

Trei regiuni românești au cel mai înalt nivel al sărăciei din Europa România mai deține și un alt record, la fel de trist: trei regiuni din țara noastră sînt primele trei regiuni europene cu cel mai înalt nivel al sărăciei din Europa.

Este vorba despre regiunea Sud-Est cu 30,8% dintre cetățeni aflați sub pragul sărăciei, a doua regiune în topul sărăciei europene fiind regiunea de Sud-Vest Oltenia, cu 24,8% rată a sărăciei, iar a treia este regiunea Sud Muntenia, cu 23,7% rată a sărăciei. În contrast, cea mai puțin afectată de sărăcie regiune românească este București-Ilfov (11,1%), apoi Vestul

(13,7%), regiunea Nord-Vest (16, 3%), regiunea NordEst (18,3%) și regiunea Centru (19,2%).

Dacă s-ar uita vreodată la harta sărăciei din Europa, guvernanților noștri ar trebui să li se facă rușine. Căci, oameni buni, iată ce județe conține regiunea europeană cu cea mai mare rată a sărăciei: Buzău (județul de unde provine premierul țării, fost președinte al Camerei Deputaților și fost vice-premier), Brăila (de unde provine Mihai Tudose, fost premier și ministru al economiei, figura secundă din PSD), Galați (un județ cu cel mai important port la Dunăre), Constanța (aici avem cel mai mare port din Marea Neagră și al 11-lea port european), Vrancea (județul păstorit ani buni de vice-regele Marian Oprișan) și Tulcea. Județul Buzău își dispută, de mulți ani, cu Oltul, poziția de județ cu cel mai mare procentaj de voturi pentru PSD. La alegerile ultime, din iunie 2024, PSD a obținut pentru Consiliul Județean, 54,8% din voturi, iar PNL încă 19,75% din voturi. În total, partidele care conduc țara de 35 de ani au acumulat trei sferturi dintre voturi. Aceeași situație și la Brăila: 50,78% PSD și 24,47% PNL. În total, tot trei sferturi din voturi. La Constanța, PSD a luat peste 36% din voturi, iar PNL peste 24%. În total, șase din zece constănțeni au votat pentru PSD și PNL. La Galați, PSD a luat peste 55% din voturi, iar PNL peste 18%. Total: trei sferturi dintre gălățeni au votat cu partidele guvernamentale. La Tulcea, PSD a cumulat peste 38% din voturi, iar PNL încă 32%. Total: șapte din zece tulceni au votat cu partidele guvernamentale.

La Vrancea, PSD s-a văzut cu 40% din voturi, iar PNL cu 37%. Practic, opt din zece vrînceni au votat partidele guvernamentale. Ca medie pe regiunea cu cea mai mare rată a sărăciei din țară, PSD și PNL au luat împreună trei sferturi dintre voturi. Pe principiul: v-am sărăcit în ultimii 35 de ani, dar sigur o să vă îmbogățim în următorii patru ani! Oltenia sau Muntenia sînt și ele regiuni unde se votează de cînd lumea majoritar PSD. În Oltenia, în niciun județ, PSD nu a obținut mai puțin de 50% din voturile pentru Consiliul Județean, iar în Muntenia există un singur județ pierdut de către PSD și anume Giurgiu, unde au cîștigat liberalii.

Sîntem campioni și la cei aflați în prag de sărăcie Dar drama sărăciei nu se rezumă doar la cei 20% dintre români care trăiesc afundați în „deprivare materială și socială severă”. Căci sînt și alții, aproape o treime dintre concetățenii noștri, care se găsesc la granița sărăciei, numiți de statistică „în risc de sărăcie și de excluziune socială”. Și aici sîntem pe un nedorit loc I printre statele din Uniunea Europeană. În această categorie, pe lîngă cei deja săraci după definițiile de mai sus îi mai regăsim și pe cei care trăiesc în gospodării cu intensitate a muncii redusă, adică acolo unde capul familiei muncește mai puțin de 8 ore pe săptămînă.

Proporția românilor cu copii minori aflați în risc de sărăcie este și mai mare (34,2%), în vreme ce aproape 30% (29,4% mai exact) dintre familiile de români fără copii se află în risc de sărăcie și excluziune materială.

Cauzele sărăciei Dacă vreunul dintre conducătorii țării din coaliția PSD-PNL s-ar întreba de ce avem cei mai mulți săraci dintre toți europenii, răspunsurile pe care le-ar găsi sînt simple și extrem de sugestive pentru neputința lor de a construi o țară după model european.

Primul și cel mai evident dintre răspunsuri este educația precară pe care o au românii în general. Pentru a nu insista prea mult asupra unui subiect îndelung dezbătut și cunoscut, avem trei indicatori importanți care ne dau măsura precarității sistemului nostru educațional: sîntem țara europeană cu cea mai mică proporție a celor cu studii terțiare (atît în rîndul tinerilor, 25-34 de ani, cît și în rîndul populației generale), sîntem penultimii din Uniunea Europeană la scorul mediu obținut la testele standardizate (Pisa) și sîntem ultimii din Uniunea Europeană la indicatorul Băncii Mondiale, intitulat:

„numărul mediu de ani petrecuți în școală”, cu o valoare de doar 8,4 ani, la mare distanță de media europeană de aproape 10 ani. Să mai spunem și că viitorul se anunță catastrofal, căci România are cea mai mare pondere din UE a tinerilor care nu lucrează, nu învață și nu se formează profesional: așa numita categorie NEETSneither in employment nor in education or training.

De ce este importantă educația? În primul rînd pentru că doar cei cu educație solidă au acces la munci cu valoare adăugată ridicată, care aduc salarii mari. Pentru a avea valoare adăugată mare, trebuie să ai productivitate mare, adică să lucrezi cu tehnologii sofisticate, iar pentru asta ai nevoie de școală. Simplu, clar și concis. Cu toate acestea, liderii populiști ai României de pînă acum s-au făcut că nu văd această problemă uriașă care apasă asupra economiei noastre.

Mai mult, de fiecare dată cînd au avut prilejul, guvernanții noștri au ucis orice idee de meritocrație și au înăbușit orice dorință de a progresa social prin educație. Și au făcut acest lucru printr-o manieră neechivocă, atunci cînd au promovat în fruntea administrației oameni cu școală puțină sau îndoielnică.

Nu poate nimeni să nege că orice copil de vîrstă școlară care va vedea cum poți să păcălești sistemul școlar, precum Marcel Ciolacu și să ajungi chiar prim ministru și președinte al Camerei Deputaților. De ce ar mai fi importantă școala sau de ce ar trebui să promovezi examenul de bacalaureat dacă singurul lucru care te califică pentru a conduce guvernul este experiența de hăitaș al infractorului Omar Hayssam?

A doua mare cauză a ratei înalte a sărăciei din țara noastră este îngustimea pieței muncii, adică faptul că numai puțin peste două treimi (68,6%) dintre românii cu vîrsta de muncă (15-64 de ani) lucrează, încasează un salariu , plătesc impozite către stat și contribuții cu care să se poată plăti pensiile părinților și bunicilor lor. Cu rate de angajare mai mici ca noi sînt state care suferă de depresie economică profundă: Grecia (67,4%) și Italia (66,3%). Și aici lucrurile sînt cît se poate de simple: dacă sînt angajați doar două treimi dintre românii apți de muncă, rezultă clar că ceilalți, neavînd un salariu, cad în zona sărăciei. În plus, bugetul nostru de pensii este insuficient alimentat de contribuții. De altfel, este suficient să vedem care sînt ratele de angajare în economiile de succes ale Europei: peste 80%, cu nivele de 81,1% în Germania, 80% în Danemarca, 83,5% în Olanda. În Est, campioană este Estonia, cu o rată de 82,1%. Întîmplător sau nu, tot Estonia este printre primele țări europene la indicatorii calității educației!

Depopularea – consecința sărăciei Ponderea mare a sărăciei de la noi din țară este cu atît mai descurajantă cu cît, după aderarea la Uniune, țara noastră s-a bucurat de cel mai mare ritm de creștere economică, lăsînd în urmă la performanța economică (PIB/locuitor metodologia PPS) state precum Bulgaria, Grecia, Croația, Slovacia, Letonia și, recent, Ungaria. Cu toate acestea, niciunul dintre statele rămase în urma noastră la performanță economică nu are rate atît de înalte ale sărăciei.

Dacă vrem să ne uităm și mai departe la finalul acestei analize o să observăm și unde duce atîta sărăcie: la depopulare. România a cunoscut o pierdere catastrofală a populației, între 4 și 6 milioane de români fiind plecați din țară pentru a munci și a scăpa de sărăcie. Niciunul dintre cei plecați nu a plecat de bine de aici, toți au plecat pentru a fugi de sărăcie. Și dacă niciun guvern nu va trata în mod serios problema sărăciei și consecințele sale dezastruoase, nici nu vom reuși să construim aici o societate după tipar european, în care prosperitatea să fie generalizată și vizibilă în toate straturile și regiunile țării. Combaterea sărăciei este, fără îndoială, cea mai importantă dintre politicile publice pe care un guvern le poate aplica în România în următorii 10 ani. Altminteri, dezvoltarea economică se va opri și vom intra într-o evoluție descendentă, precum Grecia după 2015.

Solidnews.ro

18

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

GHID PRIN EUROPA

RM Sorrento

BELLA ITALIA (III)

Am ieșit din oraș după vreo 3-4 ore, ca și cînd ar fi trecut minute. Ne-am dus spre parcarea unde lăsasem mașina ca să mîncăm și să pornim spre Sorrento, orașul unde aveam să dormim în următoarele două nopți. Nu îmi mai amintesc ce am mîncat, ci doar că a fost foarte bun.

Drumul spre Sorrento a fost fabulos. Cînd am părăsit zona peninsulei, spre Sorrento, am trecut munții prin niște tuneluri lungi de peste 6 kilometri, iluminate și semnalizate. Cînd am ieșit deasupra mării pe o șosea extrem de îngustă, mi-am adus aminte că am probleme cu înălțimea din punct fix și mi s-a tăiat respirația. A trebuit să oprim fiindcă peisajul era mult prea frumos și să facem cunoștiință cu ambrozia și cu nectarul zeilor din care sorb chiar la ora scrierii acestor rînduri: limoncello! Mă refer, desigur, la lichiorul dulceag, asemănător cu vișinata noastră, făcut din lămîile ce se pot vedea peste tot pe coasta amalfitană.

Drumul pînă la Sorrento a fost o nebunie șerpuită pe malul mării, care s-a oprit la 200 de metri de centrul orașului. Acolo am lăsat mașina într-o parcare, fiindcă în următoarele două zile urma să fim pietoni. Orașul este așezat pe un platou stîncos ce înaintează spre mare, iar în spatele său se înalță Munții Lattari.

Ce să vă zic? Ne-am dus la hotelul Pallazo Guardati situat în centrul orașului. O clădire veche, cam înghesuită, dar… eram în Sorrento. Am lăsat bagajele și am ieșit pe străzi să simțim atmosfera, să vedem marea si portul de unde a doua zi urma să ne îmbarcăm spre Capri.

Sorrento este cunoscut din cîntecul „Torna a Surriento”, despre care tradiția spune că a fost compus prin 1902 cînd Gugliemo Tramontano, primar al orașului, i-a cerut prietenului său Giambattista de Curtis să scrie un cîntec pentru primul-ministru Giuseppe Zanardelli, care se afla în vacanță la Imperial Hotel Tramontano, pentru a sărbători prezența acestuia acolo. Cîntecul reflectă frumusețea împrejurimilor orașului, dragostea și pasiunea locuitorilor săi. Acest cîntec are o variantă cîntată de Elvis Presley sub numele de „Surrender” și, pe lîngă regele rockʼnʼ rollului, a fost cîntat și de către nume mai mult sau mai puțin cunoscute ale scenei: Frank Sinatra, Beniamino Gigli, Dean Martin, Jerry Vale, Enrico Caruso, José Carreras, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Ruggero Raimondi, Meat Loaf, Mario Lanza, Franco Corelli, Nino Martini, Robertino Loreti, Giuseppe Di Stefano, Muslim Magomayev, Francesco Albanese, Jerry Adriani, Roberto Carlos, Alfie Boe, Anna Calvi, Karel Gott, Il Volo, Katherine Jenkins.

Orașul ne-a încîntat cu o biserică foarte frumoasă care, ca toate bisericile catolice, avea la intrare o scenă a Nașterii unde aveam reconstruit un oraș italian, cu toate personajele ce existau și care arătau extraordinar de realist.

Catedrala din Sorrento, căci despre ea este vorba, este, ca și biserica din Anacapri, simplă la exterior și extrem de frumoasă la interior. Altare, bolți arcuite și picturi ne întîmpină dincolo de ușile solide din lemn.

Catedrala există în oraș din Secolul al XI-lea și a fost renovată prin Secolul al XVI-lea din cauza pagubelor provocate de invazia turcească din 1558.

Catedrala are o navă spațioasă ale cărei bolți se sprijină pe două rînduri de coloane ce creează astfel trei secțiuni. Pe tavane sînt redate picturile lui Francesco Francareccio și ale artistului baroc Nicola Malinconico a cărei pictură reprezintă primii martiri creștini ai orașului.

Mai găsim pictați de Giacomo del Po, pe sfinții St James și St Filip. Multele capele înglobează simțul artistic al decoratorilor, incluzînd aici basoreliefuri, figurine și altare de marmură. Găsim sculptate blazoanele Papei Sixtus IV și ale Regelui Ferdinand I de Napoli. Notabil este și blocul de marmură în care găsim sculptat un leu cu gura deschisă și o fîntînă folosită la botezul poetului Italian Torquato Tasso. Alături de catedrală există Sedile Dominova, o reședință decorată cu superbe fresce, odată loc de ședințe pentru consiliul local și nobilime. Din păcate, nu am vizitat-o deoarece era închisă.

De asemenea, viața comercială palpita pe străduțele înguste unde se concentraseră toți comercianții, unde abundau lămîile și unde am văzut un magazin care se lăuda că produce limoncello de generații. Nu vă spun ce varietate de sticle de limoncello era acolo, dar pot să vă mărturisesc că m-am îndrăgostit de această licoare de atunci. Seara s-a încheiat pe o terasă situată în piața centrală din Sorrento, printre multe păhăruțe de limoncello și niște sticle de Peroni Nastro Azzuro, adicătelea șoseaua care, ca o panglică albastră, străbate coasta amalfitană.

A treia zi a excursiei, la ora 8, eram pe chei să așteptăm vasul ce avea să ne ducă în Insula Capri. A venit un feribot cum nu mai văzusem pînă atunci, neam îmbarcat și, cînd am pătruns pe navă am rămas extrem de surprins: sălile erau foarte mari, cu fotolii confortabile unde aveam cu toții loc. Mai bine ca într-un

Catedrala din Sorrento

Grotta Azzura

autocar. Marea era cam agitată în ziua aceea și aveam ceva emoții din pricina aceasta. Peste aproximativ 40 de minute am ajuns la destinație.

Capri este o insulă care dintotdeauna a fost unul din refugiile preferate din Marea Mediterană, încă din Palolitic, cînd s-au găsit aici primele urme de locuire. În secolele următoare au ajuns aici populații vorbitoare de latină care au numit-o „Insula caprelor” – Capri. Pînă la latini, insula este colonizată de către greci prin Secolul al VII-lea î.Chr., pentru a intra în subordinea administrației orașului Neapole din Secolul V pînă în prezent. Toată această viață se sfîrșește sau, în orice caz, se diminuează prin Evul Mediu, cînd locuitorii abandonează locuințele de pe malul mării alegînd să se retragă în interiorul insulei pentru a se proteja de atacurile piraților. Turismul începe să se dezvolte pe insulă în anul 1826, atunci cînd un pescar local va descoperi Grota Azzura. De atunci, pe insulă încep să vină poeți, artiști, exilați, bancheri, industriași, suverani, cu toții cuceriți de extraordinara frumusețe a locului. Aceasta este, geologic vorbind, o mare formațiune calcaroasă de 6 km lungime și 3 lățime alcătuită din două platouri separate de o zonă împădurită, iar administrativ insula este împărțită în Anacapri și, desigur, Capri.

Am debarcat pe o vreme destul de închisă și ploioasă, neprietenoasă. Insula are un relief muntos.

Ne-am orientat și am decis să luăm un funicular care ducea spre vîrf. Am ajuns în Piața Umberto I plină de mesele cafenelelor, mărginită de Biserica Barocă Santo Stephano cu cupolele sale de influență arabă care acoperă un pavement roman aparținînd vechii Vila Jovis. Un alt monument pe care nu ai cum să nu-l vezi aici este Centro Caprese, un fost castel angevin denumit în vechime Palatul Cerio. Spun că nu ai cum să-l ratezi din cauza turnului cu ceas pe care-l are.

Din această piață, am admirat priveliștea care era cu adevărat minunată și am plănuit să mergem întîi să vedem Grotta Azzura, situată în cealaltă parte a insulei.

Am găsit repede o stație de autobuze. Autobuzele în sine erau niste piticănii înguste, neobișnuite pentru conceptul de autobuz, însă aveam să înțelegem îndată de ce. (va urma) nicu marius marin

RM

19

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Doza

de

s ã n ã t a t e ­­

Strategii de oprire a inflamațiilor

Odată cu înaintarea în vîrstă crește și gradul de apariție a inflamațiilor. De cele mai multe ori, sînt inflamații subclinice, care duc, mai departe, la arteroscleroze, Alzheimer, diabet de tip II. Înaintarea în vîrstă duce la modificarea balanței între diferite tipuri de celule ale sistemului imunitar.

Activitatea celulelor de adaptare scade, iar cea a celulelor nespecifice crește în dauna sistemului imunitar. Odată cu scăderea imunității scade și puterea de apărare împotriva oxidării, fapt ce duce la încărcarea masivă a țesuturilor cu noxe toxice; urmările sînt caracterizate, desigur, de o îmbătrînire mai rapidă, asociată cu pierderea performanțelor fizice.

Activarea sistemului imunitar: în celulele îmbă­ trînite se adună prea multe proteine deteriorate și alte macromolecule, care scad capacitatea de func­ționare a metabolismului și imunitatea. Este afectată, desigur, și capacitatea funcționala de reparare a struc­turilor celulare deteriorate.

Rolul mitohondriilor (uzina energetică a celulei): pe măsură ce îmbătrînim, mitohondriile sînt afectate de schimbările patologice; astfel, dispunînd de sistemul de combatere a radicalilor liberi, nu își mai pot exercita la capacitate maximă aceste mecanisme. Lipsînd energia necesară, celulele în mare parte nu se mai pot repara.

Medicina energo-informațională este o medicină blîndă, fără durere, fără chimie, care vine în sprijinul

celor afectați de diferite pro­ bleme de sănătate, indiferent de vîrstă. O medicină care se bazează pe energia pacientului aflat în diagnosticare/ terapie.

Se intervine pe cauza perturbării energetice la nivel de celulăorgan-sistem, fără utilizarea unor medicamente de sinteză.

Terapiile debutează cu măsurarea energiei paci­ entului, care atestă starea de sănătate a acestuia. Dacă bazinul energetic este într-un echilibru, sîntem feriți de șocuri precum cel cardio-respirator. Dispunînd de un pol de energeie necesar, organismul știe asemenea unui contabil priceput cum și unde să redistribuie energia în organism, unde să întrerupă fenomenul de autodistrugere și cum să readucă echilibrul energetic pierdut.

Sănătatea este o comunicare energetică echilibrată între celulele corpului, iar boala este o dereglare în cîmpul informațional energetic. Omul modern are nevoie de terapii personalizate care să îl readucă înapoi în echilibrul energetic. Modul de viață al individului s-a schimbat enorm în ultimul timp, alimentația de asemenea, iar accesul la informatii a luat un avînt puternic. Desigur, toate aceastea vin la pachet cu un stres pe care nu fiecare îl poate gestiona.

Tratamentele care au la bază medicina energo-

FILME CELEBRE ȘI EROII LOR (32)

autori în cărţi şi benzi animate, apoi s-au creat desene animate despre viaţa evocilor şi a druizilor, înainte şi după Războiul stelelor. Între timp, în 1984-1985, la cererea spectatorilor şi criticilor pasionaţi de acest tip de filme s-a făcut şi o variantă TV, cu durata de 2 ore şi jumătate.

Primul film a fost „Caravana curajoşilor“, al cărui scenariu a fost scris de Bob Carron. Regizor a fost numit John Korty, prietenul lui Lucas, iar producător – Joe Johnston. Subiectul filmului era specific filmelor SF. Nava spaţială a unei familii se prăbuşeşte pe Endor, unde domnesc evocii. Părinţii pleacă să caute ajutor şi, fiindcă nu se întorc, copiii pleacă în căutarea lor.

Se întîlnesc cu aceste fiinţe prietenoase, asemănătoare unor ursuleţi şi aventura celor doi copii continuă.

Premiera filmului a iscat printre fanii săi înflăcăraţi o aprinsă dispută. Actorul care juca rolul băiatului, Eric Walker, semăna foarte bine cu Mark Hamill, dar era, bineînţeles, mult mai tînăr. De aceea mulţi au crezut că filmul Caravana curajoşilor este o parte a serialului Star Wars, care prezintă un episod din copilăria lui Luke Skywalker. Aceasta a fost doar o supoziţie care nu avea suport nici în derularea acţiunii şi nu a fost confirmată nici de autorii scenariului. În opinia regizorului, filmul este un pas important în cariera cinematografică a lui Lucas, care i-a descoperit regizorului o altă latură a personalităţii. Acesta este cel mai ciudat şi totodată cel mai drăguţ film al lui George. Filmul cucereşte prin umor şi duioşie, prin latura sa umană. Există scene memorabile în care evocii cuceresc prin limbaj, prin tandreţe şi prin relaţiile pe care le stabilesc cu cei doi fraţi, precum şi prin încercarea lor de a învăţa limba protectorilor lor. Modul în care încearcă să se apropie de un monstru înspăimîntător, dar şi ciudat, este de un comic irezistibil. Apariţia unei zîne luminoase, pline de umor, completează minunat atmosfera comică, umorul tonic al filmului.

Iată opinia producătorului Johnston despre film: „Copiii probabil vor părăsi cinematograful cu gîndul că s-au distrat bine timp de o oră şi jumătate şi au uitat de grijile lor. Dar ceea ce vor reţine din film este extrem de important pentru noi: ei vor înţelege că există posibilitatea unei prietenii între popoare diferite. Acesta este mesajul filmului. Sînt idei pe care am dori să le vedem realizate“.

Regizorul confirmă şi el această părere: „Pentru mine, filmul se termină cu imaginea familiei reunite.

MIT ȘI MAGIE – Filme S.F. celebre (9)

„Adevărul este că, ceea ce a făcut Walt Disney cu desenul animat a făcut şi Jim cu marionetele şi am făcut şi eu cu efectele speciale precizează Warren Franklin. Am observat că munca noastră de cineaşti era desconsiderată, ignorată şi nerespectată de nimeni, deşi toată lumea se bucura de ea. Prin filmele noastre am demonstrat că cinematograful este o artă şi are resurse inepuizabile, pe care le-am descoperit şi noi, de cîte ori am avut ocazia“. „George Lucas a înţeles, spune Kasdan, că efectele speciale îşi au rostul numai în cadrul unei acţiuni şi a procedat corect astfel, introducîndu-le în fundal, aşa cum nimeni nu o făcuse înainte de el. Acţiunea se desfăşura în prim-plan, dar totodată, prin geamul navei puteam fi martorii unor trucaje splendide“.

Atmosfera trilogiei, după Kasdan, îi reprezintă în întregime pe Lucas: vesel şi entuziast. Totuşi apare şi o latură mai puţin cunoscută a personalităţii sale. Kasdan a observat o ciudată contradicţie la prietenul său: Lucas, care a reuşit să stăpînească şi să mînuiască atît de bine tehnologia, se şi temea de ea undeva în adîncul sufletului său. Considera că, un aparat mai sofisticat, fie el tehnic sau mecanic, presupune o doză de ostilitate faţă de forţele naturii.

Spectatorul se uită la Întoarcerea lui Jedi şi vede de fapt războiul din Vietnam. Trupele „evoce“ se ascund în junglă şi înving inamicii bine înarmaţi, chiar dacă nu se potrivesc deloc acelui mediu. Premiera lui Jedi a avut loc la 25 mai 1983, exact cu şase ani mai tîrziu, după cea a Războiului stelelor. Criticii au apreciat faptul că Lucas a rămas atît de consecvent planurilor sale şi că nu a uitat să adauge scene inedite, care i-au surprins plăcut şi pe ei, şi pe spectatori. Într-un studiu realizat în 1983, care avea titlul Mit şi magie în Războită stelelor, Maurice Phillips scria că filmele îşi datorează popularitatea, nu numai trucajelor excelente şi întîmplărilor geniale, ci, mai ales, faptului că s-a acţionat asupra subconştientului spectatorilor. Miturile îndrăgite ale lui Lucas, se pare că nu au lăsat pe nimeni indiferent.

După succesul filmelor din seria Războiului stelelor, toată lumea a aşteptat ca Lucas să-şi continue serialul. Aventurile din filme au fost continuate de alţi

informațională (fizica cuantică) sînt în măsură să descifreze debusolările energetice din corpul pacientului și să le regleze în funcție de nevoile pacientului aflat în terapie.

Terapeuții atestați în medicina energo-infor­ mațională nu ridică imunitatea și nu influențează valorile analizelor de laborator, ci readuc organismul, respectiv fiecare celulă a corpului, în echilibru.

Comunicarea energetică este, astfel, refăcută, iar imunitatea și metabolismul se reglează după necesitatea proceselor fizilogice din corp.

Boala debutează în cîmpul energetic al corpului, prin urmare, de aici trebuie să înceapă tratamentul.

Persoanele vîrstnice pot, de asemenea, apela la acest gen de terapii. În începutul articolului am explicat cauzele reducerii capacității celulare odată cu trecerea anilor de a-și repara structurile dereglate.

FLORICA MUNTEANU, specialist în medicina energo-informațională, membru al Societății naturiștilor din Germania, membră B.I.T. (Biorezonanz International Therapie), Psiholog

Diagnosticări și tratamente cu Biorezonanță Str. Brîndușelor nr. 6B, sector 3, București Telefon: 0731.871.968/021.322.40.04 www.dermavital-med.ro; e-mail:office@dermavital-med.ro

Anagrame 1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ORIZONTAL: 1) ASALTA – IST; 2) TECI – NOPȚI; 3) MIERLĂ – NAI; 4) CAI – REȚETĂ; 5) RATAȚI; 6) CARIA; 7) STANE; 8) MACRE – CASĂ; 9) CĂLIMARĂ; 10) TIARĂ – CINĂ.

VERTICAL: 1) TASARE – ARC; 2) CĂITĂ – CURĂ; 3) MILITA – LAI; 4) CEA – MAROTĂ; 5) REAL – MEA; 6) CĂPIATE; 7) RAȚII; 8) TRASE – ȘINĂ; 9) NOTĂ – CIN; 10) NAȚII – PASĂ.

GH. ENE

Dezlegarea careului ,,RĂSTĂLMĂCIRI” 1) REGULAMENT; 2) ELIMINATOR; 3) PIR – MIRAT; 4) ATONA – OLAC; 5) RAFINATORI; 6) A – AP – GEN – N; 7) TAROZI – APT; 8) OM – NATATIE; 9) RIMELAT – OZ; 10) ICI – ETERNA. Atît familia de oameni, cît şi familia de evoci se regăsesc. Această regăsire îi impresionează profund pe spectatori. Bucuria provenind din astfel de situaţii are un sens unic. Filmul este universal, orice familie va înţelege mesajul său, şi poate că oamenii vor trage concluziile corespunzătoare“. (va urma) MISTERELE LUMII

20

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

Ne organizăm și reconstruim România

Sîntem la Pechea, în județul Galați, și nu plecăm.

Nu lăsăm pe nimeni în urmă! Am promis că vom rămîne alături de acești oameni atît timp cît este nevoie.

La Pechea, încă de duminică, 22 septembrie, a ajuns un convoi de ajutoare format din 10 tiruri încărcate cu materiale de construcții, 20 de camioane cu materiale de igienă și de strictă necesitate și aproximativ 300 de oameni gata să muncească.

După cum știți deja AUR a decis suspendarea tuturor activităților de campanie în perioada următoare, singura activitatea pe care urmează să o desfășurăm fiind aceea de a veni în sprijinul românilor afectați de inundații. Eu, parlamentarii partidului, consilierii locali și județeni aleși sîntem în județul Galați pentru a veni în sprijinul sinistraților.

Ajutoarele continuă să sosească: TIR-uri cu glet, BCA și materiale de construcții. Fac un apel către toate firmele românești care produc materiale electrice, balast sau BCA să se alăture acestei cauze.

Dacă există și producători de electrocasnice, avem nevoie de sprijinul vostru. Personal, am decis să donez întreaga mea indemnizație pînă la finalul mandatului pentru a sprijini această cauză. Sînt conștient că nu toată lumea poate ajuta financiar, dar mulți dintre voi sprijiniți cu munca voastră, ceea ce este la fel de valoros.

Invit toate firmele și oamenii care pot oferi haine curate, bune sau alte ajutoare să ni se alăture.

Adunați-le la sediul din București, lîngă Piața Unirii, la Magazinul București, care este sediul meu de campanie, sau la sediile noastre din județe. Dacă aveți cantități mari, putem organiza transportul cu TIRuri. Împreună putem face o schimbare reală pentru comunitatea din Galați. Vă aștept alături de noi!

Primarul din Pechea a cedat presiunilor noastre și a promis că ne oferă teren pentru a putea începe construcția primelor case Am reușit să obținem de la primarul din Pechea promisiunea că ne pune la dispoziție teren pentru construcția de case destinate sinistraților. Oamenii au nevoie de ajutor imediat, au nevoie de fapte, nu de vorbe, iar eu, alături de parlamentarii AUR și sute de voluntari AUR, sîntem de duminică seară în localitate: ajutăm și am început deja munca pentru a le oferi un acoperiș deasupra capului.

După ce primarul Mihăiță Măncilă a fost de negăsit, iar oamenii mi-au spus că nu și-a arătat deloc interesul pentru problemele lor, am mers și azi la Primărie ca să discutăm față în față despre soluții, dar, în primă fază, nu l-am găsit acolo. Am insistat să îl căutăm, iar primarul a venit între noi în cele din urmă.

I-am spus clar că e inadmisibil să ignori o situație atît de gravă și că nu am de gînd să plec pînă nu rezolvăm ceva concret. I-am cerut să ne dea terenuri pentru construcția de case pentru sinistrați. Deși a

încercat să se eschiveze, i-am amintit că are destule terenuri în declarația de avere. Nu e vorba doar de o responsabilitate morală, ci de una pe care o are față de toți acești oameni. În cele din urmă, acesta a acceptat să ofere teren pentru construcția caselor. Ne-a promis că va merge împreună cu echipa noastră de voluntari pentru a identifica locurile exacte.

Nu ne dorim scandaluri, vrem doar să începem munca, pentru că oamenii aceștia au nevoie de un acoperiș deasupra capului. Nu ne oprim aici! Am oprit campania, dar continuăm să ajutăm oamenii afectați de inundațiile de la Pechea! Nu lăsăm pe nimeni în urmă și am să mă asigur personal că acești oameni, greu încercați, au parte de sprijinul pe care îl merită!

Începem construcția primelor case pentru sinistrații din Pechea Am spus că acționăm prin fapte, nu prin vorbe! După ce în primele două zile am curățat nămolul din casele afectate de viituri, am curățat străzile astfel încît utilajele grele să poată intra pe ele, miercuri de dimineață am găsit terenul unde construim primele opt case. Și, astfel, continuăm faptele! Împreună cu Marius Buleac, care va fi șef de șantier,

cu Marius Lulea și colegii noștri, o să construim primele opt case pentru familiile cu copii. Le vom face cu trei dormitoare, ca să aibă copiii unde să doarmă, am cumpărat noi terenul, pe o asociație, cu 30 de mii de euro, ca să nu mai prelungim la nesfîrșit.

Gata cu corturile, că nu sîntem popor nomad.

Dacă pentru ucrainieni s-a putut să îi ducă la hoteluri, noi, în trei săptămîni terminăm primele case pentru familiile cu copii, de aici din Pechea.

Vrem să reparăm, în continuare, alte 400 de case și să mai construim și altele, de la zero, precum cele de care ne apucăm pe acest teren.

George Simion, președintele Alianței pentru Unirea Românilor

RM

21

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

„Am fost farul călăuzitor pe o mare în permanentă furtună“

Supliment al Revistei România Mare

Internet: www.tribunul.ro • E-mail: contact@revistaromaniamare.ro • Facebook: Tribunul

Durerile progresiștilor

Pe noii revoluționari marxiști din Europa îi doare faptul că planurile lor tembele de distrugere a civilizației din care chiar ei fac parte sînt încetinite și uneori blocate de încuiații care nu vor să accepte binefacerile cu care ei vor să binecuvînteze Europa. „Modelele de vot și datele din sondajele realizate în ultimul an – scrie The Guardian – sugerează că UE se îndreaptă către o înțelegere mai etnică, mai închisă la minte și xenofobă a «europenității», care ar putea provoca în cele din urmă demararea unui proiect european, potrivit unui raport realizat de

Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR) și Fundația Culturală Europeană (ECF), care identifică trei puncte moarte cheie în bloc și susține că intersectarea lor riscă să erodeze sau să modifice radical sentimentul UE. Raportul, împărtășit exclusiv cu «The Guardian», susține că specificul politicii UE, implicarea scăzută a tinerilor și pro-europenismul limitat în Europa Centrală și de Est ar putea modela un sentiment european aflat în contradicție cu valorile fundamentale ale blocului”. (continuare în pag. 22) T.I

EDITORIAL

Poezia, cea mai eficace armă împotriva lighioanelor politice

Motto: ,,Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,/ Țara mea de glorii, țara mea de dor?/ Brațele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ți mare, mare viitor!” – MIHAI EMINESCU

ETICHE

TA

Ipocriții care ne dau lecții

În urmă cu aproximativ un an, pe marginea războiului din Ucraina se pornea un scandal referitor la copiii ucraineni luați de armata rusă din zonele de conflict și duși în Rusia ca să fie protejați și îngrijiți. Firește că presa mainstream a noilor comuniști marxiști din lumea pretins democrată (fiindcă, din păcate, de la pandemie încoace, aceasta dă semne că se îndreaptă spre zona de dictatură și comunism) a protestat vehement, înfierînd cu mînie proletară (era să zic „poponară”,

că asta le e, de fapt, clasa muncitoare) fapta odioasă a rusnacilor.

Aflu de curînd că unii dintre acești copii aflați prin Belarus sînt îndoctrinați în spiritul pro rus și anti ucrainean. Ținînd cont de faptul că informația asta o scrie site-ul Europa Liberă, pe care eu unul nu dau doi bani, e posibil ca lucrurile să fie ușor exagerate plecînd de la adevărul incontestabil că rușii, ca orice ocupant serios, îi rusifică pe cei cuceriți. (continuare în pag. 22) IOAN TEODOR

În urmă cu vreo 6-7 ani, în paginile Revistei ,,România Mare” am scris articolul ,,Mihai Eminescu răstignit de mințile coclite ale unor neica-nimeni”, în care îmi exprimam revolta împotriva celor care au decis ca Luceafărul poeziei românești să fie scos din programa școlară. Erau vremurile în care Eminescu a fost etichetat drept ,,poet de debara” (Horia Patapievici), urmărindu-se chiar ca monumentele ridicate în memoria sa să devină obiectivul unor buldozere acționate sub imperiul unui dispreț antipatriotic rar întîlnit. Recent, chiar din sediul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a fost evacuat un bust și alte simboluri eminesciene, sub amenințarea ,,Dacă nu dispar, le vom sparge!”.

Toate acestea mă duc cu gîndul la Napoleon Bonaparte, cel care a spus că ,,În politică, prostia nu este un handicap, ci o virtute”. Cum, nu știți cine este Napoleon Bonaparte? S-a scos și Istoria din programa școlară? Păi, Napoleon Bonaparte este cel care a spus că ,,Puterea ajunsă în mîna nebunilor este vitriolul oricărei societăți”. Sau, cum se spune prin popor: ,,Pe politicieni nu-i mai înjurați, Deși toți sînt varză, cam speriați,/ Au și ei o calitate: sînt expirați!”.

Dacă, acum, nu mai avem Industrie, Agricultură, Flotă, Mine, Păduri ș.a.m.d., și dacă Învățămîntul, Sănătatea, Cultura și Justiția sînt pe butuci, iar toate rapoartele și monitorizările internaționale ne-au clasat pe ultimele locuri în mai toate domeniile, iată că niște minți bolnave au ajuns la concluzia că salvarea Nației se va realiza prin crucificarea Poetului Național Mihai Eminescu. Eu chiar am sperat că Legea Defăimării ar putea veni în sprijinul celor care luptă împotriva acestei stări de fapt, dar, din surse demne de încredere, am aflat că respectiva lege nu este pentru geniile trecute în veșnicie, ci pentru penalii în viață, care oricum nu fac pușcărie, întrucît sînt eliberați pe caz de boală, cum ar fi platfus, greață sau mătreață.

Problema este că Națiunea Română, în general, și generația tînără, în mod special, trebuie să evite această mocirlă toxică, peste care cei care au creat-o vor să treacă distrugînd emblemele și simbolurile românești. Chiar și Eminescu și-a anticipat propriul destin și era conștient de faptul că ,,Locul hienei îl va lua cel vorbăreț,/ Locul cruzimii vechiei, cel lins și pizmăreț./ Formele se schimbară, dar răul a rămas”, precum și ,,Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi”.

Da, trăim vremurile absurdului total, în care, de la Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Constantin Brâncoveanu, am ajuns la zîmbatul Iliescu, Constantinescu căcărează, Băse chiorul și Iohannis robocop, urmați îndeaproape de ,,Batistuță” (Rareș Bogdan), ,,Prostănacul” (Mircea Geoană) și Elena Lasconi, o țoapă și o LinGiBiTistă declarată. (continuare în pag. 23) VALENTIN TURIGIOIU

22

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Durerile progresiștilor

(urmare din pag. 21) E a doua oară cînd britanicii scriu despre valorile fundamentale ale Uniunii, așa că ar fi bine să vedem care sînt acelea. Am apelat în acest sens la Art. 2 din Tratatul Uniunii unde am găsit scris așa: respect pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, statul de drept și respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor aparținînd minorităților. Ce frumoase principii, nu-i așa? Nu simțiți cum vă cuprind fiorii emoției citind aceste cuvinte care definesc UE și pe care, desigur, conducătorii acesteia le aplică zi de zi? Cu excepția momentelor cînd decid să-ți calce în picioare demnitatea umană, libertatea și egalitatea, cum au făcut în pandemie, cînd democrația și statul de drept sînt anulate doar ca să-și impună „dama de pică” de la Bruxelles comisarii preferați, sau cînd drepturile minoritarilor sînt superioare drepturilor majoritarilor, aceștia devenind un fel de „primus inter pares”.

Sigur, altfel stau lucrurile cu extremiștii de dreapta și, în general, cu tălîmbii și proștii care nu acceptă ideile progresiste. Uite, Mario Draghi – scrie același cotidian britanic progresist, desigur – „a dominat retorica de la Bruxelles concentrîndu-și argumentele asupra nevoii de a relansa economia blocului, care își pierde avantajul competitiv”, a declarat Pawel Zerka, autorul raportului și un coleg senior de politici ECFR. „Dar dacă economia este motorul UE, atunci «sentimentul european» ar trebui privit drept combustibilul său. Și ceea ce se întîmplă în prezent cu sentimentul european necesită o atenție urgentă – altfel riscăm să rămînem fără combustibil sau să funcționăm cu combustibil murdar. Zerka definește «sentimentul european» ca fiind sentimentul de apartenență la un spațiu comun, de a împărtăși un viitor comun și de a subscrie la valori comune pe care le identifică drept universalism, egalitate și laicizare susținînd că acestea sînt din ce în ce mai contestate”.

Cineva ar trebui să le spună ăstora de la Bruxelles că nu poți construi un sentiment european pe un continent ale cărui națiuni au rădăcini de mii de ani, perioadă în care și-au construit o adevărată identitate națională.

Nu ne comparăm cu sentimentul american pe care îl împărtășeau dezrădăcinații europeni de acum trei secole care, ajunși într-un pămînt nou au trebuit să se identifice

cu noua lor casă și națiune. Sentimentul european se poate naște și consolida doar oferind acestor națiuni siguranța economică și militară, echilibrul și conștiința națiunii europene făuritoare de civilizație, iar asta nu se construiește lovind în fundațiile națiunilor europene, ci armonizîndu-le prin ceea ce au în comun.

Marxiștii denumiți progresiști observă, potrivit aceluiași The Guardian, „că sondajele au arătat în mod constant că un număr mare de cetățeni din aproape fiecare stat membru UE continuă să aibă încredere în bloc, sînt optimiști cu privire la viitorul său și se simt atașați de acesta. Se spune că sentimentul european puternic a fost evidențiat și de o prezență relativ mare de 51% la alegerile pentru Parlamentul European din acest an și de faptul că marea majoritate a celor 27 de guverne naționale rămîn pro-europene în perspectiva politică. Cu toate acestea, un număr tot mai mare de persoane se simt excluse, deziluzionate sau neinteresate în UE, în special persoanele de culoare și musulmanii din Europa Centrală și de Est, iar tinerii alegători consideră că Uniunea este «prea albă», «prea occidentală»”.

Comentînd, sigur că cetățenii nu vor să iasă din UE, conștienți fiind de faptul că doar astfel vor putea rezista provocărilor economice și militare ale începutului de mileniu, iar la vot s-au dus în număr mare în special cei nemulțumiți de conducerea incompetentă de la Bruxelles.

Ei bine, aici vine un moment interesant, fiindcă autorii raportului consideră persoanele care se simt excluse, deziluzionate sau dezinteresate de apartenența la UE, ca fiind negrii, musulmanii și tinerii care consideră UE ca fiind prea albă, prea occidentală și prea învechită ca idei.

Să le luăm pe rînd: negrii și musulmanii nu se simt aici ca acasă pentru ca trebuie să se adapteze la rigorile unei civilizații străine lor, or ei nu vor asta, ci să ne impună lor modul lor de viață. Prin urmare, se simt excluși și deziluzionați, deși au toate condițiile să lenevească aici pe banii noștri.

Tinerii europeni – nu toți, desigur – nu se simt inte­ resați de UE și de politică fiindcă e normal la vîrsta lor să-i intereseze studiul și activitățile tipice tinereții, și nu politica europeană, însă în viziunea progresiștilor, aceștia consideră Europa ca fiind prea albă și prea occidentală, ceea ce înseamnă că sîntem prea civilizați, prea creștini și prea normali și ar trebui să fim metisați cu mai mulți

Ipocriții care ne dau lecții

(urmare din pag. 21) Romanii romanizau, și ce mîndri sîntem noi românii de asta acum, englezii civilizau, francezii... francofoneau și americanii, desigur, eliberau și ajutau.

Totul, bineînțeles în numele libertății, egalității, fraternității și ce-o mai fi pe acolo.

Sînt ironic și rău fiindcă, așa cum am scris de zeci de ori, eu am pretenții de la civilizația occidentală, nu de la ruși, chinezi, indieni, africani etc. și mă deranjează cînd ai mei aplică dubla măsură, sînt ipocriți și încearcă să copieze exemplele celor pe care-i critică.

Găsesc o serie de articole în Associated press care vorbeau despre cum au adoptat statele occidentale – în frunte cu SUA – copii coreeni prin anii 1980, folosind mijloace ilegale, uneori luîndu-i cu forța de la familiile lor. Păi cum vine asta? Ia să vedem ce scriu cei de la AP mai jos. „Guvernul Coreei de Sud, țările occidentale și agențiile de adopție au lucrat în tandem pentru a da aproximativ 200.000 de copii coreeni părinților din străinătate, în ciuda anilor de dovezi că au fost procurați prin mijloace îndoielnice sau de-a dreptul lipsite de scrupule. Acei copii au crescut și și-au căutat rădăcinile – iar unii și-au dat seama că nu sînt cine li s-a spus inițial. Poveștile lor au declanșat o acțiune care zguduie industria adopțiilor internaționale.

Ancheta, în colaborare cu Frontline (PBS), s-a bazat pe interviuri cu peste 80 de adoptați din SUA, Australia și șase țări europene, împreună cu părinți, angajați ai agențiilor, lucrători umanitari și oficiali guvernamentali. De asemenea, s-a bazat pe mai mult de 100 de solicitări de informații și mii de pagini de documente – inclusiv multe nepublicate înainte și unele desecretizate.

În zecile de cazuri examinate de AP s-a constatat că acești copii au fost răpiți de pe străzi. Părinții susțin că li s-a spus că nou-născuții lor erau morți sau foarte bolnavi, doar ca să fie dați. Au fost fabricate documente, ceea ce i-a condus pe adoptați la reuniuni ulterioare cu presupușii părinți – doar pentru a descoperi că nu aveau nicio legătură.

Oficialii guvernamentali au refuzat să răspundă la întrebări, spunînd că vor lăsa o comisie de stabilire a faptelor să-și facă treaba. Dar, într-o declarație scrisă, Ministerul Sănătății Corean a recunoscut că adopțiile vertiginoase din anii 1970-1980 au fost determinate de intenția de a reduce cheltuielile pentru asistență socială.

Agențiile de adopție au refuzat să comenteze cazuri specifice, dar și-au descris multă vreme practicile ca fiind o modalitate de a căuta familii străine pentru copiii vulnerabili.

Programul de adopție al Coreei a luat naștere în Războiului Coreean din 1950-1953, cînd americanii au primit copiii birasiali nedoriți ai femeilor coreene și ai soldaților occidentali. S-a extins pentru a include copiii mamelor necăsătorite și familiilor sărace. Coreea s-a bazat pe agențiile private de adopție ca plasă de siguranță socială, aducînd milioane de dolari în economie.

Oficialii coreeni și-au adaptat legile pentru a se potrivi cu cele americane pentru a face copiii adoptabili în Occident, unde accesul la controlul nașterii și avortul au cauzat scăderea ofertei interne de bebeluși adoptabili.

Guvernul a aprobat adopțiile prin procură pentru ca familiile să adopte rapid copii fără a vizita vreodată Coreea. De asemenea, Coreea și-a rescris legile pentru a elimina garanțiile minime sau supravegherea judiciară”.

Așadar, Imperiul American, aflat pe panta decăderii morale prin încurajarea avorturilor, face război în Peninsula coreeană, iar de pe urma acestui război

RM

negri, musulmani, să ne închinăm la Vița de Aur sau la Știință și să credem doar în noi și dacă se poate în magie așa cum ne învață filmele de la Hollywood.

Desigur, eu sînt un alb, creștin și naționalist român și occidental și înțeleg greșit teoriile progresiste, așa că voi cita în continuare din raportul lui pește prăjit ca să învăț regulile lumii noi. Așadar: „Europenii de culoare au fost expuși la o creștere uriașă a narațiunilor xenofobe de la atacul Hamas din 7 octombrie asupra Israelului, se arată în raport, musulmanii simțindu-se adesea înstrăinați de sprijinul multor guverne pentru Israel”.

Musulmanii simțindu-se înstrăinați de sprijinul mai multor guverne pentru Israel, zic britișii din ziarul citat. Păi și ce ar fi trebuit să facem noi, iudeo-creștinii?

Să jubilăm pentru crimele odioase ale teroriștilor din Hamas ca să nu se simtă păgînii musulmani înstrăinați? Ăștia au o minte răsucită. Pe ei îi preocupă politicile antimigrație și eu le sugerez ca, dacă tot le plac așa de mult imigranții, să imigreze cu toții în bloc în Orientul Mijlociu și să stea acolo cu ei.

De asemenea, scrie The Guardian, raportul a remarcat „diversitatea limitată în interiorul instituțiilor europene, subliniind că abia 3% dintre europarlamentarii provin din minorități rasiale și etnice, față de 10% din populația UE, și că multe țări nu au reușit să prezinte candidați care nu erau albi. Acest aspect este evidențiat în raport cu campionatele europene de fotbal, Jocurile Olimpice de vară sau concursul de cîntece Eurovision – scrie Zerka”. Nenea Zerka ăsta nu știu cine e, dar e clar că vorbește gura fără el. Individul ăsta vrea musai în Parlamentul European mai mulți negri și probabil musulmani ca să aibă el niște procente, dar nu se gîndește că poate țările UE nu au de unde să-i trimită lui politicieni competenți negri și musulmani fiindcă nu există așa ceva, respectivele minorități etnice ocupîndu-se cu alte lucruri, nu cu școala și nici cu politica. În finalul raportului datele sugerează că unii cetățeni din Europa Centrală și de Est sînt dezamăgiți de beneficiile reale ale aderării la UE, în timp ce rezultatele alegerilor în țări precum Slovacia, Republica Cehă și Croația au arătat o normalizare a euroscepticismului.

Citind acest raport nu pot decît să mă declar dezamăgit, exclus si dezinteresat de UE, fiindcă sînt alb, creștin și fac parte dintr-una din cele mai vechi națiuni europene, care e aici de pe vremea cînd strămoșii mucoșilor care acuma au probleme cu noi se jucau prin praful stepelor asiatice. rezultă copii nedoriți din relațiile soldaților americani cu femeile coreene, care sînt primiți de statul american, lucru, de altfel, foarte bun. Lucrurile nu s-au oprit aici, fiindcă americanii preferau să avorteze sau să se protejeze luînd copii pe care statul coreean i-a vîndut de fapt, ca să mai reducă cheltuielile asistenței sociale. De ce nu aveau coreenii bani să-și întrețină copiii? Din cauza războiului întreținut de americani.

Să vedem ce scrie mai departe AP: „Într-un memoriu intern din 1966, obținut de AP, International Social Service, o organizație cu sediul la Geneva, a scris că bănuia că guvernul coreean a evaluat agențiile nu după standardele de protecție a copilului, ci după banii pe care i-au adus. Oficialii coreeni erau conștienți că copiii pierduți erau documentați ca abandonați; originile presupușilor orfani nu au fost verificate; iar unii au fost prezentați de agenții ca fiind născuți din mame necăsătorite pentru a-i face adoptabili, conform înregistrărilor văzute de AP. La începutul anilor 1980, guvernul însuși a comparat practicile agențiilor cu traficul de copii”.

Parcă-mi aduc aminte că prin anii ʼ90 și nouă neau luat copiii, nu? Tot așa ca să-i salveze și să le ofere o viață mai bună. Cam tot așa ziceau și otomanii cu vreo 600 de ani în urmă cînd ne luau copii. Ce de asemănări....

Mai departe, citez: „Foști lucrători în domeniul adopției au declarat pentru AP că agențiile au plătit pentru ca fiecare colț al țării să fie străbătut în căutarea copiilor. Un lucrător, angajat la o agenție din 1979 pînă în 1984, a spus că agențiile nu au făcut nici un demers pentru a verifica originile copiilor și au investit zero efort pentru a confirma că aceștia au rămas orfani. Înregistrările dintr-un document din 1988 pregătit de cea mai mare agenție de adopție din țară, Holt Children’s Services, arată că unii părinți care au renunțat la copiii lor au dorit să-i ia înapoi, fără succes. Documentul, obținut de 

RM

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

Poezia, cea mai eficace armă împotriva lighioanelor politice

23

(urmare din pag. 21) Așadar în timp ce Eminescu visa la ,,viață în vecie, glorii, bucurie/ Arme cu tărie, suflet românesc”, iată că ,,Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi”, care ,,Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă”, a ieșit la atac. ,,Și această ciumă-n lume și aceste creaturi/ Nici rușine n-au să ieie în simintetele lor guri/ Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/ Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău... Țară!”. Da, versurile lui Eminescu sînt mai actuale ca oricînd, dar pentru asta nu înseamnă că trebuie răstignit. Neputințele, incompetențele, eșecurile și nedreptățile prezentului nu pot fi eliminate prin mazilirea uneia dintre cele mai strălucite minți ale omenirii, care a scris: ,,Prea v-ați arătat arama, sfîșiind această țară,/ Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,/ Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei/ Ca să nu s-arate odată ce sunteți – niște mișei!”.

Acesta este și motivul pentru care Eminescu a chemat întreaga națiune la luptă: ,,Zdrobiți orînduiala cea crudă și nedreaptă/ Ce lumea o împarte în mizeri și bogați!”, iar cînd a constatat că poporul doarme pe el, ca acum, privind cerul a strigat în adîncul sufletului său: ,Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei/ Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,/ Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”.

Iată că de atunci și pînă în prezent, au trecut circa 150 de ani, și poporul român nici acum nu a reușit să dea foc la pușcării și la casa de nebuni. Și nu numai atît, românii au acceptat să fie conduși de alianța ,,penalilor” (PSD) cu ,,ciumații” (PNL), astfel ,,Încît fonfii și flecarii, găgăuții și gușații/ Bîlbîiți cu gura strîmbă sînt stăpînii astei nații!” (Mihai Eminescu). Acum ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuieșe steagul Tricolor./ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite-așa dispare un popor...” (Corneliu Vadim Tudor).

Trăim vremuri în care ,,Nu mai contează, din ce a fost, nimic/ Nici fapte, nici dovezi și nici morală/ Sînt la putere cei ce ne înșală/ Și ne conduc prin viermi, calibru mic” (Adrian Punescu, ,,Viermii”). Parcă am fi blestemați și nimic nu s-a schimbat: ,,Ca să te-nsori,/ Te-nsori cu plată,/ Iar ca să mori,/ E și mai lată;/ Ca să trăiești,/ Ce cheltuiești?.../ Ca să bolești,/ Cu ce plătești?/ Cum stăm acuma,/ E groasă gluma:/ Nu poți să mori,/ Nici să te-nsori,/ Nici să bolești,/ Nici să trăiești!” (Alexandru Macedonski, ,,Satira Epocii”). Da, așa este, motiv pentru care ,,Zadarnic ne zbatem, drumu-i trasat!/ E multă neghină în grîul curat/ Pierdută e lupta, pierduți sîntem noi/ Prostia ne trage în turma de oi/ Și nu doar prostia ne ține captivi/ Mai sîntem creduli și adesea naivi/ Și credem că cei ce-au venit să ne ia/ Sînt bineveniți și vor să ne dea” (Marius Budărăscu, ,,Zadarnică luptă”).

Iată de ce ,,Vă-ntreb pe cei ce sînteți la putere/ Cam ce-ați făcut pentru acest popor?/ Și cum l-ați păcălit în voi să spere/ Cînd cruce nouă îi ciopleați de zor?/ Mai ieri, în funcții grase cocoțați,/ Aveați butoane roșii la comandă/ Și astăzi, fără jenă declarați/ Că sînteți dizidenți. De contrabandă!/ Vă bateți joc de sufletele noastre/ Și-ați

profitat de clipa cînd am plîns/ Să provocați doar haos și dezastre/ Ca să furați în voie tot ce-a strîns/ Păduri și aur, sare și petrol/ Ați tot vîndut, amanetînd și țara,/ Comisionul și-a intrat în rol,/ Usca-vi-s-ar și ochii-n cap, și gheara!”

(Elis Râpeanu, ,,Vă-ntreb!”).

Am mai spus-o și o repet: Cît timp această țară este guvernată de ,,o clasă politică alcătuită, în mare parte, din maimuțe, șobolani, viermi și lipitori” (Dan Puric), ,,românii vor părăsi țara precum șobolanii o corabie care arde” (Eminescu). ,,Politica românească e-un gunoi/ Bișnițari și curve și lichele/ Poate doar un salvator război ne-o scăpa de-aceste duhri rele/ Încrengături de rude și amante/ Sufocăntregul Aparat de Stat/ Blindați cu grade și hîrtii savante/ Toți impostorii au un doctorat/ Totul s-a întors cu fundu-n sus/ Hoții ne dau lecții de morală/ Popii Îl trădează pe Isus/ Bună țară – dar ce rea tocmeală” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Lumea românească”).

Vorba lui Adrian Păunescu: ,,Stimate dom’le PrezidentRentabil,/ V-ați dovedit extrem de grijuliu/ Cu-acest popor al nostru, nerentabil/ Și vinovat că este, încă, viu./ Ați sesizat ascunsele avarii/ Ale acestei țări în faliment,/ Șiați înțeles că toți pensionarii/ Ar trebui-mpușcați, în mod urgent/ Ce spuneți astăzi, mîine nu contează,/ Precum ce-ați spus alaltăieri, negați,/ Dar strecurați în telefoane pază/ Și luptele de clasă între frați/ Mințiți poporul fără de rușine,/ Încurajînd, cu ochi diverși, ce-i rău,/ Căci dacă dumneavoastră vă e bine,/ În țară este bine, căcălău./ Pe legi, cu frenezie, faceți pipi/ Și promovați pe cei care-și bat joc,/ Demonizați partide și principii,/ (...)/ Dar, Dom’le PrezidentTiran-Rentabil,/ Nu ezitați, nu lăcrimați deloc,/ Și-acest popor al nostru, nerentabil,/ Pensionați-l scurt și univoc!/ Lustrați-l! Expiați-l! Gata! Foc!” (,,Dar împușcați poporul nerentabil!”). Și, pentru că românul obișnuiește mai mereu să facă haz de necaz, iată ce concluzie a tras epigramistul Janet Nică: ,,Se vînd aspiratoare-n draci,/ Rămîn și vînzătorii paf,/ Dar e normal, n-ai ce să faci/ Știind că-n țară toate-s praf”, sau altfel spus, ,,România a eșuat” (Iohannis). În ultimii 35 de ani, ori de cîte ori s-a luat vreo decizie financiar-fiscală, nu s-a corelat sub nici o formă cu necesitățile, interesele și binele poporului. Cînd s-au mărit salariile, s-au dublat taxele, iar cînd au crescut pensiile, s-au umflat impozitele, de unde și reacția firească a oamenilor de rînd: ,,De ce nu puneți și pe rîs impozit/ Și birul progresiv pe sărăcie?/ De ce nu puneți taxe pe-ntuneric?/ Impozitați și vîntul ce adie!/ Taxați iubirea, somnul, nostalgia,/ Penumbra, deznădejdea și oftatul/ Și unghiile care cresc într-una,/ Distrugeți tot, de-a lungul și de-a latul./ Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,/ Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,/ Lucraţi neiertător şi echitabil,/ Impozitaţi şi laptele de mamă./ Taxaţi sever şi strîngerea de mînă!/ Impozitaţi total telepatia!/ Luaţi atîtea piei cîte vă place/ Și desfiinţaţi prin taxe România!/ Adăugaţi impozite şi taxe/ Pe taxe şi impozite, cuminte,/ Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!/ Taxaţi adînc şi morţii din morminte!/ Impozite pe floarea dăruită,/ Impozite pe cald, ca şi pe rece,/ Impozite pe rouă şi pe lună,/ Impozite pe notele de zece./ Impozite şi taxe pe cuvinte,/ Dar

biruri pe ecou şi pe tăcere,/ A jupui poporul este nobil,/ Cînd nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere./ La luptă împotriva tuturora,/ Într-un neomenesc război promiscuu,/ Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!/ Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!” (Adrian Păunescu, ,,Impozite, biruri și taxe”). Așa se face că mulți români se roagă la Dumnezeu să-i ia cît mai curînd în împărăția Sa. A trăi în România nu e o plăcere, e o pacoste, un fel de condamnare pe viață, cînd ajungi să-ți exprimi regretul: ,,Ce bine-a fost cînd n-a fost bine/ Ce rău e azi cînd este bine” (Nicolae Dabija, ,,Ce bine-a fost...”).

Adevărul este că ,,Murim de-o mai ținem așa, în prostie!/ Murim ca păduchii, de-o mie de ori!/ Trăim fără noimă și pe datorie/ Iar alții ne fură, vîrtos, de comori/ Poporul meu drag a ajuns ca o zdreanță/ Ce timp de ocară!

Ce jalnic prăpăd!/ E vraiște Țara, un corp fără vlagă/ Îi țin lumînarea acei derbedei/ Aduși la putere, cu normă întreagă,/ De capii Mafiei: agenții yankei” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Mafia e-n toate!”).

Așa se face că ,,Lăsînd să învie păcatul din veacuri,/ Am umplut ușor pămîntul cu fleacuri,/ Am stins sfîrșituri, am aprins începuturi,/ Pentru bune și rele am plătit tributuri./ Rătăciți între zilele noastre de patimi,/ Am umplut Universul cu amare lacrimi/ Și astfel, pierduți din calculele sorții,/ Am ieșit cu totul din granițele hărții/ Și prin bezna aridă am aprins făclii/ Să știm unii de alții că sîntem încă vii!” (Cristiana Vărășteanu, ,,Omenirea teatrală”).

Mai trebuie spus că ,,Ce-a fost normal, în veci nu mai revine,/ E răstignită firea omenească/ Și omul, despărținduse de sine,/ Nici nu mai poate să se regăsească” (Adrian Păunescu, ,,Țară fără Țară”).

Așa arată realitatea în care trăim, și nu pot încheia acest articol fără a adresa celor care ne-au adus în această stare următorul mesaj: ,,Voi ce stați pe la tribune și în jilțul guvernării,/ Voi ce vă hrăniți orgolii doar din lacrimile Țării,/ Slugi vîndute altor neamuri, cioclii veacului ce moare,/ Zornăiți în pungi arginții, îmbuibați pe-a noastră jale,/ Ne-ați vîndut pămînt și codri, toată zestrea milenară./ Ne-ați ucis și bucuria, ați pus doliu peste Țară./ Pleacă fiarele din codru, de durere toate gem,/ Și asupra voastră cade al străbunilor blestem./ Căci în cugetele voastre nu mai e nimica sfînt,/ Pervertire și minciună și în fapte, și-n cuvînt./ Nu sunteți decît paiațe, pe sub hainele cu ștaif,/ Ochii voștri n-au lumină, sufletul vă e bolnav./ Iar din sufletele pure, astăzi vreți să smulgeți crinii/ Să pătați tot ce-i candoare, toate florile de Har/ Însă nu puteți Luminii, voi, să puneți stăvilar!/ Cioclilor apocaliptici, plini de-a iadului duhoare,/ Ne batjocoriți CREDINȚA și CHIVOTUL din ALTARE!/ Ne-ați ucis cu nepăsare și bunicii, și părinții,/ Ne-ați îngenuncheat sub biruri și ne-ați pus sub pază sfinții./ Însă va-nvia dreptatea, Neamu-acesta s-o trezi/ Și în groapa ce ne-o sapă, oasele le-or putrezi!/ Vreau ca pana mea săracă, cîntul lui Tirteu să fie,/ Sufletul acestei Nații să-l ridice, să-l învie,/ Și de-o fi să mă doboare brațul fiarei de ATEU,/ Iau cu mine plînsul țării și îl duc lui DUMNEZEU” (Elena Popa, ,,Cioclii Apocalipsei”).

Dacă vă întrebați dacă mai există vreo șansă, ne spune poetul: ,,Există, în toate: E Domnul cel bun, care face minuni...” (Corneliu Vadim Tudor, ,,Ce-i de făcut?”).

 AP descrie modul în care angajații agenției le-

mult, aproximativ 65.340 de dolari, spitalelor în acea perioadă. În ciuda practicii obișnuite a agențiilor de a eticheta copiii drept «abandonați», înregistrările din 1980 pînă în 1987 arată că mai mult de 90% dintre copiii coreeni trimiși în Occident au avut aproape sigur rude cunoscute, a spus Philsik Shin, un savant la Universitatea Anyang din Coreea. Era aproape obișnuit să documentezi copiii ca fiind abandonați, a spus Helen Noh, care a asociat sute de copii cu părinții americani la Holt, din 1981 pînă în 1982.

Robyn Joy Park, care a fost adoptată de părinți în Minnesota în 1982, a călătorit în Coreea de Sud în 2007 pentru a cunoaște o femeie despre care agenția ei, Eastern, a spus că este mama ei biologică. Ea a dezvoltat o legătură profundă cu femeia de-a lungul mai multor ani, dar a fost devastată după ce un test ADN din 2012 a arătat că nu erau înrudite.

AP a vorbit cu alți 10 care au descoperit că au fost schimbați. Cînd copiii pregătiți pentru adopție au murit, s-au îmbolnăvit sau au fost găsiți de familiile lor biologice, agențiile i-au înlocuit adesea cu alți copii, potrivit foștilor lucrători în adopție. La o întîlnire cu un adoptat în 2021, la care AP a fost prezent, un lucrător din domeniu a spus că agențiile partenere occidentale sînt dispuse să ia «orice copil de același sex și de vîrstă

similară, pentru că ar dura prea mult timp să o ia de la capăt cu procesul». Park se numără printre cei peste 360 ​​de adoptați care au cerut Comisiei de Adevăr și Reconciliere din Coreea de Sud să investigheze circumstanțele în care a fost adoptat.

Nimeni nu știe cîte adopții coreene au fost îndoielnice sau chiar frauduloase, în parte din cauza confidențialității și sensibilităților implicate, împreună cu lipsa de încredere a documentației. Avocații spun că multe adopții au un final fericit”.

Citind toate astea, aș întreba: cum e, domnilor care ne dați lecții de democrație și de moralitate treaba asta dezvoltată de voi? Cum e să cumperi copii, să-i iei din familiile lor ca pe o marfă și acum să-l acuzi pe Putin de chestii similare? Cam cît obraz aveți, băi băieți? Cu ce curaj veniți în fața lumii să-i dați lecții cînd voi sînteți putrezi pe dinăuntru?

Mă gîndesc dacă nu cumva istoria ne atenționează pe noi, românii, că ne-a fost mai bine cînd nu eram prinși în alianțe, ci eram singuri în alianță cu Cel de Sus. Acum văd că sîntem în alianță cu Occidentul exact cînd el se află în faza lui de decadență. La fel a fost cu Imperiul Roman și apoi cu cel Byzantin ori cu cel Hitlerian.

Oricum ar fi, aștept mai multă probitate morală de la civilizația occidentală căreia aparținem, că dacă voiam dictatură ne aliam cu rușii sau chinezii.

au spus părinților că copiii lor vor prospera în familii occidentale bune și s-ar putea întoarce acasă într-o zi bogați sau doctoranzi.

Lucrătorii umanitari s-au îngrijorat în mod deschis de ceea ce vedeau. Francis Carlin, care conducea apoi Serviciile Catolice de Ajutor din Coreea, a spus că nu există suficienți orfani legitimi pentru a alimenta cererea occidentală, ceea ce a dus la multe compromisuri ale unor agenții mai mari. «Aceștia încercau să facă din ce în ce mai mulți copii. Îl puneau pe părintele legitim într-o stare de vinovăție și îi spuneau: Ce faci? Nu-ți poți permite să ai grijă de acest copil... Ești atît de egoist».

Copiii au fost furați de la părinți, cumpărați din spitale și catalogați în mod fals ca fiind abandonați. Pînă în anii 1980, agențiile își procurau majoritatea copiilor direct din spitale și maternități, care primeau adesea plăți ilegale pentru bebeluși, conform înregistrărilor văzute de AP. Deși intenția declarată a adopției a fost de a scuti copiii din orfelinate, ei au adunat peste 4.600 de copii din spitale în 1988, 60% din oferta lor.

Un audit guvernamental din 1989 arată că Holt Children’s Services, cea mai mare agenție, a făcut aproape 100 de plăți ilegale către spitale timp de șase luni în 1988, în valoare de aproximativ 16.000 de dolari actuali. Eastern Social Welfare Society a dat chiar mai

24

Nr. 1763 l 1 – 7 octombrie 2024

RM

FACEM ISTORIE PRIN CURAJ!

Adresa redacţiei revistei „România Mare“ se află în Casa Presei Libere, corp A2, et. 3, Sector 1, Bucureşti.

Tel./fax: 031/425.16.43 redactie@revistaromaniamare.ro

Important: Potrivit art. 206 CP, responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului.

De asemenea, în cazul unor agenţii de presă şi personalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Difuzată prin press book consulting SRL. E-mail: pressbookconsulting@yahoo.ro.

Abonamente prin: SC MANPRES distribution srl., tel. 021/312.48.01; fax 021/314.63.39 şi POŞTA ROMÂNĂ. Codul ISSN 1220 – 7616.