Vocea Străzii #6

ANUL I

Nr. 6

1 februarie 2016

16 pagini

1 LEU

voceastrazii.com

office@voceastrazii.com l 0040 726 191 341

DETALII ÎN PAGINILE 4 ȘI 5

Ski Resort Transalpina, de la zero la stațiune de top

voceastrazii.com

Recviem vesel la moartea programatã a minei Petrila

din Valea Jiului

PAGINILE 12 ȘI 13

PAGINILE 14 ȘI 15

Gânduri despre închiderea minelor

2 | 1 februarie 2016

www.voceastrazii.com

CARTE & FILM

Alegerea Sophiei, un film dur, dar realist în același timp. Acesta ilustrează imagini din Al Doilea Război Mondial și drama evreilor, transpusă excepțional într-o capodoperă a cinematografiei.

Rolul lui Sophie este interpretat de actrița Meryl Streep, care a reușit să câștige premiul Oscar pentru „Cea mai bună actriță în rol principal” și să ia Premiul - Globul de Aur 1983, pentru cea mai bună actriță (dramă). Pelicula a fost nominalizată la premiul Oscar și pentru cel mai bun scenariu adaptat.

Recomand acest film, mi-a fost recomandat și mie, la universitate.

Atunci nu socoteam câtă dramă poate să simuleze o femeie. Sophie, un personaj controversat, ia masca unei femei iubitoare, fără a lăsa să se vadă că ascunde un mare secret, trăind totodată o poveste de iubire.

Cartea Europeană a Gesturilor – o carte simplă, dar cu multe informații utile Îți atrage atenția încă din primele pagini și îți vine să nu o mai lași jos din mână. O carte despre modurile în care comunică locuitorii țărilor europene și ce fel de comportament au.

Cei care își doresc să învețe cât mai multe despre conduita umană și de faptul că noi ca popoare suntem foarte diferiți, chiar dacă ne aflăm pe același continent, pot afla din această carte.

Renumitul psiholog de la Oxford, Peter Collet este autorul acestei cărți și prin această lucrare a realizat un studiu de caz pe Europa al felului în care folosim gesturile în viața de zi cu zi. Autorul abordează

adesea în scrierile sale teme care țin deopotrivă de domeniul psihologiei sociale, limbajul trupului sau studiul personalității individuale.

Chiar dacă ne imaginăm că avem lucruri în comun cu fiecare popor, chiar și în gestică, din acest volum aflăm că fiecare popor în parte este atât de diferit.

Putem afla că în secolul al XII-lea oamenii nu se spălau decât parțial, apa fiind considerată nocivă pentru organism. Mai aflăm cum trebuie să ne comportăm la semafor, cum să stăm la coadă, despre punctualitate, ce trăsături de caracter deconspiră chipul uman.

În carte puteți descoperi și care popor este cel mai dificil, sau care locuitori pun accentul pe titluri onorifice, sau pe vitejie.

Cartea a fost scrisă de autordin experiența de călător prin țările europene.

O capodoperă cutremurătoare ce merită urmărită, care ilustrează drama poporului evreu prin ochii unei femei fragile, precum e Sophie. În spatele poveștii, Sophie care este un personaj plin de viață, ascunde o poveste dramatică. Aceasta a fost pusă să aleagă, atunci când a ajuns la Auschwitz, pe unul dintre cei doi copii ai săi. Alegerea pe care a făcut-o a marcat-o, devenind introvertită.

Sophia, care se ascunde în spatele imaginii unei femei puternice, stagnează în amintiri, care o lasă fără orice speranță spre viitor.

Sophie este nevoită să-și sacrifice un copil pentru a-l salva pe celălalt, fiind dureroasa alegere a vieții ei.

Ce alegere face Sophie și pe cine lasă să moară puteți afla dacă urmăriți filmul „Sophie’s choice”.

Pagină realizată de Iulia BĂLUȘĂ

www.voceastrazii.com

POLITIC

1 februarie 2015

|3

PNL-ul este pregătit să intre în jocul alegerilor locale Liberalii și-au ales candidații pentru primării, la alegerile ce vor avea loc în 5 iunie. Aceștia și-au dat întâlnire, duminică, în Sala Teatrului din Deva unde au prezentat publicului membrii PNL care vor candida pentru a deveni primari. „Recomandarea secretariatului general pentru listele de consilieri județeni este aceea legată de introducerea meritocrației indiscutabile. Asta înseamnă că un județ este împărțit în colegii de consilieri județeni și intră în Consiliul Județean acei reprezentanți ai colegiilor care fac un număr de voturi care să le permită această chestiune. O altă recomandare este aceea ca o treime din oamenii noștri să fie oameni noi, oameni din afara partidului, care nu au mai deținut funcții de conducere, pentru a reînoi clasa politică, iar o altă recomandare este de a avea o treime din locuri pentru doamne sau domnișoare”, a declarat Ilie Bolojan, secretarul general al PNL. Problemele de integritate din organizațiile locale – ținute sub control de conducerea județeană „Criteriile de integritate se aplică pe două paliere. Primul palier este pentru candidații de la primăria municipiului reședință de județ și cea de președinte de Consiliu Județean, unde verificarea respectării acestora se face și de către secretariatul general și conducerea centrală. Pentru celelalte candidaturi la nivel de județ, răspunderea privind aplicarea criterilor de integritate le revine filialelor județene”, a mai spus Ilie Bolojan, secretarul general al PNL. PNL-iștii vor să schimbe culoarea roșie din județul Hunedoara. Acesta fiind singurul

județ din Ardeal unde la alegerile prezidențiale a triumfat Partidul Social Democrat. „Roșu la limită. A fost o surpriză, trebuie să recunoaștem asta, eu cred că mai multă mobilizare și cred că de data asta cred că va fi. Mesajul partidului trebuie să ajungă în fiecare localitate, sat, oraș din județul Hunedoara, iar acest lucru cred că se poate face într-o campanie din casă în casă. Legea electorală s-a schimbat și eu mă bucur, primăriile nu mai pot cheltui sume mari în campania electorală. Mai mult, și modul prin care poți ajunge la cetățean este de data asta puțin mai limitat, gata cu benere, gata cu foarte multe, banii strict ultilizați în campania ca postare electorală afișul și sigur pliantele prin care îți faci programele electorale cunoscute, restul să-i utlilizezi cu cheltuielile pe care le ai cu media sau cu alte sisteme de a transmite mesajul. Nimeni nu îi interzice membrului PNL să facă ceea ce știe mai bine, acea campanie din casă în casă. Acest lucru se practică și în state cu democrație consolidată”, a declarat Vasile Blaga – copreședinte PNL. Reprezentanții Partidului Național Liberal, prezenți la întrunirea pentru lansarea candidaților și-au spus punctul de vedere, părerile fiind împărțite. „Mă uit în jur și sunt foatre optimistă, dar avem trei probleme pe care vreau să le aduc în atenție. Am făcut o recentă fuziune, un lucru deosebit care a propulsat dreapta românească pe primul loc în politica națională. Partidul Național Liberal nou este primul partid politic al țării, dar

omogenitatea fuziunii mai are niște mici probleme. Incidentul nefecit de la finalul anului 2014, prin care vechea conducere a PNL în județul Hunedoara a fost decapitată, a generat o anumită fierbere internă într-un proces de reconfigurare a managementului politic în județul Hunedoara. O a treia problemă este faptul că de foarte multă vreme există în PNL un oarecare disconfort și preocupare pentru imaginea de politician”, a declarat Carmen Hărău, deputat de Hunedoara.

Președintele Consiliului Județean – Adrian David, a declarat și el că în această campanie electorală nu ar trebui să se pună accentul pe adversarii politici, ci pe campania liberalilor, al cărui scop este să atragă câți mai mulți conducători din rândul PNL. Liberalii nu vor alianțe electorale „Partidul Național Liberal este cea mai puternică forță politică din România, drept urmare va trebui să demonstrăm și la vot nu numai în sondaje acest lucru și credem că avem această ocazie să o demostrăm la alegerile locale. Prin urmare nu facem alianțe pre-electorale. Pentru majorități în Consiliul fiecare organizație de-a noastră și județeană și locală, poate lua decizii de la un caz la altul. Nu putem da aici criterii generale, pentru că nu seamănă Hunedoara cu Bihorul, nu seamnănă nici măcar cu Aradul. Lucrurile diferă de la un județ la altul”, a declarat, pentru Vocea Străzii, Vasile Blaga.

Așadar, PNL-ul va merge singur în campania pentru alegerile locale.

Iulia BĂLUȘĂ

Vasile Blaga: „Acest partid este al membrilor lui și al României” Liberalii vor să obțină procente cât mai mari în județul Hunedoara și să atragă cât mai multe primării. Astfel, în principalele orașe vor candida: la Deva – Petru Mărginean, la Hunedora- Viorel Arion, la Petroșani – Adrian Rus, la Vulcan – Alina Cîrstoiu, la Hațeg – Marcel Goia, la Petrila – Ilie Păducel, la Lupeni – Constantin Brândușe.

4 | 1 februarie 2016

www.voceastrazii.com

TURISM

Ski Resort Transalpina, de la zero la stațiune de top Soare, distracție, schi, snowboard, săniuș, speed flying, dans, muzică bună, pârtii perfecte și un peisaj nemaipomenit. De toate acestea au avut parte cei peste 3.000 de turiști, veniți sâmbătă la Ski Resort Transalpina (SRT) din toate colțurile țării. Chiar dacă drumurile-s proaste, ca în mai toată România și chiar dacă interesele politice par mai mari decât bunăstarea unei societăți care ar putea face avere din turism, tot mai mulți oameni preferă săși petreacă timpul liber în cel mai frumos domeniu schiabil din țară.

Visul celor care au construit aici totul de la zero nu s-a terminat. Ne-au mărturisit că speră ca în câțiva ani să trecem de la cei 9 kilometri de pârtie pe care-i are Ski Resort Transalpina în acest moment la cei 80 de kilometri, prevăzuți inițial în proiectul domeniului schiabil.

Sezonul acesta - unul care a dat bătăi de cap stațiunilor montane din întreaga Europă, din cauza încălzirii globale - am citit mult despre Transalpina pe rețelele de socializare.

Tot felul de oameni se declarau nemulțumiți, susținând că nu merită să bați drumul pânâ acolo. Că nu e nimic bun, e numai noroi, gheață și locuri de parcare lipsă.

Ne-am hotărât să verificăm toate informațiile primite și am ajuns la Transalpina la prima oră a dimineții, deodată cu organizatorii Carnavalului Zăpezii și al

Wings on the Snow, evenimentele programate în această zi. Pârtiile, într-o stare excelentă, își așteptau turiștii, sclipind în bătaia soarelui. ”Am făcut munți întregi de zăpadă cu tunurile atunci când au fost gerurile acelea cumplite. Oamenii noștri au muncit ore în șir în frig, la -30 de grade. A fost cumplit pentru ei. Totul, pentru a le da turiștilor ce le-am promis: pârtii bune. Da, mai sunt și neajunsuri, însă ne străduim să oferim altceva oamenilor care aleg Ski Resort Transalpina”, ne spune Ramona Fodor, directorul de marketing al SRT. Tot ea ne povestește de ce, din punctul ei de vedere, sfârșitul de săptămână a fost unul perfect: ”La SRT avem tot felul de evenimente în weekenduri. Unele sunt în premieră pentru România, altele s-au mai făcut, dar nu așa, ca la noi. Astăzi (sâmbătă – n.r.) este o zi specială. Wings on the snow, aripi pe zăpadă. Zăpada albă, perfectă, de pe pârtii, împreună cu cerul albastru și aripi colorate ale zburătorilor, ale parapantiștilor.

Nu știu ce ne-am putea dori mai mult!”.

Ne aflăm în al patrulea an de existență al SRT și administratorii domeniului spun că au avut timp pentru a înțelege ce-și doresc cu adevărat turiștii veniți la schi. ”De la început până acum noi am putut testa dorințele turiștilor și am observat că

apreciază genul acesta de jocuri, concursuri, showuri. Vin de la distanțe mari pentru că într-adevăr se poate schia în condiții extrem de bune aici, sunt instalații de ultimă generație… sunt cozi, este adevărat, că sunt foarte mulți turiști și acesta este motivul pentru care este foarte important și imperios necesar să se aloce fonduri pentru dezvoltarea acestui domeniu schiabil”, precizează Ramona Fodor.

Directorul de marketing al SRT susține că știe ce are de făcut în continuare, însă ”este nevoie de doar câteva minți luminate, care să înțeleagă că este o mina de aur locul acesta, nu doar pentru turiștii din România, ci și pentru turiștii care vin din alte țări, impresionați de acest loc. Și, într-adevăr, priveliștea bate cam tot ce poți să îți imaginezi vreodată”.

Proiectul inițial de dezvoltare a domeniului schiabil cuprindea 80 de kilometri de pârtie. În prezent sunt doar nouă kilometri, însă săptămână de săptămână tot mai mulți turiști aleg să-și petreacă zilele libere aici. ”Și totuși vin foarte mulți turiști tocmai pentru că aici se schiază un pic mai civilizat decât în alte locuri din țara asta. Mă doare s-o spun, dar asta este realitatea”, spune Ramona Fodor.

Ceea ce se vede azi la Transalpina a fost realizat într-un an și câteva luni și, la început, cei de la SRT nu au avut buget de publicitate. Și-au promovat toate evenimentele folosindu-se de rețelele de socializare. ”Noi am început acest proiect într-un septembrie 2010 pentru ca în decembrie 2011 noi să putem deschide și să avem turiști pe pârtie. S-a pornit de la zero, cu defrișări de teren, cu lucru la -30 de grade. Am folosit toate metodele gratuite de promovare și vorbesc de rețelele de socializare și cei care au venit și au vizitat acest loc o dată, s-au îndrăgostit și au promovat mai departe. Nu am avut, într-adevăr, buget de publicitate. În primii ani ne-a fost foarte greu, dar se întâmplă să existe aceste rețele. Noi le-am folosit, am fotografiat fiecare zi în care eram aici, în așa fel încât oricine privea cronologia fotografiilor, își dădea seama că locul are nenumărate fețe și toate foarte frumoase”, declară directorul de marketing al SRT.

www.voceastrazii.com Ce se așteaptă de la noul guvern? ”Noi sperăm că acest guvern, care este un guvern tehnocrat, poate să înțeleagă mult mai bine un beneficiu economic real pentru zona aceasta, care are nevoie de locuri de muncă, care are nevoie de bani la buget; de fapt aici trebuie punctat. Dincolo de orice interese politice sau dispute politice, un guvern ar trebui să vadă ce e bine pentru societate. Ori se vede că acest domeniu schiabil reușește să aducă un număr impresionant de turiști. Toți acești

TURISM

turiști își aduc aportul, practic, la dezvoltarea zonei”, concluzionează Ramona Fodor.

Care e cel mai bun loc din România pentru speed flying? ”În România se poate practica foarte bine în Bucegi. Și aici avem un loc mai în spate, chiar unde trece drumul Transalpina . Avem câțiva versanți foarte abrupți. Din păcate nu avem instalații pentru a ajunge până acolo, ne descurcăm cu schiurile de tură”, mai spune bărbatul.

Anamaria SANDA

1 februarie 2016

|5

Sâmbătă, pe pârtiile de la SRT l-am întâlnit și pe Endre Molnar, din Târgu Mureș, iubitor al speed flyingului, care ne-a spus mai multe despre un sport frumos și periculos în același timp. ”Referitor la sportul acesta, e un sport extrem care se poate practica și în condiții de siguranță, mai puțin extreme, mai puțin periculoase și se poate duce până la extrem. Preferăm locurile mult mai abrupte, mai periculoase. În general, speed flyingul se practică în afara pârtiilor, eventual prima fază de inițiere se începe pe pârtii, după aceea se merge în afara pârtiilor, în locuri mult mai abrupte”, precizează Endre Molnar.

6 | 1 februarie 2016

ROMANI IN FUGA

www.voceastrazii.com

Firmele fantomă bântuie piața locurilor de muncă

din România și din țările europene Caracatița firmelor de transport sau de plasare a forței de muncă în străinătate și-a întins tentaculele, atât în România cât și în celelalte țări ale Uniunii Europene. Așa se face că mulți români au fost înșelați, unii rămânând fără bani, în timp ce alții au fost abandonați în păduri, pe autostrăzi sau în orașe, doar pentru că au visat la un trai mai bun. Disperați, oamenii au început să creeze pagini de internet unde să poată să își spună poveștile și astfel să tragă un semnal de alarmă privind pericolele pe care le reprezintă firmele fantomă.

Internetul, stâlpii din orașe și panourile publicitare sunt împânzite cu anunțuri de genul ”Firmă serioasă caută forță de muncă pentru străinătate” în mai multe domenii de activitate.

De cele mai multe ori, aceste anunțuri ”serioase”, au afișat doar un număr de telefon, nicidecum un nume de firmă care poate fi verificat on line. Totuși, oamenii ajunși la limita subzistenței, oamenii sufocați de datorii sau cei care visează la un trai lipsit de griji ”cad în plasă” și formează rapid numărul afișat pe anunț, pentru a cere informații.

De aici începe calvarul...

De obicei, la capătul celălalt al firului, este o voce feminină care explică cu convingere faptul că firma pe care o reprezintă, fie are contract direct cu o altă societate din străinătate, fie chiar ea (firma) are sediul peste hotare și doar un punct de lucru în România. În cadrul aceluiași apel, se promit condiții de muncă optime și un salariu pe măsură. Aproape convins, românul nostru, trece la nivelul următor și stabilește o întâlnire directă pentru a discuta despre dosarul pe care urmează să îl întocmească și… data plecării. Ei bine, pe lângă o serie de hârtii și documente, reprezentanții firmei cer, de cele mai multe ori, ÎN AVANS, banii pentru întocmirea dosarului, pentru transport și comisionul firmei.

Așa se face că, omul care visa câștiguri substanțiale își începe drumul spre străinătate cu alte datorii, pentru achitarea acestor taxe, după care visul se transformă în coșmar. Data plecării se apropie, iar telefonul firmei este, brusc, deranjat sau închis. Biletele nu au ajuns și ”domnișoara” simpatică și serviabilă a dispărut ca prin minune.

O altă situație este cea a românilor care până la urmă pleacă spre destinația promisă însă, sub false pretexte sunt coborâți din autocar, pe autostradă, în păduri, în locuri izolate sau de ce nu, în orașele de destinație și lăsați la voia întâmplării. Mulți dintre ei sunt în situații disperate, neavând la ei bani nici pentru a se întoarce acasă, fără să știe limba țării în care au fost lăsați și fără semnal la telefon.

Așa se nasc pe Facebook și pe alte site-uri avertismente pentru cei care vor să plece să muncească ”dincolo”, unde sunt enumerate zeci de nume de falși intermediari sau de firme care promit, dar nu se țin de cuvânt.

Cele mai multe cazuri sunt în zona Caras Severin, Hunedoara, Arad și Timișoara. Totuși, nici cei din celelalte județe ale țării nu pot răsufla ușurați, pentru că, această mafie există în toată țara.

Reprezentanții firmelor de plasare a forței de muncă în străinătate spun că oamenii trebuie să țină cont de câteva aspecte înainte de a crede în astfel de anunțuri. Așa, șansa de a deveni victimă se reduce substanțial.

Visul se dărâmă, precum un castel de nisip lovit de valuri, iar românului nostru nu-i rămâne decât lecția de încredere, pe care probabil a învățat-o și câteva sute de euro în minus în bugetul familiei. ”Oamenii trebuie să se ferească de firmele care cer bani înainte, pentru intrarea în agenție, apoi taxe de mediere pentru care nu se emit chitanțe. Să fie foarte atenți dacă în contract este trecută clar suma pe care trebuie să o plătească firmei, sau dacă firma intermediază pentru alte agenții și percepe câte un comision pentru ei și unul pentru firma din Austria sau Germania. În plus, solicitantul trebuie să aibă siguranța locului de muncă promis. De asemenea, trebuie să fie atenți dacă firma lucrează cu o firmă de transport autorizată sau dacă îți impun să călătorești cu mijloacele lor de transport. Dar cel mai important indiciu este atunci când te ia fără a cunoaște nici un pic de limbă Germană. Deci sunt domenii în care nu ai ce să faci dacă nu cunoști limba, măcar la nivel conversațional. Repet, încurajarea venirii fără cunoașterea limbii este o înșelătorie, pentru că, aici în Austria, de exemplu, se cere peste tot limba germană”, a declarat Gabriela Spitska, reprezentant agenție de plasare a forței de muncă în străinătate. Și pentru ca cele relatate mai sus să fie ”întărite” vom publica povestea unei femei, postată pe un grup de pe Facebook, în scopul de a preveni alte persoane, să nu cadă și ele ”în plasa” acestor pirați. Femeia a avut probleme cu firma care i-a intermediat plecarea, pentru că nu i-a întocmit corespunzător contractul de muncă. ”Am primit un contract cu jumătate de oră înainte de a pleca în Austria, și la durata

contractului, cu partea austriacă, la Capitolul III, scrie așa: ”Acest contract are valabilitatea un an, în măsura în care nu are loc o reziliere la termen, se consideră valabilă prelungirea de respectiv un an ca fiind prelungită. O astfel de reziliere necesită formă scrisă, cu respectarea termenului de reziliere de opt săptămâni. În cazul încălcării uneia dintre prevederile acestui contract, …numele firmei…are dreptul să rezilieze contractul cu efect imediat.” Ce înțelegeți de aici ? În plus, este de la partea Austriaca, dar este scris perfect în română”, declară o femeie pe un site de socializare. Și dacă până acum am vorbit despre cei care încercau să plece din țară și au fost păcăliți, lista continuă cu cei care au ajuns peste hotare și nu au avut noroc de o firmă serioasă. Ei au fost plasați la locuri de muncă nesigure, iar munca le-a fost plătită în batjocură. Acum, nu le-a rămas decât să își spună povestea pe internet, încercând fie să găsească o soluție, fie să tragă un semnal de alarmă privind pericolul la care sunt expuși cei care apelează la firmele fantomă. ”În 2013, am avut o experiență foarte neplăcută cu Thomas K., lângă Salzburg. Nu mi-a plătit asigurarea și nici contract de muncă nu mi-a făcut! Pe o lună și jumătate, am primit 350 euro! Motivul: nu știam germana conversațional!”, povestește o femeie.

O altă femeie, nu doar că și-a luat cu greu banii de la angajator, ci faptul că nu a înțeles ce înseamnă o abreviere din contract a costat-o scump, la propriu. ”Eu in 2013 m-am confruntat cu o problemă legată de firma G. din Salzburg. Am lucrat 15 zile după care eu am cerut să plec. De abia mi-a dat cei 500 euro pe perioada lucrată. Pe timpul acela, eram începătoare și nu știam ce înseamnă SVA. Uite așa, după doi ani m-am trezit că am de plătit și plătesc și acum rate. Mai sunt și altele, dar voi reveni”, povestește o altă femeie.

Lista românilor înșelați poate continua la nesfârșit. Cazurile sunt multe și grave. Trist este că, autoritățile din România închid nepăsătoare ochii, lăsând ca activitatea acestor firme să se desfășoare fără nicio opreliște. Polițiștii preferă să amendeze bătrânii care își vând verdeața din grădină, în loc să pornească anchete când văd anunțuri suspecte pe stâlpi sau pe internet. Nici sesizările persoanelor înșelate nu sunt rezolvate corespunzător. Așa se face că, aceeași persoană înșelă sute, chiar mii de persoane schimbânduși, după caz, identitatea sau numele firmei.

Astfel, românilor care vor să plece în străinătate nu le rămâne decât să fie prudenți și să verifice de zece ori până a alege o dată. Poate așa, vor pleca în siguranță.

Rodica MUNTOI

www.voceastrazii.com

ROMANI IN FUGA

1 februarie 2016

|7

Surâderi şi tânguiri - #Români în fugă Este locul de unde mii de oameni au plecat în Europa, de-a lungul vremii, în căutarea unui trai mai bun. Era locul unde mii de oameni se întorceau, an de an, ca să-şi vadă familiile şi ţara.

Aproape abandonată acum, dar nu pentru că românii pot duce o viaţă mai bună acasă, ci pentru că se vine-n zbor. De la “atunci” la “acum”, concluzia tristă este că mulţi nu se mai întorc şi nu mai vor să se întoarcă. N-o duc bine, dar o duc mai bine.

Stâlpii gărilor şi autogărilor internaţionale au fost martori fără voie, în locul în care emoţiile se amestecau, tristeţea şi lacrimile copleşeau, iar locurile copilăriei erau lăsate în urmă.

Acasă au rămas cei curajoşi ori cei care nu şi-au putut face cuib în altă parte. Mulţi au zburat într-o aripă ca să-şi hrănească puii, printre prădători văzuţi şi nevăzuţi.

Nu este deloc uşor să încerci să creşti acolo unde nu te găseşti adaptat. Sau pur şi simplu nu te găseşti deloc. Dintr-o ţară marginalizată şi condamnată de Europa, în Europa. Românii fug de ţară, într-un secol în care România nu-i poate ajunge de urmă dar strigă în urma lor: “Veniţi acasă, vă dăm bani!”...

Acum nu-i greu să fii adoptat de străinătate, în ciuda reputaţiei abuzive etichetată poporului, a fost şi mai greu.

Cine a plecat în străinătate la începutul anilor 2000 a sfidat imposibilul. Mulţi au reuşit să-l învingă, mulţi l-au învins, puţini s-au mai întors. Datorită lor “imposibil” nu mai înseamnă “irealizabil”, ci “extrem de greu”.

“Am muncit doi ani de zile ca să-mi pot plăti datoriile din ţară. N-a fost greu, a fost foarte greu. Ne trezeam la 05:00 ca să lucrăm pământul altora, mâncam pe fugă şi ne întorceam la muncă. Să nu lăsăm o impresie proastă, ştii? La 18:00 intram în casă, ne schimbam hainele şi plecam spre al doilea loc de muncă, unde serveam şi hrăneam italieni, până la 23:00. Dormeam câteva ore şi o luam de la capăt” Este povestea lui Vasile Vrancianu, român stabilit în Italia de 13 ani.

“Le-am acceptat cu greu toate mofturile, crizele de personalitate şi de patrioţi, excluderea şi judecăţile nedrepte. Nu ieşeam din casă, că n-aveam unde, nu

ştiam limba. Eram hrăniţi cu muncă şi cu dispreţ. Dar am onoare, că sunt român.“ La o masă de joc, un italian pocnea din degete pentru o cafea, strigând numele lui.

Atunci, Vasile V. s-a lepădat de ruşine înfruntând ordinul: “Auzi, bă? Eu plec, nu sunt sclavul nimănui”.

"M-am dezbrăcat de haina de slujitor şi i-am agăţat-o pe umărul scaunului. Du-te să-ţi faci singur cafea!", i-am zis. Şi fiindcă a vrut să plece, a fost nevoit să plece chiar în acea noapte.

“Mi-a zis să ies, că el e “cineva” în Italia şi nu permite nimănui să-l trateze aşa. I-am răspuns că şi eu sunt “cineva” în România”. În noapte şi în stradă, un grup de români care aveau grijă de animale şi dormeau într-o rulotă, i-au întins o pernă. La scurt timp fost angajat de străini cu suflet, sunt puţini, dar există, de la care a învăţat o meserie, şi bine a fost. Este şi acum. Plecat de la nimic din România (şi nu-i duce dorul), Vasile a reuşit să-şi construiască o casă şi este capul unei familii model.

"Poate doar mirosul de cozonaci de la fiecare colţ, atmosfera aia specifică, de sărbătoare” Milioane de oameni au plecat cu traista goală în străinătate, unde sute de mii dintre ei sunt deținători ai certificatelor de rezidență chiar dacă nu muncesc. Două milioane în Italia, un milion jumate în Spania, un milion în Germania, câteva milioane în Anglia, Franţa, Austria, câteva sute de mii în afara Europei sau ne minte Observatorul Permanent al Emigrației.

Tinerii din Valea Jiului aleg Germania sau Anglia Nu se bazează pe sondaje oficiale, ci pe concluzii proprii, facem parte dintr-o generaţie de tineri migratori. Din miile de tineri care călcau trotuarele oraşelor din Vale cu ani în urmă, au mai rămas câţiva. E foarte posibil ca atunci când vrei să-ţi cauţi un prieten, că la nevoie se cunoaşte, să rămâi dezamăgit : “Nu ştiu pe unde, cred că Germania”.

Nu doar tinerii din Valea Jiului aleg străinătatea Carmen D., o mamă din Lupeni, a plecat anul trecut în Italia ca să o ducă “mai bine”, deşi avea în România un loc de muncă stabil şi nu-i lipsea nimic. Conştientă că nu merge să numere covrigii din coadă şi că trebuie să accepţi uneori ce nu-ţi place, că o să fie greu, încurajată, şi-a pus încrederea într-o agenţie.

Aşa a ajuns în Sud, Italia, unde făcea curat şi avea grijă de o bătrână.

Promisiunea actelor și a banilor mai mulţi i-au influenţat decizia. A rezistat câteva săptămâni, perioadă şi sfârşit de aventură în care a cheltuit mai mult decât a câştigat, ca să se întoarcă acasă. Nu i-au fost făcute acte, iar agenţia angajatoare s-a dovedit a fi doar aeroport modern de manipulare şi profit.

Cei care merg în străinătate fac acest lucru din curiozitate. Culmea e că cei care rămân în ţară fac asta tot din curiozitate. Sfatul românilor din străinătate şi din România, care au trăit asemenea experienţe, este să vă feriţi de agenţiile care promit multe şi nu oferă nimic. Este o epocă a tehnologiei, informaţi-vă înainte să plecaţi, se pot găsi mii de recenzii online. Folosiţi mediul, e (deja) uşor şi la îndemâna fiecăruia. Sfatul poate fi înşelător.

Ca dintr-o morală veche, nu mereu cine te bagă îţi vrea răul, nu mereu cine te scoate îţi vrea binele, iar dacă tot te bagi, măcar bagă-te de tot.

Sergiu BALABAN-DUCK Articol reeditat, publicat în www.gazetadedimineata.ro în Iulie 2015

8 | 1 februarie 2016

ROMANIA MAGICA

Urme în zăpadă...

A te adresa unor vânători, oameni de meserie, fără a fi unul de-ai lor, pare o încercare destul de temerară, cel puțin în aparență. Nu sunt deci vânător, sunt doar… turist, dar această calitate nu mă împiedică să constat că turismul și vânătoarea, aceste aprige pasiuni, sunt dacă putem spune - surori în multe privințe.

Sunt multe asemănări care le apropie.

Afinități față de vraja muntelui, față de vietățile întâlnite sau, dacă vreți, clipele de sublimă destindere cu care sunt răsplătiți în egală masură fidelii lor adepți...

Vânătorul este în același timp turist, cum și turistul este în felul său vânător. Și unul și celălalt își pregătesc cu aceiași migală cele necesare expediției, fie că accesoriile se numesc armă, cartușieră, binoclu sau în cazul celălalt, cort, hartă, busolă... Ambii așteaptă cu nemascată emoție clipa plecării și tot la fel își savurează și trăiesc din plin etapele fascinantelor lor escapade.

Pentru amândoi, amintirile pelegrinărilor sunt "înregistrate" tainic în vreun ungher al inimii, ca ceva sacru, ca pentru sine însuși.

Prin ce se deosebesc totuși ? Poate prin modul diferit de a trata întâlnirile urmărite sau spontane cu vietățile pădurii. Turistul, plăcut surprins desigur, de întâlnirea cu un... cerb să zicem, rămâne încântat de clipa ce înseamnă pentru el o întâmplare neașteptată și cu atât mai fascinantă... Și dacă șansa îi surâde și... spontaneitatea îl ajută să imortalizeze întâlnirea pe pelicula aparatului fotografic atunci se va considera desigur norocos. Pe când un vânător...

Există însă un limbaj specific pe care un vânător îl descifrează aproape matematic, în timp ce turistul îl intuiește doar și aceasta, nu în orice anotimp.

Cum iarna este încă în drepturile ei acolo sus în munți, turistul este avantajat și poate descifra cu aceeași ușurință, ceea ce zăpada îi spune mai limpede ca într-o carte. Urmă pe zăpadă deci. O simplă metaforă, veți zice, care poate părea o speculație cu iz gazetăresc, dar care în cele din urmă reprezintă mult mai mult pentru cei cărora li se adresează - turiștilor și vânătorilor - mai ales cand aceștia au trăit la rândul lor întâmplări similare, de cel puțin aceeași intensitate și încărcătură emoțională... Și fiindcă simple enunțări teoretice pot părea gratuite, iată o secvență din viața intimă a muntelui, care se dorește convingătoare și în sprijinul celor afirmate mai sus… Început de iarnă pe Valea Rea, în munții Retezat. Împreună cu doi amici de drumeție luptăm din greu cu nămeții proaspeți care aici jos, în pădure, alternau cu porțiuni aproape uscate, unde frunzele rămase din toamnă foșneau sub talpa bocancilor. Mai sus, în zona bradului și apoi în golul alpin, sub puterea soarelui, zăpada se mai subțiase însă, iar sub biciul năpraznic al vântului, pe alocuri înghețase. Ținta noastră era vârful Peleaga, care acum se profila feeric pe fondul albastrului cristalin al unui cer fără pată de nor. Cetăți de șisturi cristaline ne înconjurau încremenite , surprinse parcă de îndrăzneala noastră. La stânga culmea Valea Rea, la dreapta culmea Pietrele, în față meterezele impunătoare ale șeii Ghimpelui, dominată de cele mai mari vârfuri din masiv, Peleaga și Păpușa - toate acestea formau decorul în care înaintarea tot mai grea părea totuși atât de plăcută!

Deodată, privirile noastre au fost atrase de o urmă, pentru noi neobișnuită în aceste locuri!

Un râs aici, în golul alpin?! Ne reamintim în

www.voceastrazii.com fugă pasaje citite în cărți de vânătoare. Da, se poate, ne-au răspuns amintirile... Memoria ne-a ajutat și la identificarea urmelor, așa că nu mai avem nici un dubiu, era o urmă de râs! Pașii animalului urmau cu firească chibzuință, mai firească chiar decât ne-am fi închipuit, direcția noastră de înaintare, ce corespundea cărării acum acoperite de zăpadă. Doar n-o fi urcat pe Peleaga, ne-am zis, surprinși și în același timp curioși să constatam veleitățile de... turist ale râsului. Și totuși urma ne însoțea ca o călăuză, până sus în vârf. Ne-am imaginat pentru clipă silueta magnifică profilată pe cel mai înalt vârf din toata zarea…

Apoi am început să coborâm dincolo, spre curmătura Bucurii. Urmele ne însoțeau în continuare. Aproape nici n-am băgat de seamă că de la un timp, cam din dreptul Colților Pelegii, alte urme se întretăiau cu cele ale râsului. Le-am cercetat, erau de capră neagră.

Mai exact păreau să fie ale uni țap solitar, probabil în căutarea dragostei neîmplinite...

Care să fi trecut întâi? La un moment dat părea că râsul începuse să alerge. Am urmărit acum cu interes sporit "povestea" tot mai ușor de deslușit în zăpadă, poveste care prevestea o dramă! Care? Ne întrebam acum tot mai captivați, căci acum și urmele de râs și cele de țap sugerau că ambii goneau în toată regula...

Deci râsul, fie că văzuse urma țapului, fie că îl adulmecase, căuta acum să-l ajungă. La randul lui țapul, simțind primejdia, a început să alerge.

Ne-am mirat totuși de alegerea țapului știindu-i "neamul " neîntrecut în salturi amețitoare pe stânci prăpăstioase - de ce oare a ales sa fugă în jos, exact pe muchia muntelui, până în șaua dintre Peleaga și Peleguța. De aici a curmat brusc spre căldarea Pietrele, dar tot pe drumul cel mai ușor, pe firul unei vâlcele, ceea ce, ne-am zis noi, îi convenea de minune râsului. Aici panta în coborâre era mare, urmele deveniseră lungi, pe alocuri corpurile celor două sălbăticiuni păreau că alunecaseră metri, în vâltoarea nebună a goanei spre...viață! Și iată dintr-o dată tragica confirmare, pe care acum urmele învolburate o explicau atât de limpede. După un colț de stâncă, se deslușeau urmele unei lupte aprige, probabil foarte scurte, lupta care în final pusese capăt unei vieți. O jertfă ca atâtea altele în miez de munte. Mai jos, un corn răsfrânt - sărman trofeu ce acum nu răsplatea cine știe ce ispravă vânătorească - era rătăcit printre picăturile roșii de sânge. Urme în zăpadă...

Text: Aurel Dula (1934 – 1993) Foto: Dragoș Dula Pe Dragoș îl mai puteți găsi aici: http://dragosdula.wix.com/photos

ROMANIA MAGICA

1 februarie 2016

|9

Dincolo de nori Când pui mai mulți fotografi în același loc, fotografiile rezultate vor fi întotdeauna foarte diferite. În mod inevitabil, fiecare din ei vine din locuri diferite, cu un background total distinct. Istoria personală a fiecăruia exprimă și formează modul lor de a fi, de a vedea fotografic, de a lucra, în funcție de povestea lui. În ceea ce privește povestea mea, am învățat sămi formez propria modalitate de a vedea aici, în locul acesta, între dealuri și păduri, între cătune momârlănesti, și prin munții ce străjuiesc această vale.

Aici mi-am format o idee despre această lume, despre planetă. Făceam lungi plimbări împreună cu bunicul meu, o persoană extraordinară, străbătând împreună păduri și poteci de munte. Veneam aici să învățăm să privim.

Căci în spatele fiecărui munte, există o poveste, există locuri de văzut, mari de străbătut, universuri întregi de

explorat. Aici visam cu ochii deschiși, întins pe spate în fânațele parfumate, explorând cu aripile imaginației fiecare din posibilele universuri de dincolo de vârfuri. Voiam să mă duc dincolo de piscuri, să cunosc, să ating țări îndepărtate, oameni, experiențe, mâncăruri, locuri….

Acum străbat din nou, alături de cățelușă, aceleași dealuri…schimbate de ani, cu ochii diferiți, încercând să văd cu aceiași ochii proaspeți ai copilului. Și înțeleg că trebuie să ne învățăm copiii că pământul acesta, de sub picioarele lor, este format din cenușa bunicilor și străbunicilor noștri; să înțeleagă și să respecte pământul în care odihnesc strămoșii noștri. Pământul acesta, batjocorit și distrus de modernitate și “civilizație” este originea noastra, este

Mama tuturor. Iar modul în care ne tratăm pământul va fi modul în care pământul ne va trata pe noi. Poate vă veți întreba de ce atât de multe cruci fotografiate: în tradiția lor, momârlanii au respectat glia și strămoșii lor, care sunt îngropați în pământul pe care l-au lucrat o întreagă viață. La fiecare cruce și mormânt tradiția spune că trebuia plantat un vlăstar tânăr de pom fructifer, pentru ca sufletul străbunilor să înflorească și să rodească an de an.

Text și foto: Bogdan Dan Pe Bogdan îl mai găsiți aici: https://bogdandanphotography.wordpress.com

Locuri magice Cineva îmi spunea, cu ceva ani buni în urmă, în timp ce depănam impresii și amintiri despre locuri văzute și oameni întâlniți, că sunt puțini cei care au șansa de a se abate în locuri magice. Acele locuri în care pășești cu sfială, cu reverență, în care rar au pășit alte suflete; un tărâm rupt parcă din legende și poveștile bătrânilor, în care zeii și zânele păgâne ale naturii își au încă lăcașul…

Locuri în care auzi șoapte firave în vantul ce adie, voci în unduirea frunzelor și simți

cum întreaga ființă ți se umple de liniște și armonie. Locuri care s-au salvat cumva, ca prin miracol, printr-o întorsătură stranie a destinului, de tăvălugul nemilos al defrișărilor masive și-a lăcomiei fără egal, nepăsătoare, a patronilor de companii forestiere ce mutilează în voie România.

La Șipote, în Șureanu, vorbele auzite atunci mi-au reînviat în memorie…iată, întradevăr, locurile magice!

Text și foto: Bogdan Dan Pe Bogdan îl mai găsiți aici: https://bogdandanphotography.wordpress.com

8 | 1 februarie 2016

ROMANIA MAGICA

Urme în zăpadă...

A te adresa unor vânători, oameni de meserie, fără a fi unul de-ai lor, pare o încercare destul de temerară, cel puțin în aparență. Nu sunt deci vânător, sunt doar… turist, dar această calitate nu mă împiedică să constat că turismul și vânătoarea, aceste aprige pasiuni, sunt dacă putem spune - surori în multe privințe.

Sunt multe asemănări care le apropie.

Afinități față de vraja muntelui, față de vietățile întâlnite sau, dacă vreți, clipele de sublimă destindere cu care sunt răsplătiți în egală masură fidelii lor adepți...

Vânătorul este în același timp turist, cum și turistul este în felul său vânător. Și unul și celălalt își pregătesc cu aceiași migală cele necesare expediției, fie că accesoriile se numesc armă, cartușieră, binoclu sau în cazul celălalt, cort, hartă, busolă... Ambii așteaptă cu nemascată emoție clipa plecării și tot la fel își savurează și trăiesc din plin etapele fascinantelor lor escapade.

Pentru amândoi, amintirile pelegrinărilor sunt "înregistrate" tainic în vreun ungher al inimii, ca ceva sacru, ca pentru sine însuși.

Prin ce se deosebesc totuși ? Poate prin modul diferit de a trata întâlnirile urmărite sau spontane cu vietățile pădurii. Turistul, plăcut surprins desigur, de întâlnirea cu un... cerb să zicem, rămâne încântat de clipa ce înseamnă pentru el o întâmplare neașteptată și cu atât mai fascinantă... Și dacă șansa îi surâde și... spontaneitatea îl ajută să imortalizeze întâlnirea pe pelicula aparatului fotografic atunci se va considera desigur norocos. Pe când un vânător...

Există însă un limbaj specific pe care un vânător îl descifrează aproape matematic, în timp ce turistul îl intuiește doar și aceasta, nu în orice anotimp.

Cum iarna este încă în drepturile ei acolo sus în munți, turistul este avantajat și poate descifra cu aceeași ușurință, ceea ce zăpada îi spune mai limpede ca într-o carte. Urmă pe zăpadă deci. O simplă metaforă, veți zice, care poate părea o speculație cu iz gazetăresc, dar care în cele din urmă reprezintă mult mai mult pentru cei cărora li se adresează - turiștilor și vânătorilor - mai ales cand aceștia au trăit la rândul lor întâmplări similare, de cel puțin aceeași intensitate și încărcătură emoțională... Și fiindcă simple enunțări teoretice pot părea gratuite, iată o secvență din viața intimă a muntelui, care se dorește convingătoare și în sprijinul celor afirmate mai sus… Început de iarnă pe Valea Rea, în munții Retezat. Împreună cu doi amici de drumeție luptăm din greu cu nămeții proaspeți care aici jos, în pădure, alternau cu porțiuni aproape uscate, unde frunzele rămase din toamnă foșneau sub talpa bocancilor. Mai sus, în zona bradului și apoi în golul alpin, sub puterea soarelui, zăpada se mai subțiase însă, iar sub biciul năpraznic al vântului, pe alocuri înghețase. Ținta noastră era vârful Peleaga, care acum se profila feeric pe fondul albastrului cristalin al unui cer fără pată de nor. Cetăți de șisturi cristaline ne înconjurau încremenite , surprinse parcă de îndrăzneala noastră. La stânga culmea Valea Rea, la dreapta culmea Pietrele, în față meterezele impunătoare ale șeii Ghimpelui, dominată de cele mai mari vârfuri din masiv, Peleaga și Păpușa - toate acestea formau decorul în care înaintarea tot mai grea părea totuși atât de plăcută!

Deodată, privirile noastre au fost atrase de o urmă, pentru noi neobișnuită în aceste locuri!

Un râs aici, în golul alpin?! Ne reamintim în

www.voceastrazii.com fugă pasaje citite în cărți de vânătoare. Da, se poate, ne-au răspuns amintirile... Memoria ne-a ajutat și la identificarea urmelor, așa că nu mai avem nici un dubiu, era o urmă de râs! Pașii animalului urmau cu firească chibzuință, mai firească chiar decât ne-am fi închipuit, direcția noastră de înaintare, ce corespundea cărării acum acoperite de zăpadă. Doar n-o fi urcat pe Peleaga, ne-am zis, surprinși și în același timp curioși să constatam veleitățile de... turist ale râsului. Și totuși urma ne însoțea ca o călăuză, până sus în vârf. Ne-am imaginat pentru clipă silueta magnifică profilată pe cel mai înalt vârf din toata zarea…

Apoi am început să coborâm dincolo, spre curmătura Bucurii. Urmele ne însoțeau în continuare. Aproape nici n-am băgat de seamă că de la un timp, cam din dreptul Colților Pelegii, alte urme se întretăiau cu cele ale râsului. Le-am cercetat, erau de capră neagră.

Mai exact păreau să fie ale uni țap solitar, probabil în căutarea dragostei neîmplinite...

Care să fi trecut întâi? La un moment dat părea că râsul începuse să alerge. Am urmărit acum cu interes sporit "povestea" tot mai ușor de deslușit în zăpadă, poveste care prevestea o dramă! Care? Ne întrebam acum tot mai captivați, căci acum și urmele de râs și cele de țap sugerau că ambii goneau în toată regula...

Deci râsul, fie că văzuse urma țapului, fie că îl adulmecase, căuta acum să-l ajungă. La randul lui țapul, simțind primejdia, a început să alerge.

Ne-am mirat totuși de alegerea țapului știindu-i "neamul " neîntrecut în salturi amețitoare pe stânci prăpăstioase - de ce oare a ales sa fugă în jos, exact pe muchia muntelui, până în șaua dintre Peleaga și Peleguța. De aici a curmat brusc spre căldarea Pietrele, dar tot pe drumul cel mai ușor, pe firul unei vâlcele, ceea ce, ne-am zis noi, îi convenea de minune râsului. Aici panta în coborâre era mare, urmele deveniseră lungi, pe alocuri corpurile celor două sălbăticiuni păreau că alunecaseră metri, în vâltoarea nebună a goanei spre...viață! Și iată dintr-o dată tragica confirmare, pe care acum urmele învolburate o explicau atât de limpede. După un colț de stâncă, se deslușeau urmele unei lupte aprige, probabil foarte scurte, lupta care în final pusese capăt unei vieți. O jertfă ca atâtea altele în miez de munte. Mai jos, un corn răsfrânt - sărman trofeu ce acum nu răsplatea cine știe ce ispravă vânătorească - era rătăcit printre picăturile roșii de sânge. Urme în zăpadă...

Text: Aurel Dula (1934 – 1993) Foto: Dragoș Dula Pe Dragoș îl mai puteți găsi aici: http://dragosdula.wix.com/photos

ROMANIA MAGICA

1 februarie 2016

|9

Dincolo de nori Când pui mai mulți fotografi în același loc, fotografiile rezultate vor fi întotdeauna foarte diferite. În mod inevitabil, fiecare din ei vine din locuri diferite, cu un background total distinct. Istoria personală a fiecăruia exprimă și formează modul lor de a fi, de a vedea fotografic, de a lucra, în funcție de povestea lui. În ceea ce privește povestea mea, am învățat sămi formez propria modalitate de a vedea aici, în locul acesta, între dealuri și păduri, între cătune momârlănesti, și prin munții ce străjuiesc această vale.

Aici mi-am format o idee despre această lume, despre planetă. Făceam lungi plimbări împreună cu bunicul meu, o persoană extraordinară, străbătând împreună păduri și poteci de munte. Veneam aici să învățăm să privim.

Căci în spatele fiecărui munte, există o poveste, există locuri de văzut, mari de străbătut, universuri întregi de

explorat. Aici visam cu ochii deschiși, întins pe spate în fânațele parfumate, explorând cu aripile imaginației fiecare din posibilele universuri de dincolo de vârfuri. Voiam să mă duc dincolo de piscuri, să cunosc, să ating țări îndepărtate, oameni, experiențe, mâncăruri, locuri….

Acum străbat din nou, alături de cățelușă, aceleași dealuri…schimbate de ani, cu ochii diferiți, încercând să văd cu aceiași ochii proaspeți ai copilului. Și înțeleg că trebuie să ne învățăm copiii că pământul acesta, de sub picioarele lor, este format din cenușa bunicilor și străbunicilor noștri; să înțeleagă și să respecte pământul în care odihnesc strămoșii noștri. Pământul acesta, batjocorit și distrus de modernitate și “civilizație” este originea noastra, este

Mama tuturor. Iar modul în care ne tratăm pământul va fi modul în care pământul ne va trata pe noi. Poate vă veți întreba de ce atât de multe cruci fotografiate: în tradiția lor, momârlanii au respectat glia și strămoșii lor, care sunt îngropați în pământul pe care l-au lucrat o întreagă viață. La fiecare cruce și mormânt tradiția spune că trebuia plantat un vlăstar tânăr de pom fructifer, pentru ca sufletul străbunilor să înflorească și să rodească an de an.

Text și foto: Bogdan Dan Pe Bogdan îl mai găsiți aici: https://bogdandanphotography.wordpress.com

Locuri magice Cineva îmi spunea, cu ceva ani buni în urmă, în timp ce depănam impresii și amintiri despre locuri văzute și oameni întâlniți, că sunt puțini cei care au șansa de a se abate în locuri magice. Acele locuri în care pășești cu sfială, cu reverență, în care rar au pășit alte suflete; un tărâm rupt parcă din legende și poveștile bătrânilor, în care zeii și zânele păgâne ale naturii își au încă lăcașul…

Locuri în care auzi șoapte firave în vantul ce adie, voci în unduirea frunzelor și simți

cum întreaga ființă ți se umple de liniște și armonie. Locuri care s-au salvat cumva, ca prin miracol, printr-o întorsătură stranie a destinului, de tăvălugul nemilos al defrișărilor masive și-a lăcomiei fără egal, nepăsătoare, a patronilor de companii forestiere ce mutilează în voie România.

La Șipote, în Șureanu, vorbele auzite atunci mi-au reînviat în memorie…iată, întradevăr, locurile magice!

Text și foto: Bogdan Dan Pe Bogdan îl mai găsiți aici: https://bogdandanphotography.wordpress.com

10 | 1 februarie 2016

POLITICA LOR

www.voceastrazii.com

Pierdere de șase miliarde de euro pentru România din banii europeni.

Iuliu Winkler – europarlamentar: „Această pierdere înseamnă ineficiență” Un ciclu financiar ineficient. Așa s-ar putea descrie perioada 2007-2013, în care România ar fi putut să absoarbă fonduri europene. În data de 31 decembrie s-a încheiat perioada 20072013 a programului Cadru Financiar Multianual care a avut încă doi ani de prelungire, în care România a pierdut șase miliarde de euro.

Programul cadru financiar multianual 2014-2020 a început cu o oarecare întârziere, după cum explică eurodeputatul Iuliu Winkler „Motivele întârzierii sunt că s-a introdus o procedură la nivelul Comisiei Europene prin care nu mai există un automatism, de exemplu Programul Operațional Regional sau programele de coeziune – în mediu, în transport nu se mai demarează automat când începe noul ciclu. Astfel, s-a încheiat un acord cu fiecare țară, de exemplu între Guvernul României și Comisia Europeană s-a încheiat un contract. Acest contract este menit să asigure faptul că, crește eficiența acestor programe”, a declarat, pentru Vocea Străzii, Iuliu Winkler - europarlamentar.

Chiar dacă Uniunea Europeană a pus la dispoziție alți doi ani în care absorbția de fonduri s-ar fi putut realiza, românii nu s-au străduit să obțină cât mai mulți bani europeni și să se ocupe de dezvoltarea țării. „România pierde foarte mulți bani în perioada 2007-2013, cel puțin șase miliarde de euro, ceea ce înseamnă foarte mulți bani. Acest lucru înseamnă ineficiență. Noi am putut să utilizăm cam 60 la sută din banii puși la dispoziție. Am primit această amânare de doi ani, dar acum într-adevăr vom pierde banii. Acești bani se vor pierde definitiv și România are de pierdut miliarde de euro, ceea ce

înseamnă patru procente din PIB”, mai afirmă europarlamentarul hunedorean.

Această situație nu se mai poate reglementa, deoarece acest cadru anual s-a încheiat. Comisia Europeană a tot tras semnale de alarmă de vreo doi ani de zile, însă România a rămas cu această pierdere.

Iuliu Winkler: „Sunt alte țări care ar fi cheltuit cu plăcere banii pe care România i-a pierdut” Următorul ciclu financiar începe din 2014 până în 2020. Acest interval a fost redus cu 3,4 la sută în termeni reali, în comparație cu Cadrul Financiar Multianual precedent. Acordul la care s-a ajuns în Consiliul European limitează cheltuielile maxime posibilie pentru o Uniune Europeană cu 28 de state membre la 959,99 miliarde de euro în angajamente de plată, sumă echivalentă cu unu la sută din venitul național brut al Uniunii.

Această reducere este motivată de necesitatea de a se reflecta consolidarea finanțelor publice la nivel național. Este pentru prima dată că limita globală a cheltuielilor pentru un CFM a fost redusă în comparație cu CFM anterior. Statelor membre li se va permite să rețină doar 20 % (în loc de 25 % cum era înainte) din resursele proprii tradiționale pentru acoperirea costurilor legate de colectare.

România are o șansă în acest interval să absoarbă fonduri europene și să cunoască o puternică dezvoltare, dacă guvernanții se vor implica mai mult.

Autoritățile de management sunt cele care se ocupă de proiecte, iar europarlamentarul hunedorean susține că acest ciclu financiar ar putea fi unul mai bun odată cu noul guvern de tehnocrați, condus de fostul comisar european- Dacian Cioloș. „Domnul Cioloș, fiind comisar european cu conexiunile sale europene sperăm să dea un implus.

Să dea dispoziție miniștrilor săi să vină la Bruxelles, pentru că în ultimii ani, miniștrii nu au prea venit la Bruxelles și ar fi ideal să vină să participe la întâlniri”, spune Winkler. Și la Comisia Europeană se fac întâlniri, și la Consiliul European sunt organizate summit-uri europene care se organizează din trei în trei luni. „Acolo participă miniștri, dacă România trimite un funcționar de rang inferior, atunci bineînțeles el este acolo prezent la ședință, dar deși România este prezentă, s-ar putea ca acest funcționar să nu primească cuvântul. Acesta nu poate negocia, acolo se discută la nivelul la care este. Așa am pierdut niște lucruri și în strategia energetică pe care încă nu o avem, dar și povestea ajutorului de stat, al mineritului din Valea Jiului. Multe lucruri s-au pierdut, ca să dau exemplu din Hunedoara din motivul că nu au fost persoanele care trebuie”, mai spune eurodeputatul.

Concluzionând, un funcționar nu poate discuta la o întâlnire cu miniștri, pentru că nu primește cuvântul și acest lucru face ca țara care trimite un funcționar drept participant să nu aibă un cuvânt de spus în Parlamentul European.

Astfel, în funcție de autoritățile de management și de organizarea guvernului, România ar putea accesa proiecte în perioada 2014-2020.

Iulia BĂLUȘĂ

2016 te invităm să schiezi la Straja, cea Schiază în Straja cu noi! maiÎncăutată stațiune montană din județul

Hunedoara, aflată în plină dezvoltare în ultimii ani. Școală de schi, mâncare bună, cazare, distracție și adrenalină. Asta îți oferim dacă alegi să te perfecționezi în taina schiului în cadrul școlii noastre de schi.

Oferta include: 6 nopți cazare la hotel de 3*; 3 mese/zi/persoană; cursurile de schi; instructori de schi profesioniști, care sunt și salvatori montani.

Tarif: 1.140 lei/persoană.

Contact:

P

tel.: 004 07200 156 46/004 0726 191 341 transilvania.adventure@gmail.com

www.voceastrazii.com

REVOLTE

1 februarie 2016

| 11

Alb, verde, galben şi roşu – criterii de salvare în spitalele româneşti

Intri, ţi se face fişa, aştepţi, eşti consultat.

Cam aşa ar trebui să se procedeze, în mod normal. Zic acum şi aici cum am zis şi atunci acolo, în calitate de simplu, viitor şi eventual pacient: M-am lovit la cap, odinioară (după ochi, aş zice acum patru, cinci ani); Lovitura respectivă nu mi-a făcut niciodată probleme, până pe autostrada slovenilor, via România.

Niciodată ca atunci, conştient fiind de avizul medicilor când m-au văzut prima oară, după plesneală (adică acum patru, cinci ani) că lovitura respectivă se va agrava în timp, mecanismul genetic fiind în măsură să influenţeze traumatismul cranian spre dezvoltare: (doar un ) început de infecţie acum, un simplu hematom atunci.

Depistată iniţial tot la Petroşani şi redepistată de gardienii spitalului de Urgenţă (tot) din Petroşani, într-o zi din ultima săptămână a şederii mele în România, lovitura mea se umfla în creştet diferind de poziţia craniului. Dacă mă aplecam pentru mai mult de câteva secunde, îmi rămânea punga de lichid – cucuiul, în văzul lumii. Nu mă deranja pe mine faptul că îmi vede lumea cucuiul, tocmai de asta nu am luat măsurile necesare, medicamente sau vizite de specialitate, în ciuda durerilor teribile pe care le aveam de cel puţin două ori pe săptămână. Atunci trebuia operat şi am zis pas, fac mai târziu. Şi altă dată era să devină niciodată, dacă nu mă apuca prin Slovenia o durere de cap. Neimportantă aş fi zis, ca de obicei, numai că atunci mi s-a umflat cucuiul şi rămas umflat. La durerile de cap îmi mai zic singur, uneori: sunt dovezi reale că ce-mi trebuie, e tot acolo pe umeri.

Merg la spital, nefiind asigurat sau angajat în România, îngrijorat de situaţie şi speriat de rude. Şi merg la urgenţă. Nu m-a surprins atunci când aproape mi s-a refuzat fişa de consultaţie din cauza (lipsei) asigurării medicale, dar am solicitat asta insistent. Fără pipăieli, fără specialişti, dar cu o tensiune normală, aflu că durerile mele de cap şi mai ales umflătura respectivă este normală vârstei mele, că n-ar fi motive de îngrijorare. Asta, în triaj. Acolo unde stau de obicei oamenii bolnavi, mulţi la număr, acolo unde se pare că nimeni nu îi bagă în seamă; Pe acolo pe unde toţi reponsabilii de curăţenie se cred doctori şi te măsoară din priviri şi se consideră oarecum superiori – da, ăla e triajul. Cer (la fel de insistent), să vorbesc cu un superior al tinerei domnişoare doctor gardian, pentru a lămuri situaţia. E mai uşor, astăzi, să găseşti un doctor umil decât alţii, de la igienă.

Păi este sau nu o urgenţă durerea mea de cap?

Ca să-mi fac loc până la biroul responsabilului, am scos din greşeală ecusonul de presă în loc de buletin. Şi s-a făcut lumină!

După o discuţie rapidă şi o pipăială atentă a cucuilui meu, domnul director mă declară perfect sănătos. Cazul meu nefiind unul de urgentă

atenţie, îmi recomandă o vizită privată (eventual), pe la alţii. N-am fost acolo în calitate de jurnalist ca să fiu tratat cu prioritate, ci să aflu criteriile de tratament de urgenţă ale Triajului, ştiind bine că în alte ţări este afişat în sălile de aşteptare baremul de gravitate al consultului/intervenţiei.

Nu le-am aflat, pentru că la noi în România sunt facultative, iar la Petroşani “lumea nu citeşte, domnule. De ce să le punem?”. Deci, doctorul din Triaj beneficiază de un transplant de raze X şi poate vedea direct prin craniul pacientului, fiind în măsură să clasifice un hematom extradural de unul subdural, o contuzie de o traumă acută.

Brici! Sigur mi-am greşit meseria.

Nu m-au consultat, nu m-au operat, nu pastile, nimic. Şi aveau cu ce, aveau unde. Şi mă întorc în ţara adoptivă, întrerup concediul. Consult la prima oră a dimineţii şi intervenţie chirurgicală (deloc facultativă), chiar dacă la un spital mic, de provincie, s-au încumetat. Cucuiul se infectase şi din ce am înţeles eu, ca (la fel) simplu pacient (şi culmea, străin), aveam un traumtism acut cranian, hematomul extradural care s-a instalat din primele ore de după accident/lovitură şi care poate/putea avea consecinţe grave asupra vieţii. În acest caz, acumularea acută de sânge în spaţiul dintre os şi creier (prin ruperea de vase atât ale calotei osoase cât şi ale meningelor) poate produce un cheag de sânge, (hematom). Acesta, prin volum, într-un spaţiu limitat, poate să comprime (apese) creierul ajungând până la oprirea funcţiilor vitale.

Adică băi, puteam să mor?

Staţi aşa, că abia acum realizez. Şi m-au operat, în doar o oră şi 40 de minute, cu două flacoane de anestezic (fără folos) şi fără aparaturile pe care le are un spital judeţean de urgenţă. Sâc! Tocmai de aia mi-au şi închis operaţia cu hematomul încă lipit de craniu, nu aveau scula necesară ca să-l desfacă. Aşadar mă aşteaptă o altă aventură.

N-ar fi asta problema, dacă nu aş fi acum nevoit să iau şi două feluri de pastile (probabil) toată viaţa, pentru controlul presiunii sângelui – cu următoarea vizită în 2016. Da, unele mai ieftine şi mai multe, iar celelalte (de nevoie), în confecţii de câte două, ce ar trebui să prevină durerile mele constante de „bostan” - ce costă (numai) 30 de euro. Şi nu e grav, dar nu pot omite explicaţia domnului doctor director al spitalului din România care mi-a explicat “în

termeni medicali”, că urgenţele se clasifică în “cele de cod roşu, unde este nevoie de intervenţie imediată, galben, verde şi alb, unde pacienţii pot aştepta şi până la şase/opt ore. Apoi, mai sunt cele contra-cost, în mod normal când se solitică un consult de interne, chirurgie, de care consideră pacientul că are nevoie, se plăteşte chitanţă pentru serviciul respectiv în media preţurilor stabilite la nivel de spital”.

Bun, acum întrebarea capcană a fost (a mea): este sau nu o urgenţă durerea şi cucuiul meu plin de lichid? Şi explic situaţia: lovitură veche, durere nouă, cucui existent, lichid.

“Nu este o urgenţă. Urgenţă este ceva acut, apărut acum şi care poate pune în pericol viaţa pacientului. Aia înseamnă urgenţă. Ceea ce aveţi dumneavoastră este o… durere de cap. Cefalee persistentă. Mergeţi la doctorul de familie, pentru că lovitura dumneavoastră nu are nici o legătură cu ce aveţi acum.”

Reclasificăm şi noi codurile astea de urgenţă, sau măcar ne orientăm? Le luăm în considerare?

Mă bucur totuşi că acum sunt bine, îmi pare rău de cei care pătimesc din cauza sistemului sanitar şi a celor care îl administrează. Mă bucur iar că nu am aşteptat consultul în România că aş fi bătut recordul la ore de stat şi mulţumesc celor care şi-au dat interesul să mă consulte şi să mă opereze, pentru că până la urmă… doar nu era urgenţă. Nu? Sergiu BALABAN-DUCK

12 | 1 februarie 2016

VOCEA STRAZII

Recviem vesel la moartea programatã a minei Petrila

În ziua de 24 octombrie 2015, Radio România Actualități transmitea din oră-n oră, la buletinele de știri, faptul că în acea zi la Mina Petrila se va scoate ultima tonă de cărbune. Știrea era însoțită de două amănunte relativ semnificative. Unul se referea la faptul că mina a dat cărbune, neîntrerupt, vreme de peste 165 de ani.

(Adică și în timpul primului război mondial și în timpul celui de-al doilea, și-n capitalism, și-n comunism dar iată că, mai aprigă decât toate celelalte la un loc, tranziția i-a venit de hac.) A doua informație ținea de Cartea Recordurilor și ne releva faptul că la Petrila ar fi (fost) cea mai adâncă mină din România.

E oficial. Trecutul minei Petrila va fi gestionat, operativ, de d. Căldărar de la Remat Transilvania SRL Am fost curios cum a primit comunitatea locală această știre năpraznică și am purces, de îndată, la fața locului. Director la societatea “Închideri de mine” (din care face parte și mina Petrila) este d. Aurel Anghel, un cetățean ajuns în vârful piramidei datorită unor strânse legături de familia Răsmeriță. Ideea unor inimoși oameni din firava societate civilă din Vale și al unor arhitecți din București de a salva patrimoniul industrial aflat la suprafață e privită, cu vădită dușmănie, de respectivul director. El vrea să radă tot și să scoată până la ultimul kilogram de fier vechi din armăturile construcțiilor de la suprafață.

Dl. Căldărar și societatea domniei sale, Remat Transilvania Impex SRL, abia așteaptă să poată intra, din plin, (și) în monumentele industriale din zonă. Contractul a fost încheiat la un preț de 0,97 lei pe kilogram iar de la mina Petrila trebuie să fie ridicate 579 de tone de deșeuri, contractul având o valoare de 721 mii lei.

România salivează de plăcere la gândul că o să-i intre în cont mărunțișul. E o răsplată binemeritată pentru ceea ce au

www.voceastrazii.com trudit, pe brânci și-n gropi adânci, generațiile anterioare. Aurel Anghel zice că nu-și poate permite să piardă banii din subvenție și, din acest motiv, vrea să pună la pământ toate construcțiile de la suprafață ale tuturor minelor care se vor închide în Vale. Nu suntem noi, oare, “Țara lui Tabula rasa”? Dl. Căldărar, mult mai abil decât noi toți, știe de mult timp acest secret…

Revolta arhitectului petrilean:“Vă doresc să aveți parte la tot pasul de impertinența și nesimțirea crasă de care dați dovadă…”

Arhitecții, prin vocea unuia dintre ei, născut chiar la Petrila, spun despre Anghel că “e un idiot”. Cităm, ca să n-avem vorbe: ”Domnule Anghel, sunteți un nenorocit de doi bani, incapabil să perceapă conceptul de patrimoniu industrial. Voi putea să v-o spun și în față, dacă îmi oferiți oportunitatea, fără nicio problemă. Pentru a rula sume de bani în anumite direcții sunteți gata să faceți tot ceea ce doriți? Cine sunteți dumneavoastră la scara istoriei, mai mult decat un simplu idiot? Vă uitați numai în grădina proprie, servindu-vă doar propriile interese, dar nu și ale societății în ansamblu. Atât de ușor vă descotorosiți de identitatea unor locuri pe care se pare că nu le apreciați. Atât de ușor o activitate care ar trebui să vă fie dragă, de care să vă mândriți, mineritul, vă deranjează în necesitatea de a respecta o subvenție nenorocită? Ce este greu de înțeles în noțiunea de patrimoniu industrial? Asta înseamnă că orice clădire, indiferent că are sau nu valoare arhitecturală, dacă este relevantă pentru perioada în care a fost construită atunci merită păstrată pentru că le transmite generațiilor care vor urma (nu doar dumneavoastră, și după moartea dumneavoastră nimănui) că aici a existat o activitate de un anume tip, care aproape pentru toți a fost rațiunea de a fi în Valea Jiului. Vă doresc să aveți parte la tot pasul de impertinența și nesimțirea crasă de care dați dovada, și să le primiți pe toate exact așa cum le meritați, în toate etapele vieții, pentru că despre un idiot mai nenorocit ca dumneavoastră nu am mai auzit de mult timp. Numai bine! Dar nu al dumneavoastră, ci al nostru, al tuturor, al societății”. Scrisoarea este semnată de arhitectul Mihai-Ionuț Danciu de la Centrul de Cercetare pentru Planificare Urbană, Universitatea Politehnică Timișoara- ACV Petroșani și textul a apărut, în Vale, doar într-o gazetă de dimineață.

Recolta altora, parastasul nostru…

D. Anghel a promis jurnaliștilor că-l va da în judecată pe dl. arhitect deși încă nu-l cunoaște personal. “Idiotul” din textul de mai sus zice că, poate, va avea ocazia să dea ochii cu el și atunci o să vadă lumea ce confruntare de idei se va isca, ce argumente solide se vor pune la bătaie, ce spectacol al inteligențelor se va desfășura pe scena vieții și a morții… Marea durere a d-lui Anghel se trage de la faptul că onor Comisia Centrală de pe lângă Ministerul Culturii a decis că un număr de șapte clădiri ce aparțin minei Petrila sunt monumente istorice și acestea vor putea scăpa de o demolare iminentă. Am aflat, pe surse, că asupra ministrului Culturii (din Guvernul Ponta) s-au făcut presiuni majore ca să nu declare respectivele clădiri ca parte din patrimoniul nostru industrial. Între timp, arhitecta Ilinca Păun și echipa domniei sale a reușit să-l convingă pe noul ministru să semneze ordinul. “Ce ne facem”, s-a alarmat directorul Anghel, “dacă toate minele din Valea Jiului sunt unicat o să le declarăm pe toate monumente istorice?” Răspunsul, deși e la mintea cocoșului, e încă o mare enigmă pentru cel care-și pune asemenea întrebări…

www.voceastrazii.com

Primarul Ilie Păducel din Petrila mimează și el durerea pe care i-o pricinuiește închiderea minei. Și pentru ca petrileanul să-și înece, în mod adecvat, amarul, întâiul om al urbei a încins o horă pe mormântul proaspăt al minei defuncte și a organizat, cu fastul cuvenit, “Ziua recoltei 2015”. În Valea Jiului se face cartoful și, cât de cât, porumbul și dovlecii. Momârlanii mai culeg și niște prune din care fac o țuică slabă, la concurență cu una, și mai slabă, fabricată în Oltenia. Am străbătut centrul Petrilei în zilele sfârșitului de săptămână pentru a vedea cum sărbătoresc minerii închiderea minei lor. Pentru că circulația în oraș era deviată a trebuit să ocolesc, cu mașina, pe la strada Minei, să trec pe strada Alexandru Sahia și să o parchez lângă “Lovendal”, brutăria de lângă casa natală a lui Ion D. Sîrbu.

M-am uitat la mașinile care erau parcate alături. Erau din Baia Mare, din Sibiu, din Harghita și din județul Gorj. ‘Bucovina” SRL din Suceava și “Boreal” SRL din Baia Mare au adus scena pentru a se putea produce artiștii locali și cei invitați. Oaspeții și-au adus recolta la Petrila ca să-i facă pe mineri să se distreze, pe cinste, la parastasul minei lor.

Petrila râde, cântă și falsează. La Ziua Recoltei Cu “Fantezia Michi” te poți da pe un tobogan umflat cu aerul nostru tare de munte. Pe “Terasa Lidia” poți mânca “mici gugulani/ proaspeți și buni”. Peste drum sunt de vânzare icoane cu Arsenie Boca, fabricate în China, și flip-uri pentru telefoane, cu 20 de lei bucata.

La “Tombola fără pierdere” te distrezi doar cu un singur leu. “Costel din Turcinești” își vinde vinul negru cu 6 lei litrul, cu 2 lei paharul de 250 ml și cu 4 lei pe cel de 500 ml.

Vinul negru fiert de Costel e mai scump pentru că în prețul de cost intră și gazul consumat din propria-i butelie. Doritorii dau 2,5 lei pe un pahar de un sfert de litru și 5 lei pe cel de jumătate. Mustul alb are același preț ca vinul negru. Palinca e 30 de lei/ litrul iar țuica se dă la jumătate de preț: doar15 lei. Vata de zahăr, merele glazurate, pop cornul, chipsurile (sărate sau caramel) ori frăguțele din zahăr sunt vândute de un domn rotofei ce și-a pus un cilindru cu steagul american pe cap. Produsele tradiționale din porc le găsești “La Ioșka și Mișka”, doi comercianți din Harcov (adică din Harghita & Covasna).

Palinca lor care este, neaparat, “de Maramureș” se dă, ca să vezi drăcia dracului, cu 5 lei mai ieftin decât produsul echivalent al d-lui Costel din Turcinești.

Merele și perele “made in Harcov” costă 2 lei kg., iar gutuile -3.

Merdenelele de la “Lowendal” (cu brânză sărată sau dulce) sunt cu un leu bucata și se trec ca pâinea caldă.

VOCEA STRAZII

N-am văzut, deși am dat ochii roată prin tot târgul, nici un momârlan cu vreun produs tradițional sau cu ceva din recolta lor din anul ăsta.

Momârlanii din zonă au ajuns domni și la mină și la primărie. Ei nu mai produc nimic și cumpără totul.

Din punct de vedere topografic, “Ziua Recoltei” se întinde cam de la strada Minei și până la strada 1 Iunie. În acest interval urban, Petrila trăiește în plin paradox și a ajuns raiul formelor fără fond. Să ne explicăm… Pe strada Minei nu mai există mina, pe strada Cărbunelui oamenii nu se mai încălzesc cu “aurul negru” scos din subteranele orașului, pe strada Castanilor nu mai e nici un castan (nici din cel sălbatic, nici din cel comestibil), pe strada Trandafirilor nu mai întâlnești nici măcar un măceș iar pe strada 1 Iunie nu se mai joacă nici un copil. Strada respectivă, parte a fostei colonii petrilene, mai are fix două case. Una e de-o parte a străzii, alta în cealalată parte. Acolo locuiesc un scriitor și un artist plastic. Strada nu are mai mult de 50 de metri, se scaldă într-un noroi până dincolo de pantofi și se termină, brusc, într-un dâmb de pământ. Pe o tablă de metal (pe care artistul plastic a primit-o tocmai din America, de la faimoșii Barnes&Nobles) scrie, cu litere albe pe un fond albastru, “Stop. Stupizii nu pot trece dincolo de acest punct “. Adică din Petrila în Foarte Micul Paris. Deși 1 Iunie e o stradă foarte mică, ea nu e asfaltată și se pare că, potrivit programului său electoral, primarul Păducel nu o va asfalta niciodată. El știe, din surse sigure, că ăia doi nu l-au votat niciodată și nici n-au de gând să-și schimbe orientarea politică.

Artiștii și-au botezat locul “Foarte Micul Paris” și vor să ceară, printr-un viitor referendum stradal, alipirea lor la Marele Paris, capitala Luminii.

Petrila mea, la o zi după ultima ei tonă de cărbune Cu toate acestea, Petrila nu va muri. Un întreprinzător a deschis deja, într-o remorcă, o “curățătorie de perne” după o metodă vestică. În 5-10 minute ți-o curăță și îți schimbă dosul de pernă vechi cu unul nou. E nemțesc și e pe alese. Altul cumpără aur de 8 și 9 karate și argint (sub orice formă) pentru topit și prelucrat. Plata se face pe loc. Un cetățean vrea să cumpere butelii cu 50 lei și pune, la rândul lui, banii jos. În plus, întreprinzătorul se deplasează personal la domiciliul vânzătorului. Brutăria TED va face, în continuare, baghete bavareze și eiwenbeck-uri cu 2 lei “după rețete tradiționale din Valea Jiului și Țara Hațegului”.

Ignorând faptul că domnul Dan e la răcoare, Partidul Poporului Dan Diaconescu va face, potrivit anunțului din geam, noi înscrieri și va oferi celor doritori audiențe în fiecare joi de orele 16 la 18. Instructorii auto pregătesc șoferi categoria B la preț de criză, cu plata în rate și oferă reduceri semnificative pentru elevi și studenți.

Pe strada Cărbunelui poți să-ți cumperi schiuri Salomon și cauciucuri, second hand, Michelin. “Romland Tour” va face, ca și până acum, doar transporturi ocazionale. La orice butic din Petrila poți să-ți cumperi cartele ca să poți vorbi, nelimitat, cu cei plecați în Italia și Spania. La final, o veste bună și de ultimă

1 februarie 2016

| 13

oră: în piața din Petroșani a apărut dragaveiul și e doar 5 lei kilogramul Noua clasă muncitoare merge (și ea) în Paradis…

“Unde este clasa muncitoare? Unde sunt steagurile tale, pumnii tăi, sfânta dorință de dreptate și libertate?” . Așa se întreba, în urmă cu vreo jumătate de secol, scriitorul petrilean Ion D. Sîrbu. Și tot el își oferea și răspunsul: “Tăcere.” Lângă clădirea pe care era scris, cu vopsea roșie, textul de mai sus erau trei tomberoane.

Unul pentru sticlă, altul pentru hârtie și unul pentru ce se mai nimerește. Ultimul era plin - ochi cu salopete de foști mineri. Erau salopetele celor disponibilizați care își vor aștepta acasă, ajutați de stat, sorocul pentru a intra în pensie. Între ciorapi, cămăși, maiouri, pufoaice (care nu mai aveau nici o utilitate practică) am găsit și un număr recent din “Povestea mea”.

Pe coperta numărului 25, anul XIX, erau titluri pline de miez: “Soacra mea a încercat să-mi facă rost de un amant” sau “Știam că este infidel dar tot m-am îndrăgostit de el”. Dincolo de mină, în oraș, este, oarecum, ca-n “povestea mea”. Cei din Alba Iulia ne-ar angaja fetele ca dansatoare și animatoare. O companie de pază din Vale selectează agenți și agente de securitate. O fabrică de cablaje din Orăștie promite să nu-i tragă pe sfoară pe cei care îi vor călca pragul.

Băieții care știu englezește sunt așteptați la o fabrică de electronice din Cehia. Fetele care au aptitudini și vor să lucreze la videochat vor fi și cele mai avantajate. Lor li se promit salarii în euro, de la 1.500 la 4.500. În funcție de performanțele lor artistice…

Epilog cu Gogu. Gogu al nostru, cel de pe strada Alexandru Sahia…

La plecare, mi-am luat mașina din parcare și am străbătut, din nou, strada Alexandru Sahia. Pentru cine nu știe, Alexandru Sahia e scriitorul despre care am învățat la școală cum stau lucrurile cu “Uzina vie” și cu Bozan cel care și-a pierdut piciorul în câmpul muncii și căruia patronii nu vor să-i ia unul de lemn. “Fabrica nu-i obligată să-ți dea și picioare”, era mesajul patronatului.

(Acum, fără îndoială, lucrurile s-au schimbat mult. Azi, mina îți dă câte picioare vrei. În fund!) Aveam capul plecat și ochii-n pământ. Deodată, am remarcat, caligrafiat pe asfalt cu litere mari, de tipar, un text scris de-a-ndoaselea. Mă opresc și-l citesc cu mirare: “Gogu suge p..a!” M-am întrebat, în mod firesc, cine este acest misterios și pervers domn Gogu. Apoi mi-am adus aminte că, la orele de română, le vorbeam copiilor despre aprigul personajul colectiv din “Răscoala” sau din “Alexandru Lăpușneanu”. Atunci am avut o revelație: Gogu suntem chiar noi, petrilenii! Noi, toți, în frunte cu veșnicul nostru primar. Și atunci mi-am dat seama că “Viitorul sună bine”. Adică în felul ăsta, frust si la obiect, în care s-a exprimat, pentru noi toți, unul din concitadinii mei: “Gogu suge p..a!”

Mihai BARBU

14 | 1 februarie 2016

www.voceastrazii.com

REVOLTE

Gânduri despre închiderea minelor

din Valea Jiului Înainte de toate vreau să precizez faptul că sunt un miner al Văii Jiului și scriu în numele multor ortaci, colegi și prieteni.

Sătui de lupte sindicale josnice, îmbătați de articolele din presă propagandiste și obosiți de muncă, griji și nevoi, ne confruntăm cu o situație socio-economică fără precedent.

Europa dictează, România nu ne vrea, dar cu noi cum rămâne?

Mi-aș dori să nu ne victimizăm, să fim mândri în continuare că suntem mineri, dar suntem victime, victime ale unei societăți neocomuniste politizate fără scrupule, amatoare de bârfe și can-canuri, victime ale unei țări care vrea să ne îngroape în rușine și sărăcie.

Viața de miner nu este ușoară și am aflat asta cu toții încă din anii tinereții.

De ce am ales să fim mineri?

Deoarece asta eram cu toții îndrumați încă de pe băncile școlii, asta au făcut părinții noștri. Înainte de Revoluție și chiar după școlile profesionale, te ademeneau cu contracte, contracte în care aveai dreptul la bursă și un loc de munca după terminarea studiilor.

Am fost educați să devenim mineri și neam dorit să devenim mineri. Cei dinaintea noastră au venit, de bună voie unii, alții au fost detașați, adunați de prin sate sărace din Moldova, cu promisiunea unei noi vieți, păcăliți și aduși în trenuri pline, de un regim socialist.

Aceia, dragii mei, au fost părinții noștri, oameni care au trudit din greu în minele din

Valea Jiului și unii și-au dat chiar și viața pentru o bucată de pâine!

Acum, domnilor politicieni, ne mai amintim de ei doar in 6 August și ne pozăm cu coroane de flori, fără scrupule, jignindu-le memoria și pe noi. generațiile actuale, uitându-ne de tot.

Societatea, presa din țară, politicienii, cu toții aplaudă și îmbrățișează noul concept.

Resurse regenerabile, eco, cu toții vor să închidă minele de cărbune. Bun, perfect de acord, dacă asta se cere și mai nou tot ceea ce boierii din Europa cer, zis și făcut de țara noastră, nu a lor, dar, mă rog... haideți să o facem ”ca la carte”, cum spune românul.

Chiar dacă mă condamn singur, măcar generațiile viitoare să plece departe de aici!

Dezafectare, conservare, protecție socială, despăgubiri...

Nu mai pot citi, am lacrimi în ochi. Pe bune, avem noi dreptul acesta?

De mâine îmi caut loc de muncă , am auzit ca se plătește bine la... stai că nu îmi aduc aminte IBM, sau APPLE sau ce mai avem noi în Valea Jiului, parcă NASA. Nu vă e rușine domnilor politicieni?

Nu este de muncă în Vale, muncă decentă după ani și ani de minerit , dar nu vă e deloc rușine! Și ce știm noi să facem? Că avem o viață întreagă de minerit în spate, am lucrat și șase zile pe săptămâna, și am lucrat și non stop, doar ca să ne păstrăm amărâta și chinuita pâine și asta de peste 15 ani!

Vreți să scăpați de noi. Prea bine, să fie decent și legal, să nu credeți voi că minerul, așa obosit cum este el și prost, cum îl credeți voi, o să lase pâinea din mâna copiilor lor așa ușor, zâmbind!

Ne condamnați la sărăcie, foamete, pe noi și copiii noștri. Postați pe Facebook tot felul de idei și comentarii idioate și asta chiar și unii dintre noi, termocentralele aruncă cu noroi în noi, dau vina pe noi, noi pe ei, sindicatele unii pe alții, cei cu adevărat responsabili dau din umeri.

Nu ne mai instigați! Nu ne mai folosiți!

PROȘTILOR, VĂ SPUN, azi ne pierdem pâinea noi, dar mâine va veni și vremea voastră, că țara asta are un obicei prost să închidă tot și să ne arunce slugi la străini.

Eu vă spun tuturor în numele ortacilor din Valea Jiului, haideți dracului să lăsăm luptele sindicale și bârfele pe Facebook și să ne unim odată pentru totdeauna pentru un scop comun și nobil, SĂ CONTINUĂM ATÂT CÂT SE MAI POATE SĂ DUCEM O PÂINE ACASĂ LA COPII ȘI DACĂ O FI SĂ TERMINĂM SĂ O FACEM LEGAL , RESPECTÂND ART. 52.

Acordați-ne șansa să ne pregătim de viitor decent, nu neglijați impactul social și nu uitați de noi minerii!

Cu mult bun simț mă semnez: Ștefan Vasile Ban NOROC BUN!

LEGEA MINELOR CAPITOLUL VII - ÎNCHIDEREA MINELOR 1). Activitatea miniera de exploatare a unui zăcământ încetează când: a). resursele minerale exploatabile s-au epuizat; b). continuarea exploatării a devenit imposibila datorită unor cauze naturale - inundații, surpări, alunecări de teren sau provocate - focuri endogene, explozii de gaze -, ale căror efecte nu pot fi înlăturate

prin intervenții tehnice, în condiții economice; c). exploatarea a devenit nerentabila economic.

Cine, dragii mei, se fac vinovați de punctul c).? Nu aduc acuze, vă las pe voi să vă dați cu părerea. Este ușor să acuzăm, dar haideți să căutam soluții! Oare politicul? O fi conducerea trecută , poate noi?

www.voceastrazii.com

REVOLTE

ART. 52 1). Inițiativa de încetare a activității unei mine sau cariere aparține titularului licenței de exploatare, care prezintă autorității competente o cerere însoțită de planul de încetare a activității actualizat, cuprinzând: a). motivația încetării activității, bazată pe o documentație tehnicoeconomică; b). programul tehnic de dezafectare sau conservare a exploatării, ce va include si programul de monitorizare a factorilor de mediu postînchidere. în cazul companiilor și societăților naționale

1 februarie 2016

| 15

miniere, programul va fi aprobat în prealabil de ministerul de resort; c). programul de protecție socială a personalului, prin redistribuire si/sau reconversie profesională, despăgubiri financiare și/sau măsuri de dezvoltare regionala pentru crearea de noi locuri de munca, întocmit conform legii, după consultarea cu grupurile afectate, si aprobat de autoritatea competenta în domeniul protecției sociale. În cazul companiilor și societăților naționale miniere, acesta este aprobat în prealabil și de ministerul de resort;

RECLAMA

Bieții mineri

publicat de cenaclul Lumina Lină

REF: Noroc bun și vai de voi, Breasla cea mai des furată, Și suntem, vai de noi, Țara cea mai dezbinată.

Acum sunt folosiți minerii, Si-n urma lor rămâne frica, Să dau un crezământ “Puterii”, Când ei de fapt nu au nimica.

Pe ei i-am scos mereu în stradă, Și ca soldați sau praf de pușcă, La propagandă, în paradă, Dar i-am ținut de fapt în cușcă.

Le vor plăti străinii file, De condică bolnăvicoasă, Și așa se vor sfârși cu zile, În munca cea tuberculoasă.

S-au folosit de ei guverne, De fața lor tumefiată, S-au dat în urma lor consemne, Și zile de închisori, răsplată.

În acest timp predestinații, Ce guvernează fără bine, Vor face zilnic inovații, Din șpagă, cont în bănci străine.

În 90, erau tovarăși, Un ESCU, ce spunea palavre, Și au rămas la vârf aceiași, Distributorii de otrave.

Dar vai, ateul n-are milă, Și nici morală, cum se știe, Și spun: mineri- marionete,sau Noapte Bună, Românie!

TA AICI

Pentru detalii referitoare la oferta de publicitate ne puteți contacta la nr. de telefon 0040726191341

16 | 1 februarie 2016

www.voceastrazii.com

DIVERSE

Ana Demian – premiantul de sâmbătă

Sâmbătă a fost o altă poveste, o altă filă scrisă în istoria, de acum, campaniei prin care mulțumim oamenilor care oferă societății, oamenilor din jur argumente pentru speranță. De data aceasta o să ne vedem cu o doamnă, care la 87 de ani a debutat publicistic, a scos prima carte de sub tipar – o culegere de cântece, obiceiuri din satul ei natal, precum și poezii proprii. „Mă numesc Ana Demian, am 87 de ani și sunt din comuna Orăștioara de

Sus, județul Hunedoara. Pentru că am ajuns la o vârstă destul de înaintată, aceasta numai cu voia lui Dumnezeu, și de multe ori îmi amintesc de obiceiurile noastre vechi, despre tradițiile din satul meu natal, din care, cu timpul, au mai dispărut, m-am gândit să le astern pe hârtie pentru a le face cunoscute urmașilor noștri” – așa a scris autoarea pe coperta patru a cărții care-i poară semnătura – „Poezii și obiceiuri populare”.

Deși a absolvit șapte clase, după cum a relatat Digi24, şi a muncit toată viața la CAP, doamnei i-a plăcut să scrie, să compună și să mențină vii tradițiile specifice satului în care a trăit toată viața. Este unul dintre cei mai în vârstă autori de carte din România. Poeziile compuse de ea și colindele care i-au marcat tinerețea sunt adunate acum într-un volum de

Ținem cont de orice activitate: plimbare, drumeție, schi, alergare, ciclism. Trebuie neapărat să înregistrezi activitatea ta cu una dintre aplicațiile existente pe piață și care sunt free și simplu de instalat pe telefon. Îți creezi un cont personal și îți înregistrezi activitățile sportive.

De fiecare dacă când realizează o activitate sportivă, fiecare participant la acest concurs trebuie să posteze pe Facebook pe pagina evenimentului.

Imaginea lunii pentru fiecare participant va fi contorizată și la sfârșitul perioadei de concurs și anume luna februarie se vor desemna câștigătorii.

Așa cum am precizat, trebuie ca toate activitățile să fie certificate de GPS. SAN Montan va oferi premii celor clasați pe primele trei locuri.

Hai la mișcare

cu San Montan!

Pentru a promova sportul și mișcarea în aer liber, San Montan vă lansează o provocare. Deoarece e iarnă, e frig, lumea se mobilizează mai greu la a face mișcare. În luna februarie, San Montan te invite la cât mai multe zile cu mișcare!

Adică începem de luni, 1 februarie, ora 00:00 și terminăm luni, 29 februarie, ora 24:00. Cine are cele mai multe zile/ore, la sfârșitul perioadei cu activități sportive va fi câștigător.

100 de pagini. Bătrâna care își citește creațiile îmbrăcată în straie tradiționale, cusute și brodate chiar de ea, spune că tot ce a compus este real și inspirat din ceea ce a văzut și a trăit: „Ţăran român, Măria Ta, aş vrea să-ţi cânt cu inima, un cântec ales din popor, din inimile tuturor, căci tu ai fost dintotdeauna așa cum știu că ești și-acuma”.

Precum tradițiile, multe colinde au rămas doar în amintirea bătrânei și în cartea scrisă de ea. Colinda plugarului, a preotului, colinda junelui sau colinda leului sunt doar câteva dintre ele.

Rămasă văduvă de 12 ani, Ana Demian are 2 copii și mai mulți nepoți și strănepoți. Una dintre cele mai mari bucurii ale sale este că, prin volumul publicat, a salvat o parte din tradițiile tinereții sale.

Despre proiectul „Premianții fără premii” E vremea să facem ceva.

A trecut sau ar fi trebuit să apună perioada lui „să se facă”. Dintr-un singur şi banal motiv pentru că se face. Societatea a mers înainte până acum, poate uneori destul de încet faţă

de cum ne-am fi dorit, şi merge în continuare. Proiectul social „Premianţii fără premii” se vrea o modestă răsplată din partea societăţii pentru valorile noastre, cele autentice.

Ei sunt oamenii a căror muncă este de folos tuturor. Ei sunt cei care ne fac viața mai frumoasă prin munca lor.

Artiști, inventatori, meșteșugari și alții care ne arată că frumosul și utilul sunt aici, lângă noi.

Astfel, proiectul vă invită să ieşim în stradă, de data asta nu pentru a protesta, ci pentru a mulţumi celor care, prin munca lor, prin ceea ce fac, prin preocupările lor, ne dau motive de mândrie. Propunerea este ca în fiecare sâmbătă să ne vedem în centrul Devei, la statuia ecvestră a lui Decebal. Vom invita de fiecare dată un om valoros, care prin munca lui, strădaniile lui, face ca România să existe. Vom merge acolo să-l cunoaştem, să-i mulţumim că există şi să-i strângem mâna în semn de preţuire şi respect.

Vă invităm să fiţi parteneri ai unui proiect care doreşte să descopere şi să redescopere valorile României.

Provocarea este lansată tuturor celor care sunt dornici de mișcare și care doresc să aibă o viață sănătoasă și armonioasă!

Pagina evenimentului: https://www.facebook.com/events/ 1555594288099252/