I. Cerul de dincolo de fereastră
Miyuki Ogawa e doar o adolescentă care trăieşte alături de părinţii ei într-un bloc cu multe etaje. Într-o dimineaţă de iunie, Miyuki a decis să nu meargă la cursuri deoarece un taifun dăduse buzna în oraş. Cum părinţii ei plecaseră de curând la serviciu, nu i-a rămas decât să se lase copleşită de atmosfera ploioasă din jur, care acaparase fiecare fir de praf din încăpere. Probabil că şi trenul etern aglomerat pe care-l lua pentru a ajunge la şcoală era la fel de plouat – cu lacrimile vreunei umbrele scurgându-se pe picioarele cuiva, cu oameni de afaceri strânşi laolaltă, mirosind a dezinfectant; cu aerul condiţionat suprasolicitat, făcând ca hainele murate să aibă un iz de iarnă. După ce a decis să mănânce doar un iaurt la micul dejun, Miyuki a revenit în cameră spre a relua lucrul. Scria un roman despre care nu spusese încă nimănui. Nu era terminat, şi chiar de l-ar fi terminat, de unde să ştie ce avea să îi facă apoi? Miyuki îşi undui trupul şi optă pentru manichiură. „Poate că doar vreau să las ceva în urmă pentru când nu voi mai fi.” Miyuki observă cum vântul furios îi bătea în fereastră, urlând ameninţător între blocuri. Se auzeau de undeva sirene. Putea auzi perfect cum copacii se lăsau zguduiţi de vânt, cum camioanele treceau prin apă şi cum un indicator rutier se lăsase doborât… doar lipind urechea de geam. Scenele induse de ploaia răzvrătindu-se îi invadară din nou mintea tinerei – acoperişuri expuse în faţa taifunului furios, maşini ruginite, răspântii pustii, clădiri golite, lumini plăpânde şi colegii ei care îşi făceau lecţiile în linişte.
Holbându-se insistent la caietul care-i stătea dinainte, Miyuki gândi viitorul aşa cum putea fi el. Avea să dea examenele finale în curând, avea să poarte o nouă uniformă, iar dacă sorţii nu-i stăteau împotrivă, avea să meargă la un liceu privat situat la numai patruzeci de minute depărtare de casă şi avea să reintre în echipa de baschet. Avea să lucreze în timpul liber şi poate că avea să iasă cu diverşi băieţi. „Şi după ce absolv, o să merg la universitate”, gândi Miyuki pentru sine.
„Hmm, viaţă de universitate. Şi ei îi va urma o carieră, un mariaj cinstit. Dar n-aş putea să îmi imaginez asta momentan. Oricum, romanul ăsta pe care-l scriu acum nu-mi va afecta viitorul. Dar, de ce mai scriu, atunci?” „Nu, romanul meu n-are de-a face cu ce gândesc acum”, se consolă Miyuki. „N-aş putea alege ce vreau aşa, pocnind din degete. Încă n-am făcut lucruri pe care aş vrea să le fac. O să scriu mai întâi romanul ăsta pentru că vreau să mă cunosc mai bine. Sunt sigură că voi găsi o nouă lume care să mă îmbrace odată ce îl termin.”
Miyuki observă deodată că vântul se potolise. Iar liniştea pusese stăpânire pe camera sa. Şi privind afară, realiză că se luminase. Norii erau răzleţi şi fâşii de cer albastru îşi dădeau coate spre a-şi face loc. Sunetul sandalelor ei căpătă ecou odată ce păşi pe verandă. Ce lume sublimă i se întindea înaintea ochilor! Mai să nu creadă că oraşul care se îneca mai devreme în suspinul ploii se lăsa luminat atât de ostentativ de razele vesele. Norii îşi făceau bagajele şi plecau însoţiţi de briza care alerga nebună prin văzduh. „E prima dată când văd aşa ceva. Da, trebuie că e doar începutul…” Privind la cerul ce devenise tavan pentru verandă, Miyuki gândi că albastrul pictat părea cumva trist. Atât de sus, atât de departe. Şi chiar dacă ştia că nu îl poate atinge, îşi întinse mâna. Iluzoriu. Şi nu realiză nici atunci, nici altcândva, de ce o podidiră lacrimile. Următoarea dimineaţă se arăta proaspătă şi însorită. Miyuki făcea loc paşilor săi printre clădiri, spre a îi lăsa să o ducă în staţie. Oprindu-se brusc, se întoarse pentru a privi spre oraşul ascuns în azuriul cerului. „Sigur nu m-ar crede nimeni dacă aş încerca să spun ce am văzut ieri,” gândi ea. „Nu ştiu de ce, dar m-a marcat… E imposibil să devin o amintire într-o lume
atât de mare.” „Dar, dacă e aşa, de ce continui să îmi scriu povestea?” Miyuki îşi ascunse privirea din faţa cerului, continuându-şi drumul de zi cu zi.