II. Florile de cireş „Ia uite, parcă ar ninge”, zise Akari. Şi a zis asta acum şaptesprezece ani. Doar ce trecuserăm într-a şasea din primară şi ne plimbam în sfera veşniciei, cu ghiozdanele în spate, mereu pe drumul spre casă. Pe atunci, era primăvară şi nenumărate flori de cireş erau în plină naştere în copaci, petalele lor dansând senzual în tandem cu briza, acoperind asfaltul prăfuit de sub picioarele noastre cu o pătură albă. Aerul era cald, iar cerul se întindea deasupra noastră de parcă era o pânză pictată în blând azuriu. Nu departe de noi erau strada principală şi intersecţia de la calea ferată Odasaki, dar zgomotul lor nu ne atingea nicicum. Doar ciripitul păsărilor ne binecuvânta din aer, iar în jurul nostru nu îndrăznea să apară nimeni. Păream tabloul unei scene de primăvară. Într-adevăr. Cel puţin, în amintirile mele momentul ăla apare ca un tablou. Aţi putea crede că e doar un album cu imagini vechi. Pe când încerc să îmi amintesc din trecut, simt că privesc la o pictură ce-mi stă chiar sub nas. Tinerelul abia ce împlinise unsprezece ani, iar în aceeaşi situaţie era şi domnişoara cu care împărţea aceeaşi înălţime. Mă mai holbez uneori la figurile lor îndepărtate, puse în lumina razelor ce îi făcea să pară aparte. Mereu i-am privit în lumina aceea. Şi de fiecare dată mi se părea că fata o lua mereu înainte. Când îmi amintesc sentimentul brusc de tristeţe care i-a acoperit inima băieţelului, mai că devin şi eu, ca adult, trist la rându-mi. Oricum, îmi pot aminti cum Akari a descris ploaia de flori de cireşi, care cădeau alene precum zăpada. Numai că eu nu o văzusem niciodată aşa. Pe atunci, florile de cireş erau doar flori de cireş, iar zăpada rămânea zăpadă. „Ia uite, parcă ar ninge.”
„Chiar? Hmm, aşa o fi…” „Oh, ce mai contează?!”, zise Akari cumva rece, mai făcând doi paşi înainte de a se întoarce. Părul ei şaten lumina pe când lumina cerurilor se reflecta în el iar ea îmi zise din nou ceva ciudat. „Hei, am auzit că ar cădea cu cinci centimetri pe secundă.” „Cum?” „Tu ce crezi?” „Dar eu ştiu?” „Ei haide, gândeşte-te, Takaki-kun.” Habar nu aveam despre ce vorbeşte, aşa că i-am mărturisit că nu ştiu ce să zic. „E viteza cu care cad petalele florilor de cireş. Cinci centimetri pe secundă.” Cinci centimetri pe secundă. Simţeam ceva misterios în asta. Iar eu am lăsat-o să vadă cât de fascinat eram. „Vai, dar ştii tare multe lucruri, Akari.” „Hehe”, îmi zâmbi ea fericită. „Ştiu multe lucruri. Ploaia cade cu cinci centimetri pe secundă. Norii cad cu un centimetru pe
secundă.” „Norii? Adică, norii de pe cer?” „Da, norii de pe cer.”
„Păi şi norii cad? Parcă doar pluteau.” „Să ştii că şi norii cad. Nu plutesc deoarece sunt făcuţi din vapori de apă. Doar dau impresia că plutesc, din cauză că sunt mari şi sunt departe. Pe când vaporii se extind, norii devin mai mari şi apoi cad pe pământ sub formă de ploaie. Sau zăpadă.” „Vai…” i-am zis eu pe când priveam cu fascinaţie norii, pentru ca mai apoi să fiu atent iar la florile de cireş. Vocea veselă şi plăcută a lui Akari făcea ca discursul ei să pară o regulă a
universului. Cinci centimetri pe secundă. „Vai…” repetă şi ea, ironic, luând-o la fugă din senin. „Aşteaptă, Akari!” am strigat eu, în timp ce alergam după ea. Începând cu acel moment, a devenit tradiţie ca eu şi Akari să facem schimb de astfel de informaţii pe care le citiserăm sau le văzuserăm la televizor, în timp ce mergeam spre casă. Chestioare care ni se păreau nouă importante- cum ar fi viteza cu care cad petalele florilor, vârsta universului sau temperatura la care se topeşte argintul. Era de parcă am fi fost o pereche de veveriţe care se pregăteau pentru iarnă, sau mai degrabă călători care străbăteau mările, încercând să cunoască astrologia pentru a captura lumina stelelor ce îmbrăcau întreaga lume. Nu ştiu din ce motiv, dar eram convinşi să aceste mici informaţii aveau să ne fie de folos pe viitor. Da. De asta, atât eu, cât şi Akari, ştiam atât de multe. Ştiam poziţia stelelor în timpul anotimpurilor, sau direcţia şi lumina lui Jupiter înainte de a fi vizibilă cu ochiul liber. Ştiam chiar şi de ce era cerul albastru, de ce pământul avea anotimpuri, când au dispărut neanderthalienii şi
chiar numele speciilor pe cale de dispariţie din perioada cambriană. Eram în aceeaşi măsură fascinaţi de ceea ce era peste noi şi departe de noi. În ceea ce mă priveşte, am uitat majoritatea informaţiilor. Tot ceea ce ştiu e că erau nimicuri care cândva reprezentaseră adevărul pentru mine. Din momentul în care am întâlnit-o pe Akari şi până în momentul separării noastre am crezut că suntem unul şi acelaşi – asta a fost undeva între clasa a patra şi a şasea. Ambii noştri
taţi erau mutaţi frecvent din cauza locului de muncă şi am ajuns în acelaşi timp la aceeaşi şcoală din Tokyo. Mă mutasem în Tokyo din Nagano pe când eram într-a treia şi Akari se mutase din Shizuoka pe când era într-a patra. Chiar şi acum îmi amintesc cât de emoţionată şi tensionată era pe când stătea înaintea noastră în prima zi. Îşi ţinea mâinile împreunate în timp ce lumina primăverii cădea asupra ei, lăsând o umbră să i se prelingă de pe umăr pe păru-i lung. Buzele i se înroşiseră parcă, ochii nu îi clipeau, dar stăteau mari şi uimiţi, pe când direcţia era fixată pe un punct necunoscut. Îmi amintea de imaginea mea, pe care o trăisem în urmă cu un an şi imediat am simţit că suntem cumva mai aproape. Cred că eu am vorbit cu ea mai întâi şi astfel am ajuns
să ne înţelegem de minune. Akari era singura persoană care avea opinii la fel de înrădăcinate ca mine – cum că elevii crescuţi în Stagaya păreau mai maturi, că era greu să respiri în staţiile aglomerate, că apa de la robinet avea un gust teribil. Pentru noi, acestea erau probleme vitale. Eram mici şi bolnăvicioşi pe atunci, aşa că e lesne de înţeles că alegeam biblioteca în detrimentul terenului de sport; asta făcea orele de educaţie fizică un chin pentru noi. Eu şi Akari eram precum nişte adulţi care preferau o conversaţie bună sau o lectură sănătoasă. Pe atunci, tata lucra la o bancă şi trăiam întrun apartament aparţinând firmei; Akari era în aceeaşi situaţie. De-asta mergeam pe acelaşi drum după şcoală. Fiind parcă dependenţi unul de celălalt, petreceam pauzele şi orele de după şcoală împreună. Mereu împreună. Sigur, mulţi dintre colegi preferau să ne tachineze din cauza asta. Şi acum, când îmi amintesc, realizez că felul în care se comportau şi cuvintele spuse erau tipice vârstei. Pe atunci însă, nu puteam percepe corect şi mă simţeam rănit. Nevoia de a fi cu ea a crescut şi mai mult din această cauză.
Într-o zi, ceva notabil s-a întâmplat. Am mers la toaletă şi eram în drum spre clasă când am văzut-o pe Akari cu ochii ţintuiţi pe tablă. Iar pe tablă era un desen cu o umbrelă, sub care erau scrise numele noastre (asta părea cumva hărţuire), în timp ce toţi colegii stăteau deoparte, privind-o curioşi pe Akari. A mers către tablă, încercând să oprească zarva cauzată de gluma lor proastă, dar probabil era prea ruşinată şi s-a oprit la jumătatea drumului. Mi-a năvălit sângele în obraji văzând-o neajutorată şi am pătruns în clasă şi am şters tabla, fără a spune un cuvânt. După care am apucat-o pe Akari de mână şi am tras-o afară din clasă, pe când din spate auzeam voci
încântate, pe care însă le-am ignorat, continuând să alergăm. Nici mie nu mi-a venit să cred cât de curajos am putut fi. Acum însă, când îmi amintesc de fineţea mâinii lui Akari şi de inima care mi se zbătea ca nebuna, îmi dau seama că nimic nu m-ar fi putut face să mă tem. Eram sigur că vor urma altele şi mai rele în viitor, dar orice ar fi fost- chiar dacă ar fi trebuit să mă transfer la alte şcoli, să dau examene, să merg în locuri necunoscute şi să întâlnesc noi oameni, cât timp Akari era acolo, puteam suporta orice. Eram prea tineri ca să numesc asta „iubire”, dar era clar pe atunci că o plăceam pe Akari şi că simţeam că şi ea răspunde sentimentelor mele. Pe când alergam ţinându-ne strâns de mâini, deveneam tot mai sigur de sentimentele mele. Câtă vreme ne
aveam pe noi, puteau cădea cerurile, nu aveam de ce ne teme. Trei ani de atunci, şi sentimentele acelea au continuat să depăşească destinul şi timpul, cu mine petrecând momente preţioase alături de Akari. Am decis de comun acord că urma să mergem la aceeaşi şcoală, apropiată de casă, unde aveam să studiem din greu, împărţindu-ne fericiţi timpul. Bănuiesc că am devenit conştienţi de maturitatea noastră mintală în raport cu alţi copii, conştienţi că eram închişi în noi, prinşi în lumea noastră mică, dar convinşi că era doar un alt pas din viaţa noastră de şcolari. Aveam să absolvim şi aveam să cunoaştem noi oameni, iar lumea avea să ni se schimbe. Speram că asta ne va ajuta şi să ne exprimăm sentimentele mai concret. Distanţa dintre noi şi împrejurimi, distanţa dintre mine şi Akari… aveau să devină neînsemnate. Eram pe cale să avem mai multă putere şi să ne bucurăm de mai multă libertate. Acum că mă gândesc, poate că ştiam că o să pierdem ceva atunci când schimbam informaţii. Eram în mod clar captivaţi unul de celălalt şi visam să fim împreună pentru totdeauna, dar- poate că era din cauza transferurilor repetate- ştiam în acelaşi timp că dorinţa aceea nu va deveni realitate. Simţeam. Poate că am încercat să ne lăsăm unul altuia cât mai multe amintiri, deoarece ştiam că într-o zi nu vom mai fi prezenţi să le vedem cu ochii noştri. Într-un final, inevitabilul s-a produs, iar eu şi Akari am fost despărţiţi, trebuind să mergem la şcoli diferite. Într-o geroasă noapte de iarnă, pe când încă eram în clasa a şasea, telefonul lui Akari mi-a îngheţat inima. Nu mă aşteptam să sune, nu suna niciodată. Şi era târziu, pe deasupra (pe atunci; era doar nouă seara). Un fior mi-a trecut prin inimă când mama m-a anunţat că Akari mă căuta.
„Îmi pare rău, Takaki-kun”, îmi zise ea cu vocea slabă. Ceea ce a urmat era potopul pe care nu voiam să îl înfrunt fără arcă. „Nu mai putem merge la aceeaşi şcoală”, mi-a zis. Se pare că tatăl ei decise să se mute cu serviciul într-un orăşel din nordul Kanto. Vocea îi tremura, de parcă lacrimile se grăbeau să i se scurgă pe obraji. N-am putut înţelege de ce. Şi am simţit deodată că arde ceva în mine, cu toate că inima mea era un sloi de gheaţă. N-am putut înţelege de ce mi-a zis asta.
„Cum… Dar liceul Nishinaka? Te-au acceptat deja,” am bâiguit eu într-un final. „Mi-a zis că a aranjat să merg la Tochigi.. îmi pare atât de rău.” Am putut auzi pe fundalul filmului nostru prost zgomotul unei maşini, ceea ce însemna că mă sună de la un telefon public. Cu toate că eram în camera mea, m-am aşezat pe tatami, îmbrăţişându-mi genunchii de parcă aş fi îngheţat acolo dacă nu făceam asta. Nu ştiam ce să îi spun, dar eram dator să îi spun ceva.. orice. „Nu. Nu e vina ta, Akari…” „I-am spus că vreau să rămân cu mătuşa în Katsushika, ca să nu fiu departe, dar mi-a zis că sunt prea tânără pentru astfel de decizii…” Auzind-o pe Akari cum încerca să îşi înfrâneze ploaia tomnatică din ochi, am simţit o nevoie surdă de a închide. Nu mai puteam să ascult.
Înainte sa realizez, m-am trezit strigându-i, „Ştiu ce vrei să spui!”. Şi, cu toate că am auzit-o oftând, nu m-am oprit. „Uită de tot..” i-am spus ferm. „Doar uită, atât…” i-am repetat, încercând să nu plâng. De ce… De ce trebuia să se termine aşa?
După zece secunde de liniştă funerară, Akari reuşi doar să spună „scuze”, iar şi iar… cu vocea-i tremurândă. Mi-am lipit nebun telefonul de ureche, plecând învins capul. Nu o puteam lua de acolo, şi nici să îi închid nu puteam. Ştiam că am rănit-o cu ce am spus. Dar nu aveam ce să fac. Nu învăţasem să îmi controlez sentimentele pe atunci. După ce conversaţia luă final, am stat… îmbrăţişându-mi genunchii. În următoarele zile m-am simţit teribil. Eram ruşinat cu mine, că nu reuşisem să îi spun nimic lui Akari, chiar dacă probabil era foarte îngrijorată. Cu astfel de sentimente împovărându-
ne minţile, ne-am separat în termeni stranii în ziua absolvirii. În ziua aceea, imediat după ceremonie, m-a abordat cu vocea ei dulce, „Ne spunem adio..”, dar am plecat capul ruşinat, fără a şti să zic ceva. M-am gândit că nu avea rost. Fusesem dependent de Akari până atunci. Plănuiam să devin mai matur deoarece speram ca ea să fie acolo, cu mine. Viitorul părea sumbru acum. Eram un copil, încă un copil. Am gândit că nu pot rămâne aşa pentru totdeauna şi am lăsat o forţă invizibilă să ia tot ce aveam de lângă mine. Chiar dacă Akari nu avea de ales, nu trebuia să ni se separe inimile astfel. Nu trebuia să se întâmple niciodată ca noi să fim separaţi. Sentimentele astea amare m-au însoţit pe când începeam noul an de şcoală. Trebuia să fac faţă unor noi zile de singurătate, chiar dacă nu doream asta. Şi cu toate că plănuisem să vin cu Akari la şcoala aceea, am ajuns acolo singur; mi-am făcut uşor-uşor noi prieteni, am intrat în echipa de fotbal şi am muncit din greu. Zilele îmi erau ocupate, mai pline decât cele din anii trecuţi, dar era bine că aveam mintea ocupată. Oricând eram singur, mă simţeam incomod, exact ca în trecut. Nu puteam suporta sentimentul deznădejdii. De asta, am încercat să fiu activ, petrecând timpul cu prietenii, mergând imediat la culcare odată ce terminam temele şi trezindumă devreme pentru a mă antrena.
Eram sigur că Akari îşi ocupa şi ea timpul în noua ei casă. Visam ca timpul să o ajute să uite de mine. Eu o rănisem când ne-am despărţit. Trebuia să uit şi eu de Akari. Trebuia să învăţăm să facem asta, mai ales după câte şcoli schimbasem până atunci. Şi atunci, undeva într-o zi toridă de vară, am primit o scrisoare de la ea.
Îmi amintesc că m-am simţit mai mult confuz decât fericit atunci când am găsit plicul roz în cutia poştală. M-am gândit: de ce acum? Eram atât de hotărât să mă obişnuiesc cu o lume fără Akari. Dar scrisoarea ei m-a făcut să îmi amintesc cât de dor îmi era… atât de dor. Da, de atunci, în loc să încerc să mai uit de Akari, am lăsat ca mintea să îmi fie ocupată complet de ea. Îmi făcusem mulţi prieteni, dar de fiecare dată când eram cu ei, nu făceam decât să conştientizez cât de preţioasă fusese Akari. Mă închideam în cameră, recitind în neştire scrisoarea de la ea. Până şi în timpul orelor de curs o strecuram în manual, pentru a o gusta la
nesfârşit. Am citit-o de atâtea ori încât mi-o pot aminti perfect. „Dragă Takaki Tohno,” începea scrisoarea. Câtă nostalgie mi-a umplut inima văzând din nou scrisul ei frumos. „A trecut atâta timp. Cum mai eşti? Vara asta e toridă aici, dar sunt sigură că e mai uşor de suportat în Tokyo. Acum că mă gândesc, prefer mai mult verile umede din Tokyo- asfaltul încins care părea că se topeşte, clădirile semeţe tremurând în caniculă şi aerul îngheţat din apartamente şi staţii”.
Amuzant era că expresiile ei mature contrastau cu ilustraţii delicate (precum soarele, sau flori), care m-au făcut să îmi amintesc de Akari cea copilă, care acum înflorea încet. Era o scrisoare scurtă, în care îmi povestea ce a mai făcut. Mi-a spus cum ajunge la şcoală cu trenul, cum a intrat în clubul de baschet pentru a fi în formă şi cum a decis să îşi tundă părul, care îi ajungea acum până mai jos de urechi. Surprinzător, nu exprima nimic. Nu mi-a scris că îi este dor de mine şi din cuvintele ei puteam realiza că viaţa sa mergea pe un făgaş normal. Iar ea se simţea comod în ipostaza asta. Cumva însă, eram convins că s-ar fi simţit tristă dacă mi-ar fi scris că îi e dor sau că vrea să vorbim. Dacă nu era aşa, nu mi-ar fi scris. Aşa am simţit şi eu faţă de ea. De atunci, eu şi Akari am trimis şi primit lunar scrisori. Am simţit că viaţa mea mergea mai bine astfel. De exemplu, puteam admite că lecţiile plictisitoare erau plictisitoare. De când fusesem separat de Akari, m-am gândit că antrenamentele şi instrucţiunile date de cei mai în vârstă erau ceea ce trebuiau să fie; acum însă, nu prea le mai suportam. Îmi reveniseră sentimentele. Şi ciudat, am simţit cumva că e uşor să îndur totul. Nu scriam niciodată despre
nefericiri sau întâmplări lipsite de importanţă, dar ştiam cu certitudine amândoi că aveam pe cineva care ne putea înţelege. Vara şi toamna primului an de gimnaziu au trecut repede, iar iarna s-a aşternut curând. Împlinisem treisprezece ani, aveam cu şase centimetri mai mult în înălţime, devenisem mai puternic şi nu mai răceam ca înainte. Mă simţeam mai apropiat de lumea în care trăiam. Akari împlinise şi ea treisprezece ani. De fiecare dată când îmi priveam colegele îmbrăcate în uniformă, îmi imaginam cum ar fi arătat şi Akari în ea. Odată mi-a scris cum că ar vrea să vedem
cireşii înfloriţi împreună, precum o făceam pe când eram copii. Se pare că avea un cireş mare lângă casă. Mi-a scris, „Sunt sigură că şi petalele lui cad cu cinci centimetri pe secundă.” Pe când eram în al treilea trimestru, a trebuit să mă transfer la o altă şcoală. Aveam să mă mut în vacanţa de vară şi aveam să mă mut în Kagoshima, insulă din apropierea regiunii Kyuushuu. Ia cam două ore să ajungi acolo din Tokyo, aeroportul Haneda. Pentru mine, nu era diferit de capătul lumii. Dar în acelaşi timp eram obişnuit cu schimbările, aşa că nu mă îngrijora. Preocuparea mea era distanţa faţă de Akari. Nu ne mai întâlniserăm de atâta
timp, dar nu eram atât de departe, dacă mă gândeam bine. Era doar o călătorie de trei ore cu trenul între Kansai de nord, unde stătea Akari, şi Tokyo, unde eu locuiam. Ne-am fi putut întâlni în fiecare sâmbătă. Dar odată ce aveam să mă mut în sudul Japoniei, nu aveam să o mai revăd vreodată. Atunci am decis să îi scriu lui Akari şi să o anunţ că vreau să o mai văd o dată înainte de a mă muta. I-am sugerat o listă de locaţii şi date în care ne-am fi putut întâlni. Mi-a răspuns scurt. Amândoi aveam examene în al treilea semestru. Eu trebuia să mă pregătesc de mutare, iar ea
avea activităţile de club.. astfel că, singura şansă de a ne întâlni era în seara de după ultimul curs din semestru. După ce ne-am verificat agendele, am decis că ne putem întâlni în staţia de lângă casa ei, la ora şapte. Astfel, puteam să sar peste activităţile de la club şi să prind primul tren după cursuri; aveam să petrec două ore cu Akari şi puteam lua ultimul tren spre casă. În orice caz, cât timp mă puteam întoarce acasă în aceeaşi zi, aveam să găsesc o explicaţie pentru părinţii mei. Ar fi trebuit să iau trenul cu linia Oda-Saikyou şi apoi să îl schimb cu Utsu-Ryouke pentru a ajunge
acolo, iar toate astea aveau să mă coste în jur de 3500 de yeni pentru biletele de întoarcere. Nu era o sumă modică deloc, dar pentru Akari merita. Voiam să o revăd. Mai rămăseseră două săptămâni până la momentul binecuvântat, iar eu mi-am ocupat timpul scriindu-i lui Akari o lungă scrisoare, pe care intenţionam să i-o ofer. Aia a fost prima mea scrisoare de dragoste. În ea oferisem toate perspectivele mele asupra viitorului, despre cărţile ce-mi plăceau sau muzica preferată.. şi cât de mult însemna Akari pentru mine- poate că nu era decât o iubire copilărească pe atunci, dar am fost sincer cu mine şi mi-am expus
sentimentele cât puteam de clar. Nu îmi amintesc exact ce am scris, dar cred că am sacrificat vreo opt foi de hârtie în efortul meu. Pe atunci, aveam atât de multe lucruri pe care aş fi vrut ca Akari să le ştie. Credeam că pot îndura viaţa în Kagoshima cât timp avea să citească scrisoarea şi ştia. Voiam cu ardoare să cunoască partea aceea din mine. Şi, cum îmi petreceam zilele scriindu-mi confesiunea, am visat-o pe Akari în repetate rânduri. În vis, se făcea că eram mereu o pasăre vioaie. Îmi scuturam aripile, zburând prin văzduh noaptea, deasupra unui oraş mare, cu clădiri imense şi căi ferate. Eram şocat şi fermecat de
trupul meu mititel şi de cum zburam cu o rapiditate pe care nu o puteam întâlni pe pământ; zburam pentru a întâlni pe acel cineva. Cât ai clipi, am văzut un oraş brăzdat de lumini, la mare distanţă, care sclipea ca o mare de stele pe când eu călătoream cu vântul năprasnic al nopţii, cu lumina trenurilor ce fug prin vene şi artere, sub mine. Curând am reuşit să străpung norii şi am ajuns într-un loc unde luna îi lumina în aşa fel încât părea că luminează oceanul. Lumina albicioasă făcea ca marginile norilor să strălucească precum o planetă îndepărtată. Aveam puterea să merg oriunde voiam în lume, iar trupul îmi fremăta de fericire. Ajunsesem aproape de punctul de sosire şi am scăzut altitudinea în extaz, locul sfânt întinzându-mi-se înaintea ochilor.
Se vedeau câmpuri la orizont, acoperişurile unor case prea puţin populate, pâlcuri de pădure ici colo, şi o singură rază de lumină mişcându-se printre ele. Era un tren. Trebuie că eram şi eu în trenul acela. Iar în gară am zărit o fată ce aştepta sosirea. Tânăra cu părul ce îi atârna mai jos de urechi stătea singură pe o băncuţă în apropierea căreia se găsea un cireş. Nu înflorise încă, dar am putut simţi murmurul vieţii în el. Curând, fata îmi observă prezenţa şi privi spre cer. Şi ne puteam vedea din nou…
Ploua în ziua în care promisesem să mă întâlnesc cu Akari. Cerul se îmbrăcase în cenuşiu, de parcă o mantie îl acoperise cu totul. Iar pe pământ cădeau picături reci, de plumb. Era o zi din aceea în care îţi pare că primăvara mai leneveşte, lăsând iarna să îşi facă încă o dată de cap. Miam pus peste uniformă o haină groasă şi am plecat spre şcoală imediat ce am aşezat scrisoarea pentru Akari în geantă. Bănuiam că aveam să ajung târziu în seara aceea, aşa că am lăsat părinţilor un bilet în care îi anunţam să nu se îngrijoreze. Părinţii noştri nu ştiau de noi, dar mă îndoiesc că ne-ar fi permis să facem ce voiam dacă le explicam cum stăteau lucrurile.
M-am simţit un pic confuz pe timpul zilei şi mi-am petrecut timpul privind pe fereastră pe toată durata cursurilor. Era de parcă nu mai înţelegeam limba în care mi se vorbea. Cred că mi-am imaginat şi cum arată Akari în uniforma ei, ce aveam să vorbim şi cât de plăcut avea să-mi sune din nou vocea ei. Sunetul vocii ei vibra în aer, iar eu adoram asta. De fiecare dată când mă gândeam la lucrurile astea, parcă îmi lua foc trupul şi deveneam instabil… iar apoi priveam din nou ploaia rece ce se lovea de fereastră. Cinci centimetri pe secundă. Era zi, dar totul era de un cenuşiu sufocant şi puteam vedea cum luminile erau aprinse rând pe rând în apartamente. Luminile dintr-un apartament cu podea de dans se schimbau din când în când. Pe când continuam să privesc în zare, picăturile de ploaie s-au întărit şi au devenit zăpadă spre finalul zilei. După ore, m-am asigurat că nu îmi e niciun coleg prin preajmă când am scos scrisoarea şi carnetul. Încă eram confuz cu privire la scrisoare, dar am pus-o în buzunar. Voiam să i-o ofer lui Akari cu orice preţ, aşa că voiam să o am cu mine, să mă simt în siguranţă atingând-o. Cât despre carneţel, avea lista trenurilor pe care trebuia să le iau şi orele de sosire. Trecusem prin lista aia deja de multe ori, însă am vrut să mă asigur şi am mai făcut-o încă o dată. Mai întâi, ar fi trebuit ca la 15:54 să iau trenul din Staţia Goutokuji, linia Oda, către Shinjuku. Apoi să fac schimb la linia Saikyou şi să mă îndrept către staţia Oomiya, să schimb cu linia Utsunomiya şi să ajung la staţia Koyama. După care aveam să ajung la linia Ryouke care avea să mă ducă în staţia Iwafune undeva pe la 18:45. Era prima dată când călătoream atât de mult de unul singur, dar mi-am zis că o să fie bine oricum. Da, avea să fie bine. Poate doar un pic dificil, dar nimic rău nu avea să se întâmple.
Mi-am făcut loc prin lumina slabă a coridorului şi mi-am deschis dulapul spre a-mi schimba încălţările. Pustietatea făcu sunetul metalic să se audă strident, ceea ce-mi făcu inima să bată cu repeziciune. Am lăsat acolo umbrela luată de dimineaţă şi am ieşit, privind cerul. Mirosul de ploaie din dimineaţa aceea se transformase în miros de zăpadă după-amiaza. Un miros mai uşor de perceput şi mai plin de viaţă. Privind cu nesaţ cerul, am simţit deodată că aveam să fiu înghiţit de bucăţelele albicioase ce cădeau necontenit. Revenind, am pus gluga pe cap şi am pornit spre gară.
Era pentru prima dată când veneam în gara din Shinjuku. Nu credeam că mai mersesem vreodată pe acolo, dar dacă mă gândesc bine, cred că am mai mers o dată cu un prieten, să ne uităm la un film. Ţin minte că pe atunci am mers în Shinjuku cu linia Oda şi după ce am trecut de taxarea de la ieşirea din est, ne-am cam pierdut până ce am reuşit să ieşim din gară. Experienţa cauzată de aglomeraţia şi varietatea gării Shinjuku mi-a produs o impresie mult mai puternică decât filmul în sine. Am părăsit bariera de bilete de la linia Oda şi m-am oprit să verific harta de pe zid, pentru a nu mă pierde, după care m-am îndreptat către oficiul pentru bilete. De cealaltă parte a stâlpilor se găseau o serie de automate, iar eu mi-am făcut loc către cea mai scurtă coadă, aşteptându-mi rândul. M-a durut cumva inima când am simţit mirosul parfumului doamnei din faţa mea, care era îmbrăcată precum o birocrată. Pe când cei de la coada de lângă s-au mişcat, am simţit mirosul neplăcut de naftalină ce venea de la haina unui bătrân. Gara era umplută de voci care se combinau într-un singur zumzet viu, dar eu îmi simţeam degetele moarte din cauza zăpezii de pe ghete. Parcă ameţisem un pic. Când mi-a venit rândul să cumpăr bilet, m-am lăsat indus în eroare de automatele care nu aveau butoane (pe atunci, majoritatea automatelor aveau butoane), aşa că am tras cu privirea la persoana de lângă şi am aflat că trebuia doar să ating ecranul. Am părăsit zona oficiului de bilete şi mi-am făcut loc prin mulţime către linia către Saikyou. „Yamanote – Linia interregională cu ramificaţii” „Linia Sobu, direcţia Nagano” „Yamanote – Linia interregională cu ramificaţii” „Linia Sobu, direcţia Chiba”. „Linia Central Express” „Linia principală Central Express”. A trebuit să trec de multe peroane şi pe parcurs m-am oprit în faţa unei hărţi de-a gării şi am privit atent la ea. Linia Saikyou era chiar la mijloc. Mi-am scos notiţa din buzunar şi am privit la ceas (un G Shock negru primit ca premiu pentru
intrarea cu succes în gimnaziu). Trenul Shinjuku avea să plece la patru şi douăzeci şi şase de minute. Numerele e pe ceas arătau patru şi un sfert. Era în regulă. Încă mai aveam zece minute să ajung. În drum spre peron, m-am oprit şi pe la toaletă. Era un drum de patruzeci de minute şi am găsit de cuviinţă să mă asigur. M-am spălat pe mâini şi am privit în oglindă. În spatele murdăriei de pe oglindă se găsea o lumină albă care îmi întinerea chipul. Eram sigur că mai crescusem în înălţime şi că arătam mai matur decât în urmă cu şase luni. M-a ruşinat faptul că faţa mi se
înroşise din cauza frigului. Aveam să o văd pe Akari curând. La început, nu am găsit loc din prima în trenul pentru Saikyou deoarece acesta era ticsit de oameni care mergeau acasă. M-am sprijinit de uşa vagonului şi mi-am aruncat ochii pe reclame, uneori pe fereastră. Am mai privit şi pasagerii. Nu mă puteam calma, şi din cauza asta îmi juca privirea, aşa că nu puteam să citesc cartea science fiction pe care mi-o pusesem în geantă. O fată vorbea cu o altă liceană din faţa ei. Păreau a fi prietene. Purtau fuste scurte, cu şosete roşii. „Şi.. ce zici de tipul ăla?” „Care?” „Ştii şi tu, ăla de la liceul Kita.” „Serios? E chiar pe gustul meu!” Probabil că vorbeau despre vreun tip pe care îl cunoscuseră sau despre vreo cunoştinţă.
Chiar dacă nu vorbeau despre mine, m-am simţit cumva ruşinat. Mi-am mutat privirea şi, asigurându-mă că scrisoarea era încă la locul ei, am privit din nou pe fereastră. Trenul străbătea un pod de acum. Era prima dată când luam linia asta. Felul în care trenul se înclina şi zgomotul pe care-l scotea m-au făcut să mă simt ciudat. Crespusculul soarelui iernatic colorase cerul în portocaliu, iar în linia orizontului puteam vedea clădiri aliniate. Zăpada cădea necontenit. Nici nu ştiam dacă ajunsesem în Saitama. Oraşul părea adunat, fără a se rispi şi în împrejurimi. Toate clădirile arătau de parcă ar fi fost îngropate în pământ.
În timpul călătoriei, trenul s-a oprit în gara Murashiurawa pentru a lăsa un express să treacă. „Pasagerii ce se grăbesc sunt rugaţi să meargă către celălalt peron”, se auzi o voce. Aproape jumătate din călători au coborât şi s-au îndreptat către locul indicat, eu însumi fiind printre aceia. Spre vest se vedeau căi ferate. Zăpada începea să se depună, în timp ce soarele apuncând încă mai bâjbâia prin întunecimea norilor, luminând slab sute de acoperişuri. Am privit adânc peisajul şi mi-am amintit brusc că mai fusesem acolo. Da, nu eram pentru prima dată în locul acela. Înainte să intru în clasa a treia din primară, am mers cu trenul acesta din Oomiya către Shinjuku alături de tatăl meu, când ne-am mutat în Tokyo din Nagano. Eu eram obişnuit cu peisajul rural din Nagano şi toată priveliştea nouă mă făcuse să fiu agitat. Pe atunci, pe când priveam peisajul împresurat numai de clădiri şi am realizat că aveam să trăiesc acolo de atunci, m-am speriat atât de tare că mi-a venit să plâng. Chiar şi aşa, cu toţi aceşti cinci ani care au trecut, încă nu îmi dau seama cum am reuşit să trec peste asta. Aveam doar treisprezece ani, dar nu cred că asta punea probleme. Akari mă susţinea. Şi m-am rugat ca Akari să aibă simţăminte similare faţă de anii petrecuţi împreună. Gara Oomiya nu era la fel de mare precum Shinjuku şi era doar un capăt de linie. Am coborât câteva trepte de la linia Saikyou şi apoi altele pentru a ajunge în cele din urmă la linia Utsunomiya pentru schimb. Gara era sub influenţa unui miros puternic de zăpadă, iar încălţările celor din jur erau de acum umede şi scoteau câte un scârţâit la fiecare pas. Linia Utsunomiya abunda de oameni care mergeau spre casă şi vedeam cozi imense. Am stat departe de ele şi am aşteptat singur trenul. Chiar dacă stăteam la coadă, tot n-aveam să prind vreun loc. Pentru prima dată, aveam un sentiment neplăcut. Şi nu a trecut mult până ce un anunţ mi-a confirmat asta. „Anunţăm călătorii că trenul pentru linia Utsunomiya cu direcţia Koyama, Konomiya, va avea o întârziere de opt minute din cauza zăpezii”, s-a auzit deodată. Nu ştiu de ce nu m-am gândit că putea să întârzie trenul. Mi-am scos notiţele şi am privit la ceas. Mă aşteptam să prind trenul de cinci şi patru minute, dar era deja cinci şi zece. Am
tremurat, de parcă m-ar fi pălit viscolul. Două minute mai târziu, nu m-am simţit mai bine, chiar dacă şuieratul prelung şi luminile trenului voiau a-mi da viaţă. Era mult mai aglomerată linia Utsunomiya decât Oda sau Saikyou. Era perioada aceea a zilei în care toată lumea venea acasă de la şcoală sau de la muncă. Trenul ce sosise era mult mai vechi decât celelalte trenuri cu care călătorisem şi locurile erau două câte două, faţă în faţă, lucru caremi amintea de trenurile locale din Nagano. Am apucat bara cu o mână şi pe cealaltă mi-am pus-o în buzunar, găsindu-mi loc pe culoarul strâmt dintre scaune. Căldura făcea ca în vagon să fie
bine, iar pe ferestre se scurgeau picături de apă. Toţi păreau obosiţi şi nimeni nu spunea un cuvânt. Becul de deasupra se potrivea cu atmosfera. Mă simţeam de parcă eram singurul fără loc, aşa că am respirat încet şi am privit peisajul ce fugea prin faţa ochilor mei pentru a-mi limpezi gândurile. Clădirile au dispărut curând din peisaj iar acum se zăreau numai pâlcuri de zăpadă ce acopereau câmpurile vaste. În întunericul infinit, luminile de la case se pierdeau în bătaia vântului. Stâlpii de iluminat ce clipeau în culoarea roşie păreau a se fi aliniat ca pentru vârfurile muntoase. Siluetele lor semănau cu o armată de giganţi ieşind din albul zăpezii. Nu cunoşteam lumea aceasta. Pe când priveam peisajul, nu mă puteam gândi decât la momentul revederii cu Akari. Dacă întârziam, nu aveam cum să o anunţ. Pe atunci, telefoanele mobile nu erau populare printre copiii de gimnaziu şi pe deasupra, nici nu îi ştiam noul număr de telefon. Zăpada se aşternea neostenită. Următoarea schimbare a fost în gara Koyama, dar trenul înainta cu încetineala unui melc în ultima oră. Gările erau cu mult mai rare decât cele din oraş şi trenul se oprea după drum lung la vreuna. De fiecare dată când făcea asta, auzeam şi tot auzeam acelaşi mesaj: „Atenţie, vă
rugăm. Din cauza întârzierilor tuturor trenurilor, staţionarea în gară va fi prelungită. Ne cerem scuze pentru eventualele neplăceri şi vă rugăm să aşteptaţi.” Mi-am privit ceasul iar şi iar, rugându-mă să nu se facă şapte prea curând, însă asta nu mă ducea mai aproape de destinaţie. Chiar şi aşa, timpul se scurgea şi cu fiecare secundă trecută, trupul meu agoniza şi mă făcea să fiu aproape de pierderea speranţei. Ca şi cum în jurul meu s-ar fi format o cuşcă invizibilă, care se micşora cu fiecare moment.
Când s-a făcut şi şapte, eu tot nu ajunsesem în gara Koyama şi trenul s-a mai şi oprit într-o gară numită Nogi, la două opriri de destinaţie. Încă mai trebuia să schimb un tren în Koyama pentru alte douăzeci de minute de călătorie înainte să ajung în Iwafune, unde mă aştepta Akari. Fusesem extrem de stresat în ultimele două ore de când plecasem din gara Oomiya. Nu mai simţisem vreodată asemenea suferinţă. Nici nu-mi mai dădeam seama dacă era cald în vagon sau nu. Tot ce simţeam era povara întunericului ce se lăsase şi cea a stomacului gol, deoarece nu mai pusesem nimic în gură de la prânz. Mi-am dat seama deodată că în vagon nu mai erau aşa mulţi oameni ca înainte şi că numai eu rămăsesem în picioare. M-am dus spre un scaun alăturat şi m-
am trântit pe el, simţindu-mi picioarele amorţite şi toată oboseala din corp parcă-mi respira prin piele. Nu mai aveam ce face pentru a scăpa de sentimentele urâte. Mi-am scos scrisoarea pentru Akari din buzunar şi am privit-o. Trecuse ceva de când trebuia să ne întâlnim şi eram sigur că deja se îngrijora. Asta mi-a amintit de ultimul nostru apel telefonic. De ce trebuia să fie mereu aşa? Trenul s-a mai oprit în gara Nogi pentru alte cincisprezece minute înainte de a se mişca din nou. Era deja opt fără douăzeci când am ajuns în gara Koyama. M-am dat jos din tren şi am pornit către linia de schimb Ryouke, aruncând şi notiţele care nu îmi mai erau folositoare. Gara Koyama era o clădire mare, dar cu puţini oameni în jur. Pe când alergam prin incintă, am văzut câţiva oameni încălzindu-se la un foc în aer liber. Mă întrebam dacă veniseră să îşi întâmpine familiile. Şi am simţit că se potriveau perfect în peisaj. Numai eu mă strecuram afară din el cu nerăbdare. A trebuit să cobor nişte trepte şi să trec printr-un loc care semăna cu o staţie de metrou
înainte de a ajunge pe peronul pentru linia Ryouke. Suprafaţa era acoperită cu bucăţi de beton, cu stâlpi ce se înşirau în coloană de-a lungul ei, iar deasupra se vedeau burlane ţintuite de tavan, care se intersectau ca într-un labirint. Ţipătul aspru al vântului putea fi auzit de parcă răzbătea dintr-un stâlp în altul. Luminiţe albe luminau vag zona care semăna cu un tunel. Nu mai era deschis nimic la ora aceea. Am simţit că mă rătăcisem, numai că m-a readus la viaţă vederea celorlalţi care aşteptau trenul. Mai răzbăteau doar luminiţe gălbui de la un stand de soba şi de la două automate. În rest, rece. Rece eram şi eu.
„Din cauza ninsorilor abundente, toate trenurile vor avea întârzieri. Ne cerem scuze pentru problemele cauzate şi vă rugăm să aşteptaţi în linişte.” Anunţul lipsit de emoţie s-a plimbat prin toată gara. Mi-am pus gluga pe cap ca să mă mai încălzesc şi m-am apropiat de unul din stâlpii de beton ca să mă adăpostesc de bătaia vântului. Un aer rece m-a învăluit, de parcă ar fi ţâşnit din stâlp. Nerăbdarea, la fel ca aerul rece şi stomacul gol, mi-au făcut trupul să amorţească. Priveam la doi oameni de afaceri care serveau soba lângă stand. M-am gândit să merg să cumpăr şi eu, dar când m-am gândit la aşteptarea lui Akari şi la stomacul ei probabil la fel de gol ca al meu, nu m-a mai lăsat inima. M-am răzgândit şi am zis că voi bea doar o cafea fierbinte, pentru care m-am
dus la un automat. Când mi-am scos portofelul, am scăpat pe jos scrisoarea pentru Akari. Acum că mă gândesc, chiar dacă nu s-ar fi întâmplat asta, nu ştiu dacă i-aş fi dat-o sau nu. În orice caz, nu cred că a influenţat în niciun fel finalul poveştii. Vieţile noastre sunt formate de felurite evenimente de genul acestuia, fie că ne plac ori nu. Scrisoarea a fost parte dintr-un astfel de eveniment. Până la urmă, oricât de puternice ţi-ar fi sentimentele, se modifică odată cu trecerea timpului – fie că aş fi reuşit să îi dau scrisoarea ori nu. Scrisoarea care mi-a căzut din buzunar pe când îmi scoteam portofelul a fost prinsă în vârtejul viscolului şi într-o clipită a fost măturată de pe peron, dispărând în întuneric. În acel moment, mi-a venit să plâng. Am scrâşnit din dinţi în loc de asta şi mi-am înghiţit lacrimile. Nici cafea nu mi-am mai cumpărat. În cele din urmă, trenul cu care mă îndreptam spre destinaţie s-a oprit complet la un moment dat. „Din cauza ninsorilor abundente, trenul s-a oprit pentru a evita eventualele probleme”, am fost informaţi. „Ne cerem scuze pentru neplăceri, dar nu se cunosc detalii legate de pornirea trenului”, a continuat. Am privit pe fereastră şi am putut vedea doar pâlcuri uriaşe
de zăpadă, clipind în întuneric. Viscolul se auzea bătând la ferestre. Nu puteam pricepe de ce opriseră trenul chiar în mijlocul pustietăţii. Am privit la ceas şi am realizat că întârziasem deja două ore. Oare de câte ori mă uitasem la ceas in ziua aceea? Nu mai voiam să aud de timp, aşa că mi-am scos ceasul şi l-am pus pe un suport de lângă fereastră. Nu mai aveam ce să fac. Puteam doar să mă rog ca trenul să pornească mai repede. Akari spunea în scrisoare, „Ce mai faci, Takaki-kun? M-am trezit devreme pentru a merge la club şi îţi scriu scrisoarea asta din tren.”
Imaginându-mi-o pe Akari scriind, am simţit deodată că a fost dintotdeauna singură. Şi mi-am dat seama brusc că şi eu eram la fel. Aveam mulţi prieteni la şcoală, dar iată că stăteam într-un tren fără nimeni alături, cu faţa ascunsă în glugă, realizând că acela eram eu, de fapt. Nu ştiam cum să mă simt – nu mai experimentasem asemenea trăiri înainte. Puteam doar să stau, cu spatele înţepenit, strângând din dinţi ca să nu plâng şi gata în orice clipă să o iau razna din cauza timpului ce se scurgea nemilos. Am simţit că înnebunesc când mi-am imaginat-o pe Akari încă aşteptând în gara moartă. Părea atât de neajutorată, iar eu mi-am dorit să nu mai fi stat şi să fi plecat de mult acasă. Dar ceva mă făcea să cred că încă era acolo. Tocmai adevărul ăsta mă făcea să mor de tristeţe. Iar zăpada de afară părea a fi eternă. Alte două ore au trecut înainte ca trenul să se mişte din nou şi trecuse deja de unsprezece noaptea când am ajuns în Iwafune, asta cu patru ore mai târziu decât plănuisem. Pentru mine, deja era miez de noapte atunci. Pe când am coborât pe peron, pantofii mei au scos un scârţâit afundându-se în zăpada abia aşternută. Vântul se oprise de ceva timp, dar o mulţime de fulgi de
zăpadă încă mai cădeau din cer. Pe partea peronului unde coborâsem, nu erau ziduri sau garduri, ci doar câmpii acoperite de zăpadă, întinzându-se la nesfârşit. Luminile oraşului erau departe, moarte şi ele. Liniştea era surdă în raport cu zgomotul obosit al trenului. Am trecut peste un poduleţ şi m-am apropiat de bariera de bilete. Se vedea întregul oraş de pe pod. Luminile erau puţine şi slăbite de căderea continuă a zăpezii. Am dat biletul angajatului şi am intrat în gară, aşezându-mă undeva într-o sală de aşteptare, dincolo de barieră. Trupul mi-a fost acoperit de căldură, iar mirosul de ulei mi-a ajuns în nări. Toată atmosfera m-a făcut să
închid ochii şi să inspir.. Când i-am redeschis, înaintea sobei stătea o tânără care îşi încălzea mâinile. Fata slăbuţă îmbrăcată într-o haină albă mi-a părut perfect străină la început. Dar, apropiindu-mă de ea, am strigat-o: „Akari”. Ea a reacţionat ca şi cum aş fi fost şi eu străin. Surprinsă, şi-a ridicat privirea şi a aruncat-o înspre mine. Era Akari. Ochii îi erau roşii şi din ei curgeau lacrimi. Părea cu mult mai matură decât o ştiam acum un an, de parcă lumina sobei ar fi învăluit-o într-o
mantie de aur, făcând-o să pară cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Nu aveam cuvinte şi inima îmi bătea de parcă fusese atinsă de cineva. Era pentru prima dată când simţeam aşa ceva. Nu îmi puteam muta privirea. Mă holbam la ea de parcă vederea lacrimilor din ochii ei era cel mai preţios eveniment la care asistasem. Akari întinse mâna şi trase de marginea hainei mele. M-am apropiat. În momentul în care am văzut lacrimile căzându-i pe mâinile diafane, un alt sentiment straniu m-a blocat. Până să realizez, plângeam şi eu. Apa fierbinte care stătea pe sobă fierbea încetişor, de parcă avea ecou în toată gara..
Akari adusese cu ea un bento pe care îl pregătise pentru mine şi nişte ceai, pus într-un termos. Stăteam la un scaun distanţă pentru a putea ţine bento-ul la mijloc. Am băut fără întârziere ceaiul pe care mi l-a pus. Avea o aromă plăcută şi era îndeajuns de fierbinte pentru a îi putea simţi gustul. „E bun”, am zis eu cu toată inima. „Serios? E doar nişte ceai Houji.” „Ceai Houji? E prima dată când beau aşa ceva.” „Doar nu vorbeşti serios. Trebuie să mai fi băut şi înainte!” îmi zise Akari, dar chiar era pentru prima dată când beam un astfel de ceai delicios. „Ba da..” i-am răspuns eu, iar ea îmi replică „Da, sigur”, cu zâmbetul pe buze. M-am gândit că vocea lui Akari părea la fel de matură precum îi părea şi trupul. Suna dulce, dar era intrigantă, şi totodată un pic reţinută, ceea ce mă făcea să simt o căldură sufletească atunci
când o ascultam. „O, uite, ia şi din astea” îmi zise Akari pe când deschidea bento-ul în care se găseau două caserole. Într-una se găseau patru bile de orez, iar în cealaltă erau felurite bucate. Minihamburgeri, cârnaţi, omletă, roşii cherry şi broccoli. Erau aşezate atent, cât să încapă. „Eu le-am făcut, dar nu ştiu cât de bune sunt..” îmi spuse ea, în timp ce le scotea una câte una din cutie. „Dar poţi mânca, dacă doreşti”, rosti mai departe timidă.
„Mulţumesc,” am sfârşit prin a spune. Simţeam iar o căldură inexplicabilă care mă făcea să îmi vină să plâng. Eram ruşinat şi abia am reuşit să mă abţin. Noroc că mi-am amintit ce foame îmi era şi i-am putut spune „Îmi e aşa foame!”, făcând-o să zâmbească fericită. Am luat o bilă de orez şi am muşcat cu poftă. Chiar şi atunci simţeam că mă înec în lacrimi. Am lăsat capul în jos, ca Akari să nu observe cumva. Era cea mai delicioasă chestie pe care o mâncasem vreodată. „N-am mâncat ceva mai bun de atât”, i-am rostit cu sinceritate. „O spui doar aşa!” „Vorbesc serios!” „Cred că e din cauză că îţi e foame.” „Nu…” „Da, cred că o să gust şi eu”, zise Akari în timp ce lua şi ea o bilă de orez. Am continuat masa o vreme. Chiar şi hamburgerii şi cârnaţii erau deosebit de gustoşi. Când i-am spus lui Akari, aceasta a zâmbit timid, dar cu mândrie şi mi-a mărturisit, „Am mers acasă după cursuri şi le-am făcut. M-a ajutat şi mama..” „Ce i-ai spus?” „I-am lăsat un bileţel în care i-am scris că mă întorc acasă negreşit, să nu se îngrijoreze.” „Şi eu am făcut asta. Mama ta trebuie că e foarte îngrijorată acum.”
„Da… Dar va fi bine. Când pregăteam bento-ul, m-a întrebat pentru cine e, iar eu i-am zâmbit. Părea fericită. Poate că ştia ce plănuiesc.” Eram curios să aflu cum de ştia, dar nu am mai întrebat la ce se referea şi am continuat să mănânc bila de orez. Bilele erau destul de consistente, iar alături de celelalte bucate, alcătuiau o masă care să-mi potolească foamea. Lumina aurie a sobei ne acoperi chipurile. Fruntea mea se simţea inundată de căldură. Am uitat de ceas şi timp şi am vorbit vrute şi nevrute pe când beam ceaiul Houji. Niciunul nu se gândea să plece acasă. Niciunul nu a spus-o, dar simţeam că era momentul. Amândoi aveam nenumărate chestii despre care să vorbim. Ne-am mărturisit cât de singuri ne simţisem în ultimul an. Chiar dacă nu ne-am exprimat sentimentele conştient, am lăsat să se vadă cât de dor ne fusese unul de celălalt. Se apropia miezul nopţii când angajatul de serviciu din gară bătu în geamul de la sală. „Gara se va închide curând. Nu mai soseşte niciun tren.” Era omul în vârstă căruia îi dădusem biletul mai devreme. Credeam că se supărase pe noi, dar lam văzut zâmbind. „Nu voiam să vă întrerup, căci vă simţeaţi bine, dar…” se întrerupse el pe un ton şovăitor. „Trebuie să închid gara. Aveţi grijă în drumul spre casă, că a nins mult.” I-am mulţumit şi am părăsit gara. Oraşul Iwafune era complet acoperit de zăpadă. Încă mai ningea, dar ciudat e că în marea asta de zăpadă, nu mai simţeam niciun pic de frig. Mergeam fericiţi unul lângă celălalt, păşind pe zăpada proaspăt aşternută. Mă simţeam mândru că sunt mai înalt decât Akari cu câţiva centimetri. Luminile palide ale străzii făceau să strălucească zăpada dinaintea noastră. Am privito pe Akari alergând spre o pată de lumină. Brusc, devenise mai matură decât îmi puteam aminti.
Akari m-a dus la cireşul cel mare despre care îmi vorbise în scrisoare. Era la vreo zece minute distanţă de gară, dar se găsea în mijlocul pustietăţii, fără vreo clădire la orizont. Nu mai erau lumini, dar zăpada lumina calea îndeajuns de mult. Peisajul era îmbrăcat într-o aură blândă. Părea a fi cea mai frumoasă pictură realizată vreodată. Cireşul era în mijlocul unui câmp de orez. Era înalt şi masiv. Un copac minunat. Amândoi am stat sub el, privind zăpada ce cădea. Aceasta se desprindea dintr-un cer întunecat, aterizând printre crengile mari. „Uite, parcă ar fi zăpadă”, zise Akari. „Da, aşa e”, i-am răspuns. O simţeam pe Akari zâmbindu-mi, sub copacul înflorit. În noaptea aceea, ne-am sărutat pentru prima dată. A fost ceva spontan. În momentul în care buzele ni s-au atins, am înţeles unde sălăşluiau eternitatea, sufletul şi inima. Am simţit că cei treisprezece ani ai fiecăruia aparţineau şi celuilalt.. dar că după asta, venea şi
tristeţea. Nu ştiam unde să duc căldura sufletului lui Akari şi ce să îi fac. Chiar dacă era înaintea mea, nu ştiam ce să fac. Am înţeles că nu puteam fi împreună după asta. Aveam înainte o viaţă plină de surprize care ne aştepta în neantul timpului. Lăsând însă asta, povara vieţii s-a topit în momentul în care am simţit căldura buzelor lui Akari. Nu se compara absolut nimic cu asta. A fost un sărut special. Acum că mă gândesc, nu mi s-a mai întâmplat să simt o astfel de fericire sărutând pe cineva.. Nici puritate şi nici sinceritate nu am mai simţit. Am petrecut noaptea într-un adăpost ridicat pe câmp. Printre toate acele instrumente agricole depozitate acolo, am găsit o pătură într-un raft şi scoţându-ne hainele şi pantofii uzi, neam îngropat în ea şi am povestit în şoaptă. Sub haină, Akari avea o uniformă în stil marinar, pe când eu mă găseam în cea obişnuită. Nu mai eram singuri şi fericirea domnea.
Pe când vorbeam sub pătura aceea, sprijinindu-ne unul de celălalt, simţeam şi încă pot simţi cum părul moale al lui Akari îmi atingea obrazul şi gâtul. Când se întâmpla asta, mirosul dulce mă încânta, iar căldura trupului ei mă ducea în Rai. Vocea suavă a lui Akari făcea ca părul meu de pe frunte să se ridice încetişor, pe când al meu mişca o şuviţă din al ei. Zăpada de afară se tot aşternea şi uneori, lumina lunii, alături de lumina ei, făceau ca adăpostul să pară o iluzie. Înainte de a ne da seama, am adormit. Când ne-am trezit, era şase dimineaţa, iar ninsoarea se oprise. Am mai băut din ceaiul călâi
pe care îl aveam şi ne-am pus hainele pe noi, după care am plecat spre gară. Cerul era albastru şi soarele răsărind îşi arunca razele peste capetele munţilor, făcând zăpada să strălucească. Era o lume superbă. În acea sâmbătă, pe peron nu se mai găsea nimeni. Trenul vopsit în portocaliu şi verde a ajuns, cu vagoanele sale de pe linia Ryouke strălucind şi ele sub protecţia soarelui. Uşile s-au deschis şi înainte de a urca, am privit pe peron. Akari cea de treisprezece ani stătea acolo, cu haina neîncheiată, care îi lăsa uniforma la vedere.
Da, am realizat. Din acel moment, fiecare se întorcea la singurătatea sa, în colţul său de lume. Chiar dacă vorbiserăm mult în noaptea ce trecuse, chiar dacă fuseserăm aşa aproape, iată că se apropia şi despărţirea. Am rămas tăcut, fără a şti ce să mai spun. Akari a fost cea care a vorbit. „Hei, Takaki-kun.” „Da?”, i-am spus eu, de parcă mă înecam cu propriul aer respirat. „Takaki-kun…”, mai zise o dată, parcă ezitând. Câmpurile înzăpezite care se scăldau în lumina soarelui în spatele ei păreau un lac în care ea se oglindea, ceea ce o făcea să îmi pară aşa frumoasă de parcă n-aş fi putut să o mai uit. Mă privi direct deodată şi continuă, cu toată puterea pe care o mai avea.
„Takaki-kun, sunt sigură că vei fi bine! Ştiu că vei fi!” „Mulţumesc..” am reuşit să îi spun înainte ca uşile să se închidă. Nu puteam să las lucrurile aşa. Trebuia să îi spun mai multe. Am strigat cu toată puterea, pentru a mă auzi prin uşile închise. „Ai grijă de tine, Akari! O să scriu! O să te sun!” În acel moment, am simţit că aud o pasăre ţipând. Trenul începu să se mişte, iar noi am reuşit să mai atingem acelaşi loc al geamului, fiecare de partea sa. Au fost separate imediat, dar ştiu că măcar o secundă s-au mai atins. Pe când trenul se mişca necontenit, nu m-am mişcat din faţa uşilor. Nu putusem să îi spun lui Akari că scrisesem o scrisoare pentru ea şi nici că o pierdusem. Mă gândeam că ne vom mai întâlni, dar ştiam că lumea se schimbase după ce ne sărutasem. Am pus mâna pe locul atins mai devreme de Akari. „Takaki-kun, sunt sigură că vei fi bine”, mi-a zis ea. A fost de parcă vorbele ai au atins ceva în mine- ceva ce nu ştiam despre mine- au produs un mister de nedescris. Aveam sentimentul că într-o zi, în viitorul îndepărtat, cuvintele lui Akari vor deveni cea mai dulce încurajare pentru mine.
Dar în acel moment, în acel timp şi spaţiu, am putut doar să privesc pe fereastră la peisajul care se derula înaintea ochilor mei… dacă aş fi putut găsi puterea să am grijă de ea..