III. Cosmonaut Apa strălucea sub lumina soarelui ce răzbătea din orizont. Cerul se îmbrăcase în albastru şi trupul meu părea brusc mai uşor în valul care parcă-mi încălzea trupul. Numai eu pluteam în marea aceea de lumină. Când se întâmpla asta, mă simţeam brusc specială şi asta-mi aducea un
strop de fericire. Problemele nu mai contau în momentul acela. Am continuat să înot cu toată energia prin fiecare val şi m-am gândit că motivul grijilor mele e că mă las făcută fericită prea uşor. Marea era atât de frumoasă dimineaţa. Îmi e greu să descriu nuanţele valurilor care se întrepătrundeau. Dar au fost de ajuns cât să-mi atragă atenţia pe când placa de surf pe care eram s-a înfăţişat înaintea următorului val. Mă simţeam gata să mă ridic, dar mi-am pierdut echilibrul şi am căzut în apă. Iarăşi dădusem greş. Am înghiţit din apa sărată şi un ochi mi s-a iritat.
Prima mea grijă: nu reuşisem să mă mai ridic pe placa de surf de vreo şase luni. M-am întors la parcarea din port (care era de fapt doar un câmp acoperit de buruieni) şi folosind ca acoperire tufişurile, mi-am dat jos costumul ud şi am pus pe mine uniforma. Locul era pustiu. Briza mării însă îmi oferea o senzaţie plăcută după antrenament. Părul meu scurt, care nu atingea umărul, s-a uscat cât ai clipi. Soarele făcea ca umbrele tufişurilor să se reflecte în bluza mea albă. Adoram marea, dar cel mai mult o iubeam vara. Dacă ar fi fost iarnă, mi-ar fi fost greu să mă pot schimba. Pe când îmi dădeam pe buze cu un balsam, am auzit maşina surorii mele, aşa că am luat placa de surf şi geanta şi m-am îndreptat către ea. Purta un trening roşu şi a lăsat geamul jos pentru a vorbi cu mine când m-a văzut. „Cum a mers azi, Kanae?”
Sora mea era frumoasă. Părul lung şi drept, o atitudine elegantă în orice situaţie, profesoară la liceu. Era mai în vârstă ca mine cu opt ani şi nu îmi plăcea de ea. Poate că mă complexa atunci când mă comparam cu ea şi vedeam ce om mic sunt raportat la măreţia ei. Dar o plac acum. Înainte să-mi dau seama, am ajuns să o respect după ce a absolvit şi s-a întors acasă, pe insulă. Dacă nu purta treningul acela, ar fi fost mai frumoasă decât era atunci. Dar poate că îl purta din cauză că nu voia să iasă în evidenţă. „Nu am reuşit nici azi. Vântul mi-a fost potrivnic mereu”, i-am răspuns eu pe când puneam în
portbagaj placa de surf. „Nu îţi face griji, ai răbdare. O să vii aici şi după şcoală?” „Da, aşa aş vrea. Dar e în regulă?” „Sigur. Dar vezi să-ţi faci şi lecţiile.” „Da, da.” I-am răspuns pe un ton sarcastic şi m-am îndreptat către un scuter parcat în colţul locului. Honda Super Cub-ul pe care îl foloseam pentru şcoală îi aparţinuse surorii mele. Pe insulă nu prea erau maşini şi nici autobuze, aşa că elevii erau nevoiţi să îşi ia permisul de scuter de la şaisprezece ani. Mie îmi convenea, căci era confortabil, însă când mergeam la surf, venea şi sora mea pentru a-mi aduce plac. Trebuia să mergem la şcoală acum. Eu aveam orele mele iar sora mea trebuia să le predea pe ale ei. În timp ce băgam cheia în contact, am verificat ora. Era opt fără un sfert. Da, încă mai aveam timp. Cred că el încă era la antrenament. Am urmat-o pe sora mea şi am părăsit
portul împreună. Începusem surfingul în primul an de liceu deoarece am fost influenţată de sora mea şi pot să recunosc că la început m-a captivat bucuria acestui sport. Sora mea era în clubul de surfing în timpul facultăţii. Nu era prea la modă şi nici solicitant (câteva luni n-au făcut decât să se antreneze la modul general şi să se pregătească pentru ieşirea în larg. Au petrecut timpul înotând şi scufundându-se până la asfinţit!) iar eu nu înţelegeam de ce ar fi vrut să ţină piept unui ceva
aşa mare precum marea, dar m-am gândit totodată că părea un lucru interesant. Dar iată că într-o zi însorită din al doilea an de liceu, m-am trezit venindu-mi ideea că vreau să fac şi eu asta. Pentru asta, a trebuit să învăţ cum să stau pe o placă lungă sau scurtă şi, din moment ce sunt o persoană curajoasă, a trebuit să fie cea scurtă, pentru a mă putea întoarce în voie. De când am început, am reuşit o vreme să ţin piept valurilor, dar, de la un timp nu mai reuşeam asta. M-am gândit că poate e mai bine să abandonez placa scurtă, dar nu eram sigură că e bine să renunţ la ceva ce am decis de una singură. Cu astfel de ezitări am ajuns în vara celui de-al treilea an de liceu. Poc! Sunetul plăcut putea fi auzit în combinaţie cu zgomotul păsărelelor. Era sunetul făcut de o săgeată care străpungea hârtia. Era opt şi zece iar eu stăteam la umbra clădirii şcolii, nervoasă. Mă uitasem mai devreme şi da, ca de obicei, era în zona clubului de tras cu arcul, exersând. În fiecare dimineaţă exersa asta şi cred că e şi motivul pentru care şi eu făceam surf dimineaţa. Dacă el era plin de energie dimineaţa, atunci voiam şi eu asta. Era minunat să îl privesc trăgând cu arcul, atât de serios şi determinat. Eram prea ruşinată să mă duc mai aproape, aşa că mereu păstram distanţa. Trăgeam cu ochiul. Din oarece motive, mi-am aşezat fusta, mi-am potrivit bluza uniformei şi am respirat adânc. Bun! Hai să fim naturale, mi-am zis mie, îndreptându-mă spre zona de tragere. „Hei, neaţa!” M-a salutat aşa cum făcea de obicei, oprindu-se din exersat când m-a văzut venind. Ah! E aşa drăguţ! Şi are o voce atât de frumoasă. Inima-mi bătea repede, dar am continuat să mă apropii, încercând să par calmă. Am pretins că eram în trecere. I-am răspuns, având grijă ca vocea să nu mă trădeze. „Bună dimineaţa, Tohno-kun. Iar ai venit devreme.” „Şi tu, Kanae. Ai fost pe plajă iarăşi?”
„Da.” „Te antrenezi din greu, nu?” „Eu-„, m-a surprins că mă ridica în slăvi aşa. O nu, nu e bine. Cred că mă făcusem roşie ca focul! „Nu,
nu
tocmai..
ehehe,
ne
vedem
mai
încolo,
Tohno-kun!”
Am fugit, ruşinată şi totodată fericită. „Da, ne vedem mai încolo” l-am auzit strigând în urmă. Cea de-a doua grijă: îl iubeam pe Tohno-kun şi el nu mă iubea pe mine. De fapt, era aşa de vreo cinci ani. Îi spun „Takaki Tohno-kun”. Îl mai aveam prin preajmă doar şase luni, până absolveam. Iar cea de-a treia grijă: hârtia de pe banca mea spunea totul. Era nouă fără douăzeci şi cinci acum şi aveam primul curs. Abia de ascultam la ce spunea domnul Matsuno. Mereu zicea, „Ascultaţi. E timpul să vă decideţi. Discutaţi cu familiile..” Sau ceva de genul. Pe hârtie stătea scris, „Chestionar de carieră”. Iar eu răspunsesem doar la jumătate din întrebări. Unu fără zece, amiază. Era ora prânzului şi în clasă se auzea sunetul muzicii clasice, pe care ştiam că îl mai auzisem undeva. Nu ştiu de ce, dar m-am trezit imaginându-mi un pinguin patinând în timp ce savuram melodia. Ce amintiri încerca să lege în mintea mea muzica aceea? Am renunţat la a mai încerca să îmi amintesc numele melodiei şi m-am înfruptat cu poftă din ouăle prăjite puse pentru prânz de mama. Erau absolut delicioase. Simţeam cum îmi gâdilă papilele gustative, iar asta mă bucura teribil. Stăteam alături de Yukko şi Saki-chan, care vorbeau
despre ce cariere şi-ar dori. – Am auzit că Sasaki-san vrea să dea la Universitatea din Tokyo. – Sasaki-san? Te referi la Kyoko?
– Nu, nu. Mă refer la Sasaki-san din grupa unu. – A, Sasaki-san din clubul de literatură. Nu mă surprinde! M-a emoţionat să aud de grupa unu, deoarece era grupa din care făcea parte Tohno-kun. În fiecare an, elevii erau împărţiţi în trei grupe la liceul meu. La prima şi a doua grupă se predau materii obişnuite, dar cei care făceau parte din ele erau cei care sperau să meargă mai departe la facultate. A treia grupă era destinată studiilor în materie de industrie şi cei mai mulţi elevi
mergeau mai departe la o şcoală profesională, ori îşi luau direct un loc de muncă. Cei mai mulţi rămâneau pe insulă. În acea grupă eram şi eu. Nu îl întrebasem pe Tohno-kun, dar eram sigură că avea de gând să dea la facultate. Simţeam că îşi doreşte cu disperare să se întoarcă la Tokyo. Ouăle prăjite şi-au pierdut savoarea odată ce m-am gândit la asta. – Dar tu, Kanae? mă întrebă Yukko din senin, fără a fi gata să îi răspund. – Nu ziceai că vrei să îţi găseşti direct un loc de muncă? o completă Saki. Am tăcut, neştiind ce să zic. Nu ştiam ce vreau, ce pot să fac. – Nu te-ai gândit la asta, nu? mă întrebă Saki-chan cu o urmă de şoc pe chip. – Se gândeşte numai la Tohno-kun, încercă Yukko să mă tachineze. – Da, dar probabil că el are o prietenă în Tokyo, o completă Saki-chan în acelaşi spirit. – Nici vorbă, am strigat eu în mod inconştient. Cele două au chicotit complice. Ştiau ce tumult sentimental încerc să ascund. – Mă rog, nu-mi mai pasă. Mă duc să iau un iaurt de la tonomat, le-am zis enervată, în timp cemi făceau printre scaune şi gânduri. Ştiam că glumesc cu povestea pseudo-prietenei lui Takaki Tohno, dar tot mă deranja.
– Ce, îţi iei altul? Ai mai luat unul. – Şi ce? Îmi e sete.. – Fată sportivă, se hidratează! N-am mai dat atenţie glumelor şi am ieşit pe coridorul pustiu care era învăluit de o lumină plăcută. L-am străbătut alene, privind atentă tablourile agăţate de pereţi. Erau imagini ale
rachetelor lansate de-a lungul timpului, lăsând o dâră de fum în urmă. „Lansarea Rachetei H2 Nr.4 – Perioada Heisei, anul 9 (2001), 17 august, ora 10:53”, „Lansarea Rachetei H2 Nr.6 – Perioada Heisei, anul 9 (2001), 28 noiembrie, ora 06:27″… Se zvonea că de fiecare dată când era lansată o rachetă cu succes, un oficial al NASDA venea să atârne câte-un tablou pe perete. Am văzut multe lansări de rachete. Poţi vedea cu ochiul liber cum rachetele se ridică falnice către cer, lăsând în urmă o dâră de fum oriunde ai sta pe insulă. Acum că mă gândesc la asta, am senzaţia că nu s-a mai întâmplat asta de multă vreme. Tohno-kun e pe insulă de doar cinci ani, dar mă întreb dacă a fost şi el martor la aşa ceva până acum. Sper ca într-o zi să vedem o lansare împreună. Iar dacă va fi prima dată pentru el, cred că va fi extrem de emoţionat; iar dacă vom face asta împreună, simt că ne-am apropia. Dar mai sunt doar şase luni şi viaţa de liceu va lua final. Oare va fi vreo şansă să se mai lanseze vreo rachetă în curând? Voi mai putea face surf cum trebuie? Mi-ar plăcea ca într-o zi Tohno să mă vadă pe placă, dar n-aş vrea să mă fac de râs cumva. Vreau să mă vadă perfectă. Doar şase luni.. Nah, n-am nicio şansă ca Tohno-kun să decidă să rămână pe insulă. Dacă ar face asta, mi-ar rămâne o grămadă de oportunităţi să îi arăt, iar apoi aş putea lucra pe insulă după liceu. Dar nu mi-l imaginez rămânând pe insulă. Nu pare genul de persoană care să fie legată de o insulă. Of.. Şi aşa, toate problemele mele au ajuns să fie legate de Tohno-kun. Şi chiar dacă ştiam că nu mă pot îngrijora mereu, tot o făceam. Cu succes. De-asta am decis să îi vorbesc lui Tohno-kun despre sentimentele mele în ziua în care mă voi putea
înălţa
pe
valuri
din
nou.
Era şapte şi zece seara. Sunetul cicadelor japoneze se schimbase mai mult în sunet de cicade
obişnuite şi probabil că nu mai era mult până ce aveau să se audă şi greierii. Se întunecase un pic, dar lumina slabă a asfinţitului încă mai răzbătea printre norii aurii. Dacă rămâneai o clipă pe loc şi îi urmăreai, ai fi observat cu uşurinţă că o luau spre vest. Cu puţin timp în urmă, vântul bătea spre ţărm. Când briza venea dinspre mare, însemna că valurile nu sunt bune, dar cred că acum era numai bine să mă urc pe placă. Dar cine ştie dacă mă puteam şi ridica.. Am rămas în umbra clădirii şcolii şi am aruncat un ochi spre parcare. Nu mai rămăseseră multe scutere şi nu era ţipenie de elev pe lângă porţi. Toate activităţile de club se încheiaseră. Cu
alte cuvinte, a trebuit să mă întorc la şcoală după antrenamentul printre valuri şi acum mă ascundeam, aşteptând ca Tohno-kun să apară în parcare (da, sună straniu acum că mă gândesc). Poate că plecase deja acasă. Am zis să mai aştept un pic, sperând ca într-o zi să pot înfrunta valurile. Eram îngrijorată de imposibilitatea mea de a mă ridica pe placă, de relaţia mea cu Tohnokun, de viitorul meu. Desigur, mai aveam şi alte chestii supărătoare în minte, dar astea trei le întreceau lejer. De exemplu, mă deranja că eram prea bronzată. Nu am un ten închis la culoare, cred, dar oricâtă loţiune aş pune pe mine, mereu sunt mai bronzată ca restul lumii. Soră-mea îmi zice că e normal, deoarece fac surf, fetele îmi spun că sunt drăguţă aşa, dar eu mă simt aiurea fiind mai neagră decât tipul de care îmi place. Pielea lui Tohno-kun e albă, fină.. Alte griji includeau lipsa sânilor (aveam acelaşi ADN cu soră-mea, dar nu puteam pricepe de ce ai ei sunt mari şi ai mei nu), notele de la şcoală, care nu erau prea fascinante, lipsa de gust în privinţa vestimentaţiei, imunitatea crescută care mă face aşa masculină când nu răcesc.. şi-aşa mai departe. Aveam un munte de probleme pe cap.
M-am uitat din nou spre parcare, spunându-mi că enumerarea problemelor mele n-avea să ajute la nimic. Am putut vedea o siluetă familiară apropiindu-se din depărtare. Da! Ştiam eu că trebuia să aştept! Doamne, sunt grozavă! Am inspirat adânc şi m-am îndreptat spre parcare. „ Hei, Sumida. Mergi acasă?”
Doamne, ce voce frumoasă avea. Acum îl puteam vedea bine în lumina din parcare. Avea un trup subţire, părul lunguţ, acoperindu-i un pic ochii.. un mers uşor, dar sigur. „Da.. dar tu, Tohno-kun? ce naiba, îmi tremura vocea. Îmi doream cu disperare să par mai degajată”. „Şi eu merg acasă.. vrei să mergem amândoi?” Dacă aveam coada unui câine, sigur aş fi dat din ea cu nerăbdare. Doamne, mă bucur că nu sunt câine, căci asta ne-ar fi îndepărtat, dar bine că aveam acelaşi drum de bătut. Am mers în linie de-a lungul câmpiilor de trestii de zahăr. Pe când priveam spatele lui Tohnokun, care conducea în faţa mea, am simţit că norocul îmi zâmbeşte. M-a lovit un val de căldură, ca atunci când ratam ridicarea pe placă, şi nările mi s-au încordat. Nu ştiu dacă tristeţea şi fericirea au aceeaşi mamă.. Mă gândeam că Tohno-kun e mult mai diferit faţă de ceilalţi băieţi atunci când mi-a atras
atenţia prima dată. Se transferase aici, în Tanegashima, din Tokyo în clasa a opta, în primăvară. Îmi amintesc şi acum cum arăta în ziua deschiderii anului şcolar. Parcă îl văd şi acum stând în faţa tablei, complet necunoscut mie. Nu părea emoţionat sau timid şi avea un zâmbet calm pe chipul plăcut. „Numele meu e Takaki Tohno. M-am mutat aici din Tokyo acum trei zile, din cauza serviciului tatei. Sunt obişnuit să schimb şcolile dar încă nu m-am familiarizat cu insula. Mă bucur să vă cunosc”. Nu vorbea prea rar sau prea repede, nu era agitat, vocea îi era calmă, iar intonaţia şi accentul erau perfecte. Semăna cu un prezentator TV. Dacă eram eu – în situaţia în care m-aş fi mutat de la ţară la oraş mare- cred că aş fi fost roşie ca racul, cu capul în nori şi perfect deranjată de accentul meu diferit. Dar el stătea acolo, calm, şi chiar dacă eram de-o seamă, nu încetam să mă minunez de felul în care vorbea echilibrat, de parcă nu era nimeni în faţa lui. A fost pentru prima dată în
viaţa mea când am vrut să aflu mai mult despre cineva şi abia apoi am realizat că timpul mă făcuse să mă îndrăgostesc. De atunci, viaţa mi s-a schimbat. Mereu am încercat să văd totul prin ochii lui. Fie că eram în clasă, sau după şcoală, sau poate când mă plimbam cu câinile, îl căutam cu privirea. La prima vedere pare un pic arogant, dar e sociabil şi şi-a făcut o mulţime de prieteni. Dar faptul că nu obişnuia să umble cu un grup anume mi-a permis să pot să mă apropii de el la momentul oportun. Când am trecut într-a noua, am ajuns în clase diferite, dar a fost un miracol că am rămas în aceeaşi şcoală. Adică, nici nu aveai de unde alege aici, pe insulă, dar la ce note avea, cred că putea merge oriunde. În loc de asta, a ales cea mai apropiată şcoală. Eu am continuat să îl iubesc şi în toţi anii ăştia de când a venit aici, sentimentele mele au devenit tot mai puternice odată cu trecerea timpului. Desigur, voiam să îi fiu acea fată, dar faptul că îl iubeam în tăcere deja îmi cauza destul stres. De fiecare dată când îl vedeam la şcoală sau în oraş, iubirea mea creştea… şi zi de zi sufeream tot mai tare, pentru a mă bucura în deznădejde, în cele din urmă.
Era şapte şi jumătate seara. Am cumpărat ceva de la magazinul numit „Ai Shop”. Tohnokun mergea destul de des acolo – dacă aveam noroc, puteam merge cu el acasă o dată pe săptămână. Dacă nu aveam, o dată la două săptămâni. Dar înainte de a-mi da seama, am început să frecventez magazinul şi în drum spre casă. Chiar dacă părea un magazin de articole de grădinărit, unde servea o femeie bătrână, aveau destule gustări pentru cei ca mine. Din difuzoare se auzea J-pop modern. Neoanele luminau încăperea micuţă. Tohno-kun cumpăra acelaşi lucru mereu. Mereu lua o cafea cu lapte la cutie. Şi de fiecare dată,
eu habar nu aveam ce să iau. Nu ştiam ce să iau ca să par drăguţă. Dacă luam aceeaşi cafea, ar fi fost prea evident ce încercam să fac (chiar dacă îi voiam atenţia), laptele era prea simplu, sucul la cutie era drăguţ ambalat dar nu îmi plăcea ca gust. Am vrut să iau ceva acru, dar nu aveam încredere că pot bea. Şi aşa, de fiecare dată când mă chinuiam să văd ce-mi iau, Tohno-kun îmi zicea „Sumida, te aştept afară”, înainte să meargă la tejghea. Păcat, iubeam compania lui. Aşa că m-am grăbit şi
am luat iaurtul obişnuit. De câte ori băusem asta azi? Băusem două la şcoală şi cu încă unul, plus ăsta de acum, se făceau patru. Cred că o parte din mine era iaurt. Am părăsit magazinul şi când să dau colţul, l-am văzut pe Tohno-kun sprijinindu-se de scuter în time ce scria un mesaj pe telefon. Înainte să îmi dau seama, am intrat în umbră. Cerul era întunecat şi doar norii mişcaţi de vânt mai erau roşiatici în asfinţit. Se făcea noapte curând. Sunetul insectelor umplea liniştea. Mirosea a mâncare de undeva. Era aşa întuneric că nu îmi dădeam seama ce expresie are. Doar lumina de la telefon se mai vedea. Am făcut o faţă comică şi m-am apropiat de el. Imediat şi-a pus telefonul în buzunar când m-am apropiat de el şi mi-a zis dulce, „Sumida, ce ai luat?” „Nu ştiam ce să iau, aşa că tot iaurt am găsit. Ştii, e al patrulea pe azi.. tare, nu?” „Poftim? Glumeşti, nu? Dar da, dacă mă gândesc, mereu bei aşa ceva”. Pe când vorbeam, mi-am îndreptat atenţia către telefonul pe care îl aveam în geantă. Îmi dorisem
de atâtea ori să îmi scrie mie Tohno-kun. Dar nu o făcea.. De-asta nu i-am scris nici eu. M-am gândit că oricine va fi persoana cu care voi fi pe viitor, îmi voi canaliza atenţia asupra sa. Nu mă voi uita niciodată la telefon ca să nu se îngrijoreze că mă gândesc la altcineva când suntem împreună. Stelele începeau să sclipească pe cerul nopţii iar eu continuam să vorbesc cu băiatul pe care îl plăceam, dar căruia nu ştiam cum să îi spun asta. Îmi venea să plâng, dar eram hotărâtă să îi spun adevărul în viitor. Valurile erau înalte azi. Dar vântul bătea dinspre mal şi se spărgeau uşor. Încercasem de multe ori valurile după şcoală, dar nu am rezistat niciunuia. Toată lumea poate sta pe spuma de după val, dar eu voiam să reuşesc să îmi menţin echilibrul când valul era mai mare. M-am luptat disperată cu valurile, dar atenţia îmi era mereu furată de mare şi de cer. Era foarte înnorat azi.. şi oare de ce e cerul atât de departe? Culoarea mării şi densitatea norilor se schimba
cu fiecare clipă. Luptându-mă cu marea, orizontul meu varia cu câţiva centimetri şi marea-mi era precum emoţiile. Voiam să mă ridic în curând. Voiam să ştiu cum e marea când o vezi de la înălţimea de o sută cincizeci şi cinci de centimetri. Oricât de bun ar fi cineva la pictat, nu cred că ar reuşi să surprindă frumuseţea mării aşa cum o vedeam eu. Nici măcar în fotografii, şi nici în filmări. Ni se zicea cum tehnologia de azi are capacitatea de a reda realitatea în detaliu, dar chiar şi aşa, nu e de ajuns să surprinzi sentimentul produs. Nu era de ajuns doar o rezoluţie bună ca să vezi ce vedeam eu. Era frumos în splendoarea sa, dar oare alţii ar fi văzut asta? M-am rugat să mai pot vedea peisajul acesta… voiam ca şi Tohno-kun să îl vadă, şi aşa m-am gândit la ce se
petrecuse azi la şcoală. Pe când luam prânzul cu Yukko şi Saki-chan, Kanae Sumida din anul trei, clasa trei, a fost chemată. Mă chemaseră să merg la consiliere educativă. Ştiam de ce mă cheamă, dar mă gândeam mai mult la ce crede Tohno-kun despre asta.. sau sora mea. Când am ajuns în birou, domnul Itou stătea cu o foaie de hârtie în faţă. Era chestionarul de carieră pe care îl dădusem. Sunetul cicadelor putea fi auzit în birou, de parcă ar fi vrut să anunţe că e vară, dar în cameră era prea frig. Norii se mişcau prin faţa ferestrelor şi razele de soare dispăreau şi apăreau. Bătea un vânt vestic.Stăteam acolo, gândindu-mă la câte valuri erau azi… „ Eşti singura elevă care încă nu s-a decis ce să facă, Sumida”, mi-a zis el, oftând enervat. „Îmi pare rău”, i-am răspuns şi am tăcut, nemaiştiind ce să zic. Şi el tăcea. A rămas tăcut o vreme. Chestionarul cerea să încercuim următoarele opţiuni, iar eu m-am trezit holbându-mă neştiutoare
la el.. 1. Cursuri universitare (A. Cu frecvenţă B. Fără frecvenţă) 2. Şcoală de meserii 3. O slujbă (A: În funcţie de zonă; B: În funcţie de meserie)
Alături de opţiunea pentru universitatea mai era o secţiune pentru privat sau public şi apoi, o listă de specialzări – medicină generală, stomatologie, farmacie, fizică, inginerie, agricultură, marină, afaceri, literatură, drept,economie, litere, educaţie. Era cam acelaşi lucru dacă mergeai la şcoala de arte şi meserii sau dacă făceai la fără frecvenţă. Muzică, arte, asistenţă, nutriţionism, modă, electronice, pedagogie, gătit, cosmetologie, studii media, sau sectorul public. Deja mă ameţeau cuvintele alea. Cât despre alegerea de a lucra într-o anumită zonă, trebuia să fie între Kogashima, Kyushuu, Kansau, Kantou.. sau altele.
Privirea a început să îmi joace între insulă şi Kantou. Iar apoi, deodată mi-a venit în minte Tokyo, un loc în care nu mai fusesem şi care nu mă tentase până acum. În imaginaţia mea, oraşul Tokyo în anul 1999 era plin de mafioţi în Shibuya, plin de fete dezmăţate, urgenţe permanente şi crime la tot pasul şi mai ales, bila imensă din turnul Fuji TV, care cine ştie de ce era acolo. Apoi mi l-am imaginat pe Tohno-kun într-o bluză subţire, plimbându-se de mână cu o fată cu şosete roşii şi păr şaten. Mi-am şters rapid fanteziile din cap, căci domnul Itou ofta din nou. „Ştii, nici nu trebuie să te gândeşti aşa mult. Cu rezultatele tale, poţi intra uşor la o şcoală de arte şi meserii sau poţi chiar face un curs scurt la facultate. Dacă ai tăi te lasă, poţi merge în Kyushuu. Dar dacă nu, Kogashima e din nou o opţiune. Nu e de ajuns? Ai încercat să vorbeşti cu sora ta despre asta?” „Nu”, i-am zis eu aproape în şoaptă. Emoţiile mă copleşeau acum. De ce trebuia să mă cheme prin difuzor şi acum să o aducă şi pe sora mea în discuţie? De ce şi-a lăsat barbă? De ce poartă sandale? Doamne, nu se mai termină odată pauza de prânz? „ Sumida, nu ştiu la ce te gândeşti dacă nu îmi spui”. „Da, domnule. Mă scuzaţi, domnule”. „Vorbeşte cu sora ta astă seară. Îi voi povesti şi eu”. Nu încetam să mă gândesc la motivul pentru care continuă să facă lucruri pe care le urăşte.
Luptându-mă cu marea, am zărit un val mare înaintea mea. Spuma ieşea din valurile alburii şi se răsucea precum o spirală înainte de impact. Am încercat din răsputeri să trec peste. Erau multe valuri şi am continuat, căci cine ştie, poate mergeam mai departe. M-am gândit că nu e locul potrivit. Nu, nu era. Şi mi-am repetat asta în minte.. simplu, ca pe un cântec. Iar apoi am realizat că vorbele mele erau strâns şi atent legate de Tohno-kun. Am tot avut astfel de momente. Momente în care pur şi simplu ajung să realizez ceva de parcă aş avea puteri speciale. Chiar dacă se petrece la magazin, după ore, sau în parcarea goală, în spatele şcolii dimineaţa sau când Tohno-kun scrie mesaje pe telefon, tot aud cuvintele… Nu e locul potrivit. Şi vin de la el. Ştiu, Tohno-kun, şi eu simt la fel. Nu numai tu crezi că nu e locul potrivit. Tohno-kun. Tohno-kun. Tohno-kun… M-am ridicat pe placă repetând în minte numele său, dar de îndată ce m-am ridicat, am fost aruncată în valuri. Am înghiţit ceva apă şi m-am panicat, dar am apucat placa şi am început să lovesc apa cu mâinile în neştire. Curgeau lacrimi şi
curgea şi nasul… de parcă aş fi plâns. Plângeam? Mai târziu, stăteam în camionetă alături de sora mea pe când ne întorceam de la şcoală, dar nu eram în stare să aduc vorba de planurile mele de viitor. Era seară, opt fără un sfert. Mă răstignisem pe una din etajerele din magazin. Azi eram singură. Am aşteptat şi în parcare, dar Tohno-kun n-a apărut. O zi fără rezultate. Până la urmă, mi-am luat un iaurt. Am mai dat un ocol parcării, am băut iaurtul dintr-o suflare, am pus casca şi am pornit la drum cu scuterul. Neîmplinită. Zburam ca nebunii pe drum pe când eu priveam spre orizontul aproape întunecat. Asfinţitul. Se vedea întregul oraş dintr-o privire la stânga şi malul mării era aproape, după câţiva arbuşti. La dreapta, câmpuri vaste şi câteva dealuri. Pe o astfel de insulă, cred că ăsta era cel mai bun loc pentru o vedere de ansamblu. Şi era şi drumul pe care îl lua Tohno-kun de obicei spre casă. Dacă a condus încet, poate îl prind din urmă. Sau cine ştie, o fi ajuns de mult acasă? Motorul a dat un
rateu scurt, dar din fericire, a pornit fără probleme. Scuterul ăsta va îmbătrâni în curând. Şi pe când îl verificam, am văzut cu coada ochiului un altul în apropiere. Doamne, era al lui! Şi pentru prima dată, parcam cu inima plină de bucurie şi încredere. Am început să urc dealul fără a realiza când. Iarba mă gâdila în drumul spre Paradis. Şi ce făceam? M-am calmat. Brusc. Eram sigură că scooterul văzut era al lui Tohno-kun, dar ce căutam acum să îl deranjez? Era clar că nu ne puteam vedea în astfel de circumstanţe jenante. Pentru binele meu. Chiar şi aşa, am continuat să urc şi câţiva paşi mai încolo, l-am văzut. Stătea
în vârf, cu spatele la noaptea care căuta să îl îmbrăţişeze, scriind ceva pe telefon. Era de aşteptat. Vântul m-a lovit în faţă şi mi-a lovit şi inima, dându-mi peste cap părul şi uniforma şi încărcând împrejurimile de sunetul ierbii foşnind. Drept răspuns, mi-am auzit propria inimă bătând, iar eu am continuat să urc, evitând să îi ascult chemarea. „Hei, Tohno-kun”. „Hei, Sumida. De unde ştiai că sunt aici?” mi-a răspuns el cumva surprins. „Hehehe. Păi ţi-am văzut scuterul şi am urcat să te caut. Nu te deranjează?” îi spun eu apropiindu-mă tiidă de el şi continuându-mi să îmi repet că nu am de ce să fiu emoţionată. „A, înţeleg. Mă bucur. N-am reuşit să dau de tine în parcare azi”. „Şi eu mă bucur”, îi zic eu cât de vesel pot şi las geanta pe iarbă. Mă aşez lângă el. „Te bucuri? Te bucuri să mă vezi, Tohno-kun?” Inima mi-o luase razna. Aşa făcea mereu când îl aveam
alături. Cuvintele „Nu e locul potrivit” îmi dădeau şi ele inima peste cap. Orizontul se lăsa îmbrăţişat de întuneric înainte să îmi dau seama. Vântul se înteţise şi îşi făcea loc prin toate cotloanele. De la distanţă, şcoala părea mică şi încă mai avea două trei lumini aprinse. Sub lumina şoselei, o maşină mergea agale pe când o moară de vânt se învârtea cu multă râvnă. Norii dansau pe cer şi când se împrăştiau, puteam vedea Calea Lactee… Sau Triunghiul Verii: Vega, Altair, Deneb. Vântul ne striga în timpane, şi se
amesteca uşor cu sunetul insectelor ce vieţuiau prin copaci sau iarbă. Briza puternică m-a ajutat să mă calmez. Şi mirosul proaspăt al ierbii a umplut brusc aerul închis. Stăteam alături de Tohno-kun şi priveam peisajul mirific. Inima mea se potolise, dar apropierea de el mă făcea să îi simt întreaga persoană. „Hei, Tohno-kun. O să dai examen de admitere?” ‚Da, mă duc la Universitatea din Tokyo”. „Tokyo..” mă gândeam eu. „De ce?” „Îmi imaginam că acolo ai vrea sa ajungi”, i-am răspuns eu surprinsă de calmul meu. Mă gândeam că aş leşina dacă îmi răspunde vreodată direct. După un moment de tăcere, îmi spune duios. ‚Înţeleg. Dar tu, Sumida?” „A, eu? Păi, nici nu ştiu. Habar n-am ce aduce viitorul”, îi răspund destul de sincer, aşteptândumă să fie mirat. „Toţi gândim la fel”.
„Nu! Doar nu gândeşti şi tu aşa!” ‚Ba da, normal”. „Păreai genul de om care nu se îngrijorează niciodată”.
‚Nu”, zise el zâmbind. ‚M-am tot îngrijorat, dar am încercat să fac ce pot. Nu prea am de ales”. Iar îmi bătea inima cu putere. Eram fericită că eram alături de el şi că eram cea care îl asculta. ‚Înţeleg. Deci asta simţi”. Pentru moment, l-am privit în ochi. Se uita pierdut la luminile din depărtare. Părea un copil neajutorat. Până şi acum simt cum îl iubeam. Da, era clar că îl iubeam şi că era cel mai important om din viaţa mea. De-asta cuvintele sale m-au marcat. Trebuia să fiu recunoscătoare pentru existenţa sa. Poate recunoscătoare părinţilor, poate lui Dumnezeu. Am scos chestionarul din geantă şi am început a-l împături. Vântul se potolise înainte să realizăm şi sunetul ierbii murise şi el. „Faci un avion de hârtie?” „O, da”. Am terminat de împăturit şi l-am aruncat fix în direcţia oraşului. Aproape că m-a surprins cât de departe a ajuns, ridicat de vânt şi înălţându-se în cer până ce a dispărut în întuneric. Printre pâlcurile de nori, Calea Lactee îşi făcea şi ea loc. ‚Ce ai făcut afară până târziu? Hai, mişcă de fă o baie, să nu răceşti”, m-a certat sora mea înainte de a mă arunca în cadă. Aveam loc să dau din braţe.. din braţele mele bronzate şi tonifiate. Cred că erau mai proeminente decât mâinile unei fete obişnuite. Îmi doream uneori să le am mai finuţe şi moi, precum bezelele, dar apoi mă calmam, mulţumindu-mă cu felul în care arătam. Şi mă simţeam uşurată, la fel cum îmi simţeam şi trupul. Parcă încă auzeam cuvintele lui Tohno-kun, atunci când mi-a vorbit cu vocea sa calmă pe când stăteam pe pajiştea verde, la plecare. Când am început să mă gândesc la vorbele sale, parcă un sentiment de confort mi-a invadat trupul şi asta se vedea clar din zâmbetul meu tâmp. Cumva… eram prea agitată. Îi şopteam numele fără a realiza. Şi îl simţeam în ecoul din baie, înainte de a dispărea printre aburi. Ce zi minunată, mi-am spus eu cu inima mare.
După conversaţia de pe pajişte, am dat de un camion imens care a trecut prin faţa noastră. O roată era cât mine şi avea în spate o încărcătură acoperită cu alb, mare cât piscina noastră de la şcoală, pe care era inscripţionat „NASDA, Agenţie Spaţială”, grandios. Erau două astfel de camioane, am observat, iar între ele, multe maşini şi oameni care semnalizau cu lumini roşii. Transportau o rachetă. Auzisem despre cum mai transportaseră, dar era prima oară când vedeam cu ochii mei. Eram sigură că racheta fusese adusă pe insulă cu un vas până în port, iar apoi o urcaseră în camioane, spre a fi transportată pe timpul nopţii.
„Cică ar conduce cu cinci kilometri la oră”, am zis eu din auzite, iar Tohno-kun a aprobat, după care s-a lăsat tăcerea, iar noi am privit parcă vrăjiţi la încărcătura transportată. Era un peisaj cu totul nou şi nu îmi trecuse prin minte că îl voi putea privi cu Tohno-kun. O vreme a plouat, lucru perfect normal în acest anotimp, iar picăturile cădeau grele, ca şi cum cineva ar fi vărsat apă dintr-o găleată. Ne-am grăbit spre casă. Îl simţeam pe Tohno-kun mult mai aproape acum că farul meu îi bătea uşor în spatele ud leoarcă. În apropierea porţilor, aveam să ne despărţim. El spre casa lui, mai departe. Iar eu, spre a mea.
‚Sumida”, îmi zise el ridicându-şi protecţia de la cască. Ploaia se înteţea şi luminile aurii din casă îl îmbrăcau pe Tohno-kun într-un văl magic. Inima mi se zbătea în piept la vederea pieptului de care se lipise cămaşa udă. Trăsăturile îi erau mai accentuate şi brusc m-am trezit întrebându-mă dacă nu cumva şi el vede acelaşi lucru la mine. „Scuze că te-am făcut să stai în ploaie”. „Stai liniştit, Tohno-kun! Nu e vina ta. Doar eu am vrut să mă opresc”. „Totuşi, mă bucur că am putut sta de vorbă. Ne vedem mâine. Ai grijă să nu răceşti. Noapte bună”. „Pe mâine, Tohno-kun”. Noapte bună, Tohno-kun, şoptesc eu pe când mă scufund în cadă.
După baie, am luat cina, înfruptându-mă cu tocăniţă şi Kanpachi Sashimi, care mi s-a părut aşa bun încât i-am cerut mamei trei boluri cu orez. „Ai un apetit sănătos, văd”, zise ea în timp ce-mi întindea bolul plin. „Dar nici nu cred că mai există adolescente care să aibă atâta poftă de mâncare”, adăugă şi sora mea.
„Păi dacă-mi e foame. A, surioară”, îi zic eu în timp ce îmbuc puţină tocăniţă. Delicios. „Ţi-a zis ceva domnul Itou azi, nu?” „Da, chiar mi-a zis”. „Îmi pare rău”. „Stai liniştită. Doar gândeşte-te la ce vrei să faci pe mai departe”. „Kanae, l-ai supărat pe domnul profesor?” întreabă mama în timp ce-i toarnă surorii mele ceai. „Nimic serios. Profesorul e cam sensibil, zic eu”, răspunde sora mea calmă. Mă bucuram că am o asemenea soră. În noaptea aceea, am visat ceva.
Am visat ziua în care l-am primit pe Cub, şi aici nu mă refer la scuter, ci la căţeluşul meu. Lam găsit pe malul mării, asta pe când eram în clasa a şasea. Eram invidioasă că sora mea avea un scooter Cub şi de-asta l-am numit aşa. Numai că, în acel vis, nu eram copil. Aveam şaptesprezece ani. Şi îl aveam pe micul Cub în braţe în timp ce mă plimbam pe cheiul nisipos, luminat straniu, dar plăcut. Când am ridicat privirea spre cer, n-am văzut soarele. Am văzut un vid plin de stele care scăpătau în roşu, verde, galben şi
alte culori, toate înşirate în cercuri, într-o galaxie a lor. Oare mai văzusem aşa ceva? Deodată, observ pe cineva în depărtare. De parcă aş fi cunoscut acea persoană… Înainte să-mi dau seama, sunt din nou copil şi mă gândesc că într-o zi, omul acela o să fie extrem de important pentru mine. În următorul moment, devin adult, cam de vârsta surorii mele şi mă gândesc la cât de important era acel om pentru mine cândva. Când mă trezesc, visul e deja pierdut. „Surioară, tu când ai luat carnetul?” „Păi, în anul doi de facultate. Cred că aveam nouăsprezece ani. Ştii, eram în Shizuoka”. Ştiam că e sora mea, dar o vedeam foarte sexy la volan, cu degetele ei lungi întorcând volanul, cu părul negru strălucind în soarele dimineţii care se reflecă în oglinda retrovizoare pe
când schimbă vitezele. Am simţit aerul acela fix când a deschis fereastra, spre a aerisi încăperea. Amândouă folosim acelaşi şampon, dar parcă la ea miroase mult mai bine. Mi-am aranjat fusta. „Surioară”, îi zic eu de pe locul din dreapta. Ce gene lungi are! „De când nu ai mai adus acasă un bărbat? Ştii, ultimul a fost acel Kibayashi, nu?” „Te referi la Kobayashi-kun”. „Care e treaba cu el? Nu eraţi împreună?” „Ce-ţi veni de întrebi?”, mă chestionă ea surprinsă. „Ne-am despărţit de mult”. „Dar voiai să te măriţi cu el?”
„La un moment dat mă gândisem. Dar apoi am zis să nu”, îmi zice ea cu zâmbetul pe buze şi cu ochii nostalgici. „A, aşa deci…” Oare de ce se răzgândise? Am vrut să întreb, dar m-am abţinut. „Şi ai fost tristă?” „Da. Eram împreună de mulţi ani. Am şi locuit împreună”. Soarele dimineţii a început să bată fix în faţă pe când am făcut stânga pe o străduţă îngustă care duce spre mare. Nu era nici urmă de nor pe cer. Surioara strânse din ochi şi fixă protecţia. Până şi gestul ăsta părea atrăgător. „Ştii, acum că mă gândesc, îmi amintesc că niciunul din noi nu se gândea la căsătorie. Dar în felul acela n-am fi ajuns nicăieri. Adică.. nu aveam o destinaţie comună”. „Înţeleg”, aprob eu, fără a înţelege ceva. „Oricine are un ţel, dar cuplurile ar trebui să împărtăşească aşa ceva. Cred că am vrut cu disperare să avem un scop comun”. „Oh…” Un scop… Cuvintele îmi tot treceau prin minte. Am privit spre fundătura drumul şi am văzut o mulţime de flori colorate. Erau un amestec de alb şi galben. Fix cum era şi costumul meu de baie. Şi atât de frumoase. Până şi florile sunt atrăgătoare. „Dar de ce m-ai întrebat asta?”, începu sora mea. „Fără motiv”, îi răspund rapid.
Şi apoi, dau să o întreb ce mă interesa cel mai mult. „Auzi, în liceu ai avut prieten?” „Nu, la fel ca tine acum”, îmi zâmbi ea amuzată. ‚Eram fix ca tine în liceu, Kanae”. Trecuseră două săptămâni de la ploaia aceea în timpul căreia am condus alături de Tohnokun, iar taifunul părăsise insula de mult. Briza era mai răcoroasă, cerul părea undeva mai sus, norii păreau mai diafani şi elevii începuseră să poarte pulovere subţirele. În acele două săptămâni, n-am putut să mai merg spre casă cu Tohno-kun şi n-am mai putut nici să mă ridic pe
placă. Totuşi, simt că mă bucur de surf mai mult ca oricând. „Surioară”, o strig eu pe când îmi şterg placa iar ea citeşte o carte. Dubiţa era parcată în zona destinată autovehiculelor şi eu îmi pusesem costumul de baie. Era trecut de şase şi jumătate dimineaţă şi mai avea o oră până începea şcoala. „Da?” „În legătură cu ce vreau de la viitor..” „Da?” Uşile din spate erau deschise şi eu stăteam acolo, cu spatele la sora mea. În depărtare, se vedea un punct cenuşiu pe care l-am distins ca fiind o navă NASDA. „Încă nu ştiu ce să fac. Dar nu cred că e o problemă”, îi zic eu pe când termin de şters placa şi aşez instrumentele lângă mine. „ O să le iau pe rând. Cum pot. Am plecat!” Ridic placa şi pornesc spre mare complet uşurată, amintindu-mi de Tohno-kun şi cum mi-a zis că şi el face ce poate. A fost singurul mod în care am putut să cred că sunt pe calea cea bună.
Cerul şi marea sunt de aceeaşi culoare şi simt că plutesc în vid. Tot dând din mâini şi din picioare, tot mai departe de ţărm, simt că mintea şi trupul mi se unesc. Dau din mâini, gândindumă la cât de departe e următorul val şi la cât de greu îmi e să concurez cu el cât să mă urc pe placă. Şi când am văzut un val interesant, îl aştept. Si deodată, parcă mă ridică. M-am bucurat să văd că asta se întâmplă când mă ridic. Placa începe să curgă pe val şi eu încerc să îmi îndrept picioarele, căutând un echilibru. Şi încerc să stau. Privesc spre cer o secundă şi parcă încep să cunosc toate secretele mării.
Numai că atunci am aflat şi că voi fi înghiţită de val. Dar lumea asta mare nu voia să îmi pună beţe în roate. Doar părea că pot fi înghiţită de val – nici sora mea n-ar fi crezut asta. Trebuia să încerc să menţin echilibrul. Şi să dau din mâini. Din nou şi din nou. Înainte de a-mi da seama, am şi uitat că încercam. Şi aşa, în dimineaţa aceea am reuşit să înfrunt valurile. A fost aşa neaşteptat că a părut un vis. Parcă ireal.
Dacă şaptesprezece ani înseamnă o viaţă de om, atunci… pentru mine fusese momentul vieţii mele. –––––––––––––––––––––––––––––––––––– Cunosc piesa. E una din serenadele lui Mozart. Fusese cântată la un concert din primul an de liceu. Iar eu cântam la muzicuţă. Îmi plăceau instrumentele care necesitau folosirea respiraţiei pentru a scoate sunete. Pe atunci, Tohno-kun nici nu făcea parte din lumea mea. Nici nu făceam surf şi acum că mă gândesc.. era o lume mult mai simplă. Se numeşte Mica Serenadă. În germană, Eine Kleine Nachtmusik. Oare ce înseamnă asta? Ori de câte ori merg acasă cu Tohno-kun, drumul pare scurt. Şi parcă azi au pus melodia doar pentru noi. Sunt veselă. Tohno-kun. Azi mergem acasă împreună. Poate nu mă mai duc la mare şi îl aştept. Azi erau şase ore şi oricum activităţile de club nu durau mult.
„…-nae”. Hmm? „Kanae, nu mă auzi?” Saki-chan încerca să vorbească cu mine. Era ora prânzului. Se aude muzică clasică şi sunt alături de Saki-chan şi Yukko, luând prânzul. „Scuze, ai zis ceva?” „Nu ne deranjează că visezi la cai verzi pe pereţi, dar măcar mănâncă şi tu ceva”, îmi zice Sakichan. „Pari fericită”, completează şi Yukko. Încep să mestec bucata de ou din gură. Delicios! „Scuze. Despre ce vorbeaţi?” „Ziceam că alt băiat i s-a confesat lui Sasaki-san”. ‚Pe bune? Dar e frumoasă”, zic eu pe gând muşc dintr-o baghetă de sparanghel înfăşurată în şuncă. Mama face un bento de milioane. „Lasă asta. Ideea e că tu pari foarte fericită, Kanae”, îmi zice Saki-chan. „Da, mă cam sperii. Dacă te vede Tohno-kun, fuge”, zice şi Yukko. Nu mă ating tachinările azi. Pun afirmaţiile lor sub semnul întrebării şi o las moartă. „Fata asta e ciudată azi”.
„Da. S-a întâmplat ceva cu Tohno-kun?” Zâmbesc şi aprob, atotştiutoare. Mă bucura mai mult ce avea să se întâmple. „Nu cred!” strigă ele surprinse. Dar de ce ar fi aşa surprinse? Nu voiam ca iubirea să ramână neîmpărtăşită. În ziua în care puteam să înfrunt pe deplin valurile aveam să îi şi spun ce simt. Şi ziua aceea venise. Dacă nici azi nu îi spun, atunci s-au dus şansele mele. Era cinci fără douăzeci. Mă tot admiram în oglinda din toaleta fetelor. După a şasea oră, nu am mai mers la mare şi am rămas la bibliotecă. Normal că nu am învăţat nimic. Am pierdut vremea privind pe fereastră. Aerul închis din baie m-a readus la viaţă. Parcă-mi mai crescuse părul, zic. Aproape-mi atingea umerii acum. În primul an de liceu era mai lung, dar l-am tăiat din cauza surfului. Poate pentru că am aflat şi că sora mea va preda la şcoala noastră. Mă ruşina când ne compara cineva părul. Dar parcă acum îmi venea să îl las să crească. În oglindă vedeam chipul meu bronzat, cu obrajii roşiatici. Oare cum mă vedea Tohno-kun? O urmă de dezamăgire m-a pălit şi am început să îmi analizez trăsăturile- mărimea ochilor, forma sprâncenelor, nasul, luciul buzelor. Apoi, înălţimea, strălucirea părului, bustul. Mi-am verificat dinţii, unghiile.. şi am sperat că exista măcar o parte din mine care să-i placă şi lui Tohno-kun. Era trecut de cinci jumătate. Stăteam la locul obişnuit din spatele şcolii, lângă parcare. Lumina se muta alene spre vest şi o umbră leneşă începea să acopere clădirea şcolii, trasând limita dintre zi şi noapte. Şi eu eram acolo. Am privit cerul încă luminat, dar cumva fad, spre deosebire de albastrul frumos care-l îmbrăca de dimineaţă. Cicadele tăcuseră şi acum doar insectele de prin iarbă mai făceau zgomot. Sângele îmi curgea cu repeziciune prin vene. Respiram adânc spre a mă calma, dar aveam prea multe emoţii pentru a-mi aminti mereu când să inspir şi să expir. Când am realizat că am suflat cu putere, parcă m-am emoţionat şi mai tare. Trebuia să îi spun azi. Trebuia. Nici nu ştiam de câte ori am tras cu ochiul la parcare.
Când Tohno-kun mă strigă, m-am panicat groaznic şi am uitat de fericire. Abia de m-am abţinut să nu ţip. „Mergi acasă?”, mă întreabă el calm ca întotdeauna, în timp ce se apropie alene. Probabil m-a văzut trăgând cu ochiul. Îi zic că da, iar în inima mea se instalează senzaţia că fusesem prinsă făcând ceva rău. Cu o voce caldă, îmi spune că a înţeles. Să mergem acasă. Era în jur de şase. Soarele din asfinţit îşi răspândea razele roşiatice în ferestrele magazinului în faţa căruia stăteam. Era mai întuneric ca de obicei şi parcă magazinul era altul. Înca resimţeam căldura razelor care îmi băteau în obraz, dar… nici urmă de Mica Serenadă. Încă nu se întunecase complet. Ştiam deja ce să cumpăr azi. Aveam să iau cafea cu lapte.. la fel ca Tohno-kun. Am luat cutia fără ezitare şi Tohno-kun a rămas perplex în faţa hotărârii mele. Îi răspund că m-am decis. Şi da, trebuia să îi spun că îl plac. Înainte să ajungem acasă. Doamne, inima-mi stătea să moară. Şi sper că sunetul melodiei din magazin îi acoperea bătăile nebune. Afară, lumea se afla la graniţa dintre lumină şi întuneric. Iar noi am pătruns în zona aceea de tranziţie fix la ieşirea din magazin. Parcarea era acoperită de umbre. Îi priveam spatele lui
Tohno-kun pe când se îndrepta către scootere, cu cutia aceea în mână, parcă pierzându-se în întuneric. Parcă mă emoţiona doar să-l privesc. Mă durea inima. Eram la patruzeci de centimetri depărtare… şi m-am apropiat la cinci. Iar un val de singurătate m-a lovit nemilos. Stai, mi-am zis. Am dat să îl apuc de cămaşă. Nu. Acum era momentul să îi spun. S-a oprit. Şi s-a întors uşor către mine. Nu e locul potrivit?, am gândit eu şi m-am retras. „Ce s-a întâmplat?” Undeva, în adâncurile sufletului meu, tremuram iar. Vocea sa era liniştită, dar rece. Iar eu am rămas în faţa lui, privindu-l. Nu zâmbea. Ochii îi erau tăcuţi şi hotărâţi. Până la urmă, n-a fost vorba că nu i-am putut spune. Reuşise să mă respingă cu privirea aceea hotărâtă, care mă împiedica să scot vreun cuvânt.
–––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
Sunetul cicadelor se auzea în aer. Din pădurile îndepărtate, vocile ascuţite ale păsărilor întâmpinau noaptea. Soarele era aproape sa apună şi ne lumina drumul în purpuriu. Mergeam alături de Tohno-kun pe un drum înconjurat de trestie de zahăr şi câmpuri cu cartofi dulci. Nu ne-am spus nimic. Se auzeau doar paşii. Eram cu un pas în spatele lui şi îmi dădeau silinţa să nu mă apropii. Paşii săi erau mari. Credeam că e furios şi l-am privit, dar el se uita către cer… fără a avea expresia schimbată. Mi-am ascuns chipul, privind umbrele paşilor mei pe asfalt. M-am gândit brusc la scooterele lăsate la magazin. Nu o lăsasem intenţionat, dar începeam să regret gestul. După ce am renunţat la a-i mai spune lui Tohno-kun ce simt, Cub-ul meu nu a mai vrut să
pornească, parcă înţelegând ce simt. Am încercat din răsputeri, dar n-a vrut neam. Tohno-kun e un băiat foarte amabil. Când m-a văzut aşa încurcată, a încercat să mă ajute. De parcă răceala de mai devreme fusese o minciună. Eram confuză. „Nu mai face contact”, îmi zise după ce încercă şi el. „Ţi l-a dat cineva?” „Da, a fost al surorii mele”. „Scotea zgomot când accelerai?” „Cred”, răspund eu. Mai avusesem eu momente de cumpănă cu el. „ Lasă-l aici şi vin ai tăi să îl ia mâine. Mergem pe jos”.
„Nu, lasă! Mă duc singură. Ia-o înainte, Tohno-kun”, i-am zis rapid. Nu voiam să îl încurc şi mai mult. „Nu stau prea departe. Şi chiar am chef să merg pe jos”. Nu ştiu de ce, dar mi-a venit să plâng. Am privit cutiile cu cafea de pe bancă. Şi poate senzaţia aceea de respingere fusese doar o iluzie. Dar sentimentul.. nu putea fi o iluzie. Oare de ce mergeam tăcuţi? Tohno-kun părea la fel ca întotdeauna când s-a oferit să meargă cu mine pe jos. De ce nu spunea nimic? De ce era mereu bun cu mine? De ce apăruse în viaţa mea? De ce îl iubeam aşa mult? De ce… De ce? Picioarele îmi deveniră mai grele pe drumul ce strălucea în asfinţit. Te rog. Te rog, Tohnokun. Nu mai suportam. Nu mai. Îmi curgeau lacrimile şiroaie. Oricât încercam să le şterg, tot curgeau. Trebuia să încetez înainte să observe. Disperată, am încercat să nu icnesc, dar sigur avea să observe… A observat. Şi tot cu vocea sa calmă mi-a vorbit. Vedeţi?
„Sumida. Ce ai?” Îmi pare rău. Nu e vina ta. Voi încerca să spun ceva. „Scuze. Nu-i nimic. Îmi pare rău”. Şi stăteam acolo, cu chipul acoperit, plângând. Nu mă mai puteam opri. Îl auzeam pe Tohno-kun strigându-mă. Simţeam emoţia. Dar părea o scenă tristă.. iar tristă eram şi eu. Sunetul cicadelor era tot mai pătrunzător. Inima-mi urla în disperare. Tohno-kun… te implor. Nu mai fi aşa bun cu mine. În acel moment, cicadele au tăcut, de parcă s-ar fi retras în mare. Am simţit singurătatea liniştii care mă îmbrăcase.
Şi în următorul moment, un zgomot puternic cutremură pământul. Am privit către dealuri şi am zărit o bilă de foc ridicându-se spre cer. Lansaseră racheta. Lumina era aşa puternică încât ne orbea pe când se ridica în văzduh. Aerul fremăta, de parcă flacăra copleşise totul, iar norii păreau în flăcări şi ei. Înaintea noastră era un turn mare, alb, care se ridica la infinit. Soarele în asfinţit era blocat de turnul imens, iar lumea era la graniţa dintre lumină şi întuneric. Turnul furase întregul peisaj. Sunetul se auzi în ecou pe când racheta se ridica tot mai sus… de parcă ar fi despicat cerul în două. Am stat jumătate de minut privind fixaţi ridicarea rachetei în nori. Nici eu, nici Tohno-kun n-am zis nimic şi am rămas acolo uimiţi, cu privirea ţintă pe cer, până ce în urmă a mai rămas doar o dâră de fum. În curând, toate se reîntoarseră la normal şi soarele apuse înainte de a ne da seama. Albastrul cerului se întuneca şi stelele îşi făceau loc pe scena cerului. Strălucind reci pe pielea noastră. Abia atunci am realizat. Chiar dacă priveam acelaşi cer, eu şi Tohno-kun vedeam cu totul altceva. Tohno-kun văzuse
întotdeauna prin mine. Era un om bun. Un om bun care mergea alături de mine, dar care privea mereu departe. Şi eu nu îi puteam oferi ce îşi dorea. Totul era clar acum, de parcă mi se ridicase vălul. Şi am înţeles că nu aveam să fim niciodată împreună. ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––– În drum spre casă, luna plină ne întâmpină pe cerul nopţii, alături de norii fugari, care pluteau într-un alb transparent. Umbrele noastre se lungeau pe asfalt. Am privit luna şi parcă am văzut-o străpunsă. Ca mine în acea zi. Cea care a reuşit să înfrunte valurile şi cea de după. Cea care ştia ce gândeşte Tohno-kun şi cea de după. Lumea de ieri nu era ca cea de mâine. Mâine aveam să înfrunt o lume cu totul nouă.
Ghemuită pe futon, cu luminile stinse, am rămas cu ochii ţintă la luna care îmi lumina camera. Lacrimile începură să curgă şi parcă erau furate de lumina lunii. Picătură cu picătură, curgeau. Iar eu am început să mă aud. Plângi.. tot mai mult. Cu nasul curgându-ţi. Lasă emoţiile să te cuprindă. Am plâns cu mine. Ştiu că îl voi iubi pe Tohno-kun oricât de mult timp ar trece. N-am avut de ales, m-am îndrăgostit. Tohno-kun, eu te iubesc. Atunci, cu el în minte, am adormit plângând.. cu mine.