Pomicultură

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Pomicultură

1

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu să adaugăm că dacă nu s-ar fi întrerupt procesul istoric al agriculturii practicate în sate, atunci toate cele scrise de noi ar fi de sine înţelese. Nu spunem deci multe noutăţi, ceea ce facem este doar să formulăm acele idei care în trecut nu necesitau formulare, căci funcţionau şi fără asta.

Pomicultura trebuie să se conformeze cu mulţi factori coercitivi. Aceştia sunt de cele mai multe ori binecunoscuţi şi anume sunt cei economici, ştiinţifico-tehnologici, de cultură a consumului şi cei legaţi de locul de producţie (mediul ecologic), etc. Doi dintre cei mai noi factori coercitivi, cei mai imprevizibili şi cei mai periculoşi pentru pomicultură sunt însă aceia care ţin de schimbarea climatică globală şi – pe cursul râurilor mari din Bazinul Carpatic – de distrugerea sistemului hidrologic, prin regularizarea cursurilor de apă, protecţia contra inundaţiilor şi de ameliorări hidrologice. Efectul cumulat al acestora afectează clima locală (regională), care devine extremă şi nefavorabilă. Dată fiind importanţa acestei probleme, de ea ne vom ocupa într-un capitol distinct.

I. SISTEMUL LIVEZII

Înainte de toate vom prezenta sumar cum arată rezultatul pomiculturii de mediu, denumită aici livadă. Prin livadă să nu ne gândim la noţiunea ei în sens tradiţional, cu toate că cele ce urmează sunt foarte apropiate de ea.

Plantaţie de pomi fructiferi

Bogăţia livezilor se situează foarte aproape de bogăţia foarte diversificată şi naturală a dumbrăvilor. Nenumărate observaţii din ţară demonstrează că „…în grădini putem vedea şi auzi mai multe

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

A

gricultura care se adaptează la mediul și ținutul înconjurător local şi la condiţiile locale existente – în continuare agricultura de mediu (adaptivă la mediu) – cuprinde activităţile de gospodărire/cultivare legate de toate sistemele ecologice care apar în mediul respectiv.

Scopul acestor preocupări este satisfacerea în cât mai mare măsură a necesităţilor comunităţii care se ocupă de agricultură, concomitent cu păstrarea mediului şi sprijinirea gestionării sale. Fără păstrarea mediului comunitatea care practică agricultura de mediu (managementul de mediu) nuşi va putea asigura – mai devreme sau mai târziu – aprovizionarea proprie.

Produsul agriculturii de mediu este masa biologică produsă de sistemele ecologice, potrivită pentru uzul uman, care în Bazinul Carpatic poate satisface pe deplin necesităţile alimentare, de energie termică, respectiv de asigurare a anumitor materii prime industriale pentru populaţie. Sunt asigurate condiţiile şi pentru o cantitate excedentară astfel încât veniturile comerciale rezultate din valorificarea lor pot să ajungă pentru achiziţionarea tuturor produselor care nu se pot produce la nivel local. Trebuie să vorbim accentuat despre această bogăţie pentru a nu înrădăcina în conştiinţă acel punct de vedere, potrivit căruia suntem defavorizaţi, subdezvoltaţi, şi din cauza asta să avem nevoie de ajutorul altora, al celor „dezvoltaţi”. În pofida faptului că exploatăm numai un procent mic din capacităţile şi condiţiile de mediu de care dispunem, nu avem nevoie de ajutor extern.

Trebuie să ne aşezăm pe propriile noastre picioare. Orice sprijin (şi în primul rând cel de natură financiară) are un preţ considerabil şi anume renunţarea la independenţa economiei noastre locale şi – ca cetăţeni ascultători şi plătitori de impozite – conectarea la piaţa globală. În locul solicitării de ajutoare trebuie să efectuăm acele activităţi cu specific agricol, care se pot demara şi cu resursele încă existente la îndemâna noastră, şi care pe termen lung sunt în stare să regenereze mediul nostru degradat, incluzând atât propria persoană, cât şi comunitatea de care aparţinem.

Agricultura de mediu și, în cadrul acesteia, pomicultura adaptivă la mediu – în continuare pomicultura de mediu - este potrivită tocmai pentru aceast lucru. În cele ce urmează vom prezenta această posibilitate de agro-cultivare, însă trebuie

3

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

păsări, decât în părţile de păduri identice. Păsările agreează habitatele diversificate, unde se combină răşinoasele cu arbuştii şi cu poienile de iarbă, iar acest lanţ coerent existent în grădinile din natură le oferă tocmai aceste lucruri.”1 Omul îşi amenajează livada în aşa fel, şi creează un astfel de sistem, încât să-i asigure un spaţiu substanţial (funcţional) (pentru munca de exploatare şi de creaţie), dar totodată prin asta nu perturbă ordinea de dezvoltare şi de funcţionare a mediului, ci se adaptează la el. În absenţa acestei adaptări, gospodarul pomicultor s-ar transforma în producător de fructe, iar livada într-o plantaţie de pomi fructiferi, care ar avea ca rezultat degradarea mediului în ansamblu.

Livezile autohtone vechi demonstrează că ţinuturile din Bazinul Carpatic sunt foarte potrivite pomiculturii, pot asigura autoaprovizionarea pe scară largă, şi pot furniza şi venituri substanţiale.

Fructele pot constitui şi astăzi o importantă sursă de venituri în măsura în care condiţiile favorabile ale pomiculturii pot fi regenerate. Livada însă nu reprezintă numai o întreprindere economică ci – datorită produselor multiple oferite omului – este şi factorul de dezvoltare „multifuncţională” a ţinuturilor.

• habitate cu apă: curs de apă, lac, băltoacă, pajişte inundată; • pajişti cosite, păşunate sau lăsate în paragină; • suprafeţe unde se cultivă cereale, legume, plante medicinale şi aromatice respectiv alte plante de cultură;

1.1 Structura livezii

Ţinuturile naturale sunt întotdeauna divizate într-o măsură mai mare sau mai mică: elementele de mediu se conformează cu diversitatea în spaţiu a factorilor geografici. Factorii de mediu extrapolaţi pentru suprafeţele mai mari ale Bazinului Carpatic sunt identici numai acolo (în mediu omogen), unde omul – în scopul unei mai mari eficienţe productive şi economice – creează şi menţine această uniformitate. Astfel iau naştere monoculturile agricole şi pomicole.

1) Schmidt Egon: Animale în grădini. Editura Anno, 2001, pg. 11

4

Livada – considerată ca un element de mediu cu caracter şi cu funcţionalitalitate unitară – contribuie la divizarea mediului natural. Dar livada însăşi se divizează mai departe în unităţi mai mici, care pot fi considerate la prima vedere ca fiind structuri de dumbravă. Acolo unde se afirmă organizarea naturală a mediului, divizarea ia naştere de la sine, fără implicarea umană. În livezi însă (şi) omul divizează spaţiul, în mod conştient şi prin planificare. Prin plantarea pomilor şi a altor plante perene, respectiv prin construcţii artificiale, el formează „structura natural-socială”, care va lua forma unei livezi puternic divizate şi „consolidate”.

Astfel ia naştere livada, proces care se va finaliza prin popularea ei spontană cu vietăţile naturale şi prin ocuparea spaţiului de către om.

Aranjarea în mod peticit, mozaical a diferitelor structuri de dumbravă are ca rezultat: • unităţi de arbori şi arbori combinaţi cu arbuşti; • copaci solitari;

• puncte unde sunt amplasate plantele decorative şi cele pentru apicultură;

• elemente despărţitoare: garduri vii şi şiruri de arbori;

ţii știinţifice este evident faptul că biodiversitatea livezii raportată la o plantaţie de pomi fructiferi este foarte mare. În ea își găsesc locul foarte multe specii de plante, animale, ciuperci și microorganisme.

• construcţii artificiale: garduri, porţi, drumuri, carame, echipamente de susţinere, scări, mobilier de grădină, clădiri, stupi de albine, cuiburi pentru păsări etc.

Anumite unităţi ale livezii menţionate mai sus beneficiază de libertate (autonomie), sisteme de producţie-consum şi de elemente de despărţire-de legare (hotar, graniţă) semnificative. Conform lui May „... un model ecosistem complex în principiu este rezistent împotriva tuturor tipurilor de efecte dacă: • este ansamblul unor astfel de subsisteme, unde fiecare este autoreglator; • în raport cu întregul sistem interacţiunile dintre subsisteme sunt mai slabe decât interacţiunile reglatoare din cadrul subsistemelor.”2 Astfel contribuie unităţile, reprezentând autonomia subsistemelor livezii, la stabilitatea întregii livezi.

Structura de dumbravă, mozaicală, oferă habitat pentru numeroase vietăţi, și fără a face observa2) May, R. M.: The structure and rdynamics of ecological communities. In. Anderson et al. 1079, pg. 397

Partea din livadă care dă fructe este unitatea cu pomi și arbuști respectiv pomii solitari. Fiecare membru al ansamblului de plante formate în unitatea pomilor și arbuștilor deţine o funcţie, și constituie baza unui lanţ de nutriţie bogat. Din această privinţă, termenul de vietăţi dăunătoare sau folositoare își pierde noţiunea, deoarece fiecare vieţuitoare își îndeplinește rolul său, și cu cât sistemul este mai bogat (mai variat), cu atât este mai stabil.

Acele vieţuitoare care tulbură armonia funcţionării unităţii datorită deranjamentelor exterioare (forţate) constituie excepţie, și pot căpăta calificativul de dăunători. Acestea pot fi, de exemplu, plantele (buruienile) rezistente, care se extind în mod forţat (buruiana Ambrosia elatior, Stenactis annua, Echinocystis lobata); microorganismele și artropodele în general venetice (adventive), care se extrag din efectul regulator al sistemului natural, devenind astfel „rezistente” [Erwinia amylovora (arsura bacteriană), monilia, gândacul de Colorado, Eriosoma lanigerum Hausmann (păduche lânos)]; sau chiar însuși omul, care prin tehnologiile de prelucrare „convenţionale” provoacă pagube.

Limitele zonelor unităţilor de pomi și arbuști constituie zonă regulatoare și de buffer. Pomii solitari pe de o parte produc fructe, pe de altă parte introduc în livadă avantajele ecologice și atmosfera pășunilor presărate cu copaci.

Păduche lânos pe măr

Din punct de vedere al utilizării umane, plantele caracteristice ale livezii sunt plantele fructifere. Caracteristicile ecologice, particularităţile structurale şi funcţionale ale livezii sunt determinate nu numai de plantele fructifere, ci în primul rând plantelele fructifere au rolul de a integra societatea locală în cadrul livezii, ca într-o unitate naturală locală.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

1.2 Situaţia plantelor fructifere din cadrul livezii

5

Plantele fructifere pot supravieţui în livadă numai dacă sunt capabile de a rămâne în viaţă acolo şi de a produce foloase suficiente. Dacă nu se dovedesc îndeajuns de folositoare, atunci omul (pomicultorul) va deveni factorul de selecţie şi le va îndepărta din livadă. Dacă nu suportă condiţiile naturale, atunci însăşi livada se va îngriji de selecţia lor. În livada adaptivă la mediu sunt capabile să supravieţuiască în primul rând fructele „din soiul mediului local”, care s-au format pe parcursul unei perioade lungi în condiţiile de dezvoltare ale mediului respectiv, şi au fost folositoare şi omului.

Acele plante fructifere care au fost ameliorate conform cerinţelor pieţei şi în condiţiile unei îngrijiri intensive, este foarte probabil că vor dispărea din livadă, mai devreme sau mai târziu.

Plantaţie de vişini creată în timpul cooperativelor agricole de producţie, lăsată acum în paragină.

Pomii ei ar fi putut rămâne viabili numai prin îngrijire intensivă.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

II. TRĂSĂTURILE DE BAZĂ ALE POMICULTURII ADAPTIVE LA MEDIU

6

2.1 Timpul

Periada de recuperare a pomiculturii, respectiv perioada de timp după care poate produce foloase de luat în seamă (autosusţinere şi realizare de venituri), este deosebit de lungă. Perioada pentru intrarea în rod a anumitor specii de pomi este în sine foarte lungă (nuc, scoruş etc.), însă formarea întregului sistem necesită timp mai lung (zeci de ani). Formarea sistemului se poate şi accelera, dar nu în măsură nelimitată. Prin intervenţiile ajutătoare caracteristice agriculturii de mediu se poate accelera formarea livezii în aşa fel încât (ca efect al acţiunii noastre) să se realizeze structura de livadă care ar fi luat fiinţă şi fără noi, dar care se realizează mai repede, şi în plus înglobează şi alte elemente şi se formează şi alte procese. De exemplu prin însămânţarea copacilor (nu numai a pomilor) într-un loc bine pregătit se poate accelera prinderea acestora, şi concomitent cu aceasta se poate influenţa până la o anumită măsură şi componenţa speciilor. Dar numai până la o anumită măsură, deoarece acei copaci însămânţaţi, care răsar sau se dezvoltă slab vor fi selecţionaţi, şi vor putea sup-

ravieţui numai aceia, care vor avea o dezvoltare mai puternică şi vor fi mai rezistenţi, şi prin crearea anumitor habitate se poate accelera dezvoltarea diversităţii biologice. Dăm ca exemplu crearea unor suprafeţe populate cu copaci şi arbuşti prin însămânţare şi prin păstrarea plantelor răsărite spontan (de exemplu răsaduri, lăstare rădăcinale, colonii de lăstare), formarea habitatelor acvatice, montarea de cuiburi pentru păsări etc.

Aceea caracteristică esenţială a atitudinii de sprijinire, unde vorbim numai despre accelerarea acelor procese care au loc şi fără intervenţie nu înseamnă că fiecare detaliu al livezii poate lua fiinţă numai conform procesului natural, ci înseamnă că structura livezii, ca un tot unitar, respectiv trendul procesului de organizare a acesteia nu se modifică ca urmare a efectelor intervenţiilor. Trendul este împădurirea spontană, iar structura formată este de exemplu structura de dumbravă a livezii sau marea biodiversitate. Deci dacă accelerăm împădurirea sau formarea biodiversităţii, atunci nu modificăm procesul succesional originar al împăduririi şi nici structura formată, rezultatul acesteia.

Pe structura formată se clădesc acele detalii care au ca rezultat dezvoltarea organică a livezii şi unificarea încet-încet a elementelor sale şi acest proces se poate accelera prin mai multe intervenţii mici, pe care numai omul localnic este în stare să le efectueze în mod corespunzător, prin activităţile sale zilnice.

Chiar dacă formarea livezii este mai lentă, încă din primii ani se poate aştepta la mai multe foloase, şi de aici încolo în fiecare an creşte cantitatea şi sortimentul produselor, însă întrebuinţarea totală şi beneficiile aferente necesită procese de mai multe zeci de ani.

2.2 Munca

Una dintre proprietăţile cele mai importante ale pomiculturii este aceea că necesită puţină forţă de muncă specifică (cu referire atât la unitatea de suprafaţă cât şi la cantitatea de produse). Este mică în pofida faptului că necesită întrebuinţarea de maşini şi materiale chimice mai puţine, destinate înlocuirii forţei de muncă umane. În cazul pomiculturii adaptive la mediu nu maşinile îşi exercită efectul, ci în primul rând structura livezii, natura, iar omul trebuie să intervină numai ici-colo în procesele care se petrec şi aşa de la sine. Însă premergător funcţionabilităţii sistemului, pentru formarea sistemului livezii este necesară aplicarea unei munci umane semnificative, care ar putea necesita utilizarea unor astfel de instrumente şi maşini, care nu va mai fi necesară după formarea sistemului. În faza formării sistemului colaborarea comunitară are o semnificaţie deosebit de impor-

îngrijesc ca fiind o singură comunitate (şi strugurele este un fruct, iar via este o livadă, unde viţa de vie are o importanţă accentuată). Pomicultura poate oferi activităţi folositoare pentru tot felul de oameni, deci poate să ofere ocupaţie pentru oricare membru al familiei sau al comunităţii (mai mult sau mai puţin): bărbat, femeie, vârstnic, copil, şi mai mult, bolnav sau handicapat. Folosind uzuanţa actuală: pomicultura îndeplineşte şi rolul ocupaţiei sociale.

Pentru înţelegerea corespunzătoare a activităţilor din pomicultură este necesară şi reformularea noţiunii muncii. În acest înţeles, munca nu constituie numai mijlocul obţinerii de venituri, ci este parte integrantă şi ineglijabilă al vieţii, care contribuie la dezvoltarea personalităţii individului care efectuează munca, şi la savurarea vieţii. Munca în pomicultură deci dă peste cap rolul actual al muncii: nu-şi propune ca scop primordial realizarea de venituri pentru cel care o efectuează, venit pe care îl va cheltui pentru satisfacerea consumului său, ci îşi propune ca munca însăşi să devină unul dintre cele mai importante bunuri de consum. În această formulare munca ocupă acelaşi loc printre activităţile omului, ca şi teatrul, vacanţa la mare sau consumarea unui şpriţ într-un bar. Printr-o astfel de definiţie al noţiunii muncii nu se doreşte reducerea necesarului de muncă în pomicultură, ci accentuarea calităţii, valorii de „consum” şi a efectului ei asupra dezvoltării personalităţii. Cantitatea de muncă este corespunzătoare atunci când nu este nici prea multă şi nici prea puţină, dacă oferă posibilitatea efectuării ei în mod liniştit şi ritmic, dacă se poate efectua la timpul cel mai potrivit, dacă asigură învăţarea în timpul efectuării ei, dacă oferă savurarea livezii, ba chiar – în mod paradoxal – odihna activă.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

tantă, ceea ce poate reduce în mod semnificativ eforturile de la nivelul gospodăriei. Pe termen lung, faza de formare se şi elimină, pentru că fiecare generaţie poate moşteni livezile funcţionale.

Oboseala creării livezii îi împovărează numai pe pionieri. În pomicultura de mediu, munca salariată, angajarea zilierilor se poate accepta numai în situaţii deosebite şi excepţionale. Forţa de muncă plătită obligă gospodarul la plăţi imediate şi suportarea unor impozite grele, ceea ce ar genera forţarea lui pentru obţinerea de venituri imediate.

Caracteristica pomiculturi de mediu nu se poate susţine în asemenea condiţii financiare presante: mai devreme sau mai târziu s-ar transforma întrun proces de producţie de marfă. Pornind de la statutul său de angajat, nu se poate aştepta de la munca zilierului nici la o calitate corespunzătoare.

Totodată muncile efectuate în grup sau în clacă, întrajutorările rezultate din împărţirea reciprocă a poverilor de muncă la nivel local, sistemul relaţiilor de schimb (sau instituţia acestor relaţii, în cazuri mai fericite) constituie elemente semnificative ale acestui tip de pomicultură. Muncile comunitare efectuate cu succes au ca rezultat faptul că comunitatea (ca întreg) devine ea însăşi cultivatoare de pomi. În acest caz, fiecare familie în parte îşi îngrijeşte livada proprie, însă sprijinul instituţiilor comunitare implicate în anumite munci specifice pomiculturii este armonizat în astfel de măsură, încât la urma urmei comunitatea efectuează pomicultura ca o singură unitate.

Situaţia se aseamănă cu cea a acelor comunităţi rurale viticultoare, unde membrii comunităţii îşi îngrijesc în parte viile proprii, dar unde dealul viticol formează o podgorie unitară, iar familiile o

7

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

2.3 Capital şi bani

8

Cealaltă caracteristică importantă a pomiculturii este că poate fi demarată şi susţinută cu un capital destul de mic, dar cu preţul că livada se formează lent şi se generează venituri în mod treptat. În cazul existenţei resurselor naturale, chiar şi o gospodărie cu venituri destul de modeste poate începe să se ocupe de pomicultură. Însă datorită timpului alocat acestei munci, gospodăria pierde eventualele venituri provenite de pe urma angajărilor şi în acelaşi timp pomicultura nu este încă capabilă să ofere venituri.

Prin compensarea acestor pierderi de venituri s-ar crea condiţiile materiale de demarare a pomiculturii. În cazul continuităţii presupuse ale pomiculturii, a moştenirii ei din generaţie în generaţie, nu apare problema formării lente, deoarece noile generaţii moştenesc întotdeauna sistemul deja format.

Aspectele financiare ale pomiculturii sunt contrare trendului actual unde, în cazul indivizilor, arată în direcţia unor venituri cât mai mari, impozite cât mai mari, utilizarea în creştere a serviciilor şi cumpărăturile cât mai intensive (cheltuirea veniturilor). În cazul întreprinderilor, trendul arată în direcţia investiţiilor de capital cât mai mari, în speranţa unor venituri mari, care în multe cazuri duc la îndatorare şi la intensificarea vitezei de returnare a investiţiei. Relaţia pomiculturii de mediu cu banii şi cu timpul nu se potriveşte acestui trend, iar astfel - de la caz la caz - nu se potriveşte nici cu obiceiurile şi nici cu acele reglementări legislative care deservesc acest trend. Practicarea ei cu succes ar necesita deci modificări în legislaţie.

Pomicultura de mediu nu este o afacere cu scopul maximizării veniturilor. Serveşte în primul rând la asigurarea bunurilor de consum ale gospodăriei sau ale comunităţii pomicultoare, pomicultorul urmăreşte deci să asigure direct cele necesare gospodăriei (autoaprovizionare). După satisfacerea nevoilor gospodăriei, al consumului propriu, poate obţine venituri suplimentare prin valorificarea surplusului rămas. Însă şi venitul face parte în primul rând din circulaţia locală a banilor, fiindcă produsele pomicole, neputând fi valorificate pe piaţa en-gros, ajung în cea mai mare parte pe piaţa locală. Acest lucru însă are ca rezultat faptul că prin valorificarea la nivel comunitar se produce autoaprovizionarea. Nemaivorbind despre faptul că pomicultura de mediu poate reînvia acele instituţii tradiţionale care realizează distribuţia produselor locale în interiorul comunităţii: târgul local, schimbul de produse (relaţii de barter), reţeaua deasă a oferirii de cadouri (reciprocitate), respectiv sistemul muncilor comunitare, al ajutoarelor reciproce şi al clăcilor.

Pomicultura reduce deci circulaţia banilor, însă

creşte circulaţia locală a mărfurilor, în timp ce maximizează complexitatea aprovizionării şi calitatea bunurilor de consum. Prin aceastea se dezvoltă aceea situaţie paradoxală, cel puţin în condiţiile actuale, unde prin reducerea puternică a fluxului de bani (mai puţine încasări, mai puţine plăţi) creşte siguranţa traiului, se ameliorează condiţiile de bunăstare a participanţilor la pomicultură.

2.4 Mărime

Pe baza numeroaselor sale caracteristici, pomicultura de mediu se poate realiza numai pe scară mică (cel mult pe scara „industrială” locală din comunitate). Din această cauză este caracterizată prin necesarul mic de capital, bazarea ei pe forţa de muncă familială-comunitară, necesarul mare de timp, importanţa semnificativă din punctul de vedere al autoaprovizionării, evitarea desfacerilor pe pieţe mari, etc. Tendinţa spre exploatarea pe scară mică şi spre autoaprovizionare necesită utilizarea instrumentelor tehnice mai mici şi mai simple. Azi, când piaţa forţează exploatările pe scară mare, şi mijloacele tehnice moderne sunt dimensionate pentru mărime mare. Lipseşte deci acel fond (background) ştiinţifico-tehnic, care ar fi necesar pentru aplicarea modernă a pomiculturii. „Pe parcursul aplicării practice a rezultatelor ştiinţei pure, inventatorii şi tehnicienii s-au străduit, ca prin mijloacele costisitoare ale producţiei şi distribuţiei de masă, să satisfacă marile interese, şi nu au avut grijă să înzestreze persoanele şi colectivele de muncă mai mici cu mijloace de producţie ieftine şi simple, care să satisfacă necesităţile pieţei locale.”3 De când în 1947 Huxley a notat această propoziţie, marele a devenit şi mai mare, iar cel mic şi mai părăsit, astfel s-a accentuat valabilitatea afirmaţiei. Deoarece munca inventatorilor şi a tehnicienilor nu este finanţată de pomicultorii care abia produc venituri, aceştia din urmă nici nu pot conta pe serviciile lor. Acesta este unul din motivele pentru care dimensiunea mică şi organizarea pentru autoaprovizionare este constrânsă de aplicarea cunoştinţelor tradiţionale şi folosirea de mijloace simple, care se pot concepe din materiale locale, şi se pot realiza şi utiliza la nivel local. Însă numeroasele unităţi mici de exploatare, alcătuind împreună o unitate, pot fi determinante în dezvoltarea ţinuturilor/mediilor, în dezvoltarea reţelei ecologice, în bunăstarea omului de la ţară, în relaţiile de schimb dintre rural şi urban. Agriculturii tradiţionale nu îi sunt străine deloc marile unităţi formate din mai multe exploatări mici. Pe vremuri, prin unirea mai multor parcele mici la hotar s-a format o unitate determinantă – iar acest sistem a funcţionat bine.

3) Aldous Huxley: Ştiinţă, libertate, pace. Asociaţia Franklin, Budapesta, 1947, pg. 15

se mai concluzionează printre altele şi faptul că pomicultura corespunzătoare nu este posibilă atunci când ea este efectuată de astfel de angajaţi, care sunt dirijaţi din afară de „specialişti”, întreprinzători sau poate funcţionari. Deciziile privitoare la acţiunile din pomicultură trebuie luate întotdeauna de pomicultor, de cel care face treaba (aplicarea într-un fel a principiului subsidiarităţii).

Capacitatea de coordonare rezultată din prezenţă nu poate fi neglijată nici măcar în rezolvarea sarcinilor cele mai simple. Pomicultura în ansamblu, incluzând şi gospodăria pomicultorului, necesită intervenţii, reparaţii, întreţineri mici şi continue. În cazul aplicării continue a acestora, viaţa devine foarte simplă şi necesarul muncii de efectuat se reduce la fracţiuni.

Se poate ilustra cu un număr aproape infinit de exemple importanţa decisivă a prezenţei, care – tocmai datorită acestui număr mare – are o însemnătate hotărâtoare. Dacă de exemplu înlocuim imediat ţigla spartă, prin asta prevenim multă muncă şi pagube costisitoare. Dacă după depozitarea recoltei de mere în pivniţă lăsăm deschisă uşa în fiecare noapte, şi ziua, odată cu încălzirea vremii, o închidem, atunci putem proteja fructele depozitate împotriva alterării. Dacă ţinem sub supraveghere plantele şi animalele noastre în mod regulat, atunci putem preveni îmbolnăvirea sau moartea lor. Etc. Aceste numeroase intervenţii mici se pot efectua corespunzător numai de aceea persoană, care simte responsabilitate faţă de pomicultură, care simte pe propria ei piele paguba fiecărei acţiuni greşite. Acest om nu poate fi angajatul, ci numai pomicultorul însuşi. e. Modul de trai: Agricultorul de mediu îşi potriveşte modul de viaţă, structura de consum cu oferta mediului (mod de viaţă adaptivă la mediu). Dacă gospodarul de

mediu şi familia sa, comunitatea, sunt capabili să dezvolte o astfel de structură de consum, unde îşi satisface în măsură decisivă consumul din produsele locale aflate la dispoziţie, atunci nivelul de trai nu scade, ci dimpotrivă, creşte. For-

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

2.5 Comunitatea locală şi pomicultorul

Pentru practicarea pomiculturii adaptive la mediu sunt necesare pe de o parte experienţele directe obţinute despre mediu (comunicare de tip acţiune-reacţiune, observaţie), pe de altă parte modelele de acţiune referitoare la pomicultură, integrate în cultura locală. Prin modelele de acţiune ale pomiculturii înţelegem acele tehnologii, pe care pomicultorul le elaborează pe baza cunoştinţelor profesionale referitoare la ordinea generală a proceselor desfăşurate în livadă (deci nu este o „reţetă” gata primită). Întreg ansamblul pomiculturii de mediu, ca parte a managementului / agriculturii de mediu, constituie o unitate inseparabilă de persoana pomicultorului şi a familiei acestuia, cu comunitatea lui, fiind astfel realizabilă numai printr-un mod de viaţă adecvat, asociat cu metode de consum adecvate, respectiv prin aplicarea ordinii comunitare. Atributul adaptivă din expresia pomiculturii de mediu înseamnă într-un înţeles mai larg, că nu numai livada trebuie conformată nevoilor pieţei şi consumului uman, dar şi piaţa, comunităţile implicate, gospodăriile şi indivizii trebuie să se conformeze cu livezile lor, şi prin ele cu mediul lor natural. Pentru aceasta sunt necesare nişte condiţii, care sunt concomitent caracteristicile comunităţilor, respectiv ale persoanelor în cauză: a. Personalitate: Pomicultorul este capabil să comunice direct cu livada lui, şi se adreseză către livadă şi mediu cu interes, sensibilitate, cu simţ de răspundere şi cu atenţie. (Nu sunt deci de ajuns cunoştinţele de înalt nivel şi capacităţile antreprenoriale.) b. Cunoştinţe: Pomicultorul posedă cunoştinţele teoretice şi practice necesare numeroaselor domenii profesionale aferente, pe baza cărora este în stare să-şi elaboreze, în funcţie de situaţia concretă, modelele şi procedeele cele mai potrivite. Pentru cunoaşterea şi înţelegerea situaţiei concrete sunt necesare cele descrise la punctul (a). c. Adaptare: Modelele de agricultură, de pomicultură sunt dinamice, pentru că condiţia lor pentru a fi corespunzătoare este compararea continuă a modelului cu realitatea concretă.

Aceasta este chiar adaptarea, care este opozantă aplicării modelelor prin reţete sau prescripţii. d. Prezenţă: Pomicultorul trebuie să trăiască în acel mediu din care face parte şi livada, şi este elementul ei de sistem. Pomicultorul ţine o legătură directă (activă şi de observare) cu mediul întreg, respectiv cu livada; pe parcursul acestei legături capătă experienţe directe despre ele, pe baza cărora este capabil să-şi supună acţiunile îndrumărilor sosite din mediul întreg şi din livadă. Din cerinţa metodologică a prezenţei

9

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu 10

marea structurii de consum corespunzătoare (mediului) presupune o autonomie spirituală a individului şi a comunităţii într-o asemenea măsură încât, datorită ei, pot alege din bunurile de consum aflate la dispoziţie pe acelea care le sunt într-adevăr necesare. Prin alte cuvinte asta înseamnă că pot rezista tentaţiilor false ale produselor de pe piaţă, sprijinite cu un marketing „gălăgios”. Prezenţa menţionată în punctul (d) este un element de mod de viaţă esenţial. Pomicultura adaptivă cere deci o schimbare radicală a stilului de viaţă şi în cadrul acestuia o puternică schimbare a structurii de consum. Schimbarea structurii de consum însă nu înseamnă consum mai mic, ci un altfel de consum, care nu îngrădeşte existenţa şi bunăstarea (calitatea vieţii), ci o îmbunătăţeşte.

De ce această schimbare a structurii de consum, menţionată mai sus, duce la îmbunătăţirea calităţii vieţii? Dacă schimbarea structurii de consum constă în faptul că consumatorul (familia) consumă ceea ce de la bun început îi stă la dispoziţie şi produce ceea ce într-adevăr are nevoie, atunci beneficiază de următoarele avantaje: • Pentru a putea pune pe masă bunurile de consum nu este nevoie să facă eforturi deosebite (de ex. savurează frumuseţea grădinii şi al peisajului şi nu are nevoie să câştige mulţi bani pentru a putea plăti admirarea peisajului de aceeaşi valoare în alte locuri).

• Produsele realizate de el însuşi, care pot reprezenta proporţia importantă sau poate decisivă din bunurile consumate de familie sunt exact aceleaşi şi sunt astfel, aşa cum familia le doreşte. În dauna valorii de consum nu trebuie să îndeplinească nici un criteriu de piaţă (de ex. omogenitate, transportabilitate etc.), şi nu trebuie să corespundă nici unui standard. De ex. familia poate să consume perele care încep să fie suculente, numeroase soiuri de prune „inadecvate pieţei” etc.

• Nu trebuie trecută cu vederea satisfacţia datorată performanţei proprii, rezultată pe parcursul producerii bunurilor de consum, satisfacţie de care nu are parte în situaţia cumpărării produselor.

• Bunurile realizate individual sunt întotdeauna unice. Unicitatea în sine, faptul că ceea ce consumă familia raportat la orice altă familie este diferit, constituie în sine o valoare. Acest fapt este valabil de asemenea în cazul hainelor unice, proiectate şi cusute acasă, cât şi în cazul mâncărurilor, uneltelor, mobilelor unice şi făcute acasă, şi aşa mai departe.

• Creşterea siguranţei familiei contribuie mult la creşterea calităţii vieţii familiei. Dacă consumă din ce în ce mai multe produse realiza-

te în producţie proprie sau provenite datorită locaţiei, este din ce în ce mai puţin expusă pe de o parte furnizorilor de servicii, pe de altă parte banului. Familia care se organizează în spiritul autoaprovizionării, are flux de bani mic (încasări mici şi plăţi puţine). Accesul la bunurile de bază deci nu depinde de alţii şi nu depinde de locul de muncă, deoarece cerinţa faţă de venituri este foarte mică. Siguranţa însă totodată mai şi scade în cazul unor „catastrofe” din familie, când ea este nevoită să fie ajutată semnificativ din exterior, mai ales cu ajutoare constând în bani (de ex. în cazul unor boli grave). În următoarele aliniate vom arăta însă, de ce riscul acestor situaţii este foarte scăzut.

• Întreg acest consum, măsura mică a dependenţei, satisfacerea la nivel înalt a nevoilor nu numai materiale (de ex. stresul redus, lipsa grijii apăsătoare, sentimentul aparţinerii la comunitate, conştiinţa funcţiei etc.) reduc considerabil riscul îmbolnăvirii. Schimbarea structurii de consum are deci ca urmare un efect important şi în protejarea sănătăţii.

• Schimbarea structurii de consum realizată la nivel comunitar oferă siguranţă pentru fiecare familie. Dacă de exemplu se întâmplă un necaz (chiar şi o catastrofă în familie), membrii comunităţii se întrajutorează între ei. De ex. reconstruiesc în clacă casa arsă, contribuie cu bani la tratamentul copilului bolnav, etc. Practic comunitatea suplineşte instituţiile de asigurare, numai că aici nu se plătesc prime de asigurare, nu au parte de procedee birocratice şi nimeni nu este expus capcanelor ascunse în contracte.

• Aproape din toate avantajele semnalate mai sus rezultă poate cel mai important avantaj: conştiinţa utilităţii, necesităţii (conştiinţa funcţiei). Familia pomicultoare răspunde de suprafaţa întreţinută de ea, oricât de mică ar fi aceea, starea ei depinde de familie în mod semnificativ. Viaţa ei are sens deoarece ştie şi simte că cu fiecare activitate efectuată contribuie la menţinerea mediului, a biosferei şi a vieţii. De această conştiinţă fericită are parte fiecare membru al familiei deoarece fiecare are sarcina lui în parte. f. Piaţa: Datorită caracteristicilor produselor rezultate din pomicultură structura pieţei este deosebită şi trebuie să corespundă acestor caracteristici.

Organizarea pieţei de produse pomicole trebuie construită pe diversitatea produselor, pe caracteristica schimbătoare a gamei de produse (componenţa se schimbă în fiecare an), pe valoarea lor nutritivă bogată, pe rolul lor în protecţia sănătăţii, pe valoarea spirituală (efectele

Înregistrarea caracteristicilor de mai sus, mai mult sau mai puţin înţelese de la sine, este necesară pentru că – cu toate că se înţeleg de la sine, şi pentru aceasta nu au nevoie de o demonstraţie mai deosebită – în practica actuală din pomicultură nu sunt luate în considerare. Localnicul cu o personalitate corespunzătoare, respectiv comunitatea locală bine structurată, reprezintă resursa pentru agricultura de mediu în aceeaşi măsură ca şi vremea, caracteristicile solului, fondul genetic, etc. Protejarea, reconstrucţia şi dezvoltarea lor sunt cel puţin la fel de necesare, precum varietăţile de pomi caracteristice locului, cunoştinţele tradiţionale legate de pomicultură sau sistemul de apă al mediului.

2.6. Intensiv sau extensiv?

În zilele noastre valoarea socială şi profesională a agriculturii, aprecierea ei este influenţată semnificativ de calificativul dat pentru ea, ca fiind intensivă sau extensivă. Una din cauzele importante ale scăderii valorii agriculturii tradiţionale este chiar faptul că atât opinia publică profesională, cât şi opinia publică laică o priveşte din capul locului ca fiind intensivă. Merită a fi introduse în acest tratat câteva alineate legate de această problemă, în interesul ridicării atât a rangului agriculturii tradiţionale, cât şi a rangului pomiculturii adaptive la mediu.

Pentru a analiza agricultura din punct de vedere intensiv sau extensiv, să pornim de la agricultura existentă odinioară, agricultura terenurilor inundate de ape – agricultura de luncă. Contrar oricărei păreri profesionale şi publice, agricultura de luncă a fost o agricultură intensivă, dacă prin intensitate înţelegem producţia totală (specifică) potrivită consumului uman, raportată la unitatea de suprafaţă. Dacă însă prin intensitate înţelegem munca investită pe unitatea de suprafaţă, energia fosilă, chimicalele, munca mecanizată sau capitalul, atunci agricultura de luncă a fost extensivă, deoarece cantitatea acestora a fost foarte redusă.

Să vedem prima dată astfel de opinii şi descrieri, care arată intensitatea agriculturii de luncă de-a lungul cursului Dunării, şi care se referă la

producţia specifică a produselor potrivite consumului uman. „Cei care îşi asigurau traiul din luncă, pe vremea libertăţii relative a agriculturii de luncă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, iar în unele locuri şi mai târziu, erau iobagii înstăriţi şi cu avere, şi care mai înainte în privinţa averii şi a consumului nu au fost mai prejos faţă de iobagii care au pus în prim plan lucrarea solului şi astfel au lucrat suprafeţe mai mari. (...) Acei iobagi, care au fost menţionaţi la începutul secolului al XVIIIlea ca fiind posesori de pământ nu au lucrat mai mult de unul-două pogoane. Aceste menţionări au reflectat capacitatea de impozitare a iobagilor şi nu dimensiunea holdelor lucrate de ei.”

Pomicultura din lunca Dunării a furnizat fructe din belşug şi pentru piaţă, ceea ce a constituit o importantă sursă de venituri, nemaivorbind de producţia mare de peşte, binecunoscută luncilor. „(...) Pentru locuitorii localităţii Dunaszekcső din Ungaria, mai ales grădinile acoperite cu pomi au fost bogate în recolte. Diferite soiuri de mere, pere, prune produse în Sziget de cei ce locuiesc aici, se valorifică anual pentru multe mii de forinţi pe de o parte în capitala ţării, Pesta, pe de altă parte în Baja şi în alte oraşe”4. Bogăţia în peşte o ilustrăm numai cu un singur citat: „S-a putut observa deseori şi se vede şi acum, că cu ocazia inundaţiilor Dunării, ale Tisei, Timişului, Dravei şi ale altor râuri mari, după ce apele se retrag, în adânciturile de pe lângă maluri rămâne o mare cantitate de peşte, şi devine masa porcilor.”5

Roade în volum mare sub măr „Sóvári” (Turdeni, jud. Harghita)

Multitudinea relatărilor cu conţinut asemănător din epoca respectivă semnalează, că în aprecierea intensităţii productive a agriculturii de luncă nu suntem destul de circumspecţi, dacă o considerăm ca extensivă. Pentru că agricultura din epoca respectivă 4) Andrásfalvy Bertalan: Agricultura de luncă a popoarelor de pe valea Dunării în judeţele Tolna şi Baranya până la terminarea protecţiei contra inundaţiilor. Studii din istoria judeţului Tolna VII (Red. K. Balog János), Szekszárd, 1975, pg. 272.

5) Balogh Margit: Ungaria lui Oláh Miklós, Disertaţii din cultura artei, nr. 8, pg. 121- 123 In: Andrásfalvy Bertalan: Agricultura de luncă a popoarelor de pe cursul Dunării în judeţele Tolna şi Baranya până la terminarea protecţiei contra inundaţiilor. Studii din istoria judeţului Tolna VII (Red. K. Balog János), Szekszárd, 1975, pg. 180.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

adiţionale servesc la îmbogăţirea mediului), etc. Din cauza cantităţilor mici este nevoie de organizarea pieţei bazată pe colaborarea comunitară, de valorificare locală sau regională pentru asigurarea autenticităţii, a credibilităţii şi pentru a reduce costurile de transport. Mai este nevoie de legături directe între producător şi consumator, de relaţii între consumator şi producător bazate pe încredere (de ex. în locul certificării „ecologice” formale); din cauza cantităţii mari de fructe căzute este nevoie de o prelucrare accentuată.

11

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu 12

a menţinut o productivitate a sistemelor ecologice la o mărime atât de mare, încât pe deasupra consumului populaţiei au rămas din belşug produse pentru piaţă. În apreciere însă trebuie luate în considerare toate produsele potrivite utilizării, şi nu e voie să calculăm numai producţia câte unui produs (ca şi la monoculturile agriculturii convenţionale). Totodată, în orice altă referinţă, agricultura de luncă a fost extensivă, atât raportat la unitatea de suprafaţă, cât şi la cantitatea de produse obţinute. Necesarul specific de capital şi de muncă efectuată în armonie cu natura a fost foarte mic şi nu s-a utilizat deloc energie fosilă, maşini, chimicale, astfel intensitatea energiei, a maşinilor şi a chimicalelor în această gospodărire nici nu se poate interpreta. Tocmai de aceea agricultura de luncă, folosind expresia uzuală modernă, a fost cât mai sustenabilă posibil şi – în raport cu agricultura de tip industrial (convenţional) – a furnizat o mare diversitate de produse.

La agricultura de mediu şi în cadrul ei, în cazul pomiculturii adaptive la mediu, intensitatea trebuie înţeleasă asemănător, ca să iasă la iveală adevărata faţă şi valoarea economico-productivă a unei structuri agricole, iar pomicultura adaptivă la mediu, ramură a managementului de mediu, exemplifică bine, că aprecierea valorii intensităţii este numai o chestiune de punct de vedere. Tocmai livezile sunt acelea care fac posibilă o utilizare multilaterală (vezi în partea „Utilizarea pomiculturii adaptive la mediu”).

Dacă facem o apreciere comună a tuturor produselor folosite în consum, atunci iese la iveală faptul că pe unitatea de suprafaţă este foarte mare cantitatea de produse utilizabile, adică, dacă mărimea producţiei specifice este criteriul agriculturii intensive, atunci agricultura adaptivă la mediu este agricultură intensivă. Nu am putea califica livada ca intensivă, dacă am face-o numai pe baza utilizării fructului, şi numai raportat la o scurtă perioadă de timp. Ar fi împotriva modului de gândire al agriculturii/managementului de mediu, dacă am face aprecierea caracterului intensiv sau extensiv al agriculturii numai pe baza unor părţi extrase şi cu referire la o scurtă perioadă de timp, în loc de un tot unitar şi întregul ei conţinut.

Ceea ce dorim să subliniem prin exemplul agriculturii de luncă este adevărat şi în cazul pomiculturii tradiţionale. Pomicultura adaptivă este forma dezvoltată a pomiculturii tradiţionale, prin utilizarea cunoştinţelor epocii noastre. Unul din obiectivele acestei dezvoltări este creşterea intensităţii produsului (producţiei specifice), şi mai are ca scop ameliorarea condiţiilor de trai ale omului, susţinerea acestora.

Aceasta din urmă se referă de exemplu la asigurarea supravieţuirii mediului şi a comunităţii, desăvârşirea personalităţii omului care se ocupă de pomicultură, obţinerea de produse de calitate. Aceste scopuri cuprind ducerea spre extreme a energiei, a muncii mecanice şi umane, a administrării de materii chimice, respectiv a capitalului financiar.

III. FORMAREA LIVEZII

Formarea livezii cere de la pomicultor o muncă făcută cu grijă și cu responsabilitate, cunoștinţe de bază și trăsături de personalitate corespunzătoare. Pomicultorul diferă de producătorul de fructe în primul rând prin personalitate, concepţie și obiectul cunoștinţelor sale, și nu prin cantitatea de cunoștinţe. În afara cunoașterii pomilor (exemplarelor de pomi), respectiv cunoașterea biologiei, morfologiei, sistematologiei și al soiurilor, etc., mai trebuie să cunoască și cum funcţionează livada și fiecare element al ei, organizate la un nivel mai înalt, ca un sistem unitar (supraindividual).

Aceste cunoștinţe însă se pot aplica numai atunci când omul inovează, dezvoltă în mod continuu și este atent la fiecare schimbare petrecută în livadă.

Această atenţie nu înseamnă numai urmărirea obiectivă a „lumii exterioare” independente de noi, ci o comunicare activă cu întreaga livadă și cu elementele sale, ceea ce presupune respectarea, aprecierea și iubirea acestora. Folosind cuvintele lui Bertalanffy, fiecare moment al livezii trebuie urmărit „cu cunoaștere creativă”6, pentru a putea reacţiona sensibil la ele, în mod corespunzător și la momentul cel mai potrivit. Cunoștinţele obţinute de pomicultor prin învăţare tradiţională sunt foarte limitate, în același timp posibilităţile lui de a culege experienţă sunt nelimitate. Nu trebuie să facă nimic altceva decât „să pună întrebări” manifestând un interes adevărat, și să fie la fel de interesat când recepţionează semnalele purtătoare de răspunsuri.

3.1 Dificultăţile construirii sistemului

Nu cu mult timp în urmă, ţinuturile Bazinului Carpatic încă erau diversificate, cu structură mozaicală, datorită mulţimii livezilor tradiţionale. În

Reluarea îngrijirii plantaţiei de pomi create pe vremea CAP-ului, fără schimbarea sistemului (Forţeni, jud. Harghita)

Ungaria cea mai mare parte a acestora au încetat să existe, însă în multe sate din Ardeal au supravieţuit, în unele locuri încă mai primesc apreciere și 6) Ludwig von Bertalanffy: …Însă despre om nu cunoaştem nimic, Editura Economică şi Juridică, Budapesta, 1991, pg. 94

3.2 Limitele proiectării

Formarea livezii nu se poate proiecta amănunţit.

Unul din obstacolele majore este faptul că pomicultura adaptivă influenţează procesul formării livezii cu intervenţii spontane „adaptive”. Nu se poate și nici nu este necesar să stabilim situaţia finală (viitorul imaginat), astfel lipsește fundamentul proiectării. Cunoașterea anumitor corelaţii și aplicarea de principii cuprinzătoare este posibilă dar și necesară pentru ca pomicultorul, prin aprecierea situaţiei concrete, să recunoască modul de intervenţie potrivit. Formarea livezii are loc deci pas cu pas, unde fiecare pas se poate stabili pe baza reacţiilor primite la pașii precedenţi. Imaginea livezii formate este până la o anumită măsu-

ră o surpriză, care dacă nu coincide cu pretenţiile pomicultorului, atunci el are posibilitatea să facă anumite modificări, dar conformându-se pe tot parcursul cu trendul de dezvoltare a livezii.

Celălalt obstacol al proiectării amănunţite constă în faptul că pomicultorul stabilește mai mult sau mai puţin după pretenţiile sale numai structura livezii, dar lasă pe seama livezii cum se formează elementele fine pe scheletul astfel realizat și cum se face plină livada cu viaţă. Prin aceasta diferă și de plantaţia de pomi fructiferi, unde producătorul de fructe se străduiește să stabilească el însuși cât mai multe elemente, să exercite un control cât mai mare asupra plantaţiei, și ca în afara pomilor fructiferi să nu existe în plantaţie altă formă de viaţă. În cazul producţiei de fructe, acest lucru se și înţelege, deoarece pe piaţă se pot valorifica numai fructe în cantităţi stabilite în prealabil și de o calitate constantă.

3.3 Realizarea livezii

Realizarea livezii este un proces lung. De la început și până la formarea sistemului livezii mai mult sau mai puţin „productivă” pot trece multe zeci de ani, chiar și o jumătate de secol. Aici ne ocupăm numai cu problemele generale ale înfiinţării, publicarea detaliilor va cădea în sarcina unui manual.

Pomicultura adaptivă nu se începe cu „tabula rasa”. La înfiinţarea plantaţiilor pomicole, unul din primele lucruri de făcut este „curăţarea” totală al terenului, pregătirea terenului cu mașinile și utilajele de lucru, și administrarea îngrășămintelor. Pe această parcelă „făcută zero” din punct de vedere ecologic se plantează plantele altoite uniform, care pot oferi roadele cerute de piaţă. Comparativ, înfiinţarea livezii începe cu studierea stării iniţiale ale terenului. Pomicultorul petrece mult timp pe locul viitoarei livezi și observă acele date iniţiale pe care își poate baza viitoarea activitate. De exemplu: componenţa speciilor de plante stabilite în mod spontan, forţa de creștere a plantelor fructifere, starea lor de sănătate; prezenţa lăstarelor sau a răsadurilor potrivite altoirii; varietatea habitatelor și a vieţuitoarelor suprafeţei, perceptibile și prin observare simplă, etc.

Bineînţeles totul depinde de starea iniţială a terenului. Dacă e pădure, atunci ar trebui început cu defrișarea, dar suntem săraci în păduri, și ar fi păcat să transformăm pădurile în livezi – mai bine ar trebui să fie amenajate în totalitate ca culturi silvice.

Dacă în starea iniţială terenul este arabil, pajiște sau pășune, atunci în mod sigur putem să ne așteptăm la seminţe ajunse aici în mod natural (datorită păsărilor, al vântului), din care se va începe de la sine, în mod vizibil, organizarea ecologică a teritoriului. Trebuie observată fiecare mișcare dint teritoriu. Din plantele existente și din cele mai noi, din fracţiunile de asociere se pot concluziona multe. Nu

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

îngrijire. Această îngrijire s-a redus însă în general la cositul pajiștei, la îndepărtarea pomilor îmbătrâniţi sau bolnavi, la tăierea crengilor uscate sau rupte, la plantarea de noi pomi, respectiv la culegerea recoltei; și acestea sunt importante, dar constituie o rămășiţă a întregului cerc de activitate al pomiculturii grijulii. Revitalizarea pomiculturii tradiţionale, dar mai ales dezvoltarea ei mai departe către pomicultura adaptivă, face necesară crearea unui nou sistem. În caz mai fericit o livadă sau o plantaţie de pomi degradată trebuie reînnoită, respectiv transformată, în cazuri mai nefericite munca trebuie începută de la zero. Construirea sistemului necesită întotdeauna mai multă cheltuială decât menţinerea sistemului deja realizat. Deci dacă cineva se angajează să creeze o livadă nouă, atunci el trebuie să aducă contribuţii mai mari, decât cel care susține livada, ceea ce în general – din experienţa noastră – are ca rezultat suprasolicitarea. Rezultatul suprasolicitării este că multe intervenţii necesare nu se petrec la timp sau nu se petrec deloc, ceea ce amplifică în continuare suprasolicitarea. Sistemul livezii în construcţie are ritmul lui de construire, și acesta nu se poate accelera în mod semnificativ.

(Pomicultura adaptivă printre altele de aceea este adaptivă, pentru că se adaptează la acest ritm).

Acele munci, care dacă nu sunt executate, sau nu sunt executate la timpul potrivit, încetinesc în mod considerabil contruirea sistemului. Peste o anumită măsură, construirea sistemului se și oprește, sau degenerează la nivelul său de organizare precedent.

Acest lucru trebuie evitat, construirea sistemului pomicol liber e permis să se înceapă numai dacă cantitatea muncilor neefectuate sau neefectuate la timpul corespunzător nu depășește o valoare critică. În această problemă poate ajuta alegerea unei astfel de mărimi ale livezii, pe care pomicultorii încă o pot exploata cu o suprasolicitare suportabilă. De asemenea, poate ajuta un sistem de sprijinire bine gândit, dar un ajutor și mai mare ar fi o comunitate (sătească) de suport.

13

numai din prezenţa plantelor, dar și din vitalitatea, forţa de creștere și starea sănătăţii lor. De asemenea ne dau informaţii și plantele din împrejurimile apropiate, incluzând livezile din preajmă. Pomicultorul își clădește activitatea pe aceste date iniţiale, conformându-se schimbărilor de trend observate.

Acest comportament „comunicativ” trebuie învăţat, respectiv reînvăţat; condiţia pentru a-l putea însuși constă în relaţia potrivită dintre pomicultor și livada lui potenţială. Despre asta am relatat în partea 2.5 „Comunitatea locală și pomicultorul”.

Grup de pomi lăsat, dar încă foarte viabil (păşune din Forţeni-Harghita)

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Împădurirea unei fâneţe lăsate de 5 ani. Deocamdată este populată aproape numai de plante producătoare de fructe: nuc, păr sălbatic, măr, cireş sălbatic, prun corcoduş, porumbel, păducel, mur, măceş (Markóc-Ungaria)

14

Păşune în proces de împădurire (Drávakeresztúr-Ungaria)

Începerea cultivării unei livezi părăsite, degradate este cu totul alceva. Trebuie pornită cu tratarea pomilor bătrâni sau bolnavi, cu defrișarea parţială sau totală a tufișurilor, respectiv întreţinerea lor, cu cositul, cu punerea la punct a gardurilor vii sau cu crearea lor. Celelalte lucruri de făcut sunt în esenţă asemănătoare cu cele din situaţia iniţială.

La crearea livezii adaptive la mediu este necesar, ca pe lângă popularea teritoriului cu plante fructifere să permitem, să sprijinim, respectiv să contribuim efectiv la popularea teritoriului cu specii de vieţuitoare (locale), care se simt bine în împrejurimile livezii. Vieţuitoarele care se instalează

Pășune cu cireși, cu pomi bătrâni, fără înnoire (Forțeni)

Livadă bătrână, care necesită îngrijire (Tărcești-Harghita)

ușor, vor popula livada de la sine. În cazul plantării, speciile și soiurile de fructe trebuie selecţionate și așezate în spaţiu ţinând întotdeauna cont de toate vieţuitoarele livezii, de totalitatea sistemului (și nu numai de cerinţele consumului sau ale pieţei).

Organele de reproducere ale fructelor nobile și ale portaltoiurilor trebuie să fie procurate în majoritate decisivă de la plante-mamă locale. În interesul forţei, capacităţii de rezistenţă și a duratei lor de viaţă mai mari, acordăm avantaj însămânţării copacilor cu sămânţă nobilă, portaltoiuri sau arbuști pentru gard fructifer, tufișuri în locaţiile lor finale. Aparent acest lucru are și dezavantaje. Necesită efectuarea de munci mai complicate și mai multe,

IV. MENŢINEREA ÎN VIAŢĂ A LIVEZII

Expresia „menţinere în viaţă”, ce figurează în titlul capitolului necesită câteva explicaţii. Menţinerea în viaţă a fost preluată de către pomicultura adaptivă de la silvicultura cu concepţie înrudită, numită acolo „menţinerea vieţii pădurii”. Rolul omului este și în livadă acela de a menţine viaţa, pe parcursul căreia omul ajută și sprijină livada să se formeze într-o unitate vie. Să nu fie numai mulţimea pomilor fructiferi, așa cum e la plantaţiile de pomi, ci o unitate ecologică organizată într-o fiinţă vie (organizaţie supraindividuală). Legătura dintre om și livadă este o legătură vie, cu entitatea vie, ceea ce este de ordin mult superior, decăt legătura bazată pe principiul beneficiului și al economiei dintre producătorul de fructe și plantaţia de pomi fructiferi.

Livada este și „cultivată”, pentru că ea este o creaţie umană (artificială), realizată de om împreună cu forţele naturii. Mai și „susţinem” livada, deoareca fără intervenţia umană – pe parcursul organizării naturale – ea și-ar pierde caracteristica ei de livadă. Dar în cuvintele cultivare și susţinere nu se accentuează îndeajuns rolul – de altfel definitor – al naturii, și nu iese la iveală nici faptul, că legătura dintre livadă și om este o legătură personală, cu suport reciproc. Livada mai este îngrijită, pentru că menţinând cu ea o legătură personală strânsă, acordându-i atenţie, îi purtăm de grijă livezii întregi și tuturor acelor elemente ale sale care

au nevoie de grija noastră. Însă expresia „a îngriji” nu reflectă reciprocitatea, adică faptul că și livada are grijă de noi și ne aprovizionează.

Folosirea noţiunilor enumerate aici, și care se referă la rolul omului în livadă este corectă atunci, când dorim să accentuăm anumite caracteristici ale lor, în pofida altora. Esenţialul este însă exprimat de expresia „menţinere în viaţă”, mai ales atunci când am dori să deosebim pomicultura de producţia de fructe, livada de plantaţia de pomi fructiferi. Deoarece producţia de fructe convenţională, cu tehnologia ei de tip industrial, întreţine sisteme fără viaţă. Prin menţinerea în viaţă a livezii readucem rangul vieţii în fața sistemelor de producţie fără viaţă, dirijate de ordinea economico-birocratică. În cele ce urmează vom trece în revistă unele elemente ale acestei menţineri în viaţă, în gruparea „obișnuită” a literaturii din pomicultură, dar cu acea observaţie generală, că acestea se pot separa una de alta numai în gândirea umană, în realitate nu.

4.1 Tăiere

Tăierea pomilor o facem prin luarea în considerare a caracteristicilor de creștere și de formă ale speciei și soiului dat, cu respectarea principiului de intervenire în cea mai mică măsură necesară.

La unii copaci – după tăierea în coroană – se lasă formarea naturală a coroanei (alun, nuc, scoruș de casă etc.), la altele executăm pe lângă tăierea pentru coroană și tăierea de rărire, întinerire sau de vindecare. Este posibilă și forma de coroană artificială tăiată puternic, dar numai rareori și în situaţii deosebite (de ex. la piersici apropiaţi de casă). La copacii nefructiferi (de ex. stejar, frasin, carpen, salcâm) putem să executăm tăierea în scopul utilizării masei lemoase în mod mai favorabil (de ex. formarea unui trunchi mai lung și fără ramificaţii). Deciziile legate de tăiere le luăm nu numai conform eficienţei și pieţei, dar în primul rând conform cerinţelor livezii. Frumuseţea, pe care o putem accentua și prin tăiere, nu este doar o valoare în sine, ci este una din forţele de atracţie ale turismului de pomicultură, deci și o resursă (a se vedea partea legată de utilizare). În numeroase ocazii executăm asemenea tăieri, care reprezintă un „ajutor în plus” în dezvoltarea individuală a copacului. De exemplu, la tăierea de rărire eliminăm mai ales acele crengi care în lipsa luminii se vor usca oricum, mai devreme sau mai târziu. La întinerirea copacilor bătrâni tăiem puternic acele crengi, care în cazul roadelor bogate sau al furtunilor de vânt mai mari s-ar rupe oricum, mai devreme sau mai târziu. De asemenea este frecventă aplicarea tăierilor „de vindecare”.

Numeroase boli se pot vindeca relativ cu succes prin tăiere, de ex. tăierea crengilor infectate cu

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

sunt expuse mai mult dăunătorilor și buruienilor, însă avantajul pomiculturii adaptive este chiar acela că poate pune în folosinţă una din resursele cele mai bogate care îi stă la dispoziţie, respectiv forţa de muncă umană. Și chiar dacă posibilităţile de exploatare se deschid după un timp mai îndelungat, din cauza capitalului de bani investit foarte redus (și a scutirii impozitării) pe pomicultor nu-l presează nevoia obţinerii de venituri și astfel poate aștepta apariția posibilităţilor beneficiilor. În interesul susţinerii dezvoltării și a varietăţilor mai mari ale speciilor de fructe, însămânţarea ocazională a pomilor nobili o aplicăm și la acele specii de fructe, care sunt reproduse în pomicultura de azi numai vegetativ (măr, păr, gutuie, piersic, cais, zmeur etc.). Funcţionarea unei mici pepiniere domestice (pomi reproduși pentru uz propriu) poate fi avantajoasă din mai multe puncte de vedere: reproducerea de specii bune este posibilă și atunci, când tocmai nu există portaltoi în locul final de plantare; la începutul formării livezii se poate accelera plantarea pomilor; se pot efectua experimente de reproducere, etc. Este foarte importantă ţinerea evidenţei plantelor aparţinătoare pepinierei domestice, realizarea schiţelor de hartă, precum și marcarea pomilor.

15

vâsc sau cu monilia. Tăierea de rărire și de întinerire (și tratarea ulterioară a rănilor provocate) accelerează mult mai mult vindecarea rănilor, și cauzează obstacole mai mari împotriva contaminărilor parvenite prin intermediul rănilor.

contribui la mărirea diversităţii biologice și la bolile moderate și echilibrate, respectiv la daunele produse.

Un rol aproape identic cu crengile puse în grămezi sau în gardurile limitrofe au și copacii bătrâni prăbușiţi și lăsaţi la locul lor, care putrezesc încet în sol, și contribuie la diversitatea livezii. În categoria tăierii se include și cositul și pășitul. Prin cosit, adică prin tăierea pajiștei nu formăm la mărimea dorită indivizii, ci unitatea (asocierea) plantelor cu tulpină moale. Așa cum la tăierea pomilor scopul poate fi să nu crească atât de înalt încât să nu putem culege roadele lor, așa și în cazul cositului printre altele scopul este ca pajiștea să rămână „tratabilă”; respectiv ca livada să nu să se împădurească, să se formeze o compoziţie de specii potrivită, să arate frumos, etc. La cosit trebuie să avem grijă ca vieţuitoarele pajiștei să fie cât mai puţin posibil deranjate. Nu strică dacă lăsăm în fiecare an porţiuni necosite.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Pom bătrân acoperit cu vâsc

16

La arbuștii fructiferi se întâmplă deseori, ca în vederea îngrijirii (tăierii ulterioare, cositului) și a recoltării mai ușoare, la efectuarea tăierii pentru coroană să formăm un trunchi scurt. De exemplu în cazul cornului, moșmonului sau al gutuiului.

Această formă se poate realiza numai în perioada tinereţii plantei. Dacă dorim să transformăm arbuștii mai bătrâni în plante cu trunchi, atunci putem să ne așteptăm la abundenţa aproape inextirpabilă a lăstarelor venite din rădăcină și din butuc, respectiv din trunchi. În loc să-i ardem în „mod obișnuit”, așezăm crengile tăiate și căzăturile de crengi în grămadă sau în gardurile de protecţie; ele vor putrezi încet în sol.

Aceste grămezi vor oferi și adăposturi extraordinare multor animale sălbatice, care preferă acest loc (de ex. loc de cuibărit pentru pasărea ochiul-boului, stolurile de vrăbii, nevăstuica, șarpele de casă, șopârla și ariciul etc.). Să ardem sau să îngropăm numai crengile contaminate cu dăunători și cu agenţi patogeni cu adevărat periculoși și rezistenţi (de ex. păduchele lânos - Eriosoma lanigerum), arsusra bacteriană - Erwinia amylovora, monilia etc.). Înaintea formării sistemului livezii, înainte să ia naștere un echilibru relativ între dăunători, grămezile de crengi care putrezesc și se compostează pe parcursul a mai multor ani pot fi și surse de contaminare importante. La întregirea livezii vor contribui mai târziu și bolile și dăunătorii reproduși în masă, care vor

Crengi aşezate în grămadă: în plantaţiile de pomi reprezintă focare de infecţie, în livezi creşte diversitatea

În periode secetoase, în jurul tulpinelor copacilor pajiștea să fie tăiată scurt, iar la nevoie solul trebuie prășit, plivit. Scopul este ca plantele pajiștei, în concurenţa pentru apă, să nu slăbească pomii. La cosit trebuie procedat cu mare grijă, pentru că în numeroase ocazii găsim astfel de copaci, care sunt lăstare de rădăcină ce merită lăsate (prun, vișin, gutui,...), puiet din sămânţă potrivit pentru a fi portaltoi (cireș, păr, păducel, corn, Rosa canina,...), sau sunt plante cu valoare ornamentală (crușân, călin, vonicer, coada mielului, răchitan, brusture-negru,...), eventual este răsad sau lăstar, care se poate crește pentru a fi folosit ca lemn de foc (salcâm, salcie, plop,...). Cel mai bine este ca acești copaci mici să fie marcaţi primăvara cu ţăruși, când livada se pune în mișcare (când iarba este încă mică, dar copacii mici se văd deja). Atât în livezile tradiţionale, cât și în cele discutate aici sunt frecvente grupurile de copaci din coloniile de lăstare (policormoni), pe care și pomicultorul tradiţional i-a lăsat să crească după ce i-a rărit și i-a tăiat corespunzător (caracteristic la gutui, vișin și prun).

Cositul este esenţial și din punct de vedere al utilizării pajiștei și a pășunii. Prin cosit corespunzător se poate forma pe de o parte asocierea de plante cea mai potrivită pentru furaje, pe de altă parte se poate obţine producţia de iarbă cea mai mare. Utilizarea pășunii și a pajiștei mărește nivelul de organizare al livezii, astfel prezenţa lor în livada desăvârșită este inevitabilă.

Fără îngrijire, vlăstarele de prun formează tufișuri neroditoare (Tărcești-Harghita)

Câmp de producere a drajonilor de vişin, care tocmai intră în rod (Bisericani-Harghita)

Câmp de producere a drajonilor de prun îngrijiţi (Morăreni-Harghita)

În livadă se înmulţesc și se stabilesc multe vietăţi venite din afară. Aceste procese asigură dezvoltarea continuă a livezii, corectarea greșelilor sale de organizare, completarea lipsurilor. „Înmulţirea” și „stabilirea” se produc în parte pe cale naturală, și în parte de către om. În ultima situaţie vorbim despre reproducere și despre populare. În cadrul producţiei de fructe are loc numai reproducerea și popularea, fiindcă procesele naturale sunt oprite total de tehnologia de producţie. În pomicultură însă menţinerea în viaţă a livezii se bazează pe procesele naturale. Este motivant să reproducem și să populăm numai atunci, când vieţuitoarele dorite nu se înmulţesc sau nu se stabilesc de la sine, sau aceste procese nu se desfășoară destul de repede.

Vieţuitoarele se pot stabili numai atunci, când le stau la dispoziţie habitate corespunzătoare. Habitatele pot lua de asemenea fiinţă în organizarea naturală a livezii sau artificial, prin intermediul omului. În continuare, în locul detalierii relaţiei dintre habitate și vieţuitoare, vom vorbi numai despre stabilirea/popularea plantelor producătoare de fructe (formarea habitatelor o vom trata în capitolul 4.4). În pomicultura adaptivă reproducerea și popularea plantelor producătoare de fructe nu este un proces separabil: reproducerea face parte din populare. Se deosebește și prin aceasta de plantaţiile de pomi fructiferi, la a căror înfiinţare și menţinere anumitele procese de muncă sunt divizate ca și niște proiecte, astfel și reproducerea se separă de populare în totalitate. Aceasta este cauza datorită căreia activitatea producătorului de fructe nu constă în „menţinerea în viaţă”, ci în „cultivare”, deoarece descompune unitatea naturală în părţi artificiale. Nu ar fi corectă despărţirea totală a reproducerii de populare. Despărţirea lor parţială (de ex. în pepinierele de lângă casă) poate fi numai o rezolvare temporară, în interesul punerii cât mai rapide în uz a livezii.

4.2.1 Înmulţirea/reproducerea plantelor producătoare de fructe Plantele producătoare de fructe care trăiesc în livadă, capabile să se înmulţească, se înmulţesc de la sine. Am amintit până acum despre formarea de lăstare, care au ca rezultat coloniile de lăstare

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

4.2 Înmulţirea/reproducerea, stabilirea/popularea

17

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu 18

(policormoni), de ex. vișin, prun, zmeur. Pe lângă numeroase alte metode de reproducere vegetative, în livadă ne putem aștepta să întâlnim multe lăstare, care vor produce fructe cu trăsături identice cu cele ale plantei-mamă. Pe acestea ori le lăsăm și le îngrijim în continuare, ori – dacă nu le alocăm habitat – le tăiem. Formarea lăstarelor este puternică îndeosebi atunci, când planta-mamă este bolnavă, bătrână sau este ciopârţită. În această situaţie – simţind scurtarea sau apropierea sfârșitului vieţii – încearcă să se îngrijească de creșterea lăstarilor, de procrearea urmașilor, ca în cazul dispariţiei sale să poate continua să trăiască mai departe prin urmașii ei. Deci dacă vrem să stârnim o puternică generare de lăstare, trebuie să tăiem puternic planta-mamă, chiar și tăind-o până la rădăcină.

Dacă însă dorim să salvăm planta-mamă producătoare de lăstare, atunci trebuie s-o scăpăm atât de lăstarele de la bază, cât și de lăstarele de la rădăcină, astfel „îi aducem la cunoștinţă” că am dori să mai trăiască mult, că avem nevoie de ea, să nu transmită încă forţa ei de viaţă urmașilor ei. (Dacă planta-mamă simte apropierea morţii, pe lângă sau în locul formării lăstarelor mai accentuează și producţia de fructe, mai ales în cazul acelor pomi, unde nu este caracteristică formarea de lăstare. În plantaţiile de pomi fructiferi de tip industrial acest fenomen este deseori folosit în interesul accelerării ajungerii la producere, respectiv pentru a obţine fructe mai mari, mai multe sau mai frumoase.)

Modul de înmulţire naturală a plantelor producătoare de fructe este prin calea sexuată, respectiv prin sămânţă. Livada se îngrijește și de creșterea răsadurilor, dar și de eliminarea lor, în situaţiile în care răsar în locuri nepotrivite sau nu sunt viabile. (Există numai câteva plante fructifere provenite din afară, care nu se pot reproduce pe cale sexuată în condiţiile noastre de cultivare, de ex. smochinul, dudul negru.) Plantele tinere generate atât prin reproducere sexuată, cât și prin reproducere asexuată – dacă satisfac exigenţele noastre și dacă și livada le oferă ambianţă potrivită – pot fi ori crescute, ori prima dată pot fi altoite, și apoi crescute. (În cazul altoirii, dacă coarda de altoi provine din afară, vorbim despre populare.) Plantele cu sămânţă nobilă, care cresc de la sine, sau sunt bune pentru a fi portaltoi, sub influenţa plantelor celelalte, se ramifică deseori de la baza tulpinii sau de foarte jos.

Această ramificare nu favorizează dezvoltarea unei plante puternice, astfel răsadurile de lăsat (sau lăstarele rădăcinale) pot fi întărite cu anumite tăieri, respectiv cu plivitul efectuat în jurul lor.

Dacă procesele interioare ale livezii nu au ca finalitate o creștere corespunzătoare a populaţiei, atunci poate interveni reproducerea efectuată de către om. Pentru pomicultor este cel mai favorabil, dacă însămânţează sămânţa în locul final, iar apoi păstrează răsadul pentru a deveni pom cu sămânţă

nobilă, sau îl altoiește cu un soi de plantă nobil.

De asemenea se poate aplica una din metodele de reproducere vegetative. Dacă din anumite motive nu are posibilitatea să facă însămânţarea în locul final, atunci se poate efectua reproducerea în pepinieră.

Renclod verde altoit pe prun corcoduș de vârstă medie, crescut de la sine

Şcoală casnică de puieţi după altoirile de primăvară (Markóc)

!

(Mai pe larg despre acesta a se vedea în: Acomodare la schimbarea climatică.)

În cazul în care pomii sunt reproduși în pepiniere prin însămânţare, trebuie acordată o atenţie deosebită ca: • factorii locului de cultivare să se asemene cât mai mult cu factorii locului final al plantei; • rădăcina plantei să nu sufere vătămare în timpul transplantării.

Reproducerea vegetativă poate fi numai o soluţie de urgenţă, pentru că în general – luând în considerare în special schimbarea climatică – nu are ca rezultat plante suficient de rezistente. Nuşi dezvoltă rădăcini care să pătrundă adânc în sol, sau numai la anumite specii, în situaţii deosebite sau deloc, şi asta va reprezenta un dezavantaj important pe tot parcursul vieţii. Însă tocmai de aceea nu este atât de importantă reproducerea lor în locaţia finală. Transplantarea lor din pepinieră sau din locaţia lor naturală nu cauzează vătămarea serioasă a rădăcinilor.

4.2.2 Stabilirea/popularea plantelor fructifere Reproducerea plantei în locul final, cu material săditor adus din exterior reprezintă totodată şi o populare, la fel ca şi altoirea portaltoiurilor crescute de la sine, cu ramuri provenite din exterior. În natură, pentru extinderea seminţelor pomilor fructiferi, s-au format metode foarte eficiente, astfel dacă condiţiile de stabilire sunt asigurate, atunci putem să ne aşteptăm cu siguranţă la stabilirea plantelor fructifere în livadă. Una din aceste condiţii este ca la o distanţă de câteva sute de metri, eventual 1-2 km să existe pomi producători de sămânţă, respectiv ca livada să poată găzdui aceste seminţe (să le asigure patul germinativ corespunzător). Această ultimă condiţie se poate crea şi în mod artificial, de ex. prin desfacerea din loc în loc a pajiştei foarte compacte, prin arături în fâşii. Iar lipsa pomilor producătoare de sămânţă apropiaţi se poate suplini prin împrăş-

tierea seminţelor. Cu cât solul este mai viabil, cu cât este mai bogat în vieţuitoare ce trăiesc în el, cu atât şansa de germinare a seminţei ajunse în sol este mai mare (se poate observa uşor de ex. cât de repede „se scufundă” în sol nucul ajuns la suprafaţa lui – chiar în câteva zile – în primul rând datorită muncii binecuvântate a râmelor).

Dacă prin metoda de mai sus plantele fructifere nu populează livada, atunci acest proces se poate suplini ori cu însămânţarea plantelor în locaţia finală, ori cu plantarea pomilor tineri. Dezavantajul este nevoia de muncă şi rezistenţa mai mică, însă oferă posibilitate pentru formarea livezii, respectiv realizarea în mod mai conştient a compoziţiei după specie şi varietăţi. În cazul plantării copacilor tineri, forma gropilor săpate trebuie să se conformeze cu forma rădăcinii copacului de sădit, respectiv cu acea pretenţie de-a noastră, ca rădăcina să pătrundă cât mai adânc. În cazul fericit, forma rădăcinii este alungită vertical, deoarece la săpat rădăcina copacului este tăiată nu la adâncimea obişnuită de 25-30 de cm, ci cel puţin la adâncimea de 50 de cm. Aceasta este cauza, că faţă de plantaţiile industriale de pomi fructiferi, unde gropile săpate au suprafaţa la bază mai mare, şi au adâncime mai mică, aici dimpotrivă este cel mai favorabil realizarea gropilor cu suprafaţa relativ mică dar de adâncime mai mare. În interesul celei mai bune funcţionări de sistem ale livezii, structura de format la populare să fie asemănătoare cu structura vegetaţiei naturale caracteristice teritoriului dat. Pe teritoriul întregului Bazin Carpatic această vegetaţie este ori de pădure, ori de stepă împădurită. Este avantajoasă deci formarea structurii, care prezintă caracter de pădure, eventual are structură de dumbravă, diversificată cu pajişti.

Fie că avem copaci crescuţi de la sine, fie că sunt însămânţaţi sau plantaţi, poate fi folositoare urmărirea strategiei ecologice „r”. Aceasta are un specific important pentru noi, şi anume că anumite vieţuitoare reuşesc să aibă urmaşi în număr suficient (deci populaţia să supravieţuiască) prin faptul, că aduc pe lume foarte mulţi urmaşi contând pe situaţia, când chiar dacă majoritatea lor vor muri, vor rămâne şi aşa suficienţi supravieţuitori. În practica plantelor fructifere aceasta înseamnă, că trebuie însămânţate mult mai multe seminţe, lăsate mult mai multe răsaduri sau lăstare, respectiv să plantăm în livadă cu ceva mai mulţi pomi tineri, de câţi vor avea la dispoziţie suprafeţele necesare, când ajung la vârsta matură. Cu asta putem asigura să ne crească suficiente plante fructifere, deoarece chiar dacă mor o parte din ele, restul tot rămân. (Dacă vor rămâne prea multe, mai târziu le putem rări şi noi.) Această strategie mai are avantajul, că la pomii reproduşi cu metoda sexuată, sau în cazul pomilor având origine necunoscută, ni se deschide posibilitatea selectării celor mai bune exemplare.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Atât lăsarea copacilor crescuţi de la sine, cât și dezvoltarea individuală a copacilor însămânţaţi în locul final pot fi netulburate, deoarece nu trebuie să îndure transplantare. Aceasta este un proces natural, care – pe termen lung – (vezi 2.1 Timpul) are ca rezultat planta cea mai rezistentă, cu longevitatea cea mai mare, cea mai roditoare, cea mai puternică și cea mai frumoasă. Acest lucru este adevărat în mod special la copacii cu rădăcină pivotantă, la care în timpul transplantării rădăcina în general este vătămată (tăierea forţată a rădăcinii). Însă la solurile cu partea fertilă având adâncime mică și sunt bine aprovizionate cu substanţe nutritive și cu apă, importanţa rădăcinilor pivotante este mult mai redusă.

19

4.3 Menţinerea vieţii solului

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

În agricultura producătoare de mărfuri obiectivul este fertilitatea solului, acestui obiectiv îi poate fi subordonată viaţa din sol, adică bogăţia, varietatea vieţuitoarelor care trăiesc în sol. Pentru pomicultura adaptivă nu viaţa din sol este importantă, ci solul viu (ca un întreg), în care de la sine înţeles viaţa este bogată, prolifică. Solul îl privim ca pe un mediu viu, astfel treaba noastră nu constă în nutrirea pomului care stă în el, ci în nutrirea solului, pentru a-i menţine cât mai puternic starea lui de vitalitate. Din viaţa din sol face parte şi pomul care îşi adânceşte rădăcinile în el, cu toate că prin tulpina ei se lungeşte din acesta. Solul viu hrăneşte în modul cel mai potrivit pomii noştri, deci treaba noastră este menţinerea vieţii solului. Expresia de fertilitate a solului o folosim în situaţia în care vorbim despre aprovizionarea directă cu substanţe nutritive a copacilor care cresc în sol.

Menţinerea vieţii solului se poate face prin următoarele intervenţii asupra proceselor din sol: 1. Activităţi care ajută în mod direct ameliorarea condiţiilor de viaţă din sol.

2. Înlăturarea efectelor (străine), care strică condiţiile de viaţă din sol.

3. Pregătirea solului, ca el să fie în stare să se apere împotriva efectelor dăunătoare din exterior.

20

4.3.1 Activităţi care ajută direct la ameliorarea condiţiilor de viaţă a solului În livadă putem asigura condiţii favorabile pentru viaţa din sol prin mai multe moduri. Îngrăşarea solului, udarea, săparea (în jurul tulpinei în formă circulară), plantarea ansamblurilor de plante corespunzătoare (cu efectul rădăcinilor asupra solului) etc.

Vitalitatea solului este determinată de faptul, că în pomicultura adaptivă nu există deşeuri, astfel majoritatea materiilor formate se includ în ciclul local al substanţelor nutritive. Marea parte a reziduurilor formate în mod artificial (de ex. tăieturile, buruienile extrase, iarba cosită) este bine să ajungă imediat în locul lor final (în sol), aşa cum se întâmplă la pădurile naturale şi la pajişti. Aşezarea lor în grămezi separate este motivată numai rareori. Livada este în stare să completeze o mare parte a lipsei substanţelor nutritive extrase din ea.

Dacă totuşi constatăm lipsă de substanţe nutritive, putem folosi materii nutritive şi de ameliorare a solului. Acestea trebuie alese mai ales pe baza originii lor. Materiile folosite să fie, după posibilităţi, în primul rând de origine naturală, şi în acest cadru să fie produse la nivel local.

La plantarea sau însămânţarea pomilor, în groapa săpată împrăştiem înapoi pământ amestecat cu îngrăşăminte naturale. La pomii bătrâni ajută foarte mult şi îngrăşămintele naturale stra-

tificate sub şipotul pomilor, mai ales atunci, când sunt îngropate în sol la adâncime foarte mică, respectiv dacă îi acoperim cu iarbă cosită.

Amelioararea solului cu îngrășământ organic la vânăt românesc (bistriţean) (Forţeni – Harghita)

Importanţa rădăcinii pivotante, care pătrunde adânc în sol, se evidenţiază şi prin faptul, că poate absorbi substanţele nutritive şi din substraturile mai adânci ale solului. Ba chiar – atingând suprafaţa rocii productive a solului – prin dizolvarea anumitor elemente de către acizii rădăcinii şi urcarea lor deasupra solului, solul se îmbogăţeşte cu substanţe nutritive. Diversitatea plantelor livezii mai înseamnă faptul, că în sol se regăsesc forme de rădăcini variate, care înţesează în mod echilibrat stratul deosebit de gros al solului. Prin asta este asigurată folosirea cât mai bună a conţinutului de substanţe nutritive ale solului. Această „reţea de rădăcini” – care se extinde în direcţie verticală şi orizontală – îndeplineşte sarcini importante şi pentru sol: îl afânează, îl aeriseşte, deschide cale pentru alte vieţuitoare din sol, substanţele ei descompuse hrănesc vieţuitoarele solului, are legături simbiotice cu numeroase microorganisme, etc.

4.3.2 Înlăturarea efectelor dăunătoare (exterioare) condiţiilor de viaţă a solului Înainte de toate: solul să fie arat numai în situaţii bine motivate, asta pentru a nu distruge structura lui naturală. Efectul de secare al vântului îl putem împiedica prin plantarea gardurilor vii, a şirurilor de copaci, iar evaporarea o putem împiedica prin acoperirea solului şi prin săpat. La acoperirea solului să avem în vedere să acoperim numai solul bine umezit, deoarece la un sol uscat acesta nu va adăposti apa, ci va bloca solul contra precipitaţiilor. Dacă pe teritoriul livezii poate fi avantajoasă, şi dispunem şi de condiţii, atunci prin reţinerea apei provenite din precipitaţii (împiedicarea scurgerii ei), asigurăm solului mai multă apă, eventual ridicăm nivelul apei din sol.

vieţuitoarelor – dacă în livadă el nu este încă corespunzător – putem întreprinde şi intervenţie directă: înmulţim anumite vieţuitoare, sau limităm reproducerea lor. Aceste intervenţii însă deja aparţin mijloacelor de protecţie a plantelor directe (de ex. plivitul, diferite capcane, eliminarea viermilor etc.).

Valoarea ecologică (de protejarea a naturii) a livezii este dată chiar de către bogăţia habitatelor, şi joacă un rol ecologic mai mare la formarea structurii mozaicale, decât proporţia teritorială.

Livada poate dispune de toate felurile de habitate posibile din mediul dat: copac singuratic (solitar), grup de copaci, garduri fructifere, habitate cu apă (ape deschise, ape curgătoare, mlaştini...), pajişte, teren cultivat (pete de teren arabil sau cu plante prăşitoare). În interiorul acestor grupuri mari pot lua fiinţă, sau se pot forma numeroase habitate. Din cauza numărului mare de posibilităţi vom prezenta numai exemple.

4.4.1 Copaci singuratici (solitari) Un copac solitar nu trebuie să fie neapărat un pom fructifer. Coroana lui rămuroasă oferă loc ideal pentru păsări, ramurile lui groase pot fi mai devreme sau mai târziu locuri de cuibărit preferate pentru mai multe specii de păsări (de ex. pupăza, corbul, cioara, sturzul). În umbra lui se pot răcori animalele care pasc, iar datorită prezenţei lor bălegarul lăsat formează mai departe habitate noi.

Are şi o valoare estetică serioasă.

4.4 Formarea habitatelor

Livada este un astfel de sistem viu, care este compusă din unităţi numeroase şi relativ de sine stătătoare. Fiecare dintre acestea oferă adăpost pentru vieţuitoare diverse, deci constituie habitatul acestora. Cu cât se formează habitate de mai multe feluri în sistemul livezii, cu atât mai multe vieţuitoare se stabilesc acolo, şi livada este mai stabilă. Una din trăsăturile cele mai importante ale stabilităţii este echilibrul. De ex. microclimă şi aprovizionare echilibrată cu apă, cantitatea echilibrată a vieţuitoarelor (mărimea populaţiei).

Din punct de vedere al folosirii plantelor, bolile şi dăunătorii sunt echilibrate. Fără numărul mare şi diversitatea habitatelor nu poate lua fiinţă diversitatea, astfel cea mai importantă intervenţie de pomicultură, efectuată în interesul diversităţii, este înfiinţarea habitatelor.

Habitatele se înfiinţează şi de la sine, şi trebuie apreciate şi dezvoltate mai departe. În interesul continuării îmbogăţirii, respectiv în interesul accelerării formării lor, dispunem de numeroase posibilităţi. În interesul echilibrului legat de apariţia

Păr pădureţ singular (lăsat), între localităţile Ighiu şi Daia (Harghita)

4.4.2 Grupuri de copaci Petele de copaci, care stau într-un grup des (de tip pădure) au avantajele lor: parte interioară delimitată și cu suprafaţă închisă, umbroasă și lipsită de vânt, având conţinut de umiditate mai ridicat, care poate păstra apa timp mai îndelungat, cu un sol acoperit cu frunziș uscat. Ele sunt locurile preferate pentru plantele care agreează umbra (de ex. plante perene de primăvară: ghiocel, Eranthis hyemalis, ciuboţica-cucului, Anemone hepatica, brebenea, varietăţi de poroinic). Este sursa principală

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

4.3.3 Pregătirea solului pentru a-l face să fie în stare să facă faţă influenţelor negative Include activităţile referitoare la întărirea sistemului imunitar al solului şi la ridicarea la un nivel mai înalt a funcţionării sistemului solului. Nu este vorba de eliminarea unui efect dăunător dat, şi nici despre „vindecarea unei boli a solului”, ci despre ameliorarea organizării solului, şi a funcţionării lui ca sistem. Acest scop este servit şi de către orice activitate premergătoare, care intervine în viaţa solului.

Putem avea şi numeroase alte preocupări, dintre care enumerăm numai câteva exemple. Trebuie stabilit raportul corect de carbon şi nitrogen din sol, pentru ca microorganismele să aibă parte în mod adecvat de partea componentă a sintezei de proteine (N), respectiv de sursa de energie (C).

Putem să efectuăm acest lucru de ex. prin îngrăşăminte organice (N), sau prin materii cu conţinut mare de celuloză, ca de exemplu cositurile puse la compostat (C). Dacă ph-ul solului tinde prea mult către bază, sau prea mult către acid, acesta trebuie apropiat de neutru, de ex. prin var sau prin amestecarea de tencuială în sol. Dacă este necesar, structura solului se poate ameliora prin administrare de materii organice (de ex. îngrăşăminte verzi, îngrăşăminte organice), sau prin materii cu granulaţie corespunzătoare (de ex. nisip, moloz din construcţii). La nevoie, solul trebuie odihnit pentru o perioadă lungă de timp, ceea ce înseamnă în primul rând, că nu e permis să-i stricăm structura prin săpare.

21

a cântecului păsărilor. Cât timp aceste pete sunt formate numai din copaci tineri, stabilirea păsărilor și a liliecilor se poate accelera prin instalarea de adăposturi pentru ele.

Și cositurile sunt habitate asemănătoare, care protejează în același timp și solul. În perioada compostării în ele se înmulţesc numeroase vieţuitoare care trăiesc în sol. Rolul cositurii este îndeplinit la nivel înalt, dacă îi putem asigura o umiditate permanentă.

4.4.4 Pajişte Întreţinerea ei a fost descrisă în partea din materialul didactic referitoare la tăiere. Este un habitat important și are concomitent utilizări numeroase: pășune, câmp pentru cosit, suprafaţă pentru creșterea plantelor medicinale, respectiv este habitatul natural pentru anumite specii (de ex. papilionacee), plante generatoare de nitrogen.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Scorbură pentru păsări pe un castan comestibil (Markóc)

22

4.4.5 Garduri fructifere, dungi şi şiruri de copaci Rolul lor este asemănător cu cel al grupurilor de copaci. Sunt deosebit de importante în echilibrarea climei locale (atenuează seceta, soarele exagerat și dogoarea, vânturile furtunoase). Fiecare este predispus la formarea spontană, dar acest proces se poate accelera, influenţa printr-un mic ajutor.

Prin însămânţare și plantare popularea se poate accelera. Gardul fructifer poate deveni mai închis prin împletirea anumitor lăstare, respectiv prin tăierea puternică a nuielelor și a ramurilor.

4.4.3 Copaci în putrefacţie, grămezi de crengi, cosituri Copacii în putrefacţie îi obţinem prin lăsarea la locul lor al unora din copacii căzuţi la pământ. Ei reprezintă habitatul organismelor de fărâmiţare şi de descompunere, care – conform presupunerilor noastre – reprezintă petele „contagioase” ale vieţuitoarelor, care fac descompunerea materiilor organice din sol. Copacii căzuţi sunt în primii câţiva ani niște formaţii statuiforme, și oferă și o priveliște plăcută. Grămezile de crengi reprezintă ascunzătoare importante pentru rozătoare, prădători mici (de ex. nevăstuică), arici, năpârci, respectiv locuri de cuibărit pentru anumite păsări (de ex. ochiul-boului).

Gard fructifer natural (Markóc)

Trunchiul în putrefacţie al unui cireş căzut la pământ şi părăsit

4.4.6 Habitate cu apă Fântână, băltoacă, lac, suprafeţe cu ape subterane cu nivel înalt, ape curgătoare – fac posibilă stabilirea nu numai a organismelor ce trăiesc în apă, ci sunt indispensabile și pentru înmulţirea a numeroase specii de uscat (de ex. libelule, ţânţari, broaște etc.). În cele mai multe cazuri sunt metode și pentru formarea lor pe cale artificială. Cu cât sunt mai variate, cu atât îndeplinesc un rol mai folositor.

În cazul oricăror feluri de habitate, prin intervenţii mici și numeroase se pot realiza locuri artificiale de nutrit, adăpat, cuibărit, înmulţit sau de adăpostit. În această idee putem enumera: adăposturi pentru păsări și lilieci, copaci în putrefacţie, grămezi de crengi, grămezi de cosituri, stufărișuri, băltoace, adăpătoare și locuri de hrănit pentru păsări, tuburi PVC pentru șoareci, snop de trestie pentru înmulţirea insectelor, plantarea de plante furnizoare de nectar (melifere) pentru insectele care extrag nectarul, dispozitive din fier pentru cuibul barzelor etc.

4.5 Protecţia plantelor

Cu toate că livada în sine conţine multitudinea bolilor și dăunătorilor (diversitatea agenţilor patogeni, diversitatea dăunătorilor), totuși abia necesită protecţie împotriva bolilor și dăunătorilor.

Unele efecte de reducere a producţiei datorate bolilor și dăunătorilor sunt suportate de livadă. Aici nu există acele condiţii financiare, care produc constrângeri pentru maximizarea producţiei sau pentru asigurarea calităţii de piaţă. Datorită diversităţii biologice și structurale, se poate aștepta întotdeauna în mod sigur la pierderi datorate dăunătorilor și bolilor, dar aceste pierderi se stabilizează întotdeauna la o mărime încă suportabilă.

Cantitatea producţiei pierdute se poate reduce în mod semnificativ prin astfel de procedee de prelucrare, care valorifică și fructele căzute, sau care prezintă defecte (de ex. uscare, realizare de gemuri și băuturi alcoolice, obţinerea de sucuri de fructe, fabricare de vinuri și oţeturi, glasare). Varietatea produselor și bolile neepidemice ţin la nivel constant nivelul posibilităţii de folosinţă, în pofida faptului, că modurile de utilizare și tipul produselor se schimbă de la an la an. Deci livada și utilizarea ei totală este întotdeauna aceeași, însă anumitele produse sunt mereu diferite. Aceasta este în armonie cu aceea trăsătură esenţială a sistemelor, unde „(...) componentele lor se menţin în cadrul unei schimbări continue. Acest lucru se arată la toate nivelurile: schimbarea componentelor chimice în celulă, a celulelor în organismele multice-

lulare, a indivizilor în populaţie etc.”7 Modificarea anuală a componenţei produselor din livadă se poate explica prin schimbarea indivizilor livezii.

Este deci mare, pe de o parte siguranţa productivă, pe de altă parte multitudinea și variabilitatea produselor. Aceasta din urmă – dincolo de stabilitatea livezii – este foarte avantajoasă, mai ales din punct de vedere al fiziologiei de alimentaţie.

Bolile pot avea ocazional și avantaje. La măr, păr și prun se poate întâmpla, ca prin căderea fructelor cu viermi sau a celor bolnave să se facă o selecţie naturală a recoltei. Prin acest fenomen se poate evita la pomii netăiaţi situaţia frecventă, ca sub sarcina exagerată a roadelor să se rupă de pe ele crengi sau, în multe cazuri, ramuri de constituţie. Oricât de străin ar fi de obiceiurile de consum contemporane, însă petele de ciuperci nedăunătoare care trăiesc pe teritoriul livezii, reprezintă și o valoare estetică (de ex. Pseudomonas syringae).

Nu cunoaștem încă efectul fiziologic al acestor ciuperci, eventual valoare a lor nutritivă – ar fi interesant să le analizăm.

Intervenţii legate de protecţia plantelor sunt necesare numai în situaţii excepţionale și în general în situaţii individuale. Astfel se poate efectua câte o intervenție, care poate servi la rarefierea bolilor și dăunătorilor rezistenţi amintiţi mai sus, sau la rarifierea buruienilor care se extind cu forţă8.

Intervenţia poate fi necesară și atunci, când scopul este salvarea ultimelor exemplare ale vieţuitoarelor cu valoare excepţională (de ex. ultimii pomi din anumite specii, plante rare, sau copaci bătrâni cu valoare estetică și ideologică deosebit de mare). Și partea de livadă din jurul casei, care este cultivată în „mod mai intensiv” poate solicita ocazional protecţie, de exemplu în cazul contaminărilor puternice la piersici, la materiale de reproducere și la plantele altoite.

Pe parcursul procedeelor de protecţie a plantelor nu este permisă aplicarea procedeelor care au o influenţă mai mare în spaţiu, și prin asta să dăuneze cercului larg al vieţuitoarelor, nici chiar atunci, când metoda respectivă este una relativ „blândă” (de ex. corespunde regulilor „gospodăririi ecologice”). La nivel local însă, în situaţii întemeiate, chiar și procedeele foarte puternice pot fi potrivite (de ex. protecţia plantelor altoite prin stropire de tip „vânătoare” cu substanţe chimice). În cazul folosirii substanţelor chimice este recomandată utilizarea acelora, care sunt cele mai apropiate de natural, și care au efectul cel mai slab, dar în cazuri întemeiate se pot folosi și substanţe puternice și 7) Ludwig von Bertalanffy: …Însă despre om nu cunoaştem nimic, Editura Economică şi Juridică, Budapesta, 1991, pg. 79 8) Rezistenţa, respectiv forţa de extindere nu sunt interpretate în contextul procedeelor chimice sau agrotehnice de protecţie a plantelor, ci cum pot bolile şi dăunătorii să-i facă de cap sistemului propriu de protecţie al livezii.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

4.4.7 Petice de teren cultivate Acestea sunt suprafeţele pentru cultivarea plantelor cerealifere (fâșii, porţiuni mici), grădinile de legume, grădinile pentru ierburi aromatice, plante ornamentale și pentru plante medicinale. Sunt habitate relativ sărace, însă oferă adăpost unor astfel de vieţuitoare, care în alte părţi își găsesc mai puţin un loc de existenţă. Însă trebuie împiedicat excesul anumitor buruieni și animale. Pe aceste suprafeţe se pot crea grămezi de compost rezultate din deșeuri menajere, care vor fi habitate probabile în continuare.

23

sintetice. În multe situaţii trebuie suportate și lăsate la voia lor acele întâmplări (de altfel naturale), când pierdem câte una din vieţuitoarele livezii, sau când una sau mai multe specii/varietăţi de fructe dispar din cauza bolilor sau a dăunătorilor. În această situaţie - cu toate că livada este afectată de pierdere – crește stabilitatea sănătăţii și capacitatea de rezistenţă ale livezii.

mai multe cazuri copacii bătrâni mor din cauze naturale, și de la caz la caz și trunchiul lor poate fi lăsat în livadă, unde asigură habitate pentru numeroase organisme descompunătoare. În pomicultura adaptivă se aplică (neluând în considerare situaţiile excepţionale) îngrijirea copacilor pe tot parcursul vieţii lor. Și vindecarea copacilor vătămaţi aparţine activităţilor pomiculturii adaptive, dacă există șanse pentru vindecarea lor. În zilele noastre aproape pretutindeni reprezintă o grijă serioasă daunele produse de animalele sălbatice care rod trunchiurile, rădăcinile copacilor, se hrănesc cu frunzele și lăstarele lor (rozătoarele, căprioara, cerbul, iepurele). Protecţia împotriva lor se poate rezolva mai mult sau mai puţin prin metodele tradiţionale sau prin metode individuale mai noi.

V. BENEFICIILE POMICULTURII ADAPTIVE

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Altoire în punte pe măr, după daunele produse de sfredelitorul pomilor (Zeuzera pyrina) (Markóc)

24

La intervenţiile de protecţie un mare accent primește tratamentul particular al fiecărui copac.

Această posibilitate este oferită de faptul, că numărul specific al exemplarelor este cu mult mai mic (cel mult 100-150 de copaci pe hectar), decât la plantaţiile de pomi fructiferi. Pomicultorul deci cunoaște individual fiecare pom de-al lui, cu ei este în relaţii aproape personale (chiar i-ar putea boteza pe fiecare). Necesitatea economică a îngrijirii individuale provine și din faptul, că protecţia pomilor (măr, nuc, alun etc.) care ocupă în livada tradiţională 100-150 mp este echivalentă cu protecţia asigurată în plantaţiile de pomi pentru 20-25 de pomi, pe aceeași suprafaţă de teren. Tratamentul individual rezultă în mod natural din fundalul concepţiei pomiculturii adaptive, și din considerentul uman. Aici plantele nu sunt mijloace pentru producerea veniturilor, ci sunt acei tovarăși, pentru care pomicultorul trebuie să manifeste responsabilitate. Îngrijirea individuală se realizează prin numeroase activităţi concrete, iar scopul acestora nu este doar creșterea producţiei, respectiv ameliorarea calităţii recoltei, deci indirect obţinerea unor venituri mai mari. Copacii vătămaţi sau bătrâni beneficiează de îngrijire și datorită principiului protejării vieţii și al respectului vârstei. În cele

Livada – datorită diversităţii şi schimbabilităţii sale – oferă posibilitate pentru multiple avantaje directe. De fapt din livadă se poate satisface o parte importantă a nevoilor locale de consum, deoarece din cauza motivelor sale mozaicale şi a varietăţii acestor motive se pot realiza aproape toate produsele de importanţă vitală pentru gospodărie şi pentru comunitate. În loc de detaliere vom arăta numai marea varietate a produselor obţinute din livadă. Cadrul ecologic al livezii e constituit din pomii fructiferi, iar în acest cadru se pot produce toate cele ce se produc într-o fermă ţărănească complexă. Acestea sunt: • fructe; • lemne industriale: pentru scule de mână, lemne pentru construit, lemne pentru mobilă, nuiele pentru mătură etc.; • lemne de foc;

Se strâng lemne de foc din livadă (Drávafok-Ungaria)

• legume, plante aromatice și medicinale, plante textile, plante decorative; • produse apicole;

O parte importantă a beneficiilor este potrivită „numai” pentru autoaprovizionare (de ex. lemnele de foc, ciupercile, cerealele). Marea majoritate a gamelor de produse (de ex. fructele, produsele apicole, ouăle) se produc însă în cantităţi excedentare așa de mari, încât prin valorificarea lor se pot obţine venituri serioase.

Avantajele indirecte nu le detaliem aici, dar trebuie amintit că din acestea turismul și vânzările locale clădite pe turism aduc venituri, care chiar și la nivelul gospodăriei pot depăși veniturile din beneficiile directe. La nivel comunitar (localitate, regiune) beneficiile indirecte culminează la urma urmei în capacitatea mediului de a menţine și a asigura ocupaţie populaţiei, în renașterea „serviciilor” comunitare, respectiv în creșterea autonomiei comunitare.

Fiecare dintre acestea are ca rezultat pentru comunitate și economii exprimabile în bani.

Turism de pomicultură (Markóc)

VI. DEPOZITAREA, PRELUCRAREA ŞI CONSERVAREA PRODUSELOR LIVEZII

Din utilizarea multilaterală a livezii rezultă că, dincolo de consumul imediat şi în stare crudă a fructelor, există şi multe alte posibilităţi. Nu vom face aici detalierea acestor posibilităţi, vom aminti numai câteva puncte de vedere generale. Livada oferă numeroase produse nealimantare, de ex. lemn „industrial”, plante ornamentale, iar dezbaterea prelucrării lor ar duce la foarte multe detalii, propunem deci să rămânem acum numai la produsele alimentare.

Metodele tradiţionale de depozitare, prelucrare şi de conservare la scară mică se pot folosi şi astăzi,

dar ar fi nevoie şi de aplicarea cunoştinţelor moderne. Din păcate, cercetările şi dezvoltările nu se desfăşoară în primul rând în această direcţie. Ideea lui Huxley, deja citată, este valabilă şi în acest caz: domeniul cel mai important al cercetărilor şi dezvoltărilor nu este pomicultura adaptivă şi prelucrarea fructelor la dimensiunea familial-comunitară. În momentul de faţă micul producător nu este înzestrat cu astfel de cunoştinţe şi mijloace, care să se bazeze pe cunoştinţele ştiinţifice moderne, şi să corespundă totodată şi pomiculturi adaptive.

O variantă de instalaţie pentru uscat fructe (Rugăneşti-Harghita)

Există însă şi exemple bune care se referă la ajutorul central dat agriculturii la scară mică. Ministerul Maghiar Regal al Agriculturii a publicat între anii 1930 şi 1940 o serie de edituri cu genericul „Carte de specialitate pentru agricultori”, care a oferit cunoştinţe folositoare în aria largă a agriculturii. Aceste manuale s-au putut procura atunci ieftin sau chiar gratuit.9 Condiţiile economico-birocratice actuale nu favorizează fermele la scară mică, astfel fermierii nici nu primesc ajutor central. De aici rezultă, că trebuie să se ajute singuri: pentru tratarea alimentelor majoritatea mijloacelor trebuiesc fabricate la nivel de gospodărie sau la nivel local, şi trebuie să se bazeze pe cunoştinţele lor tradiţionale şi pe experienţa lor de zi de zi, trebuie să fie ingenioşi. Concomitent cu aceasta ar fi util, ca cineva „să se lupte” şi pentru elaborarea metodelor şi mijloacelor bazate pe cunoştinţele moderne. Deoarece datorită condiţiilor climatice de la noi, vegetaţia de iarnă ajunge în stare de repaus, în această perioadă se pot asigura din producţia locală fructe proaspete (neprelucrate) numai în condiţii artificiale (seră, cameră), sau prin depozitare. Felurile numeroase de conservare sunt potrivite pentru păstrarea alimen9) Din punct de vedere al subiectului nostru menţionăm titlul a trei cărţi: (1) Sávoly Sámuel: Depozitarea producţiei iarna, Cărţile de Specialitate ale Ministerului Maghiar Regal al Agriculturii, nr. 8, Budapesta, 1930; (2) Horn János: Depozitarea legumelor și fructelor, Cărţile de Specialitate ale Ministerului Maghiar Regal al Agriculturii, nr. 11, Budapesta, 1942; (3) Uscarea fructelor și a legumelor în gospodărie, Editura Ministerului Maghiar Regal al Agriculturii, Budapesta, 1943.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

• ciuperci; • cereale şi alte plante de arătură; • produse provenite de la animalele care „întreţin” livada: – ouă; – lapte și produse din lapte; – carne, carne de pește; – alte materii prime (lână, coarne, oase, păr, piele, pene etc.).

25

telor, şi în multe cazuri sunt considerate ca fiind şi un mod de prelucrare a acestora, deoarece pot aduce produsul într-o stare mai favorabilă pentru consum. Pomiculturii adaptive i se potriveşte păstrarea şi conservarea la scară mică, pentru care – dincolo de metodele tradiţionale – ar fi nevoie şi de metodele şi mijloacele moderne existente. Oricât de mare ar fi gradul de încorporare a cunoştinţelor ştiinţifice în metode şi mijloace, priceperea şi cunoştinţele locale nu pot fi neglijate niciodată. Ştiinţa nu poate lua în considerare condiţiile locale, abaterile concretului de la general, care pot fi totodată şi definitorii. Atât la prelucrare cât şi la depozitare sunt necesare soluţii care economisesc energia, şi nevoile de energie, reduse la nivelul cel mai scăzut, este cel mai bine să le satisfacem din livadă (lemne de foc, colectoare de energie solară, gheţărie etc.)

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Mere strânse pentru borhot (Cireşeni-Harghita)

Prelucrarea produselor alimentare ale livezii poartă în sine multiple posibilităţi, mare parte din ele sunt cunoscute în mod tradiţional, însă nu mai sunt aplicate. În multe cazuri prelucrarea înseamnă concomitent şi conservarea. Inovaţiile, respectiv transformarea produselor excedentare în produse de piaţă au câteva posibilităţi foarte extinse. Există mai multe specii de pomi, al căror fructe se pot savura numai în stare prelucrată (socul, gutuiul, gutuiul japonez, părul pentru gătit etc.).

Deci cercul fructelor comestibile prin prelucrare se poate lărgi serios.

VII. POSIBILITĂŢILE DE VALORIFICARE ALE PRODUSELOR DIN FRUCTE

Conform opiniei publice profesionale şi laice care domină în zilele noastre, nu sunt şanse de menţinere în funcţionare pentru sistemele de valorificare noi, ieşite din condiţiile unui sistem actual definit de economia globală, presărat cu procedeele birocratice necesare (de ex. autorizările, clasificările, standardele, impozitările etc.). Aceste convingeri îi şi împiedică pe oameni să se gândească „la altceva”, astfel ei nici nu se prea gândesc la alternative de valorificare. Însă această atitudine se poate accepta numai în cazul în care produsele dorite spre vânzare sunt judecate după criteriile obişnuite, şi dacă considerăm neglijabil cercul din ce în ce mai lărgit al „consumatorilor de alt gen”.

La valorificarea fructelor presupunem că fructele se pot califica şi prin alte criterii de apreciere (respectiv produsele celelalte ale livezii) ca fiind marfă preţioasă (de ex. mărime mică, formă sau gust neobişnuit, formă jucăuşă, conţinut sănătos). Presupunem şi faptul, că chiar dacă numărul „consumatorilor de alt gen” are numai câteva procente din totalul consumatorilor, numărul lor absolut este suficient de mare pentru a reprezenta şi pe piaţa locală o forţă de cumpărare solvabilă pentru o lungă perioadă de timp. Baza valorificării soiurilor de fructe regionale: marfă specială pentru consumatorii speciali. Iar baza organizării acestei pieţe se referă la reunirea în acelaşi loc al consumatorilor speciali şi al produselor speciale, corespunzătoare pentru ei.

7.1 Caracteristicile individuale ale mărfurilor de fructe rezultate din pomicultură

Depozit de mere în bârnă (Cireşeni-Harghita) 26

Pere „Curé” depozitate pe podeaua unei încăperi reci (Cireşeni-Harghita)

1. Nici în timp, nici în „coş” nu se poate asigura calitatea unanimă a soiului (deoarece şi în cazul aceloraşi specii, marfa se compune din diferite varietăți de soiuri şi din pomi plasați în locuri de cultivare diferite).

• consistenţă neobișnuită (pară suculentă, scoruș de casă și moșmon moale, piersică având consistenţa cauciucului, cireașa pietroasă); • murături speciale (de ex. mere preparate pentru tratamentul bolnavilor de cancer); • posibilităţi de prelucrare individuale (de ex. ţuică cu aromă specială, peltea de fructe, oţeturi din fructe etc.); • rezistenţă la frig, respectiv chiar prinde gust în urma îngheţării (la unele specii de măr); • se pot culege și iarna (moșmon, anumite specii de păducel) – chiar și clientul poate să participe la culesul lor.

7.2 Exploatarea caracteristicilor particulare în procesul valorificării

• mărime mai mică sau mai mare [mică: mirabela, mare: „fontos alma” (n.r. denumirea soiului de măr în limba maghiară), anumite soiuri de păr, prun]; • formă ciudată, neobișnuită, hazlie [prunele gâtlan, „göcsörtös körte” (n.r. denumirea soiului în limba maghiară), para cu coadă de miel, coarnele în formă de corn, merele zornăitor, strugurele alungit];

• gust neobișnuit (corn, scoruș de casă);

1. A considera ca valoare caracteristicile incalculabile în totalitate şi surprizele oferite de mărfuri.

2. Accentuarea aspectului legat de protejarea şi vindecarea sănătăţii (măr acru, calitate ecologică, conţinut bogat, diversitate).

3. Accentuarea multiplelor posibilităţi de utilizare.

4. Poate fi vorba numai despre valorificarea lor directă (comercianţii nici nu ar accepta noutatea ce caracterizează aceste fructe): • livrare directă, pe baza comenzilor prealabile; • atragerea consumatorilor în munci. Cumpărătorii - și mai ales copii lor – pot fi atrași în programe de instruire (pot fi surse de venituri suplimentare); • valorificare la faţa locului (cumpărătorul vine la faţa locului); • mese de târg pentru desfacere şi locuri de depozitare permanente în oraşele apropiate; 5. Produsul trebuie să ajungă la grupurile ţintă speciale. De ex.:

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

2. Se pot achiziţiona concomitent fructe, care aparţin foarte multor specii şi soiuri de fructe (sortimentul este foarte bogat), iar din câte un soi nu există niciodată „cantităţi comerciale”.

3. Dacă este necesar, produsul poate primi certificare ecologică.

4. Consumul produselor din fructe este deosebit de sănătos, în multe cazuri are chiar efect de vindecare.

5. Fructele acestea conţin multe exemplare vătămate, care pot fi considerate ca fiind degradate (au pe ele pete, conţin viermi, sunt roase), sau nu corespund „mărimilor standardizate”. Și acestea se valorifică, astfel sunt necesare pentru ele mai multe categorii de calitate şi mai multe metode de întrebuințare (consum imediat, depozitare de iarnă, uscare, gemuri etc.)

6. Fructul poate fi considerat ca valoros din mai multe considerente, ca de exemplu: • frumuseţe;

27

• la studenţi, intelectuali: sănătate, corespundere ecologică (valoare spirituală); • la bolnavi: măr acru, pară; • la turişti: soiuri regionale, tradiţionalitate, specificul local; • la copii: posibilităţi de distracţie, forme interesante; • la orășeni, familii mari: oferte de programe de instruire interesante; • la „sedentarii”, care stau acasă: livrare la domiciliu.

6. Pe măsură ce producerea mărfurilor – din punct de vedere statistic – a devenit sigură, se pot accepta comenzi şi avansuri de plată.

7. Se pot declanşa campanii pentru prelucrarea materiilor prime excedentare.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

VIII. PĂDUREA DE FRUCTE

28

Cultivarea plantelor fructifere în condiţii de pădure, adică Pădurea de fructe, a reprezentat poate cel mai important element al pomiculturii tradiţionale. Livezile sau grădinile cu pomi fructiferi, adică suprafeţele îngrădite, cultivate mai ales, sau exclusiv cu plante fructifere au început să se extindă în Bazinul Carpatic numai în secolul al XVIII-lea, şi ocupă suprafeţe importante numai începând din secolul XIX. Numeroase denumiri de localităţi şi de porţiuni de hotar stau ca mărturie privind rolul important al pădurii de fructe în viaţa satelor.

Pădurea de fructe este rezultatul unui mod de gospodărire a pădurilor în mod ecologic şi cu influenţă umană minimă, care a produs în trecut cantităţi importante de astfel de fructe, care au fost corespunzătoare utilizării umane. Nu există tranziţie puternică între pădure, pădurea de fructe, pădurea pentru păşunat, păşunea cu copaci, păşunea cu pomi fructiferi şi livadă. În funcţie de obiceiuri, condiţii de cultivare, moduri de viaţă, au luat fiinţă tipuri diferite de sisteme ecologice cultivate, potrivite utilizării fructelor. În condiţiile actuale merită a se ocupa cu pădurea de fructe numai acolo, unde există „condiţii de acceptare” culturale, ecologice şi economice. Aceste condiţii de acceptare sunt însă deseori puse în umbră de uzanța de producţie industrială a fructelor, intrate în modă, şi astfel devenite obişnuite (convenţionale), şi care sunt stimulate în general de măsuri guvernamentale (finanţări, forţate prin legislaţie).

Acesta este motivul pentru care pădurea de fructe poate avea drept de existenţă şi acolo, unde nici nu au auzit de ea.

Pădurea de fructe este acel sistem de producţie, cu extindere îndeajuns de largă, pe care omul îl deviază de la organizarea ei naturală numai în așa măsură, încât să-i asigure un anumit beneficiu după fructele sale. Pădurea de fructe are numeroase produse, dintre care nu se pot evidenţia numai

fructele, ca produse principale. Scopul ei nu este doar producţia de mărfuri, ea poate produce și alte bunuri valorificabile, nu neapărat de origine fructifere. Cultivarea ei necesită în general colaborare familială sau comunitară.

Pădurea de fructe este rezultatul cel mai bun al pomiculturii care se adaptează mediului, și al modului ei de urmărire al proceselor naturale cel mai bun. Scopul ei este de a obţine, prin intervenţii minimale, rezultate (beneficii) relativ mari. Pădurea de fructe oferă posibilităţi de utilizare şi altor produse ale sale, astfel (şi) din privinţa utilizării este un sistem multifuncţional. Pădurea de fructe se poate forma prin cultivarea pădurilor „orientate către fructe”. Utilizarea accentuată a fructelor devine posibilă pe lângă alte beneficii provenite din pădure.

Din punctul de vedere al pomiculturii pădurea de fructe este o livadă, care conţine şi copaci din domeniul silviculturii, și funcţionează ca o livadă dintr-un sistem de tip silvic, iar din punct de vedere al silviculturii reprezintă o pădure, care conţine în preponderenţă mai mare plante fructifere. Tocmai din acest motiv nu ar fi corect să aranjăm în ordinea importanței beneficiile pădurii de fructe, deoarece ele depind întotdeauna de punctul de vedere al aprecierii, respectiv de circumstanţele date, însă beneficiile fructelor sunt în toate cazurile definitorii. Din punct de vedere economic consumul produselor rezultate din fructe (autoaprovizionarea) are ca efect economii serioase, iar valorificarea lor pe piaţă poate asigura venituri substanţiale pomicultorilor. Din punct de vedere al protecţiei sănătăţii şi al vindecării, produsele lor fructifere sunt mai semnificative, ca cele ale livezii (nemaivorbind despre produsele caracteristic dăunătoare ale plantaţiilor de fructe). Datorită acestor trăsături este de aşteptat ca valoarea pădurii de fructe să crească semnificativ.

8.1 Structura pădurii de fructe

Marginea pădurii prezintă alte trăsături decât interiorul ei. În interiorul unei păduri închise lumina este relativ uniformă, slabă, difuză, iar în margine lumina este puternică şi directă; în interior curenţii de aer sunt slabi şi în situația când în afara pădurii vântul bate furtunos, iar marginea poate fi afectată de vânt; în interior gradul de umiditate este mai ridicat şi puţin schimbător, iar în margini este puternic instabil; marginea este în relaţie directă cu asocierea de vietăţi care constituie ambianţa directă a pădurii, iar partea interioară intră în legătură cu aceşti factori numai prin intermediul zonei de buffer ale marginii, etc. Ca urmare a celor enumerate, partea de margine a pădurii prezintă în general o diversitate şi schimbabilitate mai mare, are capacitate de adaptare mai mare, totodată şi pericolul de dete-

toate avantajele faţă de alte vieţuitoare (de ex. prin defrişarea stufărişului, prin cosit). În pofida tuturor intervenţiilor trebuie păstrat însă rolul original al marginii.

8.2 Înfiinţarea şi utilizarea pădurii de fructe 8.2.1 Formarea spontană a pădurii de fructe Fiecare pădure este de fapt o pădure de fructe spontană, deoarece pădurile Bazinului Carpatic conţin în mod necesar plante fructifere. Categoria de plantă fructiferă trebuie interpretată în sens larg în cazul, în care la folosirea pădurii de fructe ne străduim să diversificăm consumul. Pot fi cali-

Drăcilă japoneză şi fructul ei comestibil (Markóc)

Soc negru

ficate ca fiind fructe şi unele produse utilizate mai puţin, deoarece ele se pot consuma ca şi fructele, ca de exemplu roadele fagului şi ale stejarului, ale măceşului, dudului, soiurilor de soc şi de păducel, respectiv roade provenite de la călin, dracilă, diferite soiuri de scoruş, cireş sălbatic, păr pădureţ, măr pădureţ, mur, zmeur, specii de fragi, etc.). În păşunile lăsate, în perioada timpurie de împădurire demarată cu mare elan (în stadiul succesiv) se poate observa frecvent proporţia mare de copaci şi arbuşti producători de fructe. Avântul deosebit de

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

riorare al marginii este mai mare. Plantele asocierii din margine sunt mai scunde, mai ramificate şi mai dese, în acelaşi timp în spaţiul interior – din cauza concurenţei pentru lumină – copacii cresc mai înalţi. Majoritatea plantelor fructifere se simt bine mai ales în marginea pădurii, adică sunt membrii asocierii din margine.

Marginea deține funcţia importantă de delimitare şi de protecţie împotriva efectelor dăunătoare ale lumii exterioare, respectiv reprezintă legătura cu această lume. Asigură unitatea spaţială a pădurii, reglementează circulaţia de frontieră.

La formarea pădurii de fructe această funcţie a marginii nu trebuie distrusă. La pădurea de fructe având structura dumbravei şi limitele petelor/ formațiunilor cu aspecte diferite îndeplinesc rolul marginilor (de ex. pădure-pajişte, pajişte-mlaştină, pajişte-lac etc.)

Interiorul pădurii de fructe este mai mult asemănător pădurii pentru că abia diferă de interiorul pădurii. Acolo numai acele plante fructifere pot creşte în aşa fel, încât să apară şi oportunitatea utilizării lor, a căror fructe se culeg după ce cad (stejar, fag, scoruş şi scoruş de casă, nuc, alun etc.). În interiorul pădurii nu ar avea sens să se facă experimente cu plante fructifere scunde, eventual de mărimea arbuştilor, deoarece utilizarea lor ar fi posibilă de realizat numai prin intervenţii foarte mari (efectiv prin tăierea de poieni), ceea ce ar însemna şi distrugerea procesului de organizare (succesiune) natural. Reprezintă excepţie acei arbuşti, care suportă şi lumina slabă, şi le plac condiţiile de cultivare moderate şi echilibrate, caracteristice interiorului pădurii (de ex. agriş, corn). Acestea sunt plante, care mai mult suportă decât agreează umbra, astfel în mediul din pădure cu lumină slabă nu oferă nici pe departe atâtea roade, ca în condiţiile mai favorabile din exterior. Totuşi merită să se ocupe cu ele, pentru că pe de o parte fac ca interiorul pădurii să fie utilizabil, pe de altă parte produc fructe cu gusturi noi şi cu conţinut favorabil.

Marginile pădurii de fructe, respectiv anumite zone de transfer între elementele sale sunt adevăratele zone pentru descoperirea plantelor fructifere. Aici recoltarea este îngreunată nu (numai) de înălţime, dar şi de efectivul bogat al plantelor înţepătoare (păducel, mur, trandafir, pălămidă) şi pişcătoare (urzica), insectele care sug sângele (ţânţar, tăun, căpuşă). Dar în primul rând tocmai aici se iveşte o posibilitate de utilizare a fructelor pădurii de fructe. O structură de dumbravă a pădurii de fructe tocmai de aceea amplifică posibilitatea de utilizare a fructelor, fiindcă măreşte raportul zonei marginale în totalul suprafeţei pădurii de fructe. Prin intervenţiile noastre se poate mări aici raportul plantelor fructifere, şi aici trebuie să li se asigure

29

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

rapid al păducelului, porumbarului şi al trandafirului sălbatic este urmat în câţiva ani şi de plante fructifere „mai serioase”: nuc, alun, păr, cireş, vişin, stejar, prun etc. Deoarece în stadiul de început al organizării (succesiunii) copacii răsăriţi din sămânţă sunt dominanţi faţă de cei înmulţiţi în mod vegetativ, ne putem întâlni cu mulţimea aproape infinită a hibrizilor şi a varietăţilor. Aici se ascunde una din funcţiile cele mai importante ale pădurii de fructe, respectiv asigurarea în proporții masive a condiţiilor pentru dezvoltarea speciei. La treptele de mai târziu ale împăduririi proporţia plantelor fructifere scade, şi apar copacii şi arbuştii fructiferi înmulţiţi pe cale vegetativă (de ex. din rădăcinile copacilor răsar colonii de lăstare de prun, porumbar, vişin/policormoni/). În livezile vechi din Ardeal se găsesc numeroase astfel de colonii de prun, cu roade bogate.

30

8.2.2 Înfiinţarea şi îngrijirea pădurii de fructe Pădurile de fructe se pot realiza din ramuri de cultivare diferite. Fiecare ramură de cultivare reprezintă nivele diferite ale stadiilor de succesiune.

Modul de transformare al pădurii în pădure de fructe nu e pus sub semnul întrebării, pentru că pădurile valoroase trebuie păstrate, nu e permisă transformarea lor în păduri de fructe. În cazul celelaltor ramuri de cultivare conexiunea la procesul de împădurire (succesiune) trebuie să se facă în stadiul în care se găseşte, şi procedeele respective trebuie aplicate conform acestui proces.

Atâta timp cât nu se ajunge la starea optimă a mediului, caracterizată prin dominanţa asocierilor apropiate de climax, asocierile aflate la începutul succesiunii creează o ocazie excelentă pentru înfiinţarea de păduri de fructe. Aceste asocieri au luat fiinţă prin degradarea la un moment dat a stării naturale ale mediului, de aceea aceste păduri de fructe le vom numi în continuare „păduri de fructe de degradaţie”. Într-un anumit stadiu (relativ redus) al succesiunii (de ex. arabil sau pajişte lăsată, pădure defrişată) plantele fructifere populează terenurile degradate în proporţie semnificativă şi fără vreo anumită intervenţie, dacă există într-o arie de proximitate pomi pentru reproducere (mamă). Prin orientarea către procesul de zeci de ani al succesiunii, şi întotdeauna către stadiul dat, prin mici intervenţii se pot crea păduri de fructe cu roade bogate. Pe acele suprafeţe, unde pentru plantele fructifere nu există posibilitate de populare spontană, acest proces poate fi sprijinit uşor – tocmai datorită dispoziţiei pentru formarea spontană a pădurii de fructe – prin sădire (și mai ales prin însămânţare).

Pădurile de fructe de degradaţie se pot deci înfiinţa numai prin exploatarea unei situaţii de tranziţie, însă această situaţie de tranziţie este foarte

lungă (poate ţine zeci de ani, sau chiar mai multe secole), astfel este foarte lungă, şi este de o importanţă decisivă pentru omul contemporan. Pentru pădurea de fructe dispunem azi numai de suprafeţe degradate. Putem avea încredere în faptul, că până când meleagurile noastre ajung în situaţia când vor fi definitorii elementele lor apropiate de climax, vom avea deja numeroase păduri de fructe, respectiv formarea din păduri a pădurii de fructe nu va provoca greutăţi.

Realizarea pădurilor de fructe necesită acolo intervenţii mai puternice, unde procesul împăduririi spontane este împiedicat de ceva: (a) unde în apropiere nu există astfel de plante, care s-ar putea instala în mod natural (prin vânt, apă sau aduse de animale), sau (b) unde condiţiile nu fac posibilă, sau îngreunează foarte mult instalarea organelor de reproducere (sol foarte uscat, acoperit cu pajişte grea şi prea închisă, care nu permite ajungerea semințelor în sol, nu există arbuşti care să ofere protecţie împotriva dăunării animalelor sălbatice, etc.). Felul intervenţiilor se poate decide în fiecare situaţie numai cu cunoașterea condiţiilor locale. În continuare vom prezenta numai moduri generale, aplicarea şi metodele lor concrete se hotărăsc la faţa locului.

8.2.2.1 Alegerea conştientă a copacilor şi a arbuştilor Din efectivul copacilor și arbuștilor instalaţi spontan, răsăriţi din sămânţă (și în caz fericit cu varietate deosebită), vom păstra acele exemplare, care sunt valoroși dintr-un anumit punct de vedere, iar o parte din cei mai puţin valoroși sau din cei nefructiferi vor fi îndepărtaţi. Prin asta crește raportul speciilor și varietăţilor din cadrul speciilor considerate ca fiind „bune”, care concomitent obţin avantaje în competiţia pentru factorii ecologici (lumină, hrană, apă, spaţiu). Tăierea plantelor sortite îndepărtării e bine să fie proiectată în așa fel, încât din ea să rezulte un oarecare beneficiu (lemne de foc, mânere pentru scule etc.).

Trebuie avută grijă la menţinerea diversității speciilor și a soiurilor, ca plantele instalate în general din medii externe (adventive), și cele care se extind în mod mai forţat, adică plantele „invadatoare” să fie restrânse. În funcţie de locație astfel de plante pot fi: arţarul american (Acer negundo), frasinul de Pennsylvania (Fraxinus pennsylvanica), „vișinul întârziat” (Prunus serotinus), salcâmul, salcâmul mov (Amorpha fructicosa), Echinocystis lobata, Forsitia gigant, iarba pârloagelor (Ambrosia artemisiifolia), sau dintre plantele fructifere puieţii din sămânţă și lăstarele de rădăcină ale prunului cireș (Prunus cerasifera), puieţii din sămânţă ai dudului. Rezultatul selecţionării este pe de o parte

8.2.2.2 Însămânţarea „extensivă” Prin însămânţarea „extensivă” a seminţelor copacilor, arbuştilor şi plantelor fructifere cu trăsături bune, prin extensiv înțelegând împrăştierea seminţelor în ordine determinată, se poate atinge creşterea raportului plantelor fructifere. Se obţine prin aceasta concomitent şi creşterea diversităţii varietăţilor. Seminţele trebuie culese din împrejurimi, sau – dacă în zonă nu există populație de reproducere corespunzătoare – atunci de pe suprafeţe care posedă condiţii asemănătoare. Culegerea este ea însăşi un proces de selecţionare, căci este vorba de obţinerea seminţelor din fructele cele mai bune ale speciilor.

La însămânţare trebuie aplicate tehnici diferite, pe de o parte în funcţie de trăsăturile plantei de populat, iar pe de altă parte în funcţie de condiţiile locului respectiv. De exemplu nu trebuie lăsat ca seminţele de nuc si alun să se usuce, de aceea ele trebuie însămânţate imediat, sau să fie păstrate în mediu rece şi umed până la însămânţare. De exemplu seminţele de corn trebuie stratificate cel puţin un an, iar numai după această perioadă este indicată însămânţarea lor. Germinarea seminţelor care germinează greu, sau germinează în primăvara anului al doilea după însămânţare se poate ajuta prin diferite metode, de ex. înmuierea lor în zeamă de bălegar sau în apă cu var, recoltare în stare semicoaptă, încolţire prealabil însămânţării în răsadniţe etc. În situația condiţiilor deosebit de nefavorabile încolţirii seminţelor, în locația de cultivare trebuie amenajate paturi germinative, de ex. prin ararea unor fâşii strâmte cu lăţimea de 1-2 m.

Lucrarea se recomandă a se executa cu calul. Seminţele trebuie împrăştiate pe această suprafaţă cu mâna, eventual puse în şanţuri mai puţin adânci, sau trebuie numai să se aştepte, ca seminţele să sosească în mod spontan. Se întâmplă deseori, ca pe terenuri năpădite cu plante cu tulpină ierboasă, sau înţesate des de pir, seminţele abia pot ajunge în sol, în timp ce pe suprafeţele arate ale aceloraşi terenuri să crească o multitudine de puieţi proveniţi din sămânţă.

8.2.2.3 Altoire Pomii crescuţi spontan sau pomii plantaţi se pot altoi. Merită altoiţi mai ales acei pomi (soiuri, varietăţi), care prin reproducere sexuată îşi pierd

calităţile lor bune cu mare probabilitate (de ex. măr, păr, anumite specii şi soiuri de prun, gutui, moşmon). Altoirea se poate face folosindu-se de tehnici multiple, şi se poate executa aproape pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Trebuie însă avantajate acele cazuri, unde este posibilă o creştere rapidă, pentru ca aceşti copaci să rămână competitivi faţă de celelalte plante, chiar şi după ciuntirea cauzată de altoire. O asemenea altoire este de exemplu împerecherea de primăvară, altoirea pe sub coajă sau altoirea în triangulaţie. În cazul altoirilor făcute în număr mai mare, altoirea în ochi dormind (de ex. altoire în T, oculaţie chip) este cea mai eficientă metodă, însă în perioade mai secetoase prinde mai greu rădăcini, şi necesită mai multă îngrijire.

Multe specii de plante în mod sigur transmit mai departe urmaşilor calităţile lor bune, chiar şi în cazul reproducerii lor sexuate (prin sămânţă).

Altoirea acestora este indicată numai în situaţii deosebite (de ex. pentru păstrarea câte unui soi bun, crescut spontan). Astfel de plante pot fi nucul, castanul comestibil, scoruşul de casă, vânătul românesc (bistriţean), el îşi păstrează marea lui varietate tocmai datorită însămânţărilor, cornul etc. În orice caz trebuie să fim atenţi ca – în interesul asigurării dezvoltării soiului – şi printre acele plante să existe exemplare răsărite din sămânţă, care în general sunt reproduse în mod vegetativ (de ex. bacifere, măr, păr).

Păr altoit pe păducel şi împrejurimile în curs de împădurire

La altoire este indicat să se experimenteze de la caz la caz posibilitatea formării unei staturi mai scunde, care va înlesni recoltarea. În cazul soiuri-

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

schimbarea componenţei plantelor în așa fel, încât în teritoriul respectiv să crească proporţia copacilor și arbuștilor potrivite mai bunei utilizări, pe de altă parte faptul, că aceste plante rămase/lăsate vor dobândi avantaje faţă de celelalte. Obţinerea de avantaje însă nu se termină prin îndepărtarea plantelor de tipul copacilor, însă acest subiect îl parcurgem la partea din manual legată de protecţia plantelor.

31

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

lor nobile acesta se poate realiza prin utilizarea portaltoiurilor care prezintă o creştere mai puţin puternică. De ex. altoirea prunului pentru porumbel, părului şi scoruşului de casă pentru păducel sau gutui, cireşului pentru vişin. Aceste altoiuri însă sunt contranaturale în mod considerabil. O să aibă o viaţă mai scurtă, şi vor avea şi numeroase alte dezavantaje, de accea aceste împerecheri ale plantelor trebuie tratate cu grijă. Printre procedeele de altoire un loc special îl ocupă realtoirea, altoirea în punte, cu rolul de a „vindeca” leziunile. Se poate utiliza ca intervenţie salvatoare sau de regenerare, urmare a daunelor provocate de căprioare, rozătoare, cerbi, omizile fluturilor, etc. Din cauza necesarului mare de muncă, procedeul este indicat a se aplica numai în cazul copacilor mai valoroşi.

32

8.2.2.4 Alte metode de reproducere vegetative Anumite specii, respectiv soiuri sunt foarte predispuse înmulţirii pe cale vegetativă. Prin lăstarele lor rădăcinale formează deseori mari colonii de lăstare, policormoni. Astfel de plante sunt de ex. prunul, porumbelul, gutuiul, socul, vişinul. Coloniile care se formează spontan se încadrează bine în pădurea de fructe, cu anumite intervenţii mici, constând în rărire şi cosit.

Majoritate copacilor reacţionează la îmbolnăviri, leziuni şi la vârsta înaintată prin formarea lăstarelor de rădăcină şi cele de la baza tulpinii.

Una din metodele de salvare posibile a soiurilor pe rădăcini proprii bătrâne sau a copacilor bolnavi este, ca înaintea morţii lor să se crească câţiva lăstari de tulpină sau de rădăcină pentru a deveni copac-urmaş (un fel de întinerire). Metoda aceasta se poate aplica cu rezultate bune la castan comestibil, nuc, vişin, gutui, moşmon.

Butăşirea, marcotarea (coacăză, mur, agriş etc.), formarea de lăstare (prun, vişin, gutui etc.), formarea de lujer (căpşune) sunt metode aplicate în numeroase feluri, şi în mod frecvent de către natură. Aceste procese se pot foarte bine ţine în frâu prin tăiere mai uşoară, rărire şi cosit. În anumite situaţii reproducerea se poate face şi pe cale vegetativă (de ex. speciile de coacăză, butăşirea agrişelor, reproducerea căpşunei prin lujer).

8.2.2.5 Tăiere Cea mai importantă tăiere este tăierea în coroană a plantelor altoite, respectiv – în perioada de creştere din primii ani – formarea unei coroane puternice şi corespunzătoare. Prin tăierile efectuate în primii ani putem „lansa în viaţă” copacii noştrii fructiferi, astfel încât ei abia să mai aibă nevoie de tăieri ulterioare.

Tăierile efectuate în pădurea de fructe au scopul caracteristic de reducere a dimensiunilor copacului, în interesul facilitării culegerii roadelor.

Există specii care nu suportă tăierea, dar în cazul

lor nici nu este nevoie de ea. La ele – după ce li s-a aplicat tăierea în coroană – nu se mai permit alte tăieri. Exemplul tipic este nucul, castanul comestibil şi cornul. Altele nu trebuie tăiate, deoarece nu cresc foarte mari, de exemplu socul, agrişul, coacăzul etc. În anumite cazuri poate fi necesară tăierea de rărire (de ex. la coacăz şi la agriş); tăierea de întinerire (de ex. la copacii bătrâni sau bolnavi, la prun); tăierea de vindecare la câte un soi mai rar sau mai valoros (de exemplu îndepărtarea părţilor infectate cu vâsc), etc.

8.2.2.6 Protecţia plantelor: obţinerea de avantaje pentru plantele fructifere favorizate în dauna celorlaltor plante În pădurea de fructe practic nu este necesar să vă ocupaţi de protecţia plantelor. Pe de o parte din cauza că datorită marii diversităţi, dăunătorii și agenţii patogeni controlează reciproc reproducerea fiecăruia în asemenea măsură, încât elimină posibilitatea apariţiei bolilor epidemice, respectiv producerea daunelor catastrofale. De exemplu în localitatea Tiszabábolna din Ungaria, în rămășiţele livezilor de luncă lăsate (transformate astfel în păduri de livadă), gutuii s-au înmulţit foarte mult, și chiar la o vedere superficială se poate aprecia, că roadele provenite de aici putrezesc în mai puţină măsură (monilia), decât cele culese din grădinile aceluiași sat. Iar arsura bacteriană nu provoacă (deocamdată) daune aici, cu toate că în împrejurimi această boală a cauzat adevărate catastrofe. În același timp este adevărat și faptul, că în cadrul pădurii de fructe ne putem aștepta la producerea anumitor daune și apariția anumitor boli în măsură încă acceptabilă, iar la ele ne putem aștepta garantat în fiecare an. În pădurea de fructe sunt capabile să se instaleze și să persiste numai acele specii și soiuri, care de-a lungul unor perioade lungi de timp s-au acomodat cu condiţiile date. Rolul soiurilor rezistente este deosebit de mare, dar trebuie menţionat că nu există vreun soi rezistent la toate, astfel atributul de rezistent se poate restrânge la rezistenţa împotriva anumitor dăunători sau agenţi patogeni. Adevărata protecţie/rezistenţă este oferită în primul rând de acel sistem, care acordă protecţie și individului poate mai sensibil. Deci până și soiurile „rezistente” pot supravieţui numai sub protecţia oferită de sistemul ecologic al pădurii de fructe. În cazuri excepţionale, de ex. pentru protecţia exemplarelor unor soiuri rare, aplicarea măsurilor de protecţie a plantelor s-ar putea să devină necesară. De ex. la unii dăunători controlul reciproc se poate realiza numai în situaţie ideală, şi pe o suprafaţă de teren îndeajuns de întinsă. Datorită lipsei prădătorilor şi din cauza deficienţelor economiei vânatului, poate avea loc înmulţirea

cantitate mare. Din acest motiv în cadrul tratatului legat de pomicultură trebuie să alocăm o parte distinctă acestui subiect. Se poate întâmpla de multe ori să nu existe timp suficient pentru culegerea roadelor bogate, astfel ele nu contribuie la beneficiile omului. Paguba însă nici în această situaţie nu este la fel de mare ca în cazul plantaţiilor de fructe, fiindcă fructele se valorifică şi în acest caz, doar că nu prin utilizarea lor directă de către om.

Recoltarea este îngreunată de următoarele piedici: • ghimpi (mur, agriş, anumite specii şi soiuri de prun, pară sălbatică, trandafir, păducel); • coroană de frunziș îndesată; • accesibilitate greoaie (urzică, spini), insecte înţepătoare sau pișcătoare (tăun, ţânţar, căpușă, furnică, viespe, albină etc.); • inaccesibilitate (copaci alungiţi, despuiaţi).

8.2.2.7 Gospodărirea solului şi irigarea Oricât de mică ar fi extragerea bunurilor cu ocazia utilizării pădurii de fructe (însă volumul exploatării nu trebuie să fie neapărat mic), sistemul prezintă într-o anumită măsură pierderi de substanţe nutritive. În general nu este necesară completarea acestora, deoarece practic solul este capabil să completeze „pentru perioadă infinită” pierderile de substanţă (de ex. din roca din sol se eliberează în continuu microelementele, nitrogenul ajunge din aer în sol etc.). În cazuri excepţionale este justificată administrarea îngrăşămintelor naturale locale.

Pentru pădurea de fructe apa este asigurată de sistemul de administrare cu apă adecvat. Cu cât organizarea mediului local (din care face parte şi pădurea de fructe) este la un nivel mai ridicat, cu atât este mai bună circulaţia locală (din mediul local) a apei, şi cu atât sunt mai mici şansele extremelor, care ar putea interveni în aprovizionarea cu apă. Unul din reglatorii climei locale (topoclimă), şi astfel şi unul din reglatorii şi sursă pentru precipitaţiile locale este vegetaţia mediului local, mai ales atunci când ea se asociază cu dirijarea potrivită a cursurilor de apă. Dintre plantele pădurii de fructe se selectează acelea, cărora nu le este suficientă cantitatea de apă aflată la dispoziţie, respectiv distribuţia ei în timp. Udarea nu este deci necesară, cu excepţia anumitor situaţii (de ex. udarea patului germinativ pentru facilitarea încolţirii seminţelor în anii secetoşi).

În cazul pădurii de fructe aceste obstacole se pot înlătura prin: eliminarea lor (a), aplicarea unor procedee şi mijloace de recoltat ingenioase (b), sau prin acceptarea unor pierderi de recoltă (câteodată destul de semnificative) (c).

8.2.2.8 Recoltarea Părţile din muncile legate de pădurea de fructe care necesită cel mai mare efort, sunt cele de recoltare, transportare, depozitare, conservare şi respectiv de prelucrare. Dintre acestea recoltarea/culegerea este cea, care poate reprezenta cel mai mare impediment în obţinerea unei recolte de calitate şi în

(a) eliminarea obstacolelor Eliminarea obstacolelor este rezolvarea cea mai puţin indicată în pădurea de fructe, pentru că prin asta pe de o parte ar crește semnificativ efortul de cultivare depus în pădurea de fructe, pe de altă parte ar împiedica structura naturală, funcţionarea sistemului respectiv. Iar aceste două caracteristici ale pădurii de fructe reprezintă condiţia de bază a existenţei sale. Scurtarea plantelor prea înalte prin altoirea pe un portaltoi de statură mică (de ex. păducel altoit pentru păr de casă sau scoruș de casă, porumbel altoit pentru prun, vișin altoit pentru cireș), sau prin tăiere sau legare s-ar rezolva ușor, dar în această situaţie, în condiţiile de pădure, copacii în cauză ar fi în inferioritate în competiţia pentru lumină. Din această cauză, menţinerea vieţii lor respectiv a avantajului lor, ar trebui asigurate prin intervenţii ulterioare, care ar necesita alte noi intervenţii, și așa mai departe – deci scurtarea plantelor nu este recomandată.

Putem eliminia ocazional ghimpii, spinii, de ex. prin plantarea speciilor și soiurilor de mur sau trandafir. Aceste intervenţii în majoritatea cazurilor însă au ca rezultat depreciarea calităţii recoltelor (a valorii conţinutului și a gustului), care de altfel ar fi unele din valorile cele mai importante ale pădurii de fructe. O astfel de depreciere de ex. poate fi cauzată de murul „fără spini”, raportată la murul sălbatic cu spini (Rubus fruticosa). Ceea ce putem face cel mai bine, este să înlesnim accesibilitatea. Cel mai important mijloc pentru aceasta este cosirea la

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

exagerată a populaţiei de iepuri, căpriori şi de cerbi, iar în zonele din Ardeal, a populaţiei urşilor.

Acest fenomen deja poate avea ca urmare provocarea unor pagube importante în pădurea de fructe. În anumite cazuri merită să se aplice măsuri de protecţie împotriva lor. În cazul îmbolnăvirii anumitor soiuri foarte valoroase este de asemenea justificată protecţia plantelor. În aceste situaţii trebuie găsite asemenea soluţii de protecţie, care nu afectează funcţionarea pădurii de fructe. În cazul protecţiei chimice se permite numai aplicarea protecţiei locale (o efectuăm numai acolo unde s-a produs infecţia, sau unde se află dăunătorul, şi nu „la întâmplare”). În multe cazuri este necesară restrângerea buruienilor, îndeosebi în cazul copacilor tineri. Procedeul cel mai eficient este în general cositul manual.

33

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

baza pomilor (cosire locală), prin care urzica și tufișul cu spini se pot elimina deopotrivă, și care totodată reduce semnificativ și cantitatea de insecte parazite.

34

(b) aplicarea unor procedee și mijloace de recoltat ingenioase Pentru recoltare cel mai important procedeu este culegerea de pe jos a fructelor căzute (sau scuturate). Aceasta necesită pe de o parte pregătirea suprafeţelor de sub copaci (crearea unui strat de iarbă fină prin cosire regulată, sau împrăștierea cositurilor, prin care împiedică de ex. spargerea recoltei de mere și pere), sau așternerea de folii, prelate, în cazul fructelor mai mărunte (la dud, prun corcoduș, corn etc.). O proporţie mare a fructelor căzute și vătămate face necesară prelucrarea de fructe în cantități mai mari, respectiv acceptarea unei pierderi de recoltă de fructe având o cantitate mai mare. Fructele căzute se pot foarte bine folosi pentru producerea de fructe uscate, gemuri, băuturi spirtoase, oţeturi și sucuri de fructe. Culegerea roadelor de pe copaci necesită folosirea unor scări adecvate. Cea mai bună este scara din aluminiu cu trei picioare, cu picioarele depărtabile la bază. Dar este adecvată și folosirea scării de lemn tradiţionale. La recoltat trebuie folosite unelte de recoltat, cârlig, șorţ, „kászu” (realizat din coaja pomului), etc. Împotriva insectelor parazite și împotriva luminii soarelui în unele zone au fost „experimentate” în mod tradiţional niște îmbrăcăminte excepţionale. În regiunea Ormánság din Ungaria de ex. haina de in, albă și foarte largă a fost pe de o parte răcorosasă (a ţinut umbră), iar când soarele bătea cel mai tare, a absorbit transpiraţia, a oferit protecţie contra urzicii, și datorită lărgimii ei nu permitea ca insectele parazite să ajungă la piele. Și pălăria de paie și mănușile etc. pot fi mijloace de protecţie ocazionale importante. La nivelul dezvoltării mijloacelor de protecţie există încă mari posibilităţi, cu toate că fiecare dintre ele are și dezavantajele sale, de ex. haina largă se poate împiedica ușor în coroana deasă de frunziș.

Instrumentele culegerii de pe un cireş înalt: scară de lemn, vas din scoarţă şi coş din nuiele

Utilizarea mijloacelor moderne şi tradiţionale pentru culesul cireşelor

(c) Acceptarea pierderilor de recoltă Dacă putem menţine nevoile de efort-cheltuieli pentru întreținerea pădurii de fructe la nivel scăzut, atunci nu poate interveni acea constrângere financiară (nevoie de obţinere de venituri), din cauza căreia să fie necesară recoltarea de fructe în cantitate cât mai mare. Pădurea de fructe produce și de altfel fructe din belșug, astfel ne putem permite fără nici o greutate, ca o parte din ele (de la un sfert până la trei sferturi) să nu fie strânsă. Prin asta lăsăm totodată și animalelor consumatoare de fructe hrană suficientă.

Orice metode am aplica pentru uşurarea strângerii recoltei din pădurea de fructe, procesul recoltării înseamnă totuşi activităţile cu cel mai mare volum. Această greutate poate fi depăşită dacă instituţiile asocierilor pentru efectuare de munci colective, respectiv obiceiul acestora se pot reforma/relua. Efectuate împreună, muncile de recoltare nu numai că sunt mai uşoare, dar aceste activităţi sunt evenimente sociale importante, generează forţă comunitară şi oferă prilej pentru a sărbători şi pentru cunoaşterea reciprocă a membrilor comunităţii. Posibilele instituţionalizări ale gospodăririi pădurii de fructe se leagă de asemenea în primul rând de procesele de recoltare.

8.2.3 Valorificare Beneficiile din pădurea de fructe, în afara consumului fructelor sale, constă în toate foloasele specifice pădurii (lemne de foc, lemne industriale, ciuperci, plante medicinale, produse apicole, locuri de odihnă, atracţii turistice etc.). Cu acestea însă nu ne vom ocupa în această secţiune.

10) Vezi: Andrásfalvy Bertalan: Agricultura de luncă a popoarelor de pe valea Dunării în judeţele Tolna și Baranya până la terminarea protecţiei contra inundaţiilor. În: Studii din istoria judeţului Tolna VII., pg. 270-272., și Bellon Tibor: Etnografia Tisei, Editura TIMP, 2003, pg. 131-136.

cu siguranţă, că alimentele provenite din pădurea de fructe, conservate, pot readuce gusturi abia cunoscute, în primul rând în perioada de iarnă. Este şi acesta un argument atrăgător pentru motivarea cultivării pădurilor de fructe.

Pădurea de fructe poate avea şi beneficii directe importante. Acestea pot fi de ex. creşterea animalelor prin exploatarea părţilor cu pajişte ale pădurilor de fructe, apicultura, colectarea ciupercilor, colectarea plantelor medicinale.

Formele de utilizare indirecte ale pădurii de fructe prezintă valori cel puţin identice ca şi fructele. Dintre acestea multe se pot măsura şi prin bani, majoritatea lor (şi poate cele mai importante dintre ele) însă sunt inexprimabile la nivelul indicatorilor economici. Acele beneficii ale pădurii de fructe, care nu se pot, sau se pot aprecia mai greu sunt: a. Turismul de pomicultură: turiştii vor veni pentru a savura peisajul menţinut şi de către pădurea de fructe. Produsele se pot valorifica turiştilor în mod direct. Și în această formă de turism găsim forţe de atracţie noi, încă insuficient exploatate până acum. De ex.: mod de viaţă sănătos, participare la muncile de pomicultură (îngrijire, prelucrare), consumul multitudinii produselor deosebite (fructe uscate, sucuri de fructe, vinuri, pălinci, fructe neobişnuite pentru perioada de iarnă, murături, produse apicole, etc.), observarea animalelor şi plantelor sălbatice, fotografierea lor, etc. b. Efect de protejare al naturii şi al ţinutului respectiv: regenerarea reţelei ecologice, creşterea diversităţii biologice, asigurarea habitatelor pentru specii rare, protejate, ameliorarea climei locale şi temperarea extremelor sale, accentuarea elementelor mozaice ale ţinutului local. c. Efect estetic: un mediu frumos contribuie în primul rând la bucuria oamenilor din acele locuri, şi în al doilea rând oferă oportunităţi pentru venituri turistice. d. Efect în formarea personalităţii: munca creativă şi diversificată, activităţile efectuate în comun au un efect puternic în dezvoltarea personalităţii. e. Dezvoltare comunitară: pomicultura îndeamnă societatea locală la organizare şi colaborare, formează obiceiuri şi instituţii, oferă posibilităţi pentru sărbători, formarea legăturilor conjugale, etc.

IX. ADAPTAREA LA SCHIMBĂRILE DE CLIMĂ În materialul nostru legat de pomicultură am lăsat la urmă subiectul adaptării la schimbările de climă, nu pentru că ar fi mai puţin interesant, ci datorită faptului, că este problema cea mai nouă şi una actuală. În cultivare, trăsătura cea mai caracteristică, respectiv cea mai dezavantajoasă, în condiţiile schimbării cli-

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

Fructele recoltabile sunt deosebit de multiple prin: gusturi, valori nutritive, posibilităţi de conservare, de prelucrare şi de transportabilitate. În cazul valorificării lor comerciale trebuie arătat, că ele au un gust unic, marcant, caracteristic fructelor din pădurea de fructe, de o calitate excepţională. Și dacă aceste valori justifică şi preţul aferent propus, atunci pot influenţa semnificativ veniturile posibile. Valoarea de gust accentuată nu apare doar în funcţie de specii (de ex. murul sălbatic, zmeurul sălbatic, fragul) sau de soiuri, dar şi în funcţie de „sistemul de producţie”.

Cum rezistenţa anumitor copaci împotriva bolilor şi dăunătorilor, sau conţinutul de substanţe otrăvitoare a ciupercilor (în afara trăsăturilor speciei sau soiului) depind puternic de factorii locului de creştere, astfel şi gustul fructului este dependent de locul de creştere. Rezultă din asta, că pentru formarea anumitor gusturi marcante şi unice există condiţii numai în pădurea de fructe. Multitudinea de produse fac fructul foarte potrivit pentru consum propriu sau comunitar (auto-aprovizionare), însă îngreunează valorificarea lui pe piaţă, cel puţin în cadrul sistemului de comerț obişnuit. Posibilitatea de valorificare poate fi ameliorată numai în cadrul unui alt mod de organizare (alternativă) a pieţii, în primul rând prin organizarea acesteia la nivel local sau regional. În privința sorții ulterioare a fructelor provenite din pădurea de fructe este necesară aplicarea ingeniozităţii şi de proceduri multiple. Există posibilităţi uriaşe care însă nu sunt folosite, sunt uitate sau încă nu sunt explorate. Se referă la depozitare, conservare, prelucrare (de ex. de-a lungul marilor râuri în perioada agriculturii de luncă, respectiv în anumite gospodării tărăneşti tradiţionale au fost aplicate procedee de prelucrare a fructelor mai diversificate decât în zilele noastre), utilizare (alimentaţie, vindecare, cosmetică, decorare etc.)10. Ar fi deosebit de importantă culegerea de reţete care au la bază fructele, de asemenea experimentarea unor reţete noi. De ex. gemuri de corn şi de afine roşii mixate la rece, diferite sortimente de peltea de fructe etc. Sunt deosebit de valoroase modurile de preparare a fructelor mai rare, provenite din pădurea de fructe, sau fructele care se pot savura în multe cazuri numai în formă preparată (de ex. socul negru şi bozul [Sambucus elubus], părul sălbatic, călinul [Viburnum opulus], dracila, păducelul, măceaşa, cornul, gutuiul, scoruşul etc.).

Importanţa depozitării şi conservării constă în faptul, că face posibilă consumul fructelor sezoniere într-o periodă mai lungă, oferă o mai mare varietate pentru alimentaţie, şi astfel reduce nevoia de achiziţionare a fructelor importate (posibilitate de economisire). În acelaşi timp se poate afirma

35

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu 36

matice, este situaţia extremă. Ea se poate manifesta prin: precipitaţii extrem de mari (potoape), secete consistente, ierni lipsite de zăpadă, cursuri de apă secate, vijelii de vânt care afectează serios integritatea copacilor, arşiţe aşa de tari, încât duc la „prăjirea” fructelor pe ramuri, temperaturi de iarnă foarte blânde, care au ca urmare înmugurirea prematură a plantelor, şi care vor îngheţa în perioadele reci următoare.

Cea mai mare problemă este cauzată de faptul, că vegetaţia formată pe parcursul miilor de ani (sau şi mai mulţi) în Bazinul Carpatic, respectiv soiurile de fructe formate de-a lungul multor secole, nu se poate acomoda la schimbările de climă intervenite brusc, în comparație cu aceste lungi perioade de timp. Această schimbare rapidă are caracter catastrofal, şi va duce la restrângerea sau dispariţia plantelor incapabile să se acomodeze. Acest lucru este valabil şi pentru plantele producătoare de fructe, de o importanţă deosebită pentru noi.

Rolul omului în pomicultură este foarte mare și în condiţii climatice „normale”, dar în situaţia climei actuale, care se schimbă rapid, devine extrem de important. Trebuie să ţinem cont și de faptul, - și pentru această previziune este capabil probabil numai omul - că schimbările climatice probabil se vor accelera, pe măsură ce omul va distruge sistemul de reglare globală al Terrei. Peste un anumit nivel însă nici noi nu vom mai fi capabili să facem aproape nimic.

Putem interveni cu numeroase astfel de procedee: (1) prin care putem asigura supravieţuirea plantelor noastre, dar mai important decât aceasta este ca, (2) să sprijinim acomodarea lor mai rapidă, care fără noi ar fi cu mult mai înceată. În acest capitol vom arăta exemple legate de aceste sarcini. Cunoştinţele tradiţionale nu ne sunt de mare ajutor în aceste activităţi, nu ne putem sprijini pe înţelepciunea înaintaşilor noştri, pentru că ea s-a format pe parcursul acomodării la clima „normală”, în aceeaşi perioadă lungă de timp, ca şi în cazul plantelor. Însă la nivelul nostru şi în ritmul nostru local putem influenţa şi schimbarea globală a climei – aceasta însă nu necesită intervenţii suplimentare – trebuie numai să ne vedem normal de treburile noastre legate de livadă.

9.1 Sporirea viabilităţii plantelor noastre fructifere Obiectivul nostru este formarea indivizilor de plante rezistente la efectele climatice extreme. Se poate ajunge la asta prin tăieri, reproduceri/populări corespunzătoare, şi prin alte intervenţii mai mici.

Putem – între anumite limite – să îmbunătăţim forţa şi rezistenţa pomilor împotriva efectelor fizice (furtuni de vânt sau ploi intense). Furtunile de vânt pot rupe crengile, sau pot doborî copacul, mai ales atunci când furtuna vine concomitent cu ploi imense, sau se produce imediat după ele, când solul este îmbibat cu apă.

9.1.1 Lucruri de făcut împotriva ruperilor (a) Dezvoltarea de trunchiuri mai scunde şi mai groase: aplicarea consecventă a întăritorilor de trunchiuri şi tăieri pentru îngroşarea trunchiurilor încă la vârsta tânără (în perioada tăierilor pentru coroană). (b) În perioada tăierilor pentru coroană să se formeze crengi de structură groase, iar la ele să se creeze ramificarea cea mai stabilă. (c) Formarea suprafeţelor de cultivare apropiate axului central al copacului, împiedicarea despuierii crengilor (vântul îi va putea apuca mai greu, respectiv roadele îi vor trage în jos cu forţă mai mică). (d) Să se acorde o atenţie mai mare răririi roadelor.

Printre trăsăturile de soi – contrar punctelor de vedere actuale – vor trebui privite ca valoroase roadele cu greutate mai mică.

9.1.2 Lucruri de făcut împotriva doborârilor (a) În primul rând trebuie avut grijă ca copacii să dezvolte rădăcini care să pătrundă cât mai adânc în sol, respectiv să aibă rădăcini laterale puternice şi groase. Pentru asta trebuie evitată îndepărtarea radiculelor plantulelor, iar în cazul plantelor care dezvoltă rădăcini pivotante, reproducerea lor în pepiniere, pentru ca la transplantare să nu trebuiască să li se taie rădăcina, respectiv – dacă nu se poate evita plantarea copacului – rădăcinile lor să li se taie cât mai adânc posibil. Ar fi important ca în cazul plantelor transplantate să se facă experimente în vederea păstrării rădăcinilor pivotante, deoarece până acum nu s-a considerat ca fiind valoroasă rădăcina care pătrunde adânc, astfel nici nu s-a acumulat experienţă relevantă suficientă. Cel mai important este însă ca copacii – fie ei portaltoiuri, fie soiuri pe rădăcini proprii cu înmulţire generativă – să fie reproduși prin însămânţare în locaţia lor finală. Modul de reproducere corespunzător pentru acesta este și puietul din sămânţă crescut de la sine. Trebuie evitată reproducerea prin lăstare de rădăcină.

Nici lăstarele singuratice, crescute de la sine nu sunt suficient de puternice, dar rădăcinile copacilor din câmpul de producere al drajonilor legaţi între ei, sau încleștarea rădăcinilor lăstarelor chiar cu rădăcinile altor copaci oferă probabil o bază suficient de puternică împotriva doborârii. Reţeaua rădăcinilor agăţate între ele este în sistemele ecologice naturale o formă obișnuită (de ex. în păduri, în asocierile de inariţă), astfel realizarea lor sau neîmpiedicarea formării lor, eventual sprijinirea formării este o aliniere mai deplină la procesele naturale. Grupurile de pomi plasate des în livezi, respectiv starea de pădure din pădurea de fructe, sprijină tocmai această structură radiculară

9.1.3 Lucruri de făcut împotriva secetei (a) Asigurarea de rădăcini care pătrund adânc în sol. A se vedea: 9.1.2 (a). (b) Asigurarea de rădăcini care se ramifică în toate nivelurile de adâncime, pentru ca în perioadele secetoase pomul să fie în stare să valorifice ultimele rezerve de apă ale solului (nu putem recomanda pentru aceasta metode experimentate. Ar fi importantă experimentarea, elaborarea lor.). (c) Menţinerea vieţii solului; creşterea capacităţii de absorbţie şi de menţinere a apei. (d) Reţinerea vaporilor de apă locale. O cantitate considerabilă din precipitaţii ajunge pe sol şi pe plante sub formă de rouă. Plantele sunt capabile să o absoarbă şi prin frunze, astfel încât, în perioade secetoase, roua poate fi salvatoare. Vegetaţia deasă, dacă dispune de suprafeţe acoperitoare suficiente, ajută la reţinerea rouăi şi întoarcerea ei către plante.

Vezi: 4.4.2. (e) Administrarea apei la nivel local, care are numeroase metode cunoscute. De ex. formarea de terase pentru împiedicarea scurgerii apelor. (f) Asigurarea circulaţiei apei ţinutului printr-o gospodărire de reţinere a apei. Este necesară acolo, unde circulaţia naturală locală a apei a fost distrusă prin intervenţii anterioare necugetate, şi nu este posibilă refacerea ei. Aceste sarcini depăşesc atribuţiile pomiculturii familiale sau comunitare. Este indispensabilă unirea forţelor comunităţilor din regiunea respectivă.

(g) Reducerea efectului de uscare al vântului. A se vedea : 9.1.3 (d) şi 9.1.2 (c). (Reducerea vântului reduce nu numai efectul lui de doborâre, dar şi evaporarea apei.)

9.2 Sprijinirea acomodării mai rapide a plantelor fructifere În acest domeniu avem două lucruri de făcut: (1) „realizarea” cât mai multor varietăţi noi de plante fructifere şi (2), selecţia noilor varietăţi. În ambele cazuri trebuie numai transpus în practică principiul de bază al pomiculturii adaptive: urmărirea proceselor naturale, respectiv sprijinirea acestor procese.

9.2.1 Sprijinirea formării noilor varietăţi O varietate nouă poate lua fiinţă prin două moduri: (a) prin reproducere sexuată şi (b) prin modificarea intervenită în materialul ereditar din vreunul organ al plantei. Aceste varietăţi se creează şi pe parcursul proceselor naturale, astfel doar prin lăsarea lor, prin îmbunătăţirea condiţiilor lor de viaţă contribuim la formarea de varietăţi noi, care suportă mai bine schimbările de climă. La acestea se adaugă varietăţile obţinute din seminţele însămânţate de noi, respectiv varietăţile noi obţinute prin recunoaşterea varietăţilor formate prin mutaţie genetică şi reproducerea lor asexuată. În agricultura ţărănească producerea noilor variante a fost parte organică în activităţile gospodarilor. Marea majoritate a soiurilor noastre de fructe au fost obţinute prin reproducerea asexuată a varietăţilor care s-au născut undeva, prin puieţii din sămânţă apăruţi prin căi oarecare /deci cu origine necunoscută/, sau „descoperite” în livezile tărăneşti. Aztăzi însă, când crearea noilor varietăţi este atribuită atelierelor ştiinţifice şi institutelor de cercetare, şi concomitent cu asta producătorii de fructe pun în plantaţiile de pomi fructiferi numai pomi reproduşi pe cale vegetativă (clonaţi), dispare responsabilitatea gospodarului. Cu toate că în procesul aplicării pomiculturii ar fi cu mult mai eficientă crearea noilor variante, şi concomitent s-ar impune în selecţie şi puncte de vedere noi.

9.2.2 Selecţia noilor varietăţi Varietăţile cele mai bune, care suportă cel mai bine schimbările de climă se obţin dacă, atât prin reproducere sexuată, cât şi prin reproducere asexuată, reproducem mai departe varietăţile plantelor fructifere dovedite ca fiind cele mai bune. A se înţelege prin asta deopotrivă soiurile pe rădăcini proprii, cât şi cele destinate pentru portaltoi. Treaba pomicultorului este să observe variantele bune, şi să aibă grijă de reproducerea şi răspândirea lor corespunzătoare.

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu

(rădăcinile din sistemele naturale încleștate între ele reprezintă un frumos exemplu al colaborării vieţuitoarelor). (b) Coroană mai mică, pe care vântul o poate apuca mai greu, oferă de asemenea anumit sprijin împotriva doborârilor. A se vedea: 9.1.1 (a) şi (c). (c) Formarea unui mediu care oferă protecţie împotriva vântului. Poate fi luată în considerare formarea unui şir de copaci protectori, fâşii de copaci sau garduri vii, respectiv plantarea pomilor mai slabi în umbra de vânt a altor copaci sau a grupurilor de copaci. (d) Protejarea rădăcinii împotriva bolilor şi dăunătorilor. Aceasta cuprinde multe posibilităţi, mare parte din ele fiind aplicate în prezent şi în producţia de fructe. De ex. protejarea rădăcinii împotriva leziunilor, ca să se evite contaminarea ei prin răni; asigurarea gradului ridicat al diversităţii biologice, cu ajutorul numeroaselor procedee descrise anterior. Aceste măsuri ţin în frâu organismele dăunătoare rădăcinilor. La populare să se ţină cont de oboseala solului.

37

Caracteristicile definitorii ale pomiculturii de mediu