Ghid pentru salvarea soiurilor tradiționale de legume

SZŐCS-BORUSS MIKLÓS ATTILA

www.magvetok.ro, www.civitas.ro

GHID PENTRU SALVAREA SOIURILOR TRADIȚIONALE DE LEGUME

CRISTIAN ALBU

GHID

pentru salvarea soiurilor tradiționale de legume

FUNDAȚIA CIVITAS PENTRU SOCIETATEA CIVILĂ, 2015

GHID PENTRU SALVAREA SOIURILOR TRADIȚIONALE DE LEGUME

AUTOR: SZŐCS-BORUSS MIKLÓS-ATTILA CO-AUTOR: CRISTIAN ALBU EDITOR: Fundația Civitas pentru Societatea Civilă EDITOR RESPONSABIL: Orbán Árpád TECHNOREDACTAT DE: Asociația Agrar Media Publicația a fost realizată în cadrul proiectului ”Semințe tradiționale - cheia protejării biodiversității”, coordonată de Fundația Civitas pentru Societatea Civilă. www.magvetok.ro, www.civitas.ro 2

© FUNDAȚIA CIVITAS PENTRU SOCIETATEA CIVILĂ, OCTOMBRIE 2015

Proiect finanțat prin granturile SEE 2009 - 2014, în cadrul Fondului ONG în România.

Conținutul acestui material nu reprezintă în mod necesar poziția oficială a granturilor SEE 2009-2014.

Pentru informații oficiale despre granturile SEE și norvegiene accesați www.eeagrants.org.

GHID pentru salvarea soiurilor

Fii semănător!

L

a nivel mondial inițiativele care sunt create în scopul de a salva soiurile de semințe locale tradiționale devin din ce în ce mai frecvente. Mulți oameni simt că legile care reglementează distribuția de semințe și extinderea agriculturii industriale pun în pericol soiurile tradiționale și agrobiodiversitatea.

Prezenta inițiativă a fost lansată în anul 2013 de Fundația Civitas pentru Societatea Civilă din Odorheiu-Secuiesc când aceasta și-a exprimat intenția de a se implica în această mișcare. Proiectul Semințe tradiționale – cheia protejării biodiversității are scopul de a explora și de a colecta soiurile tradiționale din Transilvania care vor fi înmulțite în cele două grădini experimentale și vor fi distribuite micilor agricultori, familiilor, fermierilor ecologici, grădinilor comunitare și ONG-urilor cu activități similare.

Această publicație a fost elaborată cu ajutorul organizației partenere Eco Ruralis cu scopul de a oferi cunoștințe de bază despre legumicultură tradițională și acelor persoane care doresc să se implice acum în salvarea soiurilor locale. Este important pentru noi să participe cât mai mulți în această rețea de cooperare și să devenim semănători pentru a dispune în mod liber de soiurile noastre tradiționale și de alimentele noastre și să promovăm biodiversitatea.

Pakot Mónika coordonator de proiect

tradiționale de legume

3

4

GHID pentru salvarea soiurilor

Cuvânt înainte

V

ariabilitatea genetică redusă la plantele de cultură poate să conducă, adeseori, la compromiterea totală sau parţială a producţiei agricole şi chiar la pierderea unor specii. Unul dintre exemplele rămase în istorie este cel al cartofului (Solanum tuberosum) din Irlanda, de la jumătatea secolului al XIX-lea. Rezistenţa genetică a celor două-trei soiuri cultivate a fost învinsă de o rasă fiziologică de mană foarte virulentă şi astfel, producţia de cartof a fost distrusă aproape în totalitate. Consecinţele acestei vulnerabilităţi genetice ridicate s-au concretizat în moartea a peste 1,5 milioane de irlandezi şi în emigrarea altor 2-3 milioane în alte ţări, cartoful fiind un aliment de bază. La fel s-a întâmplat în URSS cu cartoful (1922), cu citricele în Florida (1984) şi exemplele pot continua.

Riscul eşecului culturilor poate fi minimizat prin utilizarea în cultură a cât mai multe soiuri şi varietăţi. Uniformitatea ridicată înseamnă vulnerabilitate accentuată. Varietăţile locale deţin în mod frecvent gene unice de rezistenţă la boli, dăunători, secete şi alţi factori de stres biotici şi abiotici. Odată cu apariţia revoluţiei verzi din anii ’60 tot mai mulţi fermieri din întreaga lume au început să abandoneze formele de agricultură tradiţională, precum şi soiurile vechi şi populaţiile locale de plante de cultură, în favoarea soiurilor moderne. Cultivarea acestor soiuri le permitea atât creşterea productivităţii cât şi promovarea tehnologiilor intensive şi superintensive de cultură. Agricultura industrializată a însemnat însă şi pierderea a numeroase soiuri tradiţionale şi varietăţi locale de plante de cultură. Recoltele superioare asigurate de soiurile moderne sunt benefice pe termen scurt, pentru agricultori însă durabilitatea agriculturii depinde de prezervarea variabilităţii genetice reprezentată de varietăţile locale.

Extinderea agriculturii organice din ultimii ani cât şi preferinţa tot mai mare a consumatorilor pentru produsele ecologice au crescut interesul agricultorilor pentru soiurile vechi şi varietăţile locale, deoarece acestea răspund cel mai bine sistemelor de agricultură prietenoase cu mediul.

România dispune încă de o varietate foarte mare de soiuri vechi şi varietăţi locale, mai ales în zonele rămase necooperativizate înainte de anul 1989 şi în satele izolate, cu populaţie îmbătrânită. Acestea riscă însă să se piardă definitiv, dacă nu se iau măsuri corespunzătoare pentru identificarea şi conservarea lor. În acest context au apărut și în România, diferite organizații non-guvernamentale care promovează semințele tradiționale. Dintre acestea, s-a remarcat ECO RURALIS care este o asociație de țărani, cu sediul în Cluj-Napoca, care practică agricultura ecologică și tradițională bazată pe principii de mediu conștiente. Eco Ruralis a fost înființată în aprilie 2009 și reunește țărani din toate colțurile țării.

Asociația luptă pentru drepturile țăranilor de a practica o agricultură la scară mică, neindustrială. Aceasta include dreptul de a folosi, înmulți și distribui semințe tradiționale, reglementarea strictă a biosecurității (fără organisme modificate

tradiționale de legume

5

6

genetic), păstrarea suveranității alimentare în România și respectul pentru sănătatea consumatorului și a mediului ambiant.

Eco Ruralis colaborează și cu alte asociații care activează pe această tematică.

Una dintre cele mai fructuoase colaborări este cea cu Fundația Civitas pentru Societatea Civilă din Cluj-Napoca și Odorheiu Secuiesc, în cadrul proiectului „Semințele tradiționale – cheia protejării biodiversitățiiˮ. Proiectul este realizat în parteneriat cu Norges Vel din Norvegia, iar Eco Ruralis are menirea de a contribui la succesul acestui proiect prin împărtășirea cunoștințelor și implicare efectivă în salvarea semințelor tradiționale.

Prezentul ghid este finanțat din acest proiect și se adresează tuturor celor interesați în cultivarea de soiuri țărănești de legume, prin tehnici ecologice și tradiționale. Cartea este structurată pe trei părți. Prima parte prezintă aspecte legate de importanța și evoluția varietăților tradiționale de plante de cultură de-a lungul timpului, inclusiv reglementările internaționale și europene din domeniu. În partea a doua sunt descrise tehnologii de cultură pretabile pentru legumicultura ecologică și tradițională. Ultima parte a ghidului prezintă detaliat tehnologiile de cultură și de producere a semințelor la tomate, ardei, castraveți, dovleac, dovlecel, fasole, salată și spanac.

Ghidul a fost întocmit la un nivel foarte accesibil și util pentru toți cei dornici să își producă alimente sănătoase, pentru o viață sănătoasă. Această lucrare este o primă încercare de acest gen și este, fără îndoială, una perfectibilă. Cred că, aceasta poate fi o premisă a salvării semințelor țărănești și a extinderii agriculturii tradiționale din România.

Conf. dr. Aurel MAXIM

GHID pentru salvarea soiurilor

CUPRINS

1 Importanța și caracteristicile varietăților tradiționale de plante agricole ........................................................................................................

1.1 Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă ....................................................................

1.2 Conservarea varietăţilor locale ..................................................................

1.3 Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice ....................................................................

9 11 12 13

2 Aspecte generale privind tehnologia de cultivare a legumelor .......................................................................................................... 15 2.1 Organizarea și pregătirea grădinii ............................................................. 15 2.2 Alegerea legumelor și asocierea lor .......................................................... 21 2.3 Lucrări de întreținere a solului . ................................................................. 30 3.5 Fertilizarea grădinii de legume ................................................................... 31 2.5 Controlul bolilor și dăunătorilor ................................................................. 39 2.5.1 Bolile grădinii şi controlul lor ............................................................ 39 2.5.2 Dăunătorii grădinii de legume . ......................................................... 41 2.5.3 Erbicidarea naturală ............................................................................ 57 3 Tehnologii de cultivare a legumelor și producere de semințe ..............

3.1 TOMATE - Roșii ..............................................................................................

3.2 ARDEI - Gras, Gogoșari, Lung, Iute .............................................................

3.3 CASTRAVEȚI . ..................................................................................................

3.4 DOVLEAC, DOVLECEL . .................................................................................

3.5 FASOLE - verde, cățărătoare, pitică ...........................................................

3.6 SALATĂ . ...........................................................................................................

3.7 SPANAC . ..........................................................................................................

3.8 CEAPĂ ..............................................................................................................

59 59 64 69 72 75 79 82 84

Bibliografie . ..............................................................................................................

88

tradiționale de legume

7

8

GHID pentru salvarea soiurilor

CAPITOLUL 1 Importanța și caracteristicile varietăților tradiționale de plante agricole

D

e-a lungul existenţei sale, omul a folosit circa 10.000 de specii de plante de cultură. Conform statisticilor FAO, astăzi, 90% din producţia de alimente este asigurată de circa 120 de specii de plante de cultură. Pe lângă reducerea drastică a diversităţii specifice, odată cu apariţia agriculturii industrializate a început un proces accentuat de eroziune genetică. Soiurile vechi şi varietăţile locale de plante de cultură au fost şi sunt cele mai afectate, în favoarea soiurilor moderne.

Zeven (1998) a definit varietățile locale ca fiind soiuri cu o capacitate mare de a tolera factorii de stres biotici şi abiotici, cu un randament ridicat și constant, iar în cadrul sistemelor agricole cu input-uri scăzute nivelul randamentului este unul intermediar. În Directiva 2008/62/CE, varietăţile locale (varietăţi de conservare) sunt definite ca fiind un ansamblu de populaţii sau clone ale unei specii de plante care s-au adaptat natural la condiţiile de mediu ale regiunii lor.

De la apariţia agriculturii, în urmă cu 10.000 de ani, omul a fost un creator de diversitate genetică. De exemplu, la măr există peste 10.000 de soiuri, la trandafir 20.000, la piersic 3.000, la prun 3.000. Se apreciază că numărul soiurilor de plante și a raselor de animale obținute de-a lungul timpului se ridică la aproape 1 milion.

Până la începutul secolului XX, populația europeană era în mare măsură rurală, iar agricultura s-a bazat pe sisteme tradiționale, unde majoritatea factorilor de producție, inclusiv semințele, proveneau din ferma proprie. În prezent, agricultura ocupă circa 4% din populația activă a Europei, iar agricultura a devenit un proces industrializat, unde cei mai mulți factori de producție sunt din afara fermei: utilaje, combustibil, îngrășăminte chimice, pesticide, semințe obținute prin tehnici moderne de ameliorare. În sistemele agricole industrializate sunt folosite semințe din soiuri moderne, uniforme genetic, care au înlocuit soiurile tradiționale, denumite și soiuri primitive, soiuri locale, populații locale, varietăți locale, soiuri țărănești. Din fericire, aceste soiuri tradiționale nu au fost distruse în totalitate și este recunoscută existența și necesitatea conservării lor. Agricultorii au selectat de-a lungul timpului plantele producătoare de sămânță, după diferitele caracteristici urmărite: rezistență la ger, la păstrare, la boli și dăunători, conținut în zahăr, etc. În cadrul fiecărei varietăți locale există mai multe genotipuri în continuă evoluție, datorită presiunii de selecție, naturale și artificiale. La varietățile locale, selecția nu conduce însă la uniformitatea genetică a soiurilor moderne. Diversitatea genetică din interiorul populațiilor locale răspunde diferitelor necesități și scopuri ale agricul-

tradiționale de legume

9

10

torilor. Indiferent de stresul abiotic sau biotic (secetă, umiditate exagerată, atac de boli și dăunători ș.a.) la care este supusă cultura, vor fi genotipuri care vor rezista.

Varietățile locale ale plantelor de cultură constituie o bază genetică importantă și pentru obținerea soiurilor moderne. Primele soiuri moderne au apărut la porumb și grâu, la începutul secolului XX, în SUA și Italia. Tehnicile de ameliorare s-au perfecționat continuu obținându-se soiuri și hibrizi cu uniformitate genetică tot mai mare, care să aibă randament ridicat, să fie potrivite pentru sistemele industrializate de cultură (irigare, fertilizare, controlul chimizat al bolilor și dăunătorilor) și să răspundă tot mai bine cerințelor de recoltare și mecanizare. Producția de grâu a crescut, astfel, de la 1,2 tone pe hectar, cât era în jurul anului 1900, până la 10 tone pe hectar în prezent. Se apreciază că, aproximativ jumătate din această creștere se datorează potențialului genetic al soiurilor obținute.

Uniformitatea soiurilor moderne a început să înlocuiască diversitatea soiurilor locale, ceea ce constituie un pericol pentru culturi, prin reducerea capacității plantelor de a se confrunta cu diverși factori de risc pentru producție. De exemplu, dacă un parazit evoluează și depășește rezistența genetică a soiului, cultura poate fi compromisă în totalitate. Exemplul cel mai concludent este cel al manei cartofului (Phytophtora infestans) din Irlanda, din perioada 1845-1849. Cartoful era alimentul de bază pentru irlandezii săraci. În perioada respectivă sunt menționate în Irlanda doar 2-4 soiuri de cartof, cu o zestre ereditară comună, toate sensibile la mană. Apariția manei la cartof – boală originară din America – a compromis producția 5 ani la rând și a condus la Marea Foamete Irlandeză (1845-1849). Acesta reprezintă un capitol dureros din istoria Irlandei, cu foamete, epidemii și emigrații, care au schimbat complet destinul acestui stat. Marea foamete de la mijlocul secolului al XIX-lea a reprezentat un moment de cotitură în istoria Irlandei. Efectele sale au schimbat iremediabil demografia, politica și peisajul cultural al statului. Circa un milion și jumătate de irlandezi au murit și 2-3 milioane au emigrat în America.

Istoria a consemnat și alte situații în care, îngustarea bazei genetice la anumite specii a avut consecințe dezastruoase asupra populației: • Criza grâului din SUA (1917), din cauza atacului de rugină (Puccinia graminis).

• Marea foamete din Bengal – India (1943) determinată de pătarea brună (Cochiobolus victoriae) la orez. Au murit un milion și jumătate de indieni.

• Distrugerea culturilor de orez din Filipine și Indonezia (1974-1976) din cauza atacului dăunătorului Nilaparvata lugens. În cultură au fost generalizate doar câteva soiuri pitice de orez.

• Pagubele produse de Helminthosporium maydis la porumb (1970) în SUA etc.

Marea problemă a agriculturii moderne constă în restrângerea fondului genetic al speciilor cultivate. În perioada 1972-1991, în SUA, la opt specii agricole de bază, ponderea a fost deținută de cel mult 10 soiuri pentru fiecare specie. În Asia, după 1982, s-au cultivat 11 milioane de hectare cu același soi de orez (IR 36). În China, diversitatea genetică la orez s-a redus la câțiva hibrizi cu un fond genetic comun, pe circa 15 milioane de hectare. FAO a avertizat asupra pericolelor reale care pot fi generate de această situație. În anul 1986, în Bangladesh s-a cultivat un singur soi de grâu (Sanalika) pe toată suprafața, iar în India s-a cultivat același soi pe circa 30% din suprafață. În Olanda, Vellve (1992) avertizează asupra riscurilor cultivării a doar nouă specii agricole pe aproape 90% din suprafața agricolă a țării, cu numai trei soiuri pentru fiecare specie.

GHID pentru salvarea soiurilor

După anul 1994, odată cu apariția culturilor comerciale de plante modificate genetic, vulnerabilitatea culturilor agricole s-a accentuat și mai mult. Datorită uniformității genetice ridicate, aceste culturi sunt foarte vulnerabile la factorii de stres, la care se adaugă și alte riscuri pentru mediu și pentru sănătatea omului.

Ameliorarea profesională şi intensivă a plantelor de cultură a început abia la jumătatea sec. XIX, în urmă cu circa 150 de ani. Rolul important al raselor primitive în agricultură a fost subliniat încă din 1890, la Congresul pentru Agricultură şi Păduri de la Viena, iar prima definiţie a varietăţilor locale s-a consemnat în 1908, de către Rümker. Circa două decenii mai târziu, Vavilov (1935) evidenţiază importanţa varietăţilor locale pentru obţinerea soiurilor moderne.

Extinderea sistemelor de agricultură industrială, în a doua jumătate a secolului XX, a condus la reducerea drastică a variabilităţii genetice la plantele cultivate, numită eroziune genetică.

Deşi nu există o situaţie clară a varietăţilor locale pierdute, în toată lumea este raportată anual dispariţia acestora. De exemplu, în Etiopia, din cele 26 de varietăţi de porumb, larg răspândite în această ţară, acum se mai cultivă doar 6 (pierdere de 77%). În sudul Italiei, eroziunea genetică a varietăţilor locale în ultimii 30 de ani a fost de circa 70%, într-o perioadă de 30 de ani, iar Negri (2003) găseşte o pierdere similară în regiunea Mt. Amiata din Toscana, în numai patru ani. În Franţa, în perioada 1976-1985, diversitatea genetică la porumb a scăzut cu 10%. În România, cânepa pentru fibră a dispărut aproape în totalitate. În anul 2008, un soi vechi de cânepă pentru fibră a fost găsit cultivat în Groșii Țibleșului din județul Maramureș. Exemplele pot continua.

1.1 Caracteristicile şi importanţa varietăţilor locale pentru o agricultură durabilă Aşa cum sugerează şi definiţia, varietăţile locale se caracterizează prin heterogenitate mare. Ele au avantajul de a fi mult mai bine adaptate la condiţii de stres biotic şi abiotic (boli, dăunători, secetă, conţinut scăzut de nutrienţi etc.), şi de a avea calităţi gustative excelente, care le pot justifica un preţ de valorificare mai mare decât al soiurilor comerciale. Datorită acestor trăsături, aceste culturi au input-uri mici, ceea ce corespunde conceptului de dezvoltare durabilă. Cererea tot mai mare de produse ecologice constituie un potențial economic remarcabil al varietăților locale – cele mai potrivite pentru cultivarea în sisteme ecologice de cultură. În noile condiții de stres abiotic, FAO recomandă cultivarea de soiuri care utilizează eficient resursele de apă și nutrienții, sunt tolerante la căldură și la atacul paraziților. Pentru obținerea acestor soiuri vor fi utilizate varietăți locale provenite din medii neprielnice.

Varietăţile locale, în general, constituie un potenţial genetic inestimabil pentru obţinerea unor noi soiuri de plante. De asemenea, pentru asigurarea securităţii alimentare pe termen lung, în contextul încălzirii globale, va fi necesară o diversitate genetică bogată. Nu există o evaluare clară a impactului schimbărilor climatice asupra varietăţilor locale, dar ameninţarea potenţială se poate deduce din cercetările care prezic că până în 2080 vor dispărea 27-42% din numărul speciilor vegetale sălbatice. tradiționale de legume

11

Varietăţile locale pot genera venituri importante pentru populaţia rurală şi pot stimula, în acest fel, conservarea diversităţii genetice „on farm”. Cultivarea varietăţilor locale poate contribui la dezvoltarea economiilor locale, mai ales dacă este combinată cu agroturismul.

Varietățile locale sunt foarte importante pentru agricultura de subzistență și continuă să aibă un rol important pentru așa numita piață de nișă. Corelarea varietăţilor locale specifice cu anumite zone şi localităţi poate contribui inclusiv la consolidarea identităţii culturale locale. În UE, valorificarea superioară a varietăților locale se poate face prin acordarea unui statut special diferitelor produse agricole tradiționale, ca și în cazul alimentelor de origine animală: • produse cu denumire de origine protejată (DOP); • produse cu indicație geografică protejată (IGP); • specialități tradiționale garantate (STG).

Agrobiodiversitatea contribuie la diversificarea peisajelor și la valorificarea diferitelor tipuri de terenuri.

1.2 Conservarea varietăţilor locale

12

Agricultura a pătruns în Europa (Grecia) din Orientul Apropiat, în urmă cu aproximativ 8.000 de ani. Primele culturi agricole au fost cerealele, leguminoasele și inul. Ulterior au apărut legumele, plantele aromatice și fructele. Porumbul, tomatele și cartofii au fost introduse în cultură abia după descoperirea Americii, în urmă cu 500 de ani.

La începutul anilor ’70 au avut loc o serie de acțiuni legate de conservarea resurselor genetice vegetale în bănci de seminţe (conservarea „ex situ”).

Conservarea varietăților locale in situ sau on farm, nu a fost la fel de bine organizată ca și cea din băncile de gene. În Europa, în a doua jumătate a secolului XX au existat diferențe foarte mari în ceea ce privește conservarea soiurilor locale în ferme. Astfel, în estul Europei, menținerea varietăților locale s-a făcut mai eficient în zonele necooperativizate izolate.

Conservarea in situ şi ex situ sunt, așadar, cele două mari strategii utilizate în conservarea resurselor genetice ale plantelor. Între aceste două strategii există o diferenţă fundamentală: conservarea ex situ presupune prelevarea de probe, transferul şi depozitarea populaţiei unei anumite specii departe de locaţia originală, în timp ce, conservarea in situ (în habitatul natural) implică stabilirea varietăţilor de interes, gestionarea şi monitorizarea lor la locul de origine, în cadrul comunităţii căreia îi aparţin.

Conform CBD – 1992 (articolul 9), cele două strategii nu trebuie privite ca alternative sau în opoziţie, ci se impune o abordare complementară. Desigur că, numai conservarea on farm, cu tehnologii tradiţionale, permite o gestionare durabilă a varietăţilor, întrucât acestea, în habitatul lor natural îşi pot continua procesele evolutive sub presiunile exercitate de mediu, om şi tehnologie.

Dezavantajele conservării ex situ constau în faptul că procesul evolutiv este întrerupt ca urmare a scoaterii materialului genetic din mediul său natural, iar unele procedee de păstrare sunt foarte costisitoare. În România, singura bancă de gene în funcțiune este la Suceava, iar la USAMV Cluj-Napoca este în curs de finalizare construcția unei noi bănci de gene.

GHID pentru salvarea soiurilor

1.3 Situaţia agrobiodiversităţii agricole din România şi pericolul eroziunii genetice România are o suprafaţă agricolă de 14.741.200 milioane hectare, adică 61,8% din suprafața țării. Cea mai mare parte a suprafeței agricole este arabilă (9.472.000 ha, respectiv 64,1%), diferența fiind ocupată de pășuni și fânețe (4.864.600 ha, respectiv 33% din suprafaţa agricolă a ţării), podgorii și livezi, inclusiv pepiniere (2,9% din suprafaţa agricolă a țării).

Agroecosistemele tradiționale au o pondere însemnată în peisajul agricol românesc. Acestea sunt depozitarele cele mai importante pentru conservarea in situ a diversității agricole intra- și interspecifice. Pentru o bună parte din populația rurală a României, agricultura bazată pe inputuri scăzute reprezintă un element de securitate pentru traiul zilnic.

Investigațiile Băncii de Gene de la Suceava arată că, mulți agricultori din România sunt implicați în conservarea on farm a diferitelor specii agricole, prin cultivarea populațiilor locale de cereale, leguminoase pentru boabe, legume, plante industriale și tehnice, plante aromatice și medicinale. În grădinile țărănești sunt cultivate numeroase specii și varietăți locale menite să satisfacă nevoile și preferințele cultivatorului. Produsele sunt utilizate atât pentru hrana familiei, cât și pentru medicamente, valorificare pe piață sau în scopuri culturale. România este o țară în care există diferențe semnificative între mediul urban și cel rural.

Principala instituţie din România, cu preocupări importante în domeniul conservării ex situ a varietăţilor locale este Banca de Gene de la Suceava (BGS). Aici sunt conservate 403 specii de plante de cultură, cu 17.704 probe. BGS a identificat trei zone de interes din România unde sunt concentrate cele mai multe varietăţi locale: Munţii Apuseni, Bucovina şi Maramureş, mai ales în satele care au rămas necooperativizate în timpul comunismului şi unde nu au pătruns tehnologiile moderne de cultură sau nu sunt posibile datorită reliefului (fig. 1).

Activitatea Băncii de Gene de la Suceava nu se limitează doar la conservarea ex situ a resurselor fitogenetice, aceasta extinzându-se, în ultima perioadă, și în domeniul conservării on farm a soiurilor vechi și a varietăților locale. Concluziile studiilor întreprinse arată că, regiunile Maramureș, Suceava și Munții Apuseni au fost identificate ca zone de interes pentru conservarea on farm a varietăților locale. Cea mai bogată diversitate genetică conservată în acest mod o întâlnim la fasole, porumb și cartofi. Legumele, plantele aromatice și medicinale includ și ele numeroase varietăți locale, dar se cultivă pe suprafețe foarte mici, în special pentru consumul familial. Aceste rase primitive autohtone sunt supuse unei eroziuni genetice accentuate, datorită înlocuirii lor cu soiuri moderne, uniforme genetic, dar și transformărilor din agricultură, a distrugerii habitatelor și ecosistemelor și a migrării forței de muncă în străinătate.

Cea mai critică situație, din acest punct de vedere, o întâlnim la culturile de fibre (in și cânepă), unde soiurile locale au dispărut aproape în totalitate. Aceeași situație o găsim și la specia de grâu Triticum monococcum L. – o cultură relicvă pe care o mai întâlneam până în anul 1994 în multe sate din Munții Apuseni (județele Alba, Cluj și Hunedoara) – unde se folosea ca și furaj, iar uneori și pentru consumul uman (în amestec cu grâul de pâine – Triticum aestivum L.). Avantajele acestei specii constau în adaptabilitatea foarte ridicată la condiții extreme de tradiționale de legume

13

mediu, precum și rezistență la rugină și făinare. În toamna anului 2007, a fost identificată doar o singură cultură de T. monococcum de 0,5 ha, în localitatea Almașu Mare, din județul Alba.

14

Varietățile locale de cereale românești sunt și ele amenințate cu dispariția, din cauza pătrunderii hibrizilor și soiurilor moderne în cultură. Cristea (2004) arată că, până în anul 2000, la porumb erau cultivate 8 varietăți locale în 399 de localități necooperativizate, la altitudini de peste 800 m. În anul 2008, ca urmare a presiunii hibrizilor și a soiurilor cu productivitate ridicată, în județul Suceava, s-au mai găsit doar trei varietăți locale de porumb cultivate on farm, în șase sate. În Maramureș și Munții Apuseni, s-a mai găsit doar o populație locală de porumb (Optac românesc), cultivată exclusiv la altitudini cuprinse între 600-900 m, pe suprafețe mai mici de 0,05 ha.

Eroziunea genetică la cartof este mai gravă decât la cereale. Astfel, în Bucovina și Munții Apuseni mai există doar cinci, respectiv trei populații locale de cartof care se transmit din generație în generație. Fenomenul este foarte accentuat și la bob (Vicia faba), cultivat în prezent doar în Depresiunea Dornelor.

Fasolea (Phaseolus vulgaris L.) este cel mai bine reprezentată în județul Maramureș unde găsim în medie până la 10 varietăți locale pe gospodărie/fermă, chiar dacă suprafețele cultivate sunt foarte mici (sub 0,05 ha) în grădinile familiale. În zona Suceava și cea a Munților Apuseni, specia urcătoare de Phaseolus coccineus L., cu bobul alb, este frecvent întâlnită și este cultivată intercalat cu porumbul.

Pentru păstrarea on farm a patrimoniului genetic agricol, în România se impun măsuri guvernamentale și politice speciale, cât și elaborarea unui plan național de conservare, în care să fie implicați fermierii și micii producători agricoli.

GHID pentru salvarea soiurilor

CAPITOLUL 2 Aspecte generale privind tehnologia de cultivare a legumelor

2.1 Organizarea și pregătirea grădinii Alegerea locului O grădină de legume ecologică, nu ar avea ce căuta în apropierea unor fabrici industriale, cum ar fi uzinele de produse chimice, topitoriile, rafinăriile şi alte „minuni” ale civilizaţiei modere. După cum ne putem da seama, fumul, vaporii şi praful pe care le degajă sunt nocive pentru legume, ale căror ţesuturi le absorb cu uşurinţă. Prin urmare, trebue evitată acest gen de vecinătate, pentru a putea păstra dimensiunea „tradițională” sau „ecologică” a recoltei.

De asemenea, evitaţi să vă amplasaţi grădina în apropierea unui copac sau chiar a unui gard viu: acestea, chiar dacă protejează de vânt şi de frig, prezintă inconvenientul că sunt mari consumatoare de apă şi „absorb” resursele pământului. Totuşi, dacă aveţi un gard viu, puteţi să trasaţi de-a lungul acestuia o alee de un metru lăţime, ceea ce vă va permite să circulaţi cu uşurinţă şi să vă transportaţi fără probleme materialul de grădinărit şi recoltele. În ceea ce priveşte orientarea, ideal pentru o grădină este să fie expusă către sud-vest.

Planul grădinii Aveţi tot interesul să alegeţi planul cel mai simplu posibil pentru grădină, fapt ce vă va scuti de multe probleme: cultura legumelor pe rânduri, pe straturi sau pe parcele vă permite să vă simplificaţi munca.

Trasarea aleilor Odată terenul ales, puteţi trasa planul grădinii în funcţie de formula preferată: grădină completă, pătrată, „mănăstirească”... Veţi efectua operaţiunea cu ajutorul unei frânghii bine întinse: aceasta vă permite să trasaţi pe sol o brazdă uşoară cu ajutorul unei sape. Dacă aţi optat pentru o grădină completă, daţi mai întâi la o parte tot pământul care se găseşte la suprafaţa spaţiilor rezervate aleilor: înlăturaţi între 15 şi 20 de centimetri de sol şi aruncaţi pământul peste pe straturile vecine.

Pentru a trasa aleile, tasaţi pământul de pe locul curăţat şi înlocuiţi pământul scos cu pietriş. Acoperiţi apoi cu nisip fin, pe care îl veţi împrăştia. tradiționale de legume

15

Figura 1 – Programul on-line „Garden Planner”, asistentul ideal pentru planificarea unei grădini perfecte

La final, aleile trebuie să fie cu 5-10 centimetri sub nivelul straturilor. Puteţi amenaja la extremitatea grădinii un şanţ destinat rezervei de compost şi un adăpost acoperit, care să vă servească de rezervă pentru materialul de grădinărit.

16

Pregătirea terenului După ce terminaţi trasarea aleilor, pregătiţi fiecare strat separat. Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să înlăturaţi toate pietrele şi toţi bolovanii care se găsesc la suprafaţa solului, cu mâna şi cu grebla. De asemenea, aveţi grijă să smulgeţi toate rădăcinile, mai ales cele de pir, care vor creşte şi mai puternic dacă le lăsaţi în pământ.

Lucrările solului Este esenţial ca lucrările de bază ale solului să se realizeze toamna, pentru ca umezeala şi îngheţurile de iarnă, să refacă structura naturală a solului; o bună lucrare a solului este un element fundamental în reuşita agriculturii biologice

Figura 2 – Lucrări de pregătire a terenului GHID pentru salvarea soiurilor

sau tradiționale. De o manieră generală - pentru intervenţiile asupra solului, trebuiesc evitate momentele cu exces de umiditate sau cu secetă excesivă.

Este necesar să se respecte următoarele principii: • Materia organică proaspătă (gunoi de grajd, îngrăşământ verde sau resturi vegetale) nu se încorporează în sol. Aceasta rămâne la suprafaţă sau se încorporează superficial realizându-se o „compostare de suprafaţă” care favorizează descompunerea aerobă şi care, în funcţie de perioadă şi natura produselor în cauză, poate dura 3-4 săptămâni.

• Nu trebuie să se exagereze cu lucrarea de arat. Arătura, mai cu seamă adâncă şi cu răsturnarea brazdei, este defavorabilă vieţii microbiene din sol eliminând în profunzime stratul superficial al solului - mediul cel mai activ pentru microorganismele aerobe.

Lucrarea de bază a solului se efectuează toamna, după compostarea la suprafaţă a resturilor vegetale şi a îngrăşămintelor organice. Afânarea solului se realizează mecanic cu rotosapa sau manual cu cazmaua, la 25-28 cm.

La intervale de 5-7 ani, este bine să se facă un subsolaj (scormonire a pământului la arat sub adâncimea la care pătrunde plugul) mai ales în terenurile agricole argiloase, care au fost supuse unor excese de umiditate sau tasării.

Pregătirea compostului Nu există grădină de flori sau de legume care să nu aibă grămada ei de compost. Acesta nu prezintă decât avantaje din punct de vedere ecologic: în afară de

17

Figura 3 – Grămadă de compost

faptul că vă permite să aveţi întotdeauna la îndemână un îngrăşământ natural, este şi o metodă foarte bună de a recicla o mare parte din resturile naturale (dintre care o treime pot fi utilizate) şi de a reduce în mod semnificativ volumul coşului de gunoi.

Pentru a obţine un compost reuşit, trebuie să ţineţi cont de trei elemente esenţiale: o drenare a apei şi un grad de umiditate adecvate, o bună aerisire şi, bineînţeles, resturi corect alese. tradiționale de legume

18

Ce putem pune în compost?

Resturile pe care le puteţi integra în compoziţia compostului se împart în două grupe, pe care trebuie să le repartizaţi în părţi egale: material brun, uscat, și material verde.

Pentru a şti dacă sunt suficiente materiale uscate, există un semn care nu vă înşală: dacă nu conţine destule materii brune, compostul poate degaja un miros de amoniac. Iată lista cu elementele pe care le puteţi utiliza: • iarba uscată tunsă de pe gazon; • zaţul de la cafeaua făcută la ibric (cu condiţia să nu conţină clor); • cenuşa de la lemne; • rumeguşul şi talaşul; • cocenii de porumb; • acele de pin (atenţie, totuşi, să nu puneţi prea multe); • anumite cartoane subţiri şi neimprimate (cofraje de ouă, rulourile de la şervetele de bucătărie sau de la hârtia igienică); • paiele; • frunzele căzute toamna; • pământul şi mraniţa luate de pe fundul ghivecelor de flori şi pământul de grădină.

Materiile „verzi” sau umede vor permite compostului să se încălzească: • resturile de legume şi de fructe (cu excepţia cazurilor în care sunt putrezite sau bolnave); • iarba proaspăt tăiată de pe gazon; • florile ofilite; • algele; • cojile de la fructele uscate (nuci, alune, migdale); • cojile de legume (zdrobiți-le sau măcar tăiați-le înainte fin); • bălegarul proaspăt; • cojile de ouă sfărâmate.

Resturile pe care nu trebuie să le puneți în compost: • toate deșeunle animale (carne, oase, pește) și derivatele acestora (materii grase animale, produse lactate); • materiile grase vegetale; • cojile de citrice, care nu se descompun; • cenușa de la cărbuni, care poate conține metale grele; • plantele și fructele bolnave; • buruienile cu rădăcini sau semințe (plantele cu rădăcini pot fi tolerate dacă le lăsați să se usuce la soare cu câteva zile înainte); • plantele tratate cu erbicide; • frunzele de nuc și rubarbă, pentru că pot fi toxice pentru unele insecte din sol.

Unde depozitaţi compostul?

Toată lumea crede că se pricepe cel mai bine la îngrăşământ, dar există totuşi o regulă de aur care trebuie respectată: nu se separă compostul de sol. Viermii trebuie să urce spre stratul de compost, pentru că, fără ei, procesul de descompunere nu poate avea loc.

GHID pentru salvarea soiurilor

Odată ce se îndeplineşte această condiţie, puteţi depozita grămada de compost într-un colţ al grădinii, fie încadrând-o cu un mic zid de cărămizi sau de scânduri, fie folosind un butoi ori un grilaj rotund sau pătrat. Dacă nu, găsiţi în comerţ recipiente pentru compost care nu sunt altceva decât silozuri, al căror fund este alcătuit din palete de lemn. Puteţi, de asemenea, să lăsaţi grămada în aer liber.

Cum să obţineţi un compost reuşit?

Structura grămezii de compost permite parţial realizarea unui echilibru între gradul de umiditate şi aerisire.

Mai întâi, grămada trebuie să aibă contact cu solul: puteţi începe pe o structură constituită din materiale lemnoase neprelucrate - ca, de exemplu, nişte crengi, pe care le veţi plasa la baza grămezii. Acest prim strat va favoriza aerisirea şi drenarea apei. Puteţi folosi apoi crenguţe mai mici, aşchii de la tăiatul lemnelor etc.Pentru a obţine un compost bun, trebuie să continuaţi alternând straturile de deşeuri uscate cu straturi de deşeuri umede, fiecare strat având o grosime de aproximativ 20 de centimetri. Dacă aveţi posibilitatea, în cazul în care locuiţi aproape de mare, puteţi adăga straturi de alge de 10 centimetri grosime.

De exemplu, puteţi aşeza un strat cu resturi de la bucătărie amestecate cu cenuşă şi reziduuri ierboase, apoi un strat de gunoi cu paie. Cu o grosime între 20 şi 30 de centimetri, al doilea strat este în general compus din resturi organice mixte şi fărâmiţate.

Puteţi presăra peste fiecare strat activator de compost, pe care îl găsiţi în comerţ, dar este la fel de simplu să turnaţi un îngrăşământ lichid din urzici peste grămadă, ceea ce va avea acelaşi efect. Stropiţi totul cu 10 litri de apă pe metru pătrat. În funcţie de necesităţi, adăugaţi, în acelaşi mod, unul sau mai multe straturi, până ce grămada atinge, de exemplu, o înălţime ce depăşeşte un metru. Pentru a păstra căldura degajată în timpul formării compostului şi pentru a favoriza aerisirea, acoperiţi la sfârşit grămada cu un strat de frunze, de paie sau de resturi de gazon. Îngrăşământul lichid din urzici: Pentru a prepara soluţia de urzici, puteţi folosi orice recipient; atenţie însă, vasul respectiv nu trebuie în nici un caz să fie din metal: acest lucru poate modifica soluţia.Umpleţi recipientul pe trei sferturi cu urzici proaspăt tăiate. Evitaţi cu orice preţ să puneţi rădăcini sau flori de urzică în vas: se ştie că urzica este o plantă foarte viguroasă şi riscaţi să fiţi în curând invadaţi de ea... Va trebui să folosiţi cam un kilogram de plante la 10 litri de apă.

După ce aţi pus urzicile uşor zdrobite în recipient, turnaţi apă de ploaie până la 5 sau 10 centimetri de margine. Amestecaţi pentru a evacua aerul şi acoperiţi cu un capac dacă vreţi să evitaţi mirosul.

Fermentaţia are loc în aproximativ 15 zile. Atunci puteţi să strecuraţi soluţia şi să o turnaţi în recipiente închise, pe care să le păstraţi mai multe luni. Pentru a o folosi, diluaţi-o în apă, punând o măsură de soluţie la cinci măsuri de apă.

Măcinarea resturilor: După cum vom vedea, viermii (care sunt viermi specifici pentru compost şi nu trebuie confundaţi cu râmele) şi microorganismele de tipul bacteriilor joacă un rol esenţial în crearea compostului. Din acest motiv, este important ca toate resturile pe care le încorporaţi în compost să fie bine măcinate sau tăiate. Într-adetradiționale de legume

19

văr, cu cât materialele vor fi mai fine, cu atât munca viermilor şi a bacteriilor va fi dusă la îndeplinire mai repede.

Puteţi băga urzicile într-un sac de pânză înainte de a le pune la macerat: asta vă va scuti de etapa neplăcută a strecuratului, deoarece nu va trebui decât să scoateţi sacul din recipient.

Pentru a permite grămezii de compost să se descompună, va trebui să o întoarceţi cu regularitate, dar nu chiar imediat. Trebuie să aşteptaţi să treacă două luni înainte a de a începe să o „prelucraţi”: această perioadă de aşteptare corespunde intervalului în care materia organică se degradează şi intră în descompunere. Microorganismele prezente în resturi îşi fac efectul, determinând creşterea temperaturii grămezii de compost, ceea ce îi permite cumva să se „sterilizeze”. Apoi, temperatura scade şi se stabilizează în jur de 20 de grade.

Atunci începe a doua fază a compostului, care durează între două şi şase luni.

Din acel moment, puteţi să îl întoarceţi cel puţin o dată la două luni, păstrându-1 tot timpul umed, fără a fi înmuiat.

Dacă preferaţi să lăsaţi natura să lucreze, puteţi să nu interveniţi. Asta nu va schimba lucrurile cu nimic, în afară de faptul că procesul de preparare a compostului va dura mai mult. Dacă aţi început grămada în martie, ea va fi utilizabilă în iulie. Dacă aţi început-o toamna, va trebui să aşteptaţi până vine primăvara.

20

Cum ştiţi dacă este gata compostul ?

Este suficient să constataţi că prezintă foarte mulţi bulgări mici şi să simţiţi că degajă un miros de pământ. Contrar prejudecăţilor, un compost reuşit nu duhneşte! Trebuie să miroasă ca vegetaţia măruntă din păduri şi să semene cu mraniţa. Odată gata, puteţi să-l mărunţiţi. În aceste condiţii, o grămadă mică de compost poate fi utilizată în grădină după câteva săptămâni. Dacă nu, trebuie să aşteptaţi să treacă un an. Veţi vedea compostul evoluând în timp.

Cele patru faze principale ale compostului: a. Compostul galben: compostul tânăr degajă căldură.

Elementele pe care le-aţi pus sunt încă puţin degradate. Totul capătă o culoare brună. b. Compostul mediu: în acest stadiu, volumul compostului scade simţitor. Veţi observa mulţi viermi prin zonă, în timp ce materialele vor fi greu de recunoscut. c. Compostul matur: numărul de viermi scade drastic, iar compostul începe să semene cu mraniţa. d. Compostul vechi: viermii dispar şi compostul seamănă cu mraniţa.

Cât compost să folosiţi?

Pentru legumele care au mare nevoie de îngrăşământ, puteţi răspândi între 30 şi 40 de kilograme de compost pe o suprafaţă de 10 m2. Pentru legumele cu necesităţi medii, 15 kilograme sunt suficiente. Pentru celelalte, vă veţi mulţumi cu 10 kilograme pentru 10 m2, ba chiar şi cu nimic. Anumite plante, cum ar fi ierburile aromatice, au într-adevăr nevoie de puţin îngrăşământ, de care pot la fel de bine să se lipsească!

GHID pentru salvarea soiurilor

2.2 Alegerea legumelor și asocierea lor Rotația culturilor Unul dintre principiile de bază pe care îl cunoaşte orice grădinar amator este că nu trebuie să plantaţi acelaşi tip de legumă în acelaşi loc de la un an la altul.

Există mai multe explicaţii pentru acest lucru.

Mai întâi, fiecare tip de legumă are propriile necesităţi în materie de sol, iar rotaţia culturilor în fiecare an evită sărăcirea terenului în anumite elemente nutritive şi crearea unui dezechilibru. Apoi, diverşii paraziţi preferă în atacurile lor o anumită specie de legume. Cultivarea permanentă în acelaşi loc a aceluiaşi tip de legumă riscă, prin urmare, să producă o infestare a parcelei cu paraziţii respectivi. Pentru a evita ca toate soiurile să fie invadate de aceşti dăunători şi pentru a păstra resursele nutritive ale solului, tehnica rotaţiei culturilor este imperios necesară.

Asolamentul Asolamentul este termenul care denumeşte perioada în care o legumă nu mai trebuie cultivată pe parcela unde creştea înainte. Scopul manevrei este de a lăsa solul să se refacă.

Legumele: o mare familie!

• Umbeliferele: feniculul, morcovii, ţelina.

• Cucurbitaceele: castraveţii, dovlecii, dovleceii, bostanii, bostăneii, pepenii galbeni.

• Chenopodiaceele: talpa-gâştii, sfecla roşie, spanacul.

Figura 4 – Varietăți tradiționale de tomate

• • • • •

Liliaceele: usturoiul, prazul, ceapa.

Compozitele: salatele.

Solanaceele: cartofii, roşiile, ardeii graşi.

Cruciferele: varza, hreanul, napii.

Leguminoasele: fasolea, mazărea.

tradiționale de legume

21

Diferitele tipuri de legume şi ordinea în care trebuie cultivate Legumele pot fi divizate în diferite categorii, în funcţie de un criteriu foarte simplu: nevoia lor de îngrăşământ. Dacă urmează să cultivaţi o grădină completă, va trebui să vă împărţi terenul în trei părţi, fiecare dintre ele corespunzând categoriei de legume cultivate şi nevoilor lor nutritive. Acest lucru va simplifica substanţial procesul de fertilizare.

Legumele cu nevoi mari de îngrăşământ: Aşadar, solanaceele (roşii, vinete, ardei graşi, cartofi), cucurbitaceele (castraveţi, pepeni galbeni, castraveţi cornişon, dovleci) şi legume precum sfecla, varza sau prazul sunt plante „gurmande”, care caută de soluri cu mult îngrăşământ.

Legumele „rezonabile”: În categoria intermediară găsim morcovii, pătrunjelul şi legume precum ridichea, napii sau sfecla, care îşi extrag elementele nutritive din adâncime cu ajutorul rădăcinilor.

22

Legumele care se pot lipsi de îngrăşământ: Urmează, în sfârşit, legumele foarte „reţinute”, care, la nevoie, se pot lipsi complet de îngrăşământ: le numim „legume-frunze”, termen care desemnează salatele (cresonul, lăptucile), spanacul, hasmaţuchi. Sunt, în general, plantate pentru a termina de asanat parcela. În aceeaşi categorie de vegetale puţin pretenţioase se găsesc legumele cu bulbi, precum ceapa, feniculul, haşmele, usturoiul şi toate plantele aromatice.

Legumele cu boabe pot constitui îngrăşăminte: Aceste plante sunt bune ca îngrăşăminte azotate: este vorba despre leguminoase precum lintea, bobul sau mazărea, ale căror rădăcini conţin bacterii ce fixează azotul din aer şi-l depun în sol. Prin urmare, sunt utilizate pentru a îmbogăţi solul în azot.

Cum se face rotaţia culturilor ?

Primul an: cartofi Înainte de orice, trebuie să săpaţi terenul. Dacă aveţi de-a face cu un sol greu, îl veţi ara toamna. Dacă, dimpotrivă, e vorba despre un sol uşor, îl veţi ara primăvara. Primul an (cu atвt mai mult cu cât este vorba de primul an în care cultivaţi această plantă) va fi consacrat cartofilor. Aceşti tuberculi au marele merit de a afâna solul şi de a-1 „curăţa” în acelaşi timp. Aşa că îi veţi planta pe toată suprafaţa grădinii.

Al doilea an: legume cu boabe În anul următor, cartofii vor fi înlocuiţi de plantele leguminoase (sau legume cu boabe). Şi aceste plante au proprietatea de a curăţa terenul şi de a fixa azotul în sol. Veţi planta mazăre sau bob, primăvara foarte devreme. Mai târziu, vara, puteţi cultiva fasole, iar la sfârşitul sezonului veţi semăna spanacul de iarnă, care joacă rolul de îngrăşământ verde.

GHID pentru salvarea soiurilor

Al treilea an: legume cu frunze În acest an, veţi planta în grădina de-acum „îngrăşată” legume cu frunze, care sunt mari consumatoare de azot şi care îşi extrag necesarul de la suprafaţă.

Al patrulea an: rădăcinoase Ultimul an va fi consacrat rădăcinoaselor şi legumelor cu bulb, care preferă azotul din profunzime. Cultura verzei epuizează considerabil solul, ceea ce e mai degrabă benefic: liliaceele şi umbeliferele îşi vor extrage cât mai adânc din pământ elementele indispensabile dezvoltării lor. Aşadar, la începutul sezonului veţi planta morcovi, ridichi, ceapă şi haşme. Mai târziu veţi putea adăuga praz, sfeclă, andive şi fenicul. La sfârşitul sezonului, veţi ocupa parcelele lăsate goale cu fetică.

Excepţii.

Roşiile pot rămâne mai mulţi ani la rând în acelaşi loc, cu condiţia ca în fiecare an să se adauge îngrăşământ. Şi alte plante se sustrag de la principiul rotaţiei culturilor: plantele aromate, care nu sunt foarte exigente şi nu prea atrag paraziţii, pot fi cultivate în acelaşi loc de la un an la altul. Alte specii, precum căpşunii, sparanghelul sau anghinarea au nevoie de mai mult timp pentru a ajunge la maturitate, ceea ce exclude posibilitatea de a le schimba locul în fiecare an. În schimb, puteţi stopa cultura lor în locul respectiv odată ce au ajuns la maturitate. În acest caz, perioada de asolament va trebui să fie cel puţin egală cu perioada în care planta a stat în pământ.

Legume permanente

Primul an: prima cultură

Al doile an: leguminoase

Al treilea an: legume cu frunze

Al patrulea an: rădăcinoase

rubarbă, anghinare, sparanghel, roșii

cartofi

mazăre, fasole, bob

varză, praz, castraveți, țelină

ceapă, morcovi, napi, hașme

Asocierea legumelor Dat fiind că au necesităţi de îngrăşământ şi de apă şi moduri de vegetare diferite, legumele din grădină pot, atunci când se învecinează unele cu altele, să se influenţeze în mod negativ sau, dimpotrivă, favorabil. În plus, unele plante atrag insecte care se hrănesc cu paraziţi, ceea ce justifică plasarea lor alături de cele care ar putea fi infestate de dăunătorii respectivi.

Legume Ardei iute Bostan

Unde veți planta legumele?

Lângă mazăre porumb, ridichi

Cartofi

fasole albă, varză, porumb, vinete (drept capcană), mazăre

Castraveți

fasole albă, varză, porumb, salată, mazăre, ridichi, floarea-soarelui

tradiționale de legume

Departe de cartofi castraveți, bostani, zmeuri, dovleci, floarea-soarelui, roșii cartofi

23

Căpșuni

fasole albă, salată (pe brazde), ceapă, mazăre, spanac

Ceapă

sfeclă, varză, morcovi, salată timpurie (în pământ), praz, căpșuni, roșii

Cicoare Dovleac Fasole agățătoare Fasole albă

Floarea-soarelui Gulie

Legume Mazăre

24 Morcov

mazăre porumb morcovi, porumb, mazăre majoritatea legumelor și, mai ales, sfeclă, varză, morcovi, gulii, porumb, castraveți, vinete, praz, mazăre, cartofi, căpșuni, ridichi

Porumb

sfeclă, fasole albă, dovleci, cartofi timpurii, mazăre

Praz

sfeclă, fasole albă, gulii, țelină, ceapă

Salată Sfeclă Spanac

fasole agățătoare cu cartofi

fasole albă, salată, praz gulie, castraveti, ceapa (pe pământ bun), spanac, căpșuni Unde veți planta legumele?

Lângă fasole, morcovi, cicoare, porumb, castraveți, cartofi timpurii, vinete, ridichi, spanac, căpșuni, ardei iuți salată, fasole albă, praz, ceapă, mazăre, fasole agățătoare, ridichi, roșii mazăre

Roșii

cartofi sfeclă, varză, ceapă

castraveți

Napi

Ridichi

varză

majoritatea legumelor si, mai ales, fasole albă, morcovi, dovleci, salată creață, păstârnac, mazăre, spanac, sfeclă sparanghel, varză, telină, coacăze, ceapă morcovi, ridichi (morcovii, ridichile și salata merg foarte bine împreună), varză fasole albă, varză, porumb, praz, ceapă, ridichi salată, mazăre, ridichi, căpșuni

Departe de cartofi târzii, ceapă

caiși, cartofi, gulii

fasole agățătoare

GHID pentru salvarea soiurilor

Sparanghel

roșii

Țelină

fasole albă, praz, varză, conopidă, roșii

Vânătă

fasole albă, mazăre, cartofi

Varză (brocoli, varză de Bruxelles, conopidă, varză creață, gulie)

sfeclă, fasole alba, țelină, castraveți, salată, ceapă, cartofi, roșii

Zmeur

fasole agățătoare, căpșuni muri, cartofi

Locul şi momentul semănatului Semănatul este un mijloc de înmulţire foarte economic, întrucât o singură floare poate da uneori naştere la mii de tinere plante! Înainte de a semăna, amintiţi-vă că fiecare sămânţă mică poate deveni o plantă mare... şi atunci, aveţi grijă să-i alocaţi suficient spaţiu.

Pentru a vă face o idee, plantele mici (altfel spus, cele care nu ocupă prea mult spaţiu odată ajunse la maturitate) sunt ridichile, morcovii, ceapa, spanacul, sfecla, salata, pătrunjelul, fasolea şi napii. Plantele mari sunt varietăţile de varză, broccoli, ardeii, vinetele, sparanghelul şi dovlecii. Pentru cei din urmă, se impune un minimum de spaţiu.

Plantele căţărătoare care au nevoie de un arac sunt roșiile, castraveţii şi fasolea agăţătoare. Trebuie, de asemenea, să ţineţi cont de momentul anului şi de

Figura 5 – Primul pas? Semănatul! tradiționale de legume

25

anotimp: unele legume sunt mai productive la începutul anului (primăvara, când temperatura este încă scăzută) altele în timpul verii şi altele toamna.

Legumele de primăvară sunt salata, morcovii, sfecla ceapa, arpagicul, rubarba, napii. Toate aceste plante apreciază răcoarea... În plus, sunt legume ce pot fi semănate direct în pământ, fără a mai trece prin etapa răsadurilor.

Legumele care se recoltează vara sunt roşiile, ardeii şi fasolea. Ele apreciază căldura soarelui. Este vorba despre plante pe care le-aţi răsădit în luna martie, înainte de a le planta în iunie.

26

Plante „precoce”, „timpurii” sau „târzii” Dacă cumpăraţi plicuri sau primiți seminţe de la păstrători profesionali, veţi observa indicaţiile „precoce”, „semi-timpuriu” sau „târziu”... Asta înseamnă că aceeaşi legumă poate apărea în diferite versiuni: unele, cele precoce, vor creşte înaintea celorlalte (cele târzii, de exemplu). De fapt, varietăţile precoce sunt mai degrabă rezistente la frig, în timp ce varietăţile târzii suportă mai bine căldura.

Odată acest lucru stabilit, experienţa dovedeşte că lucrurile nu sunt atât de simple şi că, uneori, legumele târzii apar înaintea celorlalte.

Puteţi semăna singuri, indiferent că e vorba despre semănături la interior sau la exterior. Unele legume, cum sunt morcovii, fasolea şi ridichile, pot fi semănate direct în pământ, în timp ce altele, ca ardeii şi roşiile, trebuie, de preferinţă, să fie sădite în ghivece, la interior.

Altă soluţie ar fi să vă procuraţi răsaduri, gata să fie plantate la exterior. Dacă optaţi pentru aşa ceva, alegeţi întotdeauna plante a căror tulpină este scurtă şi groasă, cu frunze verzi, cu aspect sănătos.

Răsadurile Plantarea seminţelor mai întâi în interior oferă numeroase avantaje, în măsura în care le permite plantelor să crească la adăpost suficient timp încât să devină destul de rezistente pentru a fi plantate la exterior. În cazul speciilor care au un ciclu vegetativ prea lung pentru clima noastră, cum sunt roşiile, vinetele şi ardeii,

Figura 6 – Răsaduri de tomate GHID pentru salvarea soiurilor

care sunt plante din ţările însorite, semănatul seminţelor în interior vă va permite să obţineţi mai rapid o recoltă mai abundentă. În plus, numeroase plante cu flori anuale, precum petuniile sau begoniile, trebuie semănate în interior.

Pentru a reuşi cu semănăturile „de-acasă”, trebuie să respectaţi mai multe condiţii, adică lumină potrivită, temperatură convenabilă, un grad de umiditate ridicat şi un pământ sănătos şi uşor. Fără toate astea, chiar şi cele mai bune seminţe din lume nu vă vor satisface aşteptările!

Lumina: un aspect esenţial În interiorul unei case, lumina este de cele mai multe ori insuficientă pentru răsaduri, deoarece intensitatea luminoasă este de zece până la o sută de ori mai scăzută decât în exterior. O instalaţie cu două până la patru tuburi fluorescente de 40 de waţi fiecare, plasată la aproximativ 20 de centimetri deasupra răsadurilor şi aprinsă între 12 şi 14 ore pe zi, va furniza toată lumina necesară. Dacă nu dispuneţi de un sistem de iluminare de acest tip, aşezaţi răsadurile cat mai aproape posibil de o fereastră orientată spre sud sau spre vest, imediat ce încep să se ridice.

Temperatura La început, va trebui să menţineţi o temperatură cuprinsă între 21 şi 24 de grade, care garantează o bună încolţire a seminţelor. Însă, imediat ce răsadurile încep să se înalţe, veţi coborî puţin nivelul temperaturii: aceasta nu ar trebui să depăşească 18°C ziua şi 15°C noaptea. În ciuda a ceea ce s-ar putea crede, răsadurilor nu le prieşte o temperatură prea ridicată. Căldura prea puternică, combinată cu o lumină insuficientă, nu va face decât să vă dea plante slabe şi plăpânde.

Ce fel de ghivece alegeţi pentru răsaduri Vă puteţi pune răsadurile în ghivecele cele mai diverse: veţi găsi în magazinele cu produse pentru grădinărit lădiţe şi ghivece din turbă, din fibră de sticlă sau din plastic. Ghivecele din turbă, care sunt biodegradabile, prezintă avantajul de a putea fi îngropate odată cu planta în momentul răsădirii în pământ: asta vă scuteşte să scoateţi plantele din ghivece şi să riscaţi să le stricaţi rădăcinile. Indiferent de tipul de ghiveci ales, va trebui să îl curăţaţi tot timpul cu grijă înainte de utilizare, pentru a evita dezvoltarea ciupercilor.

Ce fel de pământ folosiţi Există amestecuri specifice pe bază de muşchi de turbă, destinate culturii seminţelor. E vorba de amestecuri uşoare, poroase şi care păstrează bine umiditatea. Nu e nevoie să adăugaţi îngrăşământ, pentru că răsadurile nu au nevoie cel puţin nu în primele săptămâni. Veţi umidifica pământul respectiv înainte de a-i utiliza. Apoi îl veţi menţine umed, fără să fie saturat de apă.

Dacă semănaţi ceapă sau praz, puteţi folosi acest gen de amestec, adăugând puţin îngrăşământ. Speciile amintite nu au nevoie să fie răsădite. Dacă răsadurile de ceapă şi de praz devin prea înalte, puteţi înlătura o treime din plantă tăind-o cu foarfecele.

Cum vă alegeţi seminţele ?

Abundenţa şi calitatea recoltei sau ale florilor vor depinde, în bună parte, de alegerea seminţelor. După cum am văzut, dacă folosiţi seminţe de la plante hibritradiționale de legume

27

de, veţi fi obligaţi să cumpăraţi altele în fiecare an. Vă recomandăm mai degrabă să folosiţi propriile seminţe!

Dacă vă este teamă că seminţele dumneavoastră nu vor da randament, plantaţi un număr dublu de plante faţă de cât doriţi să obţineţi, dar nu mai mult ! Este mai bine să plantaţi opt seminţe, chit că nu obţineţi decât patru plante sănătoase, decât să vă treziţi cu douăsprezece plante de care nu aveţi nevoie ! În plus, cu cât plantele tinere sunt mai dese, cu atat riscul propagării bolilor este mai ridicat.

Când semănaţi ?

Plantarea răsadurilor începe din luna februarie pentru plantele cu dezvoltare lentă, precum muşcatele, begoniile sau sporul-casei. Ca regulă generală, veţi semăna legumele şi florile de la începutul lui martie şi până la sfârşitul lui aprilie.

Este inutil să semănaţi mai devreme, pentru că plantele se ofilesc uşor şi devin apoi prea bătrâne pentru a mai putea fi răsădite. în plus, există mai multe plante care nu pot fi semănate în interior.

Cum procedaţi ?

Umpleţi ghiveciul cu un amestec pentru răsaduri, până la un centimetru de margine. Nivelaţi cu grijă la suprafaţă înainte de a semăna, bătătorind bine pământul. Apoi, sădiţi seminţele uniform şi fără excese. Dacă semănaţi prea des,

28

Figura 7 – Semănatul în câmp al cepei

riscaţi să provocaţi ofilirea tinerelor plante şi veţi fi obligat să răsădiţi prea devreme. Odată seminţele puse în ghivece, cerneţi puţin amestec pentru răsaduri, cât să le acoperiţi cu un strat fin.

De reținut!

Cu cât răsadurile sunt mai delicate, cu atât trebuie mai puţin acoperite. Unele seminţe sensibile, precum cele de begonii, petunii sau de lobelia au nevoie de lumină pentru a încolţi şi nu trebuie acoperite. Puneţi pe ghiveci doar o placă de sticlă şi o foaie de ziar. Speciile cu seminţe mai rezistente (garoafe de India, salată verde) vor fi doar ascunse sub câţiva milimetri de mraniţă bătătorită.

Răsadurile au nevoie de apă, dar udatul pe deasupra riscă să fie agresiv pentru seminţe: aşezaţi, prin urmare, ghivecele într-o tavă cu apă pentru a le uda prin GHID pentru salvarea soiurilor

imersiune. Lăsaţi-le cam 15 minute şi acoperiţi-le apoi cu o placă de sticlă sau cu capace din plastic.

Imediat ce apar răsadurile, descoperiţi ghiveciul şi coborâţi nivelul temperaturii cu câteva grade.

Protejați rădăcinile atunci când repicați Plantele din familia cucurbitaceelor, precum castraveţii, pepenii galbeni, bostanii sau dovlecii, au rădăcini foarte fragile. Deci nu pot fi repicate. Aveţi grijă să le semănaţi în ghivece de turbă biodegradabilă. Unele specii precum roşiile pot, de asemenea, să fie semănate direct în ghivece individuale şi nu vor avea nevoie să fie repicate.

Repicarea Repicarea constă în replantarea tinerelor răsaduri într-un vas mai mare, separându-le unele de altele. Scopul este ca ele să dispună de spaţiul necesar creşterii. În plus, repicarea favorizează dezvoltarea rădăcinilor secundare, care asigura o mai bună susţinere a plantei. Pământul folosit pentru repicare trebuie îmbogăţit cu materii nutritive pentru a nevoile plantei.

Puteți începe repicarea din momentul în care răsadurile prezinta deja măcar două frunze. Dacă aşteptaţi mai mult, rădacinile riscă să se amestece între ele şi va fi mai dificil să le transplantaţi fără să le stricaţi. Înainte de repicaj, aveţi întotdeauna grijă să udaţi bine răsadurile. Apoi, degajaţi delicat pământul cu un beţişor. Ţineţi-le de o frunză, nu de tulpină, şi separaţi delicat fiecare răsad. Răsădiţi-le într-o lădiţă sau în mici ghivece, acoperindu-le până la primele frunze. Apoi, udaţi delicat. După două săptămâni, fertilizaţi cu un îngrăşământ ecologic solubil, dizolvat în apa cu care udaţi.

Plantarea în grădină Dacă locuiţi în regiuni cu climă mai rece, nu e bine să scoateţi prea repede răsadurile din casă la exterior. Este bine să respectaţi o perioadă de aclimatizare, care durează între o săptămână şi zece zile, perioadă în timpul căreia plantele vor fi expuse gradat la condiţiile exterioare. Udaţi mai rar şi expuneţi ghivecele din ce în ce mai mult timp la exterior, băgându-le în casă dacă temperatura din timpul nopţii riscă să coboare prea mult. Apoi, plantaţi-le în grădină, ţinând cont de distanţa necesară pentru dezvoltarea lor.

E bine să plantaţi în grădină când este înnorat şi când orice pericol de îngheţ a trecut. Faceţi o mică adâncitură în jurul fiecărei legume transplantate, pentru a capta toată apa cu care udaţi.

Stropiţi firele de plante înainte şi după răsădirea în grădină.

Semănarea la exterior (direct în pământ) Pentru a pune seminţele direct în pământ trebuie să respectaţi câteva condiţii, mai ales în ceea ce priveşte pământul: acesta trebuie să fíe fin şi umed, fară a fi rece. Pentru asta, este bine să îl pregătiţi puţin în prealabil. Veţi începe prin a înlătura pietrele care pot deranja încolţirea seminţelor. Veţi fărâmiţa şi pământul la suprafaţă, pentru a pregăti locul de semănat.

tradiționale de legume

29

2.3 Lucrări de întreținere a solului Lucrările mecanice ale solului Lucrările solului pot, concomitent, sa permită o eficientă combatere a buruienilor din culturi. Lucrările de afânare (praşile) din timpul perioadei de vegetaţie, executate manual sau mecanic (cultivatoare, freze), duc la o distrugere a buruienilor atunci când momentele de execuţie au fost bine alese.

Nu trebuie exagerat de asemenea în lucrări „mecanice” - cunoscut fiind faptul că trecerile repetate cu utilaje grele aduc tasări nedorite. Cele mai bune „unelte” pentru lucrat solul, sunt rădăcinile plantelor, râmele şi microorganismele, acestea acţionând fără întrerupere, zi şi noapte, pentru menţinerea solului într-o stare convenabilă vieţii.

Pentru întreţinerea solului, nu trebuie neglijat sau ignorat prăşitul manual, lucrare mai puţin brutală, care se asociază aproape normal factorilor naturali.

Pe suprafeţele mici, acolo unde este eficient, se pot utiliza pentru lucrări de întreţinere a solului, motocultoare dotate cu freze sau cultivatoare, care de asemenea intervin mai puţin brutal decât utilajele mari. În menţinerea unei stări optime a solului, importantă este prezenţa în asolament a solelor de leguminoase perene, de cereale sau de păşuni artificiale, specii al căror sistem radicular contribuie în mod evident la îmbunătăţirea calităţilor fizice.

O soluție foarte eficientă de combatere a buruienilor și de menținere a umidității din sol este mulcirea, care se poate face în mai multe moduri.

30

Acoperirea solului Acoperirea cu paie sau mulcirea Acoperirea cu paie, uneori numită şi „mulcire”, desemnează „învelirea” culturilor cu un fel de pătură vegetală. Trebuie să aşteptaţi ca plantele să atingă aproximativ 5 centimetri înălţime înainte de a începe acoperirea cu paie. Tehnica aceasta prezintă mai multe avantaje: mulcirea împiedică, pe de o parte, creşterea buruienilor, lipsindu-le de lumină; pe de altă parte, protejează grădina ecologică de evaporarea apei. Alt aspect pozitiv: paiele alimentează stratul de humus, în plus, prezenţa unui strat de paie protejează suprafaţa solului împotriva ploilor puternice, care pot provoca formarea unei „cruste” de pământ dur şi impermeabil.

Figura 8 – Mulcirea legumelor, o practică avantajoasă GHID pentru salvarea soiurilor

Acoperirea cu paie în timpul verii În mijlocul verii, perioadele de caniculă pot fi frecvente şi prelungite şi cu atât mai păgubitoare cu cât veţi fi, fără îndoială, plecat în vacanţă. În acest caz, plasarea unui strat de bălegar amestecat cu paie între rânduri şi la rădăcina plantelor în timpul perioadelor călduroase va ajuta la menţinerea apei în sol. În perioadele respective, pământul îşi epuizează rapid rezervele de apă şi multe dintre legume sunt extrem de sensibile la această lipsă. Printre plantele care au nevoie de multă umezeală le menţionăm mai ales pe acelea care sunt expuse la vânturi puternice şi pe cele care au frunze mari. A-i garanta o cantitate de apă suficientă grădinii dumneavoastră este, deci, una dintre condiţiile esenţiale care trebuie respectate pentru a obţine legume frumoase!

Cu ce puteţi acoperi solul? În agricultura ecologică, puteţi alege diverse materii pentru mulcire, cum ar fi resturile obţinute după tunderea gazonului, frunzele moarte, frunzele de urzică, frunzele de tătăneasă, compostul, mărăcinii tăiaţi şi buruienile pe care tocmai le-aţi smuls.

Totuşi, atenţie: vă sfătuim ca, în acest caz, să le tocaţi bine, pentru ca rădăcinile lor să nu încolţească. Ca recomandare generală, nu folosiţi nimic ce poate să încolţească şi să crească din nou. În plus, evitaţi frunzele care sunt infestate de paraziţi sau purtătoare de maladii. Şi, bineînţeles, nu folosiţi iarbă tratată în prealabil cu erbicid.

Materiale pentru protecţia împotriva secetei: Evitaţi să cumpăraţi materiale din scoarţă de pin: este prea acidă pentru o grădină de legume. Nu uitaţi, trebuie să udaţi solul din abundenţă şi în profunzime chiar înainte de a plasa stratul protector. О să îl puteţi folosi pentru toate legumele, în afară de ceapă.

3.5 Fertilizarea grădinii de legume Îngrășămintele ecologice După cum am văzut, pentru grădina de legume ecologice nu aveţi voie să folosiţi produse de sinteză, precum îngrăşămintele chimice. Există şi îngrăşăminte ecologice, care pot fi de origine animală, vegetală (denumite „îngrăşăminte verzi”) sau minerală.

Echilibrul solului şi biodinamica Aţi auzit cu siguranţă până acum vorbindu-se despre biodinamică. Acest termen, care revine la modă, îşi găseşte originea în două cuvinte greceşti: „bios” (viaţă) şi „dynamis” (energie). A fost creat de către Rudolf Steiner, părintele antropozofiei. Ideea este aceea că echilibrul natural al mediului trebuie păstrat: fiecare specie a apărut pentru un motiv şi nu există, la modul absolut, nici insecte dăunătoare, nici buruieni inutile. Fiecare element participă efectiv la ciclul biologic. Păduchii, de exemplu, care sunt consideraţi duşmanii eterni ai grădinarilor, au meritul de a hrăni buburuzele. Urzicile, un adevărat simbol pentru buruieni, constituie un foarte bun îngrăşământ verde, care furnizează solului azot, şi sertradiționale de legume

31

vesc chiar şi ca produs fitosanitar cu utilizări multiple (îngrăşământ verde insecticid, activator pentru compost...).

Din acest motiv, nu trebuie să eradicăm complet o anumită specie din grădina de legume, pentru că aceasta ar dăuna echilibrului ei natural.

Indiferent dacă acest lucru se petrece la scară mai mare sau mai mică, trebuie, conform, principiilor biodinamicii, să luăm în considerare toate elementele care fac parte din natură, fie că e vorba despre stele sau calitatea solului.

32

Metoda biodinamică şi fertilizarea Din punct de vedere ecologic, fertilizarea pământului nu înseamnă să aplicaţi sistematic acelaşi tratament indiferent de tipul de sol, ci să adaptaţi la natura fiecărui teren elementele care trebuie adăugate.

Aşadar, metoda biodinamică nu este doar o metodă specială de fertilizare; ea pledează pentru o utilizare a tuturor factorilor care determină viaţa şi sănătatea solului.

De exemplu, în agricultura convenţională, mineralele solubile sunt introduse prin intermediul îngrăşămintelor chimice, care se transmit direct plantelor prin apă. Această contribuţie importantă de îngrăşăminte antrenează pe parcurs o deteriorare a solurilor; ele provoacă mai ales o scădere a conţinutului de humus.

Susţinând contrariul acestei concepţii asupra naturii şi a acestei practici, metoda biodinamică va consta mai degrabă în hrănirea solului decât în alimentarea plantelor. Este vorba, de fapt, de stimularea vitalităţii proprii a plantei, acţionând asupra solului, cu scopul de a-i face mai fertil.

Nevoile plantelor Plantele sunt fiinţe vii, care, la fel ca oamenii, au nevoie de aer, apă şi elemente nutritive. Cele din urmă le sunt aduse de către rădăcini, care le extrag din sol.

De aici şi importanţa unei bune îngrijiri acordate terenului.

Pentru a creşte, plantele au nevoie de trei elemente. Există în comerţ îngrăşăminte naturale care respectă compoziţia solului şi microorganismele componente.

Pentru a vă descurca, citiţi indicaţiile de pe ambalaj: azotul, indicat de simbolul chimic (N), fosforul (P) şi potasiul (K). Aceasta vă va permite să înţelegeţi mai bine specificaţiile: veţi vedea acolo trei cifre, care trimit, de fapt, la procentajul fiecăruia din cele trei elemente conţinute de îngrăşământ. Ordinea corespunde alfabetului; primul număr indică procentajul de azot, al doilea cel de fosfor, iar al treilea de potasiul.

Azotul (N) Acţiunea sa principală se exercită asupra părţii aeriene a plantelor, adică a tulpinii şi frunzelor. Din acest motiv, este foarte bun pentru toate legumele cu frunze, precum salata, varza, spanacul... Carenţa în azot se manifestă prin frunze palide şi înnegrirea celor din partea de jos. Dacă plantelor le lipseşte azotul, ele se dezvoltă încet.

Fiţi atenţi totuşi să nu abuzaţi: excesul de azot poate facă plantele mai fragile şi mai vulnerabile la diverşii paraziţi din grădină. Poate, de asemenea, să stopeze înflorirea şi formarea fructelor. Azotul se transformă în nitrați înainte de a putea GHID pentru salvarea soiurilor

fi asimilat. Procesul respectiv durează şi, prin urmare, este bine să se aducă un bun aport de îngrăşământ toamna, pentru sezonul următor: este vorba de ceea ce se numeşte „fertilizare de bază”.

Fosforul (P) Asigură buna dezvoltare a rădăcinilor şi creşte rezistenta la maladii, facilitând şi fecundarea. Favorizează formarea seminţelor şi a florilor. Dacă intenţionaţi să obţineţi propriile seminţe, acest element va avea un rol esenţial.

Din acest motiv, este potrivit pentru legume precum roşiile, vinetele, ardeii, pentru pomii fructiferi şi pentru plantele cu flori. Carenţa în fosfor provoacă o culoare purpurie pe dosul frunzelor. Dacă plantelor le lipseşte fosforul, frunzele se vor închide la culoare, vor deveni roşii sau cu pete roşiatice. Înflorirea este, în acest caz, foarte redusă, iar maturizarea fructelor este mai lungă.

Potasiul (K) Elementul acesta ajută plantele în lupta împotriva maladiilor. Favorizează creşterea rădăcinilor, a bulbilor şi a tuberculilor şi dă gust fructelor şi culoare florilor.

Este util pentru circulaţia sevei şi asimilarea de către plante a elementelor nutritive. Carenţa în potasiu provoacă o închidere la culoare a vârfului frunzelor intermediare.

Dacă plantelor le lipseşte potasiul, frunzele prezintă necroze cafenii la vârf, pe margini şi între nervuri. În plus, vor fi şi mai sensibile la boli.

Cele trei substanţe minerale se completează şi nu pot fi asimilate decât după ce au fost transformate de microorganisme, de unde şi importanţa compostului. Îngrăşămintele ecologice de origine animală Guano Găinaţul de pasăre are avantajul de a fi bogat în azot şi în fosfor. De aceea, guano exercită o stimulare ale cărei efecte sunt uşor de constatat. Conţine, în plus, şi oligoelemente.

Cum îl veţi folosi ? La sfârşitul iernii şi începutul primăverii, puteţi răspândi guano pe sol, cam câte un pumn zdravăn pe fiecare metru pătrat. Cu ajutorul unei grife, îl veţi face să intre uşor în pământ.

Sângele uscat de la păsările de curte Conţine aproximativ 12% azot şi favorizează creşterea plantelor tinere. Înainte de a semăna, împrăştiaţi între 4 şi 7 kilograme la suta de metri pătraţi.

Coarnele de animale măcinate sau arse Primele au o acţiune mai lentă şi mai durabilă decât celelalte, dar amândouă sunt bogate în azot. Înainte de a semăna, răspândiţi între 4 şi 7 kilograme pe suta de metri pătraţi.

Oasele de peşte Acest îngrăşământ ecologic este bogat în fosfor, pentru că este constituit în proporţie de 25 % din elementul respectiv. Are, pe deasupra, avantajul de a fi tradiționale de legume

33

un îngrăşământ universal, convenabil pentru orice plantă. Este un fertilizant cu efect progresiv.

Trebuie folosite toamna şi iarna, îngropându-le în pământ, la zece centimetri adâncime. Se pun patruzeci de grame pe metru pătrat. Îngrăşămintele ecologice de origine vegetală Fertilizatorii de pe lângă casă Iată care sunt plantele pe care trebuie neapărat să le folosiţi ca fertilizatori, sub formă de soluţie lichidă. Aceste soluţii, extrem de eficiente, prezintă totuşi dezavantajul că au un miros urât.

Este, prin urmare, bine să le pregătiţi într-un colţ al grădinii, în aer liber, într-un recipient din plastic, care să poată fi apoi curăţat cu uşurinţă. De asemenea, e mai bine confecţionaţi un sac din bumbac în care să puneţi plantele. În acest mod, după macerare, veţi evita sarcina agreabilă de a strecura soluţia respectivă. În sfârşit, apa de ploaie este preferabilă apei de la pe care o puteţi totuşi utiliza în lipsă de altceva mai bun.

Urzica Urzica, bogată în azot, în potasiu, în microorganisme şi oligoelemente, stimulează creşterea plantelor şi le face rezistente la păduchi şi la păianjeni, la mană, la

34

Figura 9 – Planta de urzică

rugină, la făinare. Este folosită împotriva atacurilor clorozei. Este de asemenea, un excelent activator al compostului. Îngrăşământul lichid din urzică Luaţi un kilogram de urzici la care nu le-a dat sămânţa şi tocaţi-le mare, apoi puneţi-le la macerat timp de două săptămâni în 9 litri de apă. Acoperiți recipientul şi agitaţi o dată la două zile. Odată ce au trecut cele două săptămâni, dacă constataţi că nu se mai formează bule, strecuraţi, apoi diluaţi până se ajunge la o concentraţie de 20% : soluţia de urzici nu trebuie folosită ca atare, pentru a nu GHID pentru salvarea soiurilor

arde plantele. Pentru a dilua până la 20%, este suficient să amestecaţi 2 litri de soluţie de urzici şi 8 litri de apă de ploaie.

Puteţi folosi respectiva soluţie atât pentru a stropi zilnic, o săptămână întreagă din două, cât şi în momentul plantării: la două săptămâni după ce aţi plantat, stropiţi cu soluţie de urzică; repetaţi operaţiunea după trei săptămâni.

Acest îngrăşământ este în mod special recomandat pentru cartofi, varietăţi de varză, spanac şi dovlecei. Stimulează creşterea roşiilor şi permite lupta împotriva bolilor.

Tătăneasa Tătăneasa este bogată în azot şi potasiu. Stimulează creșterea şi înflorirea plantelor. Este, de asemenea, un excelent activator al compostului.

35 Figura 10 – Plante de tătăneasă

Îngrăşământul din tătăneasă furnizează oligoelemente şi potasă (carbonat şi potasiu). Luaţi un kilogram de tătăneasă tocată şi puneţi-l la macerat timp de două săptămâni, în 10 litri de apă. Acoperiţi recipientul şi agitaţi-l o dată la două zile. După două săptămâni, dacă constataţi că nu se mai formează bule, strecuraţi, apoi diluaţi până la o concentraţie de 15% cu apă: soluţia de tătăneasă nu trebuie utilizată ca atare pentru a nu arde plantele. Vă puteţi sluji de această soluţie pentru a stropi cu ea o dată la zece zile şi în momentul plantării.

Acest îngrăşământ natural este în mod special recomandat pentru cartofi, roşii, legume-fructe şi fructe mici. Poate fi asociat fără probleme cu soluţia din urzici.

Soluţia amestecată de tătăneasă şi de urzică este bogată în azot şi fier, oligoelemente şi potasă. Luaţi un kilogram de tătăneasă tocată şi 500 de grame de urzici şi puneţi-le la macerat timp de două săptămâni în doi litri de apă. Acoperiţi recipientul şi agitaţi-l o dată la două zile. După două săptămâni, dacă constataţi că nu se mai formează bule, strecuraţi, apoi diluaţi până la 10% cu apă: soluţia nu trebuie utilizată ca atare pentru a nu arde plantele. Puteţi folosi soluţia pentru a uda o săptămână din două şi în momentul plantărilor. Îngrăşământul acesta este recomandat în mod special pentru cartofi, roşii, legumele-fructe şi fructele mici. tradiționale de legume

Îngrăşămintele verzi Există diverse moduri de a îmbogăţi terenul unei grădini.

Am văzut că materialele „moarte”, precum compostul, pot fi utilizate în acest scop. Puteţi, de asemenea, să folosiți plante specifice, care au particularitatea de a furniza solului elementele organice favorabile structurii sale şi elementele nutritive de care au nevoie. Din acest motiv, sunt numite „îngrăşăminte verzi”, iar ţăranii de altădată le cunoşteau, bine proprietăţile.

Plantele respective, diferite de altele, trebuie semănate imediat ce este posibil, după recolta de pe pământul lăsat în pârloagă, apoi îngropate în sol înainte de înflorire.

Avantaje Unele dintre aceste plante împiedică apariţia buruienilor. Rădăcinile (adeseori este vorba de plante cu rădăcinile foarte lungi) efectuează un drenaj al solului în profunzime; în plus, prezintă avantajul de a lupta împotriva eroziunii şi de a fixa partea superioară a terenului.

Plantele cu rădăcini adânci aduc elementele nutritive din subsol spre suprafaţă şi le fac astfel disponibile pentru plantele cu rădăcini superficiale. Leguminoasele fac mişcarea inversă: fixează azotul din aer în sol şi îl pun astfel la dispoziţia celorlalte plante.

36

Cum veţi proceda?

Am descris mai devreme tehnica asolamentului şi pe cea a rotaţiei culturilor, care vă eliberează anumite parcele din grădină pentru mai multe luni. Puteţi profita de intervalul respectiv pentru a semăna îngrăşăminte verzi, având grijă să variaţi speciile folosite în funcţie de familiile de plante. Este inutil, de exemplu, să plantaţi o parcelă de lucernă sau trifoi dacă vreţi să puneţi acolo legume care nu au nevoi deosebite de azot.

Le veţi semăna la câţiva centimetri adâncime, aşteptând ca plantele să facă flori pentru a le îngropa. Nu aşteptaţi să dea seminţe: este cel mai bun mod de a vă găsi grădina invadată!

Pentru a le îngropa, cosiţi mai întâi plantele şi lăsaţi-le împrăştiate pe sol.

Aşteptaţi o săptămână - timpul necesar ca ele să se ofilească. Apoi le puteţi îngropa. Nu e nevoie să săpaţi prea profund: este suficient să le îngropaţi la 10 centimetri adâncime. Puteţi împuşca doi iepuri deodată integrând şi compost.

Apoi, lăsaţi să treacă o lună înainte de a semăna legumele.

Neghina anuală Este o plantă cu creştere rapidă, care se poate dovedi destul de dinamică.

Trebuie semănată devreme, chiar de la începutul primăverii şi e bine să o îngropaţi înainte de a da în spic.

Hrişca Făina de hrişcă este bine cunoscută de amatorii de plăcinte, iar planta în sine (numită şi grâu negru) este benefică pentru solurile acide, datorită sistemului viguros de rădăcini. Trebuie să o semănaţi în luna iunie (între 30 şi 60 de grame pe m2) pentru a o îngropa din toamnă. Hrişca atrage prădătorii de păduchi şi permite distrugerea GHID pentru salvarea soiurilor

Figura 11 – Semințe de hrișcă

buruienilor. Nu faceţi greşeala de a cosi după ce îi dă sămînţa: vă puteţi descoperi culturile invadate. Aşteptaţi şase săptămâni înainte de a planta o nouă cultură.

Tătăneasa Am evocat deja virtuţile îngrăşământului din tătăneasă, datorate bogăţiei frunzelor sale în azot şi minerale. Tocmai din acest motiv, tătăneasa este şi un bun îngrăşământ verde. Este o plantă perenă, care trebuie cultivată în permanenţă într-un loc separat de grădina de flori: o veţi recolta verde, apoi o veţi îngropa printre starturile de legume.

Meiul Reprezintă un bun îngrăşământ verde, pe care îl puteţi folosi pentru solurile uscate şi sărace. Trebuie semănat primăvara, prin luna mai, şi trebuie îngropat înainte de a da în spic, după aproximativ trei luni.

Muştarul Un îngrăşământ cunoscut de toţi grădinarii pricepuţi, despre unii susţin chiar că este cel mai bun în materie! Este o plantă cu flori galbene, care creşte foarte

Figura 12 – Flori de muștar tradiționale de legume

37

repede şi care stârpește buruienile. Îl puteţi semăna în orice moment al anului. În schimb, trebuie îngropat înainte de înflorire. Evitaţi să îl plantaţi pe o parcelă unde aţi cultivat napi, varză, ridichi (sau orice altă plantă din familia cruciferelor) sau pe un lot unde intenţionaţi să cultivaţi aşa ceva.

Floarea albinelor Este vorba despre o plantă cu creştere rapidă, cu frunze luxuriante. Poate fî cultivată pe orice tip de sol. Trebuie semănată primăvara târziu şi îngropată în timpul verii, cu toate frunzele. Înfloreşte după o perioadă de 6-10 săptămâni.

Bobul Este o plantă foarte rezistentă la frig, ale cărei rădăcini intră adânc în sol. Poate fi cultivată în asociere cu o cereală care, la rândul ei, face parte din categoria îngrăşămintelor verzi, precum secara sau ovăzul. Veţi folosi o treime bob şi două treimi cereală. Bobul trebuie lăsat pe terenul agricol în timpul iernii şi îngropat primăvara.

Secara Secara are rădăcini adânci şi frunze foarte bogate. Trebuie semănată toamna şi îngropată în primăvara următoare.

38

Leguminoasele: îngrăşăminte verzi ce fixează azotul Lucerna Este o plantă cu rădăcini foarte adânci, care iubeşte solurile uscate şi calcaroase. Ajută la amenajarea solului dacă o lăsaţi pe loc timp de un an întreg. O puteţi semăna primă-vara sau toamna, pentru a o îngropa din toamna următoare.

Figura 13 – Lupinul, o floare colorată și utilă

Trifoiul furajer (stacojiu) Îi prieşte foarte bine pământul uşor şi acid. Florile sunt de un roşu intens foarte frumos, de unde şi denumirea sa. Din păcate, dacă îl folosiţi ca îngrăşământ verde, nu veţi putea profita de el, pentru că trebuie cosit înainte de a înflori.

Fixează bine azotul.

GHID pentru salvarea soiurilor

Trifoiul alb Trifoiul alb, deşi are tulpina scurtă, posedă rădăcini foarte puternice. Atenţie: nu-l lăsaţi să vă invadeze grădina! Îngropaţi-l după ce înfloreşte.

Lupinul Trebuie cultivat cu trei luni înainte de a fi îngropat. Plantaţi lupinul galben într-un sol acid şi uşor, iar lupinul alb într-un sol greu. Şrotul de ricin Provine din uleiul de ricin. Este interesant, pentru că şrotul de ricin conţine destul de mult azot, fosfor şi potasiu, precum şi oligoelemente. Este, prin urmare, un îngrăşământ destul de complex. Prezintă în plus particularitatea de a respinge foarte bine cârtiţele şi rozătoarele.

Primăvara, vara şi toamna, puteţi împrăştia aproximativ trei pumni de şrot pe metru pătrat. Îl veţi încorpora în sol cu ajutorul unei grife (Instrument cu o lamă tăioasă, cu ajutorul căruia se marchează scoarța arborilor din pădure pentru diverse lucrări silvice). Udaţi uşor după aceea.

2.5 Controlul bolilor și dăunătorilor Menționăm mai jos cele mai păgubitoare animale și boli pentru culturile de legume, daunele pe care le produc și principalele măsuri ecologice de control al acestora.

2.5.1 Bolile grădinii şi controlul lor I. Principalele boli Făinarea (Oidium) Maladia este cauzată de o ciupercă ce atacă suprafaţa frunzelor: acestea sunt pătate de mici puncte albe care se întind rapid, până ce ajung să formeze un fel de peliculă prăfoasă lată, de culoare gri. Frunzele se usucă foarte repede. Ciuperca respectivă este activă mai ales în intervalul primă vară-toamnă.

Atenţie: Când udaţi, evitaţi să pulverizaţi direct pe frunzele plantelor.

Mana Este vorba tot despre o boală fungică, ce se manifestă prin pete de culoare galbenă, apoi brun-deschise. Pe dosul frunzelor, acesta se acoperă praf albicios.

Frunzele se usucă, iar planta îşi încetează creşterea. Mana dispare în timpul perioadelor de secetă.

Mucegaiul cenuşiu Această ciupercă parazită se dezvoltă în perioadele foarte umede. Atacă plantele tinere. Apare un fel de pâslă cenușie care se dezvoltă până ce ajunge să formeze pete închise la culoare. Fructele se înmoaie şi dau impresia că sunt putrezite. tradiționale de legume

39

Rugina Ciuperca are filamente care se agaţă de plante şi le sug seva. Planta slăbeşte şi moare. Veţi recunoaşte o planta atinsă de rugină după pustulele închise la culoare ce se găsesc sub frunze.

II. Fungicidele Contra făinării şi manei Coada-calului Luaţi un kilogram de coada-calului şi tocaţi plantele; puneţi-le în 10 litri de apă, lăsaţi-le 24 de ore şi apoi fierbeti-le timp de jumătate de oră. Lăsaţi la răcit şi strecuraţi.

40

Figura 14 – Planta de coada-calului

Hreanul - în infuzie Puneți la infuzat, timp de jumătate de oră, 150 de grame de frunze de hrean tocate în 5 litri de apă clocotită, apoi strecurați. Lăsați la răcit și pulverizați lichidul obținut pe plante.

Figura 15 – Rădăcini de hrean

GHID pentru salvarea soiurilor

Arpagicul - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de arpagic tocat în 5 litri de apă clocotită apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit și pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Figura 16 – Arpacigul, gustoasă în mâncare, folositoare în grădină

Împotriva bolilor provocate de ciuperci, rugină, mană, mucegai cenuşiu Usturoiul - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de usturoi pisat în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante

2.5.2 Dăunătorii grădinii de legume I. Principalii dăunători ai grădinii de legume Iepurele de câmp Iepurii de câmp rod scoarţa copacilor şi a arbuştilor. Atacă şi plantele proaspăt răsădite, mai fragile. Plantele mari şi legumele de tipul salatelor pot fi complet distruse. Dacă aveţi puieţi de pomi fructiferi sau de arbuşti, protejaţi-i cu un grilaj fin montat în jurul lor.

Ardeiul iute îi ţine la distanţă destul de bine şi îl puteţi presăra peste plante.

Iepurilor nu le place ilicea (Ilex aquifolium). Dacă aţi reperat locurile în care le place să ronţăie, puneţi acolo ilice. Puteţi, de asemenea, să ungeţi trunchiurile copacilor cu bălegar descompus. Mirosul degajat de părul de câine şi de bilele de naftalină îi alungă de asemenea.

Păsările Cu siguranţă, păsările distrug insectele dăunătoare, dar prezintă şi inconvenientul că atacă fructele mici. Rândunelele, piţigoii şi lăstunii, chiar dacă vă ciugulesc salata şi fructele, rămân oricum nişte ajutoare vrednice pentru grădinar: ele se hrănesc cu seminţele de buruieni şi devorează diverse insecte, cum ar fi limacşii sau gărgăriţele.

Dacă aveţi şansa să aveţi păsări nocturne de pradă prin zonă, protejaţi-le: cucuvelele, de exemplu, apreciază în mod deosebit rozătoarele. Ca să renunţe ciugulitul fructelor, puneţi-le apă proaspătă la dispoziţie. tradiționale de legume

41

Dacă nu, puteţi folosi metodele clasice: o sperietoare, cârpe colorate sau CD-uri suspendate de crengile copacilor pot da, de asemenea, rezultate bune.

Totuşi, aceste metode nu sunt eficiente decât pentru o scurtă perioadă: păsările îşi dau repede seama de păcăleală.

Insectele Păduchele de frunze Este, fără îndoială, duşmanul nr. 1 al grădinarilor. Cu siguranţă, aţi văzut deja aceste insecte mici de culoare neagră, care trăiesc în colonii pe plante şi se hrănesc cu seva acestora. Le recunoaştem după corpul umflat, cu picioruşe şi antene lungi şi fine şi cu două excrescenţe care se găsesc la extremitatea corpului, corniculele.

42 Figura 17 – Păduchi de frunză

Iarna, păduchii se ascund, dar odată cu primele zile frumoase, ouăle lor eclozează. Femele fără aripi, numite „fondatoare”, ies şi dau naştere larvelor. Fiecare femelă poate astfel da naştere la 30-80 de larve, care se reproduc de la vârsta de 8-10 zile: prin urmare, coloniile de păduchi cunosc o creştere excepţională şi invadează foarte rapid culturile!

Păduchii atacă aproape orice fel de plantă: salată, bob, mazăre, trandafiri, meri, piersici, viţă-de-vie... Se hrănesc cu seva vegetală, pe care o extrag din tulpini, frunze, muguri şi rădăcini. Atacurile lor provoacă deformări ale părţilor vegetale atinse. În plus, pot transmite plantelor viruşi prin înţepăturile lor. În afară de grădinar, păduchii au şi numeroşi duşmani naturali: buburuzele, Chrysopa şi larvele unor muşte (Syrphus pyrastri) sunt printre cei mai cunoscuţi, dar mai există şi alţii. Cum păduchii trăiesc în colonii, epidemiile se răspândesc cu iuţeală şi îi decimează mai repede. Anumite ciuperci le străpung pielea, le invadează organismul şi, în cele din urmă, îi ucid. Aceleaşi ciuperci produc spori care sunt împrăştiaţi de jur-împrejur şi care contaminează alţi păduchi. Acest lucru se petrece mai ales când vremea este caldă şi umedă.

Printre duşmani se numără şi unele păsări, precum piţigoii, dar şi păianjenii mici sau cei obişnuiţi pot juca un rol important. Principalii inamici ai păduchilor sunt însă alte insecte, ca urechelniţa de grădină sau anumite varietăţi de ploşniţă.

GHID pentru salvarea soiurilor

Păduchii şi furnicile Păduchii au pe partea dorsală două mici tuburi, numite cornicule, prin care secretă seva pe care au digerat-o şi care este încă foarte bogată în zahăr - mielatul.

Atunci când mielatul cade pe frunzele copacilor, el este adunat de unele insecte, printre care şi furnicile.

Figura 18 – Păduchi de frunză

Dar acestea nu se mulţumesc doar să strângă mielatul. Se poate spune chiar că se poartă cu păduchii aşa cum fac oamenii cu animalele! Mai întâi, ele „mulg” păduchii, atingându-le abdomenul cu picioruşele sau cu antenele, pentru ca aceştia să expulzeze mielatul. În plus, îi protejează de eventualii prădători, precum buburuzele, larvele de muşte (Syrphus pyrastri) sau de Chrysopa, pe care le vânează.

Ca nişte buni paznici, ele au grijă şi de alimentare, schimbând planta dacă este nevoie! Prin toate aceste îngrijiri pline de zel, furnicile îi ajută pe păduchi să se răspândească în grădini şi culturi, ceea ce e suficient pentru a face din ei oaspeţi nedoriţi...

Cum să reacţionaţi eficient împotriva acestui dăunător ieşit din comun? Apelarea la metodele culturii ecologice constituie, în sine, o măsură preventivă; unele studii au arătat că excesul de îngrăşăminte cu absorbţie rapidă (mai ales îngrăşăminte chimice) modifică compoziţia sevei şi o face mai atractivă pentru anumite insecte, mai ales pentru păduchi.

Plantele cultivate prin metode ecologice se dezvoltă poate mai puţin spectaculos, dar sunt şi mai puţin predispuse la atacul păduchilor. Ca măsură de precauţie, soluţia de urzici macerate sau de ferigă are efectul unui insecticid, chiar dacă nu durează decât între 12 şi 24 de ore.

Feriga Luaţi un kilogram de ferigi, zdrobiţi-le uşor şi puneţi-le la macerat în 10 litri de apă, timp de cel puţin o săptămână. Trebuie să acoperiţi recipientul şi să îl agitaţi o dată la două zile. După o săptămână, puteţi filtra soluţia obţinută, pe care o veţi dilua înainte de utilizare: puneţi o măsură de soluţie de ferigă la zece măsuri de apă.

Primăvara, puteţi semăna sau planta câteva legături de pătrunjei în jurul plantelor care sunt mai sensibile la păduchi: respectivul zarzavat nu este prea apreciat de micile insecte atât de prolifice. Acelaşi lucru este valabil şi pentru soc, din care puteţi pune frunze sau crengi cu frunze la rădăcinile plantelor. tradiționale de legume

43

Dacă culturile nu sunt prea afectate, primăvara aşezaţi larve de buburuze lângă coloniile de păduchi. Vara, utilizaţi larve de Chrysopa. Le veţi găsi în magazinele cu produse agricole ecologice.

Ca tratament, puteţi să încercaţi şi cu tutun macerat: înmuiaţi un pachet de tutun în 10 litri de apă timp de 10 zile şi apoi folosiţi soluţia rezultată. Repetaţi tratamentul de mai multe ori.

Furnicile Singure, furnicile nu sunt oaspeţi prea sâcâitori pentru plantele voastre... în schimb, ce este deranjant este supărătorul lor obicei de a „creşte” păduchi pentru a degusta mielatul pe care aceştia îl secretă. În cazul pomilor fructiferi puteţi preveni apariţia păduchilor aplicând benzi de hârtie lipicioasă, cam până la un metru deasupra nivelului solului. Veţi găsi în comerţ astfel de coliere cu lipici, pe care să le montaţi încă de la sfârşitul iernii, şi a căror eficacitate este recunoscută. Asta le va împiedica pe furnici să urce pe copaci.

Veţi repeta operaţiunea o dată sau de două ori pe anotimp, în ceea ce priveşte grădina, siliţi furnicile să o apuce pe alt drum decât pe cel pe care o iau de obicei: ele detestă anumite mirosuri puternice, precum cel de mentă, de garoafa de India sau de usturoi. Nu ezitaţi, aşadar să plantaţi aşa ceva! O altă metodă, mai radicală, constă în a utiliza ca insecticid hipocloritul de sodiu sau sucul de lămâie, care le îndepărtează la fel de bine. De asemenea, puteţi răspândi în jurul plantelor frunze cu miros puternic şi respingător, cum ar fi cele de vetrice, pelin, soc, oregano sau nuc.

44

Viemele-sârmă Insecta adultă este un cărăbuş cafeniu sau negru care zbârnâie atunci când zboară; dacă îl puneţi pe spate, se poate întoarce singur. Are o durată de viaţă de aproape un an, pe sau sub pământ. Atenţie, nu îl confundaţi cu coleopterele benefice! Viermele-sârmă face un singur ou, în sol umed, în lunile mai-iunie; ouăle se deschid în câteva zile sau în câteva săptămâni.

Putem întâlni larve de vierme-sârmă tot timpul anului, în majoritatea solurilor.

Acestea trăiesc între doi şi cinci ani și se deplasează numai cu câţiva metri în această perioadă. Atenţie: dacă le luaţi în mână, vă pot pişca.

Viermele-sârmă este o insectă foarte dăunătoare, care atacă tot felul de Figura 19 – Vierme-sârplante: porumbul, cartofii, mă un dăunător agresiv sfecla, bobul, salata verde, speciile de varză, morcovii, ceapa şi chiar plantele aromate. Mănâncă atât partea subterană a plantelor, cât şi tulpinile. Rădăcinile şi seminţele nu sunt cruţate nici ele. Plantele nu mai încolţesc, apoi mor sau se ofilesc în timp.

GHID pentru salvarea soiurilor

Măsuri. Preventiv, aplicaţi principiul rotaţiei culturilor. Evitaţi să plantaţi culturi sensibile dacă grădina este situată pe un loc unde înainte creştea gazon. Primăvara, puteţi ara pământul la o adâncime de 20 de centimetri, lăsându-1 aşa timp de câteva săptămâni; faceţi apoi momeli cu bucăţi de cartofi, pe care să le băgaţi în pământ cu partea tăiată în jos, la câţiva centimetri adâncime. Asta atrage viermii, pe care îi veţi scutura apoi în apă cu săpun. Culegeţi viermii-sârmă cu mâna, de sub scânduri: le place să-şi facă cuibul acolo.

Gândacul de Colorado Gândacul de Colorado atacă roşiile, cartofii, vinetele şi mai multe specii de buruieni. Frunzele plantelor cad şi, pe deasupra, mai pot transmite şi boli. Îi veţi identifica cu uşurinţă prezenţa: lasă o substanţă neagră pe frunze când le mănâncă.

45 Figura 20 – Gândac de colorado

Măsuri. În primul rând, gândacul poate fi adunat cu mâna. Este, de asemenea, bine să îi puneţi între rândurile de usturoi, de garoafe de India, de urzică şi de fasole, care îi resping, sau să amplasaţi lângă plante ghivece cu hrean sălbatic.

Puteţi, de asemenea, să faceţi un strat protector, punând 30 de centimetri de fân sau de paie la rădăcina plantelor.

Urechelniţa Insecta adultă are corpul cafeniu-închis, subţire, alungit, şi o pereche de cleşti pe spate; se deplasează pe sol, dar poate să şi zboare.

Figura 21 - Urechelnița tradiționale de legume

Ouăle sunt depuse în cuiburi subterane iarna şi acoperite de femelă înainte de a ecloza primăvara.

Urechelniţa poate fi benefică, deoarece se hrăneşte cu resturi organice, cu larve de insecte şi cu melci, dar infestează ocazional florile şi anumite plante, precum salata, cartofii, ţelina, sfecla sau căpşunile. Nimfele mănâncă seminţe şi fac găuri în frunzele florilor şi legumelor, în timp ce adulţii mănâncă staminele, petalele florilor şi fructele coapte din livadă.

Măsuri. Cultivaţi-vă grădina cât mai devreme posibil primăvara, pentru a scoate ouăle la suprafaţă, ceea ce le distruge; puteţi, de asemenea, să aşezaţi insectele adulte pe sol pentru a atrage prădătorii (mai ales păsările). Împrăştiaţi capcane făcute din rulouri de hârtie igienică umplute cu unt de arahide sau cu ulei vegetal; în fiecare dimineaţă, loviţi uşor capcanele pentru a alunga urechelniţele şi lăsaţi-le să cadă în apă cu săpun pentru a le distruge.

De asemenea, puteţi îngropa pe jumătate capcane care conţin ulei de porumb amestecat în părţi egale cu apă sau cu oţet, lăsând capătul exterior deasupra solului.

Aceste capcane pot fi puse în grădină, printre flori şi legume; plasaţi-le, de asemenea, sub pomi şi arbuşti şi aproape de locurile unde se ascund urechelniţele.

Puneţi în grădină o găleată cu apă cu săpun: urechelniţele se vor căţăra acolo şi se vor îneca.

46

Musca verzei Insecta adultă seamănă cu o muscă mică şi apare în aprilie.

Ouăle sunt depuse în sol sau la baza plantelor şi deschid în mai puţin de o săptămână.

Musca verzei atacă familia verzei, ţelina şi sfecla.

Larva sapă sau mănâncă suprafaţa rădăcinilor, lăsând dâre de culoare cafenie.

Plantele se chircesc, frunzele inferioare se decolorează, se ofilesc la soare şi mor.

Musca verzei poate, de asemenea, să transmită maladii bacteriene şi ciuperci.

Măsuri. Procedaţi la rotaţia culturilor, aşteptând trei ani între fiecare plantare de varză. Între timp, cultivaţi leguminoase sau legume cu boabe, care nu atrag musca verzei. Puneţi cutii de conserve umplute cu cenuşă de la lemne în sol, în jurul tijelor.

Aşezaţi un strat de frunze de stejar la baza tulpinilor atunci când răsădiţi.

Plantaţi la jumătatea lui iunie, deoarece firele de varză sunt mai puţin sensibile la insecte în acel moment.

Fluturele alb al verzei Insecta adultă este un fluture alb, cu o deschidere a aripilor de cinci centimetri, care are pete negre pe fiecare aripă.

Ouăle sunt depuse pe dosul frunzelor; ele eclozează într-o săptămână.

După cum o indică şi numele, fluturele alb al verzei atacă în special plantele din familia verzei, dar şi salata verde sau condurul-doamnei. El face găuri mari în frunze şi sapă în căpăţâni, lăsând excremente verzi.

Măsuri. În măsura în care este posibil, puteţi aduna larvele şi ouăle cu mâna; puteţi, de asemenea, să împrăştiaţi dimineaţa devreme peste plantele umede cenuşă, sare (cam o linguriţă diluată în doi litri de apă), făină de secară, lapte acrit sau o infuzie de usturoi.

GHID pentru salvarea soiurilor

Figura 22 – Fluturele alb al verzei

Curăţaţi-vă grădina! Oricare ar fi dăunătorii care v-au invadat grădina, puneţi în aplicare sfatul următor, simplu de urmat şi valabil în toate situaţiile: aveţi grijă să adunaţi întotdeauna plantele care zac în grădină. Numeroase larve de insecte se refugiază acolo.

Viermele gri (fluture de noapte) Insecta adultă, care are o deschidere a aripilor de până la 5 centimetri, este un fluture gri-întunecat. Ouăle sunt depuse pe tijele şi pe tecile frunzelor.

Larva fluturelui gri, de culoare cenuşiu-cafenie, se ascunde în timpul zilei la baza plantelor, aproape de suprafaţa solului. Se hrăneşte noaptea. În timpul sezonului rece, poate hiberna în sol sau în resturile vegetale din grădină. Larva insectei este cea care atacă mai ales plantele din familia verzei, dar şi porumbul, roşiile, fasolea, ardeii, dovlecii etc. Ea secţionează tija plantelor aproape de sol, în timp ce anumite specii se caţără şi mănâncă frunzele.

Daunele sunt mai importante odată cu creşterea, plantarea şi transplantarea răsadurilor. Noaptea, larvele rod rădăcinile şi partea de jos a tulpinilor, care dau impresia că s-au veştejit dintr-odată. Larvele respective, care sunt numite şi viermi gri, se strâng atunci când sunt deranjate. Pot ataca toate plantele, indiferent dacă e vorba despre grădina de legume ori de cea de flori.

Măsuri. La începutul sezonului, săpaţi în jurul firelor de plante pentru a scoate la iveală viermii, pe care trebuie să îi adunaţi de pe sol şi de pe plante. Toamna, înlăturaţi buruienile şi resturile vegetale şi araţi pământul. În momentul răsădirii, puteţi pune în jurul tijei plantelor o cutie de conserve, un recipient din plastic sau un carton rulat sub formă de tub, care să depăşească cu cel puţin 5 centimetri suprafaţa solului. Veţi înfige această capcană la cel puţin 3 centimetri adâncime.

Faceţi capcane amestecând tărâţe, melasă şi bere: insectele se vor îneca în acest amestec.

Fluturele porumbului Insecta adultă este un fluture de noapte de culoare galbenă-deschisă, cu o deschidere a aripilor de aproximativ 2 centimetri, cu linii ondulate pe aripi. tradiționale de legume

47

Masculul este mai mic şi mai închis la culoare. Ouăle sunt de culoare alb-gălbuie şi sunt depuse pe dosul frunzelor de la baza plantei; eclozează într-o săptămână.

Larva hibernează în ţesuturile plantelor (la baza acesteia, aproape de sol) şi provoacă stricăciuni. Fluturele apare din luna mai până în august.

Larva atacă porumbul, ardeii, vinetele, sfecla, fasolea, cartofii, roşiile şi diferite specii de flori, precum crizantemele, daliile, gladiolele şi chiar unele buruieni.

Ea face găuri în tije, lăsând în jur urme fine de praf de la planta măcinată.

Găureşte tulpinile şi atacă şi cocenii, şi frunzele. Plantele pot fi infestate de mai multe larve.

Măsuri! Preventiv, puteţi să plantaţi varietăţi rezistente şi să faceţi rotaţia culturilor cu leguminoase. Toamna, puteţi să puneţi tijele în pământ sau să le tăiaţi şi să le îngropaţi la începutul primăverii. Dacă descoperiţi găuri făcute în tulpină, puteţi despica tija cu unghiile pentru a alunga larva. O altă posibilitate este utilizarea capcanelor cu lumină (insecticid electric) pentru a captura adulţii.

48

Limaxul și melci Limaxul adult poate măsura până la 20 de centimetri lungime! Corpul său vâscos, moale şi fără picioruşe seamănă cu cel al melcului cu cochilie; ca şi acesta, el se ascunde în locuri adăpostite şi umede în timpul zilei. Îşi depune ouăle în locuri umede, iar acestea sunt menţinute laolaltă printr-un fel de substanţă lipicioasă.

Limaxul și melcul cu cochilie atacă legumele din familia verzei, salata verde, cartofii, florile, fructele mici etc. Iarna limaxul se hrăneşte cu rădăcini.

Limaxul este activ noaptea; mănâncă frunze, lăsând o dâră vâscoasa care devine strălucitoare când se usucă, Măsuri! Ca şi în cazul altor dăunători, puteţi rezolva problema eliminând posibilele adăposturi ale insectei: de exemplu, nu lăsaţi nicio grămăjoară de resturi de plante sau de buruieni să putrezească în grădină.

Figura 23 – Limaxul și melcul

Dacă aveţi broaşte în grădină, nu le stârpiţi: ele sunt mari amatoare de limacşi şi, astfel, reprezintă un excelent insecticid natural! Dacă nu, puteţi înlătura cu regularitate limacşii care se ascund sub scânduri şi sub frunzele de salată sau îi puteţi aduna noaptea, cu ajutorul unei lanterne de buzunar. Nu riscaţi să-i vedeţi cărându-se !

Trebuie să puneţi cenuşă sau nisip fin pe sol în jurul plantelor din grădină, pentru că substanţele respective sunt iritante pentru ei.

GHID pentru salvarea soiurilor

Un truc bine cunoscut de grădinari: puneţi bere răsuflată în farfurii uşor puse în pământ sau în cutii de conserve îngropate la nivelul solului, la marginea grădinii; ei vor fi atraşi şi se vor îneca. Goliţi capcanele în fiecare dimineaţa şi repetaţi operaţiunea.

Puteţi, de asemenea, să înconjuraţi grădina cu o barieră făcută dintr-o plasă cu ochiuri fine, băgată în pământ la 5 centimetri adâncime şi care depăşeşte suprafaţa solului cu 15 centimetri. Îndoiţi partea de sus a barierei spre exterior.

II. Insecticide naturale folosite în controlul paraziţilor Insecticidele naturale Aveţi posibilitatea de a cumpăra din magazinele specializate produse fîtosanitare ecologice, numite „insecticide naturale” piretrine şi rotenonă. Respectivele insecticide sunt fabricate pe bază de molecule extrase din flori de vetrice şi din rădăcini de papilionacee. Nu le puteţi utiliza preventiv: trebuie folosite pentru a lupta împotriva unei infestări care s-a produs deja. Ele omoară insectele atacând şi distrugându-le celulele nervoase.

Soluţii fitosanitare pe care le puteţi prepara acasă În afară de produsele amintite, puteţi prepara singuri, foarte simplu, soluţii insecticide prin macerare, decoct sau infuzie de plante. Bineînţeles, veţi fi atenţi să nu folosiţi decât plante într-o bună stare de sănătate. Pentru a obţine aceste produse, folosiţi de preferinţă apă de ploaie, deoarece apa de la robinet conţine clor. Alegeţi recipiente care să nu fie din metal.

Odată soluţia obţinută, o veţi dilua eventual cu apă şi veţi adăuga tot timpul un pahar cu lapte în lichidul respectiv înainte de pulverizare. Preparatele trebuie utilizate rapid, pentru că durata lor de conservare nu depăşeşte câteva săptămâni (pentru soluţiile concentrate). Opriţi tratamentele cu câteva zile înainte de a recolta.

Reînnoiţi tratamentele în cel puţin trei reprize, lăsând să treacă două sau trei zile între fiecare pulverizare.

Piperul – în infuzie – împotriva tuturor insectelor Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de piper măcinat în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi plantele.

Ardeiul iute – macerat – împotriva tuturor insectelor Puneţi la macerat 250 mg de ardei iute în jumătate litru de apă, timp de 24 de ore. Diluaţi 15 ml de preparat în 4 litri de apă înainte de a-1 aplica. Atenţie totuşi îl nu pulverizaţi pe plantele tinere: s-ar putea să fie dăunătoare!

Apa cu săpun – împotriva tuturor insectelor Este un foarte bun insecticid. Diluaţi 30 ml de săpun lichid sau detergent de vase în 4 litri de apă. Adăugaţi un sfert de litru de alcool de 70°, apoi pulverizaţi imediat. Clătiţi bine plantele înainte ca apa să se usuce.

tradiționale de legume

49

Pelinul – în infuzie – împotriva tuturor insectelor Puneţi la infuzat 150 de grame de pelin proaspăt, tocat mare, în 5 litri de apă clocotită. Lăsaţi timp de zece minute, apoi strecuraţi. Daţi la rece şi pulverizaţi lichidul astfel obţinut peste plante. Aplicaţi tratamentul în trei reprize o dată la trei zile.

Figura 24 – Planta de pelin

50

Busuiocul – în infuzie Puneți la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de busuioc proaspăt, tocat mare, în 5 litri de apă clocotită. Strecuraţi şi lăsaţi la răcit, apoi pulverizaţi direct pe plante.

Figura 25 – Busuioc

Împotriva muştelor Rubarba – infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de frunze proaspete de rubarbă, uşor zdrobite, în 3 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

GHID pentru salvarea soiurilor

Figura 26 - Rubarba

Împotriva muştelor de pe sparanghel Geranium - în infuzie

51

Figura 27 - Geranium

Puneți la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de frunze proaspete, tocate, în 3 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Împotriva gândacului de Colorado Coriandrul - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de coriandru proaspăt, tocat mare, în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

tradiționale de legume

Figura 28 – Frunze de coriandru

Împotriva acarienilor Socul - în infuzie

52

Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de bobiţe de soc, uşor zdrobite, în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Figura 29 – Fructe de soc

Împotriva muştelor de pe morcovi şi a larvelor muştei de carne Iedera - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de iederă proaspăt tocată în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

GHID pentru salvarea soiurilor

Figura 30 – Fructe de iederă

Împotriva gândacului de Colorado şi a furnicilor Pătrunjelul - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de pătrunjel proaspăt, tocat mare, în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

53

Contra muştei de varză şi a viermelui de porumb Sunătoarea (pojarniţa) - în infuzie

Figura 31 – Flori de sunătoare

Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de sunătoare tocată în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

tradiționale de legume

Împotriva viermilor de varză

Figura 32 – Frunze de lămâiță

Lămâiţa - în infuzie

54

Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de lămâiţă tocată mare în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Cimbrişorul - în infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de cimbrişor uşor zdrobit în 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit şi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Figura 33 – Flori de cimbrișor

GHID pentru salvarea soiurilor

Frunzele de roșie - in infuzie Puneţi la infuzat, timp de o jumătate de oră, 150 de grame de frunze de roşie tocate in 5 litri de apă clocotită, apoi strecuraţi. Lăsaţi la răcit fi pulverizaţi lichidul obţinut direct pe plante.

Insecticidele - fungicide Ne permit să luptăm împotriva omizilor, a larvelor muştei de carne, a păianjenilor, melcilor, ruginii şi bolilor cauzate de anumite ciuperci.

Usturoiul Usturoiul este o plantă pe care o puteţi folosi în mai multe moduri ca produs fitosanitar.

• în infuzie Pisaţi 150 de grame de usturoi şi puneţi-l apoi la infuzat în 5 litri de apă clocotită, timp de o jumătate de oră, apoi strecuraţi, după care lăsaţi la răcit. Puteţi pulveriza lichidul obţinut direct pe plante.

• macerat Puneţi la macerat 80 de grame de usturoi în 5 litri de apă, timp de o zi. Strecuraţi şi adăugaţi 4 ml de alcool înainte de a vaporiza.

Urzica În mod paradoxal, urzica este o plantă foarte utilă pentru întreţinerea grădinii, pentru că vă permite să luptaţi cu diverşi paraziţi, precum păduchii, musca morcovului şi mana.

• macerată Tocaţi un kilogram de urzici şi puneţi-le la macerat timp de trei zile în 9 litri de apă. Aveţi grijă să acoperiţi recipientul. După trei zile, puteţi strecura soluţia obţinută. Pulverizaţi fiecare săptămână.

III. Insectele utile din grădină Unul din principiile de bază ale biodinamicii este acela că, în natură, totul îşi justifică existenţa. Astfel, nu există, de fapt, insecte bune şi insecte rele, pentru că fiecare specie joacă un rol în lanţul biologic: de exemplu, păsările care au neinspirata idee de a vă ciuguli fructele sunt, de asemenea, şi consumatoare de insecte. Cât despre cârtiţe, deşi gonite de numeroşi grădinari, devorează o mare cantitate de larve, care v-ar putea distruge grădina etc.

Numim, deci, „folositoare” aceste organisme al căror rol este util într-o grădină (ceea ce nu le împiedică, totuşi, să fie dăunătoare din alte puncte de vedere).

Spre deosebire de insecticidele chimice, care prezintă inconvenientul major de a ataca fără discernământ toate insectele, aceste „ajutoare” vizează o anumită pradă.

tradiționale de legume

55

Buburuzele Buburuzele, atât adulţii, cât şi larvele, sunt mari amatoare de larve de păduchi, din care devorează cantităţi considerabile. Larvele de buburuze pentru a combate păduchii.

Chrysopa Larvele de Chrysopa mănâncă şi ele sute de păduchi. Puteţi identifica Chrysopa după aripile mari (câţiva centimetri), palide, îndreptate spre partea din spate a corpului.

56 Figura 34 - Chrysopa

Carabii Carabii sunt nişte coleoptere pe care le veţi recunoaşte după carapacea cu reflexe verzui. Sunt deosebit de utili în grădina deoarece consumă limacşi, omizi şi larve. Prin urmare, nu îi alungaţi din locurile în care le place să se ascundă: sub pietre şi în locurile umede. Nu ies decât noaptea.

Urechelniţele Iată o insectă pe care am evocat-o deja... în paragraful despre dăunători! Urechelniţa este totuşi un foarte bun ajutor, în măsura în care se hrăneşte cu resturi organice, insecte şi gândaci. Dumneavoastră vă rămâne să găsiţi echilibrul ce trebuie păstrat între prezenţa lor utilă şi o eventuală înmulţire nedorită. Pentru a le evalua numărul, le puteţi construi adăposturi, punând cu fundul în sus vase umplute cu resturi vegetale umede. Acestea vă vor permite să localizaţi urechelniţele care se vor refugia acolo, şi, eventual, să le distrugeţi dacă sunt prea numeroase.

Capcanele ecologice În plus, există numeroase capcane ecologice pentru insecte, fondate pe acelaşi principiu: prin intermediul feromonilor sau al culorilor vii, insectele, zburăGHID pentru salvarea soiurilor

Figura 35 – Urechelnița, câteodată dăunătoare, alteori utilă

toare sau târâtoare, sunt atrase în capcane cu clei. Vechea metodă a cleiului a fost oarecum reactualizată de agricultura ecologică!

2.5.3 Erbicidarea naturală

Există posibilitatea de a elimina buruienile fără a recurge la produse de sinteză. Iată câteva trucuri care s-au dovedit eficiente. Şi nu uitaţi că buruienile participă la echilibrul natural al grădinii! Ştiaţi că apa în care aţi fiert cartofii constituie un erbicid 100% natural? Recuperaţi lichidul şi pulverizaţi-1 peste buruieni.

O altă metodă constă în acoperirea bazei plantelor cu paie, în sau chiar cu resturi de la tunderea gazonului sau de la ierburile smulse şi lăsate la uscat timp de câteva zile la soare.

Veţi evita astfel dezvoltarea buruienilor, mulţumindu-vă să le smulgeţi pe cele care vor reuşi să răzbată prin această pătură. Le veţi pune pe stratul de paie.

Grădina vă este invadată de buruieni ?

La sfârşitul iernii, acoperiţi-o cu o folie neagră de plastic, pe care o veţi fixa pe sol cu bulgări de pământ. Două luni mai târziu, iarba lipsită de lumină moare.

Grădina de-a lungul anotimpurilor Iarna este o perioadă de denudaţie şi de odihnă a solului. În fiecare an, la începutul acestei perioade, va trebui să săpaţi toate straturile la o adâncime de 20 de centimetri; utilizaţi în acest scop furca de săpat.

Pământul astfel săpat este lăsat sub formă de bulgări mari. Nu e nevoie să vă apucaţi să fărâmiţaţi bulgării, pentru că veţi lăsa acest lucru în grija gerurilor iernii. La începutul primăverii, veţi săpa din nou, dar uşor, cu hârleţul, până la o adâncime cuprinsă între 10 şi 15 centimetri, fără a intra în profunzime. Apoi veţi nivela solul, înainte de a trasa din nou brazdele şi aleile: după cum am arătat tradiționale de legume

57

mai devreme, trebuie să refaceţi planul grădinii în fiecare an, din cauza rotaţiei culturilor. În timpul perioadei de hibernare, din martie până în noiembrie, aceeaşi brazdă poate suporta cel puţin două culturi succesive; între fiecare dintre ele trebuie să săpaţi din nou solul, la o adâncime de 30 de centimetri, şi să îi acordaţi un repaus de 15 zile.

Pe durata iernii va trebui să menţineţi solul foarte afânat şi foarte curat. Pentru asta, veţi folosi săpăliga, hârleţul sau grifa. Plivitul, practicat de două până la patru ori pe an, în funcţie de cultură şi anotimp, permite distrugerea buruienilor şi aeriseşte pământul. În plus, o simplă răscolire a solului permite economisirea apei folosite la udat.

58

GHID pentru salvarea soiurilor

CAPITOLUL 3.

Tehnologii de cultivare a legumelor și producere de semințe

3.1 TOMATE - Roșii Specii: Lycopersicon lycopersicon (syn. L. esculentum), L. pimpinellifolium Familia: SOLANACEAE “Roșiile” se găsesc într-o gamă largă de forme, mărimi şi culori, deşi dacă leam căuta prin magazine, am găsi doar câteva feluri. Culoarea fructelor poate va-

Figura 36 – Varietate de tomată tradițională

ria de la culoarea roşie, standard, la galben, crem şi roz la mov închis; nuanţa finală este o combinaţie dintre culoarea pulpei şi culoarea învelişului. De asemenea, există fructe care sunt striate şi fructe care sunt verzi şi la maturitate.

Cele mai mici tomate sunt cele de dimensiunea coacăzelor, iar cele mai mari sunt cele denumite “inimă de bou”. Între aceste două extreme avem tomatele în formă de prună sau de pară, sau pe cele care au puncte ori striaţii. Şi pulpa fructului poate varia, de la tomatele cu miez lichid, care sunt bune pentru salate, la cele cu miez solid, bune tradiționale de legume

59

pentru supe şi sosuri. Tomatele bune pentru “umpluturi” au coaja tare şi sunt aproape goale în interior, ca un ardei. Aroma unei tomate, aşadar, depinde de varietate, însă este afectată şi de condiţiile de creştere şi de stadiul la care sunt culese.

Clasificare Plantele de tomate, în general, sunt clasificate ca fiind ori “determinate” (tufişuri), ori “nedeterminate” (viţe). Cele care cresc în viţă au un singur lăstar principal care creşte până când omul – sau condiţiile de creştere – îl opresc. Pe de cealaltă parte, lăstarii tomatelor ce cresc în tufişuri se opresc singuri din creştere, mai devreme sau mai târziu, din cauză că ajung să înflorească. Totuşi, unele soiuri mai vechi, varietăţi mai puţin ameliorate, nu se încadrează bine în nicio categorie.

Soiurile de tomate variază şi din punct de vedere al perioadei de maturizare a fructului şi din punct de vedere al toleranţei la frig şi al rezistenţei la boli, mai ales la bolile virale şi la mana cartofului. Se spune că forma şi dimensiunea frunzei uneori afectează felul în care va rezista planta la frig, cele de tip “frunza-cartofului”, care au frunze mari, dintr-o singură bucată, sunt cele mai tolerante la frig.

Scurt istoric

60

În secolul al XVII-lea, tomatele, care nu demult ajunseseră în sudul Europei, din America de Sud, erau crescute doar ca nişte curiozităţi, cu scop ornamental.

Pe la începutul anilor 1800, tomatele mari, roşii, galbene, cherry şi cele în formă de pară au început să apară în listele de seminţe, la secţiunea legumelor, însă mulţi priveau fructele cu suspiciune: se credea că acestea provoacă o boală de stomac, sau chiar cancer.

La începutul secolului al XX-lea, popularitatea tot mai mare a tomatei ca şi cultură comercială, atât pentru procesare cât şi pentru salate, însemna că acestea trebuiau să aibă nu doar recolte mai mari, ci şi o uniformitate mai mare. Începând cu anii 1940, amelioratorii de plante s-au concentrat mai mult pe a produce varietăţi de tufiş potrivite pentru recoltarea mecanică şi varietăţi de viţă pentru strângerea protejată a recoltei la scară largă.

Ameliorare Pe lângă recoltă mare, două dintre cerinţele principale pentru varietăţile de tufiş sunt că trebuie să producă multe fructe în timp scurt şi că fructul copt trebuie să poată rezista prelucrării mecanice – dintre care, în general, nicio caracteristică nu este folositoare grădinarilor. Unul dintre scopurile pentru care se produc varietăţi care să se crească în sere de sticlă sau în tuneluri este rezistenţa la unele dintre bolile larg răspândite care se întâlnesc în alte condiţii.

Atât recoltele bogate, cât şi rezistenţa la anumite boli, au fost obţinute prin folosirea speciei sălbatice Lycopersicon, din America centrală şi de sud, în programele de ameliorare, pentru a introduce o variaţie genetică mai mare. Cele GHID pentru salvarea soiurilor

mai multe varietăţi noi sunt acum hibrizi F1 – tomatele erau printre primele culturi pentru care s-au dezvoltat astfel de varietăţi.

Producerea de sămânță

61

Figura 37 – Salvarea semințelor de tomate tradiționale de legume

În cea mai mare parte, tomatele sunt uşor de păstrat pentru seminţe şi, cu câteva excepţii, uşor de menţinut soiul. Tomatele sunt o cultură cunoscută printre fermierii care păstrează seminţe în gospodărie. Puterea de germinare a seminţelor este de 4 – 5 ani. Înainte de a fi însămânţate, tomatele pot fi întărite prin mai multe metode organice: ținându-se în apă de cenușă, sau apă oxigenată de concentraţie 1%, sau în suc de aloe vera, în soluţie de acid boric sau bicarbonat de sodiu, în infuzie din: urzică, urzică + coada calului, rostopască, tătăneasă. Apoi se pot căli prin expunerea lor preț de câteva zile la rând seminţele în plin soare câteva ore pe zi.

Creşterea şi igienizarea Perioada de semănat răsadul este cu 50 – 60 zile înainte de plantarea lor la locul definitiv, punând la socoteală şi timpul de rasărire de 5 – 7 zile. În faza de răsad, când au atins vreo 10 – 12 cm, săptămânal, plăntuțele se pot stropi cu soluţie de lapte degresat , zer sau kefir folosind următoarea formulă: 1 l de lapte degresat , zer sau kefir la 9 l de apă + 20-30 picături de tinctură de iod. Iodul se va lupta cu bacteriile, iar acidul lactic se va opune răspândirii ciupercilor (micozelor). Ca și tratament de imunizare se poate folosi cu succes macerat de urzică cu coada calului, care întăreşte ţesutul plantei, creând un scut în faţa bolilor şi dăunătorilor. Se pot folosi multe alte tratamente fitosanitare organice de la macerate de usturi, tataneasa sau rostopască la tratamente cu muguri de brad.

62

Nu există o linie definitivă între tomatele “de seră” şi tomatele “de câmp”. Varietăţile care cresc şi se maturizează mai lent se dezvoltă cel mai bine dacă sunt plantate în seră sau într-un tunel de polietilenă; varietăţile care sunt mai robuste şi se maturizează mai rapid cresc şi afară, mai ales în zonele mai temperate, dar pot creşte şi înăuntru. În afară de căldură, marele avantaj al faptului că plantele primesc protecţia de care au nevoie este că va fi mai mică probabilitatea să se infecteze cu mana cartofului, care uneori se poate transmite prin seminţe. Perioada de vegetaţie oscilează între 110 – 140 zile, în funcţie de varietate.

Folosiţi sfoară sau pari pentru a susţine soiurile de viţă şi îndepărtaţi lăstarii laterali. Varietăţile de tufiş pot fi lăsate să se extindă, deşi atunci când cresc viguros cel mai bine este să le tundeţi pentru a rări lăstarii de pe margini – fructele de pe plantele înghesuite sunt predispuse la mucegai. Unele varietăţi mai vechi de tomate se comportă cumva ca cele de viţă, dar şi ca cele de tufiş: de exemplu, s-ar putea să nu producă ciorchini dacă sunt crescute ca o viţă, însă nu mai pot fi ţinute în frâu dacă sunt lăsate să crească necontrolat sub formă de tufiş. Unii dintre cei care păstrează seminţe cresc aceste varietăţi împărţindu-le în viţe, lăsând să se dezvolte numai un număr limitat de lăstari, distanţaţi.

Pretenţiile faţă de sol sunt modeste. Se poate dezvolta chiar şi pe un sol mai acid, dar, fireşte, ca orice plantă, iubește solul fertil și roditor. Nu-i place bălegarul proaspăt, şi nici îngrăşămintele minerale în exces. În prima fază a creșterii este foarte indicat folosirea maceratului de urzică.

GHID pentru salvarea soiurilor

Roșiile adoră căldura. Temperatura optimă de creştere este de 20 – 26ºC. Sub 16ºC, dar şi peste 30ºC încetează creşterea, nu leagă sau pierde rodul, iar sub 3ºC moare. Tomata este totodată pretențioasă și la lumină, de care are nevoie din stadiul de sămânţă şi până la recoltarea plantei mature. În lipsa luminii, dacă perioada de timp noros se prelungeşte nefiresc de mult, planta „avortează” florile sau fructele. Fructele se coc greu, işi schimbă gustul şi aroma, devin sensibile la boli şi dăunători, apar petele brune.

Tomata se udă rar, dar din belşug cu apă stătută. De la prea multă umezeală asociată cu temperaturi joase se îmbolnăveşte. Diferenţele rapide în umiditate duc la craparea fructelor.

Câteva etape de lucru importante în ciclul de cultivare sunt: copilirea, îndepărtarea frunzelor bătrâne, mușuroirea și mulcirea solului, afânarea periodică a solului.

Polenizare şi izolare Cele mai multe varietăţi de tomate nu se polenizează încrucişat, pe de o parte din cauză că structura florii nu permite acest lucru, şi pe de altă parte din cauză că tipurile de insecte care vizitează de obicei florile nu sunt prin preajmă. Mulţi cultivatori află că pot creşte aceste varietăţi la numai câţiva metri distanţă între ele şi, în continuare, să obţină seminţe pure. Totuşi, anumite soiuri mai vechi, mai puţin ameliorate – mai ales tomatele mici de dimensiunea coacăzelor (L. pimpinellifolium) şi cele mari, “inimă de bou” – este mult mai probabil să se polenizeze încrucişat. În cazul în care creşteţi mai mult decât un singur soi de acest tip de tomate exagerate, va trebui să izolaţi plantele fizic, într-o adăpost de plasă sau să ambalaţi florile individual, pentru a fi complet siguri că veţi obţine seminţe pure.

Florile se vor autopoleniza în interiorul cuştii/plasei, aşadar cadrul în care se află nu ar trebui să prezinte nicio problemă. Ca alternativă, creşteţi soiurile cât de departe puteţi unul de altul. Crescătorilor comerciali de seminţe li se recomandă să separe soiurile de tomate la o distanţă de cel puţin 30 m.

Colectarea şi curăţarea seminţelor Dacă este posibil, lăsaţi fructele să se maturizeze complet, pe plantă, înainte să le culegeţi. Dacă nu, duceţi fructele într-o încăpere şi lăsaţi-le să se coacă aşa cum le-aţi lăsa dacă le-aţi creşte pentru consum. Tăiaţi fructul copt de-a lungul, pe mijloc, şi stoarceţi sau răzuiţi seminţele şi gelul în care stau acestea, într-un borcan sau într-un bol. Nu uitaţi că unele soiuri conţin mult mai multe seminţe per fruct decât altele – iar dimensiunea fructului nu este un indicator al cantităţii de seminţe. De exemplu, unele tomate mari dau fiecare numai câte două sau trei seminţe. Tomatele, odată curăţate de seminţe, se mai pot folosi pentru consum. În cazul cantităţilor mari de tomate mici, cherry sau de genul coacăzelor, poate fi mai uşor să zdrobiţi fructul în întregime. Fructele mici se pot pune într-o pungă de plastic ce se poate sigila, pe cât este posibil se scoate aerul, iar conţinutul este zdrobit cu un făcăleţ. Apoi pulpa şi pielea se îndepărtează spălând conţinutul printr-o serie de site. tradiționale de legume

63

Unii păstrează cantităţi mici de seminţe luate direct din fruct pe o foaie de hârtie sau pe un şerveţel. Totuşi, este mai bine să curăţaţi seminţele în întregime şi să îndepărtaţi nu numai orice bucăţi de pulpă, ci şi stratul gelatinos în care stau (acesta conţine un încetinitor de germinare care împiedică seminţele din a se răspândi prin pulpa umedă a tomatei). Îndepărtarea acestui gel nu numai împiedică seminţele să se lipească în timp ce se usucă, dar uneori poate şi să împiedice transmiterea anumitor boli prin intermediul seminţelor. Puteţi să îndepărtaţi gelul lăsând amestecul de seminţe cu lichid să fermenteze natural.

64

Metoda prin fermentare Puneţi seminţele şi gelul într-un bol (dacă gelul nu este suficient, adăugaţi un volum dublu de apă – nu mai mult – suficient încât seminţele să plutească).

Acoperiţi bolul cu un material textil sau cu un capac care să permită să intre aer.

Amestecul va începe să fermenteze şi să aibă un aspect urât, de asemenea, va produce şi un miros neplăcut. Trebuie să îl lăsaţi suficient de mult încât să se descompună gelul, dar nu mai mult – altfel seminţele pot începe să germineze.

Verificaţi amestecul zilnic, să vedeţi dacă învelişul gelatinos din jurul seminţelor a fermentat de tot. La o temperatură între 20-25ºC probabil procesul va dura în jur de 10 zile; la temperaturi mai mici va dura mai mult. Când procesul este complet, luaţi cu o lingură resturile şi mucegaiul care s-a format deasupra amestecului. Adăugaţi apă pentru a limpezi seminţele, apoi turnaţi apa, cât de mult puteţi, fără să pierdeţi nicio sămânţă. Repetaţi procedeul până când apa rămâne curată, iar seminţele pe fundul vasului. Turnaţi seminţele într-o sită, spălaţi-le bine cu apă şi scoateţi sau apăsaţi, să treacă prin sită, orice rămăşiţă de pulpă.

Apoi lăsaţi-le să se scurgă. Împrăştiaţi-le, într-un strat subţire, pe o tavă sau pe o farfurie şi puneţi-le într-un loc cald, aerisit. Risipiţi seminţele cu mâna, în timp ce se usucă, să spargeţi cocoloaşele şi să se poată usca uniform. Nu e bine să păstrați semințele “la rece”, odată uscate bine, adunați semințele în sacoșe de pânză sau de hârtie și adăpostiți-le într-un loc uscat și aerisit.

3.2 ARDEI - Gras, Gogoșari, Lung, Iute Specia: Capsicum spp.

Familia: SOLANACEAE Vorba din popor spune că ardeiul este leguma favorită a grădinarilor, poate și pentru că este foarte căutat în sezonul de toamnă. În comparație cu ceea ce vedeți pe piața, paleta de varietăți de ardei pe care îi puteți crește și dumneavoastră este impresionant de largă. Există sute de varietăți de ardei, care se deosebesc cel mai remarcabil în forma și culoarea fructului, însă există și alte diferențe care țin de aspectul plantei, al frunzișului și al culorii florilor. De exemplu, există ardei iuți pitici cu flori mov și frunze delicate, pestrițe, de culoare verde și crem, care sunt la fel de frumoase și potrivite ca decorații precum orice altă plantă de ghiveci.

GHID pentru salvarea soiurilor

65

Figura 38 – Varietate tradițională de ardei

Ardeiul este la mare căutare pentru că poate fi consumat atât în stare proaspătă, de conservare, cât şi sub alte forme. Cum ar fi “bulionul de ardei kapia” sau sub formă de “ardei copt cu oţet la borcan”.

Ardeii care se vând cel mai bine sunt cei care sunt verzi la început, iar la maturitate sunt roșii, însă există soiuri care la început au o culoare alb verzui, gălbui sau mov și care se fac galben deschis, portocaliu sau maro la maturitate. Variațiile pigmenților de culoare și diferitele nivele ale zahărului din fructe le influențează aroma, așa că, de exemplu, ardeii roșii, de obicei, au un gust mai diferit, mai dulce, decât cei verzi.

Mărimea și forma fructului și, de asemenea, grosimea peretului fructului (coaja), ne ajută să determinăm cum se poate folosi o anumită varietate. Tipurile cu pulpa groasă și cărnoasă, de obicei, se potrivesc cel mai bine în salate, însă tind să fie cei mai târzii și cei mai greu de crescut în serele sau tunelurile neîncălzite. Producătorii comerciali și supermarketurile, în general, le preferă pe aceastea deoarece se păstrează mai bine pe rafturi, timp mai îndelungat, dar de cele mai multe ori, prin strădania de a crea soiuri tot mai cărnoase, se pierde cel mai important aspect căutat de consumator: aroma. tradiționale de legume

Clasificare

66

Clasificarea horticolă a sortimentului cultivat în lume diferă în funcţie de diferite criterii. În România se cultivă următoarele grupe horticole de ardei: • ardeiul gras: fructe mari, dulci, în formă de prismă, trunchi de piramidă, inimă etc.

• ardeiul gogoşar: fructe mari, dulci, rotunde, puternic turtite.

• ardeiul lung: fructe mari, dulci, cu pulpa mai subţire decât formele anterioare, de formă conică, alungită, uneori în formă de teacă, drepte sau curbate; • ardeiul iute: fructe mici, iuţi, cu pulpa subţire, de formă conic-alungită sau sferică.

• ardeiul de boia: fructe asemănătoare ardeiului lung sau iute, cu gust dulce sau iute, cu o mare concentraţie în pigmenţi coloraţi.

Deși sunt considerați a fi lungi și roșii, ardeii iuți au o gamă de culori și forme la fel de mare ca ceilalți și grade foarte diferite de iuțeală. S-ar putea să pară mai exotici, însă nu sunt mai greu de crescut decât ardeii dulci și, de fapt, adesea sunt mult mai toleranți la temperaturi extreme și la fertilitate mai slabă. Condițiile de creștere pot avea un anumit efect asupra iuțimii fructului însă, în primul rând, aceasta depinde de soi. Există chiar și o unitate de măsură specială, științifică, pentru iuțeală, numită scoville. Cei mai dulci și nepiperați ardei se încadrează între 300-660 de scovilli, iar cei mai iuți ardei – cei cu un aspect inofensiv – se încadrează între 200.000 – 350.000. O mare parte a iuțelii se află în semințe și în nervurile medulare interne ale fructelor, așa că este nevoie de multă grijă atunci când se pregătesc ardeii chilli pentru consum sau pentru a le păstra semințele. La fel ca ardeii dulci, grosimea peretelui fructului poate să varieze de la o varietate la alta – e bine de știut dacă intenționați să vă uscați recolta, deoarece cei cu pereți subțiri sunt cei mai ușor de uscat cu succes.

Scurt istoric Ardeii au fost aduși în Europa din America de Sud, de către exploratorii spanioli pe la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea și, foarte rapid, au ajuns să facă parte din grădinile din sudul și estul Europei deopotrivă și în alte părți ale lumii, mai ales în India. Deși au fost descrise diferite tipuri de ardei de către specialiștii secolelor XVI și XVII, în nordul Europei şi în Marea Britanie utilizarea acestora era limitată. Ardeii chilli erau crescuți în sere, uneori de ornament, uneori pentru uscare și măcinare, pentru a servi drept condiment.

Ardeii mari, dulci, folosiți ca legumă și în salate, cu care suntem foarte familiarizați astăzi, atunci erau necunoscuți și au început să fie vânduți la scară largă doar prin anii 1960.

Ameliorare Munca recentă de ameliorare s-a concentrat mai mult pe ardeii dulci decât pe cei iuți, deseori având ca scop producerea soiurilor hibride F1 cu rezistență la boli, mai ales la bolile virale.

GHID pentru salvarea soiurilor

Producerea de sămânță Ardeii și chilli sunt destul de ușor de păstrat pentru semințe, mai ales atunci când creșteți un singur soi. Ocupă foarte puțin spațiu și deseori puteți extrage semințele atunci când folosiți fructul în bucătărie. Dar să incepem cu descrierea cultivării: Exigente ecologice Ardeiul este o plantă destul de pretențioasă. Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 15°C, iar cea optima de 25-28°C. La temperatura minimă, germinarea are loc după 18 – 20 zile și chiar mai mult, iar la cea optima în 9 – 11 zile. Producția cea mai bogată se obține atunci când în sol se menține o umiditate de 65%. Temperatura apei de udare este foarte importantă, mai ales la cultura în sere, unde producția cea mai mare s-a obținut atunci când apa de udare a avut temperatura de 25 – 27°C. Ardeiul are pretenții foarte ridicate față de aer, în mod deosebit în sere, în perioada fructificării, când plantele cer aer proaspăt. Este sensibil la curenții reci de aer.

Creșterea și igienizarea Cele patru tipuri de ardei se cultivă bine după lucernă, trifoi, mazăre, fasole, dar se pot cultiva şi după rădăcinoase (sfeclă, ţelină), bulboase (ceapă, usturoi) şi bostănoase. Îngrăşarea terenului se face toamna, odată la doi ani se aplică 4-5 kg gunoi de grajd pe metru pătrat.

Ardeiul se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor. Semănatul se realizează în perioada 15 februarie – 1 martie, având în vedere climatul regional (data ultimului îngheț). Seminţele se seamănă în lădiţe din lemn sau ghivece din plastic (jardiniere) care, în prealabil, au fost umplute cu mraniţă (pământ – 60%, nisip -10% şi gunoi de grajd fermentat -30% ). Dacă semănăm în lădiţe din lemn sau din plastic, după 20 de zile de la răsărire după ce s-au format primele două frunze, se plantează câte 2-3 plăntuţe în pahare de unică folosinţă, care au fost umplute în prealabil cu mraniţă şi s-a făcut o gaură la fundul fiecărui pahar. Puneţi răsadurile în geam dacă nu aveţi spaţii încălzite şi luminate. Răsadurile de ardei sunt mult mai sensibile decât cele de tomate, dacă nu vor avea lumină şi căldură suficientă, se vor îngălbeni şi chiar se vor îmbolnăvi. Plăntuţele se udă ori de câte ori este nevoie cu o stropitoare. Cu câteva zile înainte de plantare răsadurile se călesc prin scoaterea în timpul zilei pe o terasă, iar cu câteva ore înainte de scoaterea răsadurilor se udă abundent. Plantarea se începe când în sol se realizează temperaturi de peste 15°C, începând cu sfârşitul lunii aprilie până la mijlocul lunii mai, în funcţie de zona de cultură.

Foarte important ca ardeii să nu fie plantați după tomate și vinete, pentru că au boli comune. În comparaţie cu răsadul de gogoşar şi ardei gras, răsadul de ardei kapia este mult mai greu de făcut deoarece are un ritm de creştere mai lent.

Ardeii se plantează în gropi mici (cuiburi) care au o adâncime de 7-8 cm, la distanţe de 70 cm între rânduri, iar între plante pe rând distanţele sunt de 20 – 25 cm. Udarea se face imediat după plantare pentru asigurarea prinderii. Se pune aproximativ 1 litru de apă la fiecare plantă. După care nu se mai udă 2-3 săptămâni pentru a determina plantele să se fixeze bine în pământ. Udările se repetă în funcţie de temperatura zilnică şi de frecvenţa ploilor. tradiționale de legume

67

În timpul creșterii plantelor, pe lângă munca de înlăturare a buruienilor, se mai pot întreține plantele cu preparate organice ca: maceratul de pelin sau cea de urzică.

68

Polenizare și izolare Ardeii sunt, în cea mai mare parte, o cultură care se încrucișează în cadrul speciei, așa că ar trebui să aveți succes în a menține o varietate pentru o perioadă scurtă de timp prin păstrarea semințelor doar de la două sau trei plante.

Deși este preferabil să folosiți mai multe. Îndepărtați orice plante care nu par sănătoase sau care sunt foarte diferite de celelalte din punct de vedere al formei și culorii frunzelor, sau al aspectului.

Florile de ardei și iute se autopolenizează. Dacă vremea este liniștită, scuturați cu grijă plantele pentru a deplasa polenul; acest lucru ar putea ajuta florile să se polenizeze. Polenizarea poate eșua uneori din cauza condițiilor proaste de creștere – de exemplu, dacă temperatura este prea rece sau prea caldă, sau dacă atmosfera este prea uscată.

Deși obișnuiesc să se autopolenizeze, și insectele ar putea transfera polenul de la o floare la alta și de la o plantă la alta. Așadar, pot avea loc încrucișări nedorite atunci când creșteți mai mult de o varietate. Pentru a preveni acest lucru, puteți izola plantele într-o cușcă de plasă, sau puteți ambala individual fiecare inflorescență. N-ar trebui să fie nevoie să introduceți insecte în cuști sau să le polenizați manual. Ca și alternativă, puteți ține diferitele varietăți la depărtare una de cealaltă: distanțele recomandate de izolare pentru ardei menționați în această lucrare variază între 30 și 200 m. Plantele de diferite soiuri pot fi crescute separat în sere sau tuneluri.

Colectarea și curățarea semințelor Semințele sunt gata pentru recoltă atunci când fructul s-a maturat până a ajuns la culoarea sa finală – alegeți doar fructele de formă, culoare și mărime tipice varietății. În cazul ardeilor mari, dulci, cu un cuțit, tăiați peretele fructului în jurul tulpinei, iar apoi în jos, pe fiecare parte – de obicei, mijlocul iese cu toate semințele atașate de el și este mai ușor să le dați jos. În cazul ardeilor mai mici, cu pereți mai subțiri, și în cazul ardeilor chilli, unele semințe de obicei se lipesc de pereți și trebuie să fie înlăturate. Răzuiți semințele de pe pereți pe o tavă sau o farfurie și lăsați-le într-un loc cald și aerisit până sunt complet uscate. Nu este nevoie de nicio altă curățare. Procesul de răzuire se poate face într-o pungă de plastic pentru a împiedica semințele să sară în toate părțile – după care se pot goli cu ușurință din plasă pe o tavă.

Tratați ardeii iuți cu grijă extremă, deoarece substanța iute din nervuri și semințe poate fi periculoasă, mai ales dacă vă intră în ochi, iar dacă vă ajunge pe pielea mâinilor nu este ușor de spălat jos. Purtați mănuși groase de cauciuc atunci când scoateți semințele și nu vă atingeți ochii sau fața. Lucrați într-un spațiu bine ventilat, deoarece aceștia emană și un miros foarte puternic.

GHID pentru salvarea soiurilor

3.3 CASTRAVEȚI Specia: Cucumis sativus Familia: CUCURBITACEAE

Figura 39 – Varietate tradițională de castraveți

Castraveții sunt categorisiți în general după soiuri de seră și soiuri de exterior.

Castraveții de seră au fructele lungi, verzi și ușor cilindrice – sunt varietățile care se cultivau în grădinile mănăstirești și serveau drept gustări, iar uneori li se spune castraveți “englezești”. Pentru grădinarii și țăranii care își păstrează semințele în gospodării, o caracteristică importantă a castraveților de seră este că produc fructe fără să se polenizeze, deși acest fruct, în mod natural, este fără semințe.

Castraveții striați tradiționali, pe de altă parte, sunt scurți și au coaja mai groasă și mai tare, uneori prezintă spini sau perișori. Spre deosebire de castraveții de seră, aceștia au nevoie de polenizare pentru producerea fructelor și trebuie să fie culeși devreme dacă sunt destinați consumului, înainte ca semințele să devină tari. “Cornișonii”, care de obicei sunt și mai tari, nu sunt doar castraveți imaturi, ci și un soi striat cu fructe mici, uneori au coaja mai uscată, lucru care-i face buni de pus la murat.

Ameliorare Selecționarea modernă a înlocuit în mare măsură castraveții tradiționali de seră cu soiurile hibride F1 “femele în totalitate”, care produc fructe lungi și drepte similare și care necesită aceeași grijă privind condițiile de creștere. Acestea avantajează crescătorii comerciali deoarece nu produc flori masculine: fiecare floare produce un fruct și nu pot fi polenizate, lucru care poate face ca fructul să fie amar sau diform. În același timp, selecționarea soiurilor striate s-a axat pe a face fructul să arate mai mult ca cele de seră, iar plantele să fie mai compacte și să producă o recoltă mai mare. Din nou, multe din acestea sunt hibrizi F1.

Totuși, pentru grădinari, soiurile tradiționale, și de seră și striați, pot produce recolte la fel ca unii dintre hibrizi și, desigur, pot fi păstrate pentru semințe. La tradiționale de legume

69

fel ca soiurile verzi, cilindrice, există unele soiuri striate cu coajă albă sau galbenă și unele care sunt rotunde sau ovale, spinoase sau cu crestături.

Producerea de sămânță Creșterea și igienizarea Creșteți soiurile ca și pe cele folosite pentru hrană: răsadurile trebuie să se facă înăuntru, iar în unele zone reci s-ar putea să fie mai bine să creșteți chiar și castraveți “striați”, oferindu-le o anumită protecție pentru a vă asigura că fructele ajung la maturitate. În timpul creşterii, îndepărtați orice plantă care nu pare

Figura 40 – Salvarea semințelor de castraveți

70

sănătoasă; frunzele diforme cu pete galbene sunt un semn al virusului mozaicului castravetelui, care poate fi transmis prin semințe.

Castravetele preferă un teren nisipos, bine drenat, bogat în substanțe organice. Se pregătește terenul din toamnă prin: săpat adânc, fertilizare dacă este posibil cu puțin gunoi de grajd. La începutul primăverii se poate semăna salată și ridichi înainte de castraveti, toamna se poate planta ceapă verde. Castravetele se poate semăna sau răsădi. Semănatul în grădină se poate face spre sfârșitul lunii aprilie. Plăntuțele se poți răsădi la începutul lunii mai. Distanta între rânduri la castravete trebuie să fie de minim 80-100 de centimetri, iar intre plante pe rând de cel putin 50 centimetri. Castravetele este o plantă urcătoare, de aceea după semănat se pregătește o plasă, o rețea de araci pe care să urce.

De asemenea se pot semăna doua trei plante de castraveți intercalat cu salată, varză de toamnă. Este binevenit și semănatul de plante aromate; busuioc, menta, patrunjel.

Castravetele iubește apa dar nu în exces, lipsa apei determina un gust amar.

Atenție la irigat sa nu se ude frunzele. Se prășește pentru îndepărtarea buruienilor și pentru aeresirea rădăcinilor. Frunzele uscate și mai ales cele care ating pământul se îndepărtează.

Polenizarea și izolarea În mod natural, castraveții au flori separate de sex feminin și masculin, dintre care ambele există, de obicei, pe aceeași plantă în același timp. Nu vă îngrijorați dacă la început apar doar florile masculine deoarece este normal.

Insectele, în special albinele, de obicei poartă polenul de la florile masculine la cele feminine chiar dacă se află pe aceeași plantă sau pe plante diferite. La GHID pentru salvarea soiurilor

soiurile tradiționale striate, trebuie să aibă loc polenizarea pentru a produce fructe. La soiurile tradiționale de seră, se produc fructe mai bune fără polenizare, așa că pentru o recoltă comestibilă se previne acest lucru prin îndepărtarea florilor masculine sau prin excluderea insectelor din seră. Astfel, florile feminine produc fructe în mod spontan, dar fără semințe. Pentru a păstra semințe trebuie să lăsați câteva flori masculine și ori să permiteți insectelor să polenizeze florile feminine care sunt deschise în același timp, sau să izolați florile și să le polenizați manual.

De asemenea, puteți folosi izolarea și polenizarea manuală și pentru a evita polenizarea încrucișată dacă dumneavoastră – sau vecinii dumneavoastră – creșteți alte soiuri. Nu este dificil. Producătorilor comerciali de semințe li se recomandă să izoleze soiurile diferite de castraveți la o distanță de cel puțin 1000 m.

Deși castraveții sunt specii care se încrucișează cu alte varietăţi, de obicei, consangvinizarea nu afectează grav sănătatea soiului – adică să se păstreze semințe de la doar una sau două plante. Cu toate acestea, este de preferat să se crească mai multe – în jur de șase dacă este posibil – și să se transfere polenul de la o plantă la alta.

Recoltarea și curățarea semințelor Atunci când fructul se află într-un stadiu comestibil, selecționați-le și etichetați-le pe cele pe care vreți să continuați să le creșteți pentru semințe: ar trebui să fie tipice soiului după mărime, formă și culoare. Acestor fructe trebuie să li se permită să se matureze pe plantă după ce au trecut de stadiul comestibil, până încep să se înmoaie și să își schimbe culoarea, apoi le puteți tăia de pe plantă și le puteți ține câteva săptămâni într-un loc cald și uscat pentru finalizarea procesului de maturare.

Culoarea fructului matur de castravete este specifică soiului și poate fi destul de diferită atunci când îl consumați: de exemplu, unele soiuri se fac galbene, iar altele portocaliu închis. În acest stadiu, când tăiați fructul în două, semințele și gelul lichid ar trebui să se poată îndepărta ușor prin raclare într-un recipient.

După ce fructul este lăsat să se matureze, deseori gelul se dă jos de pe semințe cu ușurință, iar, de obicei, semințele se pot curăța doar prin spălarea acestora, într-o strecurătoare. Totuși, în unele cazuri, gospodarii care își păstrează semințele observă că e nevoie ca acel amestec de semințe/suc trebuie să fermenteze. Adăugați un volum aproximativ egal de apă și lăsați amestecul într-un loc cald timp de o zi sau două, și amestecați din când în când. Se va forma un strat mucegăios, urât mirositor, la suprafață. La sfârșitul acestei perioade adăugați mai multă apă și amestecați. Semințele bune ar trebui să se ducă la fund, putând astfel să scurgeți cu grijă reziduurile și să spălați semințele ca înainte. Împrăștiați semințele curate într-un strat subțire pe o tavă sau o farfurie (pe orice cu o suprafață lucioasă, ca să nu se lipească) și puneți-le într-un loc cald și aerisit. Mișcați-le dintr-o parte în alta în timp ce se usucă, pentru a nu se forma bulgări și pentru a le ajuta să se usuce uniform. Sunt gata pentru stocare atunci când se pot rupe în două, nu atunci când se îndoaie.

tradiționale de legume

71

3.4 Dovleac, Dovlecel Specia: Cucurbita pepo, C. maxima, C. moschata Familia: CUCURBITACEAE

Figura 41 – Varietate tradițională de dovleac

Dovleacul este vedeta unei toamne târzii frumoase. Atunci când credem ca gradina noastră se oprește din a ne oferi bunătăți proaspete, asul din mâneca vine in forma “bostanului” sau a “dovleceilor”, pentru a ne da un aport consistent de vitamine, pregatindu-ne pentru o iarna friguroasa.

Istoric

72

Dovleacul este originar din America de sud, unde crește și sub formă sălbatică. A fost introdusă într-o epocă timpurie în Europa (sfârșitul sec. XVI) la câţiva zeci de ani după prima călătorie a lui Columb. A devenit foarte repede cunoscut şi pentru proporţiile sale mari în comparaţie cu celelalte rude leguminoase. Ţara lui de baştină este Peru, de unde a fost “exportat” de către conchistadorii spanioli.

Clasificare Cel mai avantajos mod de a clasifica acest grup foarte de legume este ori în dovlecei „de vară“, ori în dovlecei „de iarnă“.

Dovleceii de vară sunt cei care se consumă proaspeţi când învelişul şi seminţele sunt încă slab dezvoltate. Aceştia includ atât dovleceii zucchini şi dovleceii tradiţionali, cât şi alte tipuri, de forme diversificate in colorație si forme. Mulţi dintre dovleceii de vară au mai degrabă nişte plante stufoase, şi nu viţe lungi, târâtoare.

Dovleceii de iarnă sunt cei care se consumă la maturitate, după ce şi-au format un înveliş tare, şi adesea se pot depozita până la 6 luni. Denumirea de dovleac, de obicei, se foloseşte pentru aceia mari, rotunzi şi portocalii sau albastre, însă dovleceii de iarnă au tot felul de forme şi dimensiuni. Culorile pot varia de la crem gălbui şi de la gri şi verde până la portocaliu intens; învelişul poate să fie fin la atingere sau plin de verucozități; unele fructe sunt suficient de mici încât să fie transportate în mână, pe când pentru altele pot atinge și câteva zeci de kilograme. Una dintre cele mai importante calităţi ale acestora este textura miezului – poate fi omogen sau aţos, dens sau apos, dulce sau fără gust. Textura va determina cum se poate folosi cel mai bine varietatea de dovlecel în bucătărie și alimentație.

GHID pentru salvarea soiurilor

Şi celelalte părţi ale plantei de dovlecel se pot utiliza: florile pot fi umplute, rulate sub formă de clătite, sau folosite în salate sau supe iar, în Asia, lujerul şi mugurii se culeg ca verdeţuri pentru mâncăruri. Există şi varietăţi ale căror seminţe nu au un înveliş tare şi pot servi ca gustare nutritivă în starea în care se găsesc.

Producerea de sămânță Creşterea şi igienizarea Semănaţi seminţele aşa cum le semănaţi în mod normal pentru consum. Faceţi răsadurile în ghivece, într-o răsadniță sau o seră încălzită, dacă este posibil, pentru a se face cât mai timpuriu, deoarece fructele au nevoie de câteva luni pentru a creşte şi a se maturiza pentru a produce seminţe coapte. Dacă vă permit condiţiile puteți să semănați direct în sol, sau pe gunoiul de grajd fermentat.

73

Figura 42 – Salvarea semințelor de dovleac

Este important să creşteţi cât de multe plante puteţi pentru a face posibilă polenizarea între ele şi pentru igienizare. Crescătorii profesionişti consideră că trebuie să fie minim şase plante pentru a menţine un soi. Cu toate acestea, deşi dovleceii se încrucişează cu alte varietăţi, nu vor suferi prea mult din cauza consangvinizării, iar cei mai mulţi țărani care păstrează seminţe nu cresc mai mult de două sau trei plante.

Odată ce plantele au început să crească, aveţi grijă la orice plantă al cărei frunziş este foarte diferit de restul, sau care arată nesănătos, şi îndepărtaţi-le pe loc. Frunzele zbârcite şi/sau cele care prezintă pete galbene pot fi un simptom al virusului mozaicului de castravete, care se transmite prin seminţe. tradiționale de legume

În ceea ce privește factorii climatici, cerințele dovlecilor sunt asemănătoare cu cele ale castraveților. Semințele germinează in aproximativ 15 zile la o temperatură minimă de 12-14°C și în aproximativ 7 zile la o temperatură optimă de 20-25°C. Planta necesită multă lumină, și, de asemenea dovlecelul are cerințe ridicate de umiditate, având un coeficient de transpirație foarte mare, dar datorită rădăcinilor bine dezvoltate suportă bine perioadele de secetă.

74

Polenizarea şi izolarea Dovlecii au flori masculine şi feminine, separate, pe aceeaşi plantă, iar în general sunt polenizate de către albine; acestea transportă polenul între florile deschise, atât pe aceeaşi plantă, cât şi pe plante diferite. Varietăţile de aceeaşi specie se polenizează încrucişat, cu rapiditate, pe distanţe mari. Acest lucru nu se aplică de obicei şi varietăţilor de specii diferite, dar presupunerea generală este că toate varietăţile care sunt cultivate se vor încrucişa între ele, dar şi cu ale vecinilor.

Dacă aveţi o grădină izolată şi creşteţi doar un soi, atât pentru consum cât şi pentru seminţe, nu trebuie să vă faceţi griji legat de polenizarea încrucişată.

Totuşi, dacă există alţi dovleci care înfloresc în apropiere, va trebui să ambalaţi şi să polenizaţi manual fiecare floare. Dat fiind că dovlecii produc nişte plante mari, frumoase, acest procedeu nu este dificil şi nici nu prea poate da greş. Crescătorilor comerciali de seminţe li se recomandă să izoleze fiecare varietate de dovlecel, la o distanţă de 1 km sau mai mult.

De îndată ce încep să se formeze fructele, verificaţi dacă arată conform soiului. Este important ca orice plantă care are fructe “ciudate” să nu contribuie la următoarea generaţie de seminţe. În cazul în care ambalaţi şi polenizaţi florile manual, nu folosiţi florile plantelor respective. Dacă nu, îndepărtaţi plantele imediat. Totuşi, seminţele din fructele celorlalte plante, care deja s-au format, se poate să fi fost deja contaminate.

Marcaţi fructele pe care le păstraţi pentru seminţe şi lăsaţi-le pe plantă până când ajung la maturitate: învelişul devine mai tare şi, de obicei, îşi schimbă culoarea. Acesta este stadiul în care se culeg dovleceii de iarnă pentru conservare şi consum, însă este cu mult dincolo de stadiul normal de consum al dovleceilor de vară, precum zucchini sau alţii. Culegeţi fructele şi ţineţi-le într-un spaţiu cald, uscat şi aerisit, pentru ca seminţele să ajungă la maturitate – rafturile din seră ar fi ideale, însă arată destul de bine să poată fi ţinute şi pe orice pervaz însorit.

De obicei, se poate deduce după aspect dacă seminţele au ajuns la maturitate.

După cel puţin trei sau patru săptămâni, fructele ar trebui să fie suficient de coapte încât să le puteţi tăia în două şi să scoateţi seminţele – în cazul dovleceilor de iarnă, puteţi aştepta până când îi tăiaţi pentru consum. Spălaţi seminţele şi îndepărtaţi fibrele. Dacă le agitați, într-un bol cu apă, seminţele bune ar trebui să meargă pe fundul vasului, iar cele imature sau resturile nefolositoare ar trebui să plutească şi se pot turna afară odată cu apa. Scurgeţi seminţele într-o sită şi împrăştiaţi-le pe o tavă sau pe o farfurie într-un loc cald, uscat şi aerisit, ca să se usuce.

GHID pentru salvarea soiurilor

3.5 FASOLE - verde, cățărătoare, pitică Specia: Phasoleus vulgaris, coccineus Familia: LEGUMINOSAE Povestea domesticirii acestei plante atât de nutritive începe in America Centrală și de Sud, locul lor de baștină, unde triburile indiene au atribuit o importantă semnificație spirituală varietăților cultivate, iar odată ajunși în Europa, mulți țărani care își păstrează semințele în gospodării prezintă același legătură emoțională.

Soiurile de fasole prezintă o mare varietate de culori, forme și mărimi ale păstăilor, dar și ale semințelor, de asemenea, prezintă o varietate de culori ale

Figura 43 – Varietate tradițională de fasole

florilor. Acestea variază de la semințele lucioase, pământii până la cele pătate, de culoare roșu deschis. Soiurile căţărătoare aduc o pată de culoare între straturile de legume, cățărându-se pe orice de la o mică structură de bețe la alte plante cu care conviețuiesc. Există și câteva varietăți pitice și unele cu flori de culori diferite: albe sau alb cu roșu sau, ocazional, roz portocaliu.

Clasificare Caracteristice fasolei verzi sunt importante pentru clasificarea acestora și depind de tipul plantelor (pitice sau cățărătoare), durata de maturizare (timpurie sau târzie), tăria “aței” sau a “pergamentului” păstăilor. Abilitatea de a crește la temperaturi reci este, de asemenea, o calitate care merită să fie urmărită la soiurile păstrate în gospodării. În anumite descrieri vechi, fasolei verde agățătoare i se spune și “cățărătoare”, iar acest lucru adaugă la confuzia dintre acestea și adevăra fasole cățărătoare (Phasoleus coccinus) care încă se cultivă de unii grădinari și astăzi, mai ales soiurile care au fost transmise de la unii la alții decât cele cumpărate din cataloguri. Fasolea cățărătoare, de obicei, are boabele mult mai mari decât fasolea verde și flori roșii sau albe. O diferență botanică ce le deosebește cu ușurință este felul în care apar răsadurile. Soiurile de fasole verde uneori sunt clasificate în funcție de utilizarea lor: păstăii pot fi considerate legume pentru consum atunci când sunt proaspeți; boabele din interior pot fi curățite și gătite atunci când sunt proaspete; sau boabele se pot usca, iar apoi se pot înmuia pentru consumul pe timpul iernii. Totuși, nu există categorii distincte, din moment ce multe soiuri pot fi folosite în mai multe feluri, mai ales atunci când sunt crescute în grădină unde nu există nicio presiune comercială. tradiționale de legume

75

Aspectul plantei și culoarea florilor sale sunt două caracteristici după care fasolea se poate clasifica ușor. Altfel, varietățile pot fi greu de diferențiat, din moment ce în multe cazuri le diferă doar lungimea, lățimea, felul în care cresc și textura păstăilor. Acestea sunt calități care trebuie menținute prin selecționări continue ale varietății și, uneori, pot varia în funcție de condițiile de creștere.

Vremea caldă, de exemplu, poate influența boabele din păstăi să se dezvolte mai rapid și să nu crească mai lungi.

Culoarea semințelor fasolei căţărătoare, de asemenea, diferă în funcție de varietate. Cele albe ca făina la maturitate au semințe albe, iar acestea sunt tipurile preferate în țările în care sunt crescute pentru semințe, preparate proaspete sau uscate, și mai puțin pentru păstăi. Fasolea cățărătoare cu flori bicolore au semințe de culoare cafeniu deschis cu pete maro. Varietățile cu flori roșii au semințele de culoare mov deschis, cu pete negre, deși semințele negre sunt comune și mulți grădinari le-au selecționat de-a lungul anilor pentru a produce propriile lor varietăți de fasole cățărătoare cu boabe negre. În trecut, câteva soiuri comerciale aveau, de asemenea, semințe negre. Fasolea cățărătoare aproape întotdeauna are păstăi complet verzi, însă unele varietăți mai vechi prezentau o nuanță roșie sau mov. Din punct de vedere comercial, această trăsătură a fost îndepărtată prin selecție, din cauză că se considera că strică aspectul fasolei, însă, încă există unele varietăți vechi păstrate în gospodării, dintre care unele produc niște păstăi de un mov puternic.

76

Scurt istoric Fasolea verde a fost adusă din America, cândva după anii 1500. Multe din soiurile de fasole ajunse în comerțul american cu semințe din timpul secolului XIX erau soiuri locale crescute de indieni. De asemenea, fasolea cățărătoare a fost larg întâlnită în secolul al XVII-lea, însă în acea perioadă, erau folosite ca plante ornamentale. Selecția făcută de-a lungul anilor a dus la înflorirea mai timpurie și la păstăi mai cărnoși, iar pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, fasolea cățărătoare cu boabe roșii era folosită ca și cultură de legume.

Ameliorare Pe lângă recoltele mai mari, amelioratorii de plante au avut ca țintă continuă varietățile cu păstăi mai lungi, mai subțiri și mai cărnoși. Soiurile vechi tind să aibă păstăi mai scurți dar pentru cei mai mulți țărani acest lucru nu contează, ba chiar poate fi un avantaj deoarece varietățile cu păstăi mai scurți, în general, înfloresc și produc recolte mai devreme.

Lipsa ațelor este o altă caracteristică a multora dintre soiurile moderne, introdusă pentru prima oară de soiul Desiree la sfârșitul anilor 1960. Pe lângă recoltele bogate și păstăi lungi, subțiri, amelioratorii moderni caută ca fasolea să prezinte și rezistență la boli, iar valoarea ornamentală a acestora pare să fie din nou apreciată.

Producerea de sămânță

GHID pentru salvarea soiurilor

Fasolea este una dintre cele mai populare culturi în rândul comunităților țărănești din Romania. Semințele se pot colecta de la plante cultivate pentru hrană, iar, cu siguranță, semințele vor da o recoltă bună de păstăi în anul următor. Totuși, fasolea cățărătoare se încrucișează rapid cu alte soiuri, deci trebuie ținută o distanță semnificativă (200m).

Din fericire, fasolea verde are flori care aproape întotdeauna se polenizează singure. Chiar dacă diferite soiuri se cultivă unele lângă altele, de obicei nu prezintă nicio problemă, însă dacă este posibil, se pot separa prin câțiva metri, sau plantând un rând de altă cultură între ele.

Exigente ecologice Fasolea este o plantă iubitoare de căldură. Seminţele germinează la temperatura de 8 – 10 °C, iar în timpul vegetaţiei necesită o temperatură de 20 – 25 °C. Temperaturile joase întârzie creşterea şi dezvoltarea, iar gerurile, chiar de 0 °C distrug cultura. Temperaturile prea ridicate (peste 25°C) mai ales în perioada înfloririi, nu-i sunt asemenea favorabile.

Fasolea preferă regiunile din zona de cultura a porumbului, suportând mai ușor seceta solului decât seceta atmosferică, și tocmai de aceea se dezvoltă foarte bine în cultura intercalată de porumb. Sunt contraindicate solurile compacte si cu stagnări de apă.

Spre deosebire de fasolea verde, cea cățărătoare de obicei nu se cultivă în seră sau în tuneluri, din două aspecte: din cauza lipsei de insecte pentru polenizare și din cauză că păstăii nu se dezvoltă la temperaturi mai mari, mai ales dacă este cald peste noapte (cam peste 14°C).

Foarte bune plante premergătoare sunt cerealele păioase. Bune plante premergătoare sunt porumbul, sfecla de zahăr, cartofii. Medii plante premergatoare sunt inul, rapița sau ricinul. Sunt contraindicate floarea soarelui, leguminoasele si in special fasolea.

Creșterea și igienizarea Rădăcina fasolei trebuie să fie cât de adânc posibil în pământ, dacă vreți ca semințele să ajungă la maturitate, așa că semănatul trebuie făcut cât de devreme posibil. În zonele reci, se pot face răsaduri în seră sau în casă. Pentru a menține sănătatea și diversitatea genetică a soiului – dacă este posibil, trebuie cultivate cel puțin 20-30 plante.

Dat fiind faptul ca fasolea este o specie sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor se recomandă o rotaţie anuală. Bune premergătoare sunt culturile de tomate, ardei, vinete, ţelină. Petele închise la culoare înconjurate de cercuri gălbui sunt un semn de mălură, iar petele neregulate galbene sunt un semn al virusului mozaicului, ambele sunt boli comune purtate de semințe. Unele soiuri de fasole verde sunt mai sensibile la bolile cauzate de virusuri decât altele.

Combaterea ecologică presupune măsuri preventive ca: • revenirea culturii pe aceeaşi parcelă după 4 ani pentru evitarea atacului de bacterioză; • cultivarea fasolei în benzi alternative cu porumb cu rândurile orientate perpendicular pe direcţia vântului dominant; se recomandă semănatul tradiționale de legume

77

•

după data de 15 mai pentru a se evita temperaturile scăzute care pot surveni în timpul răsăririi şi care sensibilizează planta la atacul principalelor boli foliare. evitarea efectuării de lucrări mecanice sau manuale când plantele sunt umede (rouă, ploaie, după irigat).

Polenizare și izolare Cei mai mulți țărani care păstrează semințe cresc plantele atârnate pe fire sau pe araci, păstrând aceeași distanță între ele ca pentru o cultură obișnuită, însă dacă se lasă un spațiu mai mare între ele și se limitează numărul de mlădițe, poate face ca igienizarea și selecția celor mai bune plante să fie mai ușor de realizat. Înainte de înflorit, se îndepărtează orice plante care par nesănătoase sau care au frunzele foarte diferite de celelalte, iar de îndată ce se deschid florile, se îndepărtează orice plante cu flori a căror culoare nu corespunde soiului. Florile fasolei cățărătoare se pot autopoleniza datorită insectelor. Polenizarea încrucișată de dorit este cea dintre plantele de același soi și dacă se dorește evitarea încrucișării cu alte soiuri, trebuie cultivată doar o singură varietate Producătorii de semințe comerciale izolează diferitele soiuri de fasole prin distanțe de cel puțin 100 m, iar atunci când puritatea soiului este esențială, chiar și la distanțe de 1000 m.

La fasolea verde, care este o specie de consangvinizare, semințele pot fi păstrate cu succes doar de la puține plante. Totuși, este indicat cultivarea de cât de mai multe plante pentru a putea realiza igienizarea și selecționarea.

78

Colectarea și curățarea semințelor De îndată ce păstăii au ajuns în stadiul în care sunt buni pentru consum, se pot selecționa cei care au lungimea, forma și culoarea tipice soiului, pentru a le păstra pentru semințe. Acestea trebuie marcate. Este important să se aleagă doar plantele sănătoase care dau recolte bune. Păstăii se lasă spre maturat pe plantă cât de mult posibil, ideal ar fi până când păstăii ajung să se usuce și cu aspect de pergament și se pot culege. Totuși, odată ce încep păstăii să-și schimbe culoarea și să-și piardă din fermitate, întreaga plantă poate fi tăiată, de la bază, și pusă într-un loc cald, aerisit, ferit de îngheț, ca să se usuce. Pentru cantități mici, desfaceți păstăii manual și îndepărtați orice semințe care sunt uscate sau pătate sau care nu au culoarea corespunzătoare soiului. Semințele soiurilor cățărătoare se maturează într-o perioadă mai lungă de timp și, de obicei, trebuie culese de-a lungul unei perioade de câteva săptămâni.

Păstrarea peste iarnă a rădăcinilor Deși fasolea cățărătoare crește ca plantă anuală semi-rezistentă, de fapt, este o plantă perenă și este posibilă păstrarea peste iarnă a rădăcinilor tuberculare. Acestea sunt cel mai bine de tratat ca tuberculii de dalie: scoase și puse într-o lădiță cu îngrășământ de frunze umede, nisip sau fibre, într-un loc rece, ferit de îngheț, apoi replantate în primăvara anului următor. Fie că dau o recoltă bogată sau nu, rădăcinile păstrate peste iarnă pot fi un instrument util pentru menținerea soiului. Rădăcinile vor produce plante de soi chiar dacă au existat în apropiere plante de soiuri diferite sau care nu erau de soi, în anul precedent.

Așadar, puteți selecta cele mai bune plante de soi într-un an, și să păstrați rădăciGHID pentru salvarea soiurilor

nile ca să le creșteți pentru semințe în condiții izolate în anul următor. O rădăcină poate fi păstrată doar doi sau trei ani, maxim, înainte să devină neproductivă.

3.6 Salată Specia: Lactuca sativa Familia: COMPOSITAE John Evelyn, scriitor și grădinar Englez, a folosit termenul “varză” și “salată cos (romaine)” pentru a descrie salata în Calendarul Salatelor pe care l-a înfăptuit în secolul al XVI-lea și, alături de categoria “frunzelor” cu căpățână ușoară sau a “butașilor”, aceștia rămân termenii principali pentru clasificarea culturilor de salată și astăzi.

La fel ca tipul de căpățână pe care îl formează, textura, aspectul și gustul unei salate sunt la fel de importante. Lăptucile de formă rotundă variază, de la frunze

79

Foto 44 – Varietate tradițională de salată

moi ale salatei verzi, până la frunzele încrețite și casante ale salatei de tip iceberg.

Salata romaine are frunze lungi și crețe, care cresc pe verticală, însă, deseori, acestea formează un cotor destul de slab. Acest lucru se întâmplă în special în cazul soiurilor vechi, care uneori se legau cu rafie pentru a putea opări frunzele interioare. Cu toate acestea, salata romaine are cea mai bună reputație pentru aromă.

Salatele cu frunzele ușor detașabile, colorate, încrețite și cu volănașe, sunt tipul folosit cel mai mult în scop decorativ, însă nu întotdeauna au un gust pe măsură.

Multe salate au doar o anumită perioadă pe an în care se pot dezvolta cel mai bine. Acest lucru depinde de condițiile de care e nevoie să li se formeze cotorul, de cât de rapid răsar și de cât de rezistente sunt. E important să folosim soiurile potrivite în sezonul potrivit pentru a obține cele mai bune rezultate.

Ameliorare Probabil este surprinzător ca o legumă care nu face parte din culturile principale pentru hrană, aşa cum este salata, să apară proeminent în unele dintre primele cataloage de semințe. tradiționale de legume

Selecționarea modernă a tins spre creșterea uniformității soiurilor și spre standardizarea perioadelor de recoltare. De asemenea, a produs soiuri care să se adapteze la condiții specifice de creștere și la perioade specifice de utilizare – mai ales în cazul celor potrivite pentru producția de iarnă, în sere, care, pentru producătorii comerciali, au înlocuit tipurile mai dure, mai rezistente (dar, posibil, mai gustoase). Dacă vreți ca o salată de iarnă să crească afară în grădină, atunci cu siguranță merită să încercați unele din soiurile vechi. Soiurile moderne, de asemenea, sunt selecționate pentru a avea rezistență la boli precum mucegaiul botrytis sau mucegaiul pufos, însă unele soiuri vechi s-au dovedit și ele a fi destul de rezistente.

Producerea de sămânță

80

În cazul în care condițiile de vreme sunt favorabile, salata poate fi o plantă ușor de păstrat pentru semințe. Este o plantă anuală și, în mare măsură, se autopolenizează.

Creșterea și igienizarea Una dintre problemele principale este durata de timp necesară pentru formarea și maturizarea semințelor, mai ales în cazul soiurilor cu căpățână densă, de tip iceberg. Câteva zile mai umede de toamnă, pot cauza, cu ușurință, mucezirea semințelor. Pe când în perioada verilor calde recoltarea semințelor se poate realiza cu ușurință, în verile mai reci recolta semințelor este mică, sau deloc.

Puteți ajuta la rezolvarea acestei problemei în mai multe feluri. Plantați soiurile rezistente la îngheț toamna devreme, iar peste iarnă țineți plantele în seră sau într-un cadru pentru semințe, sau sub clopote pentru plante. Avantajul fiind că plantele ar trebui să înflorească și să producă semințe la începutul verii următoare. Salata de vară ar trebui plantată la începutul primăverii, cât mai devreme posibil, ori plantate în rânduri ori, preferabil, în cuiburi sau module, în seră. Dacă aveți destul spațiu, plantați-le într-o seră sau într-un tunel de polietilenă, pentru a evita problemele legate de vremea umedă. Ca o alternativă, puteţi să le creşteţi în ghivece mari, într-o curte interioară, așa că le puteţi muta dintr-un loc în altul pentru a primi mai multă lumină de la soare sau pentru a le adăposti.

Fie că vă creșteți plantele afară sau în seră, puneți-le la o distanță de aproximativ 45 cm, în rânduri sau în cuiburi – spațiul mult ajută la evitarea problemelor cauzate de botrytis și ajută la uscarea semințelor. Din moment ce salata este o specie autopolenizantă, veți reuși să mențineți soiul prin păstrarea semințelor de la doar o plantă sau două, însă, dacă este posibil, optați pentru mai multe.

Dacă începeți cu vreo 10 plante ar trebui să va puteți ocupa de igienizare, veștejire sau alte deteriorări care ar putea împiedica plantele să ajungă în stadiul de producere a semințelor. Ar trebui să obțineți mai multe semințe decât este suficient, chiar și numai de la câteva plante. În timp ce cresc plantele, udați-le cu regularitate în perioadele uscate. Îndepărtați orice plantă care sunt foarte diferite de celelalte după forma sau culoarea frunzei, sau după structura căpățânei. Dacă există plante chircite și/sau au frunze care prezintă un mucegai verde deschis sau sunt anormal de încrețite, îndepărtați-le imediat, deoarece acestea sunt simptome ale virusului mozaicului de salată, care e o boală transmisă de obicei prin semințe. De asemenea, smulgeți plantele GHID pentru salvarea soiurilor

care răsar mult mai repede decât celelalte, deoarece dacă păstrați semințele acestora va crește tendința de a răsări a generațiilor viitoare de plante.

Odată ce salata a trecut de stadiul în care se poate culege pentru hrană, încep să se formeze pedunculi pentru flori. În cazul varietăților cu căpățână tare, s-ar putea să le fie greu pedunculilor să iasă, așa că trebuie să îi ajutați. Rupeți cu grijă frunzele din jur, doar cât să fie descoperit pedunculul atunci când apare. De asemenea, datorită frunzelor foarte apropiate ale acestor varietăți, sunt predispuse la botrytis, mai ales în perioadele umede, așa că îndepărtați frunzișul mort sau putred din jurul tulpinii, având grijă să nu rupeți mugurii florilor. S-ar putea ca pe măsură ce cresc tot mai înalte tulpinile florilor să aibă nevoie de susținere.

Polenizare și izolare Deși florile micuțe, individuale, de salată, în general, se autopolenizează, se spune că în unele cazuri are loc un mic număr de polenizare încrucișată. În cazul în care creșteți pentru semințe mai mult decât un singur soi, fiți precauți și separați-le pe fiecare la o distanță de doi sau trei metri, sau cu o altă specie de plante, care crește mult în înălțime.

Recoltarea și curățarea semințelor Semințele fiecărei plante se maturează de-a lungul unei perioade de câteva săptămâni și formează un puf alb. Semințele ideale ar trebui colectate la fiecare două sau trei zile, de la plantele care cresc în acea perioadă, scuturându-le într-o pungă de hârtie. Cu toate acestea, în sezoanele scurte de creștere și în condiții umede, de multe ori este mai bine să culegeți plantele cu totul. Așteptați până vedeți că s-a format puful alb de pe aproximativ jumătate din semințe, de pe fiecare plantă, apoi, luați-le cu grijă și agățați-le cu capul în jos într-o pungă mare de hârtie într-un loc cald, uscat și aerisit pentru a le permite semințelor să continue maturarea.

Când tulpinile plantelor agățate sunt casante la atingere și s-a format puf pe toate semințele, sunt gata să fie curățate. Atâta timp cât capsulele cu semințe

Figura 45 – Salvarea semințelor de salată

sunt uscate și deschise, semințele cu penele lor ar trebui să se desprindă ușor.

Dacă este necesar, penele și bucățile rămase din capsulele semințelor se pot separa frecând cu grijă semințele pe o sită, pentru a le curăța. Acest procedeu va ajuta și la îndepărtarea bucăților mai mari de reziduuri. Bucățile mai mici pot fi îndepărtate prin vânturar, însă acest lucru necesită mare grijă deoarece semințele sunt relativ ușoare.

tradiționale de legume

81

3.7 SPANAC Specia: Spinacea oleracea Familia: CHENOPODIACEAE În România primesc numele de „spanac“ mai multe plante verzi cu frunze mari, însă adevăratul nostru spanac este leguma Spinacea oleracea. Aceste plante care provin din Orientul îndepărtat sunt cunoscute ca fiind sensibile la numărul de ore de lumină la care sunt expuse, ofilindu-se rapid în zilele lungi, mai ales

Figura 46 – Varietate tradițională de spanac

82

atunci când aerul este cald şi uscat. Cele mai bune recolte se produc toamna şi la începutul primăverii, cu semănări succesive pentru a da roade până la începutul verii. Unii țărani cresc spanacul în răsaduri care se pot tăia, după care să crească din nou, pentru a da o mică recoltă de frunze mici, tinere, pentru a fi gătite sau pentru salate. Creşterea rapidă şi recolta anuală a spanacului face ca spanacul să fie o legumă atrăgătoare, cu frunze fragede şi suculente.

Clasificare Aspectul diferitelor varietăţi de spanac variază mai ales în ce priveşte planta şi forma, mărimea şi textura frunzelor. O altă deosebire între diferitele varietăţi obişnuia să fie după seminţe: unele varietăţi au seminţe „spinoase“, cu atât de mulţi ţepi încât se agaţă de mâini şi de haine, pe când altele au seminţe netede. Varietăţile cu seminţe spinoase sunt cunoscute pentru a fi mai rezistente şi astfel au fost folosite pentru culturile de toamnă şi de iarnă. Cele cu seminţe rotunde, care de obicei aveau şi frunze mai rotunjite şi mai late, erau folosite pentru semănările de vară.

Ameliorare Spanacul este o cultură importantă pentru procesare, iar amelioratorii de plante s-au concentrat pe a produce varietăţi cu frunze mari, groase şi cărnoase, abundente, şi pe a creşte tăria şi rezistenţa plantelor pentru a nu ofili. Varietăţilor li s-au dezvoltat şi o anumită rezistenţă la mucegaiul pufos. Linia care deoGHID pentru salvarea soiurilor

sebea spanacul „de vară“ de cel „de iarnă“ a devenit tot mai neclară, iar cele mai multe soiuri moderne sunt mixte. Deşi soiurile cu seminţe ţepoase sunt folosite în programele de selecţionare, foarte multe, dacă nu toate soiurile produse începând cu 1960 şi 1970 au seminţe rotunde. Multe sunt hibrizi F1.

Păstrarea seminţelor Cei mai mulţi grădinari lasă în mod neglijent spanacul anual să înflorească, însă puţini par să colecteze seminţele – chiar dacă cantităţile relativ mari necesa-

Figura 47 – Salvarea semințelor de spanac

re pentru semănările succesive ale culturilor care se pot tăia după care să crească iar ar putea să merite osteneala. Este o cultură uşoară, adică seminţele se pot produce relativ rapid, la începutul anului, însă polenizarea încrucişată poate reprezenta o problemă.

Creşterea şi igienizarea Semănaţi seminţele la momentul potrivit pentru soiul pe care îl păstraţi: de obicei la începutul primăverii, însă dacă doriţi să le dezvoltaţi rezistenţa la frig, atunci semănaţi-le toamna şi protejaţi-le în clopote de sticlă iarna, atunci când condiţiile de vreme sunt severe. Din motive care vor fi evidente, este important să semănaţi puţin la spaţierea finală şi să nu răriţi răsadurile pentru ca să obţineţi o populaţie reprezentativă de plante. De asemenea, aveţi nevoie de cât mai multe plante posibil – de preferat cel puţin 30. Din fericire, nu ocupă prea mult spaţiu şi stau în pământ o perioadă de timp relativ scurtă.

Pe măsură ce plantele cresc, îndepărtaţi orice plantă care nu pare sănătoasă sau de soi. Petele gălbui sau maronii de pe suprafaţa superioară a frunzelor pot fi un simptom al mucegaiului pufos care se poate transmite prin seminţe. De asemenea, este esenţial să îndepărtaţi orice plantă care se veştejeşte mult mai devreme decât restul, fără să se formeze o rozetă corectă a frunzelor, altfel este foarte probabil ca în generaţiile viitoare să aveţi mai multe plante care să se veştejească înainte de vreme.

Polenizare şi izolare Spanacul este neobişnuit pentru o legumă, prin faptul că unele plante pot avea doar flori masculine, altele pot avea doar flori feminine, iar altele pot fi hermafrodite (să aibă flori de ambele genuri). Florile în sine nu prea ies în evidenţă, tradiționale de legume

83

însă ar trebui să vedeţi o deosebire dacă vă uitaţi cu atenţie: florile feminine se formează la baza frunzei, pe când cele masculine cresc pe nişte ciorchini micuţi; plantele masculine tind să producă frunze mai puţine şi mai mici pe tulpinile florilor. Cele mai multe soiuri tradiţionale de spanac au plante masculine şi feminine, separate, iar uneori au şi plante hermafrodite (proporţia fiecărui tip depinde de varietate şi de condiţiile de creştere). În aproape toate soiurile noi, plantele sunt hermafrodite. Polenul este transferat de la o plantă la alta de vânt.

Polenul poate fi purtat de vânt distanţe mari, aşa că cel mai uşor este să păstraţi seminţele de la un singur soi. Cu toate acestea, plantele care se veştejesc din grădinile vecine pot reprezenta, în continuare, o problemă. Crescătorilor de seminţe li se recomandă să izoleze diferitele soiuri de spanac la o distanţă între 50-100 m. La fel ca în cazul sfeclei roşii, cutiile acoperite cu plasă împotriva insectelor probabil nu vor fi de ajutor pentru izolare, din moment ce polenul este foarte fin, deşi ar putea reduce fluxul de aer şi probabilitatea de contaminare – mai ales dacă celelalte culturi sunt la o distanţă mai mare. Este mult mai probabil ca folia microporoasă să împiedice să intre polen, însă poate cauza probleme în ce priveşte umiditatea. Amelioratorii de plante folosesc plasă specială prin care nu trece polenul, pentru a izola spanacul.

Recoltarea şi curăţarea seminţelor

84

Lăsaţi seminţele să se matureze pe plante, care vor deveni galbene şi apoi se vor usca. Dacă e necesar, puteţi pune plantele întregi într-un loc uscat şi aerisit de îndată ce încep să se îngălbenească şi cele mai tinere seminţe să se matureze, şi agăţaţi-le în pungi de hârtie sau împrăştiaţi-le pe cearșafuri. Acest lucru poate fi de ajutor ca seminţele să nu cadă şi să se piardă, precum şi să nu se strice din cauza vremii umede. Culegeţi seminţele de pe tulpine manual, atunci când sunt uscate – purtaţi mănuşi dacă sunt spinoase.

3.8 CEAPĂ Specia: Allium cepa Familia: ALLIACEAE Deseori, când ne gândim la ceapă, ne sare în minte un bulb mare și roșu. De ce? Pentru că cepele cu înveliș maroniu, de formă rotundă, domină acum atât rafturile supermarketurilor, cât și cataloagele de semințe ameliorate. Totuși, trebuie știut faptul că există foarte multe varietăți de ceapă: cu înveliș roșu închis, sau alb imaculat; turtite sau în formă de torpilă. Totodată, la consum putem folosi atât frunzele verzi, bulbul fraged sau bulbul complet format.

Clasificare Deseori clasificăm ceapa dupa culoarea și forma ei. Totuși, cea mai mare influență asupra utilizării lor le-o dă mărimea și picanteria. În mare parte, aceste caracteristici se pot influența prin condițiile de cultivare, însă depind și de varietate.

GHID pentru salvarea soiurilor

Figura 48 – Varietate tradițională de ceapă

Varietățile mari, cultivate pentru “prestigiu” au cea mai slabă aromă – bună pentru umpluturi și pentru gătit. Cepele mici și tari sunt bune de pus la murat sau folosite întregi, în supe. După metoda de cultivare, există „ceapa de vară” și „ceapa de iarnă” . Ceapa de vară este semănată primăvara timpuriu și recoltată în luna august și septembrie. Ea poate fi depozitată până în luna martie a anului următor. Ceapa de iarnă, mai zemoasă și mai puțin iute, este semănată în august, devine adultă numai în primăvara următoare și poate fi recoltată în luna iunie, însă nu poate fi depozitată pentru o perioadă de timp îndelungată. Țăranii care depozitează ceapa în beci sau cămară, au nevoie de cele care se păstrează bine peste perioada iernii și, astfel au ameliorat prin metode artizanale astfel de varietăți.

Istoric Acestă specie bienală își are originea din Asia Centrală, cel mai probabil provenind din zona Turkmenistanului sau Afghanistanului, unde crește și în flora spontană. Se presupune că ceapa ar fost cultivată de mai mult de 5000 ani, dar primele descrieri ale folosirii cepei se regăsesc în texte din Mesopotamia sumeriană, dar Romanii erau cei care le-au cultivat și răspândit intens. În Egiptul antic ceapa era considerată un simbol al vieții eterne, datorită formei sale rotunde și a inelelor concentrice și era oferită zeilor, sau era folosită ca monedă de plată de a ajunge în rai, astfel au fost plătiți și lucrătorii care au clădit piramidele. S-au găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului lui Tutankhamon.

Ameliorare Cele mai multe soiuri moderne de ceapă sunt hibrizi F1, ameliorați pentru a produce recolte mai mari și pentru a fi mai uniformi în mărime, formă, culoare și perioada de recoltare pentru producătorii comerciali. Acestea vin și pleacă rapid din cataloage și adesea le este dificil grădinarilor să le deosebească. Noile tipuri a căror semănare se face toamna, au fost introduse în ultimii 20-30 de ani și sunt diferite de tipurile tradiționale care se păstrează peste iarnă: acestea nu doar cresc rapid primăvara, ci încep să facă bulbi și să se maturizeze mai repede, fără să mai fie nevoie de așteptarea zilelor lungi de vară. Așadar, acestea pot produce tradiționale de legume

85

bulbi uscați de ceapă vara, care se pot comercializa la fel ca cepele de cultură principală.

Păstrarea semințelor Ceapa este o cultură bienală, iar, în general, bulbii trebuie scoși și depozitați peste iarnă înainte să se poată colecta semințele în vara anului următor. De asemenea, se polenizează încrucișat cu cepe de alte varietăți și cu cepe de multiplicare, precum hașmaua (șalotă). Cu toate acestea, polenizarea încrucișată nu creează întotdeauna probleme, iar tulpinile statuare ale florilor pe care le produc bulbii pot compensa pentru efortul de a le depozita. Seminţele sunt de formă unghiulară, cu diametrul de 3-4 mm, de culoare neagră, cu învelișul tare.

Creșterea și igienizarea Ceapa se pretează la o cultivare în mai multe sisteme, respectiv : prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama), prin arpagic, prin răsaduri, pentru stufat (ceapa verde).

86

Figura 49 – Salvarea semințelor de ceapă

Ceapa semănată direct se poate realiza doar pe soluri uşoare, irigate şi cu o fertilitate naturală ridicată. Plantele premergătoare recomandate sunt speciile prăşitoare, care lasă terenul curat de buruieni, cum ar fi: legumele cucurbitacee, legumele din grupa verzei etc.

Arătura destinată pentru ceapă se lasă nemărunţită peste iarnă, dacă se seamănă primăvara. Dacă se înfiinţează cultura din toamnă, arătura se mărunțește cât mai repede, după care se face modelarea în straturi înălţate. Semănatul se realizează după 2-3 zile, pentru a lăsa timp solului să se aşeze.

Cultura de toamnă se efectuează în zonele cu ierni mai blânde. Semănatul se realizează în intervalul 15-30 noiembrie, pentru a nu lăsa timp seminţelor să încolţească până la venirea îngheţurilor. Cantitatea de sămânţă necesară este de 8-10 kg/ha.

GHID pentru salvarea soiurilor

Cultura de primăvară se realizează cât mai devreme posibil, între 1 martie – 15 aprilie. Semănatul se face cu o cantitate de sămânţă de 6-10 kg/ha.

Culturile de toamnă trebuie acoperite cu un strat protector de zăpadă, pentru asta se iau măsuri pentru a nu permite spulberarea zăpezii.

Dacă apare crusta înainte de răsărire aceasta se îndepărtează aplicând 1-2 udări uşoare cu stropitoarea. După răsărirea plantelor, trebuie efectuată rărirea rândurilor. Lucrare foarte rentabilă, deoarece firele smulse se pot folosi ca ceapă verde, iar plantele rămase vor dezvolta un bulb mare.

Combaterea crustei se efectuează în urma praşilelor de distrugere a buruienilor. Se efectuează până la 4-5 praşile după nevoie. Recoltarea se realizează la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, când frunzele se îngălbenesc şi se lasă pe o parte.

Cultura cepei uscate prin arpagic este o lucrare practicată de deseori în agricultura țărănească. De pe 1 ha de arpagic se recoltează material de plantat pentru 10 ha de cultură pentru bulbi.

Cultura cepei verzi (stufat) se înfiinţează în spaţii protejate (solarii sau sere), cu bulbii de arpagic cu diametru de peste 2 cm. Se face cu densităţi foarte mari, putând să punem arpagicul chiar unul lângă celălalt. Datorită producţiei foarte mari la hectar şi a cererii nu chiar aşa de mare, dar şi a cantităţii mari de material săditor, cultura se înfiinţează pe suprafeţe relativ mici. Se poate valorifica la legături sau la kilogram.

Pentru obținere de sămânță se cultivă plantele exact ca pentru consum. La sfârșitul verii bulbii se scot și se usucă în mod normal și se sortează cu grijă. Din moment ce ceapa se poate încrucișa foarte ușor cu alte varietăți, este ideal să creșteți cel puțin 16 pentru semințe pentru a menține sănătatea și diversitatea soiului. Înlăturați orice plante diforme, care prezintă crăpături sau care au gâtul anormal de gros și pe cele care sunt bolnave. Alegeți-le pentru a le păstra semințele doar pe cele a căror culoare, formă și mărime sunt tipice soiului. Pe acestea depozitați-le înfășurate într-o pânză sau pe o tavă, într-un loc rece, uscat, aerisit, ferit de îngheț, așa cum ați proceda în cazul stocurilor de iarnă pentru consum.

Etichetați-le în mod clar! În primăvara anului următor, verificați dacă bulbii mai sunt sănătoși, iar în jurul perioadei în care ați planta în mod normal răsadurile de ceapă, plantați-le pe cele bune. Lăsați spațiu de 30 cm între rânduri sau cuiburi. La scurt timp după aceasta ar trebui să înmugurească puternic și să producă tulpini de flori înalte, goale în interior. În timp ce acestea cresc mai mari și se dezvoltă și florile, de obicei au nevoie de susținere.

Izolare și polenizare Inflorescențele sferice ale cepei sunt formate din multe flori micuțe, albe, iar aceste flori individuale, în general, nu se autopolenizează. Insectele, în special albinele, mută polenul de la o floare la alta, de la o inflorescență la alta și de la o plantă la alta – priviți-le atent și veți vedea bondarii cum se ospătează minute la rând.

Pentru a evita contaminarea cu alt fel de polen, țineți inflorescențele departe de alte varietăți de ceapă înflorite pe care le creșteți pentru consum, la fel și de șalote. În cazul în care creșteți mai mult de un singur soi de ceapă pentru semințe, sau dacă este probabil să existe alte cepe înflorite în apropiere, va trebui tradiționale de legume

87

să izolați cultura și, de asemenea, să vă asigurați că este polenizată. Unii grădinari polenizează florile manual și prin ambalare, însă este mult mai ușor să izolați plantele într-o cușcă de plasă în care să introduceți muște de carne.

Recoltarea și curățarea semințelor În timpul perioadei de maturare a semințelor de pe fiecare inflorescență, funiculul își schimbă culoarea în maro deschis. Semințele sunt negre la maturitate și se pot observa cu ușurință în contrast cu capsulele argintii care le conțin. Acestea se zdrobesc ușor, așa că, de obicei, este cel mai bine să recoltați individual fiecare capsulă atunci când vedeți prima sămânță care s-a înnegrit și stă să cadă afară.

Tăiați capetele, cam la 20 cm de unde sunt atașate semințele, direct într-o pungă de hârtie. Agățați pungile într-un cârlig, sau împrăștiați capsulele pe cearșafuri, într-un loc uscat, cald, aerisit, unde să se poată matura semințele în totalitate.

La fel ca și prazul, o mare parte din semințe vor cădea din capsule în timp ce se usucă, sau pot fi scuturate sau frecate, iar curățarea se poate face în același mod.

88

Bibliografie Gedda, A, 2007. Grădina de legume ecologice – Ghid practic. Editura Polirom, București Stoian, L., 2005. Ghid practic pentru cultura biologică a legumelor. Editura Tipoactiv, Bacău Maxim, A. – coordonator, 2010. Agrobiodiversitate şi bioconservare. Editura Risoprint, Cluj-Napoca

GHID pentru salvarea soiurilor

89

tradiționale de legume

90

GHID pentru salvarea soiurilor