Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive comunitate) – sunt necesare pentru ca pomicultura calificată ca corespunzătoare să câştige spaţiu (ce este corespunzător, vom vedea mai târziu). Fiecare în sine este neinteligibil, de aceea considerăm foarte importantă abordarea problemei prin scară regională, prin care componentele pomiculturii pot deveni mai transparente.

Decăderea pomiculturii tradiţionale – după regiunile din Ungaria – este de aşteptat şi în Ținutul Secuiesc. Dispar livezile extravilane şi împreună cu acestea dispare şi pomicultura şi dragostea faţă de livezi şi instituţia informală a pomiculturii; se vor pierde cunoştinţele locale ale pomiculturii, respectiv soiurile indigene, şi vor apărea, ca rezultat al cerinţei pieţii, soiurile moderne, distrugătoare de peisaj, şi tehnologia cu aspect industrial, care împreună servesc modul de viaţă de consumație.

I. PROBLEME LEGATE DE POMICULTURĂ, CARE MERITĂ SĂ FIE LUATE ÎN CONSIDERARE Încă de la mijlocul secolului al XIX-lea s-a răspândit acel modul de gândire referitor la pomicultură, conform căruia pomicultura este o parte a economiei și numai a economiei. Livezile şi plantațiile de fructe sunt menite, pe de o parte, să servească oamenii prin asigurarea de venituri pentru pomicultori, pe de altă parte să asigure marfă ce se poate cumpăra de către consumatori. Fructele ajung la consumator prin piaţa de desfacere, producătorul ajunge la profit tot prin piaţă, astfel încât piaţa devine ghidul principal al producției de fructe.

Această abordare, care prin tehnologie şi recomandări de soiuri, vrea să îmbunătăţească eficienţa pomiculturii, profitabilitatea cultivării fructelor, şi a aprovizionării pieţei, este prezentă în literatura de specialitate a pomiculturii încă din secolul al XIX-lea, şi este tot mai accentuată în secolele XX şi XXI. Este indispensabil, ca aspirațiile pomicultorilor să aibă în vedere şi venitul, pentru că nu poate fi bună (sustenabilă) livada aceea, care nu aduce profit familiilor sau comunităţii în cauză.

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

U

rmele pomiculturii bine dezvoltate din Bazinul Carpatic – în funcţie de locaţii – au supraviețuit în diferite moduri. Poate că patrimoniul pomiculturii rămas în satele din zonele secuimii este cel mai bine păstrat. Nu numai satele înconjurate de livezi, care încă mai păstrează modalităţile prelucrării tradiţionale, arată acest lucru, dar şi relaţiile personale ale oamenilor vizavi de fructe (atracţia, interesul, dragostea faţă de fructe şi consumul fructelor). Pe livezile cultivate tradiţional – fie ele lângă casă, fie extravilan – se vede urma mâinilor grijulii ale locuitorilor.

Livezile păstrează atmosfera de odinioară şi rezultatele selecţiei țărănești desfăşurate de-a lungul timpului, respectiv varietăţile regionale excelente. Probabil că unele varietăți regionale au dispărut deja, dar cele rămase reprezintă o moştenire genetică şi culturală verosimilă. De aceea, este necesar să ne ocupăm de pomicultură neîntârziat, pentru că se pune deja problema pericolului dispariţiei şi al soiurilor încă rămase. Riscurile apar în următoarele condiţii: • Proiectele de asistenţă şi cerinţele pieţei pentru plantațiile de pomi producătoare de mărfuri în masă vor restrânge micile livezi de lângă casă şi cele extravilane îngrijite în mod tradiţional, în care agricultorul a menţinut, a cultivat şi a înmulţit diferitele soiuri de-a lungul timpurilor istorice.

• În locul soiurilor regionale, producătorul dezvoltă în plantațiile producătoare de mărfuri soiuri moderne, considerate mai economice, şi răspândirea acestor soiuri este facilitată de diferite mijloace administrative şi legislative. Aceste alternative (echivalentul lor funcţional), elimină din producţie într-un ritm alert soiurile regionale care prezintă proprietăţi mult mai valoroase.

• Cultura consumului de fructe s-a transformat (forţat) în aşa fel, încât consumatorul avantajează soiurile moderne întâlnite pe piaţă.

Soiurile regionale care ne stau la dispoziţie nu duc în sine la o pomicultură corespunzătoare. Numeroase condiţii – biologice, ecologice, culturale, economice, sociale (instituționale, de

1

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive 2

Problema începe atunci, când creşterea venitului devine printre obiectivele pomicultorilor cel mai important sau devine scop exclusiv. În acest caz, pomicultura devine parte a economiei exterioare (în afara regiunilor locale), astfel se supune dirijării economice, având rolul să pună în mişcare economia prin circulația banilor (prin rotaţia banilor). Împreună cu aceasta şi din această cauză, producătorul şi livada se desprind din peisaj, nu se auto-consideră ca parte a peisajului, nu mai îndeplinesc nici o funcţie în cadrul lui. În acest fel se sustrage de sub conducerea peisajului, şi prin existenţa lui nu contribuie la funcţionalitatea ciclică, la susţinerea structurii peisajului. Pune în prioritate interesele economiei exterioare faţă de acel peisaj a cărui componentă a fost şi el nu demult, şi în al cărui câmp de acţiune trăieşte încă şi azi.

Economia exterioară globalizată nu numai că nu are interesul de a conserva peisajul, ci dimpotrivă, are interesul de a-l eradica (adică să împiedice împărţirea Pământului în părţi autonome, de sine stătătoare). Acest interes este o condiţie de bază a funcţionării economiei globale (ordinea economiei globalizate poate să conducă nestingherit oriunde atunci, când ține sub comanda ei o masă fără structură, care nu are mişcare proprie, voinţă proprie, idei proprii). Deci dacă pomicultura se subordonează conducerii economiei exterioare, atunci acest fapt desfiinţează peisajul propriu, deci şi acel lucru, care oferă pe termen lung condiţiile necesare pomiculturii. Este un fel de mecanism autodistructiv, care – mai ales dacă se extinde pe toate ariile culturii ecologice – duce la distrugerea omului însuşi.

Pentru protejarea noastră şi a peisajelor noastre trebuie să renunţăm la mentalitatea conform căreia pomicultura există numai pentru a obține venit. Ce alt scop mai are, putem afla prin analiza funcţionării peisajului (vezi mai târziu.)

Punctul de vedere al economiei ecologice, aflat acum în extindere în rândul producătorilor nu trece peste intenţia de a obține venituri. Calificativul ecologic – ca şi un truc al marketingului - ţinteşte mărirea veniturilor, şi nu înseamnă utilizarea practică al unui punct de vedere radical diferit.

Privind lucrurile din perspectiva consumatorului, rolul îmbunătăţirii calităţii şi sănătăţii iese din cadrul îngust al economiei, dar în continuare nu ia în considerare punctul de vedere al peisajului, interesele acestuia.

Pomicultura, ca şi ocupaţie, se poate încadra şi în alt sistem de referinţă. În acest sistem livada nu este o uzină a economiei globale, ci este o entitate relativ independentă (autoreglatoare, autonomă), un sistem local de natură-societate, care își îndeplinește funcţia ca parte a peisajului. Aspectele economice ale pomiculturii pot fi interpretate numai în cadrul subsistemului economic al societăţii, deci ca fiind subordonate unui sistem mai dezvoltat al societăţii. Această interpretare poate fi deosebită şi prin folosirea cuvintelor: în loc de „producţie de fructe” spunem „pomicultură”, în loc de „producător de fructe” spunem „pomicultor”, în loc de „plantaţie de fructe” folosim cuvintele „livadă” sau „pădure de pomi fructiferi”. Deci nu considerăm plantaţiile ca fiind livezi. Pomicultura calificată prin atributul „adaptivă” se mai bazează pe încă două restrângeri: 1. Livada este o substructură naturală şi socială, care face parte din mai multe structuri simultane, îndeplinind în fiecare o funcţie oarecare. Astfel, este parte din acel peisaj în care există, este parte a ecosistemului, a comunităţii locale, a economiei locale, a instituţiilor locale, a culturii locale, ş.a.m.d. Astfel nu aparţine în mod direct sistemelor care se află în afara peisajului (de exemplu: sistemul economiei globale), ci este numai parte indirectă prin intermediul peisajului. (Contrar cu livada, plantaţiile de fructe sunt părţi integrante ale economiei, fără intercalarea peisajului.)

2. Baza de referinţă a livezii este peisajul1, aşadar toate momentele şi toate caracteristicile livezii pot fi înţelese, pot fi apreciate numai cu referire la peisaj. Lumea exterioară a peisajului, sistemele acestuia, sunt de importanţă secundară raportat la el, şi pot fi considerate ca premise ale pomiculturii. Aceasta deoarece în interpretarea noastră peisagistică (vezi mai târziu), comunitatea locală este parte a peisajului, baza de referinţă a livezii este şi comunitatea locală, mai mult, şi economia locală. Orientarea peisagistică este importantă, pentru că numai aşa putem judeca dacă cultivăm livada în 1) Am putea alege și altă bază de referință. Pomicultura convențională are ca bază de referință de exemplu acea economie în care pomicultorul obține din plantație venit. În cazul nostru însă, baza de referință a fost aleasă nu numai din cauza simpatiei subiective față de peisaj, ci și pentru că ocrotirea peisajului nu se poate face atunci, când activitățile noastre gospodărești sunt supuse numai îndrumării economiei. Importanța ocrotirii peisajului rezultă întradevăr dintr-o abordare de specialitate referitoare la peisaj.

2) Standovár Tibor: Păduri din Ungaria și protecția lor In: Kiszel Vilmos (red.): Protecția naturii pentru utilizatorii de terenuri Vác, 1998, pg. 43-47.

3) Regândirea necesită reinterpretarea și reaprecierea elementelor pomiculturii tradiționale; nu necesită invenții multe, trebuie numai să clădim toate încercările noastre noi pe tradițiile moștenite ale pomiculturii.

numai partea mai practică a pomiculturii adaptive, și nu șirul abstract de idei, prezentată în continuare, nu trebuie să citească aceste scrieri.

II. PEISAJUL (Cum definim peisajul, un întreg?)

Peisajul și definiția4 relației noastre exprimate prin peisagistică și administrarea peisajului este decisivă, nu numai din punct de vedere al pomiculturii, ci și din punct de vedere al tuturor activităților umane ce au efect asupra peisajului. Definiția noastră legată de peisaj diferă prin următoarele puncte majore față de concepțiile predominante din zilele noastre:

2.1. Peisajul ia naștere prin organizarea elementelor sale într-o unitate Peisajul dezvoltat este o astfel de entitate (sistem, organizație) care dispune de hotare aproape identice, având în vedere toate disciplinele și ramurile (teritorii de activitate sau de intervenție). Înainte de formarea acestor hotare, putem vorbi numai de teritorii, care sunt delimitate de lumea exterioară din anumite puncte de vedere disciplinare sau sectoriale. Peisajul iese în evidenţă din zonă (teren) atunci, când elementele care completează spațiul respectiv se grupează într-o organizație. Deci, peisajul ia naștere în acel nivel organizatoric, unde elementele regiunii în care se află peisajul se organizează – sub denumirea de peisaj deja – întrun întreg unitar în așa fel, încât comportamentul elementelor este ordonată, unde partea majoritară decisivă ocupă poziții (câștigă funcții), și în fiecare context decisiv, au în general aceleași hotare.

2.2. Peisajul este un sistem deschis care se comportă ca și o organizație autonomă; omul face parte din acest întreg.

2.2.1. Organizație Din aspectul organizatoric al peisajului rezultă că elementele lui funcționează într-organizate, pe baza unui sistem de operare intern, au control intern („...organizația este canalizată într-o anumită

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

mod corect: pomicultura este corespunzătoare atunci când este sursa de viaţă a peisajului, a comunităţii locale şi a economiei locale, în care funcţionează ca parte componentă.

Activităţile pomiculturii adaptive urmează în primul rând procesele deja existente din peisaj, se adaptează la acestea, se desfășoară prin a le sprijini și ajuta. Prin acestea, livezile contribuie la procesele unidirecţionale şi ciclice (procese de transformare2) existente, la susţinerea acestora, la reglarea traficului care trece prin hotarele peisajului (procese de input – output), accentuează diversitatea peisajului, intensifică frumuseţea acestuia – și la urma urmei stabilizează şi ajută la sustenabilitatea persistentă a peisajului.

Pomicultura adaptivă poate fi înţeleasă şi practicată numai în cazul regândirii relaţiei dintre oameni şi peisaj, astfel se extinde dincolo de managementul strict profesional şi de cadrul îngust al grădinăritului profesional3. Deci, pentru înţelegerea şi exersarea pomiculturii adaptive trebuie trecut în revistă domeniul explicativ al pomiculturii, în al cărui aspect pomicultura devine comportament raţional şi realizabil. Acest domeniu de interpretare este însuşi peisajul, din care face parte și omul, şi care este (ca un întreg) mediul fundamental al existenței umane. Preocupările legate de fructe pot fi denumite deci pomicultură adaptivă numai atunci, când ele se adaptează la procesele peisajului, se supun îndrumării lui, astfel asigurând traiul omului care face parte din sistem. Pomicultura adaptivă este parte a economiei numai atât cât procesele economice sunt parte din funcționarea peisajului. Așadar, atributul „adaptiv” are înțeles în primul rând din privința peisajului şi numai în al doilea rând se referă la adaptabilitatea faţă de economia locală. Pomicultura adaptivă este una dintre manifestările (domeniile) marcante ale gestionării peisajului. În acest context apar trei întrebări de bază, care numai împreună pot face interpretabile preocupările legate de fructe: 1. Cum definim peisajul (în întregimea lui)?

2. Ce rol are omul în peisaj?

• cum să definim omul local: indivizii și comunitățile (ca și parte)?

• cum să definim acțiunile efectuate în peisaj (funcțiunea părții)?

3. Care sunt caracteristicile definitorii ale pomiculturii adaptive (prin efectuarea căror sarcini ne putem îndeplini funcția)? În continuare răspundem la întrebările 1 și 2 de mai sus. Pentru a treia întrebare dedicăm o parte separată, astfel încât cei care doresc să cunoască

4) Lantos Tamás: Dezvoltarea peisajelor In: Helix volumul 7, Fundația Helix, 2003. pg. 48-93.

3

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

structură deflectoare.“5), care are o influență definitorie și asupra comportamentului uman, în cazul în care omul există ca făcând parte din peisaj.

Dacă omul doar „există” pe teritoriul peisajului, dar influența lui ține mai mult de alte sisteme (ex: de economie, organizații exterioare, de alți oameni), atunci se sustrage de sub controlul peisajului, în timp ce se subordonează controlului altui sistem (acest fenomen îl numim înstrăinarea omului de peisaj). În acest caz „creatorul” de peisaj foarte ușor devine „consumatorul” peisajului. Atunci intervine situația când „...societatea tratează natura ca pe un consumabil al economiei noastre. De exemplu, agricultura, silvicultura și pescuitul sunt considerate ca simple ramuri de exploatație ale economiei.”6 Creatorul peisajului intensifică organizarea peisajului, în timp ce – contrar acestuia – consumatorul peisajului împiedică această organizare prin extragerea bunurilor din peisaj (vezi mai amănunțit la definiția omului local).

4

2.2.2. Întregul, din care face parte și omul Interpretarea peisajului ca și organizație este contradictorie cu interpretarea științifică actuală, în care – puțin exagerat – peisajul este considerat ca fiind un „rezervor” (regiune) ce conține resurse, din care aceste resurse se pot extrage și se pot folosi pentru nevoile economiei. Din interpretarea terenului ca regiune, rezultă direct „folosirea“ peisajului, devorarea resurselor naturale, ceea ce duce (sau poate duce) la relansarea economiei pe termen scurt, dar pe termen lung garantat este nerentabil. În acest caz, peisajul este privit ca un mediu furnizor de resurse, care deservește omul și economia. Dar deoarece omul nu îndeplinește o parte a funcției, nici nu servește „întregimea” peisajului, nu servește la menținerea peisajului ca un întreg, cu posibilitatea de a se organiza în continuare sub control propriu. La definiția organistică este exact invers: omul, ca parte a peisajului, îl deservește pe acesta, servește întregul, pentru că are nevoie de întreg, a cărui parte este, și în care îndeplineşte o funcție.

Aici merită să facem o mențiune despre aceea confuzie des întâlnită, care s-a dezvoltat legat de cuvântul „funcție“. Auzim adesea că peisajul sau comunitatea îndeplineşte o funcție pentru om.

Dar, cu toate acestea, întregul nu îndeplineşte nici o funcție față de părți, ci dimpotrivă, părțile îndeplinesc funcții față de întreg. Dacă considerăm peisajul ca pe o organizație, din care face parte și omul (ca şi comunitate, ca persoană individuală), atunci numai omul poate avea funcție în peisaj, și nu invers (şi în mod similar, numai persoana poa5) Juhász-Nagy Pál: Lipsa unei ecologii operative, necesitatea și sarcinile ei. Editura Academică, Budapesta, 1986. pg. 197.

6) Mathis Wackernagel, William E. Rees: Urmele noastre ecologice.

Cum să temperăm influența omului pe Pământ? Fundația Ziua Pământului, 2001, pg. 21.

te avea funcție în comunitate). Dacă peisajul ar fi o regiune, în care elementele peisajului există unul lângă celălalt, din care o parte este și omul, atunci omul ar putea să utilizeze liber celelalte elemente, fără ca regiunea să sufere daune. Dar, nici în acest caz nu putem spune că peisajul are funcție față de om, în cel mai bun caz putem spune că omul folosește anumite elemente din peisaj. Însă dacă peisajul este o organizație, atunci dacă vorbim de funcțiile unei comunități, funcțiile peisajului, această funcție nu se îndreaptă niciodată spre om (ca parte). Astfel, comunitatea (ca parte) are funcție în peisaj (ca întreg), peisajul (ca parte) are funcție în peisajul cu grad mai înalt (întregul), din care face parte.

2.2.3. Autonomie În vârtejul globalizării, peisajele noastre se atrofiază aproape neobservat. Unul din elementele esențiale ale globalizării este faptul că biosfera, ca și un întreg, formează o unitate incoerentă omogenă, unde fiecare parte poate fi pus sub control centralizat. Atrofierea peisajelor se desfășoară în ciuda faptului, că instituțiile internaționale financiare și de dezvoltare în general declară importanța conservării peisajelor și a comunităților. Însă aceste intenții nu sunt justificate, nu se reflectă în măsurile practice luate. Experiența noastră arată că biosfera poate să-și mențină și să-și sporească stabilitatea numai de-a lungul unei ierarhii cuprinzătoare, divizându-se în multitudinea de elemente de sine stătătoare, astfel oferind mediu de trai durabil viețuitoarelor biosferei.

Afirmațiile de mai sus ar putea fi justificate prin numeroase cazuri concrete. Deoarece această prezentare nu are ca scop analiza efectelor globalizării, mă abțin să enunț astfel de confirmări. Consider atrofierea peisajelor ca fiind un eveniment aflat în plină desfășurare. Din perspectiva peisajului este mai important să dovedim că o condiție esențială a stabilității acestui sistem este divizarea lui în mai multe părți autonome, la fel ca și în cazul sistemelor ecologice și sociale. Juhasz-Nagy Pal, cel care are preocupări profunde cu bazele teoretice ale ecologiei, afirma: „...se evidențiază numeroase afirmații ale ´systems physiology´, care susţine că stabilitatea surprinzătoare a organismului unui mamifer se datorează în cea mai mare parte autonomiei relative a unor sisteme de organe. De asemenea acest lucru este adevărat și în cazul unui sistem economic; un sistem bogat structurat, divizat în ramuri, care este mult mai stabil decât o economie ´monolitică.´”7 După May: „... un model de ecosistem complex este relativ rezistent față de orice tip de efect în cazul în care, (a) este o combinație de subsisteme, fiecare fiind autoreglatoare, și 7) Juhász-Nagy Pál: Lipsa unei ecologii operative, necesitatea și sarcinile ei. Editura Academică, Budapesta, 1986, pg. 222

2.3. Omul poate contribui în mod constructiv la funcționarea peisajului, și este factorul necesar al organizării Omul poate împlini funcție de creator de peisaj. Din această afirmație, printre altele, mai rezultă și faptul, că, la dezvoltarea peisajului obiectivul nu este diminuarea sau încetarea activității dăunătoare a omului față de peisaj, ci înlocuirea acestui comportament cu o atitudine ajutătoare, declanșarea „funcționării ca și parte creatoare“. Un număr mare scrieri din literatura de specialitate din ecologie sau din dezvoltare consideră omul ca și o ființă din afara ecosistemului, și prin asta un factor deranjant al ecosistemelor.12 Dacă acceptăm, că omul este în mod inevitabil dăunător, atunci intră în discuție numai reducerea prejudiciilor produse de el, și nu eventualul mod de comportament creativ (util) în cadrul peisajului. Dacă presupunem că 8) May, R. M.: Structura și dinamica comunităților economice. In. Anderson et al. 1979, pg. 397 9) Kemény Bertalan: Modelul istoric al unității elementelor autonomiei regionale: instituția zecimală. In: Acțiunea locală. Caiete AK 38., Editura Magvető, Budapesta, 1988, pg. 48-62 10) Prin „societatea locală” înțelegem unitatea comunităților (locale) care fac parte din peisaj, și care funcționează armonios, după o anumită ordine.

11) Juhász-Nagy Pál, Zsolnai László: Speranța fără speranță a ecologiei. Humánökológia. Budapesta, 1992, pg. 52 12) Dintre numeroasele opere două exemple: Michael Begon, John L. Harper, Colin R. Townsend: Ecology Individuals, Populations and Communities, Blackwell Scientific Publications, second edition, 1990, pg. 739, 740; Szilágyi Ferenc: Propunere prealabilă privind elementele tipologiei apelor de suprafață autohtone, corespunzător cu Directivele Cadru pentru Apă al UE. In: Introducerea Directivelor Cadru pentru Apă al UE în zona Drava. Rezumatul consfătuirii științifice din Ungaria al WWF, Budapesta, 2002, pg. 14-15

acest comportament de creator de peisaj este imposibil, dăm mână liberă activităților dăunătoare ale societății (ex.: exploatarea peisajului sau terenului) – devine ca obiectiv diminuarea răului, și nu crearea binelui.

Datorită prezenței permanente a omului (adică coexistența durabilă și evoluția paralelă a omului cu elementele peisajului), omul se încorporează în peisaj, devine parte necesară a peisajului, și putem spune că devine parte componentă creativă a peisajului. Comportamentul de creator de peisaj devine necesară pentru ritmul și direcția normală al organizării peisajului. Dacă dintr-un motiv sau altul, omul se îndepărtează de peisaj (vezi mai sus), sau se înstrăinează de el, atunci în peisaj apare un „gol funcțional”, a cărui existență durabilă duce la degradarea peisajului. Datorită îndepărtării omului (fizică sau funcțională), peisajul încearcă să completeze acest spațiu gol ori cu „echivalenți funcționali“13, sau elimina prin schimbare de structură. Cu toate acestea, echivalentul funcțional poate fi numai un complement parțial, schimbarea structurii poate numai să tempereze degradarea, astfel „nici o strategie corectoare” nu poate trata lipsa omului fără a cauza pierderi peisajului.

2.4. Omul își poate îndeplini funcția din cadrul peisajului numai ca comunitate Așa cum nu indivizii reprezintă unitățile de bază ale unui ecosistem, ci populațiile14, așa şi unitățile de bază ale peisajului sunt comunitățile în viață, incluzând accentuat - având o dimensiune adecvată cu scara peisajului - și comunitățile de oameni. Această presupunere are ca consecință faptul, că managementul de mediu, incluzând în ea și pomicultura, nu poate fi interpretată fără comunitățile care trăiesc în acel peisaj15. Starea de interconectare dintre producția locală și consum, tradiția transmisă de-a lungul generațiilor privind cultura producției, metoda de gospodărire încorporată în comunitate (de ex. instituțiile, moralitatea, tradițiile) etc., sunt condițiile absolut necesare pentru gestionarea peisajului.

2.5. Peisajul include în producția sa producția economiei Pe parcursul funcționării peisajului, subsistemele deschise autoreglatoare preiau niște bunuri (in13) Numim echivalent funcțional acel lucru, care după plecarea unui element funcțional al sistemului, sau a funcționării inadecvate a acestuia, preia locul devenit astfel gol și cu asta funcțiile de împlinit.

Ex.: în cazul dispariției soiurilor de pomi autohtoni sunt importate și cultivate specii moderne; schimbarea încălzirii locuințelor de la lemne la gaz.

14) Juhász-Nagy Pál: Lipsa unei ecologii operative, necesitatea și sarcinile ei. Editura Academică, Budapesta, 1986, pg. 27 15) Comunitatea este interpretată ca și peisajul, o organizație, astfel încât poate să efectueze activități pomologice fiind în parte o comunitate individuală (organizație supraindividuală).

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

(b) dacă, privind în raport cu sistemul întreg, interacțiunile dintre subsisteme sunt mai slabe decât auto-interacțiunile desfășurate în înăuntrul subsistemelor.“8 „Sistemul de instituții zecimal”9, specifică structurii localităților din Ungaria – care în zilele noastre are puține urme – este o manifestare tipică a divizării societății locale10. Membrii acelei societăți care se lipsește de comunități (părțile autonome ale societății), se comportă ca o „masă“, dispunând de toate proprietățile negative ale acesteia.

La fel ca și în cazul ecosistemelor, „…respectivele subsisteme separate trebuie să fie destul de autonome pentru ca sistemul în sine să fie stabil”11, astfel probabil, și referitor la peisaj este importantă independența subsistemelor peisajului. Dacă peisajul este alcătuit din subsisteme autoreglatoare relativ independente, atunci unitățile devin capabile, ca prin reprezentarea intereselor proprii, să intre în contact cu alte unități, fiind independente și având propria identitate. Tot așa, dar la un grad mai ridicat al unirii, autonomia peisajelor este condiția stabilității grupărilor mai mari de peisaje, din care fac parte.

5

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

put), pe care le transformă, mai apoi eliberează din ele (output) produse ce diferă de aceste bunuri originare. În peisajele care au un nivel de organizare mai ridicat, fiecare output devine input-ul altor subsisteme autoreglatoare.

Nu există, prin urmare, emisii inutile, care s-ar aprecia ca deșeuri. Toate bunurile (materie, energie, informație) fac parte dintr-o mișcare de rotație neîntreruptă, iar subsistemele – fie că doresc sau nu, numai prin simpla lor funcționare – sunt susținătoarele acestei mișcări. Această mișcare de rotație reprezintă structura peisajului, care ține în funcțiune (în viață) peisajul.

Ce este producătorul produselor din peisaj?

(1) În peisaj se desfășoară producția de numeroase asemenea produse, care nu sunt rezultatul activităților producătoare deliberate ale omului.

Așa sunt ecosistemele, care sunt lipsite într-un mod fundamental de influența omului. Acestea pot fi de multe feluri, de la o colonie de muşchi sau o băltoacă de apă de ploaie până la junglă. (2) O parte însemnată a produselor care provin din activitățile omului sunt produse în afara gospodăriilor. Acestea provin în parte din funcționarea biologică a omului (ex.: bioxidul de carbon expirat, excremente umane), și pe de altă parte din activitățile productive din afara sistemului formal al economiei (ex.: lucrul casnic, munca socială). Produsele provenite din activitățile omului sunt totodată și produsele economiei. Aceste produse apar pe piața de desfacere sau în comerțul de schimb.

Această presupunere stă în contradicție cu aceea orientare și punct de vedere, care identifică dezvoltarea economică, mai mult, extinderea economică – înțelegând și creșterea veniturilor și cheltuielilor populației – cu dezvoltarea peisajului sau a comunității locale.

Ierarhia cuprinzătoare a peisajelor Peisajul care include direct omul este peisajul primar. Peisajul primar este parte a peisajelor mai complexe, iar peisajele mai complexe sunt parte a peisajelor și mai complexe, și așa mai departe. Nu sunt regiuni care conțin unul pe celălalt (împărțire ierarhică al spațiului), ci sunt astfel de organizații, din care fiecare aparține de ceva mai mare, mai complex. Deoarece peisajele dispun de caracteristici de sistem (sunt organizații), constatarea lui Bertalanffy este adevărată și pentru ele: „Organizațiile aparțin proprietăților sistemului ca și organizări de nivel superior.“16 Deci aceste sisteme există în aceste ierarhii cuprinzătoare.

Referindu-ne „în sus”, fiecare peisaj este o „parte“, referindu-ne „în jos”, fiecare peisaj are funcția de „întreg”. Numim unitatea verticală a acestor peisaje : „ierarhie peisagistică“.

16) Ludwig von Bertalanffy: …Însă despre om nu cunoaștem nimic.

Editura Economică și Juridică, Budapesta, 1991, pg. 76

6

Toate peisajele sunt cuprinse într-o singură unitate, pe de-o parte de relația (verticală) parteîntreg, pe de altă parte aparținerea de un singur întreg (orizontal). Acest întreg este motivul pentru care orice modificare a unui peisaj parcurge toată ierarhia peisagistică. Deocamdată nu există răspuns la întrebarea dacă omul este în măsură să acționeze corect atunci, când își subordonează comportamentul numai controlului peisajului din imediata lui apropiere, sau trebuie neapărat să depășească în conștiință aceste hotare, pentru ca prin acțiunile sale să țină cont și de ordinea peisajelor cu grad mai ridicat. Această ultimă opinie se reflectă și în sloganul „Gândește global, acționează local!” Presupunem că omul, prin educație organică, dispunea de cunoștințe care cuprindeau întregul cosmos, ale căror rămășițe le putem găsi astăzi în credința populară, legende, povești, etc.

Peisajul caracterizat prin proprietățile de mai sus, dar nu în mod exhaustiv, este o entitate care deține proprietățile unice ale unui sistem. Peisajul individual nu este numai o zonă, regiune, întindere, plan sau parte din acestea, ci o entitate autonomă, care funcționează ca un sistem deschis, o organizație complexă, care are individualitate. Pe când de-a lungul cercetărilor științifice nu numai că este permisă, ci și necesară desprinderea peisajului de împărțirea pe părți, cea disciplinară17 (referitor pe domeniile științifice), iar de partea funcționării birocratice a societății, desprinderea sectorială (pe ramuri), până atunci nu există o altă abordare acceptabilă pentru crearea peisajului, a acțiunii ce poate defini funcționarea acestuia, decât cea „multidisciplinară“ și „multisectorială”.

Aceasta, la nivelul acțiunilor omului, înseamnă numai atât că – în mod ideal – în fiecare moment al acțiunii trebuie ținut cont de schimbările petrecute în cadrul funcționării peisajului.

Caracterul multidisciplinar al peisajului are ca rezultat faptul, că nu putem să cunoaștem în întregime peisajul doar prin metodele științifice, fiindcă într-adevăr, nu putem să punem toate întrebările legate de un peisaj în același timp, sau una după alta, un peisaj nu poate fi subiectul unor cercetări din toate punctele de vedere. Iar din caracteristica multisectorială rezultă imposibilitatea proiectării formării peisajului. Nu putem proiecta dintr-odată schimbarea respectivă a peisajului pentru toate intervențiile posibile, respectiv nu putem prezice dintr-odată consecințele fiecărei intervenții posibile, în toate sectoarele. Într-un sistem permacultural „...puiul realizează sârguincios relațiile sale proprii (în ecosistem), relații pe care noi nici nu le putem cunoaște, și bineînțeles că nici nu le putem proiecta. Simplu trebuie doar să avem încredere în 17) Juhász-Nagy Pál: Lipsa unei ecologii operative, necesitatea și sarcinile ei. Editura Academică, Budapesta, 1986

III. CARE ESTE ROLUL OMULUI ÎN CADRUL PEISAJULUI? 3.1. Cum interpretăm omul local: indivizii și comunitățile?

Numim omul local, acel om care împlinește anumite funcții în cadrul peisajului, are un rol bine stabilit, este o parte a acestuia. Distingem omul local de omul înstrăinat, care este în zona peisajului, dar nu face parte din acesta într-un mod definitoriu, astfel că comportamentul lui nu se conformează cu el, ci cu factorii lumii exterioare. Omul local se comportă în concordanță cu peisajul, adică caracteristic locului, se comportă în mod definitoriu, astfel că este determinat de peisaj (ca un întreg) și omul local (ca și parte). Deci în cazul comportamentului adecvat al omului local față de peisaj, acțiunea umană se desfășoară în cadrul relațiilor dintre întreg și parte, altfel spus, comportamentul omului local este determinat de locul (funcția) pe care-l ocupă în peisaj.

Distincția dintre omul local și omul înstrăinat nu acoperă două comportamente finite opuse 18) Bill Mollison: Permaculture. A designers Manual. Tagari Publications, Tyalgum, Australia, 1988, pg. 31

unul celuilalt, ci numai proporțiile unuia față de celălalt. În comportamentul omului local sunt primordiale acțiunile ce țin de elementele peisajului, pe când la omul înstrăinat au importanță elementele care se conformează cu lumea exterioară a peisajului. Deși amândouă tipuri de oameni trăiesc în spațiul peisajului elementar, omul local se subordonează sub controlul peisajului, ca total, iar omul înstrăinat acționează conform comenzilor sistemelor exterioare.

Omul local este capabil să-și îndeplinească funcția „locală” numai în comunitate. Numim comunitate locală comunitatea oamenilor locali, care pe de-o parte este mediul de trai al oamenilor locului, iar pe de altă parte este și parte a peisajului ca entitate de sine stătătoare. Comunitățile locale conțin întotdeauna și oameni înstrăinați mai mult sau mai puțin. Peste un anumit procentaj „al înstrăinărilor totali” comunitatea pierde calificativul de „local”, și totodată și comunitatea se înstrăinează de peisaj, adică își subordonează comportamentul sistemelor exterioare.

Comunitatea locală produce și menține acele condiții sociale locale, care fac posibilă crearea peisajului, și totodată fac posibilă în cadrul lui de exemplu și pomicultura adaptivă. De exemplu, cultura locală potrivită, instituțiile, cunoștințe agricole, ș.a.m.d.

Putem deduce importanța omului local și din interpretări mai abstracte. Peisajul este un sistem moale, astfel elementele și subsistemele sale nu sunt fixate în spațiu prin bare și șuruburi, ba

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

pui.“ – scrie Bill Morrison. Puiul se comportă corect tocmai datorită relațiilor strânse cu mediul lui, și nu datorită unei proiectări prealabile.

18

7

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive 8

chiar dimpotrivă, sunt într-o continuă schimbare și mișcare. Peisajul poate să-și organizeze subsistemele în unitate atunci, și poate să funcționeze ca sistem de sine stătător (organizație autonomă), când emisiunea (output-ul) fiecărei subsistem este preluat și folosit de vreun alt subsistem. În acest caz materia și energia peisajului sunt în continuă mișcare, și – deoarece majoritatea acestor mișcări, în afară de un număr mic de output-uri, se desfășoară înăuntrul acestei organizări a peisajului – în mod necesar acest curent se termină prin vărsarea în sine, deci este vorba despre o mișcare ciclică. Structura peisajului este compusă din substructuri în mișcare continuă, care se schimbă în continuu și își schimbă permanent locul, și procesele ciclice ale energiei și materiei, ce funcționează datorită acestor subsisteme.

Dacă și omul face parte din acest procese ciclice, atunci cu cât fluxul materiei și al energiei sunt mai închise în ciclu, deci cu cât peisajul este mai organizat (este mai aproape de stadiul de climax), cu atât mai sigur dispune de condițiile necesare propriei existenței. Omul este local atunci, când face parte printre subsistemele acestui ciclu. În acest caz nu extrage din peisaj cele necesare consumului propriu, ci intră în posesia lor prin antrenarea acestor cicluri: le ia și le dă înapoi, în timp ce le transformă în interiorul sistemului propriu. Bunurile sunt antrenate prin propriul lui corp, prin ferma, gospodăria și comunitatea proprie.

Dacă însă omul se retrage din aceste cicluri ale peisajului, și în locul lor intră în ciclul altor sisteme (economie, birocrație), care nu pot decât să extragă bunurile necesare pentru supraviețuirea ciclului lor din produsele ecosistemului sau din comorile Pământului, atunci și omul, ca parte a acestui ciclu, nu face altceva decât să extragă bunurile peisajului. În loc să fie parte din peisaj și susținătorul acestor cicluri, devine utilizatorul (exploatatorul) peisajului.

Extragerea este posibilă numai atunci, când peisajul are produs net exploatabil. Cercetarea ecosistemelor indică că la apropierea momentului climaxului, sistemul nu deține produse nete în cantități de luat în considerare, pentru că ceea ce produce le și folosește pentru conservarea structurii lui proprii, organizată la nivel înalt, față de procesul entropiei (de exemplu pădurile tropicale). Deci pentru producerea bunurilor exploatabile (producție netă) este nevoie ca ecosistemele peisajului să se țină la o anumită distanță față de stadiul climax, ca să aibă produse nete exploatabile, să prezinte creștere. Omul care utilizează peisajul poate deci să extragă din el bunuri numai în cazul în care peisajul este într-o stare avansată de degradație, are deci un interes contrar organizării de nivel înalt, manifestă în mod necesar o atitudine de împiedicare a organizării.

Procesul de extragere intensivă din peisajele organizate la un nivel inferior nu poate să continue mult timp, deoarece mai devreme sau mai târziu vor fi incapabili să producă bunurile în continuare. Deci existența în afara ciclului peisajului nu este posibilă în mod susținut. Ieșirea omului din acest ciclu, la nivelul actual de globalizare, s-a desfășurat deja în cea mai mare parte, astfel omul într-adevăr este capabil numai să folosească peisajul, să epuizeze resursele rămase. Înstrăinarea omului de peisaj trebuie tratată ca pe un fapt, însă nu ca pe o aptitudine neschimbabilă.

Dacă am pășit pe o cale greșită, trebuie să mergem înapoi până la bifurcație, ca să ne putem continua mersul pe drumul cel bun. Pentru a deveni om local, trebuie să se reîntoarcă în ciclul peisajului, ceea ce nu este un comportament anti-dezvoltare, ci dimpotrivă, este condiția dezvoltării corespunzătoare. Reîntoarcerea în acest ciclu se poate de exemplu întâmpla, dacă omul care trăiește în peisaj trece la consumul produselor locale și la realizarea produselor care satisfac consumul local; și dacă și pentru această producție folosește resurse locale, respectiv dacă creează condițiile necesare pentru producția locală (cunoştință, unelte, soiuri, instituții, ș.a.m.d.). Și economia locală este un consumator, care – la fel ca și omul local – consumând produse locale produce bunuri de consum locale.

Problema omului local este prezentată foarte plastic de Bill Mollison prin problema puiului.

Din momentul în care omul scoate puiul de găină din sistemul lui natural (din ciclul peisajului), și îl încuie în coteț, menținerea puiului în viață se poate realiza doar prin condiții artificiale. Începând de atunci se construiește în jurul puiului un sistem foarte complicat de deservire, care ar fi total inutil dacă puiul ar fi fost lăsat în locul de proveniență (ar fi rămas local)19. Dacă punem în locul puiului mutatis mutandis pe om, toate acestea se pot spune și despre el. Omul care se auto-închide în cușcă este identic cu omul care se înstrăinează de peisaj.

Trecând peste precizările generale de mai sus, calitatea locală a omului are mai multe consecințe, deosebit de practice.

• Acel om care acționează în locul unde se află, poate experimenta consecințele acțiunii lui (feedback), astfel poate să-și corecteze, să-și rafineze acțiunile în mod constant.

• Omul local poate detecta în momentul dat toate vibrațiile fine al peisajului, astfel fiind capabil să înțeleagă din peisajul complicat partea importantă pentru el, și poate să se adapteze la ea într-un timp foarte scurt, să reacționeze în timp și în mod util la ea.

• Omul este capabil să controleze direct informațiile locale, prin participarea lui la 19) Bill Mollison: Permaculture, A Designer’s Manual, Tagari Publications 1988, pg. 24

3.2. Cum interpretăm acțiunea efectuată în peisaj? Și mai înainte, când am definit peisajului, am făcut referiri la unele momente ale relației dintre om și peisaj. Aici însă trecem în revistă numai acele puncte de vedere, din care în final putem obține indicațiile privind acțiunile corespunzătoare de făcut în peisaj, iar în acest cadru în livadă. Prin aceasta totodată devin verificabile corespunderea acțiunilor. În acest punct trebuie să definim cuvântul „corespunzător“, nu cumva când este folosit să primească rolul de cuvânt de umplutură, când nu pot spune exact, care sunt criteriile corectitudinii.

3.2.1. Ce este „potrivit“?

Poate fi punctul nostru de pornire afirmația făcută de Varga Csaba în analiza limbii maghiare.20 În limba maghiară cuvântul „megfelel“ (corespunde) se compune din radicalul „fél” (jumătate), care ne indică faptul că acel lucru este corespunzător, care legat cu un alt lucru (altă jumătate), compune întregul. Jumătățile nu sunt neapărat ½, dar suma lor trebuie fie exact 1. Omul activ corespunde peisajului atunci, când rezultatul acțiunilor sale, împreună cu celelalte elemente ale peisajului, alcătuiesc acest „unu“ întreg. Acest unu întreg este de fapt peisajul.

Corespunderea omului care acționează conține și acel aspect, conform căruia și acțiunile acestui om trebuie să fie corespunzătoare pentru unitatea peisajului. Bineînțeles că acțiunile noastre pot fi corespunzătoare și altora, de exemplu vecinilor, fiscului, economiei, puterii ș.a.m.d. În toate ca20) Varga Csaba: Limba vie a epocii de piatră, Editura Frig, 2003, pg. 44

zurile omul activ funcționează ca parte a bazei de referință selectată (vecinul, puterea, fiscul, economia), ceea ce înseamnă că omul care acționează, împreună cu celelalte elemente ale acestui sistem – dacă și acestea funcționează corespunzător – alcătuiesc un singur întreg.

Cuvântul „corespunzător” deci nu caracterizează exactitatea matematică ½+½=1, ci ne arată că compus cu alte elemente, alcătuiesc împreună „unul”, întregul. Cuvântul „corespunzător” poate fi deci interpretat în relația dintre parte și întreg.

Comportamentul părții raportat la întreg este corespunzătoare atunci, când ca rezultat al comportamentului, partea, împreună cu celelalte părți (care alcătuiesc cealaltă jumătate), alcătuiesc un întreg. Cu alte cuvinte dacă îndeplinește funcția de „parte”. Acțiunea corespunzătoare deci depinde întotdeauna de acel întreg din care face parte cel ce acţionează, și care slujește partea întreagă (unitatea) a acțiunii.

De aceea a fost atât de important să fixăm încă în partea cu titlul „Probleme de chibzuit în legătură cu pomicultura“, că în aprecierea pomiculturii adaptive, peisajul este baza noastră de referință (întregul), din al cărui punct de vedere interpretăm și apreciem fiecare moment al pomiculturii, adică putem să deosebim corespunzătorul de necorespunzător. Dacă peisajul (întregul) este baza de referință a pomiculturii adaptive, atunci pe baza aceasta se înțelege de la sine că adaptarea înseamnă o adaptare față de peisaj, și nu de ex. o adaptare față de economia sau birocrația înstrăinată de peisaj.

3.2.2. Acțiunile desfășurate în peisaj: formarea peisajului, alcătuirea peisajului, administrarea peisajului, distrugerea peisajului Am ajuns și la punctul când trebuie să facem și mai clare conceptele (cheie) folosite până acum. Acestea sunt „formarea peisajului” și „administrarea peisajului”, respectiv legate de el: „alcătuirea peisajului” și „distrugerea peisajului”. Formarea peisajului conține toate acțiunile corespunzătoare peisajului, oricare ar fi subiectul acestor acțiuni. Poate fi construirea infrastructurii (drum, clădire, șanț), dezvoltarea comunității, înființarea instituțiilor comunitare, gospodărirea etc. Denumim „administrarea peisajului” numai partea din alcătuirea peisajului, care se orientează către formarea ecosistemelor. Și mai precis, denumim administrarea peisajului toate acele acțiuni corespunzătoare peisajului, care conform scopului său și în mod direct schimbă cantitatea și componența produselor realizate (structura produsului și productivitatea) din cadrul ecosistemelor din care face parte și omul.

Conform împărțirii obișnuite bazate pe ramurile de cultivare, și rămânând la cuvântul administrare, aceasta poate fi:

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

comunicațiile locale. Astfel, pe de-o parte se reduce la minim manipularea conștiinței, iar pe de altă parte creşte riscul minciunii, înșelăciunii și manipulării, deci aceste deranjamente de comunicație rămân sub limita măsurii suportabilității.

• Este satisfăcută acea dorință a omului de a putea exista făcând parte din ceva, poate să savureze conștiința și sentimentul apartenenţei la peisaj și la comunitate. Totodată poate dispune și de conștiința și de sentimentul utilității (conștiința de a avea o funcție), că este un element important al lumii, pentru că – prin peisaj - și lumea are nevoie de el.

• Siguranța și sentimentul de siguranță sunt oferite de faptul că omul trăiește într-o „părticică“ a lumii transparente și influențabile.

Această „părticică” este peisajul, care formează un fel de scut protector, sistem tampon în jurul omului.

9

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive 10

1. Administrarea silvică (silvicultura, ocupații legate de pădure), în locurile unde pădurea ocupă suprafața în mod durabil.

2. Administrarea gazonului (administrarea poienelor și pășunilor), unde iarba ocupă suprafața în mod durabil.

3. Administrarea ”habitatelor de apă vii“, unde apa ocupă suprafața în mod durabil, sau apa freatică este aproape de nivelul solului.

4. Agricultura (aceasta corespunde cultivării terenurilor arabile): care sunt arate anual sau o dată la câțiva ani, deci sunt arate regulat.

5. Administrarea grădinilor (horticultură), incluzând toate activitățile efectuate în cadrul unui teritoriu delimitat strict de celelalte suprafețe vecine (legume, fructe, vie, plante medicinale, plante ornamentale, plante industriale, ș.a.m.d.). În grădină pot exista în același timp plante caracteristice pajiștii, pădurii, terenurilor arabile.

Din enumerare lipsește ținerea (creșterea) animalelor, care face parte din administrarea peisajului, chiar o parte importantă a acesteia, dar nu se potrivește cu enumerările de mai sus bazate pe suprafețe de teren, deoarece poate fi pusă în legătură cu fiecare ramură a administrării. În enumerare administrarea grădinilor ocupă un loc deosebit. În timp ce primele patru ramuri se leagă în mod evident de stadiul dat al succesiunii naturale (teren arabil, pajiște, pădure) – menținute în mod artificial, prin intervenții administrative -, în grădină se pot găsi toate aceste elemente într-un singur loc și în proporții diferite. Unul dintre scopurile administrării peisajului este acela, ca acoperirea vegetală să ajungă la nivelul cel mai apropiat de forma cea mai avansată a vegetației naturale, ceea ce în Bazinul Carpatic înseamnă pădurea, stepa cu păduri, respectiv în zonele bine aprovizionate cu apă (zonele de inundație a râurilor), habitatele de apă vii. Proporția terenurilor arabile trebuie reduse cât mai mult posibil, deoarece ele sunt ecosisteme puternic (am putea spune: în mod extrem) degradate. Apropierea de cel mai înalt nivel de organizare nu s-ar putea realiza, dacă administrarea peisajului ar servi în primul rând producția de mărfuri, unde piața de desfacere stabilește structura de producție (compoziția produselor). Și acest fapt justifică nevoia, ca cerința primordială și definitorie privind administrarea peisajului, să fie aprovizionarea peisajului respectiv cu toate produsele ce se pot obţine acolo (autoaprovizionare), și numai după aceasta poate avea loc producerea pentru piață.

Importanța ecologică a grădinii de aceea este atât de mare, pentru că este eterogenă din acel punct de vedere, care arată că toate nivelurile din stadiile succesiunii apar alternându-se între ele, alcătuind un model mozaical într-o unitate

teritorială relativ mică. Aceasta realizează forma micșorată a sistemului de habitate de apă viipășuni-păduri-pajiști, care pot fi completate la scara peisajului cu suprafețe de păduri mai mari, pășuni, habitate de apă vii, aflate în peisaj.

Terenurile arabile de dimensiuni mari nu sunt favorabile nici în gama de dimensiuni ale peisajului, astfel nu pot fi caracteristice administrării peisajului. Această formă de peisaj aduce cu el o diversitate mare, complexitate și stabilitate.

Aceste proprietăți se afirmă nu numai din punct de vedere ecologic, ci și în privință socială, culturală și economică. Aceasta este condiția de bază a „sustenabilității” peisajelor și al întregului Pământ. Administrarea peisajului duce la adevărata semnificație a acestui cuvânt intrat la modă, însă utilizat în zilele noastre cu interpretare greșită.

Structura de peisaj descris mai sus nu se dezvoltă de la sine. Grădina și peisajul ridicat de către grădină la un nivel de organizare mai înalt necesită intervenția umană. În acest caz devine întradevăr vizibil de ce putem vorbi despre rolul și sarcina omului în formarea peisajului. Natura nu este „perfectă”, dar schimbările ei o mențin pe calea perfecționării. În această schimbare, pe care l-am putea numi și dezvoltare, omul, ca parte a naturii, joacă un rol deosebit de remarcabil. Rolul omului este de a asigura ca acest drum către perfecțiune să aibă cât mai puține curbe, să aibă cât mai puține fundături după bifurcații, și să poate fi parcurs cât mai ușor și cât mai repede. Presupunem de asemenea, că prezenţa omului duce mai aproape de perfecţiune natura, astfel lipsa omului este o pierdere pentru natură – dar numai lipsa omului formator de peisaj. Pe lângă cultivarea grădinii numeroase alte exemple indică responsabilitatea omului în formarea naturii. Astfel de exemple sunt gospodărirea apelor (lacurilor) din Câmpia Transilvaniei sau de-a lungul râurilor mari din Bazinul Carpatic (agricultura de luncă). Vom găsi numeroase alte exemple de scară mai mică când o să tratăm pomicultura.

Administrarea peisajului este deci o parte a procesului de realizare a peisajului: modul de comportament față de ecosistemele peisajului. Însă cel mai puternic factor în formarea peisajului este efectul asupra ecosistemelor. Administrarea peisajului este incomparabilă cu folosirea, consumarea peisajului. Pe parcursul administrării peisajului obiectul muncilor este ecosistemul. În jurul nostru construim un astfel de ecosistem, care mai târziu devine mediul nostru de viață, în general ca și când construim o casă, care până la urmă va deveni căminul nostru. (Dar nu fiecare casă devine căminul nostru, la fel cum nu servește bunăstarea noastră orice ecosistem.) Față de aceasta, la folosirea peisajului obiectul muncii sunt resursele care servesc furnizarea bunurile de consum umane.

21) Bill Mollison: Permaculture A Designer’s Manual, Tagari Publications, 1988, pg. 38 22) Gánti Tibor: Teoria generală a vieții. Editura Tehnică, Budapesta, 2000, pg. 102

contribuie la construirea și menținerea lui într-un mod creativ, orientându-se tendințelor naturale și ajutând aceste procese. În cursul formării peisajului elementele de formare străbat numai traseul forțat al peisajului. Aceste trasee sunt cu atât mai înguste, cu cât peisajul este mai dezvoltat. Vietățile (altele decât omul) peisajului aparțin acestei categorii de comportament, adică sunt elemente de formare a peisajului.

Distrugerea peisajului este numai „posibilitatea” omului. Înstrăinarea de peisaj merge împreună cu distrugerea lui. Dacă omul este „localnic”, deci acceptă (tolerează) rolul de a fi parte a peisajului, atunci ori parcurge părțile sale de traiectorii forțate, impuse de peisaj, ori le modifică, dar le poate face numai în interesul menținerii (păstrării în viață) a peisajului, ca un întreg. Dacă se înstrăinează, deci renunță la rolul de a face parte din peisaj, atunci – prin plasarea comportamentului sub control exterior – nu mai are ca scop menținerea (păstrarea în viață) peisajului. Este tragedia timpurilor noastre este că omul, acționând sub influența și manipularea birocrației și economiei globale, distruge peisajul care i-a oferit cândva mediul lui de viață, și i-ar putea oferi și astăzi, dacă ar recunoaște că menținerea peisajului este de un interes vital pentru sine și pentru toți ceilalţi. În cadrul dirijării proceselor desfășurate în peisaj se pot deci distinge trei niveluri: 1. Formarea peisajului Orientarea directă către ordinea și traiectoria forțată a peisajului, timp în care procesele sunt determinate de ordinea și structura peisajului.

Acest comportament face posibilă schimbarea peisajului după legile ei proprii. Acel element de peisaj care se comportă „doar” în acest fel, este elementul de formare a peisajului.

2. Alcătuirea peisajului, administrarea peisajului Toate acțiunile „corespunzătoare” pentru peisaj, orice ar fi subiectul acțiunii. Ușurează și accelerează organizarea peisajului, ajută peisajul în parcurgerea drumului către perfecțiune.

Cel care se comportă astfel, este (omul) creator de peisaj. Aceea parte din alcătuirea peisajului, unde omul activ influențează capacitatea de producție a ecosistemelor, este administrarea peisajului, iar cel care desfășoară această activitate este (omul) administrator de peisaj.

3. Distrugerea peisajului Acțiune întreprinsă fără a lua în considerare traiectoriile forțate ale peisajului, respectiv împiedicarea organizării peisajului, distrugerea acestuia. Schimbarea sau restricționarea comportamentului elementelor care alcătuiesc peisajului. Cel care se comportă astfel este (omul) distrugător de peisaj.

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

În loc să construiască ecosistemele, omul ia de la natură, în timp ce pentru el peisajul nici nu este un factor, ci numai aceea „resursă”, care îi produce bunurile în acel scurt interval de timp.

Administrarea peisajului conține toate activitățile umane care transformă producția ecosistemelor peisajului în aşa fel, încât comunitatea gospodară să obțină bunuri de consum. Deoarece omul (ca o fiinţă vie) face parte, mai mult sau mai puțin, din ecosistemul pe care îl administrează, și consumul lui constituie o parte a administrării peisajului, pentru că prin consumație își asumă un rol important în menținerea bunurilor în circulație. Și procesarea biomasei menține în circulație ciclică produsele ecosistemelor, astfel și „industria” prelucrătoare locală face parte din administrarea peisajului, în cazul în care produsele îndeplinesc nevoile consumatorilor locali. Excedentul, care datorită condițiilor favorabile ale suprafețelor de cultivare se produce din belșug în Bazinul Carpatic, poate ajunge pe piețele de desfacere externe.

Produsele administrării peisajului se folosesc în măsură decisivă în locația de producție, dar pot fi folosite și în alte părți (prin intermediul pieței, pe bază de schimb sau prin cadouri), ori în interiorul, ori în exteriorul peisajului. În acest ultim caz produsele aparțin output-ului peisajului, care devine input-ul vreunui alt peisaj (deci nu sunt deșeuri). Comunitatea locală, ca subsistem al peisajului, extrage bunuri (input) din mediu (de la alte subsisteme al peisajului), le trece printr-un proces de conversie (transformare), după care redă o parte din bunurile rezultate lumii exterioare (output). Bunurile care ajung în afara comunității, în privința peisajului nu sunt deșeuri, ci input-uri potențiale ale altor subsisteme. Conform exemplului binecunoscut al puiului din sistemele permaculturale: „Esența: input-ul de care are nevoie puiul este asigurat de către componentele altor sisteme; iar output-ul puiului este folosit de către alți componenți”21. În acest sens comunitatea poate funcționa ca un motor important al peisajului, asemănător cu celula vie, care este pusă în funcțiune de către motorul chimic, adică plasma celulară22. Administrarea peisajului menține pe deoparte în mișcare ciclică bunurile peisajului, pe de altă parte contribuie la modificările succesorale (unidirecționale) ale acesteia, fiindcă bunurile preluate sunt trecute prin comunitate și transformate.

Relația de bază posibilă dintre om și peisaj este relația parte-întreg. Omul joacă un rol remarcabil printre părțile peisajului, ceea ce se exprimă prin posibilitatea „alcătuirii” și „distrugerii” peisajului.

Rolul de alcătuire a peisajului exprimă că omul, recunoscând procesele peisajului, este capabil să

11

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive 12

3.2.3. Fundalul de conștient al alcătuirii peisajului Omul care face parte din peisaj diferă de elementele de alcătuire a peisajului prin faptul, că prin conștientul lui depășește limitele de timp și de spațiu ale peisajului elementar. Anticipând poziția viitoare a peisajului, omul este capabil să schimbe ordinea actuală a peisajului elementar, în interesul efectelor benefice și de lungă durată. De asemenea are capacitatea ca, conformându-se cu unul, la câteva sau la toate peisajele cu un grad mai înalt din ierarhia peisajelor, ori să-și supună comportamentului ordinului propriului peisaj, ori să-l schimbe. Îl schimbă atunci, când ordinea peisajului elementar este deteriorată sau așa de subdezvoltată, încât împiedică și funcţionarea peisajelor existente la un nivel superior al ierarhiei, sau chiar îi provoacă leziuni. Dacă omul schimbă ordinea peisajului său, obține ca rezultat armonizarea nivelelor de ierarhie a peisajului. Pe parcursul schimbării structurii propriului peisaj, creatorul de peisaj procedează conform ordinii peisajelor cu un grad mai mare. Omul deci este capabil să ajusteze ordinea propriului peisaj după ordinea unui peisaj de un nivel mai înalt. Cu toate acestea, existența peisajului „intact” la oricare dintre nivelele ierarhice, care ar merita să servească ca referință adaptabilă pentru un peisaj elementar, este numai un caz idealizat. De asemenea este o aptitudine idealizată, că omul este capabil să „pătrundă în sus” prin conștient în ierarhia peisajului.

Vorbim despre modul realist al alcătuirii peisajului, când creatorul peisajului se străduiește să stabilească o ordine considerată (presupusă) corespunzătoare. „Ordinea potrivită” se produce în general prin amestecarea vreunui model rațional cu numeroase elemente de conștiință aflate în afara raționalității. Și interpretarea peisajului, descris mai sus, se poate reduce la o astfel de sursă.

Străduința de a atinge perfecțiunea înzestrează omul cu asemenea însușiri, prin care conștiința se cațără cât mai sus în ierarhia peisajului, mai mult, prin depășirea biosferei (Pământului) să ajungă la nivelurile cosmice. Dacă conștiința găsește și înțelege ordinea de funcționare sănătoasă, completă, ordinea finală sau ordinea „întregului”, atunci putem spune că s-a luminat. În starea „luminată” omul probabil nici nu poate să se comporte dife-

rit, decât conform ordinei înțelese de el. Presupunem, că omul care a trăit o viața totală și în armonie cu natura, a dispus în mod necesar de aceste capacități. Azi însă această cultură superioară nu poate să se pună în valoare, căci este în cătușele științificului mult mai agresiv.

Fie se comportă ca creator, fie ca distrugător al peisajului, efectul acțiunii omului se prezintă direct în propriul peisaj, dar parcurge și întreaga ierarhie de întregire.

Ierarhia de întregire, ca o serie parteîntreg, se împarte în etape numai de către conștiința umană. De fapt este un tot unitar, care se poate înțelege numai în unitate și dacă se schimbă în oricare parte, se schimbă și întreaga ierarhie.

3.2.4. Utilizare prin exploatație și turismul participant Gestionarea peisajului se caracterizată și prin sistemul de utilizare, din care evidențiem aici numai două caracteristici marcante, dar mai puțin cunoscute: posibilitatea utilizării prin exploatație și a turismului participant.

3.2.4.1. Utilizare prin exploatație Administrarea peisajului se desfășoară în unitățile locale ale peisajului, în unități care se pot denumi „uzine”. Și pe parcursul utilizării peisajului producția de mărfuri se desfășoară în uzine, dar aceste uzine sunt unitățile locale ale economiei globale. În cazul administrării peisajului criteriile de evaluare a activităților de producție sunt schimbările survenite în peisaj, iar în cazul utilizării peisajului, schimbările survenite în economia (globală). În interesul distincţiei vom numi în continuare unitățile elementare ale administrării peisajului: „uzina de peisaj”. În uzina de peisaj se desfășoară o asemenea administrare, pe parcursul căreia crește productivitatea (randamentul specific) al ecosistemelor peisajului, și produsele adecvate pentru utilizarea umană reprezintă o proporție mai mare. Acest rezultat al administrării peisajului se arată (1) atât la nivelul uzinei de peisaj, cât și (2) la nivelul întregului peisaj. Rezultatul (2) de aceea este o condiție pentru gestionarea peisajului, pentru că – la fel ca toate activitățile de alcătuire a peisajului – referința de bază este peisajul. Dacă în cursul administrării, gestionării, rezultatele obținute nu se consideră

23) Ludwig von Bertalanffy: …Însă despre om nu cunoaștem nimic.

Editura Economică și Juridică, Budapesta, 1991, pg. 79 și 83

cesiunea influențată de el. Administrarea de peisaj am putea-o denumi și „administrare participativă”, pentru că administratorul participă la viața și la procesele de rotație (cicluri) ale ecosistemului, atât prin activitatea, cât și prin consumul său.

Prin urmare sistemul ecologic se organizează mai departe împreună cu administrarea peisajului, astfel se vor produce numeroase asemenea produse, ale căror producție nu a fost un obiectiv direct a intervenției de administrare a peisajului (produse nedorite). Cantitatea, respectiv valoarea de consumație a acestor produse poate depăși pe cele ale produselor realizate intenționat de către sistemul ecologic (produse dorite). Produsele nedorite se produc atât la nivelul uzinelor de peisaj, cât și la nivelul peisajului, și consumul lor aparține categoriei utilizării prin exploatație: culesul, pescuitul, vânătoarea. Această utilizare prin exploatație însă nu este o reîntoarcere la modul de viață al omului preistoric, pentru că la administrarea peisajului, bunurile capturate/ extrase sunt rezultatele activității omului, deci sunt rezultatele – neintenționate - ale administrării. Deci în administrarea de peisaj rangul și rolul utilizării prin exploatație este supra-apreciat.

3.2.4.2. Turismul participant Un caz inovativ și marcant al relației dintre peisaj și lumea ei exterioară este turismul, pe parcursul căruia input-ul peisajului este turistul (împreună cu toate efectele sale personale) și bunurile comunității provenite de la turist, care caracteristic înseamnă veniturile în bani. Output-uri sunt bunătățile pe care turistul le duce cu el: satisfacție, cunoștință, bogăție spirituală, etc. Turistul potrivit pentru alcătuirea de peisaj, pe durata temporară cât stă în peisaj, devine parte organică a alcătuirii peisajului. Această devenire se manifestă prin comportamentul lui. Deși este parte „componentă” a altor peisaje sau sisteme, cât timp se află în spațiul peisajului, se comportă ca parte a acestuia.

Iar peisajul se schimbă ca efect al turistului numai atâta, încât să-i ofere o funcție temporară: în peisajul vizitat primește rolul de a-l menține. Turistul se implică deci în procesul de alcătuire (rotativă) al peisajului: consumă și produce (preia și predă produse locale), învață și însușește cunoștințe, savurează dragostea comunității gazdă, oferă dragostea lui, preia exces de produse și le duce din

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

a fi rezultate totodată și în ansamblul peisajului, atunci activitatea de gospodărire se poate aprecia cel mult ca utilizare de peisaj.

Din punct de vedere ecologic esența administrării de peisaj este că (1) gospodarul schimbă componența viețuitoarelor din ecosistem conform utilizărilor proprii dorite, și (2) blochează succesiunea ecosistemului în cauză la acel nivel de organizare, unde sistemul poate să producă cele mai multe produse pentru om, unde producția netă a produselor dorite este cea mai mare. Administratorul/gospodarul de peisaj ar împiedica cu asta dezvoltarea peisajului, dacă produsele extrase le-ar valorifica pe piață, deci le-ar duce din peisaj. Însă administratorul, ca parte a peisajului, menține în rotație bunurile consumate, cooperând cu celelalte elemente ale ecosistemului, și duce afară din peisaj numai acele bunuri, de care peisajul nu mai are nevoie (excesul).

Aceasta este output-ul peisajului, în timp ce pe bunurile necesare pentru peisaj le și acceptă, acesta reprezentând input-ul peisajului. Între output și input poate să existe o relație (de piață, sau barter), dar pot fi și independente unul de celălalt. În raport cu întregul sistem acest lucru înseamnă, că deși administratorul peisajului împiedică presupusul proces de succesiune fără om („natural”), dar ajută succesiunea sistemului care cuprinde și omul. Prin administrarea peisajului sistemul înaintează la fel spre stadiul de climax ca și fără el, însă în detalii este altceva atât stadiul de climax, cât și drumul care duce spre el.

Regândirea acestui domeniu, al succesiunii ecosistemului care include și omul, ar fi foarte importantă – nu doar în legătură cu crearea peisajului. După presupunerea noastră rezultatele ar arăta latura necunoscută a peisajelor, a ecosistemelor și a omului în așa fel, încât s-ar putea deduce din ele comportamentul uman adecvat.

Sistemele ecologice (organizații supraindividuale), asemenea sistemelor vii, se mențin în „fluxul continuu al proceselor organizate” în „fluxul de materie”23. Dacă administratorul de peisaj, prin activitatea de administrare și de consumație – inseparabile una de cealaltă – „accelerează” fluxurile de materie și de energie, prin aceasta sprijină schimbarea de succesiune a sistemului. Împiedică deci procesul inițial de succesiune, dar ajută suc-

13

Aspectele regionale ale pomiculturii adaptive

peisaj, în timp ce aduce bani înăuntru, și îi lasă în peisaj. Principalul produs turistic, care îl aduce pe turist în peisaj este funcția temporară, sarcina, oferită de peisaj. Dacă turistul plătește, plătește pentru această funcție. Produsul „vandabil” cel mai important al peisajului este crearea sentimentului de utilitate, a posibilității de a participa util la formarea peisajului, de a aparține undeva – chiar și dacă numai temporar.

Turistul deci participă chiar și la două feluri de cicluri: (1) temporar în ciclurile interne ale peisajului, și (2) în ciclul menținut între peisaj și lumea ei exterioară. Turistul este ca și omul care cere voie să se urce pe o bicicletă-tandem și, în timp ce călătorește pe ea, pedalează la fel ca și pasagerul original al bicicletei. Din acest motiv numim această formă de turism „turism participant”, dar l-am putea numi și creator de peisaj. Toate acestea au ca urmare avantaje importante, în formă de natură (nu în bani), atât pentru turist cât și pentru peisaj.

Turistul de ex. savurează frumusețea și armonia peisajului, participarea lui la formarea peisajului, învățarea etc., în timp ce omul care trăiește în peisaj savurează relațiile umane noi, învățarea și aprecierile primite din partea turistului etc..

Frumusețea peisajului, apropierea fizică de natură (ființe vii și alte elemente de peisaj) sunt forțe de atracție importante. Conform ipotezei biofiliei „(...) atracția omului către natură și spre ființele vii este adânc înrădăcinată, și este esențială pentru dezvoltarea fizică și psihică normală. Natura influențează viața noastră emoțională, simțul estetic, precum și dezvoltarea noastră spirituală.”24 Frumusețea și apropierea de natură este importantă nu numai în privința turismului, ci și pentru cei care trăiesc în peisaj. Importanța ei este probabil mult mai mare, decât ceea existentă în conștiința publică. În timpul petrecut în peisaj turistul poate să ia parte în primul rând nu la procesele peisajului, ci la procesele economice, dacă rolul lui constă în a cumpăra produsele peisajului (incluzând peisajul însuși, ca întreg). Deși se poate imagina ca din această relație de afaceri se beneficieze amândoi participanți, sunt șanse mari, ca depășind o anumită scară acest fel de turism să devină activitate distrugătoare de peisaj. Omul local reacționează la acest tip de turist prin a nu oferi funcție temporară, ci numai mărfuri de cumpărat. Această reacție a populației este bine ilustrată de acele sate, care în locul produselor locale oferă turiştilor marfă cumpărată din piețele en-gros.

Utilizarea de exploatație și turismul participant pot fi totodată și indicatorii rezultatului administrării peisajului. Utilizarea de exploatație este posibilă numai în cazul în care sistemele ecologice 24) Gonczlik Andrea: Donațiile naturii vii. In: Kocsis Tamás (red.): Kovász, ediția VIII, Nr. 1-4, 2004, Primăvară-toamnă, pg. 32

14

ale peisajului realizează produse din belșug. Iar în cazul turismului participant peisajul oferă posibilitatea de participare numai atunci (deci să asigure funcție temporară turistului), când este suficient de variat și complex. De acest lucru este capabil numai peisajul avansat în dezvoltare.

Cele scrise despre peisaj, formarea peisajului și administrarea peisajului prezintă o stare ideală. Nu susținem că această stare există la noi, nici că ar exista în vreun loc pe Pământ. Însă putem susține că au existat peisaje și comunități de formare a peisajelor, care au fost apropiați de starea ideală, și importanța lor a fost poate definitorie.

Printre altele și comunitățile (cu agricultură de luncă) de-a lungul râurilor mari din Bazinul Carpatic erau comunități, care trăiau în peisajul care funcționează conform celor prezentate mai sus, și puteau să facă asta, deoarece s-au comportat ca şi creatori ai peisajului. Pomicultura adaptivă este o încercare de a reveni la aceea răscruce de drumuri, de unde omul a luat-o pe o cale greșită, și să ne continuăm drumul în direcția corespunzătoare.

Formarea peisajului și peisajul format de ea nu este deci azi realitatea, este numai o viziune dorită, spre care ne propunem să avansăm. Pomicultura adaptivă este conceptul referitor la un mod de viață marcant în formarea a peisajului, care diferă de cele scrise despre peisaj până acuma numai atât, încât se poate realiza în mod direct. Mai mult, realizarea ei practică a şi început deja. Avem cunoștință despre numeroase inițiative, care – indiferent de nivelul inițial – se bazează pe principiile pomiculturii adaptive.