Tradiția pomiculturii în Regiunea Odorhei

IMPORTANȚA POMICULTURII DIN REGIUNEA ODORHEI, ÎN TRECUT ȘI ÎN PREZENT Cei care vizitează ţinuturile „scaunului mamă” de odinioară ale secuimii, sunt cuprinşi de o impresie de calm, contemplând panorama micilor sate învăluite de o multitudine de livezi, pe valea pârâului Goagiu, a Târnavei, de-a lungul râului Nirajul Alb sau Homorodului Mic şi Mare şi pe porţiunea de un relief variat dintre cele două Târnave. Este de neconceput, cum se poate ca în unele cercuri de intelectuali (din Ungaria) să circule convingerea eronată că pe aceste meleaguri nu cresc pomi fructiferi. Studiind articolele presei economice, dările de seamă ale asociaţiilor agricole de un secol-un secol şi jumătate, găsim aceeaşi mentalitate în rândurile intelectualităţii urbane şi ale populaţiei rurale. În a doua decadă a secolului XIX s-a pornit o adevărată mişcare, care critica aspru „starea de înapoiere” şi de „nechibzuință”, cu scopul de a populariza pomicultura. Personalităţile proeminente ale acestei mişcări s-au afirmat din rândurile claselor sociale superioare, agronomi învăţaţi, sau pomicultori entuziaşti, care prin înfiinţarea pepinierelor la nivel de comună, prin predarea cunoştinţelor economice de bază, prin articole de presă, dar în primul rând prin propria lor activitate practică, au încercat să popularizeze o pomicultură, care serveşte interesele şi avuţia naţiunii. Nu se pune la îndoială obligativitatea lor naţională, dar din cauza diferenţei sociale existente între ei, ca și consilieri la curtea de apel, funcţionari publici, în majoritatea cazurilor citadini, şi populaţia de agricultori de la sate, au făcut foarte puţine referiri la activitatea practică a populaţiei rurale. În ambele cazuri, în spatele acestui fenomen se poate ascunde obstacolul ridicat de diferenţa tot mai mare dintre satul ştiinţific, adică cel al burghezimii şi practica agricolă vie, cât şi lipsa năzuinţei pentru cunoaşterea acesteia din urmă, sau împiedicarea apropierii acestor două părţi. În urma cercetării acestui fenomen social s-a ridicat problema aprecierii importanţei pomiculturii Regiunii Odorhei în secolele trecute, fie vorba de nivelul comunităţilor locale, de împrejurimi, sau de întreg teritoriu al Ardealului, și a afla din ce perioadă datează originea acestor tradiţii de pomicultură bogate, întâlnite în numeroase sate.

Cu toate că avem puţine date despre istoricul pomiculturii referitoare la practica cultivării de către omul de la ţară din secuime, credem că fructele au ocupat un loc bine stabilit în cultura populară, adică în cultura ţărănească rurală şi cea a micilor nobili de la ţară din această zonă. Această ipoteză se bazează în primul rând pe acel crez confirmat prin experienţă că omul are o năzuinţă înnăscută spre crearea ordinii şi încearcă să scoată ceea ce este cel mai bun după ştiinţa sa, din ceea ce este dat. Numeroase reamintiri arată că acei oameni buni care obişnuiau să meargă la hotar – dacă a fost posibil – au altoit pomii sălbatici: „ca să nu fie sălbatic, să rodească” – mărturisiseră deja în anii ´70 şi oamenii care se adăpostiseră pe luncile terenurilor inundabile ale Dunării.1 Cercetătorul etnograf maghiar Andrásfalvy Bertalan schiţează o tradiţie de pomicultură mai detaliată şi mai aprofundată din evul mediu, când explică declinul pomiculturii de pe terenurile inundabile cauzat de reglementările hidrologice, cu dispariţia terenurilor inundabile şi cu exigenţa de muncă mărită în cazul cultivării pământurilor arabile.2 Secuimea a început să fixeze în scris legile comunale începând cu sfârşitul secolului al XVI-lea, fapt care constituie mărturia scrisă a celor păstrate până atunci doar prin viu grai. Aceste legi făceau referire la ordinea strictă a folosirii de către comunitate a hotarelor, de-a lungul mai multor secole.

Aceste legi comunale au fixat norme pentru comunitate, care dau dovadă de „o concepţie ecologică”, dacă ne exprimăm în termeni moderni.3 În normele fixate în Regiunea Odorheiu lui găsim puţine referiri la reglementarea pomiculturii. Acesta nu înseamnă că nu au existat fructe sau livezi. O dovadă a existenţei practicii pomiculturii o constituie punctul 19 din legea comunală fixată în scris la 27 ianuarie 1666 a satului Ceheţel: „Cel care îşi atribuie fructele altora, luându-le cu traista, cu sacul sau doar câteva, să fie amendat cu 1 forint, iar în locul 1) Andrásfalvy Bertalan: Gospodărirea terenurilor inundabile a populaţiei stabilite de-alungul Dunării. Gospodărirea terenurilor inundabile în comitatele Tolna şi Baranga înaintea terminării lucrărilor de prevenire ale inundaţiilor. (Ediţia completă) Budapesta, Ekvilibrium, 2007, pag. 244 2) A.B. – idem, pag. 232 3) Imreh István: Ocrotirea mediului natural în legile comunale din secuime. / Várkonyi Ágnes (red.): Grădina renumită a Europei.

Budapesta.

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

1

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei 2

fructelor luate să restituie altceva.” 4 Acest obicei, normă morală se mai păstrează încă în aproape toate locurile unde există livezi, ceea ce ne sugerează ideea că bunurile naturale crescute sub cerul liber pot fi accesibile pentru toţi oamenii, doar cu măsură, - în aşa fel, încât să nu se trăiască de pe urma muncii grele a altor oameni, ci să ia ei înşişi parte la procesul creator.

Credem că altoirea pomilor sălbatici, îngrijirea pomilor fructiferi şi strângerea recoltei a făcut parte din îndeletnicirile cotidiene obişnuite. Nu era necesară o preocupare aparte pentru „pomicultură”, aşa cum înţelegem noi azi, iar livezile nu se incadrau în ordinea economică a comunităţilor, astfel nu era nevoie de o reglementare în acest sens. Fructele serveau pentru autoaprovizionarea familiilor şi în caz de recolte mai bogate le foloseau în schimburile de produse agricole dintre sate sau ţinuturi mai mici.

La specializarea în cultivarea pomilor fructiferi din satele şi ţinuturile mici se referă următoarele rânduri ale lucrării pastorului reformat Benkő József, din Aita Medie, Transsilvania sive Transsilvaniae Principatus (Transilvania, adică Principatul mare al Transilvaniei) din 1778: „Diferitele soiuri de mere şi pere cultivate, pe lângă scaunele Ciuc şi Gheorgheni, se regăsesc frecvent şi în terenurile altor ţinuturi pe teritoriul Transilvaniei, în număr mai mare cu precădere în Mediaş, Sighişoara şi Scaunul Mureş, dar cel mai demn de menţionat fiind Scaunul Odorhei, unde satele în cele mai multe cazuri au livezi cu pomi fructiferi bine ordonați, bogate în diferite soiuri de mere Parişe şi încă patru sau cinci soiuri de mere asemănătoare, care sunt căutate întotdeauna, cu atât mai mult pentru că sunt ieftine.”

Cunoaşterea preocupărilor practice din acest domeniu din secolul al XIX-lea este ajutată de însemnările lui Orbán Balázs, datate din 1860: cireşele din Cireşeni erau deja renumite în acea epocă „pe întreg teritoriul secuimii”, Turdeni este prezentat în felul următor: „Satul Turdeni este situat la capătul văii pârâului Lok, care se uneşte cu pârâul Alba, sub segmentul numit Fejtősarok al muntelui împădurit cu păduri minunate de foioase, numit Falbükk; acolo se găseşte sătuleţul cuprins într-un ocean de pomi fructiferi, ca o oază singuratică…”5 Despre Poloniţa aflăm tot din memoriile din a doua decadă a secolului al XIX-lea: „Cândva, în împrejurimile satului se întindeau livezi mai mari, existenţa acestora fiind dovedite de denumirile

răzoarelor şi de pomii fructiferi bătrâni și neglijaţi rămaşi în hotar.”6 Trebuia deci să existe o practică populară (ţărănească, secuiască) adânc înrădăcinate în trecut, care a valorificat fructele recoltate în cadrul autoaprovizionării gintei, familiei (mari), cât şi în comerţul de schimb dintre diferitele ţinuturi.

Tocmai această caracteristică nu le-a atras atenţia celor care doreau o „dezvoltare” bazată pe profit, în secolele XIX – XX. Când etnograful, călăuzit de dorinţa cunoaşterii formei de viaţă de la ţară, vizitează ţinuturi, sate, oameni, trebuie să pornească de la cunoaşterea realităţilor prezentului şi ale trecutului apropiat. Sursa cea mai importantă de culegere a informaţiilor o constituie povestirile bătrânilor din sate, pentru că ei pot reda cunoştințe practice directe, ceea ce în multe cazuri, din cauza schimbărilor sociale nu au putut fi transmise de la o generaţie la alta, sau nu s-a realizat punerea lor în practică. Se pare că procesul transmiterii cunoştinţelor tradiţionale s-a întrerupt.

Dar omul gânditor, care are sentimente, doreşte săşi găsească drumul vieţii sub influenţa unui mod de gândire ereditar, sau sub influenţa experienţelor sale, va auzi mai devreme sau mai târziu chemarea pentru continuarea tradiţiei familiale. Deci conceptul de tradiţionalizare se explică prin transmiterea automată a tradiţiei. Tradiţie nu înseamnă numai „moştenire” (cum se întâmplă în cazul interpretării greșite a conceptului „tradiţiilor populare”, ca ceva legat numai de trecut), tradiţia este vie şi continuă.

Prin urmare şi inovaţia poate face parte din tradiţie, în măsura în care ea se adevereşte a fi bună, va fi repetată de mai multe ori, şi prin repetiţie se va integra în cultură. În practica pomiculturii contemporane putem observa împletirea a două realităţi, două moduri de gândire şi transformarea lor în tradiţie.7 Una este practica populară moştenită, care se bazează pe o concepţie sacrală despre existenţă, conform căreia „în realitatea existenţei se împletesc, şi nu pot fi deosebite ceea ce este omenesc şi ceea ce există independent de acesta.” Popoarele care gândesc astfel păstrează şi au grijă de ceea ce este le este oferit de natură, iar pe un nivel următor al existenţei pot aduce la suprafaţă calităţile ascunse în esenţa existenţei, acomodând condiţiile la legile cosmice ale existenței8.

Cealaltă realitate a cărei amintire este încă vie în memoria bătrânilor o constituie agricultura desfăşurată începând cu a doua decadă a secolului al XIX-lea 6) Lévai Lajos: Polonița, satul natal al baronului Orbán Balázs. Odorheiu Secuiesc, 1935, pag. 9

4) Citează: Jakab Elek – Szádeczky Lajos: Istoria vechiului judeţ Odorhei din cele mai vechi timpuri până 1849, Budapesta, 1901. pag. 393

7) Interpretarea fenomenelor se bazează pe teoria filozofului, economistului Vass Csaba.

5) Orbán Balázs: Descrierea Ţinutului Secuiesc. Din punct de vedere istoric, arheologic, de ştiinţe ale naturii şi etnografie. Vol. I., Pest, 1868, 40., pag. 118

8) „Existenţa este opera lui Dumnezeu…” de Vass Csaba. Cât vei fi viu printre cei vii. Tripartitul despre globalizare. Ed. Ökotáj, Budapesta, 2000, pag. 25-32

SITUAREA SPAŢIALĂ A POMICULTURII Livezi Aruncând o privire de pe şirul de coline care înconjoară satele de azi din Regiunea Odorhei, se poate observa că livezile înconjoară nucleul satelor ca un inel.

Satul Secuieni este prezentat într-o descriere de la sfârşitul secolului al XIX-lea în felul următor: „Starea materială a gospodarului și faptul că este ordonat o poţi judeca încă de la intrarea în curtea măturată. Şi la cel mai sărac găseşti aceeaşi aranjare: grajdul, şura, coteţe. Toamna rândul este întregit de claiele ridicate pe picioare din lemn de stejar. La stânga se găsesc casa de copt, o bucătărie mică şi puţul cu cumpănă, toate așezate într-o ordine stabilită. În faţa casei, într-o mică grădină, cu lărgimea de cel puţin 1-2 m sunt plantate flori cu parfum plăcut. În spatele casei, după grădina cu zarzavaturi care dă loc şi stupilor, urmează livada, toată parcela este înconjurată de un gard din nuiele frumos împletite, cu o coroană de spini deasupra (mai nou gardul este făcut din scândură).11

Familie de secui. În spatele curţii începe livada, 1941.

Fotografie făcută de Erdődi Mihály.

(Arhiva Muzelui Etnografic Maghiar)

Livada face parte deci din gospodăria interioară, care a fost separată de curte de un gard de nuiele, mai târziu cu un zăplaz, sau în cazul unor sate cu gospodăriile interioare de întindere mai mică, coteţele separă curtea de grădină în locul gardului (de ex. în Mujna și Mereşti). Livezile satelor mici din zona colinară se caracterizează prin pomi mari şi o vegetaţie luxuriantă. Iarba din livezi este cosită şi azi – ca pe vremuri. În formarea grădinii, se pare că concepţia proprietarului devine tot mai evidentă deodată cu apariţia pomiculturii orientate spre rezonabilitate şi cerinţele pieţei (de ex. s-au străduit să aibă pomi roditori în fiecare parte a perioadei de vegetație).

Ighiu, 2009 9) Lantos Tamás: Pomicultura adaptată de-a lungul Dravei. Studii despre pomicultura care se acomodează mediului. Pag. 26-29 10) Vass Csaba: Cât vei fi viu printre cei vii. Tripartitul despre globalizare, Ed. Ökotáj, Budapesta, 2000, Pag. 30-32

Livadă din Cireşeni

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

dintr-un motiv stabilit, care a fost transmisă de către „localnici”9 (preoţi şi învăţători) satelor. Ei au ştiut să preia şi să transmită învăţăturile din oraş, adaptându-le posibilităţilor locale, astfel au putut reprezenta un model gospodarilor satului. Această concepţie şi practică a avut ca rezultat o activitate economică, care a putut să aducă la suprafaţă capacităţile naturale înnăscute ale lumii existente. Astfel a fost posibil ca multe aşezări de-a lungul râurilor din Regiunea Odorhei să se transforme în sate prospere până la a doua decadă a secolului al XX-lea.

La mijlocul secolului al XX-lea, continuitatea celor două tradiţii „creatoare” a fost întreruptă de o intervenţie „dăunătoare existenţei”: ca urmare a schimbării regimului politic, prin colectivizare agricultura satelor a fost transformată într-un sistem de monocultură. „Puterea care a transformat potenţialul interior” a fost rezultatul neînţelegerii existenţei şi a despărţirii acesteia din urmă de realitatea existentă:10 pentru a obţine recolte cât mai devreme, nu au ţinut cont de natură, ca existenţă.

Pe baza celor afirmate mai sus aş dori să trec în revistă acele locuri şi condiţii care sunt legate de pomicultura tradiţională, şi memoria sau practica acestora pot fi regăsite încă în fizionomia peisajului, în modul de viaţă a populaţiei rurale.

11) Molnár Károly – Vajda Emíl: Ghid turistic al judeţului vechi Odorhei. 1897, Cluj, EKE, Pag. 2

3

Cătune

Livadă din Cireşeni cu zăplaz din scândură

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Pasaj

În unele sate (ex. Ighiu, Mujna, Tărceşti) se obişnuia ca morţii familiei (sau mai devreme ai ginţii) să fie îngropaţi în capătul livezii. Legătura dintre cultul morţilor şi pomii fructiferi este cunoscută prin observarea practicilor din cimitire-grădină: unele cimitire s-au transformat până în zilele noastre în veritabile livezi prin plantarea pomilor fructiferi la căpătâiul mormintelor.

12) Despre istoria cătunelor de la poalele munţilor şi despre modul de viaţă din secolele XIX-XX, putem afla descrieri detaliate în Munţii ţinutului muntos. Studii despre populaţia cătunelor din munţii de la Vârşag. Bárth János, 1998, Kecskemét, editată de grupul de cercetători muzeologi din judeţul Bács-Kiskun şi Fundaţia Cumania.

Mereşti, 1967. Fotograf: Szabó Tamás 4

Populaţia aşezărilor de la poalele munţilor, pentru dezvoltarea unei gospodării de creştere a animalelor a ridicat în decursul secolelor XVI-XVIII construcţii complementare: adăposturi, cătune pe teren locurile destinate strângerii fânului. Cu timpul adăposturile s-au transformat în cătune, apoi în „sate”, astfel au luat naștere: Vârşag, Izvoare, Valea Rotundă, Valea lui Pavel etc.12 În alte zone (de ex. la marginea satelor Lupeni, Firtuşu) aceste adăposturi, cătune și comunităţi de cătune nu s-au unit în sate până la colectivizare.

De regulă în interiorul cătunelor şi locurilor de adăpost au fost plantaţi pomi fructiferi şi adesea le aparţineau şi livezi, destul de mari. Cartea lui Mészáros Rozália, soţia lui Jakab Zsigmond, care atribuie apariţia cătunelor caracterului şi mentalităţii secuieşti, pe baza memoriei predecesorilor, prezintă în felul următor cătunele din regiunea Lupeni: „Secuiul, dacă simte o bucată de ţărână sub picioare, şi acesta este pământul străbun, atunci visează să-l transformă în paradis. Astfel au procedat şi oamenii din Lupeni. Au defrişat pământul pietros de la poalele munţilor împăduriţi şi au făcut plantări, s-au confruntat cu clima aspră, cu solul slab şi cu animalele sălbatice, până au ajuns să ridice cătune şi să creeze paradisuri în munți.

Pomii fructiferi ai acestor cătune, au fost altoiţi de obicei din pomi sălbatici şi îngrijiţi de către gospodarii succesivi ai locului. Unele dintre adăposturi au servit numai ca refugiu în timpul verii, dar multe dintre ele au devenit domicilii stabile pentru bătrâni, un azil, care i-a înfrumusețat bătrâneţea.

Aceste cătune au fost înconjurate de păduri.”13 Merită să cităm însemnările etnografului Bárth János despre cătunele de la Vărșag, care de fapt nu sunt considerate locuri favorabile pentru cultivarea fructelor: „Aproape în curtea fiecărui cătun, în grădina cu flori, sau în spatele casei se găsesc câţiva pruni, meri, peri, cireşi, aluni. Vizitând cătunele, am notat numele următoarelor soiuri de prune: pruna cireaşă, pruna albă, pruna cu sâmburele încârligat, pruna corcoduș sau pruna cu forma ţâţei, pruna „benedök”, pruna cărnoasă. Denumirile soiurilor de meri în terminologia uzuală: măr lămâios, măr cu gust de vin, mărul Budai Domokos, mărul Pătul, mărul creţesc, mărul Poinic, mărul untos, mărul Török Bálint, mărul de domnişoară, mărul cu gust de fragă, mărul Ionatan.

Soiurile de pere caracteristice: para pădureaţă cu pulpa roşie, para pădureaţa din timpul secerişului,

13) Mészáros Rozália, soţia lui Jakab Zsigmond „La noi sunetul clopotului se aude până la hotar.” Viaţa la ţară şi tradiţie populară în Lupeni. 1998, Cluj-Budapesta, Fundaţia Tamási Áron, p. 30

para pădureaţa mirositoare („bagbűz”), para Williams, para înnăbuşitoare. Cireşii puţini la număr oferă cel mai mult cireşe roşii și negre. Multor cătune aparţin terenuri cu 20-40 de pomi fructiferi, care pot fi considerate livezi. Livada se găsește de obicei în spatele, sau lângă casă. Sub pomi creşte iarbă pentru cosit. Uneori livada este separată cu un gard de restul proprietăţii, alteori din interiorul proprietăţii îngrădite se deschide spre fâneţe şi ogoarele învecinate.14

Pomi fructiferi în hotar

Peri şi meri sălbatici vechi în hotarul lui Mihăileni 14) Bárth János, Trecutul cătunelor din zona muntoasă de la Vârşag şi ordinea aşezărilor. In: Havasalja Havasa..., pag. 187 15) Denumiri de hotare şi aşezări din Ardeal. Populaţile din Ardeal.

Anexa etnografică a revistei „Erdély”, an. IV (1901), nr. 2, p. 26-31

Păşune cu pomi din Daia

În hotarele de azi ai satelor găsim pomi fructiferi în pășuni: pe de o parte pomi vechi, care sunt de obicei pomi sălbatici, pe de altă parte pomi fructiferi din păşunile dintre pomi. În hotarul unor sate (ex. Rugăneşti) au fost separate mici terenuri, garduri de hotar, unde au crescut mai ales pruni (populaţii de pruni), sau au fost plantați alţi pomi fructiferi – şir lung de pomi fructiferi – ca gard de hotar, dar are şi funcţia de indicator de hotar.

Aceste locuri cu pomi fructiferi sunt vestigiile unui sistem comunitar de altă dată, care au devenit viabili în urma muncii oamenilor de odinioară, şi valoarea naturală a acestora a putut deveni realitate – după voia lui Dumnezeu.

RAPORTUL SECUIULUI CU MEDIUL NATURAL Discuţiile, rememorarea amintirilor au adus la suprafaţă existenţa unei mentalităţi şi a unui mod de gândire care confirmă, că omul secui a considerat (neexprimat) munca efectuată în grădina sa ca un act sacru. Acest lucru este formulat şi de către ultimul descendent al unei familii pomicultoare din Avrămești, care afirmase: „şi pomul fructifer se așteaptă să fie îngrijit, şi dacă este îngrijit, va fi recunoscător pentru aceasta”. Muncile tipice pentru crearea pomilor (altoire, inoculaţie, însămânţare), îngrijirea lor (îndepărtarea scoarţei uscate), protecție (văruire, protejare împotriva animalelor sălbatice), hrănirea (îngrășare) şi înainte de toate activitățile de cunoaştere (aplicarea cunoştinţelor teoretice şi practice), se înțeleg evident nu numai la nivelul pomilor fructiferi.

Așa cum am amintit și la începutul lucrării, acei învăţători şi proprietari de terenuri, care la sfârşitul secolului al XIX-lea au înfiinţat pepiniere pentru pomi fructiferi în satul lor, le-au îngrijit şi i-au atras pe locuitori în aceste lucrări, au desfăşurat o activitate creativă. Prin activitatea lor au contribuit la desfășurarea pomiculturii în câte un sat, ceea ce de ex. prin comerţ a avut efecte în afara

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Vechile denumiri din hotare pot păstra așezarea de odinioară a livezilor sau a pomilor fructiferi altoiţi. La începutul anilor 1900 au fost înregistrate denumirile câtorva sate din fostul judeţ Odorhei.15 În comuna Benţid terenurile arabile au purtat denumirile: Para roşie, Părul ciuntit (despre un păr lovit de trăsnet). Măr dulce (a primit numele probabil de la un măr sălbatic şi apoi altoit). În Păltiniş o parte de hotar a fost denumită „pomul lui Tóth János” – este evident el l-a altoit. Soiurile de fructe pot ajuta la orientarea localnicilor, arată apariţia gintelor, familiilor secuieşti pe aceste meleaguri: un om mai în vârstă din Morăreni a moștenit de la tatăl său, că „acolo unde se află Părul Blaj, acolo au locuit cei cu numele de Piros (Roşu)”.

Denumirea locurilor nu este constantă, deoarece în vorba de zi de zi odată cu schimbarea cultivării hotarului se redenumesc și părţile. De exemplu: colectivizarea a impus comunităţilor rurale un nou sistem de cultivare. Denumirile vechi moștenite au dispărut, s-au contopit odată cu încorporarea pământului din proprietatea individuală în proprietatea comună. Mészáros Rozália, soţia lui Jakab Zsigmond, notează că în hotarul satului Lupeni au apărut noi denumiri: Livada cu pruni, Livada cu cireşi, Livada cu peri, - aceste terenuri, după ce au fost repopulate cu pomi fructiferi, au fost numite de către locuitorii satului după pomii fructiferi care dominau aceste locuri.

5

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

microținutului. Putem aduce ca exemplu proprietatea Orbán de la Poloniţa, cu livada populată în jurul conacului. Un martor ocular din aceea vreme scria următoarele: „Terenul Poloniţei este foarte favorabilă cultivării fructelor. În prezent aici se cultivă mai ales prune, vişine, cireşe, mere, pere şi nuci. Propaganda înţeleaptă convinge din ce în ce mai mulţi gospodari pentru dezvoltarea cultivării soiurilor de fructe nobile şi utile. În timp ce scriu aceste rânduri, pe proprietatea Orbán se colonizează o pepinieră cu soiurile cele mai superbe, pe circa 20 pogoane.”16 „…Soiurile de mere cultivate la Poloniţa sunt: roşui de Braşov, verde de Buda, Parişe roşii, muşcătar turcesc, măr „tányér” (farfurie), măr surâzitor, măr cu cuie şi măr strugure”.17 La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost inclusă în legislație înfiinţarea pepinierelor din comune.

Această sarcină a revenit mai ales învăţătorilor şi şcolii. La Bulgăreni, în timpul învăţătorului Ozsváth Miklós, în anii 1880-1890 şcoala a menținut o pepinieră îngrijită, a câştigat bani de pe urma altoiurilor valorificați, iar soiurile cultivate în această pepinieră au rămas cunoscuți în rândul locuitorilor satului și al împrejurimilor, până în zilele noastre.

Pomii proveniţi din pepiniera şcolii Firtuşu, plantaţi pe marginea drumului, Firtușu.

Listă cu soiurile de fructe din pepiniera şcolii din Bulgăreni în 1883 (extras din procesul verbal al şcolii).

16) Lévai Lajos: Poloniţa, satul natal al baronului Orbán Balázs.

Odorheiu Secuiesc, 1935, pg. 9 17) Lévai Lajos: Poloniţa, satul natal al baronului Orbán Balázs.

Odorheiu Secuiesc, 1935, pg. 30

6

În anii 1920-1940 în mai multe comune au activat învăţători entuziaşti, care i-au făcut pe elevi să îndrăgească altoirea, altoirea în ochi, iar dintre elevii de odinioară sunt cunoscute în sate mai multe persoane, care şi azi sunt buni cunoscători ai pomologiei. În Benţid de exemplu învăţătorulcantor Boros György a oferit trei pomi tuturor elevilor care au terminat cele 7 clase: un măr, un păr şi un cireş. „Du-i acasă şi plantează-i ca amintire!”

– sunau așa vorbele de despărțire ale dascălului.

Pe lângă lucrările generale de grădinărit copiii au deslușit însămânţatul (de regulă ei trebuiau să adune sâmburii de mere şi pere sălbatice), altoirea în ochi, împerecherea, şi inocularea sub piele. Dintre acestea altoirea în ochi este considerată metoda „cea mai curată”, „cea mai fină”, care necesita şi dibăcie. Și învăţătorii au învăţat mai des vechea metodă de altoire, de ex. pansând locul altoirii nu cu ceara cumpărată din prăvălie, ci cu noroiul amestecat cu lut. În Benţid noroiul a fost amestecat cu păr de animale adunat din timpul năpârlirii. „Multele fire de păr mărunte au împiedicat crăparea noroiului uscat.” Altoiurile au fost vânduţi în sat spre folosul şcolii, şi din aceştia s-au plantat şi pomii de lângă drumuri. Pepiniera „a fost apreciată şi respectată de întreg satul.” (Benţid)

Printre cei mai buni şi apreciaţi plantatori de pomi fructiferi de pe valea Nirajului se numără Benczédi Ferenc18 (în Benţid şi Tărceşti) şi Benczédi Márton în Mereşti, amândoi învățători.

Multe soiuri de măr şi păr aduse din occident s-au răspândit în sate tocmai datorită pepinierelor din şcoli, și au ajuns să fie cunoscuţi azi ca soiuri regionale. Omul care trăieşte în comunitate, la denumirea unui soi are ca punct de plecare experienţa dobândită din mediul său înconjurător, luând în considerare culoare, forma, gustul sau posibilitatea de valorificare a fructului, nu are ca scop inventarea unor denumiri precise, ca în cazul ştiinţei. Cunoştinţele legate de soiurile de fructe s-au născut pe baza experienţei şi s-au memorat, 18) Szentannai Mózes: Valea Nirajului la sfârşit de mileniu. Odorheiu Secuiesc, 1999, pg. 102

din an în an, pe calea repetării. Astfel s-a putut afla care sunt merele care se păstrează bine, şi care acelea care trebuie consumate încă în toamnă, care sunt acele împrejurimi ideale, care asigură păstrarea merelor şi perelor pe timpul iernii. Soiuri de mere din regiunea noastră, care se păstrează bine: Bánffy Pál, Pătul, Boiken, Mărul încreţit, Budai Domokos, Parişa domnească, Mărul unsorus, Funinginosul mărgăritar, Parişa cu pedunculul lung, Ionatan, Mărul albastru, Mărul de domnişoară, Mărul pietros, Măr de fată mare, London Pepping, Mărul zâmbitor, Poinic, Reneţi, Mărul de la Sóvár, Pătul din Ştajer, Török Bálint, Mărul verde. Pere care se păstrează: Părul ananas, Părul ţigănesc, Ruset galben (Williams), Părul pietros, Părul dolar, Părul moldovenesc, Popeşti, Părul de iarnă. În Cireşeni, fructele pe care doresc să le păstreze pentru iarnă, le recoltează şi azi cu ajutorul scărilor lungi în vase din scoarţă de copac. Vasul de acest tip (care de ex. nu este cunoscut în satele de pe Valea Nirajului) este făcut din scoarţa cireşului sălbatic: când pomul încă nu a înverzit, desfac scoarţa, apoi o înmoaie în apă ca s-o poată îndoi în două. Laturile au fost cusute după metoda tradiţională cu nuiele de aluni despicate, şi ca margine au folosit tot crengi de aluni. În timpul recoltării se leagă de vas un cârlig de lemn pentru a-l agăța pe crengile pomului sau pe scară. Fructele culese în vasele din scoarţă de cireș se toarnă în coşuri cu două urechi.19

Coş pentru culesul fructelor, Cireşeni

În satele din valea Nirajului fructele sunt culese în saci lungi: în colţul de jos al sacului se pune un măr, apoi sacul este înconjurat cu propria sa sfoară şi se fixează mărul.

Pentru buna păstrare a merelor pentru iarnă este foarte important ca fructele să nu fie culese dacă sunt umede. Fiecare exemplar trebuie cules cu mâna. În cazul în care fructul era prea sus, se folosea o unealtă pentru cules, cu care se puteau culege merele sau perele de pe crengile cele mai înalte. Merele şi perele se pun în podvali, selectate după soi.

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Podvali de depozitare, Cireşeni

Vase din coajă de cireș agăţate pe podvali de depozitare, Cireșeni 19) Prezentarea modului în care se face un vas din scoarţă de copac (kászu) din Cireşeni se leagă de numele lui Haáz Ferenc: Meşteşuguri din lemn din Scaunul Odorhei, 1942, Cluj

Unealtă pentru culesul fructelor, Cireşeni 7

Aceste cunoştințe au devenit importante mai ales la înmagazinarea cantităţilor mai mari, fenomen care se leagă deja de comerţul între micile ţinuturi şi de comercializarea pe pieţele oraşelor. În satele cu fructe, comerţul între micile ţinuturi a început înainte de colectivizare. În timpul CAPurilor, mai ales în anii 1960-1970, comercializarea merelor şi perelor în pieţe a asigurat multor familii o sursă de venit pentru o existenţă mai sigură. Din satele de pe valea Nirajului şi din satele din apropierea oraşului Odorheiu Secuiesc, fructele din grădinile oamenilor şi cele din vechile livezi limitrofe (ai căror pomi deja au fost licitaţi de către CAP-uri), au fost transportate cu căruţe cu coviltire la Odorheiu Secuiesc, Mediaş, Sighişoara şi Ghimeş.

Conservarea fructelor pentru iarnă se datorează în primul rând nevoilor umane și pregătirii pentru iarna săracă în feluri de alimente. Dar se datorează în subconștient și concepției, conform căreia să nu irosim bunurile primite în dar de la natură. În cele ce urmează vom prezente trei metode de conservare, care cu siguranță sunt cunoscute.

Familiile mai înstărite şi cu mai multe fructe aveau propriul lor uscător şi deseori toate rudele îl foloseau pe acesta. La Lupeni şi la Rugăneşti s-au regăsit şi vestigiile unor uscători comunale.

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Uscarea Uscarea este o metodă tradiţională de conservare, care se bazează pe evaporarea conţinutului de apă din fructe. „Până la apariţia zahărului ieftin, făcut din sfeclă, această metodă a avut o importanţă majoră în conservarea fructelor.”20 În satele din fostul judeţ Odorhei (ca şi în vechile judeţe Satu-Mare şi Zala din Ungaria) s-a păstrat amintirea metodei de uscare a prunelor prin afumare. După spuselor bătrânilor din sate, uscarea prin afumare se mai practica încă până în anii 19401950. Au relatat despre două moduri de uscare: o variantă a fost cea la care se săpa un fel de deschizătură adîncă de 50-60 cm în coasta colinei unde se afla livada, „au lăsat o deschizătură până la locul unde se punea focul” şi fumul ajungea sub împletitura de nuiele („lésza”). Au pus pe foc lemne spongios, putrezit, care nu ardea bine dar făcea mult fum (Morăreni). Cealaltă variantă a fost cea când împletitura a fost pusă pe picioare din piatră sau cărămidă şi focul se făcea aproape direct sub fructele de uscat. În mod tradiţional prunele cu sâmburii încărligaţi şi cu pulpa neaderentă la sâmbure (de Bistriţa) au fost uscate în întregime (fructul întreg). Prunele spălate au fost aşezate pe „lésza”, un chenar dreptunghiular împletit cu nuiele, a cărei dimensiuni corespundeau cu dimensiunile gurii gropii. Marginile chenarului au fost izolate cu pământ, pentru împiedicarea ieşirii fumului. S-a acoperit cu scânduri sau cu pături nefolosite. În timpul uscării au întors și au selectat fructele permanent, se sculau şi noaptea ca să pună lemne pe foc. Adesea foloseau o singură „lésza” împreună cu vecinii, delimitând partea fiecăruia.

20) Enciclopedia Etnografică Maghiară, cuvântul cheie „uscare”

8

„Lésza”, Merești

Mulţi îşi aduc aminte cu plăcere de gustul aparte al prunelor uscate prin afumare. Prunele uscate prin afumare au fost apoi fierte în apă, au fost lăsate în urcioare să se îndulcească (nu au adăguat nici un îndulcitor) şi le-au consumat cu mămăligă toată iarna. În valea Homorodului şi Nirajului cunosc la fel supa făcută din carnea de porc afumată (partea grasă de la baza cozii) şi prunele afumate, la care au adăugat ceapă, pătrunjel pentru gust şi îmbogăţeau supa cu un amestec din lapte şi ouă.

O supă asemănătoare se făcea şi din fructe proaspete (agrişă, prună-cireaşă, pruna cu sămânţa încârligată, mere) îndulcită sau nu. La Firtuşu supa se făcea din merele mai acrişoare (mere cu gust de vin). La Forţeni şi-au amintit că pe vremuri făceau această supă cu carne, dar în zilele noastre, când se ştie că e „mai sănătos” așa, o fac adesea fără carne.

Au fost uscate şi perele, tăiate în felii, la Morăreni le consumau cu mămăligă. Merele dulci, mai puţin conservabile le usucă tăiate în felii, şi le înşiră. La Mereşti am găsit o ladă din nuiele împletite pe care o foloseau la păstrarea fructelor uscate.

Ladă din împletituri de nuiele folosită pentru păstrarea prunelor uscate, Mereşti.

Prepararea marmeladei din prune Este vorba tot de o metodă de conservare strămoşească, prepararea marmeladelor consistente, prin evaporarea apei prin fierbere. Metoda tradiţională a preparării marmeladei din prune se practică şi în zilele noastre: prunele cu sâmburii încârligaţi (de Bistriţa) sunt fierte într-o căldare de cupru, la foc în aer liber, fără să adauge zahăr, până se întărește. Prepararea acestei marmelade este o muncă comună: membrii familiilor ajută la scoaterea sâmburilor, denumită „pocnit”. Pentru a efectua fierberea, care durează destul de mult, de obicei se adună mai multe femei. Obiceiul comunitar este diversificat prin gusturile diferite, obiceiurile familiei respective şi dorinţa de a aduce ceva nou. Metoda preparării marmeladei bune diferă şi după obiceiruile locale: în unele sate (Rugăneşti)21 se fierb trei căldări de fructe până obţin o căldare de marmeladă deasă, în alte părţi la același rezultat se ajunge din două căldări (Firtuşu), unii amestecă marmelada fiartă cu o nouă cantitate de fructe, alţii nu pentru că, susţin ei, astfel nu va ajunge la grosimea dorită. Marmelada care nu se fierbe până devine foarte deasă, este mai subţire şi se numeşte „kató”, „kotyó”, „gugyu”. Marmelada făcută din prune cu pulpă a fost considerată mai bună, doar că prepararea necesită timp mai lung, deoarece pulpa fructului este aderentă la sâmbure.

Prunele odată fierte au fost strecurate printr-un castron găurit, procurat din Corund.

21) Mészáros Rozália, soţia lui Jakab Zsigmond: Rugăneşti de-a lungul timpurilor. Odorheiu Secuiesc, Asociaţia culturală Udvarhelyszék, 2004

Castron găurit, Mereşti

Oamenii îşi aduc aminte că marmelada de prune le plăcea mai mult copiilor, ei o duceau la şcoală sau la păzitul animalelor în ceşcuţe.

Pentru conservarea prin fermentat aş dori să prezint două metode de preparare a oţetului.

Pentru conservarea prin fermentare vă prezentăm două metode. Oţetul mai acru se prepară din fructul mărului (sau părului) sălbatic. Oamenii îşi aduc aminte de mulţi pomi crescuți din sămânță în păşuni şi câmpuri. În unele sate au făcut oţet numai din fructele acestor pomi, fiindcă au fost acrii, conțin puțin zahăr. Valea Nirajului nu este favorabilă cultivării viţei de vie, în anii 1930-1940 se găseau doar câţiva cultivatori, care aveau presă pentru struguri, astfel au zdruncinat fructul cu ciomăgelul într-o troacă de lemn, l-au înfăşurat într-o pânză, l-au pus între două scânduri şi l-au stors, l-au presat. Zeama fără alt adaos a fost turnată într-o cadă destinată oţetului (un fel de butoi cu baza largă şi cu partea superioară îngustată, având deschizătura de 10-15x20 cm, prinsă cu cercuri, și care se poate acoperi cu un capac din lemn), mai apoi au filtrat zeama în urcior din sticlă, și în final de aici a fost turnată în recipiente mai mici. Oțetul s-a păstrat în loc rece „astfel se păstrează mai bine, mai curat” (Morăreni). După două luni zeama s-a transformat în oţet și putea fi întrebuințat. Stratul de deasupra a fost îndepărtat şi aruncat. În alte locuri oţetul a fost preparat din soiuri de măr dulce şi nobil. La Firtuşu au zdruncinat cu ciomăgele merele culese de pe pământ, le-au turnat în ciubăr şi i-au adăugat apă. Din acest amestec s-a făcut mai întâi vin de mere: numit „csügör”, care putea fi consumat.

După ce au stors merele zdruncinate, zeama a fost turnată într-un butoi, unde s-a transformat în oţet. Până la Crăciun a ajuns să devină utilizabil.

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

Avantajul fructelor uscate este că se pot transporta uşor. Locuitorii satelor catolice, care acordau o importanţă accentuată fructelor uscate în prepararea mâncărurilor din timpul postului, mergeau în căutarea acestora în satele de pe Valea Nirajului.

9

La Firtuşu „ziceau că oţetul mai acru din mărul sălbatic e bun ca medicament”. Au folosit oţet din fructe pentru supe, de exemplu pentru supa cu tarhon şi cu hrean.

Tradiţia pomiculturii în Regiunea Odorhei

În rândul generaţiei de vârstă medie şi tinere de azi s-a reuşit numai parţial sau deloc autoeducarea pentru însuşirea acestui mod de viaţă de la ţară, care poate fi considerat complet (pentru că este sacru) şi care a determinat modul de existenţă în comunitate. Cu toate acestea – din diferite motive – există oameni care duc sau aleg conștient această formă de viaţă de la ţară şi efectuează această agricultura. Pentru ca o gospodărie (o familie) să poate lua parte la susţinerea sistemelor economice compatibile cu mediul înconjurător, nu numai gospodăria trebuie să aibă o structură completă22, ci trebuie să facă parte din comunitatea care o înconjoară. În societatea globalizată de azi nu prea putem vorbi de comunităţi, mai puţin despre forme de existenţă comunitare sătești, dar există multe iniţiative, care arată către crearea comunităţilor care se autoorganizează.

Aceşti oameni cu iniţiativă şi-au dat seama, că trăim într-un nou mod de viaţă, şi au încercat să dea un răspuns posibil la întrebarea care îl determină pe fiecare om să gândească în mod responsabil: cum putem trăi azi o viaţă demnă de om? „Schimbarea modului de existenţă cuprinde întotdeauna o posibilitate de a alege. Ajungând la pragul trecerii la o nouă formă de existenţă, se pune întotdeauna întrebarea: să ne lăsăm să fim ispitiţi de realizarea rapidă a noilor posibilităţi, sau să experimentăm cu răbdare procedurile care se pot continua şi menţine în această formă de existenţă. Această întrebare se pune şi în legătură cu globalizarea, ca formă de schimbare de mod de existenţă, trebuie deci să alegem între aceste două forme.”

Alegerea între aceste două căi este întrebarea majoră istorică a epocii noastre contemporane: să rămânem până ce e posibil în acest impas al evoluţiei, şi să acumulăm avantaje pentru cei puţini şi dezavantaje pentru cei mulţi, sau să încercăm să corectăm erorile şi greşelile făcute de globalizare, şi pe noul nivel de trai să construim societatea unei vieţi demne de om.23

22) Szabó Á. Töhötöm: Cărucior în viteză. Resursele agricole a trei ţinuturi mici din Ardeal. Lenyomatok 5, 2006, Asociaţia Etnografică Kriza János, Cluj- Napoca, pag. 187-188 23) Vass Csaba: Cât vei fi viu printre cei vii. Tripartitul despre globalizare. Ed. Ökotáj, Budapesta, 2000, pag. 16

10