Sunete Iulie 2014

photo © Alexandru Prepeliţă

GRATUIT IULIE 2014

EDITORIAL

REVISTĂ DE MUZICĂ SE DISTRIBUIE GRATUIT Redactor Şef: George DURBĂLĂU george.durbalau@gmail.com Redactori: Costel Cristea Hefe Berti Barbera Cristina Comandaşu Vlad Popescu Alin Ludu Dumbravă

Odă Bucureştiului (aproape) gol în noaptea finalei

Colaboratori: Ovidiu Chiva, Andrei Bucureci Beatrice Sommer, Diana Nicolae Crenguţa Pavel, Edward Ciurea Radu Dobra Vânzări: George Ovidiu tel. 0752 241 621 george.sunete@gmail.com Corectura / Facebook: Edward Ciurea Coordonator distribuţie: Dan Budoi dan.budoi@zilesinopti.ro Director General: Marian Gîlea marian.gilea@zilesinopti.ro Contact: facebook.com/sunetelive www.sunetelive.ro Dacă vreţi să ne semnalaţi un eveniment, vă rugăm să ne contactaţi la adresa: evenimente@sunetelive.ro Dacă aveţi un local şi vreţi să distribuiţi revista Sunete, vă rugăm să ne contactaţi la adresa: distributie@sunetelive.ro Conţinutul aparţine în întregime revistei Sunete. Reproducerea parţială sau integrală a conţinutului este ilegală fără acordul prealabil al revistei Sunete.

„Gol poate de evenimente”, îmi vine să mă iau la trântă cu mine însumi încă din primul paragraf... Căci Bucureştiul nu este niciodată, realmente gol, ne repliem pe lângă o sursă de apă doar-doar reuşim să păcălim smoala încinsă şi praful urbei.

Fugim de căldură, ne regăsim suflul la umbră, umeziţi de cele câteva fire vălurite de piscină ce îţi mângâie porii cu clor de un albastru feeric. Mai este muzică şi pe aici, dar parcă nu e ce trebuie...nu stiu, uite, acum cântă un actor pe care sunt convins ca undeva la 20% din sală îl consideră doctor, deci nimeni nu-i spune neapărat muzician...Şi vine şi meciul ce goleşte cu adevărat capitala, toată suflarea îşi alege favorita, face pariuri („ca să fie mai fun”), înfulecă mizilicuri şi toarnă bere – băutura (cu alcool) ce susţine sportul de performanţă.

No problem there! Linişte infernală. Taxiurile zac abandonate pe şosea. Televizoarele sunt cel mai de preţ bun în seara asta.

Vremea e bună. Parcă noi jucăm, aici, in Bucureşti. O salvare salvează şi un câine urlă preluuuuuuuung pentru ca, într-un final, tehnologia şi progresul ştiinţific să dea gol şi Messi îşi agaţă ghetele de tango în cui pentru încă patru ani mondiali. „O trezire la realitate, o victorie a normalităţii, a celor care duc treaba până la capăt” spune entuziasmat comentatorul.

Lucrurile duse până la capăt pentru mulţi dintre voi înseamnă că vă puteţi bucura de concediu cum trebuie. Cel mai probabil în afara Bucureştiului imens, încins şi extrem de impasibil.

Ordinea a învins. Suntem toţi împăcaţi. Binele, vorba aia înfrânge! Vise diurne cât mai transiente, vă doresc...

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 3

SUNETELIVE

Electric Castle Festival cu Costel Cristea aka Dex

A

ni la rând am scris recenzii de pe la mai toate evenimentele de muzică electronică, şi nu numai, printr-o perspectivă asumată de jurnalist muzical. Şi, ca într-o teorie emisă de Şcoala de la Chicago, mi-am însuşit acest rol, punând amprenta atât asupra scriiturii cât şi a trăirilor propriu-zise. Anul trecut şi prima ediţie. Am fost acolo. Anul acesta, a doua. Am fost acolo. Dar nu ca jurnalist, ci ca artist. Iar provocarea de a scrie o recenzie dintr-un asemenea rol nu este tocmai de ici de colo.

În general, îmi place să trăiesc festivalurile împreună cu tot ce au de oferit. Şi nu poţi face asta altfel decât stând la camping, căldură cumplită care te scoate din cort, coada de la duşul rece de dimineaţă, ginirea toaletelor abia „ecologizate”, prima supă care-ţi repară daunele din noaptea ce tocmai a trecut dar pe care nu ţi-o aminteşti şi tot aşa. Ăsta-i festivalul, tati! Aşa am dat-o anul trecut, la fel am decis să fac şi acum, scutindu-mă elegant de generoasa primire la hotel a organizatorilor. Singura aroganţă pe

4 | Sunete | sunetelive.ro

care mi-am permis-o a fost mulgerea barului vip, o oază de plăcere şi totodată uitare.

Ajung joi, prânz, vreme plăcută, coadă aşa şi-aşa, percheziţie aşa şi-aşa. Totul roz. Intrat, loc de cort revendicat, instalat, plecat mâncat.

Festivalul a crescut mult faţă de anul trecut, cu alte cuvinte organizatorii s-au auto-depăşit. Zona de skate s-a micşorat dar a apărut un concurs colosal de bikeuri, unde m-am oprit aproape în fiecare zi să vad trickuri şi să râd cu lacrimi pe prestaţia la mi-

crofon a omului Maxi, fără îndoială cel mai bun emcee pentru acest tip de evenimente. O scenă nouă: reggae & dub plus leagăne, cuburi, şmecherii, castelul a prins un contur frumos, foarte reuşit şi anul ăsta. Ceva mai mulţi undercoveri dar asta-i altă poveste.

S-o iau pe zile ar fi un fel de minciună faţă de mine şi voi, pentru că festivalul ăsta mi-a rămas în cap drept o poveste, unde timpul şi spaţiul pierdeau sens, uneori. Ştiu ce mi-a plăcut. N-am stat unde nu mi-a plăcut. M-am şi mucificat foarte tare în primele două seri deci iată ce-am înţeles din Electric Castle.

Aria Urbană sunt mişto. Mcul este în continuare controversat.

Unora le place, multora nu sau au sugestii despre cum ar trebui să sune.

Dar entuziasm în jurul trupei încă există iar pe mine mă bucură acest fapt, pentru că deţine şi transmite un mesaj puternic, pe care rar îl întâlnim abordat în muzica noastră de zi cu zi, ca să zic aşa.

Relaţia mea cu festivalul a fost una tumultuoasă. Mi-a oferit dar a şi cerut. I-am oferit, ca DJ, două seturi.

Unul s-a întâmplat sâmbătă ziua, la Dance Garden, unde am invitat lumea prezentă într-o călătorie printre ritmuri futuriste şi mult bass. Vine un portughez la mine după ce-am încheiat: „man, I listen to hip-hop, to dnb, to brokenbeat, to edm, you name it, but what you did was simply eclectic”. Să fie de bine, să fie de rău…

Al doilea set l-am făcut memorabil.

Booha Mansion, duminică, am început la 4 după-amiază: plin de lume cu chef de mişcare, trebuia să pun doar vreo două ore dar am sfârşit prin a mixa zece, ajutat la un moment dat de prietenii Cans şi Kosta, cu care a mers un back 2 back cum trebuie să fie. M-a rugat George, redactorul şef, să scriu ceva din experienţa de DJ. Poftim. E cam ciudat să dezvolt pentru că, la fel ca mulţi dintre voi, am tendinţe narcisiste. Cam asta a fost.

I rocked!

Vorbeam de onestitate. Cu mâna pe inimă vă spun că cel mai mult mi-a plăcut Thievery Corporation. Şi nu, nu cad într-un cor de babe care recită ce au auzit că e cool. Mie chiar mi-a Iulie, 2014

fucking plăcut. Dar să-ţi zic şi de ce, ca să vezi că nu sunt babă. Thievery Corporation a colaborat pentru acest live cu Mr. Leaf! Doar unul dintre mc-ii mei preferaţi, o voce distinctă şi un versificator de excepţie. Când am auzit că vine individul la combinaţie, eram în backstage, împreună cu băieţii de la C.T.C. Şi-i zic lu’ Deliric: băi, ştii că ăştia or să cânte cu Mr. leaf? Ce bă? Pleacă de aici. Da, mă!

O să vezi! Băi, eşti nebun? Ăsta e Mr. Leaf! Mă rog, entuziasm de rapperi, cu care l-am întâmpinat când s-a dat jos de pe scenă, iar răspunsul lui a fost: „Wow, actually someone knows me in Romania!”. Da, coaie, te ştim, eşti tare!

Pe Bonobo îl mai văzusem cu dj set, acum un mileniu, la Iarmaroc Fest, prima ediţie. Ce festival amuzant, că tot veni vorba. De data asta a prestat cu trupa. Chestie serioasă, nu jucărie. Pătrunzătoare, melodioasă, voce, instrumente, percuţie de excepţie. N-am multe cuvinte, uneori experienţele live sunt ceva ce poţi explica doar gesticulând şi cu o expresie gravă a feţei, ca şi cum tocmai l-ai văzut pe Michael Jackson, viu. Tot

din backstage l-am văzut, un loc în care normal că mă refugiam, pentru că altminteri trebuia să îmi înghesui berea cu jde miile de electrici care îşi scoteau untul din ei în faţa scenei.

Nu, mersi!

Haios e că pe Sasha l-am ascultat din cort. Mişto muzica, am senzaţia că lumea s-a distrat, totul roz. Tot de prin cort, dar de data asta efectiv dansând, l-am întâmpinat pe Adam Freeland. Top 5 între preferaţii mei, n-am ce face. Bun, bun de tot. Am mai văzut digei de pe la noi, cum ar fi Cris, Dubase, Syl, Homeboy sau Dodo, care mi-au plăcut, altfel nici nu i-aş fi menţionat. În general, ca om care deschide gura des ori mai scrie ici-colo de citeşte şi alt om, am ales să nu mai critic deschis ceea ce nu-mi place. Prefer să mă fac că nu există.

Mai bine pentru toata lumea, eu nu îmi atrag antipatii, el nu se demoralizează din cauza prostiilor pe care le gândesc cu voce tare. Dar la acest festival nu voi menţiona mulţi artişti, nu pentru că nu mi-au plăcut, ci pentru ca nu i-am văzut. Misiunea mea nu a fost jurnalistică, ci de electrician de rând, aşadar, ce nu v-am zis, nici

nu vă pot spune, dacă mă-ntelegetz.

Cel mai show mi s-a părut la The Mill, unde Undoo a ţinut un workshop despre DJing, ajutat la microfon de Krem, care efectiv este omul spectacol. Bun, prezent, abil, inventiv, pe loc, amuzant, multe alte de bine pot fi spuse despre freestyle-urile sale cu Doc şi Pietonu’ (apărut târziu, pe final). Hip-hop-ul rămâne, pentru mine, cultura cea mai zemoasa din tot ceea ce înseamnă muzica actuală.

Una peste alta, festivalul ăsta a fost o surpriză mare pentru mine anul trecut. Adică îi cunosc pe băieţii implicaţi, toţi un suflet, foarte capabili, dar să mor dacă m-aşteptam eu sau altcineva să iasă atât de mişto în 2013. Şi-mi zic eu, uşor cârcotaş: ah, anul ăsta o să vina de două ori mai mulţi, auzind c-a fost fain anul trecut, şi să vezi haos! A venit mai multă lume, într-adevăr, dar nicidecum haos.

Din contră, organizatorii au învăţat multe, n-au lăsat prea multe detalii să le scape, s-au achitat serios de orice aşteptare pe care puteam să o am atât ca artist cât şi ca simplu petrecăreţ. Jos pălăria!

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 5

SUNETELIVE

L

Billy Fucking Idol Ovidiu Chiva

6 | Sunete | sunetelive.ro

a sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, dar mai exact înainte cu un an de la „faimoasa revoluţie”, descoperisem într-o revistă „Bravo” (cam răsfoită ce-i drept şi care părea că trecuse din mână în mână prin tot cartierul), un tip cu părul blond, tuns scurt cu ţepi, care avea în ureche un cercel cu o cruce, iar pe una dintre mâini o mănuşă de piele, fără degete, accesorizată cu ţinte. Îmbrăcat doar într-o pereche de pantaloni de piele şi cu un zâmbet care îmi amintea de Sid Vicious de la Sex Pistols, făcea isterie la marile concerte din acei ani. Mtv se lansase şi apărea unul din pionierii ce făcea ca muzica punk să fie trecută în mainstream. Atunci aflasem de Billy Idol. Se pornise atunci o modă. Punk era muzica şi atitudinea care ne caracteriza în acei ani. Voiam să fim rebeli, să fim altfel. Eram liberi şi nimic nu ne mai ţinea în frâu. Mai toţi băieţii din cartier, ne tăiaserăm mănuşile de piele (furate de pe la părinţi şi bunici) şi le umplusem de ţinte, numai sa fim punk, sa fim ca Billy. Prea puţini dintre noi avuseseră curajul să-şi pună şi un cercel în ureche sau să-şi vopsească părul blond, mai ales că miliţienii din cartier erau cu ochii pe noi ca pe butelie. „Bravo” era singura revistă de muzică pe care puteam să o „procurăm” în acele timpuri. Unul dintre băieţii din gaşcă avea pe taicăsău şofer de tir. Vă daţi seama că de fiecare dată când ieşea afară, o revistă era a noastră. Nu mai trebuie să amintesc aici că în paginile revistei descoperisem şi trupele care mi-au marcat adolescenţa şi al căror fan am rămas până azi. Poze cu Metallica, U2, Depeche Mode, Nirvana, Pearl Jam, Billy Idol, şi nu numai, în concerte cu stadioane pline, le savuram toţi înghesuiţi seara în câte o scară de bloc, atenţi să nu fim văzuţi şi visând cu ochii deschişi la acele concerte. Ne imaginam ce fericiţi erau acei fani şi cât de privilegiaţi erau.

Eram o gaşcă de tineri rebeli care exploatau atât de mult acea muzică (erau acei ani în care şi zidurile aveau urechi), încât imediat după „revoluţie”, am fost printre primii din oraş care creaseră un stil de viaţă, Iulie, 2014

o atitudine, trăiri pe care de multe ori le am şi acum. Anii au trecut şi chiar dacă uneori stilurile de muzică s-au tot amestecat într-un fel, anii aceia m-au construit muzical şi nu numai, punându-şi amprenta asupra vieţii mele. Mai târziu mi-am făcut o trupă, apoi alta, am cunoscut şi eu puţin acea emoţie pe care o ai atunci când cânţi pe scenele din ţară şi din afară, fermecat de lumea, uneori artificială şi de tot ce mi se arăta. Nu credeam vreodată în anii ăia, ca unii dintre IDOLii mei, avea să vină vreodată în România. Nu ştiu cum, dar când a venit prima data în 2006, am pierdut acel concert. Eram furios şi dezamăgit de mine. Dar soarta mi-a surâs iar. Billy a revenit. Cum am aflat miam spus că nu trebuie să mai ratez un asemenea concert. Chiar dacă în toţi anii aceştia muzica a însemnat pentru mine o diversitate de stiluri şi atitudini, nu pot să-mi uit rădăcinile, revenirea lui amintindu-mi încă o dată de vremurile adolescenţei mele, mai ales de secvenţa din filmul care m-a marcat pentru totdeauna (The Doors), în care Billy apare cu zâmbetul lui inconfundabil, fiind singurul muzician (dacă nu mă înşel) care apare într-un film despre o formaţie.

Aşa că de cum s-au pus în vânzare biletele, am fost printre primii care au spus „particip”. Eram fericit. Aveam să-l văd în carne şi oase la câţiva metri pe rebelul blond punkist, care cu mulţi ani în urmă, mă făcuse să iau bătaie de la taică-meu şi nu numai, pentru că-i furasem mănuşile de piele, pentru a le accesoriza, Billy pentru care eram urât de tot cartierul, fiind arătat cu degetul de vecini şi luând capace de la băieţii mai mari pentru freza mea şi cercelul din ureche. Acei ani ’90 cu moda bocancilor şi gecilor de piele ţintate, freze scurte cu ţepi, blugi strânşi pe picior şi haine rupte, îmi reveneau în minte provocândumi un zâmbet uşor nostalgic. Ce ani, ce trăiri, ce timpuri. Ce-i drept acum nostalgia acelor ani îmi revine ca un nor de fum care se pierde, dar care lasă în urmă o savoare de neuitat.

Un vis care devenea realitate după mulţi ani. Aşadar iată-mă acum posesorul unui bilet pe care îl păstram mai ceva ca pe „bijuteriile coroanei”

până la marele concert. Şi ziua „Z” a venit mai repede de cât mă aşteptam.

Cu biletul pus bine într-o carte (ca să nu se deterioreze), cu un rucsăcel în spate, „accesorizat” din cap până în picioare (brăţări, lanţuri, cercei, dar fără celebra mănuşă din adolescenţa mea, care nu ştiu prin ce loc o fi putrezit de mult) şi cu doi prieteni buni, (singurii prieteni care mi-au rămas din acei ani), am pus fundul în maşină şi Craiova – Bucureşti a fost unul dintre cele mai scurte drumuri din viaţa mea. Spun asta pentru că pe tot parcursul drumului, amintirile din adolescenţa noastră, cu Billy cântând în boxele maşinii pe fundalul discuţiei, ne-a făcut să nici nu realizăm că ne aflam deja după trei ore, căutând loc de parcare în jurul Arenelor Romane. Iată-ne deci cu biletul în mână la o coadă destul de măricică în faţa porţilor, aşteptând cuminţi să fim controlaţi şi purecaţi fiecare dintre noi de „muşchiuloşi”.

Mă uitam în jur şi vedeam feţe cunoscute: în spatele meu era Rockeru’ Hrubaru, ceva mai încolo vocea de la „VDV” şi basul de la Cargo stăteau de vorbă aşteptând cuminţi la coadă, Berty Barbera intrase deja şi căuta un loc probabil pe scaun, iar „Kempes” venea agale cu casca motorului la subraţ, postându-se la fel de cuminte cu biletul în mâna la coadă.

Interesant, nu? Eram înconjurat de câţiva dintre cei cărora le ascultam muzica şi îi vedeam pe la Tv. Acum eram toţi pe aceeaşi linie. Bineînţeles că erau mult mai mulţi, însă doar pe aceştia i-am observat, şi ce-i drept, acum nu mai interesa pe nimeni de cine era lângă el. Vedeta în seara aceea era Billy. Am intrat, dar înainte de a ajunge la control, mi-am pus lanţul de la portofel la gât, sa fiu sigur că mă lasă cu el. Spun asta deoarece acum doi ani la „Rock The City”, un „muşchiulos” nu m-a lăsat până nu mi-am ascuns celebrul meu lanţ de la portofel, şi care a rămas singurul accesoriu constant din adolescenţă.

După ce ne-am luat câte o bere (căci nu se putea altfel), ascultând pe cei de la ZOB, şi aşteptând cu ceva emoţie apariţia lui Billy, ne-am aşezat într-un loc cu o vizibilitate destul de bună pentru a vedea mult aşteptatul

concert. După vreo două beri, discuţii, salutări în stânga şi în dreapta, cei de la ZOB şi-au încheiat recitalul, iar noi ne pregăteam să-l întâmpinăm pe punkistul blond care la 59 de ani declara: „Toţi se încăpăţânează să urce pe scenă, de ce n-aş face şi eu la fel? Primul meu album s-a intitulat <<Don't Stop - Billy Idol>>. N-o să mă opresc tocmai acum”. Adrenalina era la cote maxime când luminile sau stins, şi după o apariţie discretă pe scenă a membrilor trupei, luminile scenei s-au reaprins la primele acorduri de chitară ale lui Steve Stevens, iar apoi din spatele scenei a venit alergând uşor „Billy Fucking Idol”, cu „Postcards from the Past” îmbrăcat ca un punker dar totuşi glamour şi cu celebra vestă de piele acesorizată pe măsură. Eram uluit, atât eu cât şi toţi cei de acolo. Zbieram din toţi rărunchii şi venele-mi pompau sânge ca după un lung maraton.

Eram fascinat. Au urmat apoi celebrele „Cradle of Love” şi „Dancing With Myself ”, „Flesh for Fantasy”, „White Wedding” şi „Ready, Steady, Go!”, „Sweet Sixteen” sau „Whiskey and Pills” şi „Eyes Without a Face”.

Chiar dacă scaunele făceau parte din decorul „Arenelor”, nimeni nu a stat pe ele, mai ales că Billy dezlănţuit, la bustul gol, făcea din „L.A Woman”, „Bucharest Woman”, impresionând sexul opus printr-un bust sexy (nu degeaba considerat pe locul 55 în topul celor mai sexy 100 de artişti din lume) şi un dans pe măsură. Un concert magic cu un Billy la cote maxime, mi-a oferit o seară pe care nu o voi uita niciodată. După un final „Rebel Yell”, cu acelaşi Billy etalându-şi pectoralii si bicepşii făcând uneori ca Tarzan, urmat de un bis cu „White Wedding” şi „Mony Mony”, s-a încheiat „visul” care devenise realitate pentru mine, chiar dacă abia după douăzeci şi ceva de ani. Am ieşit apoi bucuros spre ieşire, îndreptându-ne spre maşină şi apoi acasă. Pe drumul de întoarcere, în timp ce prietenii mei comentau atmosfera concertului pe aceeaşi muzică a lui Billy, eu, pe bancheta din spate, mi-am scos biletul de intrare din buzunar şi mi-am zis în şoaptă: biletul ăsta va sta într-o ramă în camera mea.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 7

SUNETELIVE

Werewolves of Gărâna Jazz festival ediţia 18!

C

Alin Ludu Dumbravă

am greu de ajuns la Gărâna. Departe, departe, şi în mijlocul nicăieriului.

Am fost în 2009, a fost potop. Atunci s-au oprit şi concertele, la John Abercrombie... acum din nou ploaie şi frig. Şi departe. Cum am mai zis. Poiana Lupului, Wolfsberg. Loc blestemat, după cum spun localnicii... doar în timpul festivalului de jazz. Sau aşa e să fie, ca să fie mai intens. Din 18 ediţii doar în două n-a plouat. Ploaie mocănească joi şi vineri şi sâmbătă la prânz, stop. Jazz in the rain, Singing and Playing, Drinking in the Rain.

Prima bere am luat-o din Codlea. A doua din Voila. Apoi Sebeş. Sarmisegetuza. Multe beri, şi mai multe opriri. Una Silva la draught la festival. Şi Zubrowka şi palincă, în ton cu vremea. Ultima bere am băut-o la Sibiu. Cea de la Plugova, bună.

Cum să se cheme acest impromptu pe pagină? Jazz and (self) Loathing in Gărâna? De la torente de apă la luna splendidă, printre nori cu forme valpurgice. Full Moon Fever, Blue Moon etc., de la vârcolacul bra-

şovean, la capul lui Decebal, cu leitmotiv pe luna plină şi transformarea oamenilor în condiţii de stres, ploaie, frig şi etilizare, în vârcolaci, un citat din piesa seminală a lui Warren Zevon, care a fost omniprezent în acest road-jazz trip.

Cred că a fost cea mai tare ediţie, ca line-up şi desfăşurare de forţe. Şi mulţi nordici pe scenă, care sunt obişnuiţi cu vremea aspră. Cred că nu e artist care să nu fie copleşit de acest loc, şi de public, cel mai exclusivist

public de jazz din România. Acum şi cu un festin prog-rock, Crimson ProjeKCt, anume cât de aproape de Regele Stacojiu poţi să te apropii...

Joi, cum am ajuns şi am pus corturile, a început să plouă. Am ajuns la finalul recitalului de început, violonistul polonez Adam Baldich şi cvartetul lui. A urmat Andy Sheperd, Trio Libero. Un gulaş, o iahnie genială. Dave Douglas, trompetist, care abia a cântat la Bucharest Jazz Fest, cu Riverside Quartet. La final,

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 9

SUNETELIVE

Marius Neset Quartet, virtuos saxofonist norvegian de 29 de ani... exact când s-a terminat, la 2 noaptea a început să picure. Şi a plouat aşa, molcom, toată noaptea.

Vineri, ploaie. All day and all night long. Am reuşit să ne relocăm (thx 2 Vio). Bocancii s-au dovedit ineficienţi, am stat cu picioarele îngheţate în noroi. Au cântat ca să ne încălzească sufletele, Ulf Wakenius, chitarist gen Jan Akkerman, cu şapcă şi mustăcioară, cu o mega-trupă.

Apoi Joey de Francesco Trio. Pe Joey l-am mai văzut la Bucureşti cu trioul Free Spirits al lui John McLaughlin, pe când aveam amândoi 23 de ani...

Joey este maestrul orgii Hammond, dar cântă şi la trompetă, a fost elevul lui Miles Davis, care l-a luat în turneu pe când avea 16 ani. Dennis Chambers, tobarul de la Free Spirits a cântat duminică cu Mike Stern şi Bill Evans. Din păcate nu i-am văzut.

Lumea dansa în faţa scenei, dancing in the rain. Dar mi-am păstrat energia pentru a sta în faţă la Stian Wes-

10 | Sunete | sunetelive.ro

terhus cu Arve Henriksen Band... chitarist norvegian care sună ca Rypdal... şi care a avut un recital solo în ultima zi... despre care se zice că e rock de către jazzişti, şi jazz de către rockeri ☺ Sound design, mai mult efecte, pedale, arcuş, Stian Westerhus e blond, înalt, are 35 de ani şi unul din cei mai interesanţi chitarişti pe care i-am auzit în ultima vreme... din păcate a trebuit să plec cu grupul la jumătatea show-ului şi frustrarea mi-a alimentat vârcolacul ademenit de luna ce avea să vină.

Sâmbătă 12 iulie. Road trip. Not mine. Ajungem târziu înapoi… Kimmo Pohjonen... finlandez nebun, one man army, acordeon plus efecte... sound cald, cu beat, punkist după părerea mea, culori calde, blue... Şi apoi, Crimson ProjeKCt, Three of a Perfect Pair x 2, adică două power trios adunate în sextet pentru un tribut King Crimson nec plus ultra. Tony Levin, pe care l-am văzut la Bucureşti cu Peter Gabriel, legendar basist de session şi muzician de fussi-

on, prog rock, jazz. Incredibil, are 68 de ani, dar pare neschimbat de când avea 30! Adrian Belew cu bormaşina pe chitară, la fel ca Eddie Van Halen la Poundcake... O combinaţie între Adrian Belew Power trio, KC şi trupa lui Levin, Stick Men, cu Markus Reuter la chitară, şi bateristul Pat Mastelotto. Julie Slick la bass, pe care Belew a luat-o la 19 ani alături de fratele ei, baterist, Eric Slick, să cânte cu el în AB Power Trio. La tobe, al doilea set, acordat la unison, Tobias Ralph. Magic. Full Moon. Apoi vârcolacii s-au dezlănţuit şi nimeni nu avea gloanţe de argint.

Duminică am plecat înapoi, cu părere de rău pentru Stian Westerhus solo, Bill Evans şi Mike Stern.

Pe drum m-am gândit cum trebuie să ajung neapărat la Gărâna 19.

Cu bocanci adecvaţi, cort ţeapăn şi fără vârcolaci. Şi să nu uit, să nu mâncaţi ciorbă de burtă la Caransebeş, că burtă mai tare nu am mestecat, şi nici la Lupo, că aia nu are burtă în ea.

Mersi, Marian, pentru ajutor!

Iulie, 2014

COVERSTORY

Balako – Peste tot în lume ne simţim acasă!

Welcome to the world fusion lounge! Jazzy, latino, balcano-isteria stă să înceapă prieteni! E vară-afar’, ce, n-am dreptate? Vorba melodiei! Prietenii care ne şi îmi ştiu scrijeliturile din revista de faţă, ştiu că începând cu rubrica de mare succes Eclectica pe care o întreţineam la un moment dat, am început să mă îndrept spre fenomenul fuzionării – deloc nou perioadei anilor 2000, însă inedit prin manifestările atât de diverse şi proaspete.

Am fost încă de pe atunci atent la manifestările din zona muzicală românească ce aveau acest gust al experimentului în a alătura sound-uri care, cel puţin geografic să spunem, nu erau menite să se alăture într-o identitate comună. Şi am avut parte de mici victorii personale când mai descopeream această poftă, pe ici-colo. Însă atât de plenar şi juicy ca Balako încă urechilor acestora nu le-a sunat recent vreun proiect românesc! Îl ştiu de ceva timp pe Sergiu Stoiadin, unul dintre abia număraţii pe degete manageri dedicaţi din zona muzicii româneşti.

Apreciam ce a reuşit să facă cu Mandinga, chiar dacă nu am fost niciodată un împătimit al muzicii latino. Însă, când proiectul acesta de fuziune cu accente jazzistice şi cu o poftă de viaţă înfiorătoare a ajuns în difuzoarele subsemnatului, am făcut semne de prosternare şi am conchis că aşteptarea a luat final – avem în sfârşit, un proiect world music autentic. As authentic as it gets, ca să ne înţelegem. Avem absolvenţi de conservator cubanezi, cu deja suficientă experienţă artistică cât să înţeleagă moştenirea genetică cubaneză şi cum să o şi transmită mai departe în mod credibil; avem artişti

12 | Sunete | sunetelive.ro

români la fel de şcoliţi şi rulaţi naţional şi internaţional, cu înclinaţia spre fuziune deja demonstrată. Avem de asemenea genuri care au făcut istorie la nivel mondial – balcanic şi latino (cu toate încrengăturile de rigoare în ambele tabere) - şi mai adăugăm un management care ia extrem de în serios orice ţintă importantă propusă, muuuultă muncă şi sudoare plus un dram de noroc. Alchimia muzicii şi a bunului simţ ne spune că ...we stroke gold! Balako (acronim pentru Ba-lkan La-tin Ko-llective) a apărut ca o idee firavă la început, anul trecut, când celebrissimul Montreaux Jazz Festival a invitat Mandinga să interpreteze pe una din scenele alternative mixul lor de latino-jazz, concretizandu-se anul acesta în formula actuală, lămurită mai jos chiar de către manager. Anul acesta la North Sea Jazz, alt icon în lumea jazz-ului concertistic! Răsfăţul este pe măsura talentului, şi discul ce îmi sună în difuzoare constant în ultimele 48 de ore nu face decât să îmi confirme că artiştii componenţi se îndreaptă către lucruri cu adevărat importante în următorii ani. Cu susţinători dintre cei mai respectabili jurnalişti din media românească (şi artişti deja fani ca Keith Jarret), grupul conturat în această identitate doar de puţin timp (2013) are orizonturi vaste. În perioada următoare îi puteţi susţine la scena de world music a uriaşului Sziget 2014, şi, pe plaiuri româneşti (unde nu ştiu zău, cât de des o să-i prindeţi), la evenimentul timişorean Plai Festival 2014. Mai jos, un dialog relevant legat de muzică şi filosofia din jurul unui colectiv bogat în artişti şi culori sonore vii. Njoy!

Iulie, 2014

photo © Alexandru Prepeliţă

George Durbălău

Sunete: Pentru cele mai multe urechi - avizate sau amatoare - jazzul este o altă lume, o altă estetică, un gen greu. Care este experienţa anterioara în relaţie cu acest gen care să fi pregătit publicul european pentru un astfel de cocktail atat de colorat stilistic?

Sebestien Joo: Cand vorbim de jazz, gama este foarte larga... Mai ales in ultimele decenii s-au „desenat” mai multe laturi, cateva din ele fiind foarte comestibile si publicului larg, adica vorbim de o muzica comerciala cu influente jazz... In ceea ce priveste publicul as fi foarte scurt si concis , in Europa de vest cultura pentru muzica pop si jazz este mult mai ridicata decat la noi, oamenii sunt deschisi , chiar insetati de ceva nou , sunt critici, dar si foarte „darnici” in aplauze si in complimente, daca este cazul....Vorbim de un public educat si cu traditie... Daca tot a venit vorba de coloratura stilistica as dori sa precizez ca Olanda este o tara cu multe minoritati, relatii interrasiale etc., fapt care se simte si in cerintele muzicale...E vorba de globalizare si in domeniul muzicii , si atat timp cat vorbim de ceva de calitate , nu se pune problema ca au influente balcanice ,afro-cubane sau chiar elemente autentice din folclorul romanesc...

Nino: Pentru noi nu e greu din fericire, pentru ca suntem din cuba, asta e muzica cubaneza si noi ne pricepem la asta! Cu asta am crescut noi. Noi doar am combinat ce stim noi sa facem cel mai bine cu ceilalti colegi si n-a fost o chestie greu de facut, a fost chiar interesant. Din fericire e o combinatie reusita!

Omar: Noi, prima data in Cuba, am avut multa treaba cu lumea asta de jazz. Perioada pe care am prins-o noi a fost o forta pe stilul asta muzical. La inceput era greu, daca te vedeau la scoala si cantai ceva ce nu trebuia, veneau peste tine si-ti ziceau sa studiezi ce voiau ei. Noi trei ne cunoastem de aproape 13 ani, am cantat impreuna, am facut si concerte de jazz acolo,

noi trei si inca o persoana. Nino cu percutie, Toni cu trombon si eu cu pian plus niste prieteni. Cand am ajuns in romania am crezut ca venim sa interpretam stilul asta dar a fost altceva pentru ca am vazut ca s-a schimbat trendul, deci a trebuit sa schimbam si noi. Ce facem acum cu balako e ceeea ce stim sa facem.

vostru funcţioneaza ca un angrenaj complex. În ce măsura condimentaţi showurile cu momente de improvizaţie, ţinând cont că nu este un ..trio, de exemplu?

Nino: Lucram cu linii melodice, incepem cu asta si apoi vedem unde improvizeaza fiecare. Clapa improvizeaza aproape in toate piesele si apoi vedem cum pot merge Balako înseamnă: Valentin Zachar si celelalte instrumente. Fieca(saxofon/caval), Chupi (tobe/ re piesa are un stil anume si vioară/voce), Tony (trombon), Omar atunci trebuie putin gandite, in (pian) şi Nino (congas/timbales), afara de faptul ca suntem toti cărora li se alătură Leonard Vasile muzicieni si putem improviza, (clape/acordeon), Seby Yoo (bas) şi nu trebuie sa exageram cu asta, trebuie sa fie echilibrat.

Sebastian Burneci (trompetă). Elena

Ionescu face şi ea parte din acest proiect, în calitate de guest star.

Pentru noi e foarte bine cand cantam. Am invatat sa ne mai desfasuram in show, dansam, sa ne miscam mai natural.

Sunete: Un grup numeros ca şi al

Sunete: Cum functioneaza democratia asta intre voi?

Cum stiti sa va opriti cand poate unul dintre voi e mai ambitios si vrea sa cante mai mult?

Nino: Am trecut de etapa aia si ne intelegem foarte bine la asta. Asta e experienta vietii. Trebuie sa ai mai

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 13

COVERSTORY

multe cantari cu trupe si trebuie sa stii cand sa taci si cand sa canti.

Noi avem toti peste 25 de ani si stim cand sa cantam si cand sa stam mai linistiti. Sunt chestii care se invata dupa atatia ani de cantat pe scena.

Sunete: Ajunsi aici, să lamurim cum stă treaba legat de cele două identităţi/entităţi muzicale - Mandinga şi BaLaKo. Nino: Daca am fi ramas Mandinga de acum 8 ani, nu cred ca era mare diferenta, ca se facea acelasi lucru.

In primul an am cantat si muzica instrumentala, dupa care a venit schimbarea din 2012 (lansarea piesei latino-dance Zaleilah) si am zis ca de ce sa nu facem si stilul asta, ca putem sa il facem. Si daca existau si anumiti artisti din afara care incepusera sa schimbe, atunci ne-am gandit ca de ce sa nu avem mai multe proiecte.

Sergiu Stoiadin (mng. Balako) – diferenta e foarte simpla, Balako se bazeaza pe structura formatiei Mandinga, adica pe baieti, la care se adauga SEBESTYEN Joo la bas, sebastian burneci la trompeta si leonard vasile la acordeon - este un proiect in care elena, solista trupei Mandinga, este doar guest, ea canta doar in strainatate.

Sunete: De ce ati ales asa?

14 | Sunete | sunetelive.ro

Sebestien Joo: Canta afara pentru ca mi se pare corect sa nu se confunde formulele. Romania e o tara care nu a oferit un public ce intelege ce vrem sa facem noi... Primul proiect a fost Mandinga Latin Jazz, apoi Mandinga Balkan Social Club si al treilea a fost Mandinga. Clientul care se uita pe site se gandeste ce are nevoie. Ca vrea ceva de jazz, alege primul proiect. Ca vrea ceva cu influente balcanice, are alt proiect pe care poate sa il aleaga. Nu am putut decat sa bagam publicul in ceata, chiar daca noi speram sa fie ceva clar. De aia a aparut Balako, cu o directie clara, si ca business e clar ca daca elena apare in romania, lumea va zice „a, uite mandinga!”.

Sunete: Suntem deja intraţi bine în mileniul III, unul al fuziunii între arte si genuri, melanjuri fermecătoare prin prospeţimea şi ineditul lor. Cei mai răutacioşi spun că genuri nu se mai inventeaza, ci doar se mixeaza între ele. Este acesta modul de a obţine un nou gen muzical? Şi dacă de dragul argumentului am accepta că este aşa, cum se numeşte noul gen obţinut de voi şi cum se caracterizeaza?

Omar – eu zic ca se mai pot naste.

Noi muzicienii suntem oarecum sclavi publicului, si daca publicul nu e pregatit, nu va intelege. In momen-

Sergiu Stoiadin: Ce am observat toti e ca toate festivalurile astea mari adauga neaparat si o scena sau un cort in zona de dj, ca trendul asta atrage si alta clientela, deci festivalurile devin pentru toti. Am fost la north sea jazz si a fost si Pharrel, care din punctul nostru de vedere nu avea ce cauta acolo. Dar i s-a dat ora la care a cantat pentru ca este o forta in lume la ora asta. Cum e din punct de vedere filozofic, artistul e artist de piesa, nu mai e de album.

Greii jazzului deja au cam spus ce au avut de spus si acum incearca sa mai invete de la cei mai tineri. Andi Moisescu a fost cu noi si ne povestea cum acelasi caz cu Pharrell a fost acum cativa ani cand a fost Snoop Dogg la NSJ...Deci aceeasi poveste.

Balako se pregateste de niste lovituri pentru ca nu e doar jazz, ci merge si pe world music, si asta ne-au recomandat nu doar Andi Moisescu, ci si Catalin Stefanescu, doi dintre sustinatorii cei mai infocati ai acestui proiect. Speram ca la un moment dat o sa aparem si in romania in viitorul apropiat, insa ce reprezinta balako se adreseaza in mare parte tarilor in care muzica asta este primita, cum ar fi pe primul loc Olanda, unde exista peste 40 de festivaluri de jazz de world music si 120 de nationalitati conlocuitoare.

Sunete: Tocmai aţi luat parte la celebrul North Sea Jazz 2014 (Rotterdam). La un an dupa celebrul Montreux. Aveţi în plan Sziget Festival. Şi cu siguranţă nu Iulie, 2014

photo © Alexandru Prepeliţă

tul asta publicul e un pic mai obosit decat in anii 80 cand era mai deschis multor genuri experimentale. Acum publicul, cum am vazut la north sea jazz, nu mai primeste atat de multa informatie, vrea sa se distreze, atat.

Cine merge la festival vrea sa danseze, nu sa te vada pe tine serios si incordat cum canti, cum era acum 20 de ani. Si nu este doar in romania asa, ci si in afara. Anul trecut am fost socati, ca am vazut doua scene care erau practic numai cu muzica comerciala, electronica, bumti-bumti-bumti.

se opreşte aici. Descrieţi-ne puţin atmosfera, mediul artistic de ţinută, această elită a jazzului mondial care se adună la astfel de eventuri, cum v-a primit?

Nino – este total altceva decat ce am trait pana acum. Acolo organizarea e impecabila, oamenii sunt ca lumea acolo, eram socati cand vedeam ca lumea aprecia ce faceai tu si aplauda, era un vis.

Omar – multi vin relaxati pentru ca in afara de banii pe care ii primesc, sunt apreciati de public pentru ceea ce canta. Am si filmat ca au pus o scena si la gara, deci te intampina o scena din start. Asta e ideea, sa te simti bine de la cap la coada.

Sunete: Va e teama ca acest gen va fi copiat, ca vor mai fi altii care vor face asta?

Omar: Ar fi bine sa fie mai multe trupe, sa ne ridice pe noi ca trupa sa ne dezvoltam mai mult. Poate sa copieze, dar nu ar fi cu acelasi suflet.

Am fi onorati, ca ar insemna ca suntem pionieri.

Sunete: Spuneti-mi de album. Am primit de la Sergiu acest disc in editie limitata, ce va fi lansat in toamna. Cum ati facut selectia, cum ati gandit discul?

Omar: A fost un album gandit foarte simplu pentru ca practic am mers la repetitii, am inceput sa cantam si asa a iesit. Nu ne-am gandit sa facem asa si altcumva, ca aici face unul dintre noi un solo etc. De aia a iesit si un album sincer, ca totul a mers natural la repetitii, a fost un jam. Am vazut cum lucreaza alti artisti, ei vin cu temele, spun ca au nevoie de nu stiu ce, prezinta, iar de acolo incepe constructia. Noi nu am avut idei, am mers la repetitii si acolo pur si simplu am lucrat.

Chupi: Fara Omar, Nino si Toni ar fi fost o chestie autentica ...doar intre noi, romanii!!! E o altfel de stare.., ca un fel de eliberare a simtamintelor, cumva. Albumul n-a fost facut cu

concept de la cap la coada, a fost exact o conversatie muzicala, un dialog, am fost liberi sa vorbim la fel la un moment dat. daca noi am folosit folclorul nostru, ei l-au folosit pe-al lor. Albumul asta a fost facut din instrument in instrument, pana si albumul e un folclor de fapt, s-a creat un mix de identitati. Cat despre aparitia genurilor noi, un prieten spunea ca noi reproducem unele chestii pe care le-am auzit in viata noastra, ceea ce mi s-a parut foarte interesant. Povestea Balako spune cumva „uitati ce avem noi”. Inregistrezi un album, una e cand il asculti si alta e cand il asculti pe scena. Ca si cum am spune o poveste intre noi pe scena si o aude toata lumea.

Sunete: Cum ati gandit modul de a trata piesele?

Nino – Noi am vrut sa legam sunetul traditional latino cu cel traditional de aici - asa am gandit-o. Am folosit exact ce e autentic. Nu vorbesc de genurile moderne, ragaetton, bachata..etc, ci genurile traditionale autentice. Pentru ca ele vin de departe si sunt in noi. E genul de muzica pe care o cantam cu usurinta, degajati, genul de muzica pe care o sa putem s-o cantam si la batranete fara probleme!

"Mai mult decât o simplă opinie, depun o mărturie.

Am văzut cu ochii mei, la North Sea Jazz Festival, sute de oameni entuziasmaţi de proiectul Balako. Şi acolo oamenii văd multe şi au cu ce compara.

Sincer, a fost exact aşa cum m-am aşteptat. Declinarea folclorului vechi românesc într-un jazz trecut prin fina sită cubanezomexicană nici nu putea avea altă soartă."

Andi Moisescu

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 15

ROCKSTADTEXTREMEFEST

Rockstadt Extreme Fest 2014 4 zile de muzică şi distracţie la Râşnov

abordării death grunt - este elementul ce defineşte identitatea sonoră a formaţiei.

BEHEMOTH şi-a făcut intrarea pe scena death-black în anul 1991 şi de atunci continuă să fie o prezenţă sfidătoare, ce încalcă în permanenţă convenienţele sociale şi muzicale, în căutarea celor mai percutante mijloace de exprimare.

Revolta împotriva oricăror îngrădiri, setea fundamentală de libertate şi indubitabila vituozitatea tehnică, îi transformă pe muzicienii de la BEHEMOTH în vârful de lance al scenei de metal extrem la ora actuală.

Rockstadt Extreme – singurul festival de metal extrem din România - şi-a câştigat deja un public fidel şi statutul de eveniment iubit şi aşteptat cu nerăbdare. De altfel, ca urmare a mesajelor trimise de spectatori, durata festivalului a fost extinsă, astfel încât cei care vor ajunge la Râşnov în perioada 13 – 16 august vor avea parte de 4 zile pline de muzică şi distracţie.

Nu pierdeţi întâlnirea cu: BEHEMOTH (Polonia), OBITUARY (SUA), SODOM (Germania), KATATONIA (Suedia), ROTTING CHRIST (Grecia) şi mulţi alţii.

OBITUARY (SUA) a scris

16 | Sunete | sunetelive.ro

istorie pe scena death metal încă de la începutul anilor “80. Atmosfera macabră, riff-urile clasice, abordarea ritmică primordială şi desigur, growlul lui John Tardy sunt elementele cheie ale unui recital ce va sintetiza pe scena de la Râşnov esenţa death metalului.

Cu peste 30 de ani de carieră, 8 albume full length, două DVDuri şi nenumărate turnee în spate, OBITUARY îşi păstrează statutul de reprezentant de marcă al curentului death metal. Albumul “Cause Of Death,” lansat în 1990 este piatra de hotar a discografiei formaţiei şi un material ce va rămâne în antologia genului death metal. Tonalitatea foarte joasă şi agresivă a vocalului John Tardy – recunoscut ca pionier al

SODOM (Germania), pionierii thrashului din spaţiul teutonic, continuă să scrie pagini din istoria genului, după mai bine de 30 de ani de activitate şi aproape tot atâtea materiale discografice.

Albume reper precum Persecution Mania (1987) şi Agent Orange (1989) au asigurat trupei locul în galeria numelor de marcă ale scenei thrash, poziţie permanent consolidată apoi prin materiale noi.

Cele mai recente realizări “In War And Pieces” (2010) şi “Epitome Of Torture” (2013) păstrează, fără a devei montone, abordarea tăioasă şi riffurile rapide, ce reprezintă însăşi “coloana vertebrală” a stilului.

Gaşca lui Tom Angelripper domină prin duritatea frustă a acordurilor, secţia ritmică precisă şi vocea considerată deja o emblemă a genului şi rămâne o apariţie ieşită din tipare, fapt demonstrat prin însăşi structura neconvenţională de trio.

Dincolo de caracter muzical ireproşabil, SODOM degajă o energie Iulie, 2014

de nestăvilit, ceea ce transformă showurile trupei în sălbatice întruchipări ale descătuşării, atât pe scenă cât şi în rândul spectatorilor.

ROTTING CHRIST (Grecia), legenda elenă a scenei black metal, activează din 1987 şi a făcut pasul decisiv spre scena de metal extrem în 1993. Momentul a coincis cu lansarea albumului “Thy Mighty Contract”. Black metalul elen impus de ROTTING CHRIST odată cu lansarea acestui produs a devenit un standard de referinţă pe piaţa europeană şi mondială, iar “Thy Mighty Contract” şi-a câştigat un loc în galeria materialelor ce sintetizează esenţa black-ului clasic. În decursul unei cariere de peste 25 de ani ROTTING CHRIST a evoluat mereu sub aspect stilistic şi a lansat 11 albume full length, caracterizate de o mare diversitate a formelor de exprimare muzicală, dar fidele rădăcinilor ideatice ale formaţiei.

Albumul „Theogonia”, lansat în 2007, este un reper în existenţa trupei, deoarece marchează tranziţia formaţiei spre zona blackului atmosferic.

Anul 2010 a însemnat lansarea albumului „Aeolia” – un album conceptual epic, inspirat de moştenirea culturală greacă şi particularizat de colaborarea, inedită, cu un cor feminin al cărui repertoriu este compus din cântece de jale.

Iar anul 2013 a adus fanilor formaţiei un nou motiv de bucurie: lansarea albumului “Kataton Daimona Eaytoy”, un material multicultural, ce înglobează incursiuni sonore inspirate de civilizaţia incaşă, de cea maiaşă, de cultura popoarelor slave şi, nu în ultimul rând în mitologia elenă.

Albumul include un cover remarcabil după piesa „Cine iubeşte şi lasă” şi este o incursiune în lumea fascinantă a civilizaţiilor antice şi a aspectelor oculte ce izvorăsc din latura întunecată a fiecăreia dintre ele.

DORDEDUH (România) va aduce la Râşnov o abordare

particulară a genului black metal, materializare sonoră a personalităţii şi influenţelor muzicienilor din componenţă, în care riffurile şi drumming-ul caracteristice stilului se îmbină fascinant cu sonorităţi tradiţionale şi instrumente specific româneşti, deschizând porţile către o nebănuită şi profundă călătorie spirituală. Dordeduh este la ora actuală una din cele mai cunoscute şi apreciate trupe româneşti la nivel internaţional. Apariţia la Rockstadt Extreme Fest face parte dintr-o serie de prezenţe selecte la festivalurile europene din această vară.

INFECTED RAIN (Republica Moldova) îmbină într-o manieră originală vocea feminină cu rifurile disonante şi elementele de muzică electronică. Trupa s-a format în 2008, în 2011 a scos pe piaţă primul full length, „Asylum”, iar anul acesta a urmat al doilea album “Embrace Eternity”. Muzicienii din Infected Rain aduc în faţa publicului un sound revigorant şi suficient de agresiv, ce scoate perfect în evidenţă prezenţa captivantă, energia fără limte şi versatilitatea vocală a Lenei, solista cu care identitatea trupei se suprapune perfect.

HTETHTHEMETH (România) se confundă cu identitatea braşoveanului Lao Kreegan şi îmbină elemente ambientale cu secveţe de inspiraţie clasică, neofolk şi metal. Showul

HTETHTHEMETH transpune spectatorul într-o atmosferă misterioasă şi pătrunzătoare, potenţată de elemente teatrale şi versuri cu încărcătură emoţională puternică.

INDIAN FALL (România) şi-a definit identitatea pe segmentul black death melodic. În peste 15 ani de activitate, trupa a câştigat aprecierea publicului, atât în ţară cât şi peste hotare şi a lansat sapte materiale discografie, dintre care cele mai reprezentative sunt albumele full length: “Pathfinder” (2001) şi “Seasons In Equilibrium” (2009).

INDIAN FALL îmbină ritmul, adesea sacadat, cu o alternanţă între pasaje simfonice, experimentale şi chiar avangardiste şi transformă fiecare show într-o experienţă sonică deosebită.

CODE RED (România), nume reprezentativ al death metalului braşovean, impresionează prin sunetul brutal şi prin complexitatea, originalitatea şi diversitatea compoziţiilor. Formaţia a lansat în septembrie 2013 primul său album, “Dominions Of Our Deceitful Beliefs”.

Tot din Braşov vine şi THE DIGNITY COMPLEX, un proiect ambiţios ce abordează într-un stil propriu conceptul de metal modern, îmbinând calmul melodic cu pasajele poliritmice agresive.

Abonamentele pentru Rockstadt Extreme Fest 2014 sunt în vânzare, la urmatoarele categorii de preţ: Până pe 13 iulie 2014: 130 lei 14 iulie – 16 august 2014: 150 lei Categoria VIP Backstage este deja SOLD OUT! Biletele pentru Rockstadt Extreme Fest 2014 se găsesc în Librăria Eminescu, la Palatul Naţional al Copiilor, în oficiile Poştei Române, în magazinele Inmedio semnalizate Bilete.ro, în magazinele Germanos, Vodafone, Orange şi Diverta, şi online pe Bilete.ro, BLT.ro, Bilet.ro, MyTicket. ro, IaBilet.ro, Metalhead.ro/bilete şi Eventim.ro.

Pentru informaţii şi update-uri constante vizitaţi: http://www.rockstadtextremefest.ro/ şi https:// www.facebook.com/pages/Rockstadt-ExtremeFest/159000234249419

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 17

INTERVIU

Despre o Arie (Urbană) dincolo de spaţiu Oana Capustinschi, Beatrice Gabor

Unii spun că pentru a le înţelege mesajul tre’ să ţii o vreme dex-ul în mână, iar alţii că ai nevoie doar de o foiţă între două degete... Eu zic că e suficient să ai o minte pasionată de voiaj. Asta pentru că publicul Aria Urbană face zilnic naveta între două lumi, dorind să-şi dezvolte simţurile mai puţin încurajate de cea numită prea repede şi prea uşor “unică realitate”. În acest context, muzica celor patru băieţi cade la fix, ca soundtrack la “o călătorie muzicală meditativă în timpul căreia fiecare dintre noi să fie mai aproape de propria-i destinaţie numită desăvârşire”, aşa cum se şi descriu pe facebook. com/aria.urbana. Adevărul e că ascultându-le ultimele piese sunt tentată să le văd ca pe incantaţii şamanice reîncarnate subtil, prea subtil, pe scena contemporană. Dar hai, mai bine, să aflăm direct de la ei prin ce şi câte universuri au călătorit până acum, în pragul lansării celui de-al doilea album: Sunete: Deşi mesajul vostru traversează universurile mentale, aveţi un nume destul de restrâns spaţial.

Care e povestea numelui Aria Urbană?

Toni: dERMON (sampling) si dAni (bas) erau membrii trupei Comitetul Central. Ei în cautare de vocal, eu în căutare de instrumentişti. Ne-am întâlnit şi am întemeiat împreună un

proiect nou, care (nu ştiu exact de ce) s-a numit pentru scurtă vreme ”Smockers Dilight”, un nume pe care nu-l simţeam neapărat propriu, nici ca intenţie, nici ca reprezentare, drept pentru care am propus ”Urbanofonica”. Colegii l-au găsit mai potrivit ca nume de album şi au avut dreptate.

Am revenit cu două variante, prima ”Aria Centrală”, ca însemnătate a zonei geografice din care provenim şi

a înţelesului metafizic ce derivă din aceasta, iar a doua ”Aria Urbană”, ca înfăţişare a spaţiului în care ne desfăşurăm creativitatea. Colegii au ales... dAni: Apoi l-am cooptat pe dj NEMO (scratching) cu care am tot cântat cam vreo 4 ani, după care s-a retras şi a venit Sikorsky (chitară electrică). De ceva vreme s-a retras Şi Dermon, din motive personale, şi chiar ne

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 19

INTERVIU trebuia o resuscitare... Am dat de Septimiu (tobar), iar acum vă aşteptăm la ceea ce credem noi că este cel mai bun line-up Aria Urbană de până acum.

nevoie pentru a ne recâştiga şi a ne menţine starea de luciditate?

Sunete: Se spune că faceţi muzică inteligentă pentru oameni inteligenţi. Muza voastră, hai să-i zicem „cultivată”, necesită un tratament special?

Sunete: Propuneţi un demers transcendental, atât prin versuri, cât şi prin muzică. Dacă ar fi să organizaţi un festival care să se cheme “Festivalul Muzicii care îţi dă de gândit”, ce trupe din România sau de afară aţi chema?

Aria Urbană, scurt: Da. Sunete: Care e relaţia dintre voi şi publicul vostru şi cum participă acesta la următoarele piese?

Toni: Ca la multe dintre tupe, relaţia se bazează pe un anume transfer: noi venim cu energia creativă, auditoriul răspunde cu energia explozivă; noi vibrăm, ei rezonează. Evident, relaţionăm pe măsura reciprocităţii. Trăirile de acest fel, desigur, ne hrănesc oarecum, deşi nu putem vorbi de o directă inspiraţie sau influenţă.

Sikorsky: De ceva vreme mă urmăresc două versuri care, pentru mine cel puţin, sintetizează relaţia noastră cu publicul prezent la concertele noastre: ”Şi noi ca şi voi avem în inimă starea / Şi noi ca şi voi avem în suflet chemarea”.

Sunete: Aţi avut vreodată vreo Revelaţie în timpul concertelor? dAni, pragmatic: Eu, unul, nu.

Toni: În fiecare concert descopăr o taină - un diafan simţ al împlinirii pentru lucrul făcut din încredinţarea în muzică şi mesajul pe care le aducem celor din faţa noastră. În dorul acestui simţ, care diafan fiind, se destramă imediat după, aştept următorul concert ca pe o „primă întâlnire”. Fără asta nu ar avea sens A.U. pentru mine (dincolo de orice cuvenită răsplată).

Sunete: Unele dintre versurile voastre atacă materialismul, consumatorismul, sclavia socială şi politică.

De ce “stimulente” credeţi că avem

20 | Sunete | sunetelive.ro

poate nu neapărat muzical, poate doar ca vinul. Noi am crezut vreo 2-4 ani că suntem altceva cu tobe (de fapt încă mai credem), dar "publicul" de electro - dacă există - nu cred că a inţeles foarte bine asta. Poate şi piesele noastre au căpătat alte nuanţe, poate postrock, indie ş.a.m.d. Ideea e că nici noi nu ne propunem un gen sau altul - de obicei cântăm şi ne plaaaceee!!!

dAni: Poate de Castañeda.

dAni, râzând: Şi transcedentalu' ăsta e subiectiv până la urmă şi, pe bune, câţi oameni ai mai văzut tu că gândesc pe lângă tine? Glumind în continuare, mai sunt vreo 10, ba nu 9, că unul a murit - oricum îi numeri pe degetele de la mâini; băh, oricum, dacă dai de ăia, e sublim (şi nu e cuvântul cel mai fain pentru ei). Dar să revenim la fest: Steaua de mare (Ro), The Thirteenth Sun (Ro), and all made in România with love. Iar din afară, vast, eu sunt destul de şaptezecist, optzecist, nouăzecist şamd... (mulţi dintre ei au şi murit).

Sikorsky, zâmbind: Din afară, cu siguranţă Pink Floyd, dacă ar mai fi posibil. Mai sunt şi alţii: Radiohead, Ulver, Zenzile, Von Spar. Iar de pe la noi: Sunset In The 12th House, Methadone Skies, Valerinne.

Toni: Brum (Ro).

Sikorsky: Faţă de Urbanofonica, noul album va suna mult mai live, mult mai dinamic, poate puţin mai rock pe alocuri. Nu intenţionăm să rămânem ancoraţi în vreun stil anume, cântăm exact ceea ce ne face plăcere.

Publicul va decide în final.

Sunete: Şi apropo de acest lucru, când sunteţi constrânşi să vă puneţi singuri un cod de bare muzical, ce gen declaraţi oficial? dAni: Întodeauna mi-a plăcut asta: electrofolk (dar nu cred că-i doar atât).

Sunete: V-aţi gândit să cântaţi şi afară? Cum ar suna Aria Urbană în engleză, de exemplu? dAni: Clar că ne-am gândit, ca oricine. Nu cred totuşi că-s cel mai în măsură să răspund la întrebarea asta, dar textele noaste (vezi Toni) au destul de multe nuanţe pe care, deocamdată, leam transpune destul de greu în engleză. Pe lângă asta mai e şi metrica, dar lucrăm la asta, mai ales că Septimiu, pe lângă tobar, mai e şi lingvist. Neam gândit şi la alte limbi: franceză, portugeză...

Sunete: Nu de mult timp Aria Urbană este completată foarte mişto de tobe. Cam în ce direcţie melodică evoluează trupa odată cu piesele de pe viitorul album faţă de Urbanofonica? dAni: Foarte mişto, zici tu? Eu aş zice genial. Sincer AU s-a "maturizat",

Sunete: Când se va lansa cel de-al doilea album al vostru şi ce universuri v-aţi propus să exploraţi în viitorul apropiat?

Aria Urbană a cântat în ziua deschiderii celei de-a doua ediţii Electric Castle Festival, care a avut loc în perioada 19 – 22 iunie.

Aria Urbană: Albumul va fi lansat cu siguranţă anul acesta, el va conţine cel mai probabil 11 piese. Ne-am propus să explorăm toate universurile.

Iulie, 2014

LIVESOUND

What we put in is what we get out?

S

unt un mare susţinător al ideii sistemelor audio profesionale optimizate să răspundă uniform tonal, al sistemelor egale în amplitudine. Nu există o mai mare bucurie pentru un inginer de sunet decât să mixeze pe astfel de sisteme. În acest articol voi intra mai mult în teritoriul artei mixului live audio, aducând în discuţie o temă care ridică încă mari semne de întrebare în rândul inginerilor de sunet – cât de linear este sistemul audio pe care mixăm şi care este referinţa cu care putem verifica şi valida un sistem audio? Trebuie să precizez din start că voi aborda acest subiect cât mai simplu posibil, privind prin prisma unui inginer de sunet şi nu a unui inginer de sistem specializat în calibrare şi optimizare de sisteme audio.

Care ar fi definiţia unui sistem audio linear? Ca sursa lui de intrare să fie identică tonal cu sursa lui de ieşire!

Orice informaţie sonoră injectată întrun sistem audio, care este optimizat să răspundă linear în întreg spectrul de frecvenţe capabil să-l reproducă, trebuie să fie doar amplificată nu şi alterată tonal. Astfel un „a” injectat într-un sistem linear trebuie să fie „A” la ieşire.

Aspectul linearităţii unui sistem audio este primul şi cel mai important subiect pe care un inginer de sunet trebuie să-l verifice înainte de a deschide orice canal live spre PA. El trebuie să ştie că pânza pe care urmează să aplice culorile sonore este curată, tratată şi că va servi ca

22 | Sunete | sunetelive.ro

simplu suport pentru ca roşul lui de pe paleta de culori să fie roşu şi pe pânză, nu o nuanţă de roz sau portocaliu. Nuanţele le decidem noi mixând culorile, iar aceasta poate să se întâmple doar la nivelul consolei.

Linearitatea unui sistem audio nu va fi niciodată perfectă, curba frecvenţelor nu va apărea parcă trasă cu rigla, ba dimpotrivă, avem toate şansele ca roşul să apară verde pe multe sisteme, dar este important să putem verifica aceste neajunsuri şi să fim pregătiţi să le combatem. Un sistem audio care are coloratura lui proprie, uneori din cauze mecanice sau electronice şi de cele mai multe ori din cauza celor care îl setează după gustul lor, ignorând orice fel de norme impuse de producător, nu poate fi un sistem valid iar el trebuie pe cât posibil corectat. Scurtă analogie; sunt convins că mulţi dintre noi am apucat era aparatelor foto cu film – în cazul unui peisaj din natură capturat pe film, în momentul developării filmului, nu cred că îi spuneam tehnicianului – „ştii, mie îmi place foarte mult albastrul, te rog să aplici albastru pe toate imaginile pe care le găseşti pe acest film!”. Nu, interesul nostru era ca acel peisaj din natură să fie cât mai aproape de realitatea în care a fost capturat, iar transferul de pe film pe hârtie să nu altereze originalul. Orice decizie ulterioară de a aplica filtre acelui original era o opţiune care avea la bază originalul, norma noastră, punctul de pornire.

Similar şi în audio, norma noastră este reproducerea cât mai fidelă a

Radu Layer-Dobra radu@livemixtools.com semnalelor sonore captate de pe scenă.

Transferul acestor semnale către public prin intermediul instalaţiei audio trebuie să fie nealterat, iar decizia de nuanţare, colorare, alterare a originalului trebuie să aparţină artistului şi inginerului de sunet, nu cablurilor, consolei, sistemului audio. Să luăm un exemplu simplu – pe majoritatea sistemelor pe care aţi lucrat sau veţi lucra, există o „cocoaşă” mare în zona frecvenţelor joase. Aceasta se datorează parţial legilor acusticii frecvenţelor joase, dar de cele mai multe ori, gusturilor

Iulie, 2014

personale ale celor care au setat acel sistem audio. Toată lumea iubeşte sub-ul, iar acesta trebuie să fie cât mai proeminent! Dacă acceptăm un astfel de sistem, invariabil, la nivelul EQ-ului canalelor care au informaţie în acel spectru de frecvenţe vom tăia mult, foarte mult, pentru a reuşi să încadrăm mix-ul nostru în proasta moştenire lăsată pe sistemul audio.

Dar apare şi momentul adevărului – dacă ascultăm înregistrarea mix-lui aşa cum era înainte de a părăsi consola spre PA vom avea o mare surpriză.

Acesta va conţine zero informaţie în domeniul frecvenţelor joase. Deci soarta jocului nu a fost decisă de noi, regulile ne-au fost impuse şi este foarte probabil că am dus o luptă grea pe întreaga durată a concertului pentru a corecta o greşeală tehnică, evident lăsând de o parte latura artistică, adică mix-ul concertului.

Soluţia firească este de a verifica acest sistem şi de a remedia problema direct la sursa, adică în procesoare sau sistemul de management al instalaţiei, scăzând drastic nivelul artificial introdus în sistem, pentru ca apoi să compensăm această atenuare prin creşterea informaţiei de lowend la nivelul EQ-ului fiecărui canal al consolei care are un aport în acea plajă de frecventţe. Prin aceasta am recâştigat controlul asupra jocului,

instalaţia va suna bine, înregistrarea masterului consolei va conţine şi informaţia de low-end iar orice feed către radio, televiziune etc. va fi la fel de valid din punct de vedere tonal.

Timpul alocat pentru a optimiza răspunsul tonal al instalaţiei audio va fi cu siguranţă dublat în ore câştigate în timpul spectacolului, unde plăcerea de a mixa audio, făraă a mai fi jenat de răspunsul tonal prost al sistemului, nu poate fi egalată.

Care este referinţa pe care o folosim pentru a verifica un astfel de sistem? Similar domeniului imaginii, unde se foloseşte aşa numita „miră” pentru a încadra şi calibra culorile într-un format dat, în audio, singurul format pe care ne putem baza ca referinţă este aşa numitul „Pink Noise”. Pink Noise foloseşte octavele, asemănător felului în care urechea umană interpretează sunetul, pentru a distribui uniform energia acustică.

Chiar dacă Pink Noise este singura noastră referinţă, părerile în rândul inginerilor de sunet sunt din nou împărţite, iar de cele mai multe ori este ales un CD audio ca referinţă. O piesă bine cunoscută este într-adevăr o formă bună de a testa capabilităţile tonale şi de presiune ale unui sistem audio, însă cred că acest pas trebuie să aibă loc după ce am folosit referinţa noastră de bază, Pink Noise, pentru

a valida sistemul audio în cauză. De asemenea, orice filtre pe care decidem să le folosim în spectrul frecvenţelor ce ne par a fi problematice, nu ar trebui să fie introduse în circuit pe baza răspunsului tonal oferit de CDul în cauză. Ele trebuie să fie pregătite, iar în cazul în care liniile audio live ne confirmă aceste frecvenţe problematice, nu ne rămâne decât să le punem în circuit. Pentru că noi nu vom mixa acel CD, ci instrumentaţie live. Orice instalaţie, la care veţi sesiza mai mult de trei filtre de egalizare în circuit, ar trebui să vă dea de gândit iar în acest caz uneltele de măsurători acustice pe care le aveţi la îndemână, exceptând auzul propriu, pot să devină foarte importante. Ele pot să ne confirme vizual problemele tonale ale unui sistem audio, reclamate de urechea noastră. A avea la îndemână un program care să permită analiza unui transfer tonal şi un microfon special construit să „citească” linear răspunsul tonal al unui sistem, înseamnă de cele mai multe ori un atu în formarea unei păreri valide despre acel sistem. Fiindcă miza noastră este de a compara modul în care se produce transferul referinţei noastre, Pink Noise, din consolă spre sistemul audio în spaţiul sumarii acustice. Avem o singură certitudine – că referinţa noastră, Pink Noise, va distribui absolut egal energia acustică la nivelul octavelor, acoperind întreg spectrul de frecvenţe relevant auzului nostru şi specificaţiilor tehnice în care funcţionează sistemul audio.

Comparând referinţa cu felul în care instalaţia audio răspunde acestui transfer, putem să vedem cu uşurinţă care sunt problemele tonale ale instalaţiei şi unde trebuie să acţionăm pentru a crea un sistem cât mai linear posibil.

Următorul pas, pe care îl vom face în numărul viitor al revistei Sunete, spre a mai cuceri încă o redută în lupta pentru controlul tehnologiei şi libertatea mix-ului audio creativ, este de a discuta despre beneficiile separării mix-ului nostru spre sistemul audio, prin conducerea liniei de subwoofers separat de liniile de top-uri ale unui sistem audio de concert.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 23

SUBIECTIVOBIECTIV

Intimidatah vs. the WORLD Bucureci Andrei

Crowd Control, foto by Kheroul in Question Mark

Eu sunt Intimidatah aka Bucureci Andrei din Bucureşti via Rm. Vâlcea. Născut şi crescut în cartierul Nord pe Matei Basarab, cartierul renumiţilor „hackeri de Vâlcea”.

Pe mine însa m-a prins alt microb: pasiunea pentru muzică. Iniţial rock, hard rock, grunge, progressive-rock, punk-pop, nu-metal, muzică clasică... şi un pic de heavy metal, speed şi trash. De la King Crimson la Uriah Heep, Offspring, Nirvana, Lenny Kravitz si Gorillaz, apoi reggae şi dancehall: Damian Marley, Sizzla Ka-

24 | Sunete | sunetelive.ro

lonji şi Sublime.

Trupele româneşti care mi-au ocupat timpul şi urechile în gimnaziu, liceu şi în timpul studiilor din cadrul Facultăţii de Arhitectură „Ion Mincu”, secţia Arhitectură de Interior, au fost nu doar cele alternative: OCS, Firma, Kumm, E.M.I.L. şi Coma, ci şi cele transgresive precum Blazzaj, Partizan, Iordache şi Nu şi Apa Neagră. Întotdeauna m-am dat în vânt după versurile şi mesajele mai abstracte şi criptice. Dar şi după performance-urile care forţau nişte limite, în general ale ascultătorilor şi fanilor care tot

veneau la concerte (în 2006 am ajuns la şapte concerte Blazzaj din opt câte au avut). Erau vremuri când trupele jamuiau un pic mai mult şi îşi educau un pic mai mult publicul, nu voiau să sune „tziplă” ci să facă fiecare concert o experienţă unică. În Bucureşti am fost inspirat şi de unde am locuit: în câteva cartiere deosebite, de la Balta Albă, Ghencea, Cartierul Tei, Piaţa Revoluţiei, până la Iancului, Apărătorii Patriei şi de ce nu Tineretului. Acum am buletin de Bucureşti! În timp s-a făcut şi trecerea la direcţii creative muzicale. Mai precis cândva prin 2006, când într-o vacanţă la ai mei, în Italia, am avut o perioadă foarte inspirată de scris un fel de poeme, pe care însă de la bun început eu le numeam cântece. Ascultam la greu Bad Brains şi The Mars Volta şi când puneam mâna pe un pix şi o hârtie, turnam texte şi rime (în general în engleză pentru că aşa le „auzeam”). Pe atunci am început să ascult piesa Warrior Poet a trupei Tomorrows Bad Seeds. Sunau fain şi ei şi 311, Matisyahu, Fear Nuttin Band, Dub Trio, Skindred, trupe care făceau o tranziţie dementă în cadrul aceluiaşi cântec de la reggae-dub la punk şi hip-hop.

Personal şi profesional m-am dezvoltat foarte mult şi mi-am lărgit perspectivele din experienţa acumulată la Radio Guerrilla unde am fost coleg cu Bogdan Şerban la LogOut. Am fost secretar de emisie şi furnizor de conţinut, co-producător şi am cunoscut foarte multă lume din toate trupele româneşti care au cântat live la Guerrilive şi care s-au perindat prin redacţie. Alături de Bogdan, Mihai Dinu, Delia Panait, Irina Petrovici şi Iulie, 2014

colegii din echipă, am avut aproape doi ani de evoluţie profesională şi am realizat că sunt predestinat către jurnalism muzical şi creaţie de playlist.

Din punct de vedere al explorărilor sonice, la care trebuie să revin, noi acum suntem un trio, nu chiar ceea ce se numeşte un power-trio, doar un trio: spoken-word şi voce – poetul războinic Intimidatah, naratorul dumneavoastră, un synth-player: Răzvănescu Gabar şi un toboşar care poate să facă în câteva secunde tranziţia de la punk la soul, Coshmelin.

Mai mult accent pe mesajul activist social, mai mult sintetizator şi o atitudine agresivă dar sofisticată. Fusion domn’le!

Eu pe scenă mă transform. Şi de aici am ajuns la concluzia că nu mai putem vorbi de Bucureci, este altcineva diferit. Un amic australian, Liam Bosecke mi-a găsit şi porecla: Intimidatah. Nu de alta, dar la o scurtă inspecţie despre ce au în comun oamenii care mă văd live, şi în Tunesinnaourheads şi în celelalte proiecte în care am activat, concluzia a fost simplă: sunt intimidaţi. Sunt fan al muzicii reggae, dancehall, dub şi grime şi Intimidatah are o sonoritate din acest „film” de cultură caraibeană împrumutată şi spălăcită pe continente europene. Numai că în Crowd Control nu se simt aşa de mult aceste influenţe. Mie personal mi se pare că am echilibrat sound-ul în aşa fel încât să nu fim penibili şi oamenii nu apar să ne felicite că sunăm ca nu ştiu cine, de nu ştiu când, de nu ştiu unde. (Un lucru pozitiv în opinia noastră).

Intimidatah, foto by Andrei Petrescu @ Question Mark

tului, faci fiecare eveniment unic (live visuals: am colaborat cu videomakeriţă Ileana Szasz – live gaming, colaboram cu Silviu Danaila, Philosophen), faci coperţile albumelor, coordonezi echipe video, creezi alături de oameni talentaţi şi înainte să lansezi şi să promovezi orice material ştii ce vei lansa peste 4 luni de zile. Ştii ce înseamnă un single, care piesă va fi single şi ce radio online te va promova. Pentru că nu există loc pentru muzică indie şi alternativă decât online: EclecticFM, Radio Trib, DelaHazeFM sau nicecream.

Cu Crowd Control am făcut până acum treabă! GAME OVER EP, colaborare cu chitaristul Alex Radut, lansat anul trecut în septembrie, înregistrat şi produs de Marius Costache. Anul acesta am lansat SELECT START EP, primul în formula de trio, înregistrat şi mixat de Herr Lungu. GAME OVER REDUCTED este un performance live, o desfăşurare a skillurilor de pian clasic ale principalului compozitor Crowd

Crowd Control logo, by Andrei Bucureci

Crowd Control este tot ceea ce nu am sesizat cu ce am făcut până acum: trebuie să fii tot timpul cu un pas înaintea tuturor. Repeţi şi compui, dar faci şi logoul trupei şi afişul concer-

Control, Răzvănescu Gabar.

Pentru că orice trupă de electro care se respectă ar trebui să ştie ce înseamnă „Arta Remixului” am curat de anul trecut de la EP-ul de debut şi

până în mai anul acesta, o compilaţie de remixuri – GAME OVER REMIXED. Am lansat-o în cadrul festivalului Street Delivery ediţia 2014, alături de invitatul surpriză Inward String. Materialul reprezintă atât colaborarea cu nume sonore naţionale cât şi cu câţiva artişti internaţionali: Patryk1023, ArpDemon, DJ Undoo, Elektromekanik, Indie Jules, Inward String, MikeAtta şi Spike 1.0.

O să fiu sincer cu voi şi vă voi dezvălui aşa: THE BEST IS YET TO COME. Trilogia inspirată de arta 8-bit şi jocurile video care ne-au marcat copilăria se va încheia cu cel mai melodic material Crowd Control de până acum: LOADING PLEASE... EP. Care va însemna o nouă direcţie a trupei: colaborări cu apropiaţii aşa-zişi „camarazi” cu care ne simţim „pe aceeaşi lungime de undă”.

Ador să performez, să creez, atât muzică cât şi concepte şi ador să fac şi clipuri: până acum am lansat trei clipuri oficiale de pe GAME OVER EP şi patru clipuri conceptuale de pe SELECT START EP. Şase dintre clipuri au fost în colaborare cu Ileana Szasz iar clipul piesei Crowd Control, definiţia crezului trupei, în colaborare cu Răzvan Raduta, Oldboystudio.

Am avut ceva concerte cu Crowd Control în Bucureşti şi nu numai, alături de diferite trupe şi nume ale scenei locale: de la Travka, SHESDEAD, Iordache, Harlequin Jack, Violent Monkey, Poetrip, Calin, Brother Tzuc, Indie Jules, Moebius, Eddie Neumann şi Orchestra Extraterestră.

Mă voi repeta: CE ESTE MAI BUN, URMEAZĂ!

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 25

VARARECENZIILOR

Ben Watt Hendra xxxxx

Soundgarden Superunknown xxxxx

Recenzie de Vlad Popescu

Recenzie de Vlad Popescu

Ben Watt este un nume care multora le spune ceva doar ca şi jumătate din duo-ul Everything But The Girl. Cealaltă jumătate este Tracy Thorn, în acte şi jumătatea oficială a lui Watt . Între primul album solo a lui Watt („North Marine Drive”) şi actualul „Hendra” au trecut 31 de ani, jumătate de eternitate din puncte de vedere muzical, răstimp în care Watt nu a stat degeaba: cu EBTG a cântat timp de 20 de ani, a fost DJ de club şi proprietar al label-ului de dans Buzzin’ Fly, a publicat o carte şi, last but not least, era cât pe ce să moară din cauza unei boli auto-imune.

Acum 20 de ani, Soundgarden nu era cu siguranţă superunknown, dacă ar fi să cităm titlul celui mai faimos LP al quartetului din Seattle, reeditat la începutul lunii iunie într-o ediţie aniversară sub forma unui boxset de 5 discuri.

Deja cu 3 discuri la activ dintre care unul deja aproape clasic („Badmotorfinger”), Chris Cornell & Co reuşesc cu „Superunknown” să intre în mainstream cu riff-uri psihedelice, un track vocal cum nu se mai auzise de la Robert Plant încoace şi hituri la grămadă. Cam uncool pentru cineva care vine din underground, dar cui îi pasă când hiturile respective sunt Black Hole Sun, Fell On Black Days şi Spoonman, başca nişte clipuri meseriaşe. Există totuşi şi reversul medaliei adică feeling-ul tipic pentru Soundgarden de mizantropie şi alienare pe piese ca The Day I Tried to Live şi My Wave care restabilesc balansul şi conferă LP-ului o dimensiune aparte, universală. Pentru că nu trebuie uitat că suntem în 1994, într-o perioadă complicată a grunge-ului, în care primele trei locuri ale peisajului muzical erau împărţite de Soundgarden cu Nirvana şi Pearl Jam, competiţie acerbă care a împins eforturile creatoare ale tuturor implicaţilor la niveluri maxime.

Aşadar multe evenimente care l-au determinat pe Ben Watt să ia o pauză de reflexie creativă în urma căreia a rezultat LP-ul „Hendra”, datat aprilie 2014, un disc care, conform declaraţiilor lui Ben, se vrea a fi o incursiune în trecut, o explorare a unui ipotetic univers paralel muzical în care nu ar fi existat EBTG, ci doar discuri solo. Simplu din punct de vedere muzical, departe de stilul dance, albumul este bazat pe o estetică folk dominată de versurile narative ale lui Watt, un pian Rhodes omniprezent şi o partitură stripped-down de chitară marca Bernard Butler (Suede). Atmosfera este eminamente british, din punct de vedere al localizării poveştilor şi a personajelor, dar se poate auzi şi o estetică mai americană, a la Tom Petty & Co şi, de ce nu, Wallflowers. Deci storytelling la greu, cu pasaje multe autobiografice, exact ceea ce trebuie să conţină o creaţie originală de tip songwriter/singer. Absolut recomandabil şi ascultabil. Chapeau, Ben.

Drept urmare, două decade mai târziu, într-un peisaj muzical fragmentat în sute de genuri şi subgenuri, Superunknown supravieţuieşte timpului ca un simbol de rock fără compromisuri mai presus de curente muzicale. Pe scurt, un clasic. Care este. Re-enjoy.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 27

VARARECENZIILOR

Mogwai Rave Tapes Sub Pop xxxx Recenzie de George Durbălău Nu-mi aminteam când şi în ce context mai ascultasem...Eram la computer, cu netu deschis şi urechile ciulite. Nu mai ştiu...de cele mai multe ori verific eu noutăţile, de data asta un post FB mă trmite la un nou disc Mogwai, şi cum aveam ceva de scris , am lăsat să curgă. Am scris bine. Eram mulţumit. Deşi subiectul nu invita la atâta patos

28 | Sunete | sunetelive.ro

în abordare, am înţeles imediat după - intrasem în filmul discului şi scriam din ungherul ăla..! Aşadar aceasta este o cronică la un disc necăutat. Şi găsit cu o fervoare greu de stăvilit. Scoţienii sunt cunoscuţi pentru stilul lor abrupt de a combina soundscapeuri serafice cu şocuri white noise şi twisturi dintre cele mai neaşteptate. Aşadar sunt caracterizaţi de o dinamică aparte pe albumele lor, în care electronicul este doar o fiţă. Aici, sunetele sintetizate dau din coate şi se situează undeva la fifty-fifty, ceea ce, pentru urechile recenzorului de faţă nu poate fi decât un semn bun. Al optulea efort discografic al Mogwai îi duce în zone mai puţin călcate până acum, în direcţii instrumentale ce descriu spaţii vaste, însă întotdeauna cu o poveste...Adică să nu cumva să credeţi că este vreun new age din-ăla întins la nesfârşit..ci este un catch la fiecare piesă.

Deşi catch-ul la „Repelish”...încă îl caut. Dacă nu este ceva ironic la mijloc, then ăsta probabil este momentul cu semn de întrebare al albumului. Per total, Mogwai livrează muzică inteligentă, bogată şi densă pe „Rave Tapes”. Deşi albumul este lansat pe timp de iarnă (ianuarie 2014), în momentele de răgaz estival sau montaniard, trataţi-vă urechile cu balsam sonor.

Iulie, 2014

Subcarpaţi Pielea de găină Independent xxxx Recenzie de George Durbălău Subcarpaţi nu stă locului. Echipa de lăutari moderni, urbani, este în copntinuu antrenament şi într-o cotă sporindă de piaţă. „Pielea de găină”, urmând lui „Underground folcloric” (2012), face câţiva paşi curajoşi, în direcţii sonore ce adâncesc şi întipăresc suplimentar sound-ul ăsta greu-folcloric de care cortexul meu este îmbibat. De când mă ştiu am avut o ureche îndreptată spre genul

folcloric, şi mai exact pe modul în care artiştii generaţiei mele reuşesc să-l traducă pentru noile estetici sonore urbane. Al treilea album propriuzis Subcarpati (nenumarand compilaţiile) îl are în prim plan pe Bean MC cu vocea lui gravă, profetică, un artist care mi-a intrat la suflet prin volumul imens de muncă (autodidact), prin generozitate, simplitate şi prin această calitate de a fi autentic chiar adăpându-se de la izvoare culturale seculare... Vali Umbră, proaspăt artist în his own right (am numit aici lansarea albumului lui solo) adaugă extra suflu şi nerv alături de invitaţii AFO, Georgiana Mănăilă, Mădălina Pavăl sau Cornelia German. Desigur, nu îl uităm pe Power p Vinil, care armonizează totul. Piesele sunt profunde şi nu ies din linia setată încă de la primul album, însă grime-ul parcă folosit mai des aici ca pe precedentele face acest disc să fie luat parcă şi mai în serios. Piesele vobesc despre problemele şi angoasele specifice vieţii în noul mileniu. Remedii populare, decocturi şi tincturi pe bază de muzică pură, naturală am servit în ultima oră...

Subcarpaţi sunt aici să se asigure că dacă avem un viitor, acesta se datorează unui trecut despre care nu avem voie să uităm. Iorga a zis-o cel mai bine – „cine uită, nu merită!”.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 29

VARARECENZIILOR

Daniel Dorobanţu „Prin făr’ de loc în făr’ de vreme” 1 mai 2014, Independent xxxx

Led Zeppelin „Led Zeppelin I, II, III Remastered” 3 iunie 2014, Atlantic Records xxxxx

Recenzie de Edward Ciurea

Recenzie de Edward Ciurea

Anul acesta, Daniel Dorobanţu ne-a oferit cel de-al patrulea album solo, însă purtând aceeaşi amprentă imposibil de explicat pe care a pus-o în toate celelalte proiecte ale sale, inclusiv în formaţia pe care a pornit-o cu două decenii în urmă, Thy Veils. Pentru a putea asculta aşa cum se cuvine această înşiruire de trăiri interioare, lugubre chiar, redate prin sunet şi imagine, e nevoie de o stare adecvată, de o serenitate absolută.

Ce pot spune despre acest set – ori trilogie – fără să mai fi spus până acum? Este Led, este Zeppelin, iar ultimul din listă este unul dintre cele mai bune tracklist-uri ale formaţiei şi este apreciat de către mulţi ca fiind punctul determinant din istoria grupului.

Albumele, în formula remasterizată de către Jimmy Page, mi-au reamintit în această lună ce înseamnă rock-ul de altădată şi, pe mine cel puţin, m-au trimis în spătarul scaunului şi mi-a zgândărit brusc ticul ritmului bătut din picior.

Pentru început, recomand aşezarea în cea mai confortabilă poziţie şi închiderea ochilor, urmând a-i deschide numai din când în când pentru a putea observa jocul de lumini din elementul vizual creat de către artist. „Prin făr’ de loc în făr’ de vreme” este albumul ideal pentru acei oameni care caută deconectarea de la zdrenţele vieţii obişnuite şi cufundarea în orice fel de absolut personal. Dacă mai sunteţi şi pasionaţi de jocul cuvintelor, puteţi făr’ de grijă să încercaţi să aşterneţi rândurile pe hârtie sub imperiul acestui album extraordinar.

Nu e nevoie să fi ascultat sau trăit deja Led Zeppelin (însă nu ştiu şi nu înţeleg câţi ar putea sa fie încă în ceaţă) pentru a simţi acea forţă şi poftă crudă de viaţă pe care o emană prin fiecare acord. Recenta relansare aduce, pe lângă tot ce cunoaştem deja, trei piese neauzite până acum, acele câteva jucării uitate în cutia copilăriei – Bathroom Sound, Jennings Farm Blues şi Key to the Highway/Trouble in Mind. Se poate observa felul în care acestea au fost gândite şi cântate, aducând mai mult cu ceva cântat fără vreo anticipare sau ordine, însă îmbinarea cu feeling-ul general este lipsit de cusur şi nu pot decât să-mi doresc să mai primim aşa ceva şi în viitor.

30 | Sunete | sunetelive.ro

Iulie, 2014

QUESTIONS&RHYMES

Nestor George DURBĂLĂU Sunete: De ce te-ai apucat de muzică?

Voiam să trec de mine şi-n Celălalt capăt. / L-am găsit, da-l pot pierde, nu ştiam ce-o să capăt. / Eram ca un ciclist chinez, care se-agaţă de tramvaie, / da' doar nu era să scriu la bicicletă pe foaie. / Călătoream ca un indian, călare pe tren, / fără bilet, cu alţi indieni, lipiţi cât mai ferm. / Unii deasupra – capu' plecat, cum intram în tunel. / Şi-am vrut să mă curentez, să nu se facă-ntuneric.

Sunete: Cu ce te-a fermecat rap-ul?

Vorbea de-o libertate a străzii mulată pe tranziţie / şi emana echilibru-ntre schimbări şi tradiţie. / 90 de b.p.m., anii '90, totul provizoriu, / maniera fără maniere-avea ceva premonitoriu. / Un fel de cyber-punk mai realist, Wu-Tang, / suna mai credibil decât reclama la Blend-a-Med. / În climatul manipulării prin cuvânt, / exprima aceeaşi putere, dar procrea un alt gând.

Sunete: Care sunt subiectele pe care le tratezi în mesajul textelor tale?

Aş vorbi de strada mea, dacă n-aş sta pe-o alee / şi numai de oraşul meu, de nu ar fi-n Calea Lactee. / De-obicei, spun poveştile unor oameni / care mai de care cu vieţi paranormale, / care trec paradoxal prin situaţii familiare, / sau poate era invers - formal şi-n culoare. / Dar important nu-i numa' să descrii corupţii, / nu te obligă nimeni să nu propui soluţii.

Sunete: Cine te-a influenţat artistic şi cu ce te-a îmbogăţit spiritual?

Pot să-ncep cu Ispirescu? Scoate-l la lumină! / Nu-i nevoie, influenţa lui e clară precum luna plină - / şi ce-aş putea spune, să le fac viaţa tonică, / celor pentru care-un mit e-o minciună, / iar ceva de nimic are-o valoare simbolică? / Sper să n-o ia doar ca pe-o dumă, / că-n miezul zilei s-a ivit o problemă, / cât peaci să-nvăţ de la Bruce Lee alchimia internă. / Eu respect ordinea, nu ordinul, / de-aia ascultam Burzum şi citeam Evagrie Ponticul.

32 | Sunete | sunetelive.ro

Iulie, 2014

/ Nu cred în conspiraţii bine regizate, / interesele intră-n conflict pe la jum'ate / şi în istorie ironia sorţii vine peste toate, / dar pentru Jedi Mind tot tre' să dau cu pace. / Dincoace de cuvinte - marele dans cosmic. / Între şi în ele e tot un joc erotic. / Dincolo de ele, persistă plină lumea, / altfel, ca-n Camus, Ernst Jünger, Current 93, Wardruna.

Sunete: Inspiraţia este capricioasă sau este doar o chestiune de muncă asiduă?

Mintea nu zice nimic interesant, dacă n-onveţi să tacă. / Să nu ia forma ochiului, dar să privească. / Mai mult decât efortul, e necesar tactul, / însă nimic nu poate simula contactul.

Sunete: Cum decurge procesul creativ în cazul tău?

Mă pun la masa de scris, dar n-am o masă de scris. / Aş avea de scris o masă, hectare pădure foioasă, / dar după cum am zis, ori am sugerat în vis, / eu aleg ce culeg de cele ce tre' să crească.

Sunete: Te-ai întors în timp, înainte ca hiphop-ul să apară. Ai ocazia să prezinţi genul muzical în rime pentru un public total necunoscător.

Rapu' va fi o istorie ca un car cu mulţi cai, / unii mai breji, alţi mai verzi, câţiva năzdrăvani. / Lume de paradoxuri, deci, puteţi să notaţi: / muzica săracilor împăcaţi şi-a bogaţilor încă frustraţi. / Se vor refugia în ea artişti insolenţi, / cei mai competenţi vor face mândri muzicieni şi poeţi. / Atât de mândri încât, după decenii de practică, / ai să-i pui ca pe jazz lângă muzică clasică.

Sunete: La ce să ne aşteptăm de la Nestor în viitor?

Antonestor e un M.C. fugar: / greu să stea în studio, unde aerul e precar. / Aproape nomad, experienţe pe-alese. –n / ciuda posesiei unor flow-uri complexe, -a-, / junge constant la battles şi foarte rar pe piese. / Pândeşte, e păianjen, are-o pânză şi-o ţese, / sepia-i dă cerneală, deci el poa' să picteze. / Cum o s-arate? Ştiu nişte palimpseste, / ce nu-şi pierd coerenţa – asta ar conta. / S-ar putea să se cheme „Măcelăria Gioconda”.

Iulie, 2014

sunetelive.ro

| Sunete | 33

VARARECENZIILOR

ESPRIT 空想 Virtua.zip xxxx Recenzie de Beatrice Sommer ESPRIT 空想 (Esprit Fantasy) lansează un LP de 11 piese în numele căruia introduce extensia „.zip” ca referinţă la contentul modern pe care îl aduce. Întro eră a muzicii care poate fi găsită cu extrem de multă uşurinţă, ne ciocnim din ce în ce mai des de arhive pe care le descărcăm ilegal şi care pentru unii dintre noi reprezintă o frustrare atunci când trebuie să modificăm numerotarea sau numele pieselor. ESPRIT 空 想 nuanţează felul în care industria muzicii a devenit dominată de digital şi de posibilitatea pe care oricine o are de a produce sau de a asculta. Numele celor 11 piese sunt completate de extensia „.wav”, formatul principal folosit pe sistemele de operare Windows pentru fişiere audio raw and uncompressed. În afară de „withyou.wav” şi „espirt.wav”, melodiile nu depăşesc durata de 3 minute, albumul fiind orientat către ritmuri esenţiale, ignorând ideea de structură convenţională. „Virtua.zip” este un release original, „sunbathed”, plin de VHS nostalgia, jucăuş, finalizat în mod ironic cu trackul „gameover.wav”.

Plastikman EX MUTE Records xxxxx Recenzie de Beatrice Sommer După 13 ani de la ultimul release Plas-

tikman, Richie Hawtin se întoarce cu „EX”. „EX este o EXcursie în trecut EXplorând incertitudinea viitorului, EXpanzând şi EXtinzând atmosfera captivantă a proiectului meu Plastikman” spune producătorul despre mult aşteptatul său album. Cele 7 trackuri au fost înregistrate live la Guggenheim, iar acest lucru oferă continuitatea specifică unui mix, melodiile îmbinându-se perfect. Aşa cum ne-a obişnuit, Hawtin îşi pune amprenta puternic asupra muzicii sale, nelăsând loc unor categorisiri bine conturate. Este acid, dar nu şi house, este techno, dar nimic din ceea ce întâlnim adesea în acest gen, este minimal, dar prea dinamic. Atmosfera întunecată a albumului este dată de sunetele joase şi intense, dar şi de producţia impecabilă, bine calculată care face din Plastikman un proiect demn de cult following. „EX” oferă 53 de minute de sound futurist, cu o bază solidă totuşi în releasurile precedente ale lui Hawtin.

Kaiser Chiefs Education, Education and War xx Recenzie de Crenguţa Pavel Dacă vă amintiţi fazele cu suporterii Manchester United din filmul Eurotrip, atunci albumul „Education, Education and War” al celor de la Kaiser Chiefs, lansat la sfârşitul lui martie 2014, s-ar putea să vină ca un deja-vu, pentru că, ei bine, cam asta e atmosfera generală.

Băieţii au stabilit deja care e problema cea mai presantă a societăţii de azi – politicienii. Ar fi greşit să ne abţinem de la presupuneri politice în legătură cu albumul ăsta, e clar că britanicii nu-s mulţumiţi de ce se întâmplă la ei acasă şi le miroase a revoltă. Măcar în muzică.

„Cannons”, penultima piesă, e grăitoare pentru direcţia întregului album. Atunci când vieţile soldaţilor nu valorează nimic în ochii celor care fac jocurile, oamenilor din tranşee nu le mai rămâne decât să-şi accepte şi să-şi înfrunte soarta, dacă vor să-şi mai vadă rudele dragi lăsate acasă.Versurile scurte nu fac decât să accentueze şi mai bine frica de moarte, împăcarea iminentă cu soarta care le-a fost decisă şi adrenalina care le dă putere să treacă peste încă o zi.

Ar fi greu de spus că cei de la Kaiser Chiefs au dat tot ce-au putut cu albumul ăsta şi că mai bine de-atât nu le-ar fi ieşit, dar la aşa vremuri grele, e nevoie de un album care să-ţi dea două palme peste faţă şi să te scoată în stradă la proteste.

Paolo Nutini Caustic Love Atlantic Records

xxx Recenzie de Crenguţa Pavel Pe 14 martie, lumea a asistat la naşterea unui nou album venit din partea lui Paolo Nutini, numit „Caustic Love”.

Artistul se găseşte la al treilea album, din 2006 şi până azi şi putem spune că se află într-o perpetuă căutare a unei identităţi artistice.

O piesă care pătrunde dincolo de tonurile visătoare şi pline de iubire cu care l-am asocia pe Paolo Nutini, cu un mesaj extrem de puternic şi pătrunzător e Iron Sky. Printre piesele remarcabile se află şi Diana, Scream (Funk My Life Up) şi Cherry Blossoms, dar nici restul nu sunt mai prejos. Albumul, ca întreg, îl recomand pentru o seară în care aţi pus mâna pe un vin mai de Doamne-ajută şi aveţi nevoie de atmosferă ceva mai selectă, timp în care puteţi să-l ascultaţi pe Paolo „Looking for Something”.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 35

VARARECENZIILOR

Sebastian Bach Give ‘Em Hell Frontiers Records xxx

The Pretty Reckless Going to Hell Razor & Tie xxxx

Recenzie de Diana Nicolae

Recenzie de Diana Nicolae

Nu sunt o mare fană a albumelor solo. Cu excepţia câtorva piese adunate, nu m-a dat nimic pe spate. Nu-mi dau seama dacă e din cauză că încă îl asociez cu Skid Row, şi cumva, în subconştientul meu, mă aştept ca noile albume să aibă acelaşi sound ca acum 20 de ani. Cu Skid Row, Sebastian a fost genial. Trupa nu ar fi ajuns atât de sus fără el. Dar cum se întâmplă mereu, după un asemenea succes, nu ar mai fi putut urma încă unul. Sebastian Bach şi-a pierdut momentul de glorie, dar e de apreciat că încearcă în continuare. Noul album nu sună rău, cred că e chiar mai bun decât precedentul, „Kicking & Screaming” (2011). Nu pot spune că îmi place o melodie în mod deosebit, toate sunt ok, dar niciuna nu se ridică la nivelul clasicelor Skid Row. Nu mă pot abţine să compar. Oricum, e o îmbunătăţire.

Acum vreo doi ani, am văzut întâmplător un videoclip al unei piese rock, în care cânta o tipă blondă. Nimic neobişnuit. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că o ştiu pe tipă de undeva.

Era chiar Taylor Momsen, actriţă în cunoscutul serial Gossip Girl. Am fost destul de uimită de această trecere, lucru ce m-a determinat să ascult mai multe piese ale trupei. Până atunci, lansaseră un singur album, „Light Me Up” (2010). Recunosc că am judecat înainte să ascult albumul. Mă aşteptam să fie un pop-rock comercial. Spre marea mea uimire, n-a fost deloc aşa. Sunau extrem de bine, un hard rock cu influenţe grunge.

Iar noul album, „Going to Hell” este la fel de bun ca şi primul.

Doar că mult mai agresiv şi mai îndrăzneţ. Cu un vibe energic şi vocea seducătoare, puţin răguşită, a solistei, albumul se încadrează, după părerea mea, printre cele mai bune din 2014.

36 | Sunete | sunetelive.ro

Iulie, 2014

CUVINTEÎNSUNETE

Despre anatomie în muzică

Daniel J. Levitin, „Creierul nostru muzical” Crenguţa Pavel

D

e multă vreme, mă simt puţin paralelă cu lucrurile despre care am pretenţia că-mi pasă şi că mă interesează. Cum ar fi cosmeticele.

Sau muzica. Aşa cum nu ştiu chestii elementare despre ce-mi pun pe faţă sau ce ar trebui să conţină gelul meu de duş, nu ştiu nici cu ce se mănâncă partea tehnică a muzicii. M-a scos din minţi mereu că trebuia să dau din cap a „Ce să-i faci...” şi să dau un răspuns vag, când lumea vorbea despre cum ciupeşte nu ştiu ce chitarist corzile de chitară şi cum sună aşa, într-un fel.

Da, nici mie nu-mi suna bine când instrumentalul era complet pe lângă ce cânta solistul sau când vocea urca mai sus decât îi permiteau capacităţile vocale şi ajungea să scârţâie fals, dar eu numeam asta „scârţâie fals”, nu „a atins un do diez mult prea nu ştiu

38 | Sunete | sunetelive.ro

cum” (nici acum nu ştiu dacă are sens ce am zis). În orice caz, acum nu îmi mai e ruşine să spun că îmi place muzica, dar n-am făcut Conservatorul, pentru că se pare că fiecare dintre noi e înzestrat de la Mama Natură cu un talent aparte, care se cheamă „ştii să distingi ce-ţi place de ce nu-ţi place”. Tot Mama Natură a făcut posibil ca fiecare să aibă gusturi muzicale proprii şi aparte, de care să fie conştient fără să fie nevoit să treacă prin mulţi ani de studii muzicale ca să poate distinge notele între ele după nume şi să poată judeca dacă asta chiar a fost cea mai bună înşiruire de sunete pe care compozitorul putea s-o facă.

Daniel J. Levitin a scos o carte de 300 de pagini, care se găseşte şi la noi, de la Humanitas, cu titlul „Creierul nostru muzical”. Ce mi se pare din

cale-afară de mişto la cartea asta e că, deşi e scrisă de un om care ştie despre ce vorbeşte, e simplificată la un nivel pe care poate să-l priceapă şi Haplea de mine, care nu poate nici să-şi coordoneze bine mâinile când bate ritmul unei melodii pe masa din bucătărie.

Asta pe lângă faptul că leagă într-un fel neaşteptat anatomia creierului uman de arta ŞI ştiinţa muzicii. Adică cine ar fi crezut că până şi cântecele pentru copii pot fi disecate ca o broască în laborator şi pot să-ţi arate chestii pe care nu le ştiai despre muzică?

Dar pentru că Levitin e om serios, nu se limitează la cântece pentru copii. Ăsta e începutul soft, ca să nu te simţi intimidat din primele pagini.

Pe măsură ce avansezi cu lectura, vezi trimiteri către cântece ale unor trupe şi interpreţi rock şi pop consacraţi, sau – dacă asta îţi gâdilă ţie urechea mai des – menţiuni despre Chopin, Wagner, şi alţi clasici (unii ar spune că şi The Beatles sunt clasici; fiţi pe pace, şi ei au partea lor de disecţie). Pe parcurs, discuţia devine din ce în ce mai serioasă şi mai grea, la modul că se trece la folosirea unor termeni puţin mai tehnici – dar, în punctul ăsta, deja se consideră că eşti iniţiat şi o să fii surprins să vezi că, oau, chiar înţelegi ce zice nenea ăsta aici! În concluzie, dacă eşti de-ăla care vrea să-şi lărgească orizonturile sau doar să se dea mare cu „uite câte ştiu eu despre muzică”, dacă ai prieteni care au făcut Conservatorul, dar tu n-ai bani pentru aşa studii sau dacă doar vrei să vezi şi tu care-i treaba cu legătura dintre creier şi muzică şi de ce Levitin are dreptate când zice că „sunetul organizat e cea mai frumoasă obsesie muzicală”, vezi cum faci să pui mâna pe „Creierul nostru muzical”.

Iulie, 2014

RECENZIILELUIBERTI Berti BARBERA

ULF WAKENIUS

MONTY ALEXANDER

Există mulţi chitarişti excepţionali, toţi sunt unici, in timp ce chitara rămâne unul dintre instrumentele cu cei mai mulţi adepţi. Puţini muzicieni au intuiţia şi lejeritatea lui Ulf Wakenius, care a scos în 2014 primul album pe care explorează exclusiv chitara., mai exact trei dintre ipostazele sonore ale acesteia: corzile din metal, corzile din plastic şi basul acustic. Explorarea trece prin căteva teme de-ale lui, la fel şi prin câteva favorite din Eric Satie, Charles Trenet sau Sixto Rodrigues. La fel ca mulţi chitarişti care folosesc predominant instrumentul acustic, Wakenius speculează acel sunet de trecere a degetelor peste corzi într-o manieră personală, incluzăndu-l în exprimarea ritmică. Suprapunerile sunt impecabilie, dând impresia unui singur şi magic instrument, într-o vibraţie controlată şi profundă, totul în funcţie de densitatea compoziţiei. Cunoaşterea deplină a instrumentului se completează cu noţiunile de stil şi formă pe care Ulf Wakenius le-a dobândit în ani de studiu şi de cântat alături de Ray Brown sau Oscar Peterson. Conectarea permanentă la sensul muzical şi echilibrul dintre spaţii, la care se adaugă o personalitate puternică şi imposibil de imitat. Toate acestea duc fără greşeală la un moment magic şi intens.

Ascultată mai cu atenţie, muzica reggae are multe rădăcini în jazz. Ska, precursorul stilistic al muzicii reggae, a apărut ca un amalgam între cântul rastafarian, calypso şi ceea ce ascultau jamaicanii la radio, de la americani. O buna parte dintre instrumentiştii care au cantat ska erau jazzisti din Kingston iar multe din piesele din repertoriul clasic aveau swing şi linii de bass din jazz. Ska-ul a rărit ritmul, ajungând la rock steady, apoi s-a ajuns la ceea ce noi numim reggae, cu bune şi cu rele. Pianistul Monty Alexander, cu limpezimea şi virtuozitatea lui, readuce jazz-ul in reggae si bineinteles, vice versa, de peste 40 de ani, pe acele minunate albume pe care le poţi asculta şi într-o sală sobră de concert şi la o petrecere în aer liber. ”Harlem-Kingston Express” este conceptul şi concertul care explorează conexiunile dintre tradiţia reggae şi jazz-ul clasic, la care adaugă diverse alte arome. Partea a doua a acestui proiect este înregistrată în studio, repertoriul conţine în mare parte piese cunoscute, dezvoltate în maniera Alexander: o expunere mai clară a temei, urmată de improvizaţii şi erupţii instrumentale, o vervă instrumentală molipsitoare şi o revenire la tema originală. Balansul, este permanent, nuanţele pendulând între swing, funk şi reggae, slefuite de o interpretare admirabilă. Monty Alexander este cel mai potrivit ambasador al celor două genuri care au fraternizat în vremea tinereţii lui.

“MOMENTO MAGICO”

”HARLEM-KINGSTON EXPRESS-2”

PHRONESIS

”LIFE TO EVERYTHING” În lumea de azi a jazz-ului, cănd grupurile se formează, înregistrează şi se separă sfidând longevitatea, Phronesis par a fi în peisaj dintotdeauna. Sună ca un trio potrivit perfect care cântă în aceeaşI formulă de zece ani. În 2005, basistul danez Jasper Hojby formează Phronesis, alături pianistul englez Ivo Neame şi de bateristul suedez Anton Eger, iar după aproape un deceniu de interplay,

apare albumul ”Life to everything”, cu o energie la fel de intensă ca la debut, înregistrat în timpul ediţiei 2013 a festivalului londonez de jazz. Calitatea de studio confirmă faima lor de trupă live şi ne arată încă o dată lejeritatea cu care cântă acest trio pe scenă, claritatea incredibilă a execuţiei şi nuanţele care abundă pe fiecare piesă. Înregistrarea captează momentele paroxistice, în care ritmicitatea incredibilă a lui Eger este punctată cu un sound robust de bas, exlporat cu vervă pe tot griff-ul şi de serpentinele pianului. Compoziţiile sunt egal împărţite în grup, forţa şi profunzimea fiind uniform distribuite, într-o minunată relaţie de comunicare între instrumente. ”Life to everything” reprezintă un album live, însă trebuie neapărat să vedeţi şi în realitate un concert cu Phronesis.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 39

RECENZIILELUIBERTI

KEITH JARRETT / CHARLIE HADEN

GORDON GOODWIN’S BIG PHAT BAND

În ultimii 30 de ani, cu excepţia unor colaborări sporadice cu ansambluri camerale şi câteva mici proiecte în care şi-a suprapus singur toate intrumentele, Keith Jarrett a apărut exclusiv în doar două ipostaze: pian solo, cu discuri în majoritate înregistrate live şi formula de trio, cu Gary Peacock – bas şi Jack DeJohnette - baterie, cu care a abordat în bună parte piese standard. Când intră pe mâini bune, improvizaţia înseamnă compoziţie pe moment. Fie că vine din improvizaţiile solo, unde pianul trasa instantaneu linii melodice incredibile, sau din parafrazele temelor clasice, muzica lui Jarrett înseamnă compoziţie spontană, mai puţin formală, fără prea multă preconcepţie, sau bine încadrată în estetica repertoriului standard. În comparaţie cu aceste monumente de personalitate, proiectul început în 2010 alături de basistul Charlie Haden, prin albumul ”Jasmine”, pare o conversaţie intimă între doi prieteni care nu s-au vazut de mai bine de 30 de ani. Colaborarea lor pare să fi fost foarte productivă, din moment ce albumul ”Last dance” conţine piese înregistrate în aceeaşi sesiune cu piesele de pe ”Jasmine”, preluări din The Great American Songbook.

Aceleaşi puncte forte care au făcut din ”Jasmine” o bijuterie predomină şi pe aceste piese, cu abilitatea lui Haden de a găsi nota limpede, potrivită şi cu spontaneitatea şi virtuozitatea lui Jarrett, care absoarbe muzica din eter, pe un ton relaxat, cu o libertate specifică muzicii live.

Aranjamentele sunt cunoscute, în schimb improvizaţia este mereu strălucitoare, chiar dacă se simte şi efectul vărstei biologice. În spirit, ”Last dance” este cel puţin la fel de generos ca şi celelalte.

În cazul în care încă nu aveţi un big band preferat, e cazul să aveţi unul. Un grup numeros de muzicieni foarte valoroşi, orchestraşi şi dirijaţi de o forţă a inteligenţei muzicale, care să exprime robust, limpede şi foarte proaspăt un limbaj prin care să înţelegem, să simţim şi chiar să apucăm să ne mişcăm relaxat pe ritmul muzicii. Gordon Goodwin este un artist proeminent, care coagulează rapid esenţa viziunii sale muzicale, transpunând-o în cel mai complex şi modern limbaj muzical, acela de orchestră, lăsând să transpară foarte clar o muzică realmente mişcătoare, foarte complexă şi în acelaşi timp foarte accesibilâ. Jazz-ul s-a dansat la începuturile lui, orchestrele umpleau sălile, ducând asistenţa la stări paroxistice, toate datorate unui groove sănătos şi a unor muzicieni buni, potriviţi. Acum, jazz-ul ne îndeamnă să stăm şi să ascultăm, ceea ce nu înseamnă să stăm înceremeniţi întrun loc. Goodwin a primit şi Grammy pentru munca lui, iar în 2014 şi-a adunat din nou incredibilul ansamblu pentru a înregistra un nou set de piese, impecabil orchestrate şi interpretate. ”Life in the Bubble” ne readuce sunetul viu, exuberant şi foarte expresiv al din ce în ce mai impresionantului Big Phat Band. Câteva piese standrard şi câteva compoziţii originale ne asigură un spectacol de jazz modern, rezultat din geniul şi distracţia unor muzicieni de ţinut minte. Acum putem avea un big band preferat.

”LAST DANCE”

WOLFGANG MUTHSPIEL “DRIFTWOOD”

Wolfgang Muthspiel a devenit un chitarist incredibil, reuşind să-şi treacă imensul talent prin experienţa celor cu care a cântat, odată cu alegera celor mai potrivite metode de instruire pe care le-a avut la dispozitie la Berklee, în Boston.

Pentru debutul său la ECM, Muthspiel şi-a construit un trio cum numai în vis ni se poate arăta, împreună cu basistul lui Brad Mehldau, Larry Grenadier, care a mai cântat printre alţii şi cu Pat Metheny şi bateristul lui Wayne Shorter, Brian Blade. Capabili de a trasa un swing în orice moment, cei trei s-au concentrat mai mult pe acele peisaje sonore organice, cu pauze aleatorii şi rubato, căutând mai mult exprimarea eterică, reflexivă, cu textură schimbătoare, prezente pentru a fi acceptate, încă de la prima piesă. Chitara electrică împarte egal proporţiile cu cea acustică, însă relaţia celor şase corzi ale chitarei cu cele patru din cheia fa este simbiotică, organică, intensă şi domină toată atmosfera albumului. La fel, invenţiile secţiei ritmice duce muzica acestui trio cu un pas înaintea celorlati, pentru că aici nu putem nicicum să vorbim de cei mulţi.

Spaţiile speculate nu exclud fazele intense, iar improvizaţia cere audiţie aprofundată pentru a fi pe deplin savurată.

Dinamica e subtilă, totul fiind articulat cu multă eleganţă, chiar dacă, pentru mulţi consumatori de Muthspiel, ”Driftwood” va apărea mai discret luminat decăt restul albumelor sale.

40 | Sunete | sunetelive.ro

”LIFE IN THE BUBBLE”

Iulie, 2014

CLASSIX

Iulie –vacanţă în stil clasic… şi nu numai

S

Cristina Comandaşu

e pare că în luna iulie toată lumea este în vacanţă, după cum arată calendarul lansărilor de discuri din zona muzicii clasice. Producătorii îşi păstrează forţele pentru toamnă, când este anunţată o serie consistentă de discuri, unul mai interesant decât altul. Printre aceste discuri, şi unul pe care apare numele mezzosopranei române Ruxandra Donose – este vorba de premiera mondială a unei opere de Antonio Caldara, o partitură redescoperită a unui compozitor care a trăit între 1670-1736. Un român pe coperta unui disc Archiv – da, este o performanţă care merită să fie aplaudată! Albumul va apărea în 13 octombrie 2014

THE SOUND OF YELLOW LOUNGE Iulie de vacanţă în stil clasic – şi o alegere perfectă: un album intitulat “The Sound of Yellow Lounge” ce reuneşte fragmente scurte din celebre lucrări clasice, o selecţie realizată de cunoscutul DJ Cle din Berlin.

Mi se pare o provocare realizarea unui album de tipul “lounge”

RECOMPOSED BY MAX RICHTER Nu ştiu când o asemenea experienţă ar putea deveni realitate şi în România, deşi cred că public pentru aşa ceva ar exista. Am fost surprinsă să constat că tineri de 25-26 ani fără prea mari preocupări muzicale cunoşteau albumul “Anotimpurile de Vivaldi – Recomposed by Max Richter” înainte de lansarea din 28 aprilie 2014. Şi nu doar că-l cunoşteau, dar îl şi apreciau foarte mult: sincer, şi mie mi-a plăcut această muzică gândită nu ca un al

„n”-lea remix nereuşit al celebrelor Anotimpuri vivaldiene. Max Richter, compozitor britanic de un remarcabil succes în ultimii 10 ani, propune mai curând un soi de meditaţie pe teme vivaldiene – mi-e greu să explic în cuvinte cum sună aşa ceva, de aceea, vă propun mai bine să ascultaţi pur şi simplu acest album: o puteţi face la Radio România Muzical, luni, 14 iulie, de la ora 19 sau oricând pe site-ul campaniei „Votează discul de muzică clasică al anului 2014” de la www.romania-muzical.ro.

folosind exclusiv muzică clasică (din stiluri foarte diferite, de la baroc la contemporani); şi pariul este unul câştigat – într-un bar pe plajă, în drum către mare în maşină, mergând cu bicicleta pe cărări de munte, mi se pare foarte potrivit să asculţi “The Sound of Yellow Lounge”. Sigur, titlul albumului face trimitere la un proiect Deutsche Grammophon, acela de a crea evenimente în cluburi din principalele oraşe muzicale ale lumii – astfel de concerte live în cluburi au avut loc în Berlin, Paris, Londra, Stockholm, Viena, Copenhaga, Madrid, Amsterdam, New York, Seul, Buenos Aires, Sydney şi Salzburg.

42 | Sunete | sunetelive.ro

Iulie, 2014

LIBERTADOR La o simplă căutare pe google, numele lui înseamnă peste 533.000 de referinţe. Este doar un indiciu despre cât de important şi influent este acest dirijor venezulean de doar 33 ani care a realizat până acum ceea ce alţii reuşesc să facă într-o viaţă (lungă). Şi ca să vă daţi seama de ce se bucură de atâta succes (deşi abordează doar muzică clasică în concertele sale) este suficient să vizualizaţi oricare clip video de pe youtube în care este protagonist.

Da, este vorba despre Gustavo Dudamel: un adevărat fenomen, un muzician pe care-l respect enorm, nu doar un talent, ci un super-talent are şi inteligenţă, şi profesionalism, şi mai ales, pasiune. Iar din 18 iulie, Gustavo Dudamel devine oficial şi compozitor – pentru că în 18 iulie apare pe piaţă discul ce

cuprinde coloana sonoră a filmului „Libertador”, compusă de Gustavo Dudamel şi interpretată tot de el, la pupitrul senzaţionalei orchestre „Simon Bolivar” din Venezuela.

Gustavo Dudamel îşi descrie muzica drept „post-mahleriană” şi cu influenţe venind din folclorul sudamerican – de aşteptat pentru un film care vorbeşte despre viaţa lui Simon Bolivar, o peliculă care se va lansa în America de Sud, conform site-ului www.imdb.com, în 24 iulie 2014. Şi dacă mai adaug că Dudamel a fost consiliat de celebrul John Williams (5 Oscaruri pentru muzică de film) pentru crearea acestei coloane sonore, e clar că rezultatul este unul care se va bucura de succes, ceea ce de altfel şi merită această muzică minunată în sine, fără suportul vizual al unui film.

O puteţi asculta la Radio România Muzical luni, 21 iulie, de la ora 19.

SCOTTISH FANTASY Şi dacă Gustavo Dudamel se întoarce la rădăcini, şi violonista britanică

Nicola Benedetti face acelaşi lucru pe un album care vă apărea în 7 iulie 2014. „Homecoming – A Scottish Fantasy” se intitulează d i s c u l pe care se regăsesc Fantezia scoţiană de Max Bruch alături de piese tradiţională scoţiene înregistrate în compania Orchestrei Simfonice BBC Scoţia, dirijate de Rory Macdonald. Vă puteţi imagina ceva mai scoţian decât asta?

Poate mai puţin scoţian este numele solistei – Nicola Benedetti. Ea s-a născut însă în Scoţia, dintr-un tată italian şi o mamă scoţiană; are 26 ani şi tinde să atingă popularitatea de care s-a bucurat în Marea Britanie Nigel Kennedy – ultimul ei album, „The Silver Violin” (2012), a stat săptămâni în şir pe locul 1 în topul vînzărilor de muzică clasică din UK. Dacă vă place sau nu Nicola Benedetti puteţi aprecia singuri: „Homecoming – A Scottish Fantasy” va fi difuzat luni, 7 iulie, de la ora 19 la Radio România Muzical.

Discurile prezentate pot fi achiziţionate şi în România, în magazinele de specialitate sau pe www.getmusic.ro.

Fişierele audio sunt disponibile pe www.itunes.com.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 43

PICĂTURADEACID

Summer U fest Edward Ciurea

n scurt intro. Care chiar îmi doresc să fie scurt şi pentru care îmi asum răspunderea în cazul în care se va lungi în prea multe rânduri, dar hai să vedem:

Ca orice colectiv, ori gaşcă, ori grup sau cum i-aţi mai spune, noi, cei de-ai redacţiei, ne-am întâlnit recent pentru a pune ţara la cale, iar ţara noastră este jucată în rol absolut principal de către Sunete, revista. Şi din glumă-n seriozitate şi, mai ales, invers, am ajuns la o nouă rubrică, ceva uşor mai acid, puţin diferit de ce-am făcut noi sau ce-aţi citit voi de la noi până acum. Direcţia acesteia este de a pune pe hârtie şi elementele negative pe care le observăm ici-colo, şi nu doar sugarcoating peste toate. Aşadar, un mic preaviz, cele ce urmează nu îşi propun să jignească ceva sau pe cineva, însă ochesc acele faux pas-uri ale muzicii (dar nu numai) şi ale celor consideraţi subiectiv responsabili. Acum, na, după cum ziceam, tot m-am lungit. But I will not apologize for art, damn it!

B’ESTFEST şi Peninsula

Precum orice alt devorator de festivaluri, probabil ştiţi deja că aceste două evenimente esenţiale pentru perioada verii nu-şi vor mai delecta fanii cu cort în spate în 2014. Nici unul, nici celălalt. Bineînţeles că există motive explicate publicului prin câte un comunicat pe site-urile oficiale, însă aş propune să ne gândim puţin mai bine şi să n-o acceptăm atât de uşor – la urma urmei, tre’ să mai gândim şi pentru noi.

B’ESTFEST a fost primul care şi-a anunţat hibernarea din acest an, sugerând că această absenţă se datorează greutăţilor „întâmpinate de organizatori în contractarea artiştilor”. Well, fuck me, dar n-aş prea crede că din atâtea nume care au încununat scena şi au hazardat marea de oameni din anii trecuţi, din toate formaţiile şi toţi artiştii pe care mulţi dintre noi i-am fi sorbit prin ochi, urechi şi piele udă, nu s-ar fi găsit un lineup care să rupă târgul lui 2014 în două.

Continuarea mesajului cu tentă tristă, dacă nu suicidală, a fost faptul că la aceste greutăţi s-ar adăuga „lipsa de sincronizare la nivel de routing cu mai mulţi artişti relevanţi pentru piaţa din România”. Na, eu unul de aici nu pot extrage decât ideea că lipsa de sincronizare a fost rezultatul direct al lipsei de implicare

44 | Sunete | sunetelive.ro

în realizarea evenimentului şi, de asemenea, alegerea siguranţei unei pauze de-un an în schimbul unui risc.

Oleacă pe zicala că fuga-i ruşinoasă, da’ se-ntâmplă să fie şi sănătoasă.

Trecând mai departe la Peninsula, care a oferit sincere păreri de rău, găsind că cel mai bun mod prin care s-ar putea scuza ar fi acela de a invoca „lipsa fondurilor insuficiente pentru organizarea în condiţii optime a unui festival de nivel internaţional”. În fine, nu am acces la documentele necesare, deci voi lăsa aşa, însă gândul propriu şi, recunosc, neformat pe acest domeniu financiar, mă conduce la a crede că în urma festivalului, bugetul necesar s-ar fi găsit fără prea mari bătăi de cap.

Un alt motiv amintit în comunicatul pe care îl citez este acela al unui „deficit de imagine moştenit de anul trecut”, problemă

care nu înţeleg cum va fi percepută sau rezolvată prin această absenţă. Însă, din nou pentru a mă scoate, nu cunosc foarte bine cum funcţionează lumea vânzărilor, deci poate că au făcut alegerea potrivită.

Ori poate că nu.

Per total, cred că aceste două festivaluri deosebit de importante pentru România ar fi putut fi realizate cu puţin mai mult efort şi interes.

Bugetul nu văd cum ar fi putut fi o problemă, date fiind preţurile aplicate la orice ai fi vrut să cumperi pe interiorul gratiilor, artiştii sunt, în cele din urmă, doritori şi de a-şi promova noile scrijeliri muzicale, iar lumea ar fi putut să mai povestească de o vară în care au dat cu curul de noroi şi le-a plăcut la nebunie.

Vestea bună a defulării de mai devreme? Cat Empire încă e pe drum şi-i aşteptăm cu sufletul la gură!

Iulie, 2014

BALKANIKFEST

BalKaniK! Festival 2014

o ediţie eclectică: fusion de Balkan-psychedelic, gypsy jazz şi dub-reggae Roxana Dănăilă ÎN CADRUL CELEI DE-A PATRA EDIŢII, BALKANIK FESTIVAL PROMITE CEL MAI EXPLOZIV FUSION DE MUZICĂ DIN BALCANI CU MUZICĂ ELECTRO-ACUSTIC, REGGAE, JAZZ ŞI HIP-HOP. Cea de-a patra ediţie BALKANIK! Festival va avea loc între 12 şi 14 septembrie, în Grădina Uranus din Bucureşti, unul dintre spaţiile magice ale Bucureştiului, care se deschide anual publicului doar la festival.

Festivalul anunţă o ediţie explozivă şi curajoasă, incluzând în line-up trupe care îi vor reuni pe cunoscătorii de world music, Balkan beat, jazz manouche şi iubitorii de sound-uri electro, dub-reggae, hip-hop.

Printre cele cinci nume confirmate deocamdată în line-up se află doi headlineri:

– Balkan Beat – hedliner Kiril este unul dintre cei mai apreciaţi compozitori şi producători de muzică electronică din zona Balcanilor, cunoscut publicului festivalier pentru show-uri explozive în cadrul EXIT Festival, Pohoda, Woodstock, Gypsy Jazz Festival. Muzica lui Kiril aduce pe scenă un fusion electric cu influenţe tradiţionale macedonene, alămuri, reggae, jungle MC şi electro rap.

Kottarashky & The Rain Dogs (Bulgaria) – electro-acoustic/Balkan-psychedelic Una dintre cele mai inovatoare şi Shantel & Bukovina Club Orkestar solicitate trupe de muzică etno(Germania) – Balelectronică din Sofia, kan-Pop – headliner – a fost revelaţia de la Shantel este cel mai ediţia de anul trecut cunoscut DJ din şi se numără printre Ar fi un motiv Balcani, care transartiştii care au semforme instant orice nat cu faimoasa casă aproape să te mulţime din faţa scede producţie Asphalt căsătoreşti, dacă ai Tango. Pornind de la nei într-o petrecere.

Născut la Frankfurt, şti că Django Lassi înregistrări autentice cu origini în Bucovidin satele bulgăreşti, cântă la nuntă” – na, aflat într-o perKottarashky aka Nikola taz.de manent căutare de Gruev a format o trupă noi sunete şi emoţii, à la Tom Waits, cu un a cântat la cele mai mari festivaluri stil şi o muzică „vizuală” greu de din întreaga lume, de la Glastonbury imitat. la Roskilde, cu rezidenţe la Istanbul, Čači Vorba (PL) – Gypsy fusion Roma, Viena, Zurich şi a câştigat “Limbă sinceră” (expresie din limba numeroase premii, printre care BBC romani), Čači Vorba este una dintre World Music Award. A compus cele mai premiate trupe poloneze la coloane sonore pentru filmele Borat nivel internaţional din ultimii ani, (r. Larry Charles, 2006) sau The Edge recent distinsă cu premiul German of Heaven (r. Fatih Akin, 2007) Record Critics’ Award. Čači Vorba “...Shantel ia trâmbiţele sălbatice ale este o trupă poloneză de Gypsytrompetelor balcanice şi ridică nivelul fusion, specializată în muzică din de adrenalină chiar mai sus, cu digital Europa de Est, din spaţiile carpatic funk.” - Mojo şi balcanic, cântată cu “inima, spirKiril Djaikovsky feat. TK Wonder & itul şi cunoaşterea” şi mixată cu jazz, Ghetto Priest (Macedonia, US, UK) French musette, minimalism. Cei

de la Čači Vorba îşi numesc muzica joc’n’roll, pornind de la românescul joc.

“Unul dintre cele mai bine păstrate secrete ale folclorului polonez.” Songlines (UK) Django Lassi (Germania) – Gypsy swingcore Django Lassi şi-au creat o reputaţie, atât în pub-urile cabaret din Berlin şi la festivaluri europene de open-air jazz, cât şi la festivaluri uriaşe şi raveuri extatice de trance. Au înţeles cum să creeze un fusion de mare clasă între jazz manouche şi gypsy swing, care conduce la o stare contagioasă ce te îndeamnă la dansuri balcanice sălbatice ori poetice.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 45

re e h w y r e v e r e t t i l g , r e t t i Gl DRESSEDINMUSIC

olae

Diana Nic

. Da, este lor imenşi şi a cercei noi nici nu eram i lu iu ic e sclip neri dintr in facultate ale volum, a i cei mai ti d i cu mult in pozele r a părulu ood ol’eighties. Deş d imenau ee e id d o a m poc piese vest anii ’80. G t să ne face iar unele re şi fanţi, t, p u n es bu re d za i a u er am am um vorb perioadă, că arătau bluze cu ea a ia să ac ea rt u ăr u în eb p p ţi tr ai se m yle, născu ie mi e. Cine ar uclothing st noştri. M par ridicol t? Eww! Ca orice mult în m m te părinţilor u ar ac fo i t ri ta de artişti fugly mulle trendul s-a reflec sau acceso at ri at u ov th af m or co ro , … p că tare rate ăm ind au ilor ’70, fi ărgele colo aste. Dar, să nu uit nite, când tone de m ceputul an ică şi în Statele U ro inderella tanie la în C va părţi p rn ri te te şi B u câ p es ea e şi os ar zi aibă plo N’ R cu M enţe şi în A avut o ex rüe, Poison, Guns începând istă influ y Glitter.

C zica rock, eşi mai ex ki Sixx acum 30 ie sau Gar am metal: Mötley d r ow ia B , id eu ca Dav pele de gl toarce mer recum Nik sorii pe care le apară tru oda se în îmbrăca p acce început să va. Se spune că m atică m-aş entare şi m te im st re ve ce te re se r câ pet ntative pie ’80. sunt doa doar la o ze te re p oa re p , ai stre anii le m scenă, în zilele noa revistă ce ravagii pe trecem în de ani. Să rockerii când făceau am Şi nu purtau gl

E All

Fie că era piele, denim sau ial, orice alt mater cea rockerilor le plă complet să se îmbrace gând în negru, adău lşug şi nu accesorii din be d sclipici, în ultimul rân mult sclipici.

Black

k Blacher Leatket Jac

Ca r, rocke ie să trebu ar una c ai mă p. Este o ar la în du escrisă. D n n stia la a u b g e re că S ple, pariu una. Sim te, pun ţin lt de u m i ma u avea rsized, c ve Bach , lungi, o uranţă e scurt ce de sig cile a , ge e caps atch-uri, st şi sau p le au fo un ie de p i mereu . vor f st-have mu

Su ngl ass es

Un rocker arată pretty badass. Acum ia un rocker şi pune-i ochelari de soare. Even more badass. *„B ad To The Bone” starts playing*

46 | Sunete | sunetelive.ro

Band T-shirts

Nu

doar noi, nii de oame ouri m tric . Şi ă rt u te p arte. rând, pele favori iesc să po es d cu tru ţii obişnu lucru era re t , cântă ii ’80, aces l pe scenă an cia Iar în cat, în spe va şi alte o practi u a prom . pentr upe rock tr

Com bootbat s

Geaca de piele trebuie să se asorteze cu ceva, nu? Când nu purtau platforme îşi uriaşe, glam rockerii -o relaxau picioarele într i anc pereche de boc bine lustruiţi.

Makeup

mă refer doar la fete.

Machiajul este un trademark al rockerilor, mai ales al celor glam. Boy Geo rge a fost un deschizăto r de drumuri în acest sens. Blush-u l, rujul roşu şi eyeliner-ul nu lips eau din trusa niciunui glam rocker.

Long Hair

Din nou, raf parag ar aibă acest edicat do nuiau să d iş sit e b p t o s o e v ii ţ , nu ăie rat r. Şi b prefe u cu fetelo lung, (de şi-l stiliza l xl is păru ) pe care m, A blond dană. Hm ? o ban that you

În genera l, blugii erau ce i care p rimeau cel mai astfel d adesea un e „t Dar nic ratament”. i tricou rile sa gecile n u scăpa u u aşa uşor. C u cât m ai atât ma rupte, cu i bine.

R Cl ippe oth d es Iulie, 2014

TOP 10 CANADA O, CANADA

L-am auzit cântat de Justin Bieber. Îmi pare rău, Canada.

9 CHINA MARŞUL VOLUNTARILOR (traducere aproximativă) Cam comunist.

8 S.U.A. THE STARSPANGLED BANNER Uşor simbolist imnul american, pare că oamenii l-au făcut doar ca să nu spună că n-au. „Pe cine să ridicăm noi în slăvi? Regină nu avem (in your face, UK!), nici măcar noi nu suntem atât de plini de noi încât să ne închinăm nouă imnul – deşi ştim că suntem cel mai barosan popor, ce opţiuni mai avem? Hei, steagul e destul de mişto!” şi voila! The Star-Spangled Banner.

7 MAREA BRITANIE GOD SAVE THE QUEEN Englezii cred foarte mult în ceea ce spun în imn, se pare, mai ales în partea cu „Send her victorious, happy and glorious, long to reign over us, God save the Queen”, pentru că regina Elisabeta deja are 62 de ani de domnie şi nu pare că va fi lăsată să se retragă prea curând de la post. The Sex Pistols ştiau ei ce ştiau, când au zis „God save the Queen, She ain’t no human being”. Iar momentul în care versurile îi cer lui Dumnezeu să pună beţe în roate politicii duşmanilor Reginei...n-aş vrea să fiu în locul duşmanilor Angliei.

6 AUSTRALIA ADVANCE AUSTRALIA FAIR „Our land abounds in nature’s gifts” – da, cum ar fi păianjeni în stare să devoreze un viţel. Stop trying, Australia. Faptul că îşi asumă toţi

Top 10 imnuri naţionale

C

Crenguţa Pavel

upa Mondială a trezit în noi pofta de seminţe şi bere sport şi spirit de echipă, de plasat pariuri şi înjurat ratările petrecut timp cu prietenii la terasă, de urât naţiile echipelor care înfruntă echipele cu care ţinem noi apreciat valorile şi cultura altor popoare. Dar, înainte să poţi să intri în atmosfera evenimentului, trebuie să treci prin corvoada de a asculta imnul fiecărei echipe care joacă, indiferent cât de insignifiantă ţi se pare ţara din care vine. Dar ai ascultat vreodată cu adevărat imnul unei ţări? Dacă nu, ţiam făcut noi un top care să te ghideze în curiozitatea ta proaspăt descoperită.

paşii istorici prin care a trecut, totuşi, pare o mişcare bună, altfel n-ar putea să compenseze vreodată pentru faptul că, la bază, e formată din deţinuţi britanici de secol XVIII. Poate păianjenii supradimensionaţi sunt o pedeapsă divină pentru bolile pe care coloniştii le-au adus asupra bieţilor aborigeni.Îmi pare rău, Canada.

5 GERMANIA DAS DEUTSCHLANDLIED Imnul nemţilor începe cum nu se poate mai prost, având în vedere istoria lor. „Germania, mai presus de toate ţările din lume”? Serios?

N-am lămurit o dată ce nu e în regulă cu gândirea asta? Puţină modestie, vă rog. Ironic că apoi continuă cu ideea că e nevoie de un efort comun pentru a apăra pământul german – cred că lucrurile stau puţin diferit în direcţia asta şi Germania e mai mult genul care se află în ofensivă, dar cine-s eu să judec?

4 IRAK MAWTINI Imnul irakian aduce puţin a „Deşteaptă-te, române”, încurajânduşi tinerii să aleagă mai degrabă moartea, decât să îşi trăiască viaţa supuşi şi umiliţi. De unde vin teroriştii sinucigaşi?

3 FRANŢA LA MARSEILLAISE E uşor de recunoscut şi sună plăcut, dar versurile vorbesc despre curajul francezilor în război, curaj pe care glumele despre cum francezii nu se *omoară* cu bătăliile îl cam iau în derâdere.

2 ISRAEL HATIKVAH

Fun fact: imnul e o adaptare după o poezie scrisă de Naftali Herz Imber în 1877, când se afla în vizită în Iaşi.

Imnul Israelului nu vorbeşte nici de războaie, nici de răzbunări asupra duşmanilor, ci e mai degrabă un cântec de jale. Evreii nu vor decât să fie lăsaţi în pace şi să se întoarcă pe tărâmurile lor sfinte, udate de apele Iordanului.

1 BANGLADESH AMAR SHONAR BANGLA

E uşor de recunoscut şi sună plăcut, dar versurile vorbesc despre curajul francezilor în război, curaj pe care glumele despre cum francezii nu se *omoară* cu bătăliile îl cam iau în derâdere.

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 47

HEFEMEANSROCK

Black Flag

Wrapped around the bars Aţi auzit vreodată de Nirvana? Dar de R.E.M.? De Red Hot Chili Peppers? De Sick Of It All? Ei, dacă în 1976 nu se înfiinţa o mică formaţie numită Black Flag în Hermosa Beach, California, nu aţi fi auzit nici de formaţiile menţionate mai sus precum şi nici de multe, multe altele.

Sau cine ştie... poate aţi fi auzit, dar muzica ar fi sunat cu siguranţă diferit. Cert este că trupa Black Flag este considerată, atât de muzicieni cât şi de fanii rockului în general, ca fiind una din cele mai influente formaţii ale tuturor timpurilor; o nouă graniţă depăşită în capitolul muzică.

Pe vremea când scenele underground din New York erau dominate de formaţii precum Blondie, Television, The New York Dolls şi The Ramones care şocau publicul şi presa prin rockul inovator (imediat considerată „zgomot” de ziarişti) numit „punk”, în cealaltă parte a Statelor Unite (California) începeau să se întemeieze trupe care voiau să continue pe linia de punk, însă cu influenţe proprii pentru a se deosebi de stilul coastei de est. Trupe geniale cum ar fi The Germs, The Weirdos, X, The Screamers, The Bags, The Dils, The Avengers şi Negative Trend au alcătuit primul şi al doilea val de punk din California. Însă abia din al treilea val de trupe californiene răsare cea mai dură formă de punk, adică hardcoreul. Mai precis, hardcore-ul a provenit din primele acorduri ale melodiei „Nervous Breakdown”, prima melodie înregistrată de Black Flag. Black Flag a trecut prin multe schimbări de componenţă de-a lungul timpului, dar să zicem că prima formulă stabilă îi găseşte pe Keith Morris cântând, pe Robo bătând cu ură în tobe, pe Chuck Dukowski pălmuind bass-ul şi pe Greg Ginn (creierul formaţiei) făcând chitara să ţipe. Aceasta este formula care a înregistrat în 1978 legendarul EP „Nervous Breakdown”. În foarte scurt timp Black Flag a devenit

una din trupele cele mai cunoscute în cluburile underground din California, dar care în scurt timp a dobândit reputaţia de „cea mai violentă trupă de punk”, deoarece toate concertele lor se terminau cu bătăi între membrii publicului. Dacă Keith Morris se hotăreşte să părăsească trupa pentru a-şi forma propria trupă (Circle Jerks), este cooptat puerto ricanul Ron Reyes la voce şi următorul EP „Jealous Again” este lansat în 1980 sub egida casei de discuri SST Records la fel ca primul, label al cărui titular este Greg Ginn. În noua formulă, Black Flag continuă să facă ravagii prin cluburile californiene, însă din ce în ce mai des concertele

trupei erau întrerupte de cârdurile de poliţişti, care veneau „pentru a întrerupe violenţa”. Realitatea era că poliţiştii înşişi instigau violenţa, pentru ca punk-ul încă era considerat o „periculoasă formă nouă a unui rock zgomotos executată de copii frustraţi din suburbiile sărace ale oraşelor”, ceva ce poliţiştii şi societatea nu voiau să accepte. Din ce în ce mai multe altercaţii aveau loc între poliţie şi punkişti, cei din urmă susţinând că ce pare a fi violenţă la concerte este de fapt un mod de manifestare a frustrărilor de zi cu zi ilustrat printro formă de dans (numit „skanking”).

Acest fapt este total în defavoarea trupei, deoarece singura lor sursă de bani erau concertele pentru care

Hefe

erau plătiţi, ori dacă promoterii de concerte îi tot refuzau pentru că nu voiau intervenţia autorităţilor, Black Flag făceau blatul. Le mai rămânea doar sursa de venit din vânzarea albumelor, aşa că label-ul SST Records a început să devină din ce-n ce mai productiv, semnând tot mai multe trupe sub egida lor precum The Minutemen, Saint Vitus, The Meat Puppets, Saccharine Trust şi Husker Du. Ron Reyes părăseşte trupa din cauza unor probleme de cetăţenie, şi Dez Cadena preia microfonul. Stilul vocii lui Dez este radical diferit de al primilor doi vocali, însă şi stilul muzical al trupei începe să se schimbe, flirtând cu multe stiluri muzicale de la Jazz până la Heavy Metal. Înregistrări cu Dez la voce se găsesc pe EP-ul „Six Pack”, pe single-ul „Louie, Louie” şi pe compilaţiile „The First Four Years” şi „Everything Went Black”. În urma unui concert susţinut pe coasta de est a Americii, un tânăr Henry Rollins se urcă pe scenă pentru a cânta piesa „Clocked In” cu trupa. Impresionaţi de prezenţa scenică (oarecum animalică) a fanului din Washington DC, Black Flag îl abordează pe Rollins în foarte scurt timp, oferindu-i postul de solist în formaţie, Dez Cadena vrând să treacă la chitară ritmică. Încurajat de prietenul lui cel mai bun Ian MacKaye (din trupa Minor Threat), Rollins acceptă postul de cântăreţ şi se naşte un nou Black Flag, de data aceasta definitiv.

Rollins este roadie pentru trupă cât timp aceştia îşi termină turneul, fapt care îl ajută să înveţe cântecele şi să se obişnuiască cu noul stil de viaţă: instabilitate financiară constantă, violenţă atât din partea poliţiştilor cât şi din partea fanilor (nesiguri de cum va presta noul vocal), lipsa unei locuinţe stabile, turnee constante, lipsa asigurării unei mese zilnic etc. În 1981 apare primul full-length album al trupei intitulat „Damaged”, album de referinţă atât pentru punk, cât şi

Iulie, 2014 sunetelive.ro

| Sunete | 49

HEFEMEANSROCK pentru rock in general; Rolling Stone Magazine îl plasează pe locul 340 în „Top 500 Greatest Albums Of All Time”. Două chitare cu un distors de o violenţă nemaiîntâlnită până atunci, solo-uri disonante parcă executate de un John McLaughlin sub influenţa LSD-ului, linii de bass extrem de periculoase, un set de tobe care chiar instigă milă la cât de tare bate tăcutul Robo în ele şi un vocal maniac pe care ar trebui să scrie „STAŢI DEPARTE!! HENRY MUŞCĂ!”. Stilul de voce poate fi descris ca un amalgam între vocea lui Dez Cadena, lui Darby Crash (The Germs), lui H.R. (Bad Brains), lui Nick Cave (the Birthday Party), lui Iggy Pop şi urlete răguşite, disperate, furioase. În anii 1982 şi 1983 nu avem parte de compoziţii noi deoarece formaţia trece de mai multe ori prin instanţă, privind anumite dispute patrimoniale între casele de discuri SST şi MCA, cea din urmă nereuşind să-şi îndeplinească misiunea de a distribui albumul „Damaged” cum era prescris în contract.

Aşa că, pentru a strânge bani pentru achitarea costurilor avocaţilor şi altor cheltuieli, SST scoate pe piaţă două compilaţii („The First Four Years” şi „Everything Went Black” de care am amintit şi mai sus) de piese nelansate până atunci. După un turneu îndelungat în S.U.A. şi Europa, unde au măcelărit urechile naive până atunci

ale celor prezenţi la concerte, Black Flag se găsesc din nou în studio pentru a înregistra al doilea album.

Chuck Dukowski abandonează postul de bassist şi devine managerul formaţiei, aşa că pe al doilea album intitulat „My War” (1984), Greg Ginn înregistrează părţile de bass, sub pseudonimul Dale Nixon. „My War” poate fi considerat unul dintre albumele cheie pentru dezvoltarea genurilor Doom Metal, Sludge Metal

50 | Sunete | sunetelive.ro

şi Grunge deoarece albumul pune din nou ceva diferit pe masa: un punk mult mai lent influenţat puternic

şi apariţia sa pe scenă purtând mereu numai o pereche de pantaloni scurţi şi negri de sport. În continuare, anul

de formaţii precum Black Sabbath, Suicide şi Flipper. Acest album a fost probabil cel mai controversat album al formaţiei pentru că în timp ce amatorii punk-ului rapid au cam strâmbat din nas, acesta a dat o idee multor muzicieni care au format ulterior trupe precum Nirvana (albumul se află şi pe lista albumelor preferate ale lui Kurt Cobain), Melvins, $wans, Saint VituS şi multe, multe alte nume importante din istoria muzicii. De fapt, încetinirea tempoului a creat din muzica Black Flag o adevărată coloană sonoră pentru distrugere, depresie şi agresivitate. Este şi primul album unde poate fi auzit noul baterist al formaţiei; este vorba de Bill Stevenson, de la trupa The Descendents. Din ce în ce mai multă violenţă la concertele Black Flag, fanii închişi la minte acuzându-l pe Rollins că a stricat muzica Black Flag prin vocea şi atitudinea sa (atât muzicală cât şi scenică). Însă formaţia atrage noi fani cu ocazia schimbării de stil, încercând să le deschidă acestora orizontul muzical. La vremea aceasta, Rollins deja începe să devină imaginea formaţiei, prin faptul că are din ce în ce mai multe tatuaje pe corp, o formă fizică din ce în ce mai bună

1984 se dovedeşte a fi unul foarte activ pentru Black Flag, aceştia lansând încă două albume, pe lângă „My War”. Este vorba de „Family Man” şi „Slip It In”, ambele înregistrate în componenţa de aur a formaţiei, adică Henry Rollins la voce, Greg Ginn la chitară, Bill Stevenson la tobe, şi noucooptata Kira Roessler la bass.

Deja considerată una din cele mai cunoscute formaţii de rock din lume la ora aceea, Black Flag începe uşor-uşor să se sfărâme din cauza conflictelor interne. Mai au loc circa 3 schimbări de componenţă, încă 2 albume lansate (diferite ca stil de cele precedente) după care la mijlocul anului 1986, Black Flag susţin ceea ce se credea a fi ultimul concert al carierei lor. Au revenit însă pe scenă în data de 25 ianuarie 2013 atunci când Greg Ginn şi solistul Ron Reyes au resuscitat trupa Black Flag iar pe data de 5 Noiembrie 2013 apare şi un nou album „What The” după o pauză de 28 de ani, un album primit extrem de prost de critici şi de fani Însă ce au lăsat în urma lor este un adevărat izvor de influenţă muzicală pentru nenumăraţi ani ce vor urma.

LISTEN TO BLACK FLAG Iulie, 2014