Eroii rezistentei anticomuniste by Suplimente TGB

Eroii rezistenţei anticomuniste An 1, nr. 2, februarie 2013 2000 exemplare Se distribuie gratuit ISSN 2286 – 0959

FENOMENUL PITEŞTI “Reeducarea avea patru faze. De-a lungul primeia, denumită demascarea externă, deţinutul trebuia să-şi arate loialitatea faţă de partid şi de organizaţia O.D.C.C, spunând tot ce ascunsese la anchetele de la Securitate, denunţând toate legăturile pe care le păstra în afara închisorii (...) A doua fază, demascarea internă, dădea şi ea rezultate excepţionale pentru Securitate. Studentul schingiuit trebuia să demaşte pe aceia care-l ajutaseră să reziste în interiorul închisorii (...) faza a treia, demascarea morală publică, în cursul căreia deţinutul e nevoit să calce în picioare tot ce are mai sfânt (...) a patra fază şi ultima condiţie pentru a răpune orice speranţă a unei întoarceri înapoi: reeducatul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten al său, schingiuindu-l cu mâinile lui (...) Tortura este cheia reuşitei.” Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti.

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

Cooperativa agricolă de producţie, cunoscută şi sub numele de Colectivă sau CAP, era o formă de asociere impusă de regimul comunist în vederea exploatării terenurilor agricole. În perioada iniţială, CAP-urile se numeau Gospodării Agricole Colective (G.A.C.).

www.zi-de-zi.ro Căutaţi ERA. Zi de Zi pe facebook :) Un produs al S.C. Transilvania Grup Business S.R.L. în parteneriat cu Consiliul Judeţean Mureș și cu Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) - ﬁliala Mureș

COMUNISM.MS

Înﬁinţarea structurii politice a PCR în judeţul Mureş – 1944-1948

Miting la Târgu Mureş, la sfârşitul anilor patruzeci

După intrarea Armatei Roşii pe teritoriul României, comuniştii, aflaţi în ilegalitate până în acel moment, au început să organizeze partidul şi pe plan local. Analizând structurile de partid, numărul membrilor sau eficienţa acestora în viaţa politică, putem constata că prima fază a organizării PCR în judeţul Mureş s-a desfăşurat între anii 1945-1948. În această perioadă au fost înfiinţate organizaţiile de bază în majoritatea localităţilor şi cu un maxim sprijin central s-a reuşit preluarea controlului în toate segmentele societăţii locale (administraţie, economie, cultură etc.). PCR a preluat locul celorlalte partide sau organizaţii de masă, desfiinţând sau diminuând rolul lor în societate.

Stabilirea conducerii organizaţiei Organizaţiile judeţene ale partidului trebuiau refăcute în totalitate, ﬁindcă, după trecerea în ilegalitate a PCR, au fost desﬁinţate. Membrii de partid au fost persecutaţi.

(5$

Primul moment important în reorganizarea partidului s-a desfăşurat în jurul zilei de 28 septembrie 1944 şi se leagă de numele ilegaliştilor din Târgu-Mureş. „Majoritatea tovarăşilor au fost repartizaţi de către autorităţi la batalionul disciplinar Nr. 503 din Reghin. Cei care au reuşit să fugă, au ajuns acasă cu câteva zile înainte de sosirea trupelor sovietice (28 septembrie). După ce au sosit acasă, au înﬁinţat Comitetul Executiv Provizoriu al PCR Mureş, format din opt membri. Acest comitet a fost mai târziu lărgit cu încă opt membri şi a fost ales un comitet de conducere din cinci membri”, putem citi dintr-un comunicat al organizaţiei locale. Comuniştii locali au acţionat, în prima fază, pe cont propriu. Legăturile cu centrul s-au format mai târziu. Organul local de conducere al PCR Mureş s-a format doar la sfârşitul anului 1944. În componenţa sa au intrat cinci lideri locali, foşti ilegalişti: Márton Löbl, Béla Szöcs, Dezideriu Nemes, Iosif Soós (mai târziu primar al oraşului) şi Adalbert Lakatos.

Astfel s-a format capul organizaţiei şi putea începe organizarea trupului, de acum, principalul obiectiv al partidului.

Trupul şi celulele partidului Organizaţia mureşeană a PCR se afla, în acel moment, în subordinea filialei regionale Cluj. Rolul principal în procesul de organizare l-a avut Secţia de Organizare a partidului, în frunte cu un secretar. „Sarcina mea a fost munca organizatorică. Trebuia să lărgim organizaţia cu înfiinţarea filialelor în plăşi şi în comune. În majoritatea cazurilor, liderii locali erau originari din localitatea respectivă, dar, dacă era necesar, puneam conducători locali noi”, declară fostul secretar organizatoric. Organizaţiile de bază ale PCR au fost celulele de partid înfiinţate la sate şi oraşe. Celula era responsabilă pentru difuzarea propagandei comuniste, pentru atragerea oamenilor în rândurile partidului. Instructorii partidului, începând din 1945, au vizitat satele, oraşele,

ENTER PITEȘTI

O închisoare modernă La distracţie după cursul de specializare a activiştilor, sfârşitul anilor patruzeci uzinele, fabricile din judeţ, urmărind înﬁinţarea şi lărgirea organizaţiilor de partid. Muncitorimea din judeţul Mureş a fost organizată prin intermediul sindicatelor. Inﬁltrarea activiştilor comunişti în sindicate i-a favorizat pe comunişti în mobilizarea muncitorimii, potrivit propriilor interese politice.

Numărul membrilor, 1945-1946 Primele informaţii şi date referitoare la numărul membrilor PCR Mureş au apărut în vara anului 1945. Celulele, organizaţiile din regiune au trimis rapoarte despre situaţia lor, despre numărul membrilor. Ca urmare a noului context politic şi a activităţii de propagandă, numărul membrilor de partid a început să crească. La sfîrşitul anului 1945, PCR Mureş avea deja 2 852 de membri. Dacă ne uităm la datele statistice dinainte de război, aceasta reprezintă o creştere semnificativă. Totuşi, această cifră însemna numai 0, 95 % din populaţia judeţului. PCR nu jucase încă un rol important în viaţa politică a judeţului, oamenii erau neîncrezători. Frontul Plugarilor avea la acea dată 21 953, membri, iar UPM-ul 25 000. Evenimentele politice interne şi externe, organizarea blocului de stânga, „câştigarea alegerilor” (prin falsificare) au ridicat prestigiul partidului, pentru că numărul membrilor de partid a crescut vizibil. După statisticile din 1946, numărul membrilor PCR era de 6 953 în judeţul Mureş. Partidul primea aproape pe oricine în rândurile sale. Se cereau autobiografii numai de la cei care nu erau de origine ţărănească sau muncitorească. Au primit o şansă chiar şi acei oameni care înainte au făcut parte dintr-un alt partid politic.

Târgu Mureş, 8,29% dintre locuitori în PCR Anii 1947-1948 au devenit decisivi pentru viitorul partidului. Decapitarea partidelor istorice, abdicarea regelui au schimbat statutul partidului şi în judeţ. „Viaţa politică este controlată în totalitate de către noi”, putem citi întrun raport din 1947. Astfel, numărul membrilor de partid în 1947 a ajuns la 9 267 de membri (3,08 %). În judeţul Mureş, PCR-ul avea celule şi organizaţii aproape în toate localităţile. Majoritatea membrilor (31 %) se aﬂau, însă, în centrul administrativ al judeţului, la Târgu-Mureş. Numărul membrilor de partid în oraş era de două ori şi jumătate mai mare decât în regiune, ajungând la 8,29 % din totalul locuitorilor. Este de înţeles acest fenomen, ţinând cont de faptul că majoritatea muncitorilor din judeţ trăiau în oraş şi tot aici funcţionau şi organizaţiile şi instituţiile judeţene ale partidului. NOVÁK CSABA ZOLTÁN

Penitenciarul Piteşti a fost construit în perioada 1937-1941 şi era cel mai modern spaţiu de detenţie din ţară. Situată în extremitatea nordică a oraşului, clădirea era structurată pe patru nivele: subsol, parter şi două etaje; era formată din două corpuri dispuse în forma literei „T”. Închisoarea avea o capacitate proiectată de 700-800 de persoane. A fost gazda acţiunii violente din Piteşti între noiembrie 1949 - mai 1951, timp în care cel puţin 10 studenţi şi-au găsit sfârşitul aici. Toţi ceilalţi au fost trimişi din închisoare spre alte centre de detenţie la sfârşitul lui august 1951. După această dată, deţinuţii politici au fost mult mai puţin numeroşi şi închisoarea şi-a pierdut statutul de centru represiv important. A funcţionat însă ca penitenciar până în 1977, când a fost trecută în proprietatea unui trust de construcţii. După 1990 clădirea s-a privatizat şi s-a împărţit între mai multe ﬁrme de construcţii. Astăzi, doar o mică parte din ea mai păstrează condiţii asemănătoare cu ale unei foste închisori. Capul T-ului şi corpul administrativ au fost declarate monument istoric în 2009. (www.fenomenulpitesti.ro)

Deţinuţi în slujba regimului – secvenţe macabre La Pitești, deţinuţii torturau deţinuţi. Acţiunea, denumită reeducare sau demascare, utiliza tortura fizică și psihică, rezultatul fiind pe de o parte „stoarcerea” deţinuţilor – de informaţii și convingeri, pe de altă parte transformarea acestora în călăi. „Dilema fenomenului Piteşti constă în judecarea condiţiei confuze de victimă-călău”, crede scriitoarea Ruxandra Cesereanu. Istoricul Alin Mureșan afirmă că foarte puţini deţinuţi au lovit înainte să fie torturaţi sau supuși presiunii.

Metodele de tortură: Tortură fizică: să ţii pâinea în gură zile întregi fără să o înghiţi - mâncarea era foarte sărată, să execuţi sute de genuﬂexiuni sau alte exerciţii fizice extenuante, să stai culcat pe burtă cu patru sau cinci oameni deasupra ta, să te uiţi la bec câteva zile cu mâinile ridicate și într-un picior, să te dai cu capul de pereţi

sau să lovești alţi deţinuţi în cap, să lingi closetul - erai scufundat cu capul în hârdăul de urină, să-ţi mănânci fecalele, să te săruţi sau să te lingi în fund cu alţi deţinuţi, se făceau stive din deţinuţi – după ce toţi erau bătuţi și stivuiţi, bătaia era reluată din vârful stivei. O listă mai amplă prezintă Alin Mureșan în cartea „Pitești – cronica unei sinucideri arestate” – ediţia a II-a, Polirom, 2010. „Victimele preferate ale echipelor de agresori erau reprezentanţii de seamă ai tineretului legionar și reprezentanţii Bisericii, fie ei preoţi ori studenţi teologi”, scrie acesta.

Liturghii negre „Spectacolele pe teme religioase, liturghii negre puse în scenă de Paști ori de Crăciun, îi îngrozeau pe deţinuţi. În asemenea ocazii, cel mai mult aveau de suferit studenţii la Teologie, costumaţi în Hristoși, îmbrăcaţi în sutane și patraﬁre mânjite de fecale. Ei erau puși să facă împărtășanii cu urină și fecale, iar în loc de cruce li s-a confecţionat un falus din săpun, pe care toţi ceilalţi erau obligaţi să îl sărute”, A.M..

Anihilat, dar imposibil de sinucis „Multe dintre bătăi depășeau puterea de suportabilitate a celor care asistau la ele(…) Încercările de sinucidere au fost destul de des întâlnite, însă aproape toate s-au soldat cu eșecuri, din cauza atenţiei deosebite manifestate de agresori”, A.M..

IHEUXDULH

Reeducarea în România comunistă Mircea Stănescu Cele trei volume ale seriei Reeducarea în România comunistă oferă o istorie completă a reeducării de tip Pitești, de la primele tentative – închisorile Aiud și Suceava – până la stoparea ei oﬁcială.

Petru Cojocaru: Când am văzut că directoru închisorii bate, când am văzut că la strigătu’ lu’ Ţurcanu năvălește directoru’ care era cel mai mare în închisoare cu gardienii, atuncea mi-am dat seama că toată treaba este făcută de undeva de sus, și că Ţurcanu și cu cei care erau alături de el aveau această încuviinţare. Nu puteam spune că erau unelte, la ora aceea nu puteam gândi lucrul ăsta. Dar totul se făcea cu aprobarea lor, și participând conducerea închisorii, se tăia pentru toţi deţinuţii orice speranţă de-a reclama ceva cuiva, de-a căuta un pic de dreptate undeva. Deci s-a terminat. Nicu Ioniţă: Poziţia care ne-a fost impusă a fost cu grijă aleasă, ca să ne sporească suferinţa: în poziţie șezândă cu genunchii ridicaţi și adunaţi la piept, cu braţele încercuind genunchii, capul plecat și privirea aţintită în pământ. Această poziţie ﬁxă, asemănată de mine cu aceea a Gânditorului de la Hamangia, a fost extreme de obositoare și dureroasă. Eu am fost nevoit să păstrez această poziţie extrem de chinuitoare timp de șase luni de zile.

Închisoarea Pitești, în stânga: capul T-ului, în dreapta: celularul

Gheorghe Calciu: Tortura era așa de mare încât la un moment dat simţeai că tot ce n-ai spus este o piatră pentru tine: nu mai puteai să o duci. A ascunde ceva, orice, despre părinţi, despre prieteni, a nu mărturisi până la capăt, toate deveneau așa de monstruoase în timpul acela de teroare, așa creșteau în inima și în mintea noastră, încât îţi plesnea capul și te duceai singur și spuneai. Și astfel inima noastră s-a golit. Suﬂetul nostru a murit, sau cel puţin a amorţit. Chip Random: Scrie un comentariu...

La Pitești În prima parte a anului 1949, au fost transferaţi aproximativ 80 de deţinuţi de la Suceava la Pitești, majoritatea participaseră la „reeducare”,

Gheorghe Pintilie General-locotenent, director general al Securităţii, a fost principalul responsabil pentru introducerea acţiunii violente în Închisoarea Piteşti. Deşi vinovăţia i-a fost recunoscută chiar de către Securitate în 1971, nu a fost niciodată tras la răspundere pentru ceea ce a făcut.

„Gama încercărilor prin care a trecut Buracu la Pitești aduce cu un bestiar de dată recentă. Trecerea în revistă a probelor la care a fost supus nu are însemnătate în sine, ci doar ca schiţare a infernului psihologic prin care a trecut”, Sorin Lavric

Fenomenul Pitești: Reeducare sau schingiuire?

În perioada noiembrie 1949 – mai 1951, la Penitenciarul Pitești, s-a petrecut, poate, cea mai atroce acţiune din perioada comunistă, denumită fenomenul/experimentul Pitești, reeducarea/demascarea de la Pitești sau masacrarea studenţimii române. Acţiunea violentă de reeducare, pusă în practică la Pitești, s-a născut la Penitenciarul din Suceava în 1948-1949. Deţinutul Alexandru Bogdanovici, student legionar, iniţiase o acţiune de reeducare ideologică a deţinuţilor legionari, crezând că așa va obţine o reducere a pedepselor sau chiar eliberarea unor deţinuţi. La Suceava a fost înﬁinţată și O.D.C.C. – Organizaţia deţinuţilor cu convingeri comuniste, pe care Eugen Ţurcanu o organizase după structura organizaţiilor de partid. Acesta era arestat pentru activităţi legionare, deși între timp devenise membru al Partidului Comunist. Ţurcanu, nemulţumit de modul „nesincer” în care Bogdanovici conduce acţiunea, a preluat controlul și a radicalizat-o. Încă de la Suceava, Securitatea a controlat activitatea, beneﬁciind de informaţiile furnizate de Ţurcanu.

RESPONSABILI

Eu sunt scribul… Mihai Buracu

printre aceștia și Eugen Ţurcanu. Ajuns la Pitești, a făcut tot posibilul să ia legătura cu Dumitrescu, directorul închisorii, pentru a continua acţiunea. O lună de zile i-a furnizat directorului informaţii despre nereguli înfăptuite de deţinuţi ca să-i câștige încrederea. Colonelul Iosif Nemeș, de la Securitate, l-a susţinut pe Ţurcanu, vorbind în acest sens și cu Dumitrescu, informându-l că deţinutul e agreat de regim. La începutul lui septembrie 1949 a apărut în penitenciar și primul oﬁţer politic, Ion Marina, care a început o strânsă colaborare cu Ţurcanu.

Startul violenţelor La sfârșitul lunii noiembrie 1949 a avut loc prima bătaie generală. Intervenţia administraţiei închisorii de partea grupului Ţurcanu a avut un efect paralizant asupra deţinuţilor atacaţi, cei care se opuneau „reeducării” ﬁind bătuţi a doua oară, unii chiar de directorul închisorii. Violenţele au continuat, în 6 decembrie având loc o nouă încăierare majoră. Acţiunea avea nevoie de un „cartier general”, o cameră spaţioasă în care prin procesul violent condus de Ţurcanu să ﬁe „reeducaţi” viitori agresori și conducători ai acţiunii în celelalte camere. Trecând peste capul directorului, col. Nemeș i-a dat lui Ţurcanu, la cererea acestuia,

Iosif Nemeș

Tudor Sepeanu

Aproape toţi colaboratorii săi l-au descris ca fiind superficial, alcoolic, înclinat spre violenţă şi afemeiat. După îndepărtarea din funcţie a lucrat ca inspector în cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor (mai-septembrie 1950), după care a fost trecut pe linie moartă. „Subsemnatul nu am oprit bătaia deoarece pe deoparte (sic!) m-a bucurat faptul că deţinuţi se bate deoarece scoteau informaţi mai multe și pe de altă parte vedeau că unitatea legionară se sparge.” Așa justifica Iosif Nemeș, într-o română aproximativă, atitudinea pe care a avut-o din poziţia de șef al Serviciului Operativ.

Istoriograﬁa românească îl plasează pe Tudor Sepeanu în fruntea celor care au instrumentat acţiunea criminală din penitenciarele Piteşti, Gherla, Târgu Ocna etc. A fost urmașul lui Iosif Nemeș la șeﬁa DGP. În Gherla le-a transmis personal agresorilor: veţi putea continua și aici cele ce a-ţi (sic!) început la Pitești, însă să aveţi grijă să păstraţi conspirativitatea”. A fost arestat la 15 martie 1953 şi condamnat la 8 ani de închisoare (în„procesul torţionarilor”), ulterior graţiat şi pus în libertate la 13 noiembrie 1957.

Psihotrauma de detenţie și urmările ei Dr. Nicu Ioniţă „Medicul care și-a petrecut anii tinereţii aruncat în bolgiile infernului concentraţionar a trăit și după eliberare calvarul pe care i-l impunea trecutul de fost deţinut politic”, Romulus Rusan

Etapele: I. câștigarea încrederii și obţinerea de informaţii despre activitatea politică; II. torturarea; III. autodenunţul acţiunilor anticomuniste din exteriorul, dar și din interiorul închisorii; IV. autoflagelarea morală; V. transformarea forţată în agresor. (Alin Mureșan, Pitești – Cronica unei sinucideri asistate, Polirom, 2010) camera „4 spital”. Ofiţerul politic Marina i-a transferat acolo pe cei care urmau să fie demascaţi în primă fază, lideri legionari, dar și pe cei care trebuiau să acţioneze în grupul lui Ţurcanu.

25 decembrie – 4 spital Ţurcanu a început să vorbească despre reeducare, cerându-le celor din „4 spital” să spună dacă sunt sau nu de acord cu despărţirea de trecut și dacă îmbrăţișează valorile comunismului. Răspunsurile au fost puţine. Imediat grupul agresorilor a început bătaia. Au intervenit gardienii împreună cu directorul Dumitrescu. Ţurcanu i-a nominalizat pe cei care nu vor să-și schimbe atitudinea faţă de regim, iar Dumitrescu i-a bătut pe fiecare în parte cu o coadă de mătură.

Extinderea… Acţiunea de demascare și violenţele au fost extinse în toată închisoarea. În celule ﬁind repartizaţi deţinuţi trecuţi prin „reeducare”, care erau organizaţi în „comitete de demascare”. În această desfășurare tragică de evenimente și-au pierdut viaţa zeci de tineri. Lista celor despre care se știe cu siguranţă că au murit la Pitești este publicată pe www. fenomenulpitesti.ro: Gheorghe Şerban, Gheorghe Vătăşoiu, Cornel Niţă, Hanibal Mihai Poenaru, Alexandru Bogdanovici, Ion Turtureanu, Mihai Iosub, Ioan Pintilie, Eugen Gavrilescu, Paul Limberea și Chirică Balanişcu. „Numărul lor, relativ mic, poate surprinde, însă el se datorează faptului că acţiunea nu viza exterminarea ﬁzică a victimelor. De altfel, cu excepţia lui Alexandru Bogdanovici, ucis în mod deliberat, morţile celorlalţi au fost accidente nefericite din punctul de vedere al agresorilor”, se explică pe site. Securitatea a încercat să extindă acţiunea la Canal, Gherla, Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târguşor, Baia Sprie, Aiud.

Alexandru Dumitrescu Directorul Penitenciarului Pitești a a fost schimbat din funcţie în 1951. Până atunci, la îndemnul lui Nemeș, îi facilitase regimul lui Ţurcanu, creându-i cadrul să-şi desfășoare activitatea. A rămas fără slujbă în 1953 și la 12 iulie a fost arestat. A fost condamnat la 7 ani de muncă silnică și a executat detenţia la Jilava, Văcărești și Ocnele Mari. A fost graţiat, ca și restul lotului, la 13 noiembrie 1957.

Nanu Silvestru: „O jertfă i-nu-ti-lă!”

Interviul cu Nanu Silvestru a fost realizat de Alin Mureșan și a fost publicat în „Experienţe carcerale în România comunistă”, vol. I, editura Polirom

Nanu Silvestru s-a născut la 16.05.1928 în comuna Feliceni, judeţul Harghita. A fost arestat în 30 iunie 1948 pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce. A fost condamnat la 3 ani de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Sighişoara, Aiud, Piteşti, Gherla şi Bicaz. A fost eliberat în ianuarie 1953, după ce pedeapsa iniţială i-a fost prelungită cu 2 ani administrativ. După eliberare a locuit în Târgu Mureș, ﬁind angajat la Întreprinderea de Transporturi Auto din Mureș. A încercat să intre la Facultatea de Drept din Cluj-Napoca. „De 3 ori am dat, de 3 ori am reuşit, de 3 ori m-or dat afară”. Abia la a 4-a încercare, după 1965, când nu a mai contat că fusese deţinut politic, a reușit să-și ﬁnalizeze studiile. Nanu Silvestru a decedat în urmă cu câţiva ani. În ce cameră aţi fost dus prima dată la Piteşti? Prima dată am fost dus la subsol, întro cameră de tranzit. Am stat acolo o săptămână, maxim două. Apoi, ne-a dus sus, la camera 4-spital. Acolo era camera unde era acţiunea de reeducare. Era Ţurcanu cu trupa lui... Cunoşteaţi pe cineva din camera 4-spital? Păi, cunoscuţi... unul singur, pe nume Barbu, cu care-am fost adus de la Aiud. Dintre ceilalţi, toţi mi-erau necunoscuţi. Cât timp am fost la Aiud, am cunoscut un grup de tineri care erau condamnaţi de pe vremea lui Antonescu, din 1941. Stăteau în camera alăturată şi şeful camerei sau al grupului era unul Turtureanu. Băieţii aveau deja 8-9 ani de închisoare făcuţi, deci din ’41 până-n ’49. O’ intrat copii de 12 ani şi acuma erau de 20-21. Când am ajuns la camera 4-spital, la Piteşti, pe prici, cum era obiceiul şi bunul simţ, m-am prezentat şi ăla zice: Turtureanu. Era frate cu cel de la Aiud. Şi aşa s-o bucurat... am văzut pe ochii lui, că i-am spus că fratele lui îi bine, că-i în viaţă. Atâta o fost toată discuţia şi o fost noroc, că, dacă ne întindeam la vorbă, o păţeam... Dar el nu mă întreba, că era deja tratat... Nu ştiam atunci... nu mi-am dat seama ce se întâmplă acolo. Ţurcanu stătea în cameră? Dormea acolo? Da, da, dar ieşea şi intra când vroia... Gardienii îi erau subordonaţi. Pe lângă Ţurcanu a mai fost Puşcaşu Vasile. Un criminal, domnule, Puşcaşu Vasile ăsta. Apoi Roşca,

Holul etajului I, secţia corecţie (în fund, camera 4-spital) Cori Gherman... cam ăştia au fost. Povestiţi-mi, vă rog, cum era atmosfera în cameră când aţi ajuns dumneavoastră acolo. Înainte să înceapă bătăile am stat o singură zi, după aia a început direct bătaia: jos, genuflexiuni, dă-i cu bâtele, ăia pe noi... un şoc. Un mare şoc... Ce s-a întâmplat după această primă tură de bătaie? A început munca de lămurire... Ne-a ţinut un discurs în care ne spunea că am fost nişte bandiţi şi că plătim pentru faptele pe care le-am făcut şi că să nu sperăm în viitor că vom mai continua şcoala... Spunea Ţurcanu: În cel mai bun caz, dac-o s-ajungi să fii şofer, asta ar fi o meserie deosebită! Şi exact aşa s-o întâmplat. Ne-a explicat ce urmează: demascare internă, pe urmă demascare externă şi schimbarea conştiinţei. Unde aţi fost dus după ce au încetat bătăile la 4-spital? Nu mai ştiu... că atâtea camere erau acolo. Dar era o cameră în care am văzut cum s-a stins din viaţă Bogdanovici, Şura Bogdanovici. Nu eram mulţi în cameră, 6-7 inşi. Între Ţurcanu şi Bogdanovici am înţeles că era o mare ură - din partea lu’ Ţurcanu faţă de Bogdanovici, că el era deja terminat, era bătut, era făcut praf. Atâta am reţinut, că înainte de a muri Bogdanovici o spus: Am făcut un copil mic! Avea diaree, o fi simţit el ceva... Am făcut un copil mic! Asta n-o uit... Şi l-o’ scos pe uşă afară şi dup-aia nu mai ştiu. Ei veniseră de la Suceava cu acţiunea de reeducare, pe care, zicea Ţurcanu, a subminat-o Bogdanovici. El nu era de acord cu principiul bătăii, era cu cărţi, cu ideologie, cu vorbe... Care este amintirea cea mai puternică pe care o aveţi din perioada petrecută la Piteşti? Eram în camera 4-spital, pe la sfârşitul lui februarie 1950, când l-au omorât în bătaie pe Cornel Niţă. L-au luat echipa de bătăuşi, l-au dezbrăcat la pielea goală şi l-au bătut la tălpi cu beţele şi pe urmă pe tot corpul. (…) a avut efect această demonstraţie. Că ne gândeam: Mă, dacă ne bate, ne bate... da’ ne omoară? Şi l-au omorât... Când vi s-a pus în vedere că urmează să plecaţi v-au instruit cum să vă purtaţi unde o să ajungeţi? Nu. Am fost doar ameninţaţi să nu

ZOOM IN/ ZOOM OUT Experimentului Pitești i-au fost victime peste 600 de deţinuţi, la care se adaugă cei din penitenciarele unde a fost extinsă acţiunea, câteva sute. Documentare despre Pitești: „Beyond torture: The Gulag of Pitești” (SUA), „În iadul reeducării”(Ungaria), „Demascarea”(România), „Genocidul sufletelor. Experimentul Pitești – reeducarea prin Tortură” aflat în stadiul de proiect; pe site-ul experimentulpitesti.org (sursa citatelor) sunt publicate mărturii video ale foștilor deţinuţi de la Pitești. Aristide Ionescu: Ca să se sinucidă, unul Brânzei făcuse rost, cine ştie cum, că era foarte greu, de un ac şi-l înghiţise ca prin acul ăsta să-şi producă moartea, o infecţie, ceva, ca să moară. L-a pârât unul din echipă, din colectivul lui, şi a fost pus să-şi facă necesităţile în gamelă până găseşte acul. Și, după două zile a apărut acul în excrementul care l-a făcut în gamelă. Şi, acul ăsta l-am văzut, nu mai arăta ca un ac. Parcă era un chibrit… Marcel Petrişor: E o chestie obsedantă în momentul când vezi c-ai ajuns să-ţi renegi mama, c-ai ajuns să spui c-a fost curvă, c-ai ajuns să spui că te-ai culcat cu scroafa sau chestii de-astea care sunt ...Or, când un om face astfel de afirmaţii, nu le mai poate uita uşor. În procesul de reeducare, bătaia a fost cumplită, şi siluirea fizică. Dar siluirea morală, aceea de-a te face să calci în picioare Sfintele Taine pentru credincioşi, pentru creştini, şi toti erau aşa - 99% să zicem - asta a fost un lucru groaznic. Să te negi pe tine… Emil Sebeșan: Ăsta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun, aşa în paranteze, chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şiam găsit-o pe nevastă-mea plângând şi-am zis: “De ce plângi?”. Zice: “Mă, după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine.”. “Cum adică n-am avut încredere în tine?”. “Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti? Tu nu mi-ai spus niciodată”… Chip Random: Scrie un comentariu...

(5$

spunem ce s-o-ntâmplat că, dacă nu, iară veniţi aicea. Asta era o treabă cumplită... De acolo, cam prin iunie 1950, am fost dus la Gherla. Ne-au zis să avem grijă, că mergem acolo şi să căutăm să îi reeducăm pe bandiţii de acolo, care erau muncitori. Cine v-a zis asta? Ţurcanu. Dacă priviţi acum în urmă asupra perioadei comuniste, aveţi regrete? Am, am. Şi vă spun încă un lucru: am văzut oameni de valoare... nu eu, c-am fost un nimeni, cu pedeapsă mică, şi tânăr şi necopt la cap... Oameni de valoare, la Aiud şi la Gherla şi peste tot... Şi vă spun aşa: toată jertfa asta a fost inutilă, au stat degeaba, i-o’ omorât,

i-o’ distrus... o pătură întreagă de intelectuali. (…) Au murit degeaba. Şi nu numai ei... Şi la Gherla, şi la Ocnele Mari, şi în alte părţi, unde mai sunt închisori... Zic eu, o părere personală: o fost jertfă i-nu-ti-lă! E regretabil că şi acuma, după atâţia ani de zile, simţim că, deşi cei care ne-au persecutat pe noi nu mai sunt, o rămas copiii, nepoţii sau strănepoţii lor, care se ţin cu dinţii şi nu se lasă de putere... De-aia e greu de făcut reforme, că mai sunt şi-acuma generali şi colonei care au conştiinţa... sau ar trebui să aibă conştiinţa... încărcată cu câte crime-o’ făcut. Şi sunt bine mersi, cu pensii mari... Fragment din interviul realizat de ALIN MUREŞAN în 31.05.2007.

Alin Mureşan: „Eu n-aş acuza nici un deţinut” Istoricul Alin Mureşan, preşedintele Centrului de Studii în Istorie Contemporană, este autorul volumului „Piteşti – Cronica unei sinucideri asistate” (ediţia a II-a, Polirom, 2010), iniţiatorul şi coordonatorul proiectului www.fenomenulpiteşti. ro şi autorul scenariului pentru filmul „Demascarea” (2010, regia Nicolae Mărgineanu). Există suficiente documente şi mărturii despre acţiunea de la Piteşti? La capitolul mărturii începem să stăm ceva mai bine. Există un număr destul de mare de volume de memorialistică, dar şi din ce în ce mai multe interviuri luate supravieţuitorilor, în arhive private, dar şi în arhive publice sau în cărţi. Dar mult mai prost stau lucrurile atunci când vine vorba de documente. Pe de o parte pentru că Securitatea a înregistrat doar anumite documente, omiţându-le pe cele care o incriminau, pe de altă parte pentru că unele arhive nu sunt încă de găsit. Se poate spune care era scopul? În lipsa acestor documente, cred că se pot emite doar ipoteze argumentate. Părerea mea documentată este că, oricât de incredibil ar putea părea, scopul l-a constituit informaţiile pe care Securitatea a dorit să le obţină de la cei închişi. Acest lucru, coroborat cu dispreţul total pentru deţinuţi şi patologia unor ofiţeri şi deţinuţi, a condus la formele demente pe care le-a îmbrăcat acţiunea. Cine a elaborat metodele reeducării? Din păcate, nici pentru această problemă nu există surse documentare. Probabil că a fost o combinaţie între directivele administraţiei şi imaginaţia macabră a unora dintre agresori. Cert este că Securitatea a încurajat şi a ignorat torturile, atâta timp cât ele dădeau rezultate în cantitatea de informaţii scoase de la victime. Ce l-a determinat pe Eugen Ţurcanu să conducă o asemenea acţiune? El a fost extrem de furios din cauza arestării sale şi a căutat să se pună

la dispoziţia regimului, pentru a-şi facilita regimul din anii de închisoare. Se pare că ţinea foarte mult la familia pe care o avea în libertate – mai ales la fiica sa, dar un factor esenţial a fost şi faptul că, în ciuda unor legături din tinereţe cu legionarii, el era înregimentat în structurile comuniste şi avea vise de mărire. Astfel că, dacă a putut acţiona împotriva celor din cauza cărora căzuse în închisoare, fiind şi o persoană extrem de orgolioasă (fapt speculat de Securitate), a făcut-o cu foarte mult zel. Cât de grea este trasarea unei linii de demarcaţie între victime şi călăi în cazul deţinuţilor de la Piteşti? Cred că există două atitudini faţă de această problemă: fie admitem că linia de demarcaţie este (aproape) imposibil de tras, fie îi considerăm victime pe toţi deţinuţii. Nici unul dintre cei ajunşi în închisori nu şi-a dorit să participe la torturi sau să devină informator, doar că cei mai slabi sau mai orgolioşi au cedat presiunilor, şantajului, promisiunilor mincinoase ale regimului. Sigur, de partea cealaltă, îi avem pe cei care au rezistat violenţelor şi şantajului, iar aceştia sunt de admirat, dar eu n-aş acuza nici un deţinut pentru slăbiciunile pe care le-a manifestat sub presiune. În ceea ce mă priveşte, ei toţi au fost victime, iar călăii îi găsesc doar la Ministerul de Interne şi la Direcţiunea Generală a Penitenciarelor.

Cine sunt principalii responsabili pentru ce s-a întâmplat? Cred că sunt cei pe care i-am identificat în cercetările mele. Adică, pe o scară ierarhică, de sus în jos: Gheorghe Pintilie (şeful Securităţii), secondat de Alexandru Nicolschi, ministrul adjunct de Interne, Marin Jianu, respectiv coloneii Iosif Nemeş şi Tudor Sepeanu, cei doi şefi ai unei structuri înfiinţate expres pentru culegerea de informaţii de la deţinuţi. Mai există o serie de personaje implicate în această acţiune, dar ei sunt cei care au dat ordinele şi au coordonat tot ce s-a întâmplat în Piteşti, iar aceste lucruri sunt bine documentate. Este foarte posibil ca deasupra conducerii Securităţii române să existe responsabili sovietici, fie în persoana consilierilor, fie direct de la Moscova, dar, din păcate, nu avem probe pentru acest lucru. Nagy Géza, în timpul discuţiilor pe care le-am avut, se întreba de ce a avut loc aşa ceva tocmai în România şi tocmai la Piteşti. Puteţi să răspundeţi la această întrebare? Aceasta este o întrebare care ar trebui adresată celor care au gândit întreaga acţiune. Eu aş spune doar atât: nu avem nici un motiv să ne simţim complexaţi din acest motiv. Oriunde în lume s-ar fi aplicat sistemul, rezultatele ar fi fost aceleaşi. Există experimente celebre făcute în universităţi occidentale care au demonstrat că oamenii aplică voluntar metode de tortură asupra semenilor chiar şi în condiţii de libertate (experimentul Stanford, de exemplu), aşa că nu trebuie să ne mirăm că s-a ajuns aici în condiţiile înfiorătoare din penitenciarele comuniste. Pe de altă parte, România interbelică era extrem de refractară la comunism, iar Moscova ştia acest lucru, vizibil şi în cel de-al Doilea Război Mondial. Ne putem gândi că Piteştiul a fost o pedeapsă aplicată pentru poziţia noastră anticomunistă dintotdeauna. Interviu realizat de VALENTIN COVACIU

Game over absurd

Eugen Ţurcanu

În 1951 au avut loc mai multe evenimente care au dus la deconspirarea „experimentului”. Eșecul acţiunii la Târgu Ogna, împușcarea doctorului Ion Simionescu, numărul însemnat al celor decedaţi (între 40 și 70) și declaraţiile date de deţinutul Vintilă Vais, fost angajat al Ministerului de Interne, care, chemat pentru declaraţii suplimentare, a informat, despre cele petrecute, ofiţeri care nu erau în temă cu demascările. Ultimele bătăi au fost oprite în luna noiembrie 1951, la Gherla, iar regimul comunist a încercat să se disculpe implicând într-o serie de trei procese mai mulţi deţinuţi (participanţi sau nu la torturi) şi câţiva oficiali de rangul doi şi trei implicaţi în acţiune. Primul proces „Ţurcanu Eugen şi ceilalţi”, desfăşurat în septembrienoiembrie 1954, a reunit numai deţinuţi politici. Manipularea imaginată urmărea să impună ideea că întreaga acţiune a fost opera unui grup de deţinuţi politici, fără implicare din partea organelor statului. Condamnările au fost identice – la moarte. 16 din cei 22 de membri ai lotului au fost executaţi pe 17 decembrie 1954 în închisoarea Jilava. Un al 17-lea, executat în 1955, în timp ce alţi 5 au fost păstraţi în viaţă şi folosiţi ca martori într-un alt proces. Cinci au fost oficialii implicaţi în procesul din 1957: şeful Serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Tudor Sepeanu, directorul Închisorii Piteşti, Alexandru Dumitrescu, ofiţerii politici din Gherla, Gheorghe Sucigan şi Constantin Avădani, şi medicul închisorii, Viorel Bărbos. Condamnările pronunţate în acest proces au fost între 5 şi 8 ani. Cei condamnaţi au fost eliberaţi la scurtă vreme.

„Organizaţia Drohobeczki” și „informatorul de rea credinţă” Nagy Géza s-a născut la 13 decembrie 1929, în Murgești, judeţul Mureș, este preot reformat pensionar. A făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă compusă din 12 tineri maghiari din Cluj și din satul Viștea, denumită de comuniști „Organizaţia Drohobeczki”. La data arestării, 17 decembrie 1949, era student al Universităţii „Bolyai” din Cluj-Napoca. Condamnat iniţial la 7 ani de temniţă grea, pedeapsa i-a fost redusă la 3 ani, în urma recursului. A fost deţinut 3 luni la Securitatea din Cluj, apoi, 11 luni în arestul Tribunalului Cluj, 6 luni la Închisoarea Pitești și la Gherla, 1 an și 6 luni. După eliberare a avut, timp de un an, domiciliu obligatoriu; a făcut studii teologice, apoi a fost preot în localitatea Dumbrăvioara. Din anul 2000 locuiește în Târgu Mureș.

Ancheta și procesul La Securitate, sergentul Bárány Elemér – „noi îl știam Bărănescu”, spune Nagy Géza, îi dicta declaraţiile, „doar 70% a avut bază reală”. În actul de condamnare scrie că Nagy Géza își recunoaște învinuirile aduse. „Când judecătorul m-a întrebat de ce nu vreau să recunosc ceea ce am recunoscut deja sub semmătură, în faţa autorităţilor de urmărire,

Recursul câștigat, dar neanunţat Nagy Géza a fost condamnat la 7 ani de închisoare, însă a contestat decizia instanţei și a primit răspuns favorabil. Pedeapsa i-a fost redusă la 3 ani. Răspunsul instanţei s-a lăsat totuși așteptat... Nagy Géza „Era pe la începutul anului 1951 (la Pitești n.r.), când Dezméri Zsombor a fost chemat la secretariat. I-au comunicat că în urma contestaţiei, din cei 10 ani primiţi i-au redus doi. Pe mine, nu numai că nu m-au chemat, dar în toate evidenţele continuam să ﬁgurez cu cei 7 ani de pedeapsă. Când i-au ales și i-au transportat la Canal pe cei care aveau pedeapsa sub 5 ani, eu nu am fost inclus în acel transport. Deci, acţiunea de reeducare condusă de Ţurcanu – Dumitrescu avea o astfel de putere, încât putea nesocoti sau face dispărute sentinţele judecătorești”, povestește Nagy Géza. Faptul că cineva a reușit să obţină reducerea pedepsei pe cale juridică cu mai mult de jumătate, în condiţiile în care rezultatele obţinute cu el în procesul reeeducării nu erau satisfăcătoare, „era considerat de-a dreptul demoralizator pentru acţiunea de reeducare”, consideră Nagy Géza. „Am rămas deci cu ideea că contestaţia mea a fost respinsă. Dar de ce nu se comunică acest lucru?!”, se întreba acesta. Decizia de reducere a pedepsei la 3 ani a aﬂat-o abia la Gherla, după ce a depus o cerere. Era în arest de aproape 2 ani, ştiind că are o condamnare de 7.

ZOOM IN/ZOOM OUT

Drohobeczky Attila

Hájek Zoltán

i-am răspuns că am fost forţat”, precizează acesta, adăugând că învinuirile erau adevărate doar parţial. „Deoarece nu este adevărat că Dezméri Zsombor mi-ar fi zis numele şefului de organizaţie, Leitz György. Din contră, această organizaţie secretă era astfel construită încât un membru nu cunoştea decât alţi doi, unul superior şi unul pe care, eventual, el l-ar fi racolat. Nu era adevărat nici faptul că eu m-aş fi lăudat de faţă cu Dezméri că aş avea trei pistoale. În procesul verbal, redactat după percheziţie la domiciliul meu, stă scris că a fost găsit un pistol de 6.35 mm şi nişte piese inutilizabile de pistol ruginit. Fapt notat datorită avocatului meu cu care am reuşit să schimb câteva cuvinte cu 10 minute înainte de începerea procesului. De altfel, procurorul a prezentat un rechizitoriu fals, iar judecătorul nu o dată ne-a închis gura cu brutalitate”, explică Nagy Géza.

Organizaţia, înﬁinţată la iniţiativa Securităţii „Dar să nu uităm ce a fost cel mai important. Acţiunea şi organizaţia au fost o provocare din partea Securităţii. Leitz György, ca agent plătit, a acţionat la ordinul superiorilor săi şi a alcătuit în doi ani de zile o organizaţie al cărei dosar penal purta numele „Organizaţia Drohobeczki”. Azi deja ştim de ce a primit totuşi Leitz o pedeapsă atât de mare, 15 ani. Pentru că nu şi-a făcut datoria, aşa cum i-au cerut superiorii, mai mult de atât, de multe ori i-a indus grav în eroare. Azi suntem în posesia unor documente, care vorbesc despre această tragică zbatere a omului fără noroc, căzut în plasă”, aﬁrmă Nagy Géza.

Informaţii noi de la CNSAS Într-un document găsit de Nagy Géza la CNSAS, Leitz György este descris ca „un informator de reacredinţă”. „Leitz a spus că el este șeful organizaţiei. Felul în care a construit-o, prin regula că un membru mai știa doar de încă doi, a făcut ca în organizaţie să fim doar câţiva studenţi și câţiva ţărani din Viștea. Puteau să fie și câteva sute... Leitz a continuat să fie informator la Aiud, pe timpul detenţiei, și a fost eliberat după 5 ani. Nu știu dacă a fost graţiat sau dacă a mai avut încă un proces”, a adăugat fostul deţinut politic.

VALENTIN COVACIU

Pentru documente încercaţi la pagina 10

IHEUXDULH

OMUL&POVESTEA

â&#x20AC;&#x17E;Ă&#x17D;n asemenea mÄ&#x192;surÄ&#x192; erau transformaĹŁi torĹŁionarii, cÄ&#x192; erau oameni veseli Č&#x2122;i se considerau oameni cinstiĹŁi. Nu cred cÄ&#x192; este corect sÄ&#x192; vorbim despre oameni-roboĹŁi. Eu spun cÄ&#x192; ei au Č&#x2122;tiut ce fac, transformarea, din pÄ&#x192;cate, s-a ĂŽntĂ˘mplat. E un sistem care a reuČ&#x2122;it.â&#x20AC;?

Nagy GĂŠza: â&#x20AC;&#x17E;Fisuri grave apÄ&#x192;reau pe Nagy GĂŠza a fost transferat la Ă&#x17D;nchisoarea PiteČ&#x2122;ti la mijlocul lunii februarie, ĂŽn 1951. Ă&#x17D;n camera â&#x20AC;&#x17E;lagÄ&#x192;r 2â&#x20AC;?, unde a fost ĂŽncarcerat, cei care au ajuns odatÄ&#x192; cu el, au fost ĂŽntĂ˘mpinaĹŁi cu cordialitate. Timp de o lunÄ&#x192; Č&#x2122;i jumÄ&#x192;tate, locatarii mai vechi â&#x20AC;&#x201C; torturaĹŁi Č&#x2122;i reeducaĹŁi ĂŽn prealabil, au fost foarte prietenoČ&#x2122;i cu noii sosiĹŁi. Regimul a fost unul blĂ˘nd, deĹŁinuĹŁii proďŹ tĂ˘nd de bucÄ&#x192;ĹŁile de oase ori de alamÄ&#x192; din mĂ˘ncare... â&#x20AC;&#x17E;Se puteau realiza mici minuni de artÄ&#x192; decorativÄ&#x192;â&#x20AC;?, spune Nagy GĂŠza. Ă&#x17D;nsÄ&#x192;, dupÄ&#x192; aceste sÄ&#x192;ptÄ&#x192;mĂ˘ni relaxate, a urmat calvarul, torĹŁionarii folosindu-se de informaĹŁiile pe care le-au aďŹ&#x201A;at ĂŽmprietenindu-se cu ei. Ă&#x17D;n timpul conversaĹŁiilor pe care le-am avut, Nagy GĂŠza se ĂŽntreba cum de au reuČ&#x2122;it deĹŁinuĹŁii mai vechi, cei reeducaĹŁi, sÄ&#x192; joace atĂ˘t de bine acea farsÄ&#x192;. De ce aĹŁi intrat ĂŽn organizaĹŁia anticomunistÄ&#x192;? Nu am fost de acord cu naĹŁionalizarea Č&#x2122;colilor confesionale, apoi a urmat strÄ&#x192;mutarea moČ&#x2122;ierilorâ&#x20AC;Ś Minciunile, ipocrizia, Č&#x2122;i pe urmÄ&#x192;, zvonul care s-a ĂŽntins ĂŽn acea vreme cÄ&#x192; vin americanii, o naivitate, Č&#x2122;i urmeazÄ&#x192; Al III-lea RÄ&#x192;zboi Mondial Č&#x2122;i cÄ&#x192; trebuie sÄ&#x192; ďŹ m pregÄ&#x192;tiĹŁi pentru asta. Am vÄ&#x192;zut de la ĂŽnceput cÄ&#x192; regimul se baza pe minciunÄ&#x192;. Cu toate cÄ&#x192; se vorbea despre libertate, au impus o cenzurÄ&#x192; foarte severÄ&#x192;, iar ruČ&#x2122;ii, cei care ne-au ocupat, erau numiĹŁi eliberatorii ĹŁÄ&#x192;rii. Cum aĹŁi fost arestat? Eram student ĂŽn Cluj. Ă&#x17D;n 17 decembrie 1949, decanul m-a scos de la orÄ&#x192; Ĺ&#x;i la decanat am fost arestat de doi civili. M-au ameninĹŁat, ConducÄ&#x192;torii acĹŁiunii de demascare ĂŽn camera â&#x20AC;&#x17E;lagÄ&#x192;r 2â&#x20AC;?, unde a fost ĂŽncarcerat Nagy GĂŠza, timp de Č&#x2122;ase luni, ĂŽn 1951, la PiteČ&#x2122;ti, au fost Jubereanu Č&#x2122;i StÄ&#x192;nescu (foto dreapta), primul ďŹ ind responsabil cu demascarea externÄ&#x192;, al doilea cu cea internÄ&#x192;, ĂŽnsÄ&#x192; liderul era Jubereanu. Jubereanu a fost condamnat la moarte, iar StÄ&#x192;nescu s-a cÄ&#x192;lugÄ&#x192;rit dupÄ&#x192; 1989. Printre deĹŁinuĹŁii din â&#x20AC;&#x17E;lagÄ&#x192;r 2â&#x20AC;? care au fost supuČ&#x2122;i la torturi foarte crunte au fost Constantin Rodas (foto stĂ˘nga), Aurel Suciu Č&#x2122;i Liciniu Blaga, nepotul lui Lucian Blaga.

Constantin Jubereanu â&#x20AC;&#x17E;Ă&#x17D;n ceea ce el s-a dovedit a ďŹ un maestru, a fost lovitura la plex. Ă&#x17D;Č&#x2122;i direcĹŁiona pumnul

(5$

arÄ&#x192;tĂ˘ndu-mi pistoalele, cÄ&#x192;, dacÄ&#x192; ĂŽncerc sÄ&#x192; evadez, mÄ&#x192; ĂŽmpuĹ&#x;cÄ&#x192;. Cum arÄ&#x192;tau celulele? Ce ĂŽmi puteĹŁi spune despre camera 4 spital? CĂ˘t timp am fost deĹŁinut la PiteĹ&#x;ti, am fost ĂŽn acelaĹ&#x;i loc, ĂŽn camera numitÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;lagÄ&#x192;r 2â&#x20AC;?, la parter. Despre celelalte camere, celule, nu Ĺ&#x;tiu nimic. AceastÄ&#x192; camerÄ&#x192; era una spaĹŁioasÄ&#x192;, confortabilÄ&#x192;, cu douÄ&#x192; geamuri mari, luminoasÄ&#x192;, permiĹŁĂ˘nd un spaĹŁiu destul de generos pentru miĹ&#x;care. Avea paturi supraetajate, cu saltele umplute cu paie, cu pÄ&#x192;turi, ĂŽĹŁi dÄ&#x192;dea impresia cÄ&#x192; eĹ&#x;ti ĂŽntr-un dormitor de cÄ&#x192;min, nicidecum la ĂŽnchisoare. Nu pot spune prea multe despre camera denumitÄ&#x192; â&#x20AC;&#x17E;4 spitalâ&#x20AC;?. Ĺ&#x17E;tiu cÄ&#x192; era o salÄ&#x192; mare la etaj, unde pe lĂ˘ngÄ&#x192; paturile comode erau mese, scaune Ĺ&#x;i ceva mobilier. Aici avea sediul echipa de bazÄ&#x192; a procedurii de reeducare, aĹ&#x; zice cÄ&#x192; aici era cartierul general al lui Ĺ˘urcanu & Company. O datÄ&#x192; sau de douÄ&#x192; ori am fost ĂŽnsoĹŁiĹŁi pĂ˘nÄ&#x192; la aceastÄ&#x192; camerÄ&#x192;, ca sÄ&#x192; scriem cu stiloul pe hĂ˘rtie declaraĹŁiile pe care au reuĹ&#x;it sÄ&#x192; ni le smulgÄ&#x192;, dupÄ&#x192; ce am trecut prin procedura de autodemascare. GazetÄ&#x192; de perete n-am vÄ&#x192;zut acolo. CÄ&#x192;rĹŁi au fost pe rafturi Ĺ&#x;i, probabil, Ĺ&#x;i ĂŽn dulapuri. VÄ&#x192; dÄ&#x192;deaĹŁi seama ce se petrece? Eu am cunoscut situaĹŁia abia din primÄ&#x192;vara lui 1951, cĂ˘nd era rodat deja motorul bine angrenat al aĹ&#x;a-zisei acĹŁiuni de reeducare. Dar ce se ĂŽntĂ˘mpla de fapt, care ne va ďŹ soarta, nu aveam de unde sÄ&#x192; Ĺ&#x;tim! Pot menĹŁiona cu cea

mai mare convingere cÄ&#x192; gardienii trebuiau sÄ&#x192; se delimiteze de tot ce se ĂŽntĂ˘mpla. Mai mult, cÄ&#x192;lÄ&#x192;ii de reeducare Ĺ&#x;i ajutoarele lor ĂŽĹ&#x;i fÄ&#x192;ceau treaba ĂŽn aĹ&#x;a fel ĂŽncĂ˘t ceea ce fÄ&#x192;ceau sÄ&#x192; ďŹ e mascat ĂŽn totalitate, iar gardienii sÄ&#x192; nu audÄ&#x192;, sÄ&#x192; nu vadÄ&#x192; nimic. CÄ&#x192; ei bÄ&#x192;nuiau sau Ĺ&#x;tiau foarte bine ce se ĂŽntĂ˘mpla acolo, asta-i altÄ&#x192; problemÄ&#x192;. Dar erau obligaĹŁi prin ordin sÄ&#x192; tacÄ&#x192;. Care erau mecanismele reeducÄ&#x192;rii? DacÄ&#x192; ar ďŹ sÄ&#x192; pun pe puncte modalitÄ&#x192;ĹŁile prin care ĂŽn â&#x20AC;&#x17E;laboratorul omului nouâ&#x20AC;? au reuČ&#x2122;it sÄ&#x192; obĹŁinÄ&#x192; schimbarea concepĹŁiei Č&#x2122;i personalitÄ&#x192;ĹŁii celelalte lovituri date cu cĂ˘ĹŁiva centimetri alÄ&#x192;turi. O laturÄ&#x192; puternicÄ&#x192; a acestui om a fost diversitatea. Eu am avut parte din toate acestea. A doua zi aveam sĂ˘nge ĂŽn scaun.â&#x20AC;?

Tudor StÄ&#x192;nescu

foarte precis. DupÄ&#x192; prima loviturÄ&#x192; de forĹŁÄ&#x192; medie, cea de a doua era mult mai tare Č&#x2122;i era ĂŽnsoĹŁitÄ&#x192; de ordinul: â&#x20AC;&#x17E;Ă&#x17D;nchide ochii!â&#x20AC;? Nu vedeai nimic, simĹŁeai doar spasmul care ĂŽĹŁi strĂ˘ngea tot trupul. Apoi se auzea din nou: â&#x20AC;&#x17E;AtenĹŁie, drepĹŁi! Ochii ĂŽnchiČ&#x2122;i!â&#x20AC;? - Č&#x2122;i urmau

â&#x20AC;&#x17E;Era de constituĹŁie scundÄ&#x192;, rotofeie, aproape copilÄ&#x192;reascÄ&#x192; â&#x20AC;&#x201C; se caracteriza printr-o bestialitate inimaginabilÄ&#x192;. Cu mĂ˘inile sale mici, aproape feminine, era ĂŽn stare sÄ&#x192; tragÄ&#x192; palme, cu o vitezÄ&#x192; atĂ˘t de mare, ĂŽncĂ˘t victima nu reuČ&#x2122;ea sÄ&#x192; numere decĂ˘t douÄ&#x192; dintre ele, iar efectul lor era mai mare decĂ˘t dublu. EsenĹŁa metodelor sale alese era imprevizibilul. MĂ˘nuia cu un deosebit talent biciul ud de cĂ˘nepÄ&#x192;. Dintre â&#x20AC;&#x17E;reeducatoriâ&#x20AC;?, el singur era de un sadism bolnÄ&#x192;vicios.â&#x20AC;?

OMUL&POVESTEA

„Aﬁrm cu toată convingerea că de la Piteşti nu au ieşit nici viteji, nici eroi, decât victime.”

Salvat de lichidarea acţiunii

trupul şi sufletul tău...” noastre, pe primul loc aș pune izolarea totală. Prin aceasta, supus presiunii și spălării de creier, te făceau să crezi că schimbarea ce se petrece înăuntru are loc și în afara închisorii. Pe locul doi ar fi: în izolare, gândirea se deformează. Reeducarea mai avea și un al treilea resort. Se spunea: poţi avea oricât de multă pedeapsă, exclusiv de tine depinde cât vei ispăși din ea. Aş mai adăuga că în acel laborator demonic nu prea s-a vorbit despre reeducare. Accentul era pe demascare. Cea mai bună pildă: că să revopseşti un perete uzat îţi ia poate o jumătate de oră. Dar să-l cureţi de vopsea îţi ia 4-5 ore. ”Banditul” nu poate fi reeducat. Trebuie „răzuit” din eul său orice jeg, dar în aşa fel încât să ajungă să-i fie scârbă de el însuşi, vechiul anturaj, ideile şi trecutul său. Cum vă explicaţi, atunci, momentele în care un camarad ceda și devenea torţionar, întorcându-se împotriva foștilor colegi de suferinţă? E greu să răspund cu exactitate la această întrebare pentru că în toată acţiunea asta am suferit o schingiuire colectivă. Unii întradevăr erau scoşi din echipă şi erau chinuiţi și umiliţi în mod deosebit. Scăderea rezistenţei, „supunerea” ne-a creat un fel de consternare, dar în asta era mai multă spaimă, ce creştea zdrobirea trupului şi a sufletului nostru. De altfel, în iadul acela te simţeai de parcă te-ai fi luptat doar ca să-ţi salvezi propria ta viaţă

După eliberare „La 17 decembrie 1952 mi-a expirat pedeapsa. Știam că peste pedeapsă urmează o detenţie administrativă, care nu puteai să anticipezi cât durează. Un lucru îngrozitor, degeaba ai împlinit pedeapsa. Am avut mare noroc că am stat doar 3 luni în plus. Am fost puși în libertate seara, zăpada era topită. Eu aveam haine pentru că fusesem arestat iarna, dar mi-l amintesc pe Cobiliţă Gheorghe care avea o cămașă și o haină, dar nu avea încălţăminte. A mers până la gară cu papuci făcuţi din pătură prin zăpadă topită. Pe la ora 20.00 am avut

de pe un vapor în derivă. Acolo, „rezistenţa eroică” îşi schimbase sensul. Fisuri grave apăreau pe trupul şi sufletul tău, urmate de anihilarea totală a personalităţii. Ce era cel mai greu de suportat? Cu tălpile şi palmele umflate, cu faţa plină de pete vineţii, ca o ruină omenească, te simţeai nimicit, iar Jubereanu sau Stănescu te anunţau că, prin ce ai trecut până acum, nu a fost decât încălzirea şi, de nu-ţi goleşti tolba şi nu te demaşti, „te băgăm şi pe tine în viteză” (asta era vorba lui Jubereanu). „Ar fi bine să-ţi aduni minţile şi să recunoşti frumos totul!” Bineînţeles că nu au fost niciodată mulţumiţi de declaraţii. Exista vreo șansă de a scăpa? Din iadul de la Piteşti nu puteai scăpa decât într-un coşciug de lemn nerindeluit. Afirm cu toată convingerea că de la Piteşti nu au ieşit nici viteji, nici eroi, decât victime. Categoria etică a responsabilităţii individuale nu poate fi exclusă din schemă. Pentru că în satanica transformare a chinuitului în chinuitor existau totuşi trepte. Mă gândesc aici la călăii care au ajuns conducători, deci la şefii comitetelor. În grupa noastră, Constantin Jubereanu, Tudor Stănescu şi Ieronim Comşa pot fi enumeraţi printre ei. Apoi de aici în jos, pe o scală aproape până la zero, dar conceptul de martor inocent în Penitenciarul Piteşti nu există.

tren. Am ajuns acasă împreună cu un alt fecior din Viștea. Când am bătut la geam, a deschis mama. S-au bucurat. Am fost tăcut, trist, eram într-o stare de depresie. Nu am scos o vorbă și nici ei nu m-au întrebat nimic. Eram un om distrus corporal și psihic. Au trecut zilele. Peste 10 zile, două săptămâni, am revenit la normal. Atunci am discutat cu părinţii și m-au sfătuit să mă înscriu la teologie. Le-am spus că m-am gândit și eu, dar nu mă consideram apt pentru această muncă, mi se părea prea importantă, pentru cât puteam face eu. Dar am dat la teologie ca un sacriﬁciu, ca o jertfă, pentru că am

La Gherla, unde a fost transferat în acelaşi lot cu Eugen Ţurcanu şi unde a fost continuată acţiunea violentă. Hájek Zoltán, membru în aceeaşi organizaţie, i-a căzut victimă. Nagy Géza a scăpat aproape miraculos. "În camera 104 aşteptam mai mulţi să vină ce-o veni! Săptămânile treceau în febra irezistibilei tensiuni şi a pregătirii pentru moarte. Apoi a venit marea schimbare: faimoasa organizaţie care se ocupa în întreaga închisoare de acţiunea de demascare şi reeducare a fost desﬁinţată". În ce an aţi fost eliberat? Și cum aţi reușit să vă reintegraţi în societate și să vă reluaţi viaţa? Am fost eliberat în 13 februarie 1953. Dar atunci deja ştiam, şi asta e important, că acţiunea de reeducare a fost sistată deja de aproape de un an. Simţeam deja ceva vindecare, dar bucuria eliberării era amestecată cu teama, mă chinuia o depresivitate nihilistică, dar, har Domnului, de astea am scăpat repede. M-am regenerat, însă nu de tot. Cei care au trecut prin iadul de la Piteşti, au dus cu ei până la moarte răni nevindecabile, urme de neşters în trupul şi organele lor. Graţie lui Dumnezeu, care m-a eliberat şi m-a pus în slujbă. Pentru că înscrierea mea la teologie şi acceptarea slujbei de preot se datorează recunoştinţei mele faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţii mei. La un an după eliberarea mea am aﬂat cât de josnic a procedat puterea în cazul fenomenului Piteşti şi cum încerca să manipuleze opinia publică, din fericire, fără succes. Dumnezeu să-i ajute pe toţi cei care studiază fără părtinire, OBIECTIV, acel fenomen socialistoric. A consemnat VALENTIN COVACIU

supravieţuit. Ca recunoștinţă. Nu pot să spun că oamenii s-au ferit de mine după ce m-am întors. Părinţii lui Inocenţiu Glodeanu au venit la mine peste 2 zile. Eu le-am povestit că am stat împreună la Cluj. La Pitești nu m-am întâlnit cu el, dar nici ce s-a întâmplat acolo nu le-am putut spune. A venit și un unchi de la Satu Mare să mă vadă. Au venit și părinţii lui Hájek Zoltán (a făcut parte din organizaţie, a murit la Gherla). Ei mi-au povestit cum i-au găsit cadavrul și cum l-au înmormântat. Au vrut să știe mai mult de la mine, dar cum să-i spui unei mame că ﬁul ei a murit din cauza torturii”.

LDQXDULH

La demascare de sub pat „Odată s-a ordonat o acţiune generală de ștergere a prafului...”, povestește Nagy Géza, în cartea sa. Printre cele șase persoane numite să șteargă praful de sub paturi era și el. În timp ce făceau curat, un alt deţinut dintre cei șase din „echipa de curăţenie” îi șoptește: „Nu mărturisi și nu declara nimic”. După ștergerea prafului, deţinuţii au fost aliniaţi și Jubereanu i-a întrebat dacă are cineva ceva de raportat. Au urmat câteva minute de pauză, apoi... „unul dintre noi raportează: „În timpul curăţeniei de sub pat, Boariu (pseudonim) m-a somat să refuz orice fel de colaborare cu conducătorii camerei”, relatează Nagy Géza, care explică, în continuare, că astfel doi dintre cei șase s-au dovedit buni, pe placul reeducatorilor, în speţă al lui Jubereanu. „Provocatorul și-a făcut treaba, cel provocat s-a dovedit bun”. Următorii, cu excepţia provocatorilor, erau pierduţi, deși imediat a mai ieșit la raport un deţinut, care a urmat întocmai exemplul celui „bun”. Răspunsul lui Jubereanu a constat întâi într-o „imensă palmă”, urmată de motivaţie, spunându-i că nu a fost sincer și că a ieșit la raport doar pentru că și-a dat seama ce se întâmplă, „te-ai gândit că ar fi bine să procedezi la fel, numai că ai întârziat!” Urmarea: „întro clipă l-au doborât la pământ și cu biciul ud a primit vreo 20-25 de lovituri la tălpi.” Rămăsese Nagy Géza. „În ce mă privește a fost inutil să se mai pună întrebarea, fiindcă totul era identic. Nici provocatorul nu mai trebuia să spună nimic. „Te-ai împotmolit total în banditism!” (I s-a spus.) M-au bătut mai tare decât pe celălalt. Tălpile îmi ardeau ca focul și începeau să mi se umfle, așa cum se întâmpla de obicei.”

(5$

Document găsit de Nagy Géza la CNSAS în dosarul procesului în care a fost inculpat. Documentul a fost trimis de Direcţiunea Regională de Securitate Cluj către Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului București.

Nagy Géza a descriss în acă ai cartea „Dacă eţuit, supravieţuit, taci!” (Ha túlélted, hallgass), tă în apărută la 2004 Editura Poliss din j-NaCluj-Napoca, infernul prin care Penitenciarul a trecutt la Pe nitenciarul Pitești. O parte din textul textul volumului a fost traomână. dus de Feczkó Zoltán în limba română.

Sentinţa prin care Tribunalul Militar Cluj îl condamnă pe Nagy Géza la „7 (şapte) ani (temniţă grea), 5 (cinci) ani degradare civică și conﬁscarea averii, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale”.

Dacă ai supravieţuit, TACI!

Proces verbal de constatare a morţii şi de inventariere a averii. Întocmit de autorităţi pe numele lui Lăluţ Remus.

GHIŞEU DOCUMENTE

Scenariul organizării G.A.C.-urilor Organizarea gospodăriilor agricole colective a început la presiunea Moscovei. La şedinţa din 1948 a Kominformului, organizaţie a ţărilor comuniste, s-a adoptat rezoluţia prin care ţările est-europene comuniste s-au angajat să înceapă colectivizarea. Gospodăria Agricolă Colectivă (G.A.C.) era o organizaţie (exploataţie) economică agricolă, constituită după model sovietic, în care mijloacele de producţie (terenul şi uneltele agricole) erau în proprietate comună, iar cultivarea pământului se realiza printr-o muncă comună. Teoretic, gospodăria era independentă, dar în realitate executa planul de producţie primit de la stat și o mare parte din producţie era luată de stat. Fiecărei gospodării care intra în G.A.C. i se lăsa în folosinţă un mic lot de pământ de 20-30 ari, pentru nevoile familiei. Mai rămânea în proprietatea ţăranilor inventarul agricol mărunt, câteva animale de producţie şi un număr nelimitat de păsări şi iepuri de casă. Gospodăria colectivă se putea organiza, așadar, numai prin luarea pământului, animalelor şi a uneltelor agricole de la ţărani şi prin obligarea lor de a deveni angajaţi ai gospodăriei colective. Din acest motiv, colectivizarea a provocat o rezistenţă puternică a ţărănimii, care a culminat cu mişcări în masă, revolte – înăbuşite cu forţa.

Organizarea gospodăriilor colective a avut următorul scenariu: 1. Desfăşurarea unui sondaj, prin

Planul de cultură: în anul 1948 autorităţile comuniste au introdus planul de cultură. Pentru ﬁecare gospodar se stabilea, din ce produs agricol ce cantitate trebuie să producă. Măsura era necesară deoarece comuniştii doreau o planiﬁcare a producţiei agricole. Planul de cultură era completat de autorităţile locale şi înmânat spre executare agricultorului respectiv.

care s-au identificat satele, unde s-ar fi putut organiza mai uşor G.A.C.-uri. 2. Adunarea datelor demografice şi sociale: suprafaţa satului pe categorii sociale, numărul familiilor pe pături sociale, trăsăturile specifice ale satului. 3. Înfiinţarea unui „comitet de iniţiativă”, care trebuia să organizeze gospodăriile colective. S-au

cooptat localnici, dar colectivizarea era condusă de un organizator de partid care coordona activişti de partid. Prin diferite metode, ei au încercat convingerea/şantajarea/presarea oamenilor pentru a semna cererea de înscriere în gospodăria colectivă. 4. Asigurarea condiţiilor economice: pământ arabil suﬁcient,

casă, grajd. Sediul gospodăriei – de regulă – era ﬁxat în casa unui agricultor înstărit (categorisit „chiabur”), care era terorizat sau alungat din sat. 5. Întocmirea cererii pentru aprobarea inaugurării G.A.C.-ului, trimisă la forurile superioare (Sfatul Popular Raional sau CC). După aprobare, inaugurarea era făcută într-un cadru festiv. 6. Comasarea pământurilor membrilor gospodăriei. Pentru aceasta era nevoie ca cei din afara gospodăriei să semneze procesele verbale de schimbare a pămănturilor. Aceștia se opuneau deoarece terenul gospodăriei colective era ﬁxat pe terenul cel mai fertil al hotarului, pământul membrilor comasându-se aici. Cei care aveau pământul pe suprafaţa aleasă de G.A.C., primeau un teren de aceeaşi întindere, dar, de obicei, la o distanţă mai mare şi de o calitate inferioară. De cele mai multe ori, procesele verbale erau semnate doar sub presiunea ameninţărilor. 7. Adunarea inventarului agricol viu (animale de tracţiune) şi mort (căruţe, hamuri, unelte agricole) de la membrii gospodăriei. Această activitate era foarte nepopulară, pentru că oamenii, forţaţi să se înscrie, erau ataşaţi de vitele, caii, căruţa lor. Fără ele ajungeau la discreţia totală a autorităţilor comuniste. Se adunau şi seminţele pentru anul viitor şi furajele necesare animalelor. 8. Organizarea brigăzilor de muncă, cărora le era repartizat terenul. Se întocmea şi un plan de producţie. LÁSZLÓ MÁRTON

Ploile Amare (roman, 2011) Alexandru Vlad

Feţele tăcerii (roman, 1974) Augustin Buzura

Din cauza inundaţiilor din 1970, un sat colectivizat rămâne izolat timp de mai multe luni, iar aminitirile sătenilor reconstituie dramele începutului procesului de colectivizare, când uciderea accidentală a unui activist, a dezlănţuit teroarea în sat, ucigașul ajungând președintele colectivului... „Viaţa are enigme – îşi zice Pompiliu(un profesor tânăr) la ﬁnal, după un proces de maturizare accelerat în zilele acelea de ploi „amare”, după iniţierea erotică şi iniţierea deopotrivă în crimele şi abuzurile comuniste din anii ’50 şi după iniţierea pur şi simplu în viaţă, în cunoaşterea oamenilor”, Adina Diniţoiu, Observator Cultural.

„La primul nivel de lectură, „Feţele tăcerii“ constă în confruntarea a două mărturii despre colectivizarea silnică a unui sat, făcută sub ameninţarea puștii, la începutul anilor 1950. Una dintre mărturii aparţine fostului activist care a condus operaţiunea, cealaltă unei foste victime, ﬁul celui mai înstărit ţăran, care stătuse ani de-a rândul ascuns într-o hrubă pentru a scapa de arestare și pușcărie”, Mircea Iorgulescu, revista Cultura.

IHEUXDULH

COMUNISM.RO.MS

Caricatură: ”Între chiaburi: - I-ai văzut? Deşi sunt de naţionalităţi deosebite, au trecut peste ”sfânta” duşmănie, pe care noi am aţâţat-o atâta, şi s-au înţeles!” – de A. Lucaci. (1950) – Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota: 4/1950

Gospodari înstăriţi, categorisiţi „chiaburi”, împușcaţi în judeţul Mureș: Sántha József - Împușcat în localitatea Vădaș, în 7 august 1949. Pentru că populaţia din plasa Sângeorgiu de Pădure s-a împotrivit treieratului la arii, s-a luat decizia de a împuşca un gospodar înstărit, inﬂuent, pentru a înfricoşa oamenii. Kacsó István - Executat în Miercurea-Niraj, în 9 august 1949. Împuşcat la marginea pămăntului său, cu pretextul că a încercat să fugă de sub escortă, fapt ridicol în cazul bătrănului de 68 de ani, care îşi folosea greu piciorul din cauza unei boli.

Kiss István - Împușcat în 20-21 iunie 1950, la Vadu, pentru terenurile sale și pentru a înfricoșa oamenii care nu intrau în gospodăria colectivă.

Alexandru Grindean - Ucis în Silivașu de Câmpie, la 21/22 iunie 1950. Fost primar al satului, era acuzat că a instigat populaţia împotriva înscrierii în G.A.C. și că a încercat să boicoteze treieratul pe arii.

Viorel Bihoreanu - În 2 august 1950, omorât în localitatea Papiu Ilarian, pentru „înfrângerea rezistenţei contra colectivizării”. În `49, arestat o lună pentru neplata cotei, apoi arestat din nou în 5 iulie 1950, având condamnare pentru sabotaj economic.

Lăluţ Remus - Executat în 2/3 august 1950, în Orosia. Învinovăţit că instiga populaţia să nu se înscrie în G.A.C. și că şi-a vândut tractorul sau batoza, care era pogramată să treiere la arii. Remus Brustur - Împușcat în Lechinţa de Mureș pentru„înfrângerea rezistenţei contra colectivizării”, în 11 august 1950.

Nagy László - În 12 iulie 1950 a fost executat pe lângă drumul Curteni-Sântana de Mureş, pentru a înfricoşa populaţia care nu vroia să se înscrie în G.A.C.

(5$

Treieratul pe arie în localitatea Voivodeni

Metodele colectivizării: de la stimulare la împușcare Metodele colectivizării pot ﬁ împărţite în trei grupe: metode de stimulare, cele administrative şi cele de violenţă ﬁzică şi psihică.

Metode de stimulare 1. Împărţirea de pămănt. Agricultorii fără pământ, până atunci zilieri sau slugi, care au intrat în gospodăria colectivă, primeau o jumătate de hectar de pământ. Era un impuls destul de important, de obicei, aceștia erau primii înscrişi fără presiune. 2. Reducerea impozitului agricol şi a cotei obligatorii. Odată înscrişi în gospodăria colectivă, aceste sarcini erau preluate de către gospodărie şi erau reduse faţă de gospodarii individuali.

Metode administrativ-juridice 1. Ameninţarea cu concedierea 2. Constrângerea pentru convingerea rudelor. Salariaţii, care aveau rude în localităţile în curs de colectivizare, erau trimişi pentru a-şi convinge rudele să intre în gospodăria colectivă. În unele perioade erau trimişi în concediu fără plată până aduceau semnăturile de adeziune ale părinţilor. 3. Comasarea pământurilor. De regulă, terenul gospodăriei colective era comasat şi măsurat într-un singur corp din terenul de cea mai bună calitate al satului. Prin urmare, mulţi săteni care aveau terenul în acel lot se înscriau, pentru că altfel ar fi primit în schimb teren mai slab, aflat la o distanţă mare. 4. Ameninţarea cu evacuarea forţată. A fost utilizată în Cuieşd, dar mai ales în Batoş, unde majoritatea locuitorilor erau colonişti, mutaţi în casele rămase de la saşii care au părăsit comuna în 1944. 5. Procese în justiţie. Sub diferite pretexte, gospodarii care se opuneau erau citaţi în faţa tribunalelor şi ameninţaţi cu pedepse care variau de la cele financiare până la închisoare.

Metode de violenţă fizică şi psihică 1. Execuţie. Dintre metodele violente, cel mai mare efect l-au avut executările. 2. Maltratarea fizică. În localităţile unde oamenii se opuneau colectivizării, câţiva gospodari erau duşi la sediul Miliţiei sau Securităţii, unde erau bătuţi sau erau asmuţiţi câini asupra lor. Astfel erau forţaţi să semneze adeziunea. După semnare, erau lăsaţi acasă şi, în unele cazuri, chiar îndemnaţi să povestească ce li s-a întâmplat, în ideea de a-i înfricoşa pe oameni. 3. Constrângere de către organele Miliţiei. Unii erau ameninţaţi cu arma şi duşi la sediul Miliţiei sau la primăria locală, pentru a semna actul de adeziune. 4. Muncă silnică. Legislaţia prevedea prestarea de către fiecare familie a satului a unor munci în folosul comunităţii, așa că organele locale au prescris munci împovărătoare pentru familiile care se opuneau colectivizării. De exemplu, căratul de pietre de pe distanţe mari, munci nerealizabile în termenul stabilit. 5. Închidere/încarcerare. În unele localităţi, cei care se opuneau colectivizării au fost închişi ori în sediul Miliţiei ori în sediul Comitetului Provizoriu, de exemplu la Păsăreni. 6. Ţinerea ca ostatici a unor membri din familie. În timpul colectivizării din localitatea Crăieşti, la sediul Comitetului Provizoriu era ţinută ca ostatică soţia preşedintelui Frontului Plugarilor, cu scopul de a-l obliga pe soţ să vină la sediu să semneze actul de intrare în gospodărie. 7. „Convingere” prin discuţii. Teoretic, după lămurirea agricultorilor prin discuţii individuale, ei, de bunăvoie, trebuiau să se înscrie în gospodărie. Dar, practic, activiștii de partid veneau seara la gospodarii obosiţi după o zi de muncă şi stăteau până târziu şi... în ziua următoare reveneau şi în următoarea la fel, pînă, ce gospodarul obosit şi săturat semna adeziunea. LÁSZLÓ MÁRTON

COMUNISM.MS

Colectivizarea în Iernut. Revolta femeilor din septembrie 1950 Între cele două războaie mondiale, aici a funcţionat o şcoală de agricultură a Bisericii Romano-Catolice. Tot în această perioadă, 17 localnici au muncit în Statele Unite şi reîntorşi acasă au devenit cei mai înstăriţi gospodari ai localităţii. Cu organizarea gospodăriei colective din această localitate a fost însărcinată Elisabeta Cătană, secretarul adjunct al Comitetului de Partid al judeţului Tîrnava Mică. De executarea organizării răspundea Jacob Viliam, secretarul de partid al plasei Iernut, împreună cu secretarul Comitetului Provizoriu.

Dacă „munca de lămurire” nu ajunge... Organizarea a început cu aşa-numita „muncă de lămurire”, convingerea prin discuţii, dar după câteva săptămâni s-au înscris în colectiv doar 30-40 de familii. Ca urmare, s-au utilizat alte metode: s-a trecut la amendarea meşteşugarilor locali, iar funcţionarii erau ameninţaţi cu disponibilizarea. Astfel s-a reuşit înscrierea a încă 40-50 de persoane, dar aceștia deţineau puţine terenuri agricole. Alţi localnici au fost ameninţaţi cu trimiterea „ori la Mureş ori la Canalul Dunăre”. Familiile care se împotriveau intrării în G.A.C. erau trimise de secretarul Comitetului Provizoriu la aşa-numitele „munci în folosul obştii” (de ex. cărat de piatră). La asemenea munci nu au fost trimiși doar bărbaţi, dar şi femei şi copii. Cei care nici prin această metodă nu puteau ﬁ convinşi, au fost chemaţi de mai multe ori la sediul Comitetului Provizoriu, unde erau înjuraţi şi ameninţaţi, astfel mulţi s-au încris aici.

„Chiaburii”, folosiţi să atragă ţărani, apoi daţi afară Cu aceste metode, în decurs de două săptămâni s-au înscris în gospodăria colectivă circa 290 de familii. Dar organizatorii de partid şi-au dat seama că cei înscrişi nu posedă destul pământ arabil pentru ca G.A.C.-urile să fie rentabile, s-au înscris mai ales agricultori fără pământ sau cu pământ puţin. S-a încercat înscrierea celor mai înstăriţi gospodari, „chiaburii”. 15 dintre aceştia au fost scoşi de pe lista chiaburilor şi înscrişi în G.A.C., fiind priviţi ca exemplu în localitate, cu influenţă, după gestul lor, numărul celor înscrişi s-a triplat în trei zile. La inaugurarea oficială din 23 august 1950

La S.M.T. Băileşti, regiunea Craiova, o femeie pe un tractor trăgând discuitoare.(1952) – Sursa foto: Fototeca online a comunismului românesc, cota: 6/1952 a gospodăriei, aceşti oameni au fost daţi afară din G.A.C., dar pămăturile lor au rămas ale gospodăriei, pentru că, la „sfatul” preşedintelui Comitetului Provizoriu, ei şi-au „donat” pământurile statului. Cu ocazia comasării au fost luate şi pământurile unor gospodari care nu s-au înscris în G.A.C.

Revolta femeilor Nu la mult timp după inaugurare, în septembrie 1950, cei înscrişi cu forţa în G.A.C. nu s-au prezentat la muncă, iar din această cauză s-au înregistrat daune considerabile, opt vagoane, la recoltarea cerealelor. Iar la 13 (după alte surse la 17) septembrie au început demonstraţii împotriva G.A.C. Au existat cazuri când aproximativ 100 de femei au manifestat, cerând retrocedarea pământurilor. Pentru oprirea şi controlarea manifestanţilor s-a solicitat ajutorul Miliţiei. G.A.C. a ajuns în pragul dezmembrării și, la 22 septembrie, magazionerul a început împărţirea cerealelor gospodăriei localnicilor. La auzul evenimentelor din Iernut, femeile din Şeulia de Mureş au început demonstraţii împotriva colectivizării, motiv pentru care s-a anulat inaugurarea gospodăriei colective din localitate. Evenimentele petrecute în cele două loca-

lităţi amintite au ajuns şi la cunoştinţa locuitorilor din Cucerdea. Pe 16 septembrie, trei femei din sat au plecat la Șeulia de Mureş pentru a se interesa de evenimentele petrecute, iar la întoarcere i-au aţâţat pe localnici împotriva G.A.C.-ului, care deja exista în sat. Ca urmare mulţi colectivişti nu s-au mai dus la muncă, iar când au venit tractoarele să are terenul comasat al gospodăriei, s-au adunat circa 80 de oameni şi au oprit tractoarele: unii s-au culcat în faţa tractorului. O persoană a strigat „Trăiască Maniu!”, când s-a aruncat în faţa tractorului. Miliţianul care a intervenit a fost lovit. Pe 20 septembrie, în târgul săptămânal, localnicii din Chinciuş au aﬂat despre acţiunea anticolectivistă al celor de la Cucerdea. După ce s-au întors în localitate şi s-a răspândit vestea, s-a format un grup, care s-a dus la sediul Comitetului Provizoriu, unde au cerut declaraţiile de înscriere în G.A.C. pentru a le distruge. Au spart geamurile Comitetului Provizoriu şi l-au bătut pe preşedintele acestuia. Organizatorul de partid a fost scos din localitate şi înjunghiat de mai multe ori, dar a reuşit să fugă proﬁtând de întuneric. Alte „mici manifestări” au avut loc şi în localităţile Chirileu, Sânpaul şi Cuci. LÁSZLÓ MÁRTON

IHEUXDULH

COMUNISM.RO

Dorin Dobrincu: „S-a recurs la o propagandă Istoricul Dorin Dobrincu, doctor în Istorie din 2006, cu o teză având tema "Rezistenţa armată anticomunistă din România (1944–începutul anilor 60)", este unul dintre editorii cărţii „Ţărănimea şi puterea – Procesul de colectivizare a agriculturii în România”. Cercetător la Institutul de Istorie "A. D. Xenopol" din Iaşi din 2003, în perioada 2007-2012 a fost director al Arhivelor Naţionale ale României. Istoricul Dorin Dobrincu, în cadrul interviului acordat revistei noastre, ne vorbeşte despre colectivizarea agriculturii în România. În ce situaţie se aflau agricultura şi mediul rural înainte şi după Al II-lea Război Mondial? În pofida unor rezultate importante, pe alocuri remarcabile, obţinute în a doua jumătate a secolului XIX şi în primele decenii ale secolului XX, România rămăsese în preajma izbucnirii celui de-al Doilea Război o ţară subdezvoltată, predominant agrară. În 1940, circa 75% din populaţie trăia în mediul rural. Prin reforma agrară din 1921, ţăranii din întreaga Românie, inclusiv din teritoriile alipite după 1918, primiseră pământ, ceea ce a dus la o relativă ameliorare a situaţiei lor. Această măsură a avut o mare importanţă socială, de răsplătire pentru cei care luptaseră în Primul Război Mondial în Armata Română, dar şi de detensionare a unei situaţii care stătea încă în parte, în Vechiul Regat, în umbra lui 1907. În fostele teritorii austro-ungare şi ruseşti, reforma a avut şi o latură naţională, statul român urmărind fidelizarea populaţiei de etnie română, concomitent cu slăbirea puterii politice şi economice a minorităţilor, ceea ce a dat naştere şi unor probleme internaţionale. Una dintre problemele lumii rurale româneşti interbelice, vizibilă şi pentru contemporani, a fost determinată de suprapopulaţia agricolă. Natalitatea în România continua să fie una din cele mai mari din Europa, în pofida unei mortalităţi infantile pe măsură. Surplusul de populaţie rurală nu putea fi însă absorbit de alte ramuri economice, în special de industrie, cu toate că şi aceasta a cunoscut o oarecare creştere. Din punct de vedere ideologic, statul român interbelic se pretindea a fi, în primul rând, al românilor etnici, iar, din punct de vedere social, baza o constituia ţărănimea. Desigur, era multă naivitate, iar nu de puţine ori şi multă ipocrizie la cei care discursiv idealizau satul românesc. Autorii acestor teorii stăteau cel mai adesea în oraşele mari, în mod deosebit la Bucureşti, perorând pe marginea virtuţilor vieţii la ţară. După cum rezultă din statistici, lumea rurală producea cea mai mare parte a avuţiei României, dar redistribuirea se făcea în special în favoarea oraşelor. Chiar dezvoltarea modestă a industriei autohtone în perioada interbelică s-a făcut pe seama satelor. Cel de-Al Doilea Război Mondial nu a schimbat datele esenţiale ale problemei agrare. Probabil, cel mai important impact l-au avut tristele realităţi din satele aflate în sudul Uniunii Sovietice, observate de soldaţii români, preponderent ţărani, în timpul campaniei din Est. Aceasta avea să dea naştere după 1945-1948 la

(5$

1966, la patru ani după încheierea colectivizării. Ceaușescu în vizită la C.A.P. Cucerdea (Sursa: Fototeca online a comunismului românesc) o adevărată psihoză în satele româneşti - posibilitatea colectivizării după modelul sovietic. Care au fost paşii premergători colectivizării? Comuniştii români au ajuns la putere într-un guvern de coaliţie încă de la 23 august 1944. Însă rolul lor a fost destul de modest până la 6 martie 1945. În urma protestelor de stradă, a ocupării cu forţa a unor instituţii, beneficiind de sprijinul sovieticilor (care conduceau Comisia Aliată de Control în România, iar mai presus de toate ocupau militar ţara), comuniştii au preluat puterea, sub masca unei coaliţii în care mai intrau social-democraţi, disidenţi liberali şi ţărănişti ş.a., instalând un guvern condus de Petru Groza. La scurt timp, mai precis la 23 martie 1945, a fost emisă o lege de reformă agrară, cu scopul împroprietării ţăranilor săraci şi a soldaţilor care luptau pe front. Merită precizat că ideea unei noi reforme agrare venea încă din perioada interbelică, ea fiind de altfel împărtăşită şi de alte forţe politice, inclusiv de Partidul Naţional Ţărănesc. Însă modul haotic în care a fost pusă în practică această reformă de către guvernul Groza reliefa caracterul populist. Comuniştii urmăreau în primul rând să-şi crească influenţa politică, iar ideea împărţirii pământului nu putea să nu găseacă aderenţi la o parte a populaţiei. În primii ani postbelici, în contextul plăţii de către statul român a unor imense despăgubiri de război către Uniunea Sovietică, principala problemă a ţăranilor a reprezentat-o cotele obligatorii, mai întâi în cereale, ulterior şi în alte produse. Această problemă avea să se menţină până după jumătatea anilor ’50, fiind un instrument politic utilizat pe de o parte pentru „îngrădirea chiaburilor”, iar pe de altă parte

pentru a extrage resurse din lumea rurală în vederea aprovizionării oraşelor, pentru susţinerea birocraţiei de stat şi pentru industrializarea după tiparul stalinist. În 1949, după instaurarea propriu-zisă a unui regim totalitar, regimul de la Bucureşti a luat câteva măsuri esenţiale pentru controlarea lumii rurale, pentru aplicarea proiectului său de inginerie socială. Prin decretul nr. 83/2 martie 1949 erau expropriate toate fermele mai mari de 50 de ha, în noaptea care a urmat aşanumiţii „moşieri” fiind ridicaţi şi trimişi în domiciliu obligatoriu. Au fost afectate astfel 3000 de persoane. La scurt timp, pe 3-5 martie 1949, s-a desfăşurat, la Bucureşti, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (noua denumire, din 1948, a PCR), unde s-a hotărât demararea colectivizării agriculturii. În terminologia de atunci era vorba de „transformarea socialistă a agriculturii”. A fost o hotărâre politică esenţială, care avea să marcheze decisiv soarta ţărănimii din România. Cum a evoluat viziunea comuniştilor asupra proprietăţii private? În primii ani de după preluarea puterii, comuniştii s-au ferit să amintească ceva despre colectivizarea agriculturii, având în vedere că această temă era una nepopulară între ţăranii din România. Dacă privim în cheie comparativă, nu putem să nu observăm că, dincolo de diferenţe, comuniştii români au procedat în privinţa proprietăţii asupra pământului destul de asemănător cu bolşevicii ruşi după Primul Război Mondial. Mai întâi, pământul a fost împărţit ţăranilor, pentru ca, ulterior, el să fie practic confiscat de stat sub masca reunirii în colhozuri sau Gospodării Agricole Colective (GAC).

COMUNISM.RO

agresivă, care atingea absurdul” Care au fost fazele principale ale colectivizării? Demarată în martie 1949, colectivizarea agriculturii a durat 13 ani. Potrivit cercetătorilor care s-au aplecat asupra colectivizării agriculturii din România, se disting două mari etape ale acestui proces. În prima etapă, derulată între 1949-1953, s-a observat existenţa unor tensiuni între aplicarea modelului sovietic, adică realizarea unei colectivizări rapide, şi o adaptare la realităţile româneşti, ceea ce presupunea un ritm moderat. Toate acestea au fost grefate pe directivele contradictorii ale puterii de la Bucureşti, pe disputele politice între diferitele facţiuni din partidul comunist, fără a neglija opoziţia ţărănimii, cel mai adesea în forme pasive, dar nu mai puţin eﬁciente. Cea de-a doua etapă a cuprins anii 1953-1962, cuprinzând la început o temperare a colectivizării, în fapt o stagnare, pentru ca, din 1957 şi mai ales din 1958, procesul să se reia în forţă.

aibă ceva pământ. În scopuri propagandistice în bună măsură, pentru a le face atractive pentru mai mulţi ţărani, dar şi pentru a le eficientiza activitatea, statul a ajutat gospodăriile colective prin donaţii de pământ, prin comasarea terenurilor, în detrimentul particularilor, chiar prin furnizarea de seminţe şi utilaje. În acord cu principiul comunist al „originii sociale sănătoase”, larg aplicată la nivelul întregii societăţi, ţăranii săraci şi mijlocaşi erau favorizaţi la ocuparea poziţiilor de conducere în GAC-uri. Treptat, în special în a doua jumătate a anilor ’50, lupta împotriva chiaburilor a dispărut din arsenalul propagandistic, urmărindu-se includerea în formele socialiste de proprietate a cât mai multor ţărani, scopul final fiind eliminarea micii proprietăţi particulare.

Colectivizarea s-a realizat la nivelul întregii ţări sau au fost şi zone ferite de acest proces? Alături de Albania, România a fost singura ţară est europeană care a aplicat modelul stalinist de colectivizare a agriculturii. Oﬁcial, colectivizarea a fost declarată încheiată în România în martie 1962. Momentul a fost marcat în mod festiv, la 27-28 aprilie 1962, printr-o mare reuniune (au fost convocaţi 11000 de „ţărani”) la Bucureşti, prezidată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. După 13 ani de ofensivă a partidului-stat, ţărănimea era controlată prin sistemul GAC-urilor. Colectivizarea a fost cvasitotală. Proprietatea socialistă (Gospodării Agricole de Stat, Gospodării Agricole Colective etc.) deţinea 96% din suprafaţa arabilă şi 93,4% din suprafaţa agricolă a României. Proprietatea privată asupra pământului s-a redus la locurile de casă şi grădină, ceva mai extinsă rămânând în unele zone, preponderent montane, considerate chiar de autorităţile comuniste ca nerentabile economic.

Care erau metodele de a-i atrage pe oameni? Iniţial s-a încercat atragerea oamenilor în G.A.C.-uri prin oferirea de avantaje, prin oferirea de ajutoare materiale, în special a unor produse agricole, dar şi a unora industriale, deficitare, cartelate multă vreme în România postbelică, prin ajutoare oferite copiilor colectiviştilor, inclusiv prin şcolarizarea acestora în mod gratuit, favorizaţi pe baza originii sociale, ceea ce permitea ascensiunea socială în sistemul comunist. Destul de repede au apărut însă presiuni asupra ţăranilor pentru a intra în GAC-uri. Cât despre atitudinea ţăranilor faţă de colectivizare, se observă, de-a lungul acelor ani, atitudini care diferă de la o etapă la alta, de la o regiune la alta. În general, însă, ţăranii au încercat să amâne momentul intrării în colective, tactica tergiversării fiind cea mai răspândită, nu puţini hrănindu-se cu speranţa că regimul comunist nu va dura, că se va prăbuşi într-un viitor apropiat, extrem de răspândită fiind, mai ales în primii ani, tema izbucnirii unui nou război şi eliberarea de sub sovietici („Vin americanii!”).

Din ce clase sociale făceau parte cei care s-au înscris la început şi după ce criterii erau aleşi conducătorii/administratorii Gospodăriilor Agricole Colective, în primă fază? Prezentându-şi viziunea politică asupra lumii rurale, tributară paradigmei leninist-staliniste, Gheorghiu-Dej decreta în timpul amintitei Plenare a CC al PMR, din 3-5 martie 1949: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii”. Cu acel prilej, liderul comuniştilor români vorbea de existenţa a cinci categorii de agricultori în România: 1) ţăranii fără pământ, altfel spus proletariatul agricol, însumând 2,5% din populaţie; 2) ţăranii săraci, 57%; 3) ţăranii mijlocaşi, 34%; 4) chiaburii şi 5) resturile moşierimii, cele din urmă pături cuprinzînd 7%. În GAC-uri intrau, în principiu, ţăranii mijlocaşi şi săraci, dar care trebuiau chiar prin statut să

Care erau medodele de constrângere pentru cei care refuzau? S-a recurs la comasarea terenurilor ţăranilor, deseori îndreptată explicit împotriva celor care refuzau colectivizarea, impunerea unor impozite foarte mari, greu de suportat, şicanarea administrativă, licenţierea din serviciul public a celor care deţineau terenuri agricole, dar nu-l „donaseră” statului sau nu-l predaseră la G.A.C., trimiterea copiilor care erau în şcoli (licee, universităţi) în armată, în întreprinderi industriale sau în instituţii publice să-şi convingă părinţii să intre în G.A.C.-uri, refuzul celor din urmă ﬁind urmat de darea afară a celor dintâi. S-a recurs la o propagandă agresivă, care atingea absurdul. S-a înregistrat în sate inclusiv ideea izolării sociale totale a celor care nu se lăsau colectivizaţi (că nu vor putea circula pe drumurile publice, că nu vor putea cumpăra bunuri de strictă necesitate ş.a.m.d.). Opoziţia

atrăgea represiunea autorităţilor. În ce consta represiunea? În anii 1949-1962 s-au înregistrat ultimele răscoale ţărăneşti din secolul XX, atât împotriva cotelor obligatorii, cât şi împotriva colectivizării, soldate cu morţi, răniţi, arestaţi, cu deportarea unui număr apreciabil de persoane, cel mai adesea familii întregi, destinaţiile fiind Dobrogea şi Bărăganul. Sub diverse acuzaţii, nu în puţine cazuri bazate pe probatorii forţate sau chiar false, s-au efectuat numeroase arestări în rândul ţăranilor, condamnări, inclusiv în procese publice, confiscări de proprietate, şi nu e vorba numai de terenurile agricole, ci şi de locuinţele ţăranilor. Nu e lipsit de relevanţă să amintesc că însuşi Gheorghiu-Dej admitea, la sfârşitul anului 1961, că, doar în anii 1949-1953, mai mult de 80.000 de „ţărani muncitori” fuseseră arestaţi şi judecaţi, dintre care 30.000 în procese publice. Parţial, datele sunt confirmate de documentele structurilor represive româneşti. În spatele acestor cifre nu e greu să intuim suferinţe nesfârşite, traume colective şi individuale de-a lungul şi de-a latul ţării. Cine a avut cel mai mult de suferit? Şi cine de câştigat în urma colectivizării? Cum arăta satul românesc în 1962? De pe urma colectivizării a suferit în acei ani cea mai mare parte a ţărănimii, dar în principal partea cea mai dinamică a ei, desemnată ideologic cu termenul „chiabur”, ajuns un veritabil stigmat. Cel mai important profit de pe urma acestui proces l-a avut în primul rând partidul-stat, care prin colectivizare îşi impunea controlul asupra resurselor economice şi umane. În al doilea rând, au profitat noile elitele locale, care aveau să obţină resurse mult superioare celor de care beneficiau ţăranii colectivizaţi, în teorie încă proprietarii terenurilor, „la comun”, cu care intraseră în GAC. Satele din România anului 1962, când s-a clamat finalizarea agriculturii, erau rezultatul propriei lor istorii şi geografii, al istoriei şi geografiei regiunii şi, prin extindere, al ţării lor. În marea lor majoritate, ele se aflau în zonele colectivizate, devenind din ce în ce mai dependente de sistemul ultracentralizat. Lumea rurală avea să fie şi în continuare un rezervor de resurse stoarse de stat în vederea susţinerii politicii sale de transformare a societăţii, în primul rând pentru a susţine industrializarea şi dezvoltarea oraşelor. Satul a continuat să dea mult statului comunist de-a lungul deceniilor care au urmat şi să primească extrem de puţin. De asemenea, confiscarea mascată a terenurilor prin colectivizare, coroborată cu atracţia exercitată de localităţile urbane, de profesiile mai bine plătite şi de facilităţile de aici au dus la o migraţie masivă dinspre sat spre oraş, precum şi dinspre regiunile agricole spre cele industrializate sau în curs de industrializare. Interviu realizat de VALENTIN COVACIU

IHEUXDULH

Aspecte privind colectivizarea în zona Sighişoara

”Scânteia” din 28 aprilie 1962 (sursa: Fototeca online a comunismului românesc) După proclamarea Republicii Populare Române din 30 decembrie 1947 şi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, statul comunist şi-a concentrat atenţia asupra agriculturii. Prima acţiune din cadrul colectivizării a fost reprezentată de crearea listelor cu chiaburi. În august 1949 s-a întocmit prima dată lista de chiaburi în judeţul Târnava Mare care cuprindea circa 1000 de familii de chiaburi. Întocmirea listelor s-a făcut de către Comitetele Provizorii comunale, iar mai târziu de Sfaturile Populare. Odată identiﬁcat, chiaburul era pus la plata ”cotelor”, impozite exagerate care urmăreau ruinarea ţăranilor, astfel încât structurile colectiviste să li se înfăţişeze ca singura opţiune viabilă.

”Ogorul Roşu” Localnicii din zona Sighişoara îşi amintesc că au început să plătească cote încă din 1948: “Îmi aduc aminte că eram mică şi îmi aduc aminte că trebuia să deie cote, da. Şi dădeau şi de multe ori rămâneam fără nici nimica, bucate şi aşa.(...) Plângeau şi când s-o înscris şi ticu o plâns şi mama o noapte întreagă şi vai pământul ei şi vai vacile ei şi vai animalele şi aşa”, rememorează Eugenia Barba. În paralel cu acţiunile de ”convingere” a populaţiei este creată infrastructura colectivistă: GAC-urile şi SMT-urile. Din acest punct de vedere, judeţul Târnava Mare are onoarea de a găzdui una dintre primele 5 gospodării agricole create la nivel naţional, „Ogorul Roşu”, situat în comuna Laslea (judeţul Sibiu, acum), creat la 24 iulie 1949.

Opoziţia înmuiată prin întovărăşiri Opoziţia ţăranilor faţă de colectivizare a deteminat autorităţile să caute metode de convingere a acestora că munca în colectiv este superioară celei individuale. Ca urmare, din 1951, accentul cade pe întovărăşiri. Ele erau o etapă de acomodare pentru ţărani. Sătenii îşi păstrau proprietatea asupra loturilor, animalelor de tracţiune şi uneltelor, dar terenurile agricole se lucrau în comun urmând ca recolta să fie împărţită între membri. Pe acest fond, al acceptării de către localnici a muncii în comun se produce „colectivizarea”, înţeleasă de intervievaţi ca procesul de creare a CAP-urilor. Colectivizarea este reluată în zona Sighişoara, în 1960, comisia fiind compusă din Toma Niculae (ţăran din Angofa, sărac şi fără pământ), Dima Emilian (originar din ÎntorsuraBuzăului, s-a stabilit în zonă ca soldat în trupele de transporturicăi ferate) şi Dariciuic Costică (şi el un venetic). Fără a utiliza violenţa, ei îi vizitează pe ţărani prezentându-le situaţia: “Ori serviciul ori pământul, pe două scaune nu poţi sta”. Drept urmare, în 1960 este creată Cooperativa Agricolă Sighişoara. “Înfiinţarea ei s-a făcut pe bază de cerere, de bunăvoie şi nesiliţi de nimenea, cu un total de 710 membri”, spune Grigore Tomuleţiu.

Brigada, brigadierul şi norma Munca în cadrul colectivului se realiza în brigăzi şi era stabilită prin aşa numitele, „norme”. În general, o normă era de 8 ore de muncă în CAP. ”Ca să faci o normă din-asta, trebuia să mergi

„Primul tractor românesc făurit cu mintea, cu braţele şi cu suﬂetul tehnicienilor şi muncitorilor de la I.A.R. Braşov”, ”Scânteia” din 4 ianuarie 1947. (sursa: Fototeca online a comunismului românesc) la fermă, iar tovarăşu’ de acolo îţi zicea ce trebuie să faci: să întorci grâul în hambare, să muţi sacii cu porumb dintr-un hambar în altu’, să mergi la adunat de sfeclă şi altele.” Plata era ridicolă, 1 leu pe normă. „Banii se primeau o dată pe an sau maxim de 2 ori. În vremea aia, o pâine costa 4 lei, deci lucrai vreo 3 zile pentru o pâine”, îşi aminteşte Grigore Tomuleţiu. CAP-ul mai oferea, spre sfârşitul toamnei, ﬁecărui ţăran colectivist, în funcţie de normele prestate, o anumită cantitate de produse.

Ţăranii se „descurcau” Nimeni nu se plângea de viaţa la colectiv, şi pentru că furtul, chiar dacă era considerat infracţiune, era tolerat. La sfârşitul ﬁecărei zile de muncă, ţăranul venea acasă

cu raniţa sau găleata plină de cartofi sau de porumb, după cum lucra. ”Umpleam plasa cu cartofi, peste ei puneam un laibăr (pulover) şi aşa veneam acasă, de umpleam până în iarnă pivniţa până la tavan de cartofi”, îşi aminteşte un ţăran. Altă mărturie este mult mai amuzantă: ”Într-o zi îl întreb: "Ce faci, mă?" "Fur, zice el. Ştii cum?!? Nevastă-mea ia nădragii ăia mari, ia cucuruzul, îl desface şi pune 4-5 kg pe ea şi se duce acasă. Vine înapoi şi ia din nou, apoi iar se mai duce acasă. Şi-aşa furăm”. În aceste condiţii, părerile vizavi de colectivizare sunt contradictorii mergând de la apreciere deschisă până la o negare indiscutabilă a procedeelor şi valorilor impuse de aceasta.

ERA. Zi de Zi Un produs al S.C. Transilvania Grup Business S.R.L. în parteneriat cu Consiliul Judeţean Mureș și cu Asociaţia Foștilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR) - ﬁliala Mureș

Fondator: Aurelian Grama Șef de șantier: Valentin Covaciu Inspector: Alex Toth Tehno-arhitect: Raluca Rogoz Grămătic: Erika Mărginean Colaboratori: Novák Csaba Zoltán, www.fenomenulpitesti.ro, Claudiu Pop, László Márton, Alin Mureșan

Sediu: Str. Primăriei nr. 1, Târgu-Mureş, Tel: 0265 215 612 redactia@zi-de-zi.ro, publicitate@zi-de-zi.ro www.facebook.com/Era.Zidezi

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor revine autorilor (5$

CLAUDIU POP