Eroii rezistentei anticomuniste

Eroii rezistenței anticomuniste An 1, nr. 6, septembrie 2013 2000 exemplare Se distribuie gratuit ISSN 2286 – 0959

www.zi-de-zi.ro Căutaţi ERA. Zi de Zi pe facebook :) Un produs al S.C. Transilvania Grup Business S.R.L. în parteneriat cu Consiliul Județean Mureș și cu Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) - filiala Mureș

COMUNISM.RO

SOCIETATEA CIVILĂ ÎN COMUNISM

Distrugerea organismelor societăţii civile, încălcarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului pot fi considerate păcatele fundamentale ale comunismului. Voind să deţină monopolul puterii şi al adevărului, puterea comunistă a trecut de la eliminarea concurenţei politice la subminarea organismelor societăţii civile, a tuturor forţelor care deţineau sau erau susceptibile să deţină vreo putere spirituală: ecleziaşti, jurnalişti, scriitori etc.

Lubomir Sochor, filosof şi politolog, defineşte societatea civilă drept „ansamblul instituţiilor sociale suprafamiliale şi, în acelaşi timp, non-etatiste, reunindu-i pe membrii societăţii în vederea unei acţiuni coordonate şi exprimându-şi in-

2 ERA

teresele şi opiniile particulare. Desigur, cu condiţia ca aceste instituţii şi organisme să fie autonome şi să nu fie transformate în organisme parastatale, în simple „curele de transmisie” ale puterii de stat” (L Sochor, „Peut-on parler de la «société civile» dans les pays soviétique?”, Communisme, Paris, nr. 8, 1985, p. 84). În regimurile în care libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului erau călcate în picioare, orice manifestare de nemulţumire era percepută ca politică şi ca antistatală, iar conducătorii foloseau conştiincios persecuţia pentru a adânci societatea în ceea ce Karel Kaplan numeşte „persecuţia fricii” pe care o concepeau ca „factor de stabilizare” a regimului. „În anii 1949 – 1954,

milioane de oameni au fost atinşi de represiune: este vorba într-adevăr nu numai de persoane încarcerate, ci şi de membrii familiilor lor. Represiunea a îmbrăcat forme multiple..., să amintim, de asemenea, familiile celor emigraţi, studenţii excluşi din facultăţi, sutele de mii de oameni care figurau pe listele celor „suspecţi din punct de vedere politic” sau ale „persoanelor ostile”, liste elaborate şi ţinute la zi de către Serviciile de securitate încă din 1949” (Stépahne Courtois, Nicolas Werth, JeanLouis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, Cartea neagră a comunismului. Crime, teroare şi represiune, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 386).

COMUNISM.RO

Din încălcările drepturilor civile: excluderea tinerilor din universităţi din motive politice

“Numerus clausus” Deţinuţii politici nu aveau de suferit doar teroarea din închisori, ci şi o serie de neplăceri în afara închisorilor, după eliberare, când nu reuşeau să-şi găsească un loc de muncă sau să-şi continue studiile. Pe lângă necazurile personale, întreaga familie avea de suferit o serie de repercusiuni: confiscarea casei, a averii, pierderea locului de muncă şi excluderea copiilor din şcoli.

Directiva Biroului Politic al CC al PMR nr. 36/4 august 1952, prevedea: „Fiii elementelor duşmane statului democrat popular (criminali de război, trădători, spioni, condamnaţi politic, sabotori, fugiţi peste hotare, foşti miniştri sau alte elemente conducătoare ale regimului burghezo-moşieresc etc.) vor fi scoşi din clasele V-X ale şcolilor de 7 şi 10 ani, din şcolile pedagogice, şcolile medii şi din învăţământul superior. De asemenea vor fi scoşi din învăţământul de toate gradele elevii şi studenţii care au avut manifestări duşmănoase sau au luat parte la acţiuni potrivnice regimului de democraţie populară, indiferent de originea lor socială şi anul de studii...”

(Eugen Denize, „Învăţământul în România comunistă a anului 1952”, Memoria, nr. 42, 1/2003, p. 55).

Raportul final de condamnare a comunismului, alcătuit de comisia prezidenţială, remarca, printre altele, discriminările politice la admiterea tinerilor în universităţi, aplicate la începutul instaurării comunismului şi reintroduse în 1956, după mişcările studenţeşti anticomuniste.

S-a revenit la verificarea dosarelor

candidaţilor şi s-a trecut la „epurarea” studenţilor. La 13 noiembrie 1956, în şedinţa Biroului Politic s-a decis ca Ministerul Învăţământului să întocmească un program concret de măsuri care să ducă la „îmbunătăţirea compoziţiei sociale” a studenţilor, ceea ce însemna, de fapt, reactivarea „dosarului” pe baza căruia se putea intra în facultate la începutul anilor 50, contând apartenenţa politică şi originea socială a candidatului. În 23 noiembrie, la o şedinţă cu activişti ai CC al PMR, unul dintre participanţi declara că „va trebui să se introducă, din nou, în chestionarele studenţilor rubrica «ocupaţia părinţilor» înainte de 23 august 1944 şi în prezent, să se vadă ce fii sunt: de moşieri, de chiaburi, de funcţionari sau de muncitori!”. Exmatriculările din facultăţi au început imediat. Primii vizaţi au fost foştii deţinuţi politici cărora li se permisese, în anii 1955-1956, revenirea în facultăţi. În 19 noiembrie 1956, Ministerul Învăţământului a trimis o circulară către toate instituţiile de învăţământ superior solicitându-le ca, în termen de 7 zile, să trimită la Direcţia Generală a Învăţământului Superior o situaţie a reînmatriculărilor din perioada 19551956, cerându-se în mod expres să se indice studenţii care au avut condamnări politice. Foştii deţinuţi politici au fost victimele colaterale ale mişcărilor studenţeşti din toamna anului 1956, pentru că, deşi marea majoritate nu a avut nicio implicare în acţiunile protestatare, au fost primii vizaţi de măsurile

represive ale autorităţilor. Exmatricularea celor cu „dosar” necorespunzător a început chiar în decembrie 1956-ianuarie 1957, fără să se ţină cont de situaţia şcolară a celor exmatriculaţi, prin ordin direct al Ministerului Învăţământului (ordinul ministrului prevedea exmatricularea tuturor celor care s-au făcut vinovaţi de diferite delicte). În câteva luni după declanşarea acestui val de excluderi şi exmatriculări, câteva zeci de studenţi fuseseră deja victimele unor acuze ca „fii de preot”, „fii de moşieri”, “exploatatori”, „legionari”, sau că „îşi ascunseseră originea socială”. Tonul campaniei de exmatriculări a fost dat de Nicolae Ceauşescu, membru al Biroului Politic al CC al PMR, care, într-un discurs ţinut la Bucureşti, în 15 noiembrie 1956, recomanda eliminarea urgentă din facultăţi a tuturor foştilor deţinuţi politici, dar şi a oricărui student care avea o atitudine critică faţă de regim, pentru a fi un exemplu pentru toţi ceilalţi studenţi. „Să fie clar înaintea celorlalţi ce consecinţe are o purtare greşită şi că partidul nostru veghează asupra atitudinii lui”. În 1957 a fost emisă Hotărârea 1003/1957 „pentru îmbunătăţirea compoziţiei sociale a studenţilor”. Pe baza acestei hotărâri s-a început o nouă campanie de exmatriculări din facultăţi. Multe dintre aceste exmatriculări aveau loc în cadrul unor şedinţe UTM sau adunări studenţeşti, transformate în adevărate procese publice de demascare. Fii de preoţi, de foşti ofiţeri, de chiaburi, de condamnaţi politici, tineri „mistici”, „cosmopoliţi”, „împăciuitorişti”, foşti deţinuţi politici, toţi au fost vizaţi de noua hotărâre. (http://www.presidency.ro/static/ordine/RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf )

REPRESIUNEA OAMENILOR DE RÂND ÎN COMUNISM După eliminarea reprezentanţilor partidelor politice şi ai societăţii civile au urmat oamenii de rând. În oraşe, în fabrici şi uzine, cei care „tulburau ordinea publică” erau trataţi ca „mari sabotori”. La sate, cei care se bucurau de un

prestigiu social şi care se împotriveau colectivizării forţate, după modelul „celei mai bune agriculturi din lume”, erau loviţi şi ei de „justiţia de clasă”. Cei care au căzut în capcana promisiunilor comuniste, care i-au împins să adere la

politica comunistă s-au lămurit curând că erau doar minciuni tactice.

Extinderea lagărelor şi coloniilor de muncă, instituirea sistemului concentraţionar, fenomenul cel mai marcant, poate, al barbariei regimurilor

septembrie 2013 3

COMUNISM.RO

comuniste se explică, probabil, şi prin prezenţa oamenilor de rând în universul carceral. Închisorile nu mai erau suficiente pentru a primi masa de prizonieri, iar puterea a preluat, şi în acest domeniu, experienţa Uniunii Sovietice şi a creat arhipelagul lagărelor.

România a contribuit cu trăsături originale la istoria represiunii în Europa Centrală şi de Sud-Est, ea a fost, probabil, prima ţară care a introdus pe conti-

nentul european metodele de „reeducare” prin „spălarea creierului” utilizate de comuniştii asiatici; fără îndoială, ea le-a şi perfecţionat înaintea folosirii lor pe scară largă în Asia. Este vorba, evident, de experimentul de la Piteşi, scopul demonic al experimentului era de a-i obliga pe deţinuţi să se tortureze unii pe alţii pentru a scăpa de tortură.

Experimentul a debutat la Piteşti în 1949 şi a ţinut 3 ani şi presupunea

combinarea doctrinei comuniste cu tortura fizică şi morală în 4 faze: demascarea externă, internă, demascarea morală publică, apoi reeducarea celui mai bun prieten prin tortură care devenea el însuşi torţionar. În 1952 doreau să extindă sistemul de la Piteşti şi la Canal (Stépahne Courtois, Nicolas Werth, Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartosek, Jean-Louis Margolin, op. cit., p. 391).

Canalul Dunăre - Marea Neagră

În România, majoritatea lagărelor comuniste a fost creată pe traseul Canalului DunăreMarea Neagră şi în Delta Dunării. Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost numită „Canalul Morţii”, fiind cel mai cumplit şantier de muncă, în care şi-au pierdut viaţa o serie de ţărani care se împotriviseră colectivizării.

Primul şi cel mai mare purta numele Poarta Albă, apoi erau Cernavodă, Medgidia, Valea Neagră, Basarabi. În Delta Dunării erau lagărele de la: Periprava, Chilia Veche, Stoeneşti, Tătaru.

Construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră s-a făcut pe baza Hotărârii Consiliului de Miniştri din 22 martie 1950 şi Decretului nr. 75/23 martie 1950. Numărul victimelor este greu de indicat din cauza dispreţului autorităţilor faţă de deţinuţii decedaţi, care erau aruncaţi în gropi comune, de multe ori deschise. Condiţiile de detenţie în perioada 1949-1953 erau extrem de dure şi munca silnică ducea la epuizarea totală a deţinuţilor. În anul 1950, în lagărele de muncă silnică erau în jur de 80.000 de deţinuţi, dintre care 40.000 numai la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Detinuţii politici erau înfometaţi, nu aveau voie să stea jos, erau obligaţi să meargă încontinuu, dormeau pe jos, pe rogojine sau pe scânduri, în celule reci şi,

4 ERA

uneori, lipsite de lumină, lipsiţi aproape total de asistenţa medicală.

Suprapopularea celulelor era o metodă de maltratare psihică şi fizică des întâlnită în închisorile comuniste, condamnaţii fiind înghesuiţi în celule în aşa măsură încât adesea se ajungea la imposibiliatea de a sta aşezat. Spre exemplu, la închisoarea Jilava, într-o celulă în care puteau locui normal doar 40 de deţinuti au fost înghesuiţi 300 de oameni. Aerul din cameră devenea imediat insuficient şi insuportabil, motiv pentru care deţinutii veneau, pe rând, în dreptul uşii, spre a inspira pe sub toc.

Foamea era însă cea mai puternică metodă de tortură aplicată deţinuţilor politici, mai dureroasă decât orice bătaie şi umilire. Când deţinutul nu era pedepsit suplimentar, prin oprirea raţiei zilnice de mâncare, acesta primea o masă de 500-1.000 de calorii. Alimentele folosite în închisori erau, adesea, produsele care nu se vindeau la magazinele comuniste: arpacaş, orz, varză, dovleci, gulii, cartofi, napi etc. Carnea nu exista în regimul alimentar din închisorile politice, iar când aceasta era prezentă, ea consta, mai ales, din rămăşite luate de la măcelării (gheare, copite, bojoci, buze, pieliţe, capete de animale).

Bilet de eliberare a unui deţinut politic - Salcă Alexandru - din lagărul de muncă de la Canal

Declaraţie semnată de un deţinut la ieşirea din închisoarea de la Aiud prin care se obligă să nu declare nimic despre locurile de încarcerare

MEMORIA VIE

MĂRTURII DESPRE VIAŢA ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE Deţinuţii politici nu dispuneau în perioada comunistă nici măcar de posibilitatea de a povesti ororile trăite în închisorile şi lagărele de muncă. La ieşirea din închisoare erau obligaţi să semneze o declaraţie că nu vor divulga nimic despre locurile şi persoanele întâlnite în locurile de detenţie. Abia după căderea comunismului în 1989 au început să fie cunoscute şi publicate mărturiile supravieţuitorilor închisorilor comuniste.

Condiţiile de detenţie a deţinuţilor politici în închisorile comuniste erau diferite de cele a deţinuţilor comuni, a condamnaţilor de drept comun, după cum reiese din mărturiile supravieţuitorilor, dar şi din legislaţia comunistă, care îi considera „deţinuţi periculoşi”. Astfel, Ordinul MAI nr.170/17

octombrie 1952 prevedea următoarele: „se vor organiza, până la 1 noiembrie 1952, două regimuri pentru deţinuţi, şi anume: a) un regim cât mai aspru pentru deţinuţii periculoşi, legionari, instigatori, recalcitranţi, sabotori, precum şi cei care nu vor să muncească – vor fi încadraţi în detaşamentele de muncă separate, unde vor avea ca şefi de detaşament pe cei mai buni miliţieni-, şi b) un alt regim mai puţin aspru pentru deţinuţii care nu sunt periculoşi, care obţin rezultate în muncă şi au o comportare bună”. Se mai interziceau: contactul deţinuţilor cu muncitorii, scoaterea deţinuţilor din birourile administrative, plata în mână a banilor pentru muncile prestate, aceştia fiind convertiţi în cartele sau depuşi pe carnet CEC, vorbitoarele şi primirea pa-

chetelor de către deţinuţii „recalcitranţi” sau care munceau sub normă. Erau prevăzute stimulente pentru cei cu bună comportare. Se mai prevedea: „Trebuie să se pună capăt sistemului defectuos şi lipsit de logică de a se distribui tuturor deţinuţilor aceeaşi raţie de mâncare… Munca cultural-educativă cu deţinuţii trebuie organizată în aşa fel încât să contribuie la reeducarea deţinuţilor şi stimularea lor în muncă. Şi, nu în ultimul rând, pentru organele respective (de informaţii) să asigure descoperirea la timp a tuturor uneltirilor duşmanului de clasă, Ministru AI, Pavel Ştefan (Ruxandra Cesereanu, coordonator, Comunism şi represiune în România.

Istoria tematică a unui fratricid naţional, Polirom, 2006, p. 53).

Mărturiile preotului Iosif Pop despre condiţiile de detenţie la penitenciarul din Târgu-Mureş şi la închisoarea din Aiud (Iosif Pop, Credinţă şi apostat. Memorii, Târgu-Mureş, 2004, Caiete mureşene, 15, ediţie îngrijită şi postfaţă Dimitrie Poptămaş, Melinte Şerban) „Dormeam pe paturi de fier, cu traverse de fier, pe care ar fi urmat să pună saltea sau rogojină, aşa că nu mai simţeam atât de rău barele de fier. Aer aveam, căci stăteam cu geamurile deschise în parte, doar iarnă era. Am fost aduşi la penitenciar în jurul Crăciunului. Aveam plimbări zilnice, baie

săptămânal...”. (p.184) “Stăteam singuri, în celule întunecoase, nu ne scoteau niciodată la aer şi soare, iar când ne ceream să mergem la WC, gardienii nu lăsau să stea cineva pe coridor. Nu trebuia să fim văzuţi de nimeni”. (p.169) “Mâncarea era o ciorbă la amiază, fără pâine, dar cine avea bani, putea să-şi cumpere din oraş ce dorea. În acest scop mergea zilnic un deţinut cu un gardian pentru cumpărături. Se putea primi mâncare şi de acasă zilnic. Dar cei patru nu aveam voie să primim“. (p.175) „Edificiul cel mai impunător era cu vreo 5-6

etaje, cu celule pentru 4 persoane, cu paturi suprapuse, unde erau aşezaţi cei care făceau diferite lucrări şi noi. Un altul era mai vechi, unde erau repartizaţi deţinuţii care au avut servicii mai mari ca: generali, deputaţi, miniştri, scriitori, politicieni. Apoi vechea temniţă, destul de mare, în care am fost aduşi şi noi. Are camere mai mari de diferite dimensiuni, cele mai multe cu priciuri, cu 2-3 rânduri. Aici, de obicei erau duşi cei inapţi de lucru. Aici am ajuns şi noi, aşezaţi pe nişte rogojini, într-o cameră lungă, îngustă, vreo 15-20 inşi”. (p.189)

Mărturia lui Alexandru Maier despre izolarea în închisoarea de la Gherla „Interesant e că primul lucru ce l-a desfiinţat comandantul care a venit după Goiciu a fost izolările, care fuseseră făcute ad-hoc, adică erau nişte gherete de lemn, cu o fundaţie turnată din beton, pe asta se clădea ghereta. Izolarea era atâta de mare, că încăpeai în ea, dar din afară erau bătute cuie, ca să nu te poţi propti şi să stai numa

Intrarea în legendă. Mărturii despre sfinţii de la închisoarea din Aiud „Eu, Valeriu Oprişan, nu sunt nebun. Azinoapte, când voi dormeaţi, am avut o vedenie. Am înţeles temniţa. Am văzut moartea şi Învierea temniţei. Am văzut pământul deschizându-se şi înghiţind închisoarea. Pământul şi-a luat pământul înapoi. Cu surprindere, am văzut apărând în loc o biserică. La început era mică. Încetul cu încetul, a crescut asemenea unei flori.

în picioare... Şi erai scos numai pentru necesităţi fiziologice şi să mănânci când primeai de mâncare. Şi te ţinea aşa trei-patru zile, în picioare..., şi când ieşeai de-acolo erai cu gleznele ca butucii. Primul lucru ce l-o desfiinţat ăsta o fost aceste izolări” - Cosmin Budeancă, coordonator, Experienţe carcerale în România comunistă, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, vol. I, Polirom 2007, Interviu realizat de Alin Mureşan în 2007, AIO-IICR, cota 141, 142).

Când a ajuns mare, cât temniţa noastră, am intrat cu sfială în ea. Fraţilor, nu sunt nebun. V-am găsit în biserică, rugându-vă.

Catapeteasma era obişnuită, având pe ea sfinţii care ne-au ajutat de atâtea ori. Dar, pe pereţi, nu mi-a venit să cred... Pe cine am văzut în icoane? Erau de-ai noştri, îmbrăcaţi în zeghe. Pe unii i-am recunoscut uşor, pe alţii mai greu. Aveau aură de sfinţi. În spate, în iezerul cel de foc, i-am văzut pictaţi pe cei care ne hăituiesc sufletele. Nu erau toţi

acolo. Unii erau cu voi. Hristos era răstignit între directorii închisorii. Moiş era pe crucea din dreapta, senin. Nu pot să uit pereţii cu sfinţi în zeghe. Nu pot să uit că pe feţele lor se citea izbăvirea. Nu rezistăm degeaba. Undeva, acolo sus, se scrie Patericul temniţelor...” (Mărturisitorii. Din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Ediţie îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, Editura Meditaţii, 2011).

septembrie 2013 5

COMUNISM.RO

VIAŢA COTIDIANĂ. MODUL DE TRAI

Toate discursurile lui Ceauşescu proclamau în epoca de aur “îmbunătăţirea modului de trai” adusă de epoca comunistă, în timp ce oamenii trăiau o altă realitate, iar pentru ascunderea adevăratei realităţi se exercita un control sever asupra mijloacelor de informare şi s-a dezvoltat aşa-numita “limbă de lemn” ce cuprindea o serie de fraze şi expresii oficiale standardizate, fără conţinut.

Limba de lemn şi sloganele comuniste erau caricariturizate în bancurile şi glu-

6 ERA

mele din perioada respectivă, cum era, de exemplu, următorul: “noi muncim, nu gândim”.

Oamenii din zilele noastre trăiesc nostalgia vremurilor comuniste când ţara a fost oarecum modernizată, s-au construit şcoli, spitale, drumuri, s-a limitat analfabetismul, şcoala şi asistenţa medicală erau gratuite, era asigurată o locuinţă la bloc şi exista siguranţa locului de muncă, uitându-se neplăcerile comunismului, mai ales din ultimul deceniu.

Adesea se trece cu vederea faptul că măsurile de modernizare a ţării au presupus colectivizarea agriculturii în mod forţat, desfiinţarea proprietăţii private prin naţionalizare, schimbarea peisajului arhitectonic prin sistematizare şi urbanizare. Îmbunătăţirea modului de trai în perioada comunistă nu este chiar atât de roz pe cât pare. Deşi, pe hârtie, progresul economic pare evident în perioada comunistă faţă de perioada interbelică, în realitate venitul unui

COMUNISM.RO

ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ muncitor în anul 1963 era de 1,9 ori mai mic decât în anul 1938.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor, deşi proclamate prin constituţie, au fost grosolan încălcate: libertatea de exprimare prin cenzură, libertatea confesională prin desfiinţarea unor confesiuni, încarcerarea preoţilor şi credincioşilor, libertatea de circulaţie, dreptul la intimitate prin măsurile de sistematizare şi urbanizare din comunism.

Procesul de evacuare, dislocare geografică şi hibridizare etnică a minorităţilor (ca şi a majorităţii), pus în practică la scară naţională în epoca Dej, îşi găseşte încununarea coercitivă în “epoca Ceauşescu”, de această dată în proiectele criminale de urbanizare a zonelor rurale şi de sistematizare a oraşelor. La 22 martie 1977 se pune în practică refacerea urbanistică a capitalei sub prextul refacerii după cutremurul din 4 martie 1977. La baza refacerilor urbanistice şi a sistematizărilor, sub pretextul modernizării, a fost Legea nr. 58 din 30 octombrie 1974 referitoare la “sistematizarea urbană şi rurală” (Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Explorări în comunismul românesc, vol. II, Polirom, Iaşi, 2015, p. 308).

După cum observa istoricul Dinu C. Giurescu, sistematizarea şi modernizarea teritorială echivalau, pe de o parte, cu “distrugerea aproape totală a construcţiilor urbane tradiţionale şi înlocuirea lor cu blocuri de apartamente”, iar, pe de altă parte, cu “mutarea întregii populaţii rurale de peste 11 milioane de oameni din locuinţe unifamiliale, proprietate privată, în apartamente de blocuri, în calitate de chiriaşi” (Distrugerea trecutului României, Museion, Bucureşti, 1994, p. 71).

Dislocările arhitectonice au avut ca efect anularea proprietăţii private, distrugerea identităţii familiale şi, în ultimă instanţă, a intimităţii personale: “obligaţi, prin ordin oficial de evacuare, să se mute din casele strămoşeşti în blocuri colective (unde puteau fi mai uşor supravegheaţi şi ţinuţi sub control), locuitorii centrelor istorice s-au văzut deposedaţi de cele mai elementare drepturi” (Paul Cernat, op. cit.).

Vizita lui Nicolae Ceauşescu la Târgu-Mureş, Fototeca online a comunismului românesc, (30.10.2013), ANIC, cota 194/1966

O lungă perioadă de timp, în anii ‘50, produsele alimentare s-au obţinut de bază de cartelă în cantităţi minime.

Situaţia, din acest punct de vedere, s-a ameliorat în anii ‘60 şi în prima parte a anilor ‘70. Ca urmare a eşecului economic de la sfârşitul anilor ‘70 – începutul anilor ‘80 apar o serie de lipsuri alimentare grave şi se reintroduc cartelele pentru alimente.

Se trece la raţionalizarea consumului de alimente. Pe 19 decembrie 1980 s-a dat legea „pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei cu carne, lapte, legume şi fructe”. Consumul de alimente era raţionalizat în fiecare judeţ, circulaţia liberă a produselor fiind, practic, împiedicată. Mai mult, fiecare judeţ trebuia să livreze fondului centralizat al statului, la preţuri fixe, tot surplusul de alimente. Cartelele la zahăr şi ulei sunt diferenţiate pe categorii de populaţie: raţii mai mari pentru orăşeni şi mult mai mici pentru locuitorii din mediul rural. Pâinea se vindea în cantităţi limitate, ajungându-se la situaţii aberante ca o persoană să nu

poată cumpăra acest produs decât din localitatea în care domicilia. În octombrie 1981, un alt decret „privind măsurile pentru prevenirea şi combaterea unor fapte care afectează buna aprovizionare a populaţiei” stabilea pedepse cu închisoarea de la şase luni la cinci ani pentru „cumpărarea de la unităţile comerciale de stat şi cooperatiste, în scop de stocare, în cantităţi care depăşesc nevoile consumului familial pe o perioadă de o lună” a unor produse de bază: făină, zahăr, ulei, mălai, orez, excepţie făceau legumele şi fructele pentru iarnă. În 1982, când se aprobă Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, „specialiştii” au stabilit consumul mediu zilnic de calorii necesar unei persoane, şi anume de 2700 – 2800 de calorii.

Consumul anual era şi el reglementat (pentru o persoană): carne şi produse din carne: 60 – 70 kg; peşte şi produse din peşte: 8 – 10 kg; lapte şi produse din lapte (exclusiv unt): 210 -230 litri; ouă: 260 – 280 bucăţi; grăsimi (unt, margarină, ulei, untură): 16 – 18 kg; legume şi produse din legume: 170 – 180 kg; leguminoase boabe:

septembrie 2013 7

COMUNISM.RO 3 – 4 kg; fructe şi produse din fructe: 65 – 95 kg; zahăr şi produse din zahăr: 22 – 26 kg; cartofi: 70 – 90 kg; produse din cereale (făină, mălai, orez): 120 – 140 kg.

Se consideră însă că „oferta” este prea generoasă şi în 1984 se adoptă un nou plan alimentar în care raţiile erau mult reduse faţă de cele anterioare: carne – 39,12 kg; lapte şi produse din lapte – 78,73 kg; legume – 66,08 kg etc. Partidul s-a dovedit a fi însă foarte preocupat de curăţenia poporului român, având în vedere că fiecărui cetăţean îi era repartizată o cantitate de 1,9 kg săpun/an, cu 0,9 kg mai mult ca în 1980.

Locuitorii satelor erau obligaţi, pentru a primi raţiile, să vândă la cooperativele locale ouă, de o anumită mărime, lapte, la preţuri fixate de autorităţi. Dacă doreau să sacrifice un porc, ţăranii trebuiau să crească încă unul pe care să-l dea „la stat”. „Tacâmul de pui”, „salamul cu soia”, „adidaşii de porc”, „nechezolul”, „cicoarea”, „laptele condensat”, „compotul de prune” sau „peştele oceanic” (ne amintim de celebra reclamă „Nicio masă fără peşte!”) au intrat astfel în limbajul co-

tidian al românilor. Cafeaua originală, săpunul, ciocolata sau ţigările fine erau produse de mare lux, având rol de monedă forte în orice împrejurare.

Statul comunist a contribuit, indirect, la ecologia ţării, căci benzina a fost raţionalizată (30 de litri/lună); circulaţia automobilelor a fost restricţionată – cele care aveau număr cu soţ circulând într-o duminică, cele fără soţ în duminica următoare. Fabricile de maşini se numărau şi ele printre „minunile” regimului, în timp ce românii aşteptau ani de zile până le venea rândul să poată achiziţiona un automobil.

Reţeaua telefonică era una din cele mai slab dezvoltate din Europa, cu 700.000 de posturi telefonice la o populaţie de peste 23 milioane locuitori. Întreruperea curentului era ceva obişnuit. Becurile trebuiau să fie doar de 40 waţi, în timp ce propaganda ceauşistă vorbea de „anii-lumină” ai epocii. În 1988, un decret stabilea că în spaţiile publice – cu excepţia şcolilor şi grădiniţelor – temperatura să nu fie mai mare de 16° Celsius pe timp de iarnă!

(http://www.comunismulinromania.ro/ Articole/Romania-comunista-aspecteale-vietii-cotidiene.html)

COMUNISMUL ŞI PRESA DIN ROMÂNIA Presa, vocea opiniei publice, una din puterile statului, a fost, desigur, una din ţintele comunismului în dorinţa sa de anihilare a societăţii civile, de manipulare a opiniei publice, de educare în spirit comunist a tinerei generaţii.

Presa, ca şi literatura vremii, trebuia să reflecte realismul socialism, să ascundă slăbiciunile sistemului comunist şi represiunile din închisori, ca şi cele din viaţa zilnică. Cenzura instituită în presă îngrădea, evident, libertatea de exprimare, iar în epoca de aur a lui Ceauşescu trebuia să susţină cultul personalităţii.

Criticul literar Mircea Zaciu a denumit „deceniul satanic” perioada 1980-1989, perioadă în care cultul personalităţii lui Ceauşescu a atins cele mai înalte culmi. Trecerea de la comunismul „liberal”, iniţiat de Ceauşescu în 1968, la cultul personalităţii s-a produs treptat,

8 ERA

procesul începând în 1971, după ce Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită în China şi Coreea de Nord, de unde a venit cu idei pentru a schimba România. Dictatorul român a fost impresionat de „noua revoluţie culturală” chineză din epoca lui Mao Zedong şi de puternicul cult al personalităţii din epoca lui Kim Ir Sen în Coreea de Nord.

Televiziunea devine mijlocul principal de diseminare a ideologiei comuniste, deşi programele de televiziune au fost reduse la două ore pe zi, între orele 20 şi 22, pentru ca oamenii să se poată odihni şi munci şi pentru a face economie de energie electrică. În 1985 au fost desfiinţate studiourile regionale de radio, din cauza măsurilor de economisire a energiei electrice. De fapt, a fost o strategie de a lichida posturile care emiteau în limbile străine, maghiară, respectiv germană, fiind susţinut

COMUNISM.MS.RO naţionalismul românesc.

Legea presei, din 1974, prevedea faptul că „presa îşi desfăşoară activitatea sub conducerea PCR, forţa politică conducătoare a întregii societăţi din RSR”. În anul 1977 au fost publicate Decretele nr. 473 şi 474, ce priveau instituţiile de presă. Primul decret prevedea ca Radioteleviziunea Română să contribuie prin întreaga sa activitate la înfăptuirea politicii interne şi externe a partidului şi statului român. Radioteleviziunea Română trebuia să acţioneze pentru aducerea la cunoştinţa oamenilor muncii a hotărârilor partidului şi legilor ţării, pentru educarea socialistă a maselor, pentru formarea omului nou, pentru lărgirea orizontului politicoideologic şi cultural „al celor ce muncesc”. Din cauza controlului sever al mass-media, rolul acestora în România, în căderea regimului comunist, a fost unul nesemnificativ, indirect, în sensul că mass-media au contribuit „pe dos” la formarea omului nou devotat socialismului şi comunismului.

Munca cea mai dificilă în presa scrisă îi revenea corectorului, care din neatenţie putea să atragă după sine sancţiuni.

De exemplu, dacă într-o frază în care se nimereşte „plin de învăţăminte,

tovarăşul... ”, cuvântul „învăţăminte” trebuie separat în silabe din necesităţi tipografice şi apărea la cap de rând „minte, tovarăşul”, atunci se considera a fi o greşeală extrem de gravă, care, bineînţeles, era sancţionată ca atare.

O atenţie sporită se acorda alegerii titlurilor fără echivoc. A făcut carieră un titlu din Scânteia: „Tovarăşul Gheorghe Cioară (activist de partid cu grad înalt) s-a întors de la Berlin pe calea aerului”. Cazul cel mai interesant cu privire la alegerea structurii articolelor s-a petrecut pe 25 ianuarie 1988, cu un an înaintea căderii regimului comunist. Scânteia din 25 ianuarie a publicat, în cadrul unui grupaj de versuri, poezia „Erou al păcii”. Autorul a dorit prin acele versuri să-şi exprime dragostea faţă de conducător, nu numai prin conţinutul poeziei, ci şi printr-un artificiu tehnic, prin care trebuia să formeze Nicolae Ceauşescu. Din neglijenţă, în redacţie au fost omise câteva strofe din poezie, astfel că a ieşit Ceauşescolae, ceea ce a produs o adevărată catastrofă în redacţie.

Ziariştii şi scriitorii care au încercat să opună rezistenţă au fost marginalizaţi şi urmăriţi de Securitate, cum a fost la Târgu-Mureş cazul celebru al publicistului Dan Culcer, redactor şi cofondator al revistei literare Vatra, în variantă nouă, în

1971, alături de Romulul Guga şi Mihai Sin, urmărit de Securitate în dosarul denumit „Dinu”, sau al poetei Iszák Martha, care şi-a publicat dosarul de securitate, denumit codificat „Zita”.

Studiu de caz: publicistul Dan Culcer Dan Culcer, critic literar, prozator, poet, traducător şi ziarist român, născut la 15 iunie 1941, la Sulina, dintr-o familie de ardeleni în refugiu, după Diktatul de la Viena, ca fiu al mediculului Alexandru Culcer (născut Lenghel, schimbarea patronimului prin preluarea numelui mamei, Sofia Culcer, publicată în Monitorul Oficial 1934) şi al profesoarei de limba română (licenţiată a Universităţii din Cluj), Ersilia (născută Guţu), un maramureşean greco-catolic şi o bănăţeancă ortodoxă. Urmează studii universitare de limbă şi literatură română la Cluj-Napoca.

Emigrează şi beneficiază de statutul de refugiat politic în Franţa din octombrie 1987 până în 1992, când obţine cetăţenia franceză. Studii elementare începute la Sighişoara (1947), liceul

la „Emil Racoviţă” din Cluj din 1952, maturitatea (bacalaureatul) obţinută în 1957, la 16 ani. Coleg cu viitorul bas-bariton Dan Şerbac, cu medicii Dan Macavei, Marius Rimbaşiu, Sergiu Grănescu, cu inginerul Horea Giurgiuman, cu lingvistul Gabriel Vasiliu.

Unii colegi de liceu au emigrat rapid, aşa că, dintr-o clasă de 30 de elevi, jumătate trăiau la 10 ani după bacalaureat în Europa Occidentală. După încercări nereuşite în 1957 şi 1958 de a intra la medicină sau la istorie (amândouă facultăţi unde se aplica „numerus clausus” contra copiilor de burghezi) reuşeşte să-şi „transfere“ dosarul la Facultatea de Filologie română a Universităţii Bolyai din Cluj.

Cunoştinţele de limbă maghiară pe care i le cultivaseră mama şi unchiul

septembrie 2013 9

COMUNISM.MS.RO dinspre tată, inginerul minier Gheorghe Lenghel, ambii bilingvi, îi folosesc ulterior, căci pe această bază, ca diplomat (echivalat ca licenţiat în Franţa) al Facultăţii de Filologie, specialitatea Limba şi literatura română, a unificatei (1959) Universităţi „Babeş-Bolyai”, este repartizat în 1963, la propunerea profesorului universitar Mircea Zaciu, ca preparator universitar la Institutul maghiar de Artă Teatrală din Târgu Mureş.

Fondează împreună cu câţiva prieteni, Romulus Guga şi Mihai Sin, revista lunară de cultură ”Vatra” 1, care apare începând cu mai 1971. Dan Culcer devine redactor de rubrică, redactor şef-adjunct, ca apoi să fie „degradat” ca publicist-comentator şi, în fine, şef de secţie în urma câtorva „gafe” politice intenţionate, expresie a unei opoziţii politice precaute, dar tot mai manifestă.

După moartea redactorului-şef Romulus Guga intră într-o zonă de turbulenţe în relaţiile cu unii colegi, pe fondul unor gelozii de carieră. Această perioadă se reflectă în dosarul de urmărire informativă (D. U. I. ) deschis pe numele ”Dinu”, din arhivele Centrului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii CNSAS. Este ”criticat” şi pus la

1

punct în urma unei şedinţe de partid în redacţie, organizată cu sprijinul logistic şi la îndemnul Securităţii judeţene, reprezentată de colonelul Nicolae Grama. Întreţinea, încă din mai 1971, relaţii ”de taină” cu unii reprezentanţi ai exilului politic (Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca atâţia alţii dintre colegii săi de condei, fără să afle că există solidarităţi, datorită conspirativităţii impuse de epocă), face călătorii în Franţa şi Belgia ca membru al Societăţii Jules Verne din Paris şi al Asociaţiei Internaţionale a Sociologilor de Limbă Franceză - A. I. S. L. F., prezintă comunicări despre utopia negativă (distopia) a lui George Orwell (în 1984, la Cerisy la Salle, ca bursier al “Fondation pour une entr’aide intellectuelle européenne”, o instituţie suspectată de Securitate ca agentură CIA). Securitatea încearcă să facă joc dublu, îi aprobă paşaportul, dar îi confiscă biletul de tren. Pentru a ajunge totuşi la colocviu, străbate, cu autostopul, Europa de la Oradea la Paris, într-o săptămână. Scrie studii despre cenzură şi are tupeul să încerce să le publice în Vatra, sub titlul „Listele de ‘uvrajuri prohibarisite“. Nu e cooperant cu autorităţile de Securitate, care află că

nu e sincer cu ei, aduce cărţi interzise care i se confiscă la vamă, îi umblă gura în public şi încurajează diverşi contestatari, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Petrescu, Ştefan M. Găbrian, Leonard Oprea. Era ”turnat” deja în 1972 de o poetă, Mara Nicoară, care îşi semna ”notele informative” cu numele de cod ”Donna Alba”. Securitatea reîncepe urmărirea informativă în 1982, corespondenţa îi este deschisă (vezi ”Cartea albă a Securităţii”, ediţia M. Pelin), se folosesc mijloacele tehnice ascultarea telefonului, perchiziţii domiciliare secrete.

E izolat în redacţie şi sfârşeşte prin a plănui o plecare definitivă în Franţa în grup, cu toată familia sa de şase persoane, plecare pe care o organizează în taină şi eficient. Sub pretextul unui tratament medical, a doua soţie, scriitoarea Maria Mailat, pleacă prima cu doi copii, în 1986. Dan Culcer e exclus din redacţia Vatra, în urma depunerii cererii de plecare definitivă din ţară, de reîntregire a familiei. I se oferă un post de manipulator de decoruri la teatru. După ce îl refuză motivând că i-ar rămîne nefolosite competenţele, în aşteptarea aprobării unei plecări incerte, e acceptat ca referent literar la Teatrul de păpuşi din Târgu Mureş. În august 1987, primeşte viza de ieşire şi ajunge în Franţa, la Paris, în octombrie 1987, prin reîntregirea familiei. Dan Culcer cere azil politic, care i se acordă imediat de către Oficiul Francez pentru Refugiaţi şi Apatrizi - OFPRA. După câteva stagii de formare în domeniul utilizării ordinatoarelor în presă, devine el însuşi formator şi lucrează la Paris intermitent pentru CFPJ - Centre de formation et perfectionnement des journalistes, în calitate de conferenţiar-ziarist.

Experienţe neconcludente şi scurte în câteva redacţii pariziene ca secretar de redacţie („Alternances”, revista editată de fiica publicitarului Marcel Bleustein (Blanchet) – agenţia Publicis - pentru comunitate; („Argus”, o revistă lunară de asigurări; „Africa International”).

Face o carieră de grafician pe ordinator şi de ziarist, secretar de redacţie, în presa sindicală franceză, fiind şef de serviciu editură la Confédération française démocratique du travail (CFDT-Santé),

Revista Vatra a fost întemeiată în 1894 de I. L. Caragiale, I. Slavici şi G. Coşbuc. Avea o apariţie bilunară, format tip carte, conţinut eterogen în maniera almanahurilor de secol XIX. Avea ca grup ţintă: pătura mijlocie de oameni relativ cultivaţi şi intelectualitatea transilvană

10 ERA

COMUNISM.MS.RO începând cu 1993. Între venirea sa în Franţa şi momentul în care i se oferă un post stabil, face ziaristică ocazională şi prost retribuită la posturile de radio francez (Radio France International - RFI, serviciul român) şi englez (BBC, serviciul român), sau neretribuită - la Radio Solidarnosc (un post parizian al rezistentei anticomuniste poloneze, al cărui studio era lângă Place du Tertre, în Montmartre, unde se întâlneşte cu exilaţii mai vechi - Dinu Zamfirescu, Antonia Constantinescu şi Radu Portocală. În 1989 lucrează oficial ca traducător pentru o agenţie de subtitraje video (Videoadapt), colaborează în perioada Revoluţiei din România (decembrie 1989-februarie 1990) cu studiorile de televiziune TF1, A2 şi La 5 din Paris, ca traducătorinterpret. Onorariile substanţiale obţinute astfel în câteva luni îi permit să se aventureze într-o lungă expediţie de recunoaştere, în compania etnologului francez ex-comunist Claude Karnoouh, de la Oradea la Bucureşti, prin Maramureş şi Secuime, din care aduce nu doar observaţii despre lumea veche care părea că nu se mai dărâmă, fixate într-un reportaj, „Periplu pentru descoperirea ţării mele”(publicat în franceză de revista anarhistă „Iztok“), ci şi nouă ore de imagini video HI 8 mm de maxim interes pentru istoria recentă, din zone neacoperite de emisiunile Televiziunii Române „Libere”. O parte din imagini sunt distruse prin neglijenţa agenţiei Videoadapt, câteva casete, copii Betacam, supravieţuiesc în arhivele Culcer(ele conţin un interviu cu Mihai Şora, ca ministru al Învăţământului, o lungă dezbatere în cadrului Grupului de Dialog Social (G.D.S.) la care fusese invitat generalul Chiţac, scene din periferia Bucureştilor în perioada pre-electorală, manifestări ale Bisericii Greco-Catolice la Cluj - slujba în aer liber, un interviu cu Mircea Zaciu, reuniuni politice de fondare ale Uniunii Democrate a Maghiarilor din România - UDMR, la Cluj şi Sf. Gheorghe, discuţii cu profesori şi studenţi la Târgu Mureş pe tema învăţământului medical universitar

maghiar autonom etc.). Televiziunea franceză, după o perioadă de exces, nu mai dă nicio importanţă evenimentelor din România.

S-a recăsătorit în Franţa a treia oară cu parizianca Marie-Claire M., ziaristă.

Din prima căsătorie - 1971, cu basarabeanca Silvia Culcer(n. Marcu, în 1942), profesoară de muzică şi autoarea unor muzici de scenă, se nasc două fete, Ioana-Larisa(1972) şi Bogdana-Draga, amândouă emigrate în Franţa. Divorţează în 1981. Din a doua căsătorie cu Maria Mailat, psiholog, poetă şi prozatoare, colaboratoare a revistei Vatra, născută în 1953, la Tîrgu Mureş, se naşte Matei-Alexandru Culcer (1984). Divorţează în 1988. Înfiinţează la Paris, în mai 2000, revista electronică (online) Asymetria (http://www.asymetria.org), care se reînnoieşte trimestrial, cu peste 3.000 de vizite pe lună. La 7 decembrie 2000 înfiinţează grupul de discuţii Yahoo: „Societatea de mâine”, care reia titlul unei reviste clujene de sociologie din anii 19201925, fondată de Ion Clopoţel (http://fr.groups.yahoo.com/ group/societatea_de_maine/), cu 150 de membri stabili. Militează pentru Procesul comunismului, pentru reprezentarea drepturilor victimelor sistemului penitenciar şi carceral comunist, pentru aplicarea lustraţiei şi pentru reintegrarea lui Paul Goma în drepturile sale cetăţeneşti, redactând singur sau în colaborare cu intelectualii Ioan Roşca, Valerian Stan, Flori Stănescu, Mircea Stănescu, proteste şi apeluri diverse. Şi-a publicat dosarul de urmărire penală pe blogul revistei Asymetria /http://asymetria.blogspot.ro/ cu următoarea declaraţie: „Nu am fost erou, nici nu am dorit să fiu. Aş fi vrut, pur şi simplu, să-mi fac bine treaba de redactor, meserie pe care am învăţat-o din mers şi care îmi plăcea şi îmi place, să scriu literatură, să-mi exercit vocaţia de critic literar. Credeam că exerciţiile de memorie şi de sinceritate sunt, dacă nu suficiente, măcar necesare pentru a participa la refacerea unei lumi distruse de invadatori. Dar «… tuturor păream suspect» şi a trebuit să plec undeva”.

Notă informativă despre Dan Culcer

septembrie 2013 11

MEMORIA VIE Mărturia scriitoarei Iszák Martha

„Nu i-am lăsat pe aceşti monştri să-mi pună cătuşe la gură” Iszák Martha, fiica unui supravieţuitor din lagărul de la Auschwitz, scriitor şi ziarist de limba română, a publicat, în 2004, un volum “Supravieţuirea prin poezie” şi în 2007 şi-a publicat dosarul de urmărire de la Securitate sub titlul Obiectiv Zita, la Editura Napoca Star din Cluj-Napoca. Redăm mai jos câteva din amintirile sale din acea perioadă şi remarcile asupra dosarului său de la Securitate, despre informatorii din cenaclul literar Liviu Rebreanu şi ceilalţi scriitori şi publicişti urmăriţi de Securitate: Dan Culcer, Silviu Olaru. Durerea sa cea mai mare este faptul că printre informatori se aflau şi membri ai comunităţii evreieşti, comunitate din care făcea parte, pe care o considera neatinsă de corupţia comunistă. „La un moment dat credeam că sunt ghinionistă. Nu-mi găseam un loc de muncă, lucram sporadic, apoi intervenea câte ceva şi eram îndepărtată adesea fără explicaţii”. (p. 13) „Frecventam cenaclul literar Liviu Rebreanu, ticsit de turnători, cu un preşedinte

impus de securitate, fostul aviator Ioan Ţighiliu, semidoct plin de ură”. „Din nefericire, n-am avut viaţă personală. Eram ascultată zi de zi, microfoanele se aflau peste tot, în încăperi, în telefoane. S-au băgat în mod brutal în intimitatea mea. Ştiu când ascult Vocea Americii, Europa Liberă, când mă rog, când fac dragoste. Şi au avut neruşinarea să aştearnă pe hârtie aceste amănunte (inclusiv reţetele de prăjituri ale mamei)”. „Făceau rapoarte la întâlnirile din cadrul cenaclului, iar cei care refuzau să scrie poezii patriotice sau în cinstea Congresului partidului şi a iubitului conducător erau denunţaţi. Era în vizorul lor şi scriitorul Dan Culcer (obiectiv Dinu) şi regretatul doctor Silviu Olaru, ajuns la un moment dat preşedintele cenaclului. De la cultură veneau „tovarăşi” să ne impună să scriem despre Ceauşescu. Azi funcţii bunicele, mai multe chiar, pozează în „anticomunişti”. „În ceea ce mă priveşte, nu mă consider o persoană excentrică. Am fost târâtă în

această dureroasă aventură cu securitatea fără să fi vrut: pentru simplul motiv că ne-a vizitat în 1972 un senator american. Şi, bineînţeles, faptul că întotdeauna mi-am spus părerea şi la cenaclu şi în alte cercuri...”. (p.14) „În 1986, dorind să mă angajez la Fabrica de medicamente din Târgu Mureş, având în vedere faptul că erau posturi, mi-am dus toate documentele şi cererea. A doua zi, directorul mi-a spus franc: Am ordin să nu te angajez. Pe de altă parte, fostul meu director de la o întreprindere unde am lucrat câteva luni ca economistă, a venit la mine după ‘89 să-şi ceară scuze pentru că m-a dat afară (a fost obligat să angajeze în locul meu o tovarăşă fără studii, soţia unui miliţian, care şi acum e bine merçi, am acasă declaraţia oficializată a fostului director”. „Din nefericire, am rămas profund dezamăgită şi de comportarea celor de la Comunitatea evreiască din TârguMureş, care au colaborat tot timpul cu securitatea (prezentau Note informative, sursele “Roze” şi “Anton”, p. 17).

Femei în închisorile comuniste

Fişa matricolă penală a Floarei Mareş din Ibăneşti, arestată pentru “activitate contra clasei muncitoare”

12 ERA

S-a scris prea puţin despre femeile deţinute în închisorile comuniste, deşi acestea nu au fost puţine, la Sighet sunt înregistrate 4.200 de nume. Între femeile mureşene arestate amintim pe Floarea Mareş, Susana Butnar, Lucreţia Candinus, Maria Man, Valeria Moldovan, Maria Nicoară, Felicia Popa din Reghin. A existat chiar o închisoare specială pentru femei, la Mănăstirea Mislea, unde au fost închise şi Valeria Moldovan din Adrian, Ileana Anton şi Felicia Popa din Reghin. Motivele de condamnare sunt diverse: Floarea Mareş din Ibăneşti este condamnată pentru “activitate contra clasei muncitoare”, Susana Butnar pentru participare la “organizaţia subversivă Martorii lui Iehova”. Valeria Moldovan din satul Adrian, comuna Gurghiu, este

MEMORIA VIE condamnată, în 1952, la 15 ani pentru “crimă de înaltă trădare”, deoarece “a găzduit pe un preot greco-catolic din procesul Vaticanului”, trecând astfel prin

închisorile de la Jilava, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc. Felicia Popa din Reghin, este condamnată la 6 ani închisoare pentru că “a depus activitate împotri-

va unificării bisericilor greco-catolice”, trecând prin închisorile de la Cluj, Jilava, Mislea, Văcăreşti, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.

Fişa matricolă penală a Susanei Butnar din Toldal, arestată pentru că făcea parte din “organizaţia subversivă Martorii lui Iehova”

Una din fişele matricole penale ale Valeriei Moldovan din Adrian, condamnată în 1953 la 15 ani de închisoare, graţiată în 1963

septembrie 2013 13

MEMORIA VIE

Fişa matricolă penală a Feliciei Popa din Reghin

DIN MĂRTURIA ASPAZIEI OŢEL PETRESCU DESPRE ÎNCHISOAREA DE LA MISLEA “Mislea, aşadar! Prima impresie a fost o uluire. Închisoarea domina coama lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Pere aurii, mere roşii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv în frunzişul încă viu al copacilor.

Am intrat pe o alee lungă, străjuită de plopi fremătători şi de tufe de liliac pe care toamna începuse să-şi etaleze paleta de culori. Flori încă viu colorate păreau că nu se grăbesc să se ofilească sub sărutul brumelor, care mai întârziau să apară.

La capătul aleii se deschidea o poartă masivă peste care se arcuia dominatoare turla clopotniţei. Închisoarea apărea ca un masiv patrulater înconjurat de ziduri străvechi de mănăstire, înalte, sprijinite pe contraforturi puternice. În afara incintei propriu-zise, sprijinite de zidurile masive, în dreapta porţii se aflau clădirile administraţiei. Spre stânga, o clădire cu etaj, discret străjuită de arbori, era destinată direcţiunii. Pe partea dreaptă a patrulaterului, tot în afara incintei, se afla carantina. Aici erau ţinute timp de două săptămâni loturile de deţinute care veneau de pe tot cuprinsul

14 ERA

MEMORIA VIE

ţării. De aici se repartizau deţinutele la expirarea carantinei fie în secţiile de producţie, fie în secţiile închise. În faţa carantinei se afla magazia cu materiale pentru secţiile de producţie. Din faţa clădirilor de administraţie, perpendicular pe aleea cu plopi, se deschidea o altă alee care ducea la clădirile corpului de gardă.”(Aspazia Oţel Petrescu - Strigatom către Tine, Doamne, http://www. fericiticeiprigoniti.net/mislea, accesare 7 mai 2013) Una din cele mai impresionante săli a muzeului din Sighet este dedicată femeilor din închisorile comuniste, unde apar numele a 4.200 de femei pe pereţii şi pe tavanul sălii. Într-o vitrină se află obiecte păstrate din perioada detenţiei. În afara închisorilor mixte au existat unele rezervate exclusiv femeilor: Mislea, Mărgineni, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni sau Arad. În închisorile comuniste apar zeci de alte femei care au suferit închisoarea, fie ca mame, soţii

Despre femeile din închisorile comuniste la Memorialul din Sighet

sau fiice ale unor deţinuţi, fie pentru că au fost ele însele considerate de

comunişti periculoase pentru ordinea socială.

REPRESIUNEA PSIHIATRICĂ ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ S-a scris foarte puţin despre utilizarea psihiatriei în perioada comunistă ca armă politică, implicând nu numai funcţionarii de stat şi activiştii de partid, ci şi personalul medical. În 1990, o comisie a Ministerului Sănătăţii, alcătuită din psihiatri, care a funcţionat timp de patru ani, a examinat mai bine de 60 de cazuri din perioada comunistă, recunoscând unele abuzuri ca fiind evidente, statul oferindu-le victimelor acestora pensii echivalente cu cele acordate foştilor detinuţi politici.

Psihiatria a fost politizată în sensul ideologiei comuniste şi supusă acesteia, organizată şi condusă de oamenii regimului agreaţi de către Securitate. Psihiatrul care interna un opozant politic sub pretext de schizofrenie sau paranoia se implica în mod conştient în politica statului totalitar, de la care aştepta, de fapt, anumite atitudini care să-i aducă avantaje.

Regimul Ceauşescu a găsit mijloace eficiente pentru a-i elimina pe “duşmanii poporului”, folosind psihiatria în scopurile sale represive, o metodă la îndemână,

utilizată, în special, pentru a elimina suspiciunile Occidentului legate de tratamentul aplicat adversarilor politici. Într-un discurs din 1 octombrie 1968, Nicolae Ceauşescu i-a etichetat drept “nebuni" pe cei care credeau că pot dărâma regimul comunist: “Mai există încă astăzi cineva care se gândeşte că se pot găsi în România forţe sociale capabile să pună în primejdie sistemul nostru socialist?

Cred că nu. Fără îndoială, tovarăşi, niciun ţăran cooperator, niciun lucrător din staţiunile de maşini şi tractoare sau din gospodăriile agricole de stat, niciun intelectual din institutele noastre de cercetare şi din şcoli nu ar îngădui nimănui să pună la îndoială trăinicia şi forţa socialismului în România. Fireşte, pot să mai fie nebuni şi vor fi întotdeauna, dar, pentru nebuni, societatea noastră socialistă dispune de mijloace necesare, inclusiv cămaşa de forţă. Dar, după cum ştiţi, dezvoltăm medicina pe o scară largă.

Chiar şi aceşti nebuni pot fi trataţi cu mijloace moderne pentru a nu trebui să recurgem la cămaşa de forţă”.

Locurile de detenţie psihiatrică au fost

repertoriate pentru prima dată într-un raport din 1978 al Amnesty International ca fiind: spitalele psihiatrice obişnuite în care au fost construite pavilioane speciale, cu gratii la ferestre şi păzite, secţiile de psihiatrie ale spitalelor – penitenciar, instituţiile psihiatrice speciale pentru bolnavii psihici periculoşi, aici fiind incluse şi persoanele suferind de boli incurabile sau care comiseseră fapte penale. În lista acestora pot fi cuprinse, cel puţin, spitalele Penitenciar Jilava, Spitalul Nr. 9 - Dr. Gh. Marinescu din Bucureşti, cu o anexă la Popeşti-Leordeni, jud. Ilfov, Bălăceanca, jud. Ilfov, Voila (lângă Câmpina) şi Urlaţi, jud. Prahova, Sapoca, jud. Buzău, Poiana Mare şi Podari, jud. Dolj, Timişoara, Gataia mai ales în anii '50- şi Jebel, jud. Timis, Stei - Dr. Petru Groza, jud. Bihor, Oneşti, jud.

Bacău, Socola şi Răducăneni, jud. Iaşi, Cluj - Napoca, jud. Cluj.

Reglementările legale - publice: Decretul Nr. 12 din 1965, Decretul Nr. 313 din 14 octombrie 1980, privind asistenţa bolnavilor psihici periculoşi, Legea Nr. 3 din 6 iulie 1978, privind asigurarea sănătăţii populaţiei, art. 108, şi Codul Penal din

septembrie 2013 15

Delegaţia Regiunii Mureş Autonome Maghiare la Congresul IX al Partidului Comunist Român, iulie 1965, Fototeca online a comunismului românesc, cota 45/1965

1968 (care prevedea la art. 114 internarea “până la vindecare” a persoanelor care comiseseră deja fapte ce cădeau sub incidenţa legii) sau secrete şi inaccesibile populaţiei: Directivele PCR şi ordinele interne ale Securităţii care prevedeau “asanarea socială a populaţiei”, cu ocazia manifestărilor oficiale - au facilitat abuzurile şi au permis sechestrările denumite eufemistic în documentele aflate în dosarele de securitate “urgenţe medicale”.

“Noua morală“, cu afirmarea socialismului infailibil şi invincibil, a făcut să se pună în practică aşa-zisa represiune “aseptică”, adică o represiune pur medicală, pentru a camufla anumite faţete ale regimului de represiune, reuşind astfel să târască

psihiatria românească pe drumul celei mai mari mistificări şi încălcări de etică medicală. (Ioan C. Cucu, Dragoş Marcu, Adrian Miclea, Represiunea psihiatrică în România comunistă, http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/ perioada_comunista/represiunea_psihiatrica_in_romania_comunista/2107/) Cazuri de internări la psihiatrie din motive politice au fost şi la TârguMureş, bine documentate de istoricul mureşean Nicolae Balint din arhivele Procuraturii Militare Mureş. În 1954, tânărul Bartis Francisc a fost internat la Clinica de Psihiatrie din Târgu-Mureş, în urma bătăilor Securităţii, arestat pentru activitate contrarevoluţionară. Un alt caz

este al lui Veres Andrei. Este vorba despre o Hotărâre din data de 12 iulie 1954, semnată de anchetatorul de Securitate Fabian Martin, care se referă la învinuitul Veres Andrei. “Cercetând dosarul de anchetă al lui Veres Andrei, scria lt. Fabian Martin, am găsit că numitul arestat la data de 16 mai 1954, în timpul anchetei s-a îmbolnăvit de boală mintală…

Acţiunea de anchetă în problema lui Veres Andrei, învinuit pentru faptele de activitate contrarevoluţionară, se vor întrerupe până la vindecarea lui”. (http://nicolaebalint.wordpress. com/2009/08/28/abuzuri-ale-organelor-mai-%E2%80%93-securitate-similitie-%E2%80%93-reflectate-in-documentele-procuraturii-militare-principale-targu-mures-memoria-ca-formade-justitie-%E2%80%93-marturii-orale/)

ERA. Zi de Zi Un produs al S.C. Transilvania Grup Business S.R.L. în parteneriat cu Consiliul Județean Mureș și cu Asociația Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) - filiala Mureș

Fondator: Aurelian Grama Coordonator: Laura Pop Editor, Corector: Ligia Voro Redactor şef adjunct: Alex Toth DTP: Raluca Rogoz

Colaboratori: Novák Csaba Zoltán, www.fenomenulpitesti.ro, Claudiu Pop, László Márton, Alin Mureșan Sediu: Str. Primăriei nr. 1, Târgu-Mureş, Tel: 0265 215 612 redactia@zi-de-zi.ro, publicitate@zi-de-zi.ro www.facebook.com/Era.Zidezi

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor revine autorilor 16 ERA