The Intermission Magazine No.2

THE

W W W.T HE IN T E R MIS SION . R O

intermission AN II , NR.2; MARTIE 2017

BREATHELAST BETWEEN COLORS INNERGRAVE

UNTOLD FAITH

TESTAMENT LOWBAU RETROSPECTIVĂ

>>>>>>>>>>>>>>>>>

SHOEGAZING CU VALERINNE

>>>>>>>>>>>>>>>>>

>>>>>>>>>>>>>>>>>

t n o iz r o e d o l o c Din DUNE PILOT

THE KINDRED SOEN SPIRITUAL FRONT

DIN UNDERGROUND – KHONSU | CUM S Ă-Ţ I ÎNCEPI PROPRIUL BEDROOM STUDIO | GREEN CARNATION

PROG TALK CU DISPERSE | YEAR OF THE COBRA

W W W .T H E I N T E R M I S S I O N . R O

CuprinS

ne întâlnim în social media: facebook

YOUTUBE

facebook/theintermissionro

youtube/@TheIntermission

INSTAGRAM instagram/theintermissionro

> > > > > AN II , NR.2; MARTIE 2017 < < < < < <

Iată-ne ajunși la cel de-al doilea număr scris al The Intermission. Primul număr ne-a fost încurajare, învățământ și pasiune. The Intermission face, de altfel, cu ocazia acestui număr, primul an de lansare în online. Deși pare mai mult decât atât, a fost un an bogat în aprecierile voastre și în care am încercat diverse premiere. La mulți ani deci nouă și vouă mai ales, fără de care nu am exista. Acest al doilea număr sperăm să vă fie mai aproape, mai divers și să-l regăsiți cu drag și peste ani.

COMA

DINCOLO DE ORIZONT

Geanina Viorela Chiricuță – redactor șef Daniel Hendrix – web designer Vladimir Gheorghiu – fotograf Mihai Beșliu – fotograf/video Flash News Ștefan Roșioru – redactor Ana-Maria Bucur – fotograf Diana Andreea Uță – video editor Bogdan Voiculescu – redactor

<<<<<<<<<<<<<<<

04

Echipa The Intermission:

06

Prog Talk cu DISPERSE

Gabriel Princip – redactor

08

Liviu Munteanu – fotograf Mircea Anghel – redactor Robert Cotoros – redactor Elena Ignat – redactor

Shoegazing cu VALERINNE

Eliza Archer – redactor Andrei Nedelea – redactor Alin Avasilcăi – redactor Vlad Enescu – redactor/Flash News

07

Zoltan Csomai – fotograf Radu Damian – art designer Octavian Ristici – video editor Valentin George Pane – audio Online:

www.theintermission.ro contact@theintermission.ro

10 23

Prog-ul în România prin ochii celor de la

UNTOLD FAITH Dune Pilot

Wetlands - Un roadtrip imaginar prin viață

<<<<<<<<<<<<<<<

17 24

De prin subsolul Bandcamp: Year of The Cobra doom, riff-uri hipnotice și imaginație

Brotherhood Of The Snake thrash, prăjeală şi extratereştri antici

...Planuri de viitor cu

BETWEEN COLORS

20 25

Pe urmele creației celor de la

Green Carnation Disecăm post-rock cu

Lowbau

Urban Voodoo

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

evaluare

underground " ...undeground înseamnă că mesajul și trăirea prevalează asupra canoanelor și vânzărilor.

Sunt formații din underground care au susținere de public și unele care nu au – nu știu care e rețeta și nu cred că e o rețeta. Ține de fiecare cât și de colectiv.

Sunteți una dintre trupele cu greutate din alternative-ul românesc. De câtă răbdare și câtă muncă a fost nevoie să ajungeți unde sunteți astăzi?

Dan: Mulțumim, cred că răbdarea e cel mai important lucru când vine vorba de muzica rock în România. Munca o simțim mai mult atunci când trebuie să finalizăm un videoclip sau un album... atunci ne întindem nervii și stresul la maxim și simțim că este o muncă... în rest cred că datorită faptului că o facem din plăcere și din dragoste pentru muzică, nu mai simțim că muncim. Pentru Orizont cred că am atins apogeul efortului pe care l-am depus până acum cu Coma.

Matei: Eu recunosc că am fost răsfățat, având în vedere momentul în care am intrat în trupă (2014). Dar îmi imaginez cât a fost de muncă și de răbdat înainte sa stea lucrurile ca din 2014 încoace.

Răzvan: Cu excepția câtorva perioade relativ scurte, Coma și întâmplările din jurul ei au fost mereu o parte importantă a preocupărilor mele. „Munca” - adică dorința, plăcerea de a face muzică, manifestarea bucuriilor și frustrărilor prin muzică - au fost constante, chiar dacă cu intensități diferite, de la primul moment și până astăzi. În cele mai grele clipe, v-ați gândit să renunțați la lupta pentru muzică?

Dan: Nu pot să spun că în aproape 17 ani de Coma nu m-am gândit uneori „oare merită nervii ăștia?”, dar aceste momente au fost foarte puține... cred că le pot număra pe degetele de la o mână.

Matei: Chiar pe plan personal, da, am încercat să mă las de muzică de tot. Nu mi-a ieșit. Mai e timp să încerc.

Răzvan: Pentru mine lupta pentru muzică înseamnă renunțare. Am contemplat renunțarea la formație tocmai în momentele în care muzica și relațiile dintre noi erau mai mult luptă decât altceva. Dar acestea s-au dovedit a fi momente

trecătoare, iar lucrurile care contează au prevalat.

Câte s-au schimbat pentru voi în cazul noului album, „Orizont”?

Dan: Schimbarea cred că vine din atitudinea noastra legată de ceea ce facem... Am văzut că din partea publicului a venit un val frumos de aprecieri care a crescut în ultimii ani și atunci am încercat să ne ridicăm la așteptările lor. După 16 ani am zis hai să vedem cum e să dăm „all in” și să ne bucurăm de ce înseamnă Coma atât pentru noi cât și pentru public.

Matei: În ceea ce privește trupa, tot ce a presupus lansarea albumului ne-a adus suficiente impedimente și bucurii încât să ne dăm seama mai bine cum suntem ca persoane, cum comunicăm între noi și cu oamenii din exterior, ce trebuie să îndreptăm la noi pe plan personal, pe plan intern în trupă, și cum să evoluăm ca formație, dar și ca oameni.

Răzvan: A fost un proces creativ diferit față de perioadele anterioare și în acelasi timp un pariu, pentru a obține rezultatele pe care le dorim printr-un proces mult mai concentrat.

A fost și o realiniere și a noastră, a fiecăruia, în contextul Coma – pentru că și fiecare s-a schimbat, am avut ocazia ca sub presiune să ne expunem onest pozițiile și dorințele, și să înglobăm în Coma persoanele care suntem în prezent.

Cum s-a născut ideea videoclipurilor gemene, „La hotar” și „Orizont”?

Dan: Sincer m-am gândit la ce a însemnat Coma în ultimii ani... și ce a însemnat Coma încă de la inceput și anume această dualitate între părți liniștite și versuri calde și părți agresive și incisive. Ne-am dat seama că ăștia suntem... avem și părți metal de făcut pogo și sărit, dar și părți liniștite de iubire, pe care lumea se ține în brațe, ori cântă versurile cu lacrimi în ochi. Atunci mi-a venit ideea că ce ar fi dacă am lansa în loc de un clip, două clipuri, unul la o piesă dură și altul

Cât despre media, media undeground susține, iar la cea mainstream nu m-aș astepta să fie interesată; si dacă ar fi nu ar aduce nimic pentru trupele sau publicul din underground. "

la o piesă liniștită și bineînteles clipurile să aibă o legătură între ele. Ideea clipurilor a venit de la BlackMoon în urma acestui brief venit de la noi.

BlackMoon este omul cu care am tot lucrat pe partea asta la ultimele 7 videoclipuri.

Matei: Cred că ideea a pornit de la Vasi (regizorul clipurilor Coma de la „Un Semn” până în prezent) și de la Dan, iar nouă ni s-a parut o idee foarte bună, și chiar eram curioși cum se pot lega, care ar fi un fir roșu care să îmbine aceste piese cu stări diferite.

Răzvan: A fost o reprezentare foarte evidentă a conceptului bâta și pana, care ne reprezintă de la început dar pe care l-am exprimat și prin imagine în ultimii ani.

Ați lansat majoritatea single-urilor de pe acest album sub formă de videoclipuri.

Publicul reacționează mai bine la vizual sau reprezintă o metodă de acces în media?

Dan: Oamenii care dau play la un album cu căștile pe urechi, închid ochii și-l ascultă cap coadă, sunt din ce în ce mai puțini. Trăim în vremea lui „skip”, nimeni nu mai are răbdare și atunci cred că este important ca atunci când prezinți o piesă să îi dai omului și ceva la ce să se uite... așa că... da este o modalitate de a ține oamenii cu urechile pe muzica noastră și vizual.

Matei: Cred că din ambele motive, plus altele. E mai interesant să vezi și o reprezentație vizuală validată de „artist” a unei piese (chiar dacă alții își pot face filmul lor) și avem ocazia să ne facă Sorin limonadă bună pe platou.

Răzvan: Ambele, și mai mult de atât. Singleurile au fost lansate înainte de a decide realizarea unui album, așa că ne-am dorit ca fiecare single să ofere o experiență completă, a.i. să putem crea câte un concept și eveniment în jurul fiecărei melodii. Iar în ideea asta, am considerat completarea ideii muzicale cu un simbol vizual un must.

Ați fost dintotdeauna fideli rădăcinilor. V-ați gândit vreodată pentru un moment să faceți

04

the intermission

album "orizont"

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

Coma interviu

dincolo de orizont ceva complet diferit din punct de vedere muzical?

Dan: Nu cred că o să facem ceva diferit. Am fost mustruluiți uneori că nu mai cântăm ce cântam... deh... păi trec anii, ne schimbăm ca oameni, nu am avea cum să cântăm fix ce cântam în 2000 dar cu siguranță o să continuăm ce am început, în același stil, dar adus în linie cu vremurile și oamenii care suntem acum...

Dacă o să avem alte idei de abordare muzicală cu siguranță se vor materializa în alte proiecte muzicale dar nu sub numele Coma.

Matei: Legat de trupă, cred că dacă cineva care nu cunoaște Coma ascultă „Orizont” și „La Hotar”, sau „Mâini Către Cer” și „Cântă-mi Povestea” varianta acustică... nu-și va da din prima seama că e vorba de aceeași trupă.

De când am venit eu în trupă, știu că noile compoziții au suferit mai multe „ciupeli” și nu cred că schimbările stilistice se vor opri aici.

Iar personal, am mai multe proiecte muzicale, fiecare diferit față de celalalt, inclusiv în afara zonei rock.

Răzvan: Din fericire rădăcinile noastre sunt destul de largi și ne-au permis de-a lungul timpului să ne bucurăm de multe stiluri, influențe și direcții. Suntem destul de clar setați într-o zonă alternativă, care ne permite să explorăm și să schimbăm registre destul de puternic de la o piesă la alta.

Mai sus de atât, nu m-am gândit să mergem spre alte stiluri complet.

Cât de mult se regăsește din voi înșivă în structura pieselor? Sunteți mereu pe aceeași lungime de undă?

Dan: Clar da, tot ce iese, iese din noi. În functie de piese cred că sunt procente diferite din fiecare din noi. Ce apare deja ca piesă Coma este o adunătură a acelorași lungimi de undă într-un final. Nu vorbim aici de durerile facerii

dar pânã intrăm pe aceeași lungime de undă...

Suntem totuși un balaur cu 6 capete.

Matei: Bună întrebare. Cred că din toți se regăsește suficient încât să pară o compoziție a întregului grup și nu doar a unei persoane sau a câtorva din noi. În unele piese e mai echilibrat raportul ăsta, în altele mai puțin, dar se compensează cumva.

Răzvan: În ultima perioadă lungimea de undă s-a extins foarte mult – în sensul în care nu mai avem interesele atât de apropiate – nici muzical și poate nici către alte alegeri. Suntem în continuare fiecare dintre noi în fiecare piesă, dar într-un mod diferit față de „nerostitele”. Energia are mai multă tensiune – pentru că ideile trebuie susținute mai cu aplomb pentru a fi înțelese de toată lumea – dar și mai multă bucurie – pentru că înțelegerea unei idei noi, sau din afara sferei de confort, echivalează cumva cu bucuria de a învăța un lucru nou. Într-o dimensiune paralelă, pe ce scenă și alături de cine v-ați vedea cântând?

Dan: Mi-ar plăcea să fi cântat alături de Pantera, piesa „Domination”, la Monsters of Rock în 91 în Moscova.

Matei: Daca e vorba de altă dimensiune, aț canta pe aceleași scene cu Coma, dar din cealaltă dimensiune. Un univers în care pot cânta și riff-uri și ciupeli în același timp este unul în care mă pot vedea trăind fericit.

Credeți că underground-ul are parte de susținerea de care are nevoie? Atât din partea publicului cât și a mediei.

Dan: Pai media este aproape inexistentă pe zona asta, deci e loc de mult mai bine. Publicul în schimb este minunat în partea asta a industriei muzicale. Cel mai frumos public de pe pământ.

Matei: Publicul Coma mă uimește mereu. E și datorită calității muzicii și trudei trupei, dar și

„Orizont” este un material plin de simţăminte trecute, prezente şi viitoare, care te vor încerca şi stăpâni pe de-a întregul celor multor audiţii pe care i le vei oferi.

noroc. Sunt sigur că nu toate trupele au parte de aceeași reactie și în ultimul timp chiar este din ce în ce mai activ publicul „underground” (sau mai concentrat în unele zone), deci, cumva, se poate! Dar repet, nu este echilibrat pentru toate trupele. Noi facem parte din categoria fericită.

Răzvan: Depinde ce înțelegi prin underground, și el e in mai multe layere. Pentru mine undeground înseamnă că mesajul și trăirea prevalează asupra canoanelor și vânzărilor.

Sunt formații din underground care au susținere de public și unele care nu au – nu știu care e rețeta și nu cred că e o rețeta. Ține de fiecare cât și de colectiv.

Cât despre media, media undeground susține, iar la cea mainstream nu m-aș astepta să fie interesată; si dacă ar fi nu ar aduce nimic pentru trupele sau publicul din underground.

Dintre toate concertele voastre, care v-a rămas cel mai aproape de suflet?

Dan: Pentru mine a fost concertul acustic de la Copacul cu cărți din 2015. Un moment pe care nu am să-l uit a fost la acest concert, în timpul piesei „Un semn”, când toată lumea care a stat jos, până la acel moment, s-a ridicat în picioare și a venit lângă scenă și a început să cânte versurile cât putea de tare. Mi-am ținut cu greu emoțiile în frâu, atunci.

Matei: Cel de lansare a albumului „Orizont”, pentru că la cât ne-am stresat pentru această lansare, și ca trupă și în viețile personale, uneori aveam impresia că ne pregătim pentru primul concert al carierei, sau să fim jurizați de Simon Cowell. Și fiind încă relativ recent... îmi este încă aproape de suflet.

Răzvan: Unul la Cluj unde am crezut că mor de bucurie în timp ce cântam „Culori”.

Redactor: Geanina Chiricuță

05

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

PROG TALK CU DISPERSE Trupa poloneză de progressive/djent, Disperse, a lansat de curând un nou material, intitulat Foreword. În egală măsură de emoționant pe cât ne obișnuisem, noul album aducă o serie de influențe neașteptat de închegate cu trăirile pe care le conturează creațiile trupei. Visător, plin de scântei atipice, dar tipice prog-ului și bine de tot înmuiat în valurile actuale ale genului, Foreword te cucerește de la prima piesă. Să vedem ce zic trupeții despre el.

Să începem cu începutul.

De ce prog, din toate genurile?

Jakub Zytecki: Ce este prog-ul până la urmă?

Cum arată lumea prog-ului pentru voi?

Mai ales în ultimii ani?

Jakub Zytecki: Îmi este greu să vorbesc în numele trupei, dar din ce știu, nu prea ascultăm cu toții prog și nici nu suntem chiar atât de bine implicați în această scenă. Adică, evident că iubim piesele de dragoste care sunt sonic, liric și muzical ambițioase, ceea ce am putea spune că este prog-ul, dar nu cred că urmăm chiar tiparele unei trupe de prog. Dar pe de altă parte, în ultimii ani, suntem cu toți niște copii Dream Theater.

Ați lansat un nou album. Cât ați lucrat la el și ce s-a schimbat?

Jakub Zytecki: Am început lucrul la el în iulie 2015 și am terminat masterizarea în a doua jumătate a lunii iunie 2016.

Ne-a luat mult timp, dar nu din cauza compozițiilor. A fost din cauza redescoperirii trupei și găsirii unei noi viziuni. Aveam nevoie de timp pentru asta. Suntem mai maturi acum decât când am lansat Living Mirrors. Atunci eram adolescenți și voiam să schimbăm lumea pentru că consideram că am găsit modalitatea de a face asta, dar acum, suntem cu atât mai mult mai confuzi. Am realizat că nu știm nimic și noul album sapă în aceste idei confuze sau mai simplu spus, în treaba de a nu ști nimic.

Stay aduce un vibe atmosferic întregului ansamblu de instrumente complicate. De ce ați ales piesa asta ca teaser

pentru material?

Jakub Zytecki: A fost sugestia casei de discuri.

Am ales altă piesă de fapt, dar ei au vrut-o pe aceasta.

După puțin timp am realizat că iubim fiecare piesă de pe album și că nu ne păsa care piesa va fi prima.

Care este cea mai dificilă parte atunci când plănuiești un turneu?

Bartosz Wilk: Depinde de ce înțelegi prin turneu. Plănuirea traseului, rezervarea locațiilor și promovarea concertelor, toate acestea pot fi obositoare, însă dacă știi o agenție, îți e mai ușor. Îți salvează mult din timp. Cea mai dificilă parte ar fi plănuirea cheltuielilor – sunt multe lucruri la care trebuie să fii foarte atent, cum ar fi timpul dintre zboruri, taxele pentru autostradă în funcție de țară, cât și posibilitatea să se strice mașina. Trebuie să prezici toate aceste lucruri înainte să pleci pentru a reuși să te menții motivat pe scenă, în loc să te gândești mereu la buget. Plănuiește întâi – apoi fii rockstar.

Aveți planuri să mergeți într-unul mai mare când iese albumul?

Bartosz Wilk: Da, deja am plănuit două turnee pentru martie și aprilie. Primul va avea șapte concerte prin Polonia. Vrem să revenim pe scenele locale fiindcă nu am mai cântat de mult timp aici. Suntem cap de afiș și cântăm alături de trupele de prog Retrospective și Ayden. Suntem și mai entuziasmați de celălalt turneu, prin Europa. Am așteptat mult timp să cântăm alături de Plini și David Maxim Micic – avem ceva istorie în spate de

când ne urcam muzica pe Youtube și făceam featuri împreună. Suntem buni prieteni, deci va fi un turneu între prieteni și o șansă să fim toți împreună. Vom cânta în 22 de orașe din Europa, așadar va fi o oportunitate bună să ne cunoașteți, oriunde ați fi.

Redactor: Geanina Viorela Chiricuță

06

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

interviu

Muzica voastră este intensă, hipnotică și prin aceasta se observă influenţe shoegaze şi post-rock; aveţi un stil propriu, pe care nu l-aş încadra într-un gen anume. Ce vă inspiră?

Valerinne: Idealul ar fi să fim cât mai puțin o trupă și cât mai mult doar muzică.

Ne îndreptăm rapid spre chestia asta cu următorul album. Așa-zisa inspirație, la modul tradițional, cel puțin pentru mine, nu există. Muzica își face o cale a ei, aproape imperceptibilă, sunt tot felul de mici lucruri sau momente care poate declanșează o reacție sau îmi stabilesc

the intermission

o direcție, iar când îmi dau seama de aceste lucruri deja framework-ul unui album este definit. Un lucru important este faptul că întotdeauna am gândit pașii următori în termen de albume, nu de piese.

Consideraţi lipsa unui vocalist ca o limită sau, dimpotrivă, este mai uşor să vă exprimaţi într-o compoziţie 100% instrumentală?

Valerinne: Dimpotrivă, prezența vocii ar fi o limită în ceea ce facem. Nu mă mai interesează să compun muzică în jurul vocii sau care să țină cont de o anumită

Shoegazing cu VALERINNE structură din care să facă parte vocea în mod convențional. În plus, bagajul liric mi se pare inutil.

Să vorbim puţin despre „Monumenta”, cel mai recent album, care a fost lansat anul trecut; este o compoziţie unitară, cu pasaje tulburătoare şi mai întunecate faţă de ce am ascultat pe albumul anterior, „Arborescent”; cum a decurs procesul său de creaţie?

Valerinne: Spre deosebire de primele două albume, la „Monumenta” am avut mai multe piese din care să alegem ce intră pe album. Din punctul meu de vedere lucrurile au decurs foarte relaxat, ca de obicei. Nu are niciun rost să încerci să forțezi muzica, să te chinui să faci să funcționeze lucruri care în mod evident nu funcționează live în sala de repetiții și așa am renunțat la două piese, care au fost înlocuite cu „Terra Amata” și „Palinopsia”.

Scopul a fost să avem un album unitar, un altfel de album față de primele două, un album care să poată fi ascultat aproape ca o singură piesă sau compoziție. În aceeași idee compunem și pentru următorul.

Lipsa versurilor poate face mai grea interpretarea mesajului pieselor; ne puteţi explica puţin semnificaţia titlurilor pieselor de pe albumul „Monumenta”?

Valerinne: Titlurile pieselor și citatele care se găsesc pe artwork-urile albumelor noastre nu sunt nimic mai mult decât un cadru foarte generos sau un context foarte larg în care poate fi inclusă muzica de pe albume, un context care să explice puțin răspunsul meu de la întrebarea 1. Însă de multe ori am avut și senzația că, involuntar, oferim piste false ascultătorului prin aceste lucruri. Așa că, iată un citat din John Cage, care explică situația foarte clar.

People expect "listening" to be more than listening. And so sometimes they speak of "inner lis-

După cinci ani de activitate, 3 albume și un EP, trupa bucureșteană Valerinne reprezintă cu multă cinste scena post-rock/shoegaze autohtonă.

Am stat de vorbă cu Alexandru Daș despre procesul de creație al formației, albumul lor cel mai recent și planuri de viitor.

tening", or the "meaning of sound". When I talk about music, it finally comes to people's mind that I'm talking about sound that doesn't mean anything, that is not "inner" but is just "outer". And people who understand that say : "you mean it's just sounds?", thinking that for something to just be a sound is to be useless. Whereas I love sounds, just as they are. And I have no need for them to be anything more, than what they are. I don't want them to be psychological. I don't want a sound to pretend that it's a bucket, or that it's president, or that it's in love with another sound. I just want it to be a sound.

Aţi avut ocazia să cântaţi atât în străinătate cât şi în ţară; cum vi se pare că este perceput post-rock-ul/postmetalul în România faţă de alte ţări?

Valerinne: Lucrurile nu sunt atât de diferite între România și restul Europei. Nu cred că nișa asta muzicală este precepută neapărat altfel, cu mici

excepții, cum ar fi festivaluri ca Dunk! din Belgia, festival dedicat zonei post-*, instrumental, ambient etc. Și afară sunt cluburi ok și mai puțin ok, concerte cu public mai numeros sau aproape fără public, sonorizări ok sau dezastruoase, poate la merch lumea cumpără mai mult ca aici. În general, în restul Europei (mai spre vest), infrastructura este mai ok (autostrăzi!) și e mai ușor să ajungi dintr-un oraș in altul, lucru important când ești în turneu. În rest, importantă pentru mine este experiența de turneu în sine.

Ce planuri de viitor aveţi? Ne puteţi dezvălui ceva despre noul album pe care îl pregătiţi?

Valerinne: Următorul album se numește Desire, suntem in faza de preproducție, probabil va avea tot 5 piese, este mai slow și cu mult mai multe synth-uri. Restul detaliilor, la momentul potrivit.

Redactor: Elena Ignat

07

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

...Planuri de viitor cu

BETWEEN COLORS >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> Dacă scriu pe Google Between Colors găsesc, ceva mai jos, referințe la albumul Colors de la Between the Burried and Me. Nu vă întreb dacă aveți vreo legătură, dar asocierea m-a făcut sa mă întreb de unde provine numele vostru de trupă.

Dan: Funny you should say that, actually. Numele a venit din două surse. Una dintre ele este, într-adevăr, dragostea mea pentru albumul Colors. Dar, în același timp, căutam un nume care să exprime ce voiam să fac din punct de vedere muzical. Cumva fiindcă vrem să îmbinăm multe stiluri și concepte, ne vedem ca și când am fi „între ele”, neavând o singură apartenență. Suntem un fel de „copiii nimănui” ai metal-ului, haha! Și dacă ne gândim că fiecare stil e o nuanță de culoare și că noi, ca artiști, pictăm cu ele, voila, Between Colors! În Romania, la modul general, există o regulă nescrisă: trebuie să fii „meseriaș”, să fii bun la toate. Văd ca nu ați făcut excepție de la regulă și că încercați să le rezolvați pe toate și pe cont propriu. Cum v-ați acomodat cu toate dimensiunile industriei, pe lângă dimensiunea artistică?

Dan: Mergând pe ideea de DIY, întocmai ca majoritatea trupelor din underground, da, a trebuit să învățăm multe meserii. Numai eu, pe lângă compoziție și instrumentul în sine am învățat printre altele PR, marketing, sound design, producție, mixaj, master, Photoshop, After Effects, montaj video și încă învăț. Într-un fel, să-ți faci o trupă e ocazia perfectă de a-ți crește bagajul de cunoștințe și de a te dezvolta în calitate de individ. În mod surprinzător, cam toată trupa și-a intrat în rol foarte bine și ușor.

Cristina regizează, montează și organizează filmările videoclipurilor noastre, vine cu concepte vizuale și lucrează cu Rach, care se ocupă de tot ceea ce înseamnă logo-uri, poze și materiale grafice care merg pe pagina noastră. Mă ajută enorm că ele două au preluat partea asta!

Ce planuri de viitor aveți?

Dan: Momentan încercăm să aranjăm mai multe concerte prin țară (urmează niște anunțuri!) și așa cum am anunțat într-un interviu cu Metalhead, anul acesta începem lucrul la albumul #2! Sperăm ca prin 2018 să-l lansăm, dar vă spun de pe-acum ca va fi unul și mai ambițios decât M.A.D., așa că va depinde cât ne va lua să-l finalizăm. Și, exclusiv pentru The Intermission, pentru că vă iubim, vă zic că pregătim o piesă s-o lansăm primăvara asta.

Nu este pe album, dar este nouă și momentan nu pot dezvălui mai multe detalii! Într-o lume puternic masculinizată (și, fie

de Mircea Anghel

N-au cum să nu-ți placă și n-ai cum să nu-i fi văzut pe Facebook, la concerte sau chiar pe stradă. Sunt simpatici, plini de energie și cât se poate de creativi; puternic implicați în tot ceea ce înseamnă activitatea artistică (de la artist la producător, trecând prin concept vizual, marketing, ș.a.m.d.), aflăm în fragmentele de mai de jos cam cum funcționează o armată din patru oameni

08

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<< vorba între noi, deseori misogină), iată că Between Colors se împarte „fifty-fifty” între fete și băieți. Cum nu trăim în Suedia, tare curios sunt: ați întâmpinat situații – sau comentarii – neplăcute din acest motiv?

Dan: Se întâmplă, poate chiar mai des decât s-ar crede. Cu toate astea, cred că se aplică principiul ce spune că vocea minorității se aude cel mai tare. Ce vreau să zic e că e incredibil cât de multă lume ne place, indiferent că avem fete sau extratereștri în trupă și oamenii aceștia contează. Celor care nu ascultă pentru că e o „gagică la voce” și se opresc acolo (și sincer cred că aceștia sunt în minoritate) n-avem ce să le facem, chiar dacă poate uneori avem impresia că astfel de opinii se aud mai des decât ar trebui. Până la urmă, facem muzică și asta contează pentru noi. Și sincer, decizia de a avea o voce feminină e una bazată strict pe considerente muzicale, pentru că mi se pare că se potrivește cel mai bine pe stilul nostru eclectic. Cu Cristina pot compune de la blues, jazz, chiar și gospel, până la death metal.

Poate fi dramatică, poate fi sensibilă, poate fi chiar de-a dreptul înfricoșătoare și, ca și compozitor, vreau să am toate valențele și emoțiile acestea la dispoziție. Iar când vine vorba de instrumentiști, Rach e the right bassist for us – tonul și stilul ei de a cânta se potrivește ca o mănușă cu chitara și toba noastră și nu contează că e fată. În opinia voastră, care „mit” referitor la

condiția rockstarului este mai aproape de adevăr? Primul, conform căruia vedetele se scaldă în alcool, droguri și gagici (și/sau gagii), ori al doilea, conform căruia artistul moare de foame și trebuie să-și vândă sufletul pentru a ajunge în mainstream ca să câștige un ban cinstit?

Dan: E foarte ciudată treaba asta cu mitul rockstarului. Cu toții am crescut cu el, am văzut documentarele și filmările de concert ale trupelor mari și am visat, ca adolescenți, la viața aia. Însă când ne-am apucat de muzică, pe asta ne-am concentrat, nu ne-am lăsat distrași.

E și greu în underground-ul metal să fii tot timpul cu astfel de vise. Important e să-ți faci treaba cât de bine poți și să înveți și să crești mereu tu, ca și individ. Celelalte vor veni de la sine – build it, and they will come. Dacă faci o casă de chirpici, ca să zic așa, cu o fundație slabă, bazată pe dorința de a fi rockstar, lumea va simți asta. Dar dacă îți pui sufletul în artă și ții la ea și o crești și o iubești, lumea va simți asta și-ți va da iubirea aia înapoi înzecită. Poate părea uneori că X sau Y e hater sau te sapă sau nu te înțelege, dar e ok, pentru că, dacă continui să fii sincer cu muzica ta, pentru fiecare X sau Y vor fi 10, 100, 1000 care te vor aprecia.

Chiar cred asta. Legat de vândutul sufletului, e foarte discutabilă treaba. Ce înseamnă „sellout” pentru tine sau mine, nu va însemna pentru alții. Până la urmă, cred că treaba e, de fapt, foarte simplă. Organizatorul de eveniment/

the intermission

omul din industria muzicală (ca să folosim termeni largi) cred că vrea să facă bani, un business, un profit, oricum ar fi el. Dacă aduci lume și/sau îi animi, te va chema. Dacă ești și profi pe deasupra te va chema din nou și din nou.

Vedem la trupele mari cazuri unde au lucrat cu producători sau case de discuri și le-au schimbat stilul și imaginea și apoi formația a denunțat acest lucru dar sincer cred că în 9 cazuri din 10 ele au vrut schimbarea și nu văd să se plângă. Mi-e și greu să zic o părere, pentru că sincer noi suntem în situația binecuvântată în care putem face ce vrem din punct de vedere muzical și dacă e bine sau rău vom afla după ce vom lansa materialul și vom trage învățăminte pentru următoarele. Vorbim după ce semnăm la EMI și lucrăm cu un producător care ne face să cântăm pop, haha! (deși mie îmi place muzica pop).

Cristina: Condiția artistului observ că nu prea e gri. E ori albă sau neagră. Ori le cam ai pe toate și iți merge bine, ori mori de foame. Asta pentru că in artă nu prea există creșteri graduale semnificative. Există o explozie. Un boom la un moment dat din care se naște toata faima și posibilitățile.

Când am scris cronica pentru „MAD” am fost puternic impresionat de partea lirică.

Versurile voastre, în antiteză cu multe alte proiecte din țară și din străinătate sunt, cel puțin, dichisite înainte de a fi puse în acțiune. Care este originea acestora? Sau, mai bine zis, ce v-a inspirat pentru ele?

Cristina: Versurile noastre sunt inspirate din mai multe locuri. De la veșnicele trăiri

„Important e să-ți faci treaba cât de bine poți și să înveți și să crești mereu tu, ca individ.

Celelalte vor veni de la sine!” emoționale privind oamenii de lângă noi sau societatea până la povești clasice, conspirații sau mituri. Pe unele le abordez pe o notă pozitivă, pe altele pe o notă negativă. Asta depinde de starea mea atunci când scriu versurile și de mesajul pe care vreau să îl transmit.

Evident ele se nasc, majoritatea, de la sine. Nu sunt gândite. Vin din interior. They just flow. Altele vin mai calculat. Mai gândit. Au alt scop.

Spuneți-ne ceva din experiența voastră Between Colors: ca artiști, oameni ai industriei, dar chiar și ca simpli ascultători ai altor proiecte.

Dan: Aș fi ipocrit dacă aș zice că experiența noastră e una preponderent negativă sau că vai, nu facem bani din muzică. Nu cântăm ca să facem bani, asta va veni cu timpul pe măsură ce publicul și numărul total de materiale și concerte crește. Per total, eu zic că

lucrurile merg din ce în ce mai bine și mereu avem surprize plăcute, de la oferte care vin când nici nu te aștepți până la un public care îți știe versurile sau care se bestializează pe breakdown-uri. Dacă ar fi să dau exemple de experiențe din care am avut o tonă de învățat, aș menționa cele care m-au învățat să am răbdare. E foarte ușor când îți pui sufletul pe tavă într-un proiect să zici „da’ ăia de ce da și eu nu?” când, de fapt, cred că e metoda universului de a-ți spune „hey, nu chiar acum, nu ești pregătit, dar mai ai răbdare și mai lucrează și se va întâmpla”. Au fost multe ocazii unde miam băgat unghia în gât, recunosc, m-am ofticat. Dar am ținut-o pentru mine și apoi, out of nowhere, BAM! S-a întâmplat. E incredibil cum funcționează echilibrul natural al universului.

Nu sunt un om credincios sau foarte spiritual, dar chiar cred sincer că dacă îți vezi de treabă,

nu te lași și ai răbdare, se va întâmpla. Dacă m-aș întoarce în 2012 când am fondat trupa și mi-aș povesti toate lucrurile bestiale care s-au întâmplat și toți oamenii minunați cu care voi avea onoarea să vorbesc, cred că mi-ar exploda capul. Și totuși, e doar începutul!

Ultima chestie: dacă ar fi să faceți cover după o manea, pe care ați alege-o? Sau, hai, nu neapărat manele, dar ceva să placă la toata lumea...

Dan: Manele nu, sorry kids, hehehehe! Dar recunosc că ascult multă muzică pop și comercială din anii ’80 până acum și de multe ori fredonez piesele și mă gândesc cum ar suna în interpretarea noastră. Cine știe, poate va avea lumea o surpriză.

Rach: Eu sincer aș face cover după Gangnam Style sau după Die Antwoord, ar fi foarte mișto de experimentat!

09

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

Prog-ul în România prin ochii celor de la

UNTOLD FAITH De ce v-ați hotărât să lansați Prologue: Flatline?

Gabi: De mult timp simțim nevoia de a arăta publicului cine suntem, ce simțim, la ce ne gândim, din punct de vedere artistic vorbind.

Doream de asemenea să și punem într-o formă palpabilă tot ceea ce am compus până acum. Ideea iniţială a fost de a produce şi înregistra un album full-length, dar am rămas cu picioarele pe pământ şi am realizat că la tempo-ul nostru de a compune, va mai dura ceva timp până să putem finaliza lucrările unui album întreg. Asfel ne-am decis să imprimăm trei piese, practic cele mai vechi piese ale trupei.

Titzi (Attila): Albumul este un pas firesc şi logic în viaţa oricărei trupe şi pe undeva reprezintă rodul muncii noastre din ultima vreme. Ne doream de mult timp să-l avem și ne bucurăm că într-un final a luat naştere. Mai e de menţionat că, probabil şi datorită faptului că trupa există de ceva vreme, tot mai des ne-am întâlnit cu această solicitare atât din partea fanilor/publicului cât şi al presei de specialitate. Nu mai zicem că e infinit mai uşor să legi și să faci concerte dacă ai un material în mână cu care poţi bate la uşa unui organizator de concerte sau festivaluri. Mai simplu și mai în glumă, chiar era timpul să-l facem.

Care au fost dificultățile de care v-ați lovit când ați început să lucrați la album?

Gabi: Dificultatea principală era că totul depindea doar de noi și nu am putut da vina pe nimeni când nu mergea treaba cum ar fi trebuit. Am avansat destul de greu pentru că, fiind o trupă de underground fiecare dintre noi e ocupat cu activităţile extra-muzicale, am reușit mai greu să punem piciorul în prag și să nu amânăm, cu pretextul, lasă că nu ne grăbește nimeni, putem face și mâine, hai că începem de săptămâna viitoare, de luni, din întâi și tot așa.

Bineînțeles Titzi s-a confruntat și cu dificultăți tehnice – el fiind omul care a stat la butoane la înregistrări și la mixajul de sunet- dar le-a trecut cu brio. După ce am depășit problema de timp, totul a decurs destul de bine și relaxat. Aici aș menționa că digital masteringul a fost făcut de nimeni altul decât Acle Kahney, chitaristul de la trupa TesseracT, şi lucrările s-au făcut la 4dSounds Studios din Brighton, Marea Britanie.

Cu el munca nu a fost o dificultate, s-a lucrat foarte bine, a fost foarte amabil și a făcut o

treabă superbă. Singura „problemă” referitoare la digital mastering era că omul ne-a trimis mai multe variante de masterizare, fiecare foarte bună la rândul lui dar diferită de cealaltă, a fost o decizie grea care să fie varianta finală. Până la urmă după mici modificări am ajuns la un consens și suntem mulțumiți de sound.

Titzi: Sunt absolut de acord, de multe ori principala piedică o reprezentăm chiar noi.

Orice decizie trebuie luată, întotdeauna o luăm fără doar şi poate, doar de comun acord. E democraţie totală în trupă şi toţi avem drept de veto ca să zic aşa, iar colac peste pupăză din păcate mai cam toţi suntem destul de perfecţionişti şi maximalişti, astfel totul durează un pic mai mult decât ar trebui. Însă modul şi procesul ăsta de lucru se pare că ni se potriveşte şi ne convine de minune.

Cum a zis şi Gabi, eu mi-am prins urechile cu înregistrarea, mixarea albumului și nu am fost conștient de câtă energie va solicita un astfel de lucru fiind prima experienţă de acest gen.

Dar, aşa ulterior şi în ciuda tuturor dificultăţilor intâmpinate pot zice că m-aş apuca din nou de ea cu cea mai mare plăcere. Tot procesul însă a durat infinit mai mult decât mi-am imaginat eu înainte.

Erik s-a ocupat în totalitate de partea de design al albumului, şi putem spune că a făcut o treabă excelentă! Cum e un album conceptual, ne-am dorit ca totul să se lege şi pe partea de grafică, am avut multe discuţii, schimburi de idei legate de tema asta, astfel Erik a conceput

Redactor Geanina Chiricuță

câte o grafică pentru fiecare piesă în parte, care să reprezinte mesajul piesei respective, și procesul ăsta la rândul lui ne-a luam mult mai mult timp decât am fi crezut tiniţial. Chestiile astea toate la un loc, au făcut ca finalizarea albumului să dureze un pic mai mult decât neam fi dorit noi, dar e bine, suntem mulţumiţi cu toţii de rezultatul final, astfel efortul depus nu a fost chiar în zadar până la urmă. A ieşit un album care ne reprezintă, de care ne bucurăm şi care nouă ne este foarte drag.

Cum se leagă piesele voastre, ținând cont de toate influențele care vă marchează muzica?

Gabi: De obicei Titzi vine cu părţile de chitară, practic aşează câteva riff-uri unul după altul, care de multe ori reprezintă chiar scheletul sau baza piesei, iar când ne întâlnim începe creaţia în sine și concomitent cu ea şi cenzura. Ne aruncăm cu idei de genul, “asta nu e bine”, „aia să cântăm de mai multe ori”, „acolo un solo”, „acolo ne oprim” și așa mai departe.

Toate versurile sunt semnate de Erik. De exemplu, piesele de pe EP se leagă printr-un concept unde am încercat să arătăm declinul sufletesc al unui individ, despre trăirile şi frământările interioare prin care trece, în goana de după faimă şi bogăţie, chestii care pot duce în ispită orice individ în orice moment.

E o poveste care începe prin a descrie cum ajungem ca lăcomia („Greed Feast”) să ne acapareze, cum începe să se dezvolte şi să ne domine, cum fără scrupule şi fără să luăm

10

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

Chiar dacă este foarte greu în ziua de azi, ne străduim şi e un ţel al nostru să evităm pe cât posibil clişeele şi să ne urmăm propriul drum, încercând totodată să creăm ceva atât de original pe cât este posibil. seamă de consecinţe distrugem totul în jurul nostru doar să ne atingem ţelul cu orice preţ, cum apoi („Marketplace of Souls”) totul se alimentează dintr-o fericire stearpă imbibată în iluzii false, când suntem dependenţi şi râvnim doar după bunuri materiale, când am fi în stare să ne vindem şi sufletul pentru faimă şi celebritate, pentru ca într-un final („Edge of Collpase”) totul să se termine prin trezirea deprimantă la realitate, realizarea că toate astea au fost doar o sclipire vagă şi fără rost, iar scăparea din depresie şi deziluzie totală e posibilă doar prin voinţă şi forţă internă proprie.

Titzi: Chiar dacă este foarte greu în ziua de azi, ne străduim şi e un ţel al nostru să evităm pe cât posibil clişeele şi să ne urmăm propriul drum, încercând totodată să creăm ceva atât de original pe cât este posibil. În pofida faptului că marea majoritate a riff-urilor sunt aduse de mine, rezultatul final este rodul unor idei comune, al tuturor din trupă şi s-a dovedit că modul ăsta de lucru este cel mai eficient pentru noi în a ne atinge scopul. Cred că muzica pe care o facem până la urmă este una destul de variată, chiar aş numi-o eclectică, lucru datorat probabil şi faptului că, în procesul de creaţie, spontaneitatea a căpătat un rol foarte important iar creativitatea şi instinctul artistic au ieşit la iveală fără sa fie alterate.

Unii dintre voi s-au dedicat prog-ului pentru mult timp. De ce prog și nu altceva?

Titzi: Pe cât pare de uşoară întrebarea, de fapt pe atât e de grea. Însă mai degrabă cred că stilul ne-a găsit pe noi, decât să fi căutat noi să ne încadrăm într-un stil anume. Pur şi simplu cântăm ce ne place şi asta s-a dovedit a se numi prog. Este foarte adevărat totodată că ne regăsim foarte bine în acest stil deoarece este locul unde avem deplină libertate muzicală. Nu sunt constrâgeri sau restricţii, efectiv doar un teritoriu foarte vast şi fără graniţe cu posibilităţi de experimentare nelimitate.

Gabi: Nu este o dedicare neapărat voită sau calculată. În general ne place ideea de a face și de a savura lucruri noi, inedite, apreciem și respectăm și la alți artiști dacă fac acest lucru. Într-adevăr cântăm de mult timp genul de prog-rock-metal (cu Titzi am plăcerea să cânt și în Psycho Symphony) dar asta nu înseamnă că suntem închiși la alte genuri de muzică. Eu personal găsesc multă satisfacție ascultând și altceva chiar și în afara ariei de metal.

Putem afirma că suntem destul de deschiși când vine vorba de gusturi muzicale, lui Erik, de exemplu, îi plac și muzicile electronice, pe când eu consider că muzica trebuie să se cânte cu instrumente, Titzi este fan şi ascultă durităţi de genul grindcore şi death metal, basistul Vidus si cu mine mai nou suntem fani Alter Bridge. Bineînţeles avem şi trupele preferate comune dar cu toții putem găsi lucruri bune în aproape toate genurile de muzică. Teoretic am

putea cânta și altceva dar momentan asta iese din laborator.

Cum vedeți evoluția trupei pentru următorul material?

Gabi: Avem câteva piese noi pe care dorim să le înregistrăm cât mai repede. Probabil vom începe în câteva zile (când apare acest interviu sper să fi început deja) şi să tragem tobele. Suntem mulţumiţi de piesele EP-ului, însă odată cu timpul evoluăm şi ne schimbăm şi noi, nu vrem să fim repetitivi, şi cred că astfel inevitabil piesele noi vor avea un plus şi la capitolul maturitate. Bineînțeles nu putem acum să spunem o dată concretă cu data finisării albumului, dar avem planuri mărețe.

Titzi: Adevărul este că nu ne place sa fim presaţi în niciun fel, însă de data asta ne-am decis să ne punem mai serios pe treabă şi am vrea să dăm dovadă de mai mult pragmatism şi să arătăm o mai mare eficacitate ca şi până acum.

Idei pentru un nou material avem foarte multe, deci va depinde doar de noi. Cu toţii credem în valoarea trupei şi am vrea să exploatăm la maxim potenţialul ei, oricât de mare sau mică ar fi ea. Avem piese noi terminate, lucrăm la altele care urmează să fie incluse pe album, deci nu stăm chiar rău. Direcţia abordată va fi cam aceeaşi se pare ca şi până acum, adică fără compromisuri şi cu varietate deplină, iar noi ne străduim şi sperăm că va fi un album interesant și colorat în cele din urmă.

11

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

THE KINDRED PE PIAȚĂ DIN NOU

EXPUNERE EMOȚIONALĂ ÎN VIZIUNEA SOEN Încă de la apariția sa, Soen a fost un mister personal. Deși mulți tind să-i plaseze în aria Tool, perseverența și ingeniozitatea pieselor lansate de trupă până în prezent infirmă aceste păreri. La doi ani de la lansarea „Tellurian”, trupeții revin cu „Lykaia”.

Un compendiu de nouă piese, noul material discografic Soen încapsulează în continuare ceea ce a făcut diferența de la început: profesionalism, producție de excepție, creații închegate și emoții pure surprinse atât în instrumentalul complex, cât și în vocea caldă și antrenată a lui Ekelöf. „Sectarian” debutează, de altfel, cu o introducere lirică șoptită de vocal doar la momente distanță de îmbinarea și adesea completarea complementară a tobelor liant ale lui Lopez (ex-Opeth) cu chitarele căzute-n psihedelic, spre final. „Orison” își are fundamentul în o serie de opriri calculate, umplute de melodia transpusă-n vocea lui Ekelöf. De la minutul unu, piesa mizează pe riff-uri grele interpuse printr-o succesiune de demonstrații vocale puternice și de jocuri naive între partea ritmică și clean-ul melancolic al chitarei. „Lucidity”, piesa lansată ca teaser pentru album, depășește granițele a ceea ce ni se arătase ca obișnuit până acum. Cu un sentiment bine îmbibat în Pink Floyd, balada revarsă durere și simțăminte desenate-n mii de culori la orice notă. „Opal” te va trezi din amorțire cu un ritm alert și o serie de efecte chitaristice care ajută la a-i da o notă unică acesteia. Vocalul dă dovadă încă o dată de versatilitate incredibilă, care vine ca o mănușă instrumentalului, gândită și modelată special pe acesta.

Intro-ul pentru „Jinn” reprezintă creația perfectă care conține în sine atât delicatețea post-rock-ului, cât și frumusețea atipicului marcat de progressive. Solo-ul din outro piesei se construiește în jurul influențelor arabice remarcabil de plăpând, asemeni unei flori enigmatice care se deschide doar la lumina lunii.

Alternanța dintre domol și fulgerător definește întregul album, fiecare două piese venind în perechi care se completează întru totul, așa cum este și cazul „Sister” sau „Stray”. Cea din urmă își leagă primele minute cu ultimele printr-un solo care pregătește terenul unor noi emoții („I’ll be by your side”). „Paragon”, așa cum era de așteptat, conform teoriei alternanței anterior menționate, este o nouă baladă în care partea ritmică devine susținătorul structurii clădite în jurul acordurilor curate și repetitive. „God’s Acre”, piesa de final, te lasă pradă unei dorințe de mai mult în timp ce în conștient încă îți va vibra extensia visătoare a chitarei, cea de-a doua voce care umple liniștea dintre pauzele vocale. „Lykaia” dă dovadă de echilibru între forțe și o închegare deosebită, deși nu este un album conceptual. În cazul „Tellurian” aveam ca principal personaj influențele tribale și rădăcinile native ale lui Lopez, însă în acest caz personajul principal devine de cele mai multe ori mișcarea emoționantă a chitarei, din plin exploatată și expusă ascultătorului.

Frumusețea și genialitatea unui album sunt de cele mai multe ori definite de unicitate și de faptul că, indiferent de schimbările care au loc în industria muzicală, anumite piese rămân actuale chiar și după decenii de influențe și subgenuri muzicale noi.

O trupă din Ontario a reușit să se distingă de tot ceea ce înseamnă conformitate muzicală, iar stilul său eclectic a devenit deja un trademark pentru iubitorii de nou și diferit. La început, trupa s-a intitulat „Today I Caught the Plague”, alegând mai târziu un nume mult mai inspirat, „The Kindred”.

2013 a fost un an memorabil pentru canadieni. Lansarea albumului „Life in Lucidity” a subliniat încă o dată faptul că entuziasmul, curajul de a fi diferit și de a experimenta sunt mai mult decât binevenite în scena underground. Un album așa deosebit a fost înregistrat în doar cinci săptămâni.

Prima piesă de pe album, „Wolvish”, surprinde cel mai bine stilul exuberant al trupei. Totodată, este un fel de „love it or hate it” tip de piesă, deoarece ascultătorii vor realiza de la bun început cu cine au de-a face și dacă această abordare este pe placul lor sau nu. Cert este că albumul nu va lăsa pe nimeni indiferent. Riffurile sincopate, instrumentele de alamă, vocea inconfundabilă a lui David Journeaux și backing vocals nu fac decât să demonstreze că progul, metalul și influențele anilor 70 fac casă bună împreună.

Piesa a doua, „Heritage”, nu este atât de subtilă și insinuantă precum „Wolvish”. „Heritage” este o declarație deschisă a ideii de sunet epic, trebuind să mulțumim tobelor pentru acest lucru.

Părerile legate de album sunt împărțite, dar și acest lucru poate fi un semn că artiștii se îndreaptă în direcția potrivită. Este clar faptul că trupa canadiană a țintit către ideea de album wow; un sunet epic care nu se axează foarte mult pe vibe-ul momentului, ci pe piesele care rămân întipărite în memorie, chiar dacă nu transmit un mesaj sau o stare anume. „Life in Lucidity” este o coliziune între trecut și prezent, între experiment și sunet old school, iar dinamica pieselor, amalgamul de influențe muzicale și beltingul foarte puternic al lui David Journeaux subliniază faptul că în Canada scena underground are multe de oferit fanilor săi.

Redactor: Eliza Archer

Redactor: Geanina Chiricuță

12

Vulture Industries

VIลขA DE VIE

White Walls

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

LUI U P M A C D L BAN U L O S B U S IN

DE PR

ri hipnotice -u ff ri , om do : ra ob C e Year of Th

Year of the Cobra este un duo de doom/stoner/sludge metal din Seattle format în 2015, care a reușit într-o perioadă destul de scurtă să se facă remarcat pe scena muzicală din SUA și să devină una dintre cele mai căutate trupe de pe Bandcamp. Chiar dacă punctul de pornire al celor doi este doom-ul, se pot observa influențe destul de variate în muzica lor.

Jon Barrysmith (tobe) și Amy Tung Barrysmith (bas, voce) s-au întâlnit în 2007 dar au cântat în trupe separate până în 2015, când au format Year of the Cobra și au lansat EP-ul „The Black Sun”. Acesta a fost bine primit de public, motiv pentru care un an mai târziu cei doi au lansat albumul de debut, „In The Shadows Below”, prin care au arătat că un bas, tobe și o voce captivantă sunt suficiente pentru a crea un album de debut remarcabil. „The Black Sun” a câștigat aprecierea ascultătorilor americani datorită modului perfect în care se combină basul cu tobele și vocea, fără să dea impresia că lipsește ceva și arătând că au urmărit încă de la început o viziune pe care au respectat-o. În anul următor, pentru lansarea primului lor album, „In The Shadows Below”, cei doi l-au ales pe Billy Anderson (Sleep, Neurosis, Swans) ca producător muzical, cu care au avut o colaborare extrem de bună și care le-a înțeles muzica și a contribuit mult la coerența albumului.

Materialul are opt piese care se apropie de 44 de minute în total, iar titlurile lor fac referire la personaje mitologice („Persephone”, „Temple of Apollo”), dintr-o lume fantastică ce apare ca temă principală și este prezentă și pe coperta albumului.

Piesa care ne introduce în atmosfera heavy a discului este „The Lion and The Unicorn” și începe în primele minute cu riff-uri de stoner, iar apoi se

și imaginație

continuă puțin cu vocea clean, hipnotică a solistei, arătând la ce ne putem aștepta mai departe, în următoarele piese.

Influențele doom încep să se vadă la a treia piesă, „Vision Of Three”, iar vocea fragilă aduce un contrast puternic cu atmosfera apăsătoare și ritmul slow- paced.

Piesa cea mai reușită este „Persephone”, cu un început atmosferic ce se continuă cu niște riff-uri agresive și se transformă apoi într-un groove care aduce ascultătorul „at the gates of hell”, după cum spun versurile cântate de Amy, iar finalul aduce din nou riff-urile memorabile de la început. „Electric Warrior”, finalul albumului, apare ca un contrast plăcut cu restul pieselor și încheie această călătorie muzicală pe un ton cu influențe doom, într-un ritm lent; versurile par o continuare a poveștii din celelalte piese și descriu eroul de pe coperta albumului ce a condus ascultătorul în lumea imaginară.

Cei doi au o prezență dinamică în concerte, menținută în special de vocea captivantă a lui Amy ce însoțește riff-urile basului ei cu 4 corzi Rickenbacker, la care se alătură drumming-ul alert al lui Jon. Lansarea albumului de debut a fost susținută și de un turneu în 2016 în mai multe orașe din Statele Unite ale Americii, iar în 2017 Year of the Cobra vor concerta și în Germania.

Redactor: Elena Ignat

17

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

…de vorbă cu toboșarul

Innergrave "

FIECARE ÎȘI EXPRIMĂ ATITUDINEA ÎN MOD DIFERIT, DAR ACEST LUCRU NU ÎI FACE MAI SPECIALI, PÂNĂ LA URMĂ E MUZICĂ ȘI ASTA ÎNSEAMNĂ LIBERTATEA DE EXPRIMARE, NU CONTEAZĂ CĂ E BRUTAL DET SAU E ALTERNATIVE POST GLAM ROCK.

"

Innergrave este o trupă de brutal death metal (sau de brutal det) din Iași, înființată în vara lui 2006. August, mai exact. Până în prezent, trupa a lansat un EP în 2010, „Momigeonspigens” și a susținut numeroase concerte în țară, cântând în deschidere pentru americanii de la Exhumed, sau pentru excentricii de la Gutalax. Subiectele preferate abordate de formație în cântece sunt legate de violență, stupiditate și demență. În curând trupa va lansa un album, dar despre acest lucru ne va spune Dragoș Ionel, toboșarul dur al trupei Innergrave:

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> de Alin Avasilcăi

Salutare! De când cânți la tobe și cum a început această pasiune pentru tine?

Dragoș: Salutare! Pasiunea pentru tobe am avut-o de când eram copil, dar nu am reușit să am contact cu un set real de tobe decât pe la vârsta de 17 ani. Mi-am achiziționat primul set de tobe pe la 18 ani și atunci am început să descopăr mai bine cu ce se manancă un set de tobe. Am învățat să bat cu ajutorul tutorialelor de pe YouTube și, ascultând muzică non-stop, ulterior făcând coveruri pe la diverse piese accesibile mie la acea perioadă.

Cum ai ajuns să cânți cu Innergrave?

Dragoș: Păi ne-am întâlnit la un concert Abnormy'n'Deffect în Iași, am stat la câteva beri afară și ei mi-au propus să vin la o repetiție să vedem ce iese. Eu mi-am pregătit blasturile pentru că știam ce stil pervers abordează oamenii, le-am repetat piesele și apoi m-am prezentat la examen cu lecția învățată. La o perioadă după ce am intrat în trupă, am hotărât cu băieții să ne facem propria sală de repetiții pentru a avea mai mult timp la dispoziție să studiem și să compunem noi piese. A urmat vreun an și jumătate de muncă în sala de repetiție, după care am susținut și primul concert în Iași în formula nouă.

De o vreme v-ați redus la tăcere. Nu s-a mai auzit nimic despre Innergrave. Ce s-a întâmplat?

Dragoș: Innergrave încă respiră și așteaptă să iasă din hibernare. Lipsa de activitate a fost cauzată de plecarea mea și a vocalului pentru o perioadă din țară și din acest motiv am suspendat orice activitate.

Momentan încercăm să ne deschidem propriul studio de înregistrări, investim în scule iar acest lucru implică o sumă importantă de bani și timp, dar în final asta e plăcerea noastră și o facem cu mare pasiune, nu am intrat în insolvență încă... Dar ne menținem poziția în clasament și

tragem la grupele Champions League, sper să nu dureze așa mult ca în cazul lu’ Dinamo.

Cum consideri scena brutal death metal în România? Consideri că are potențial? Ce crezi despre public?

Dragoș: Nu consider că avem o scenă brutal death în România pentru că există prea puține trupe care cântă acest gen, iar cele care o fac nu se pot bucura de mare succes pentru că nu prea există public ascultător de brutal death. Potențial există peste tot, numai că trebuie exploatat, nu trebuie să te conformezi cu societatea să devii popular, poți să oferi și altceva dacă te delimitezi de aceste bariere. Publicul servește ceea ce i se oferă, iar diversitatea stilurilor muzicale cam lipsește de la noi.

Acest lucru ține de organizatorul de concerte care alege să îți bage pe gât aceleași trupe în fiecare an ca să nu deranjeze masa de oameni cu vreo trupă din altă sferă a metalului sau rockului.

Ce înseamnă Innergrave pentru tine?

Dragoș: O familie dementă, un loc unde îmi pot exprima disprețul față de tot ceea ce se petrece în jurul meu, este refugiul perfect. Atitudinea este cuvântul care ar caracteriza mai bine ce înseamnă Innergrave pentru mine și pentru colegi.

Cum îi vezi pe ascultătorii de metal brutal extrem? Dar muzica metal extremă autohtonă?

Dragoș: În primul rând îi văd oameni normali pe toți, eu dacă ies la piață dimineața cu șlapi de cauciuc Lacoste și tricou cu FC Vaslui n-ai zice că-s ascultător de drujbe. Fiecare își exprimă atitudinea în mod diferit, dar acest lucru nu îi face mai speciali, până la urmă e muzică și asta înseamnă libertatea de exprimare, nu contează că e brutal det sau e alternative post glam rock. Totuși, rockerul autohton este foarte strict și critic, nu prea poți să îi bagi pe gât Emperor și Linkin Park la un fest că se

18

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<< pierde foarte ușor cu firea, încă are probleme digestive la nivel muzical.

Cum te vezi cântând acest gen de muzică în raport cu trupele de metal mai soft sau de rock?

Dragoș: Nu știu dacă mă văd diferit, fiecare gen are ceva aparte și are complexitatea lui, pot să cânt și soft rock cu elemente de gravity blast beat dar nu știu dacă are sens. Eu, deocamdată, mi-am găsit zona de comfort în brutal death, aici mă simt cel mai bine și pot să mă exprim cel mai ușor.

Se zvonește că lansați un album. Îmi poți spune câteva detalii despre acesta?

Dragoș: Albumul ăsta îl așteptăm și noi de ceva vreme, dar au fost unele circumstanțe care au împiedicat apariția până în acest moment. Piesele sunt gata, avem 8 la număr și în lucru mai sunt vreo 3. Coperta albumului este deja terminată, a fost facută de prietenul nostru Mihai Florea (aka 57) care ne ajută și cu mixaj, sunet, om bun la toate. Albumul se va numi ”HSS (Homo Sapiens Sapiens)” si sper ca până la finalul anului 2017 să îl lansăm și să pregătim un turneu de promovare.

Care sunt planurile formației pentru anul 2017?

Dragoș: Planuri avem și încetul cu încetul o să le finalizăm pe toate, lansarea albumului este prioritară pentru noi, după care vrem să avem o activitate live cât mai intensă și să ne pregătim cât mai bine în studio. Dacă nu mai anunță ăștia alt Armageddon, o să le rezolvăm pe toate.

Un mesaj pentru fani și susținătorii scenei underground...

Dragoș: Susțineți în continuare echipa Steaua București și cumpărați-le merch-ul.

the intermission

BREATHELAST SE ARUNCĂ-N BRAȚELE „MONSTRULUI” Una dintre cele mai dragi trupe ale undergroundului și inspirațional de activă, Breathelast, a lansat de curând un nou single, intitulat „Monstrul”. Spre bucuria mea, piesa curge spre trăire în limba care ne-nconjoară zilnic. Deloc spre surprinderea mea este însă faptul că această abordare pendulată între spargerea de emoții etern hrănită de actual și monden și agresivitatea ritmică îi prinde pe băieți de minune. „Suntem toți treji” în mirajul zadarului, iar riff-urile energice, alternant repetitive, dau o aromă de eteric tranzițiilor care pun accent când pe lirică, când pe puterea notelor muzicale.

Single-ul este disponibil pentru ascultare și achiziționare și în online. Să nu uit nici de artwork-ul extrem de sugestiv, hotărât în urma unui concurs care necesita implicarea fanilor, o idee lăudabilă.

Redactor: Geanina Chiricuță

“

lor de e c e l e m r u …pe

la

SPIRITUAL FRONT

Italienii de la Spiritual Front i-au fermecat pe români în concertele ținute în București cu un sound fresh, unic și cu influențe destul de neobișnuite atunci când vine vorba de muzica underground. Dar oare există cu adevărat influențe neobișnuite sau este vorba doar de o abordare diferită în a crea lucruri frumoase și greu de uitat? Răspunsul la această întrebare poate fi aflat ascultând unul dintre cele mai aclamate albume ale trupei italiene, „Armageddon Gigolo”.

Este de-a dreptul sisific să încerci să clasifici stilul muzical al celor de la Spiritual Front. Avem pe o parte influența neo-folkului și pe de altă parte stilul nihilist suicide pop (stilul prevalent cu care se identifică trupa). Abordarea experimentală, paleta variată de sunete și genuri muzicale, elemente de tango, art rock, new wave, swing, jazz, acoustic pop, samba merg de minune cu stage persona lui Simone „Hellvis” Salvatori.

Prima piesă, intitulată „Slave”, conține un mesaj destul de complex, Salvatori făcând referire atât la sclavia legată de bani, cât și la sclavia care își are rădăcinile în anxietate și în traume ale copilăriei sau gân-

”

duri obsesive care ajung să subjuge un om. „Armageddon Gigolo” este una dintre cele mai melodice creații ale trupei. Cei de la Spiritual Front au ales să colaboreze cu orchestra lui Ennio Morricone, adăugând o notă romantică soundului eclectic.

Ultima piesă de pe album, „Redemption of Myself”, subliniază maturitatea și creativitatea muzicală a lui Salvatori, elementele de gospel fiind o adiție neobișnuită, dar binevenită pe un album care și-a impus să lase în urmă convențiile și să înceapă să jongleze cu stiluri muzicale dintre cele mai variate.

Satira adusă societății, ironia legată de convenții sociale, vulnerabilități ale naturii umane descrise de Salvatori, sound-ul unic al trupei, cât și dorința de experimentare fac din Spiritual Front o trupă underground care merită ascultată măcar o dată.

Redactor: Eliza Archer

19

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

C

the intermission

ând vorbim despre progressive metal, ne gândim aproape imediat la complexitate ridicată și la melodii în general lungi și în mod excepțional foarte lungi și variate. Aceste trăsături au fost fundamentate de marile trupe ale genului și preluate apoi și de cei mai mici, răspândite în toate colțurile și toate scenele lumii. Înverzita și înghețata Norvegie este locul de naștere al unei formații de progressive metal puțin cunoscute lumii, cu o abordare unică asupra genului și cu un potențial record în domeniu. „Green Carnation” este numele ei, iar membrii au făcut parte sau au avut legături cu primul și al doilea val de black metal norvegian. Trupa este una dintre primele manifestări ale noii direcții muzicale norvegiene de la sfârșitul anilor 90, incorporând în piese elemente din doom metal, gothic metal, black metal și folclor, în melodii emoționante și impresionante. Recordul despre care vorbeam anterior a fost stabilit în 2001 prin lansarea piesei „Light of Day, Day of Darkness”, care are nu mai puțin de 60 de minute. „Light of Day, Day of Darkness” a constituit cel de-al doilea album din cariera trupei, fiind lansat la un an după debutul „Journey to the End of the Night”, o creație remarcabilă în istoria muzicii norvegiene.

Deși sunetul trupei a evoluat între timp și s-a schimbat puțin, cântecul de o oră menține anumite trăsături prezente în primul material lansat. Printre acestea remarc vocalele ample și emoționante, de o frumusețe deosebită și oarecum similare din acest punct de vedere cu abordarea formației-soră „In The Woods...”, dar și anumite riffuri și ritmuri. „Light of Day, Day of Darkness” este definitorie pentru genul progressive metal, nu doar prin lungime, ci și prin tematica pe care o propune. Autocunoașterea, oniricul și autoanaliza sunt teme predilecte ale acestui gen muzical și acestea se regăsesc transpuse în versurile

Pe urmele creației celor de la Green Carnation capodoperei norvegienilor din Green Carnation. Am remarcat încă de la primele audiții că melodia este extrem de bine închegată și este foarte fuidă, cap-coadă. Nu sunt întreruperi și nu există impresia că ar fi mai multe cântece adunate într-o singură compoziție, precum este situația în cazul albumului celor de la „Dream Theater”, intitulat „Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory”, creație considerată de unii critici ca fiind o singură piesă unitară, în realitate fiind o colecție de cântece legate între ele. Pasajele sunt bine potrivite, neașteptate uneori, dar niciodată nu par forțate, așa cum se mai întâmplă în cazul altor melodii extraordinar de lungi.

Amploarea albumului „Light of Day Day of Darkness” nu se regăsește doar în lungime ci și în numărul de artiști implicați în apariția sa. Au fost folosite două coruri, unul profesional și unul de copii, iar legendele susțin că ar exista aproximativ 600 de sample-uri în cadrul compoziției.

Synne Soprana apare la jumătatea piesei, vocalizele ei conferindu-i un aer straniu, tulburător și fantomatic, în timp ce growlurile lui Roger Rasmussen apar în prima parte și înlesnesc trecerea între secvențele muzicale. Există apariții ale saxofonului, un instrument muzical față de care scena de metal norvegiană va manifesta o oarecare afinitate abia prin 2010, dar și ale flautului și viorilor.

Un alt element interesant este lipsa de simetrie și ordine pe care o întâlnim în „Light of Day, Day of Darkness”. Deși are o parte liniștită după prima jumătate de oră, aceasta nu este simetrică și nu reprezintă un interludiu între două structuri similare, ci face parte din naturala creștere în intensitate a piesei. După această parte, dominată de vocea lui Synne și de tânguirea saxofonului în fundal, urmează o se-

rie de riffuri care se continuă unul pe altul în mod aproape invers față de ce am putut asculta în primul sfert al melodiei. Uimitor mi s-a părut modul în care mi-a menținut atenția spre final: la prima audiție, după fiecare răbufnire a chitarelor, credeam că s-a terminat, că urmează un lung outro ambiental sau de pian, eu fiind obișnuit cu tradiția Opeth și Dream Theater. Și chiar când credeam că începe acel final, chitările reveneau în prim plan, tot mai intense, ca și când s-ar fi zbătut pentru ultimul cuvânt, pentru ultima gură de aer ... Există și un solo de chitară, foarte scurt în comparație cu lungimea piesei însă acesta accentuează sentimentele și starea transmisă de cântec.

Diversitatea este cuvântul cheie pentru o descriere a capodoperei norvegienilor din „Green Carnation”.

Producția piesei este, precum am spus anterior, una de excepție – se pare că ar fi fost folosite peste 600 de sample-uri, iar calitatea înregistrărilor este aproape de perfecțiune, mai ales când luăm în calcul faptul că „Light of Day, Day of Darkness” a fost compusă în 1999-2000 și înregistrată în 2000. În special apreciez faptul că vocile au fost înregistrate ca la carte, și acestea reușesc să domine instrumentalul fără a-l lăsa în fundal și fără a distrage atenția de la acesta.

Singura parte mai puțin bună este că „Light of Day, Day of Darkness” are și un sfârșit. Când se termină, mă gândesc întotdeauna că a fost prea scurtă, că se mai putea continua, că acele riffuri de final ar fi putut avea o ultimă apariție ... Consider că piesa este o capodoperă a muzicii metal norvegiene, o bijuterie ascunsă majorității dar care merită, cu siguranță, atenția oricărui fan progressive metal.

20

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

CE TREBUIE SĂ ȘTII CA SĂȚI FACI PROPRIU SISTEM DE ÎNREGISTRARE

the intermission

Recording on the fly

Sursa: Amazon.co.uk

1. Computer-ul Computer-ul este, probabil, cel mai important element din orice studio modern. Pe el vom instala programul principal de înregistrări și toate programele adiacente de care avem nevoie pentru a face un mixaj bun. Înregistrările solicită foarte mult puterea de procesare a unui calculator și este nevoie să stăm cât mai bine în acest departament. Macintosh sau PC, lucrurile acestea nu au importanță, dar ce este important este să aibă un procesor rapid, măcar dual-core, cu un minimum de 2.50 GHz. Cum vom folosi și multe plug-inuri ce vor funcționa în tandem cu programul principal, va fi nevoie și de o memorie considerabilă. Recomand un minimum de 8 GB RAM. Ca punct de plecare, sugerez să aruncați o privire la companii gen Lenovo, Dell și, în special, Asus. Recomand seria N56 de la ei, care este construită strict pentru latura de media.

2. Interfața Audio Pe scurt, interfața audio este elementul care o să amplifice semnalul audio de la sursa voastră și o să-l transforme dintr-un impuls electric într-un șir de date ce pot fi analizate și interpretate de către calculator.

După ce sunt procesate, datele sunt trimise înapoi la interfață, printr-un convertor digital/analog, în ieșirea de monitorizare. Placa de sunet din calculator este și ea capabilă de acest lucru, dar nu este optimizată pentru acest proces și va taxa și mai mult puterea de procesare. Pentru un buget mic, firme precum M-Audio, Focusrite si Native Instruments fac produse foarte bune, toate având și buton de +48V, care nu ar trebui să lipsească de pe nici o interfață. Recomand seria Scarlett de la Focusrite.

Nu numai ca latența lor este insesizabilă, dar și preamplificatoarele sunt de o calitate excelentă, fiind premiate ani la rând pentru sunetul lor clar și transparent. Pentru cei ce doresc să înregistreze chitară, sugerez Scarlett 2i4. De ce nu 2i2? Datorită butonului de Pad. Un instrument, înregistrat direct în interfață, trebuie să intre la un nivel mai puternic, sau line-level. Totuși, setând interfața pe setarea de Line, veți observa că audio-ul distorsionează. În majoritatea situațiilor, pentru a înregistra un semnal de chitară de calitate, este nevoie de un DI Box, dar o interfață Scarlett 2i4, cu setarea de Line și cu Pad-ul pornit, vă va scăpa de această nevoie în plus, oferindu-vă mai multă flexibilitate asupra volumului. Altfel, cele două intrări ar trebui să fie mai mult decât suficiente pentru un studio mic,

Ești artist în devenire și vrei să arăți lumii că și tu poți să djent la fel de tare ca oricine altcineva? Ai simțit acea senzație, ca un gâdilici ce pleacă din emisfera dreaptă a creierului, construind rețele neuronale pasionale, dar nu știi cum să-ți exprimi ideile?

Domeniul înregistrărilor audio poate să pară intimidant pentru mulți incepători. Se face multă reclamă la cea mai nouă interfață audio, cu 32 de intrări, cu preamplificatoare ce simulează vechile și veneratele console Neve, sau la ultimul microfon Neumann, folosit de marile studio-uri din lume. Oceanul este atât de mare, cu tot felul de produse, care mai de care, dar prin acest articol, sper să pot să vă îndrum, din experiența mea, pe cei dornici să se aventureze în această frumoasă lume a înregistrărilor și să puteți să vă înregistrați propriile demo-uri. Aici o să mă concentrez strict pe partea de hardware, iar în următorul număr o să abordez si problema de software.

Pentru a-ți încropi un mic sistem de înregistrări, cât se poate de simplu, în esența ai nevoie de 4 elemente cheie.

iar numărul de ieșiri vă va deschide mai multe posibilități când vine vorba de monitorizare, având două ieșiri stereo TRS, două ieșiri RCA și o ieșire pentru căști.

3. Monitorizare Discuția despre monitorizare este un pic mai complexă. Mulți susțin că monitorizarea prin căști nu are o acuratețe prea bună și, într-o anumită măsură, așa și e. În căști, imaginea stereo este destul de distorsionată.

Dar, pentru un buget mic, într-o încăpere netratată, o pereche de căști closed-back sunt cea mai bună variantă. Aici, pentru mine, alegerea numărul 1 a fost mereu firma Audio-Technica. Cea mai bună experiență am avut-o cu ATH-M50x. Reprezintă complet spectrul de frecvențe pe care-l percepe urechea umană, dar, întradevăr, au tendința de a accentua mediile înalte. E bine ca, înainte să lucrați cu ele, să audiați câteva din piesele voastre de referință, ca să vă faceți o idee cam cum ar trebui să sune și mixajele voastre. Într-un număr următor voi dedica un articol strict pentru monitoare de studio, fiind un capitol ce necesită multă atenție.

4. Microfon Pentru primul vostru microfon, ar fi important să alegeți ceva cât mai versatil, dar să fie optimizat pentru voce și instrumente acustice. De aceea, ar fi o idee bună să începeți cu un microfon condenser, cu diafragmă mare.

Important este să fie pe XLR și să vă feriți, în general, de microfoanele pe USB, fiindcă majoritatea au tendința de a adăuga artefacte digitale nedorite în înregistrările voastre, precum white noise. Pentru un buget foarte mic, puteți să vă uitați chiar la firma Samson și la microfonul C01. Este destul de balansat, deși sursele cu medii înalte au tendința de a se auzi ușor spart și deranjant, dar cu o egalizare bună din computer, această problemă se poate remedia. Este strict cardiod, asta înseamnă că preia sunetul într-un unghi de 90 de grade, pornind din fața diafragmei, iar din spate are tendința de a respinge sunetul. Este cea mai comună setare și vă va fi de mare folos.

Redactor: Robert Cotoros

21

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

...DE PRIN OB SCURE

Echilibrul între tradițional și modern nu este tocmai ușor de atins, însă atunci când acesta există, demonstrează fără urmă de îndoială că cele două pot coexista. Nu este ușor să le aducem împreună, însă există artiști din toate scenele care au reușit acest lucru nu tocmai la îndemână. Unul dintre actele reprezentative pentru alianța între tradițional și modern este Khonsu. Formația norvegiană de progressive black metal a fost înființată în 2012 în Trondheim și face parte din scena extremă modernă a statului scandinav. Numele a fost preluat din mitologia egipteană, elemente ale sale putând fi găsite și în artworkul folosit pe materialele discografice. În noiembrie 2016, Khonsu a revenit după o perioadă de tăcere cu un nou album – „The Xun Protectorate” a fost lansat prin intermediul Jhator Recordings, o casă formată de membrii trupei exclusiv pentru a-și lansa albumele. Cei doi membri ai formației, frații Grønbech, au declarat la momentul lansării că cei trei ani de compus, înregistrat, mixat și produs piesele au oferit un produs final excepțional, pe care l-au descris ca fiind neobișnuit, ciudat și variat. Afirmația lor nu este lipsită de temei – albumul surprinde din multe puncte de vedere și oferă, în același ambalaj, mai multe elemente caracteristice ale scenei de avantgarde metal din Norvegia.

Pentru început, voi prezenta structura acestei creații. Deschiderea se face prin intermediul unui prolog ambiental intitulat „Desolation City”, acesta introducând ascultătorul și obișnuindu-l cu atmosfera albumului. Urmează două piese ceva mai scurte dar agresive și destul de complexe și bombastice din punct de vedere al instrumentației. Prima piesă cu puternice influențe progressive este „Liberator”. Simetria albumului este asigurată de epilogul „The Unremembered”, albumul fiind omogen din punct de vedere al sunetului și compozițiilor.

Penultima melodie este și cea mai lungă, având 12 minute și concentrând celelalte idei materializate în „The Xun Protectorate”.

Piesele sunt caracterizate de o orchestrație foarte amplă, având câteva pasaje bombastice, depășind în intensitate multe din creațiile unor trupe de symphonic black metal consacrate. Fanii Samael vor recunoaște cu ușurință anumite influențe ale pionierilor industrial metal în muzica Khonsu, mai ales în cadrul acestui album. De la sintetizarea vocalelor, la anumite interjecții cântate într-un stil similar cu cel al lui Vorph până la omniprezența clapelor, trăsături ale creațiilor Samael pot fi regăsite pe acest material discografic. Dintr-o parte opusă a scenei de black metal vin și alte elemente: haoticul compozițiilor, disonanța și agresivitatea lor amintesc de capodopera francezilor Deathspell Omega, Paracletus. Totuși, „The Xun Protectorate” rămâne un album unic și deosebit care a reușit să treacă aceste caracteristici printr-un filtru personal și să le modeleze în jurul unui nucleu original compus de frații Grønbech. Cei doi dezvoltă astfel un sunet propriu, specific și nou în scena norvegiană, găsindu-și, cu acest CD, un drum și o cale proprie independentă de cea a celorlalte acte din genul muzical.

Din punct de vedere muzical, „The Xun Protectorate” reușește să atingă echilibrul din două puncte de vedere: primul, între agresivitate și melodicitate, iar al doilea, între sunetul modern și cel tradițional. „The Jhator Ascension”, prima melodie propriu zisă a acestei creații, ilustrează perfect agresivitatea și rapiditatea instrumentalelor concepute de S. Grønbech, alături de scurta, dar impresionanta „Visions of Nehaya”. Contraexemplul este oferit de „Liberator”, orchestrația amplă îmbinându-se perfect cu chitarele și tobele; personal, m-a uimit cât de catchy devine partea simfonică, în anumite pasaje scurte.

Latura este explorată mai în detaliu în „A Dream of Earth” și în „Towards the Devouring Light”, piesa cu lungimea cea mai mare. Cea din urmă este și locul în care comuniunea dintre tradițional și modern este scoasă în evidență. În timp ce vocalele clean, suprapuse peste o instrumentație complexă și tehnică oferă un sunet modern, riffurile de chitară, bogate în power chords și disonanțe fac trimitere către greii scenei de black metal tradițional. Temele clasice ale

the intermission

genului își fac simțită prezența în toate melodiile de pe „The Xun Protectorate”, însă întotdeauna ele sunt însoțite de aspecte moderne – clape, sintetizatoare sau anumite ritmuri specifice metalului contemporan. „A Jhator Ascension” creează acest echilibru într-un mod mult mai subtil și inteligent: ar putea fi foarte bine inclusă în masa de piese black metal generice dacă nu ar folosi măsura de ¾, foarte rar întâlnită în genul menționat. Remarc o ciudățenie în partea de vocale clean de pe „Towards the Devouring Light” – deși, în mod normal, instrumentalul scade în intesitate când este folosit acest tip de voce, în cazul de față crește în intensitate foarte brusc.

Contrastul astfel realizat rămâne întipărit în mintea ascultătorului.

Khonsu au demonstrat profesionalism și din punctul de vedere al înregistrării, mixajului și producției. Albumul „The Xun Protectorate” a beneficiat de atenție sporită la detaliu. Instrumentalul nu duce lipsă de putere dar niciodată nu acoperă vocalele, și fiecare instrument se aude perfect și se distinge în haosul pieselor. Clapele puternice caracterizează toate compozițiile și oferă acestora o atmosferă unică, atenuând puțin structura haotică a cântecelor.

Fiind o trupă la început de drum, necunoscută de mulți, o recomandare este, în opinia mea, binevenită, acest album fiind indicat pentru fanii următoarelor trupe: Samael, Dimmu Borgir, Arcturus, Emperor, Deathspell Omega, Enslaved, Vulture Industries sau Dodheimsgard. Cred însă că orice cunoscător al genurilor progressive, industrial, symphonic extreme sau avantgarde ar putea descoperi în „The Xun Protectorate” un nou album preferat.

Redactor: Bogdan Voiculescu

22

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

DS N A L T E W T DUNE PILO

in viață

Un roadtrip imaginar pr

Roadtrip. Mașini. Femei. Acestea sunt cele 3 cuvinte cheie la care te gândești când auzi de stoner rock, mai ales când vezi coperta și tematica din numele formației/albumului. Așa este și în cazul albumului „Wetlands”, lansat de formația germană Dune Pilot în 2014. Prin antiteză („wet” cu „dune”) se observă o răsturnare de situație. Te gândești la ceva secetos și umed în același timp. Șoferilor nu le plac drumurile ude.

Produc multe accidente în trafic. Dar coperta albumului parcă ilustrează altceva ce pare a fi ud, la o privire mai amănunțită. Cei doi „munți” aflați în relief sugerează o întindere... umană, feminină. Doar am pomenit de cele 3 cuvinte cheie, nu?

Dune Pilot este formația care respectă întru totul regulile nescrise ale stoner rock-ului. Tracklist-ul albumului este reprezentat integral de riff-uri puternice, melodice, pline de vibe, fuzz și de-a dreptul catchy. Până la capăt.

Piesa „din deschidere” se numește „Stamina”. Primul vers te trimite direct la cele trei cuvinte cheie: „I take a walk with my lady”. Chitarele sunt dezlănțuite puternic, de la început, cu riff-uri impunătoare, acompaniate de o voce puternică, ușor răgușită cu un strop de senzualitate prin melodicitatea ei, extrem de ușor de observat în cazul refrenelor. Următoarea piesă se numește „Values” și este despre calitățile morale pe care un om le învață de-a lungul anilor, de la părinți, urmând ca apoi, datorită viciilor, să le abandoneze. În a treia parte a piesei există o linie melodică ciudată, străfulgerată de un ritm „tur-

mentat”, care exprimă stările contemplative prin care un individ trece după ce consumă alcool sau după ce fumează.

O piesă de remarcat este a patra de pe album, intitulată „Dogma”. Ca și celelalte, este încărcată din plin cu riff-uri complexe, „fuzzionate”. Însă aici ies în evidență și tobele; tobe care dau startul piesei și a căror intensitate se simte de-a lungul pieselor interpretate. Ritmurile acestora sunt complexe, foarte jucăușe și serioase în același timp. Nu este un ritm clasic de rock'n'roll din anii '60-'70, ci, din contră, este o evoluție fără egal în această artă. Următoarea piesă este una din cele mai puternice de pe album, atât din punct de vedere muzical, cât și al mesajului transmis: „Resistance”. Începe în forță, cu riff-ul refrenului, plin de dinamism din partea tuturor instrumentelor. La jumătatea piesei, melodia se calmează, urmând vocea răgușită și ușor senzuală care te face să te imaginezi cum conduci un Chevrolet Cevelle pe marginea unei prăpăstii încojurate de o mare sau de un ocean, iar apusul să se arate în oglinda laterală. Tot albumul parcă ilustrează prin muzică un roadtrip imaginar, reprezentând stările prin care individul trece de-a lungul existenței, iar călătoria este calea prin care acesta se exteriorizează de problemele existente.

Următoarea piesă, intitulată „You Ain't the First”, este una din cele mai ritmate de pe acest disc. Chitara este „infinită”, mai ales la refrenul care este cel mai dansant și cel mai melodic din întregul album. Versul cu impactul cel mai mare este: „You may be TNT, but I'm the blaster”, de unde și ideea exploziei de ritmicitate, putere și viteză în melodie. „Waste” este o piesă care te trimite la vibe-ul american din anii '80, unde nebunia rock-ului din baruri era în floarea vârstei. Cu un solo clasic în care se face simțit și efectul tremolo, linia melodică te plasează într-o atmosferă

sufocantă, închisă, dar extravagantă în același timp datorită vocii dinamice.

Una din piesele cele mai liniștite de pe album este a 10-a, numită „Changeover”. Prima jumătate a melodiei este atât de calmă, încât te simți parcă epuizat și obosit de ritmicitatea și distorsiile pieselor precedente și te calmezi la auzul unei chitări lente, cu un ritm istovitor. Dacă e să-ți imaginezi în continuare că esti într-un roadtrip, după apusul despre care vorbeam mai devreme, simți cum conduci noaptea, obosit, pe o stradă fără sfârșit, în căutarea unui motel sau a unei benzinării unde să poți să te alimentezi. Chiar și vocea este calmă, cu intensitate scăzută. Riff-ul este repetitiv, reprezentînd continuitate și inepuizare ilustrată și în versul „They keep knocking on my door”. A doua jumătate este plină de energie, ușor grăbită (nu în sensul că a ieșit rău), conținând și un solo foarte expresiv în care este cântat refrenul. Dacă piesa a început foarte calm și a odihnit ascultătorul după primele înregistrări, nu l-a lăsat să se odihnească până la capăt întrucât a fost călcată pedala de accelerație, pardon, de fuzz și efecte de distorsie, încât trupa a revenit la stilul catchy de stoner rock.

Albumul se termină cu piesa „Sad Song” care este la rândul ei plină de adrenalină distorsionată, cu accelerații fuzionate și care trage frâna de mână a discului. Albumul „Wetlands” este plin de energie de la început până la sfârșit. Cu un total de 11 piese colosale pentru genul stoner rock, Dune Pilot a reușit să creeze pentru orice individ (cu puțină imaginație) un roadtrip prin viață reprezentat de problemele cu care se confruntă omul de-a lungul acesteia. Ah, și să nu uităm de cele trei cuvinte cheie!

Redactor: Alin Avasilcăi

23

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

Brotherhood Of The Snake THRASH, PRĂJEALĂ ŞI EXTRATEREŞTRI ANTICI de Ştefan Roşioru

Pentru majoritatea fanilor muzicii grele, anul 2016 a marcat întoarcerea în forţă a unor formaţii legendare; artişti precum Metallica, Anthrax, Death Angel, Exodus şi mulţi altii au surprins în mod plăcut atât fanii devotaţi, cât şi noile generaţii de metalişti. Testament nu face excepţie; cu o istorie de peste 30 de ani, este una dintre puţinele formaţii care şi-au menţinut constant standardele muzicale în limite acceptabile.

Cu Gene Hoglan în spatele tobelor şi DiGiorgio la bas, formula actuală este poate cea mai solidă de la mijlocul anilor ‘90 încoace, ceea ce se observă clar în secţiunea ritmică a albumului.

Chuck Billy se ridică la înăltimea aşteptărilor, fiind plin de surprize la capitolul forţă și versatilitate.

Spaţiul nu ne permite o analiză amănunţită a instrumentalului, dar este de ajuns să spunem că reputaţia chitariştilor Skolnick şi Peterson este justificată, cu vârf şi îndesat.

Un album thrash metal la fel de solid ca şi predecesorul său, “Dark Roots of the Earth”, acesta reprezintă o întoarcere la rădăcini. Această revenire se reflectă atât în vibe-ul general, cât şi în natura temelor abordate.

Ca şi sound, “Brotherhood of the Snake” este o continuare a “Dark Roots of the Earth”, cu o producţie bine lucrată, şi o executare instrumentală la cele mai înalte standarde Testament. Să nu uităm, aceasta este una dintre cele mai remarcabile formaţii de thrash metal care a rezistat eroic anilor ’90. Lipsa lui Skolnick a marcat o schimbare în tempo şi compoziţie, având ca rezultat albumele “Low”, “Demonic” şi “The Gathering”, albume ce îşi merită pe deplin pedigreeul. “First Strike Still Deadly” anunţă renaşterea trupei Testament cu Alex Skolnick şi Eric Peterson la chitară, iar urmările... le-am auzit pe cele mai recente trei albume.

Am stabilit deja că instrumental, “Brotherhood of the Snake” este destul de greu de criticat.

Cum rămâne cu lirica? Cum se leagă albumul cu

perioada de glorie a anilor ‘80?

Liric vorbind, Testament se întoarce la o perioadă mai inocentă, putem spune, o vreme când angoasele adolescentine ale unui grup de puşti rebeli rezonau perfect cu contextul socio-politic american de la mijlocul anilor ’80, iar noua formă de heavy metal reprezenta un mijloc eficient de refulare. În general, versurile specifice thrash metal abordează problemele sociale ale vremii, rezistenţa împotriva conformităţii, o viziune apocaliptică a prezentului şi a viitorului apropiat, distrugerea mediului înconjurător, un mesaj politic în general de stânga şi alte teme similare. Nu în ultimul rând, predomina o doză serioasă de fantezie, religie şi mitologie, mulate pe imaginaţia şi experienţa de viaţă a fiecărui artist.

Autorul îşi rezervă dreptul de a menţiona printre aceşti artişti -alături de Testament- pe Matt Pike, fondator al formaţiilor Sleep şi High on Fire. “Dopesmoker”, unul din albumele de referinţă ale trupei Sleep, şi-a câştigat reputaţia prin îmbinarea inedită de elemente de mitologie, SF, extratereştri antici şi “psychedelia”, într-un loc departe de sobrietate.

Recunoscut pentru atitudinea pro-cannabis, Matt Pike este un ferm adept al teoriilor ieşite din terenul discernământului. Ţinând aceste detalii la îndemână, cum se leagă ele de lirica albumului “Brotherhood of the Snake”?

Acest nou capitol din discografia Testament revine la tiparul tematic al primelor albume; aproape un material-concept, “Brotherhood of the Snake” abordează teme de actualitate, însă hiperbolizate într-un scenariu mistic-SF. Mai precis, albumul se centrează pe teoria extratereştrilor antici, o temă intens popularizată în ultimii ani, odată cu intrarea în epoca post-truth. Incidental, trupa şi-a vocalizat recent susţinerea pentru legalizarea cannabisului, iar Chuck Billy şi-a lansat un

model-semnătură de vaporizator. Concidenţă sau nu, acest moment a fost imediat urmat de relansarea în forţă pe scena thrash metal, cu noi surse de inspiraţie. Şi totuşi, unde încerc să ajung? Înarmaţi cu vaporizatoare şi tichii de staniol, veteranii de la Testament s-au pornit să aştearnă pe bandă “Brotherhood of the Snake”. În mare, regăsim aici elemente din mitologia sumeriană, trecute prin filtrul delirant al teoriilor controversate ale lui Erich von Däniken, Zecharia Sitchin sau David Icke, ce degenerează într-o prăjeală mistică, numai bună de adaptat la imagistica thrash metal. Vorbim despre o demascare delicioasă a “astronauţilor antici”, reptilieni (însă nu gorilieni, atenţie), Annunaki sau cu alte cuvinte, “The Brotherhood of the Snake”: societăţi secrete venite pe Pământ pentru a exploata resursele naturale, entităţi ce ne conduc şi veghează din umbră încă de la începutul civilizaţiei.

Prima melodie, “Brotherhood of the Snake”, deschide albumul în forţă, cu o tiradă de aproape 5 minute despre istoria “zeilor reptilieni”. Heavy, dar şi neaşteptat de melodică, această piesă aduce aminte de perioada death metal a formaţiei, în special în a doua jumătate. Piesa următoare, “The Pale King” pare desprinsă din era “The Ritual”, atât ca structură, cât şi ca atmosferă. Aceste prime două piese de pe album sunt completate de o imagistică SF: extratereştri, nave spaţiale, conspiraţii, videoclipuri unde limitele fanteziei, ridicolului şi bunului simţ sunt estompate, spre deliciul fanilor nostalgici după SF-ul ieftin al anilor ’90.

Piesele “Stronghold” şi “Seven Seals” continuă în aceeaşi manieră apocaliptică, pe o fundaţie instrumentală solidă, refrene epice, si uşoare reminiscenţe ale erei “The Gathering” sau chiar “Formation of Damnation”. La jumătatea albumului, piesa “Born in a Rut” aduce o schimbare

24

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

the intermission

în tempo, cu refrene destul de catchy, amintind de performanţele vocale de pe “The Ritual”. Cu “Centuries of Suffering” intrăm în spectrul death metal, unde băieţii de la Testament nu dezamăgesc.

Spre finalul albumului observăm o schimbare în tematică, dar nu şi atitudine. Piesa “Black Jack”, scrisă de Chuck Billy şi “Zetro” Souza, este dedicată jocurilor de noroc, “Neptune’s Spear” face referinţă la operaţiunea secretă a CIA pentru capturarea a lui Osama bin Laden în Abbottabad, iar “The Number Game” este o incursiune în psihicul depravat al unui ucigaş în serie. O menţiune importantă este penultima piesă, “Canna-Business”: un tribut adus culturii cannabisului, cu un mesaj politic pro-legalizare, după cum era de aşteptat. Dincolo de retorica destul de superficială, avem în sfârşit ocazia să înţelegem sursa inspiraţiei pentru albumul “Brotherhood of the Snake”.

Cum abordăm albumul de faţă? În primul rând, cu mintea deschisă şi o doză sănătoasă de umor. Chiar şi în epoca post-truth, expunerea acestor teme greu poate fi făcută fără a cădea în ridicol, dar pe teritoriul thrash metal, aparent totul este permis. Fanii care preferă să rămână totuşi pe Pământ la audiţia albumului mai mult ca sigur vor aprecia performanţele instrumentale de pe “Brotherhood of the Snake” de la un capăt la altul, cu puţine momente de amorţeală.

Deşi trecuţi prin cancer, schimbări de componenţă şi perioade de restrişte, viitorul pare luminos pentru veteranii de la Testament. Dacă am crede reclamele lui Chuck Billy la vaporizatorul-semnătură, o bună perioadă de acum încolo probabil nu-i mai atinge nici boala, nici simţul realităţii, nici lipsa de inspiraţie.

Disecăm post-rock cu Lowbau

„Urban Voodoo”

Cu câțiva ani de experiență la activ, formația Lowbau începe să câștige treptat notorietate pe scenele de club europene. Originari din Austria, aceștia au în palmares un prim EP lansat în 2009, urmat de „A Darker Shade of Blues” din 2013 și „Urban Voodoo”, albumul pe care îl disecăm aici. După două concerte susținute în cluburile românești, Lowbau se întorc anul acesta în Bucureşti, pe scena Sound Art Festival (4-7 mai).

Mărturisesc că sunt un fan dedicat al trupei Lowbau, dar am decis să ascult materialul proaspăt lansat cu mintea deschisă, și fără așteptări anume; Albumele anterioare ale trupei Lowbau, intitulate „The EP” şi „A Darker Shade of Blues” au fost puternic înrădăcinate în southern/ groove metal, cu puternice influențe sludge, şi pe ici-pe colo, pasaje psihedelice, cu puține pasaje în care formația abandonează stilul deja format. „Urban Voodoo”, pe de altă parte, reprezintă o nouă direcție muzicală abordată de Lowbau, cu un orizont mult mai variat. Aici, băieții de la Lowbau fac incursiuni curajoase în spectrul punk/hardcore, păstrând în același timp unele elemente care le-au deschis drumurile pe scena europeană de southern metal.

Albumul începe în forță cu piesa „Boogie”, care poate fi caracterizată printr-un singur termen: psihotică. „My Guitar” îmbină surprinzător de bine un intro aproape country cu un refren specific groove metal, iar solo-ul blând de muzicuță contrastează cu linia vocală mârâită de Guy, de-a lungul a peste 4 minute.

Poate cea mai inedită direcție abordată de Lowbau pe acest album este a treia melodie, „Pretend”. Cu o susținere solidă de backing vocal feminin, și un tempo alert –aproape de horă-, „Pretend” iese din tiparele groove/southern metal... până la jumătatea melodiei. De aici, melodia intră în spectrul psychedelic, într-un crescendo ce culminează cu un refren epic.

Pentru prima oară în mult timp, avem ocazia să aflăm adevăratul potențial al solistului Lowbau; piesa „Lion” ne introduce într-o baladă acustică ce degenerează într-un refren epic, scăldat în distorsie,

susținut de vocea neașteptat de versatilă a solistului. Cu un mesaj politic pe tema toți pentru unul, și unul pentru toți, uşor trecută prin filtrul absurdului, piesa „Lion” este o încântare auditivă atât pentru fanii dedicați genului southern metal, cât și pentru amatorii sound-ului metal modern. În numele varietății, „Urban Voodoo” aduce de asemenea un tribut genului crossover thrash prin piesa „World”; având o înclinații lirice și instrumentale pur punk, „World” este una dintre cele mai concise piese de pe album.

Totuși, discul nu consistă numai din tempo-uri demente de moshpit; ultimele două piese, „Zombie” și „Mother Sun” explorează partea experimentală a sound-ului Lowbau. „Zombie” începe cu un groove brutal și apăsat, iar pasajele psihedelice cu influenţe synth păstrează o continuă tensiune între strofe. Finalul materialului este punctat de „Mother Sun”, poate cea mai remarcabilă piesă de pe acesta.

Observăm o întoarcere la rădăcini, mulțumită chitarei slide și soloului de muzicuță, dar și a pasajelor lejere de improvizație intercalate cu riff-uri agresive. „Urban Voodoo” nu este o continuare a albumului „A Darker Shade of Blues”, dar nici nu se vrea a fi. Palpabil pentru o audiență mai largă, ce depășește cercul pasionaților de southern metal, „Urban Voodoo” are un impresionant potențial de a rămâne în playlist-ul fanilor dedicați Lowbau. Cât despre restul ascultătorilor, aceștia au ocazia să afle pe viu, la concertul din luna mai. Ne vedem în fața scenei!

Redactor: Ştefan Roşioru

25

<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<

2016

the intermission

RETROSPECTIVĂ

AVANGARDA ÎN

2016

Curentul avangardist a privit înapoi doar pentru a ști ce să nu creeze și ce să nu imite, de ce să se distanțeze și, în unele cazuri, de ce să se apropie.

Nu obișnuiește să se gândească nostalgic la vremuri mai bune deoarece se reinventează în permanență și expresia artistică suferă transformări odată cu fiecare nouă creație publicată. Totuși, doresc să aruncăm o privire retrospectivă asupra anului care tocmai s-a încheiat, un an relevant pentru acest curent muzical.

Inițial, 2016 nu promitea a fi important din acest punct de vedere. Se anunțase și se cunoștea cu siguranță doar apariția albumului „Arktis.” al muzicianului norvegian Ihsahn, care a apărut pe 8 aprilie. Apoi, însă, veștile bune au început să curgă – s-a produs revenirea în forță a trupelor Virus și In The Woods..., Thy Catafalque a publicat poze din timpul înregistrărilor ce aveau să se termine cu lansarea lui Meta, iar Aenaon și Hail Spirit Noir au readus scena greacă de avantgarde black în prim plan, după o lungă perioadă de tăcere. Mesarthim a lansat patru EP-uri și un full-length, Deathspell Omega au publicat un EP... și poate ar fi bine să menționez și lansarea lui The Xun Protectorate, cel de-al doilea album al trupei de progressive / industrial Khonsu.

Anul a început bine cu câteva piese noi publicate de Ihsahn (născut Vegard Sverre Tveitan), care dezvăluise deja titlul și coperta celui de-al șaselea album solo, „Arktis.”; acesta a reprezentat inaugurarea unei noi direcții pentru muzicianul norvegian, după ruptura cu trecutul materializată în Das Seelenbrechen, materialul său din 2013. Noile compoziții sunt mai agresive, mai complexe și evidențiază evoluția sa constantă ca artist. La scurt timp, In The Woods... au confirmat că vor lansa ceva nou după 17 ani de absență. Reuniunea cunoscutei trupe de progressive avantgarde, pionieră a genului în Norvegia, a produs ceva vâlvă însă acest anunț a încântat fanii vechi și noi deopotrivă. Pure a fost anticipat de câteva piese, prima lansată pe internet fiind „The Cult of Shining Stars”; diferită și inovatoare la primele audiții, menține totuși elementele distinctive ale atmosferei In The Woods... și introduce altele noi, în simbioză cu vechiul lor stil și cu vechile lor idei. Albumul este, din punctul meu de vedere, cea mai importantă apariție din acest gen pe 2016, în special din cauza absenței de 17 ani de pe scenă.

Concomitent cu aceste vești, Virus au postat pe Facebook câteva update-uri privind viitorul lor material. Intitulat „Memento Collider”, acesta a apărut pe 3 iunie. A fost promovat prin intermediul unui clip animat, realizat pentru Rogue Fossil de artistul vizual român Costin Chioreanu, aceasta fiind prima sa colaborare cu trupa de avantgarde a lui Czral. Memento Collider este mult mai soft și liniștit decât predecesoarele sale, menținând însă aceeași atmosferă aridă, sufocantă și ciudată cu care ne-a obișnuit Virus.

La doar câteva luni după apariția mult-aclamatului Sgurr, proiectul muzical unguresc Thy Catafalque și-a surprins fanii și-a postat pe Facebook o imagine din timpul înregistrărilor, anunțând astfel apariția unor noi cântece, ce au fost adunate sub copertele albumului „Meta”. În bunul spirit avangardist, de a se reînnoi și a se reinventa la fiecare creație, acest material a adunat la un loc elemente din vechile compoziții ale lui Tamas Katai, singurul membru al Thy Catafalque, le-a schimbat acolo unde s-a putut și a introdus elemente folclorice mult mai dese și mai accentuate prin comparație cu ceea ce fusese înainte. Din punct de vedere vizual coperta a fost o surpriză – imaginile ambigue au fost înlocuite de o grafică bizantină puțin (mai mult) blasfemică. Nu doar Tamas Katai a readus Ungaria pe harta metalului de avangardă, ci și Perihelion, o formație de avantgarde și post black metal care și-a lansat ultimul EP, Hold, pe 20 mai 2016.

Meshuggah au urmat la rând. Cum în jurul trupei există o dispută privitoare la genul abordat (djent, progressive sau avantgarde), am să îi includ totuși aici: „The Violent Sleep of Reason” a apărut pe 8 octombrie și este o continuare firească a discografiei grupului suedez, fără a fi însă o repetare a altor materiale. Agresiv, foarte brutal, heavy și complex, această demonstrație a virtuozității muzicienilor mi-a lăsat o impresie foarte bună și vă recomand să-l încercați.

Grecia este reprezentată în această listă de Aenaon și Hail Spirit Noir. Ambele se învârt în sfera avantgarde black metal, ambele activează cam din aceeași perioadă și au aceleași influențe, însă muzica celor două este cât se poate de diferită. Aenaon reprezintă latura extremă a genului – Hypnosophy, apărut pe 25 noiembrie, este totuși mult mai rafinat și ingenios față de predecesoarele sale. Rămâne însă un album agresiv și (într-un mod foarte plăcut și ciudat) catchy, Oneirodynia evidențiindu-se din acest punct de vedere. Hail Spirit Noir reprezintă latura întunecată și ciudată, ultimele lor două albume fiind exemple perfecte în acest sens. „Mayhem in Blue” a fost lansat pe 28 octombrie și a fost însoțit de o declarație a membrilor trupei, care-l consideră și mai dubios decât predecesoarele, afirmând însă și că acesta este apogeul carierei lor. Ambele albume – „Hypnosophy” și „Mayhem in Blue” – merită încercate de fanii black metal, dar și de amatorii de progressive sau experimental.

Trec în listă și noul EP Deathspell Omega – „The Synarchy of Molten Bones” – lansat pe 8 octombrie după o lungă pauză lipsită de vești despre activitatea formației. Conține 4 piese și are o durată totală de 30 de minute, similar din punct de vedere al structurii cu predecesorul său, „Drought”. Tot din sfera extremă, Terra Tenebrosa a înregistrat un nou album, intitulat „The Reverses”. La fel de întunecat și sumbru ca predecesoarele, a fost aclamat de presă și fani; recunosc că n-am apucat să-l ascult.

2016 a fost un an bun pentru avangardă, cu două reveniri mult așteptate de public (Virus și In The Woods...), cu o surpriză neașteptată („Meta”), cu cel mai heavy album pe care l-am ascultat în ultimii ani („The Violent Sleep of Reason”), cu decadența și ariditatea celor două trupe reprezentative pentru avantgarda grecească, Aenaon și Hail Spirit Noir, dar și cu multe alte LP-uri și EP-uri remarcabile, pe care le-am omis poate, dar fără să vreau.

Salut, pe această cale, decizia organizatorilor Dark Bombastic Evening de a invita pe scena festivalului transilvănean formațiile In The Woods... și Virus, care au concertat alături de Dodheimsgard, altă formație esențială a scenei norvegiene de avantgarde.

Redactor: Bogdan Voiculescu

26