The Intermission Magazine No.1

www.theintermission.ro

An I, Nr. 1; Septembrie 2016

COSMIN LUPU,

editorul invitat al ediţiei

DESPRE

MUZICĂ, PSIHOLOGIE ŞI ARTĂ

COSTIN CHIOREANU

“...se aruncă de la zeci de riffuri şi bucăţi de piesă, până la piese întregi, tocmai pentru că ne dorim ca rezultatul final să fie în felul în care simţim că ar trebui să fie...”

LA O ARMONIE CU NICU PATOI “În Platonic Band cânt aşa cum vreau eu, fără să ţin cont de norme, trenduri, tendinţe, stiluri”

AM ASCULTAT

FELIX MARTIN THE PROPHECY DAMNED SPIRITS’ DANCE

A WALK THROUGH HISTORY… CYNIC

PESTE HOTARELE PROG-ULUI CU FRANK (EARTHSIDE) The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 1.

2. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparĹŁin autorilor.

CUPRINS 4 5 6

THE INTERMISSION Music webzine-ul prezentului

A walk through history

CYNIC

Guest Editor

COSMIN LUPU (DAYS OF CONFUSION) Un roadtrip prin stoner rock-ul autohton

ROADKILLSODA

The Intermission şi-a început drumul cu jumătate de an în urmă, cu o mână de oameni entuziaşti, implicaţi şi iubitori de underground, mai presus de orice. Ne aşternem cuvintele şi pe tipar, astfel încât să rămânem printre voi indiferent de ce aduce viitorul pentru noi şi voi.

Prima ediţie este una limitată, cu o grămadă de editoriale şi interviuri alese, special create pentru această ediţie. Sperăm să vă bucuraţi de ele şi să susţineţi muzica, zi de zi.

REDACTORI EDITIEI

7

lA o armonie cu nicu patoi (platonic band)

8

O ZI DIN VIAȚA UNUI COMPOZITOR: THEEA MICULESCU

10 De prin subsolul bandcamp-ului

GLASIR: VERSATILITATEA POST-ROCK-ULUI Cronicã de album

FELIX MARTIN „THE HUMAN TRANSCRIPTION” 11 De prin varã adunate…

ELECTRIC CASTLE

Geanina Chiricuţã - Senior Editor/PR Eliza Archer - Editor Elena Ignat - Editor Alin Avasilcãi - Editor Andrei Nedelea - Editor Bogdan Voiculescu - Editor Vlad Enescu - Editor Mircea Anghel - Editor Gabriel Princip - Editor Liviu Munteanu - Fotograf Vladimir Gheorghiu - Fotograf Ana Bucur - Fotograf Mihai Beşliu - Fotograf Daniel Hendrix - Web & Graphic Design Radu Damian - Artwork Flash News: Valentin Pane, Octavian Ristici, Iulian Horvath

12 Damned Spirits’ Dance , black metal

norvegian 13 Jane Doe – haosul poate deveni artă

WEBSITE: www.theintermission.ro

14 CÁRI TIBOR ÎNTRE TEATRU ŞI MUZICÃ

CONTACT: contact@theintermission.ro

15 Peste hotarele prog-ului cu

Frank (Earthside) 16 Viaţa unui artist – interviu cu Arina Cazacu

SOCIAL MEDIA

18 DE VORBA CU COSTIN CHIOREANU

FACEBOOK: theintermissionro

20 CRONICÃ DE ALBUM: THE PROPHECY

„SALVATION” 21 MĂCAR SCULE, MĂCAR MUZICĂ – DESPRE CE ÎȚI

TREBUIE CA SĂ DAI ÎNAPOI

YOUTUBE @TheIntermission INSTAGRAM theintermission.ro

22 CÂND MUZICA SE ÎMPLETEȘTE CU PSIHOLOGIA The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 3.

A walk through history…

“We raise the vibratory level so high That all untruth will fall Of it’s own dead weight “

CYNIC

n

u sunt multe trupe pe lumea asta care să aibă același nivel de importanță în genul de muzică pe care îl cântă pe care îl au Cynic. După ce au debutat exploziv în 1993 cu albumul Focus, Cynic nu au făcut altceva decât să crească în relevanță și popularitate. Să vorbesc despre o trupă de calibrul lor ar fi imposibil fără să le fi ascultat toate albumele cu atenție și să-i fi văzut măcar o dată live. Din fericire, am apucat să fac ambele aceste lucruri. Totuși nu voi putea rămâne 100% obiectiv, deoarece Cynic reprezintă pentru mine una din acele trupe, cum se spune, „de suflet”.

Pentru cine dorește să citească o scriere robotică și obiectivă despre cariera trupei, vă recomand articolul de wikipedia cu același titlu.

O

să includ totuși câteva date biografice. Cynic s-au format în 1987, când Paul Masvidal (chitară, voce) și Sean Reinert (tobe) s-au gândit să-și formeze o trupă de thrash metal, pentru că asta era cool e atunci, și ce altceva erau să facă doi copii plictisiți cu niște instrumente într-o vară călduroasă a anilor 80? Într-o formulă incipientă, ei au scos patru casete demo, ajungând să colaboreze cu Roadrunner Records. „Bine, bine, dar legenda de unde începe?” v-ați putea întreba. Legenda începe după ce Paul și Sean au luat parte la turneul Death de promovare al albumului Human (la care contribuiseră creativ și instrumental). La bas li s-a alăturat încă un Sean, pe numele de familie Malone, și împreună au înregistrat albumul Focus – un ulterior Mesia pentru ce însemna atunci tech-death și progressive metal. Albumul a luat cu asalt urechile ascultătorilor, și încă le mai ia, cu influențe de jazz fusion și avantgardiste care rămân relevante chiar și 20 de ani mai târziu. Albumul a făcut furori, asigurând o carieră promițătoare trupei.

Sau așa ar fi fost, dacă nu s-ar fi despărțit imediat după, în 1994.

Chiar și absentând de pe scenă, sonoritățile formației au influențat imens o scenă nouă care abia atunci lua amploare. Mii de copii au ciulit urechile la tech-death-ul cântat de Cynic și au încercat să imite, sau – cei mai cultivați – să aplice ce au învățat la propriul lor sound. Există chiar și două trupe de succes care și-au luat numele din piese de pe primul album Cynic. Lucrul ăsta ar trebui să spună ceva despre cât de mare a fost influența lor asupra scenei, dar cred că v-ați prins deja, n-o să mai bat câmpii pe subiectul ăsta.

c

ynic s-au reunit în 2006, și ce bine au făcut! Doar Paul Masvidal și Sean Reinert rămăseseră din formula originală, însă cei doi pot fi considerați coloana vertebrală a compozițiilor, așa că piesele ulterioare pe care le-au compus împreună nu s-au simțit ca un fel de „Cynic dietetic” (un Cynic dietetic fiind reprezentat de Aeon Spoke, proiectul lor intermediar). Au început cu o serie de concerte prin întreaga lume, cântând piesele lor clasice de pe Focus, precum și niște piese noi, care au ajuns în alcătuirea albumului Traced in Air (2008) – din punctul meu de vedere, unul din cele mai bune materiale scoase în ultimul mileniu. Pe lângă echilibrul de care dau dovadă în compunerea pieselor, Cynic au reușit să dea albumului un sunet pe care nu-l pot descrie altfel decât „spațial”. Nu am reușit niciodată să ascult albumul ăsta pe bucăți, mereu trebuie să-l ascult integral. Birth.

a

urmat Re-Traced, un EP cu 4 piese de pe Traced in Air relucrate, și o piesă nouă, Wheels within Wheels, care a luat prin surprindere majoritatea fanilor Cynic de până atunci. Personal, cred că acela a fost momentul în care tabăra fanilor s-a împărțit în cei care au început să accepte schimbarea în sunet, și cei care au zis „nu, domnule, Focus a fost albumul lor, trebuiau să rămână la el”.

Ultimul lor album, Kindly Bent to Free Us, nu face altceva decât să ducă mai departe evoluția sunetului Cynic. Au renunțat la vocile agresive și au înflorit în direcția jazz-fusion mai tare decât pe orice alt material. Sean Malone li se alătură din nou la bas fretless, readucând ceva din atmosfera de pe Focus pe alocuri. Nici prea mult, nici prea puțin, ci cât trebuie.

V

iitorul trupei a rămas incert pentru o perioadă anul trecut, când după o serie de concerte ținute în Europa, toboșarul Sean Reinert a anunțat despărțirea trupei.

După câteva zile de dramă incertă, Paul Masvidal a anunțat noul toboșar, Matt Lynch. Totuși, sper că faptul că în trupă sunt încă doi membri originali din vremea Focus (Paul și celălalt Sean) înseamnă că vom mai avea parte de muzică mișto de la acest grup legendar.

4. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Redactor: Vlad Enescu

Guest editor

COSMIN LUPU (DAYS OF CONFUSION)

DE CE PRS? Salutare şi mulţumesc în primul rând pentru invitaţie! Mă bucur foarte mult că pot să vorbesc puţin despre PRS, pentru că spre uimirea mea, aud faptul că lumea nu cunoaşte instrumentele acestea.

Am descoperit PRS acum 7-8 ani să zic, în momentul în care am început să observ că foarte multe trupe dintre cele care îmi plăceau mie (după ce am ieşit din faza Steve Vai, Joe Satriani, guitar heroism etc.) foloseau chitara asta. Nu că ar fi ceva rău să asculţi guitar heroes, dar la mine devenise nociv, în condiţiile în care ajunsesem să nu ţin seama de ce aş cânta eu, ci să vreau să fiu Steve Vai sau Joe Satritani, ceea ce este foarte rău, desigur. În orice caz, nu începuse încă febra cu acordajele super joase şi extended range guitars/djent - 7,8,9 corzi etc. - era 2008 - 2009, cam aşa. Ei bine, în 2010 am pus mâna pe primul meu PRS, al lui Mihnea Ferezan de la Roadkillsoda, care i l-a vândut lui Cezar Popescu şi mai apoi, Cezar mi l-a vândut mie, ca să rămână “în familie” cum ne place nouă să spunem.

Din momentul ăla, mi-am dat seama că e o chitară făcută pentru mine - de ce spun asta? Iată criteriile mele de selecţie: - foarte prietenoase la mână - nu depui efort aproape deloc ca să cânţi, cu toate că nu sunt dotate cu grifuri prea străvezii.

- sunt foarte flexibile din perspectiva tonală - cu Allenderul ăla vechi, despre care vorbeam mai sus, am imprimat rock/metal/ funk/country/pop şi de toate, cumva, fără să simt că mă limitează în vreun fel - pe scurt, dau dovadă de versatilitate maximă.

- sunt foarte frumoase şi elegante iar componentele sunt de super calitate, indiferent că vorbim de modele USA sau Korea (SE).

Foarte mulţi oameni se împiedică puţin de preţ (când vine vorba despre modelele americane mai ales), însă dacă tragi o linie, un model SE face treabă excelentă şi nu este deloc “slump” dacă privim lucrurile din perspectiva raportului calitate/preţ. Desigur, dacă n-ai banul, nu-l ai şi gata, indiferent de cât de bun este raportul descris mai sus. În 2014 am avut onoarea deosebită de a deveni endorser PRS în România, prin intermediul dealer-ului oficial, M&C Musical Instruments Distributor - o echipă de oameni grozavi cu care colaborez de aproape 6 ani încoace şi cărora le mulţumesc încă o dată pentru sprijin pe această cale. În tot acest răstimp, mi-au căzut în mâini tot felul de modele, dintre care am rămas fidel următoarelor:

Credit FOTO: Mini T - PRS SE Paul Allender - veteranul ce mă slujeşte cu loialitate din 2010; - PRS Tremonti USA - e cu mine din iunie 2014 şi este unul dintre cele mai grozave instrumente pe care am pus mâna vreodată; - PRS SE Custom 24 7 strîng - am pierdut-o pe prima acum 3 săptămâni în portbagajul unui taxi (da ştiu, nu trebuie să mai ziceţi nimic) însă aştept să sosească una aproape identică, cu un alt finish - unul special - Spalted Maple. Ideea e că e un 7 string tare comfortabil şi versatil, mai ales că are şi coil splitting.

Ce nu am păstrat, dar mi-a plăcut la nebunie: - PRS SE Zach Myers Semihollow; - PRS Swamp Ash Special USA; - PRS SE Custom 24 Semihollow; - PRS SE Santana. În episodul următor, voi face o incursiune în studioul meu şi o să vă prezint, alături de chitare, locul în care îmi desfăşor activităţile legate de muzică.

*Cosmin Lupu este vocalist şi chitarist în Days of Confusion, membru ocazional în proiectele Domination (tribute band Pantera), Redrum (tribute band Alice In Chains) şi Mozart Rocks! (proiect de rock simfonic), membru fondator al Music Academy Blog şi al proiectului caritabil Acoustic All Stars, instructor de chitară şi endorser la PRS Guitars, Elixir Strings, Spectraflex Cables şi Steve Clayton Picks.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 5.

Un roadtrip prin stoner rock-ul autohton

credits Valeriu Catalineanu Romanian Club Culture Mulți oameni, unii rockeri, probabil se întreabă ce este cu acest gen. În primul rând, acest gen este unul aparte față de celelalte.

A apărut în anii ‘90 în America cu trupele Kyuss și Sleep, având influențe din genurile muzicale din deceniile anterioare. Putem spune că acest muzica stoner este o combinație de heavy metal, rock psihedelic, blues și doom metal. Instrumentele cele mai des întalnite sunt chitara electrică (cu efecte de fuzz, phaser, flanger), chitara bass (distorsionată mai tare sau mai ușor, sau cu fuzz), tobe (evident, fără tobe nu se poate - ritmuri jucăușe) și vocea (dar nu la toate formațiile). În România acest tip de rock a apărut recent, în ultimul deceniu, iar trupa care este stăpâna stonerului autohton este RoadKillSoda, din București. Adevărul este că în România muzica stoner nu este suficient de promovată, neexistând multe trupe cu acest stil muzical. Alte grupuri muzicale precum aceste sunt IxMucane (fostul solist RKS, Sebastian Stancu, a format o trupă de stoner doom în zona Ardealului), Tenovaar (o formație proaspăt axată pe acest gen, din zona Moldovei). Să sperăm totuși că acest gen se va dezvolta și va fi promovat pe plaiurile noastre mai mult.

Din 2011, RKS aduce rockerilor un nou val de rock, cu un sound tipic anilor ‘70-’80 de rock american. Să nu mai spunem că trupa a fost considerată americană atunci când au cântat la începutul lu iulie la Exit Festival (pe main stage).

lângă (sau mai multe) pe un drum lung, uscat și însorit. Sună a o aventură de pe Route 66. Membrii formației chiar încurajează acest spirit liber de a pleca la drum în neștire, doar de dragul de a fi hoinar, mai ales de a asculta la casetofonul mașinii casete de stoner/desert rock/metal. Mai mult decât atât, stonerul are o linie melodică (distorsionată) care este plăcută urechilor ascultătorului și nu provoacă oboseală șoferului, ba chiar îl binedispune și-i trezește cheful de condus. Acest lifestyle este foarte bine promovat de bărboșii cu tricouri largi de la RKS, mai ales în videoclipurile pieselor ”Ties that bind”, ”Wrong” sau ”The blame is mine”.

Cu riff-uri catchy și linii melodice plăcute ale vocii, RoadKillSoda aduce un feeling badass ascultătorilor, în special când aceștia cântă versurile împreună cu formația la concert, trăgând un fum de tutun și savurând o bere sau un suc la doză. Ultimul lor videoclip, ”Made of Stone”, aduce un succes trupei, întrucât in aproximativ jumătate de an de la lansare a obținut un număr considerabil de vizualizări (aproape 20.000), ajungând aproape de cel mai vizionat videoclip al lor în momentul de față, ”Ties that bind” (peste 21.000). Acest lucru înseamnă că fanii formației așteaptă cu nerăbdare EP-ul acustic şi noul videoclip care vor fi lansate (cum spun trupeții) pânã în iarna acestui an, considerând cã vor fi unele cu adevărat făcute din piatră și cu siguranță vor fi tari ca o stâncă.

Cu 3 albume la activ și peste 30 de piese pline de vibe american, RKS are muzica și puterea necesară pentru a reuși să transpună ascultătorul într-un roadtrip imaginar, într-o mașină vintage cu motor zgomotos, volan mare și subțire, bord clasic, o fată

6. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Redactor: Alin Avasilcãi

LA O ARMONIE CU NICU PATOI (PLATONIC BAND) Nicu Patoi este însăşi înfăptuirea emoţiilor transpuse în notele dansante de blues rock şi funk pe care trupa Platonic Band le pune în scenă şi le “aruncă” audienţei încă din ’95. Una dintre puţinele trupe de blues locale care depăşeşte graniţele armonice şi care reuneşte în întregu-i o mână de maeştri în ale lipsei de cusur, un cvartet al talentelor muzicale, născut şi crescut în sânul ei. Nicu reprezintă extensia chitarei din cadrul întregului care pune bazele unei imagistici adâncită în emoţie, vocea acusticii şi electricii care străbate gânduri şi suflete cu sunetele pe care le creează.

Aţi făcut parte din line-up-ul multor festivaluri anul acesta comparativ cu anii trecuţi. Ce s-a schimbat? Într-adevăr anul acesta suntem axaţi mai mult pe festivaluri. E o strategie stabilită încă de acum un an, atunci când ne-am dat seama că în 2016 nu avem posibilitatea realizării unui turneu pe măsura aspiraţiilor noastre. În fiecare an porniţi, pe o cale sau alta, fie în turneu, fie cu prilejul festivalurilor, la drum prin ţară. Cum evoluează scena şi spiritul fanilor de la an la an?

Firesc, de la an la an, numărul fanilor Platonic Band este în creştere. După fiecare concert, foarte mulţi spectatori vin să ne felicite şi să-şi exprime mirarea despre existenţa unui aşa proiect în România.

“Scoenberg’s Dilemma” a reprezentat un suflu nou comparativ cu ce aţi lansat în trecut. De aici încotro, muzical vorbind?

“Schoenberg’s Dilemma” reprezintă un punct de cotitură în parcursul meu compozistic. În anul 2015 am absolvit cursurile de master în cadrul secţiei de jazz a Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti şi pe lângă informaţiile şi lecţiile de jazz extrem de valoroase ale Prof. Mir-

cea Tiberian, m-am întâlnit şi cu muzica modernă a secolului XX, iar Arnold Schoenberg m-a fascinat! Aşa e, această piesă e un suflu nou în stilistica trupei PLATONIC, iar noile mele compoziţii se înscriu pe aceeaşi direcţie, aşa cum o să auziţi şi pe următorul album “Geometry of Creation“.

Vă gândiţi să integraţi şi bucăţi muzicale de jazz curat în repertoriu?

La un moment dat o să facem şi un proiect în care vom cânta un repertoriu cu piese standard de jazz, evident în stilul nostru, cu rădăcini şi interpretare rock. Poate că vom scoate şi un album cu standarduri de jazz, dar am atâtea idei şi atâtea compoziti, încât înclin să cred că o să mai treacă ceva timp până atunci.

Fiecare dintre voi are o experienţă muzicală “monstru” în spate şi viaţa de zi cu zi se divide între mai multe proiecte.

Ce reprezintă Platonic Band în această poveste cotidiană?

Am mai spus-o şi cu alte ocazii… dacă ar fi să aleg, aş renunţă la toate celelalte proiecte şi aş cânta doar cu Platonic. Sper să reuşim să creştem acest proiect până-n acest punct. Platonic Band se identifică cu mine şi invers… este proiecţia mea în plan muzical. Ţi-a trezit curiozităţile şi vreun alt instrument de-a lungul timpului, în afara chitarei?

Am fost fascinat şi încă sunt atras de instrumentele cu clape. Multe dintre temele pieselor mele le-am compus la pian.

De ce alegi să revii mereu la ea?

Chitara este o prelungire a mea, parte din mine, modul meu de a comunica, de a mă exprima… nu am cum să renunţ vreodată la ea… aş deveni alt om.

“Two decades” a venit ca o binecuvântare pentru cei care voiau să pună mâna pe piese mai vechi, dar deja devenite clasice, din discografia voastră. Ce v-a determinat să scoateţi compilaţia acum, cu 20 de ani mai târziu?

Primul album Platonic Band este “Saved

By The Holy Love“ şi a fost editat în 1997 la TEMPO MUSIC (Ioan Gyuri Pascu) doar pe casetă audio. Din păcate, după 18 ani, foarte puţină lume ştia despre existenţa acestui album şi astfel am hotărât ca în 2015, atunci când trupa împlinea 20 de ani de la înfiinţare, să scoatem albumul aniversar “Two decades“ care cuprinde albumul de debut “Saved By The Holy Love“ şi două piese noi: “Stajarii“ (imnul echipei naţionalei de rugby a României) şi “Funky Monkey Tail“ sub formă de videoclip.

Din ’95 şi până acum au trecut puţin peste 20 de ani, cum bine zice şi “Two decades”.

Cu toate acestea fiecare concert pe care-l susţineţi pare asemeni primului datorită bucuriei de a cânta şi emoţiilor pe care reuşiţi să le transmiteţi. Cum menţii vie această pasiune?

Componenţa actuală a trupei e neschimbată de 9 ani şi între noi s-au creat nişte legături speciale. După 32 de ani de carieră pot afirma că avem o chimie muzicală cum rar întâlneşti printre muzicieni. Acesta poate fi un motiv, dar adevăratul motiv, cel puţin pentru mine, e faptul că în Platonic Band cânt aşa cum vreau eu, fără să ţin cont de norme, trenduri, tendinţe, stiluri… este o defulare a mea şi a colegilor mei… suntem noi înşine, bucurându-ne de fiecare notă pe care pe care o cântăm împreună.

Redactor: Geanina Chiricuţã

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 7.

INTERVIU

O zi din viața unui compozitor

Theea Miculescu De cele mai multe ori, meseria de compozitor nu primește atenția care i se cuvine. The Intermission a vrut să intre în culisele procesului de creație a unui cântec și să vadă exact ce presupune arta de a compune pentru alți artiști.

Theea, cum ai ajuns să compui muzică?

Având în vedere că mi-am petrecut doisprezece ani din viață lucrând în televiziune, chiar că e bună întrebarea. Dar de când am compus prima melodie la zece ani (despre câinele meu) am știut ca vreau să fiu compozitor. Și culmea, tot prin munca mea în televiziune am reușit să ajung în industria muzicală. Am cunoscut-o pe LORA într-o excursie în Egipt, prin 2009. Eu eram acolo ca jurnalist de turism, ea era acolo în vacanță, urmărită de paparazzi. Știi cum e când simți o chimie inexplicabilă cu o persoană pe care de abia o cunoști? Așa a fost între noi două. I-am arătat piese, am și compus împreună, și am simțit că viața mea s-a schimbat din momentul acela. Ea mi-a confirmat că mi se potrivește pe deplin acest drum.

Care este partea cea mai grea din întreg procesul de creație?

Compunerea liniei melodice?

Compunerea versurilor? Sincronizarea ideilor cu stilul personal al artistului?

Pentru mine linia melodică și versurile au venit întotdeauna la pachet. Nu compun mai întâi pe una și apoi pe cealaltă. Dificultatea apare atunci când vrei să găsești un mod cu totul nou și neașteptat de a vorbi despre emoții și experiențe pe care toți le avem. Și când ai un critic interior teribil de perfecționist precum al meu, nu trebuie doar să faci muncă de vânător de comori, ci și muncă de pedagog irascibil („Taci, pitic de pe creier, taci!”). Apoi, unii artiști se deschid mai greu decât alții. Eu cred foarte mult că procesul de creație se aseamănă cu ședințele de terapie. Trebuie să cunosc cum simte și gândește artistul, prin ce a trecut. Cea mai mare satisfacție o am dacă reușesc să compun aceeași piesă pe care artistul și-ar fi scris-o singur, dacă ar fi avut energia, timpul etc. necesare.

Scriitorii, în general, se tem de writer’s block (nota redactorului: blocaj scriitoricesc). Cum abordezi această situație?

Nu mă tem, dimpotrivă! Iubesc writer’s block și mi-am promis că o să scriu despre asta într-o zi. Blocajul apare atunci când ai acumulat povești, informație, emoții și mintea ta are nevoie de timp ca să le așeze. Blocajul e de cele mai multe ori un semn că evoluezi. Când apare îl las să-și facă damblaua. Uneori scriu pur și simplu povești pe care știu că le voi transforma în piese când îmi va reveni inspirația. Liniștea îmi provine și din faptul că eu nu mă consider o uzină de compus, în care totul se face în, din și prin mine. Eu cred ca inspirația ți se dă. De sus. Așa că nu mă simt vinovată, nu mă încrâncenez, nu mă tulbur când am writer’s block. Plus că dacă faci schimb constant de idei și experiență cu alți artiști, nu poate să îți dea bătaie de cap prea mare un eventual blocaj scriitoricesc.

Când intri într-o sesiune de înregistrări/creație, care sunt pașii pe care îi urmezi? Ai putea să-mi descrii, pe scurt, cum este o zi din viața unui compozitor? Cum este o zi din viața Theei?

Cele mai grele sesiuni de creație sunt primele. Atunci când nu ai mai lucrat cu artiștii, compozitorii, producătorii respectivi, când nu le cunoști preferințele, obiceiurile. În asemenea situații intervin acolo unde este nevoie, și las pe oamenii din jurul meu să își facă filmul, intru eu în lumea lor și contribui cu ce este nevoie.

Niciodată nu am vrut să mă „impun” într-o sesiune. Pentru un introvertit ca mine, procesul de a scrie cu alții este mai miste-

rios, dar te poți îmbogăți mult sufletește prin co-writing! Au existat însă și sesiuni în care am fost co-optată să lansez eu povestea, ideile principale și melodia piesei. S-a întâmplat să fac și doar refrenul. Exemple recente... la piesa „Ieri ierai” - Raluka s-a pornit de la conceptul și refrenul meu. La INNA – Bad Boys, respectiv Heaven am scris în franceză etc. LORA – Ne împotrivim am scris-o singură, dar după ce ea și-a deschis tot sufletul în fața mea... E greu să descrii în mare sesiunile de creație. Nu seamănă niciodată una cu alta. Și nu seamănă nici zilele din viața mea de compozitor una cu alta, cu toate că pot să îți zic că absolut toate implică: trezit târziu, pachețele în ghiozdan ca la școală, și ajuns târziu acasă. Selfie-uri cu mascote, bătăi cu tort și farse de tot felul sunt de asemenea evenimente obișnuite. În ultimii ani, ai avut colaborări foarte frumoase cu artiști foarte cunoscuți și ai scos hit după hit. Care a fost colaborarea cea mai surprinzătoare? Cea mai placută? Și care colaborare a fost o provocare care te-a scos din zona de confort?

Nu știu dacă am scos chiar „hit după hit”, dar mulțumesc. Am avut har de la Dumnezeu să lucrez cu voci deosebite. O colaborare aproape de sufletul meu a fost piesa Singuri în doi - Peter Pop feat. LORA. Felul în care cei doi cântă împreună, chimia dintre ei... e ceva nepământean. Țin minte că am fost o dată în public la Arenele Romane când au cântat-o live. Fiecare om din public știa versurile. Atunci m-a lovit: chiar realizasem ceva în drumul meu de compozitor! Este un sentiment de nedescris să vezi oameni pe care nu îi cunoști cântând rânduri compuse de tine. M-a luat plânsul cu tremurat, noroc că era lângă mine un coleg să mă țină. Când iți auzi piesa la radio strigi de bucurie, dar când o vezi cântată live de public, plângi.

Colaborări plăcute am avut foarte multe. Am scris cu Smiley multe piese și e formidabil să lucrezi cu un om de succes, dar care intră în sesiunea de creație cu cele mai nebune idei, cel mai contagios entuziasm și cea mai frumoasă modestie. Recent lucrez și cu Marius Moga. Marius e genial, un manual de songwriting ambulant.

Cel mai surprinzător rezultat pe care l-am avut a fost piesa „Fete din Balcani” - Corina feat. Mira & Skizzo Skillz. Scrisesem piesa cu doi ani înainte, și am crezut în ea din prima clipă. Piesa este o odă adusă est-europencelor. Corina a fost splendidă, ador felul în care a ridicat piesa prin lookul ei și personalitatea ei unică. Și azi mai văd videoclipul. Am avut deosebita plăcere să lucrez și pentru Monica Anghel. Am scris refrenele la cele mai recente două piese ale sale: Tic-Tac și Ne iubește cineva. Întotdeauna te intimidează puțin să scrii pentru voci mari! Cât despre zona mea de confort... mă scoate din ea tot ce compun pentru mine.

Ce recomandări ai avea pentru un compozitor care se află la început de drum?

Două am. Prima, să învețe să primească refuzuri cu noblețe și demnitate. De refuzuri și de critică o să ai parte toată viața dacă mergi pe acest drum. A doua, să nu-și poetizeze stilul de viață. A fi compozitor nu înseamnă a avea o scuză să trăiești dezordonat, la

8. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

ori ei rămân însă în umbră, iar acest lucru este de înțeles. E în regulă, cei care scriu piesele se simt confortabil cu locul din spate. Eu mă simt. Îți asumi cumva, pentru că locul din spate are și multe avantaje. Cu toate acestea, se mai întâmplă ca un artist să ia writerul cu care a lucrat din umbră și să îl aducă puțin în față. Este un privilegiu, astfel, când un artist vorbește public despre compozitorul care a lucrat la piesa lui. Dar un privilegiu pe care compozitorul îl merită! În unele țări cred că se pune mai mult accent pe compozitori, în altele mai puțin. Cred că oricum nu suntem văduviți de nimic în România. Ne place prea mult ce facem și suntem prea indispensabili ca să ne simțim văduviți de ceva.

mila tuturor capriciilor tale. Mai ales dacă vrei să faci piese comerciale și vrei să ajungi pe radio, trebuie să dai dovadă de mai multă stabilitate emoțională și capacitate de organizare a timpului tău decât cineva care lucrează opt ore într-un birou! În rest, aștept și primesc sfaturi de la compozitorii mai experimentați decât mine.

Ce recomandări ai avea pentru dinamica relației compozitor-artist? De ce sfaturi crezi că ar trebui să țină cont ambele părți?

Nu am întâlnit niciodată artiști care să se încăpățâneze să compună linii melodice cu toate că nu le prea iese, dar am auzit astfel de experiențe povestite de colegi.

Bunul simț de multe ori rezolvă multe probleme de dinamică. Cred că atâta vreme cât artistul și compozitorul își lasă orgoliile la ușă, se pot naște piese foarte frumoase. Trebuie să existe încredere (că celălalt știe ce face) și comunicare (că poți să-i spui celuilalt să schimbe ceva).

E foarte important și ca artistul să știe ce vrea. Extrem de important! Deci, dacă ai compozitori perfecționiști și artiști siguri pe ei care vin cu cel mai pozitiv vibe din lume în studio, iese hitul. Eu așa cred.

Ai compune muzică și pentru un gen muzical cu care nu ai mai lucrat până acum?

Absolut! Am în sertare și tango, și blues, și country, și rap, și un musical pentru copii.

Le țin acolo, momentan.

Ești printre puținii compozitori care au avut parte de training și certificare în acest domeniu. Cât de importante sunt aceste specializări?

Pentru mine au fost importante pentru că m-au ajutat să economisesc timp. E minunat să știi unde să cauți și mai ales, ce anume să cauți când pleci la vânătoare de idei. Nu pot să generalizez, însă. Cunosc writeri care au învățat totul doar din experiența personală, și pe care îi admir mult. Dar pentru mine personal a fost important. A contat. It made the difference.

Cum sunt văzuți și tratați compozitorii în România?

Compozitorii sunt cei mai importanți pioni ai industriei muzicale. De cele mai multe

Știu că ai auzit întrebarea aceasta de foarte multe ori, dar îți dorești să te ocupi și de cariera ta ca muzician? Dacă da, care sunt planurile de viitor legate de acest drum?

Am fost întrebată de multe ori...a existat o perioadă în care am cochetat cu ideea...

Trebuie să recunosc că Mihai și Laura Gruia cred foarte mult în mine, și am nevoie în momentul de față de toată încrederea lor, pe care nu vreau să o dezamăgesc. Încerc să nu merg pe păreri, ci să vorbesc concret. Proiectele la care lucrăm împreună în prezent sunt într-adevăr, speciale. Abia aștept să iasă la lumină! Pot să îmi las vocea interioară să se exprime cum vrea alături de ei. Dar muzica pe care o fac pentru mine o fac doar de drag, nu cu vreun scop legat de statut. Eu întotdeauna voi rămâne compozitor la origine. Însă sunt deschisă la orice îmi rezervă viitorul.

Cum se împacă Theea-cântăreața cu Theea-compozitoarea? Este greu să le separi pe amândouă? Cumva, acest background te-a ajutat și mai mult atunci când compui muzică?

Există doar Theea-compozitoarea care uneori găsește, în vânătoarea ei de comori, piese care sunt doar pentru ea.

Așadar, nu am ce separa. Aceeași persoană care compune, mai și cântă. Însă trebuie să recunosc că orice experiență artistică personală mă ajută foarte mult să scriu mai bine pentru altcineva. O ședință foto, o filmare, o sesiune în studio de tras voci (oricum îmi trag singură demo-urile) orice mică experiență mă ajută să înțeleg mai bine perspectiva artistului și cum să îmi îmbunătățesc meșteșugul. Cred că și în ipostaza de artist aș avea cu ce să contribui în industrie. De aceea zic că sunt deschisă la ce îmi rezervă viitorul. Dar nu fac songwriting ca să mă afirm dup-aia ca artist.

Nu am vreun plan de genul ăsta.

Fiecare compozitor are un stil propriu de creație muzicală. Care este muza ta?

Ce te inspiră să compui melodii atât de diferite pentru artiști cu personalități și stiluri muzicale distincte?

O să sune pompos poate, dar eu cred foarte mult în Dumnezeu! Cred și în valorile Bibliei și cred că atunci când pui viața spirituală pe primul plan, inspirația nu întârzie să apară. Aș vrea să zic că mă rog înainte să compun fiecare piesă, dar uneori uit să fac asta. Însă mă rog adesea pentru inspirație în general. Atunci când fac o piesă bună care e primită bine de publicul artistului, știu ale Cui sunt de fapt meritele. Atunci când nu sunt în regulă la nivel spiritual, se simte în toate aspectele vieții mele, mai ales în cel artistic. Muza mea este credința mea. În rest, multă muncă,

studiu continuu, și cantități infinite de ceai verde și ciocolată. Sau ciocolată cu aromă de ceai verde. Sau ceai cu aromă de ciocolată. Nu fac discriminări.

Există vreun subiect, vreun laitmotiv pe care ai refuza să-l incluzi în cântecele pe care le compui? Dacă răspunsul este da, care este acel subiect?

Da, nu voi compune niciodată ceva care să fie perceput ca blasfemic sau jignitor pentru o anumită comunitate religioasă.

Care este programul tău de lucru tipic?

Există o anumită parte a zilei care te face mai creativă, mai productivă? Compui în majoritatea zilelor sau există și perioade de hiat?

Nu cred ca există compozitori matinali.

Programul tipic al unei zile de lucru este trezirea de voie, verificatul telefonului unde de obicei primesc mesaje cu „Hai azi la studio” și programul mi-l fac în funcție de aceste mesaje și ordinea lor. Compun și pe lumină, compun și noaptea, ca poeții.

Ziua mea cea mai productivă pare să fie duminica.

Se întâmplă să ai și două sesiuni de compunere în aceeași zi?

Recordul a fost de patru. Am adormit îmbrăcată în hainele de stradă.

Ce lucruri îmbunătățesc și contribuie la evoluția unui compozitor?

Auto-disciplină, stabilitate emoțională, organizare, rezistență la critică, deschidere la nou! Vai, cât de importantă e deschiderea la nou! E atât de ușor să spui că „doar muzica din perioada x era bună”, și să devii complet irelevant! Soundul se schimbă permanent și dacă vrei să faci pop comercial trebuie să ții pasul! Ba chiar, să încerci să preîntâmpini trendurile.

Cred că un bun compozitor e vizionar.

Te-ai vedea și în postura de producător muzical?

Cu producători atât de talentați ca Alex Antonescu (Zagga) de la Seek Music, Alex Cotoi, Mădălin Roșioru de la DeMoga Music sau Șerban Cazan de la HaHaHa Production (i-am trecut alfabetic) și atâția alții, ce rost ar avea să mă văd în ipostaza de producător? Mai bine în ipostaza de compozitor mai bun. Din ce în ce mai bun. Da, recent s-a mai întâmplat ca idei de producție făcute de mine să rămână în varianta finală a piesei... dar asta mai mult datorită producătorilor care mi-au înțeles viziunea. Și cărora le mulțumesc!

Crezi că avansurile tehnologice și mediul online sunt un lucru bun pentru un compozitor?

Categoric, deși cred că mulți m-ar contrazice. Singura limită dincolo de care nu mai sunt prielnice pentru compozitori avansurile tehnologice este atunci când te folosești de ele ca să plagiezi, fie și „discret”. Încotro crezi că se îndreaptă industria muzicală?

Nu cred că sunt eu în măsură să știu acest lucru, dar am vorbit cu mulți oameni care activează de mai mult timp în industrie decât mine și se pare că singer/songwriterii sunt viitorul. Eu sper din suflet să ne îndreptăm spre mai multă vulnerabilitate, unicitate, și transparență emoțională pe scenă.

Redactor: Eliza Archer

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 9.

De prin subsolul bandcamp-ului

M

BU CRONICÃ DE AL

FELIX MARTIN „THE HUMAN TRANSCRIPTION” Luna trecută, Felix Martin anunța printr-o poză pe Facebook că este în procesul de înregistrare iar în curând va începe mixarea unui nou album. A trecut un an jumătate de la lansarea ultimului său album, „The Human Transcription”, o adevărată operă tehnică și experimentală, de care foarte probabil că mulți nu ați auzit.

Pentru început, Felix Martin este un chitarist din Venezuela cu un stil propriu, percusiv, combinând metalul progresiv și experimental cu jazzul, fusionul și influențele latine, cântând la chitări cu 14 și 16 corzi.

Glasir: versatilitatea post-rock-ului Printre artiştii pe care îi descoperi întâmplător în partea mai obscură a Bandcamp-ului şi care te fac să îi asculţi în continuare, piesă după piesă, este şi Glasir, un trio care mi-a atras atenţia pentru stilul lor melodios şi, în acelaşi timp, apăsător al pieselor care impresionează de la început până la sfârşit.

Cunoscuţi până în 2015 sub numele de Flares, Glasir sunt o trupă de post-rock din Texas, SUA, al cărei nume actual provine din mitologia nordică, Glasir fiind un copac aurit din Asgard, aflat la intrarea în Valhalla.

Ca multe trupe de post-rock, piesele lor sunt încărcate de emoţii pe care le transmit doar instrumental şi pot spune că mi-a atras atenţia modul în care au reuşit să facă acest lucru în cel mai recent material lansat, EP-ul Unborn, din 2015. Acesta conţine trei piese, care, deşi au sub 30 de minute în total, formează o compoziţie echilibrată, ce seamănă cu un drum previzibil la început dar pe parcursul căruia instrumentele se acumulează aproape imperceptibil şi cresc în intensitate.

Piesele sunt aproximativ egale ca durată şi fiecare oferă trupei timpul suficient să-şi arate versatilitatea. Trecerea de la o piesă la alta este perceptibilă, fără monotonia obişnuită întâlnită la multe trupe post-rock. Basul se aude distinct, clar, iar chitara alternează între ritmuri alerte şi lente.

Felix Martin a lansat primul album, „Bizzare Rejections”, în 2010, urmat de un turneu de promovare, în timpul căruia a înregistrat un album live, „Live in Boston”, lansat în 2012. În septembrie 2013 a lansat un nou album, „The Scenic Album”, alături de Nathan Navarro la bass și Marco Minnemann (ex-Necrophagist, The Aristocrats, Steve Vai, Steven Wilson) la tobe. În 2015, când am aflat că Felix Martin urmează să scoată un nou album, am dat precomandă, iar acesta a sosit alături de un tricou cu Charlie Chaplin cântând la una din chitările lui Felix și de două corzi folosite la înregistrări.

Ideea albumului este aceea de a extrage muzica din vorbirea de zi cu zi, în acest caz, discursuri din diferite limbi și cu diferite stări, și a o aranja pentru instrumente. Sunt nouă melodii pe album, adică nouă limbi diferite, vorbite de personalități cunoscute în regiunea lor. Acestea au fost alese în funcție de muzicalitatea limbii și de starea transmisă, pentru a înfățișa cât mai bine dinamicitatea vorbirii: o arabă lentă, o germană furioasă, un accent englezesc teatral, etc.

Deși la început poate părea foarte brut și haotic, fiecare discurs este orchestrat în așa fel încât discursul inițial este doar o bază pe care se construiește ceva extraordinar. Întrucât discursul este preluat în întregime, fără decupaje, există pauze în vorbire, pauze umplute cu ritmuri complexe, care dau uneori un aer deosebit, în contrast cu caracterul personajului, cum ar fi la Adolf Hitler sau la Benito Mussolini.

Prima piesă, Precipice, are un intro lent, dar creşte în ritmurile de chitară care pregătesc trecerea la următoarea piesă.

Until we dissolve are şi ea un început mai lent şi, la fel ca prima piesă, ritmul ei creşte pe parcurs şi încetineşte către sfârşit. În ciuda numelui, Into the void, ultima piesă a EP-ului, pare mai degrabă o trezire care îţi răscoleşte emoţiile şi are un final potrivit pentru acest album, cu pasaje doom şi riff-uri tulburătoare.

Până acum trupa a susţinut turnee în SUA şi Canada iar în octombrie 2015 au cântat în deschiderea celor de la Alcest.

EP-ul a avut parte şi de o lansare pe vinil iar grafica albumului a fost realizată de artistul londonez Alex CF care a redat în mod simbolic legătura dintre originile numelui trupei şi numele albumului.

Muzica lor poate fi ascultată pe pagina de Bandcamp.

Redactor: Elena Ignat 10. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Redactor: Andrei Nedelea

ELECTRIC CASTLE ce avem de învățat de la festivalul clujean Atenție: pentru toți cei care se consideră prea metal-pur sânge, kvlt sau mai știu eu ce specii conservatoare dedicate în mod habotnic unor genuri de muzică, atunci faceți un bine și nu mai citiți acest articol.

No, am lansat acest avertisment deoarece am avut de înfruntat o grămadă de atitudini de genul: „ce cauți tu la hipstereala aia?” sau „de când ești tu cu muzica de genul?” Ediția de anul acesta a adus atât de multe genuri de muzică încât mi-e rușine că interacționez cu persoane care nu au un minim de curiozitate pentru a da un search pe Google. Nu trebuie să fii mai puțin metal, rocherist, corist șamd. ca să mergi la un festival de genul, ba dimpotrivă, eu încurajez lumea să meargă la Electric Castle și am să enumăr mai jos motivele pentru care ați face bine să vă strângeți bani din timp pentru la anul.

Dacă nu ați dat până acum search pe Google, vă spun eu că am avut ocazia să văd Bring me the Horizon, Enter Shikari, God is an Astronaut, Sigur Ros, Diamonds are Forever (acustic), Vița de Vie pe lângă alte proiecte artistice atât autohtone, cât și de afară.

E chiar mișto să vezi așa o diversitate de muzică, dar mai ales să vezi hoardele de fani care mergeau de la o scenă la alta, fără niciun fel de probleme „clișeiste” în ceea ce privește muzica pe care o ascultă. În al doilea rând dacă veți merge la Electric Castle veți înțelege ce înseamnă o organizare bună și eficientă, cu mult bun simț și orientată spre spectatori. Dacă te uiți pe net după feedback ai să citești numai lătrături despre cum organizatorii n-au fost în stare să oprească ploaia la Bonțida sau de ce nu au făcut șanțuri într-un sit istoric sau de ce nu au asfaltat câmpia de anul trecut până anul acesta. Dacă ai fi fost la festival ai fi văzut câți oameni au fost la Rusko, Flux Pavilion sau la Skrillex când eu, recunosc, nu am avut energia necesară să rezist. În fine, aceeași oameni nu realizează că nici festivalurile de afară nu pot face prea mare lucru în ceea ce privește ploaia (uitați-vă la Wacken din Germania sau Glastonbury din Anglia).

La Electric Castle am avut o brățară cu un card atașat pe care aveam fondurile și îl scanam atunci când îmi cumpăram ceva. În ceea ce privește băuturile alcoolice au fost nenumărate variante și la prețuri ok, iar ca mâncare au fost suficiente variante și chiar

De prin varã adunate… satisfăcătoare. Într-adevăr a fost de stat la rând atât la alimentare și hidratare, cât și la toalete (care, apropos, pe lângă toaletele ecologice au fost și toalete normale), dar hei, dacă nu ești dispus să stai la rând și să accepți că toate zecile de mii de oameni care au venit la festival au și ele aceleași nevoi ca tine, mai bine stai acasă (sau te duci la VIP, ca burghezii). În al treilea rând, la Electric Castle te poți relaxa. Având un spațiu imens la dispoziție și frumos amenajat, găseai într-o zonă împânzită de copaci hamace. Puteai să te plimbi de la o scenă la alta și să participi la diverse activități (silent party, tiroliană, leagăne, șamd). Spre placul meu am avut posibilitatea să beau și diferite sortimente de ceai sau de cafea (îmi cer scuze, dar aș da oricând o bere pentru un ice tea) și multe variante de dulciuri. Standurile de merchandise aveau întinse o grămadă de produse handmade (și nu numai) foarte simpatice. Mă jur că la anu’ îmi cumpăr un roboțel făcut din butoanele unei tastaturi!

Din Bonțida spre Cluj am mers cu autobuzele special puse la dispoziția participanților din partea organizatorilor. Cursele erau dese și nu aveai de așteptat mai mult de 10 minute cu excepția zilei a treia – ziua în care Dumnezeu a zis „să fie potop” -. Într-adevăr sunt și unele lucruri pe care le-aș fi dorit îmbunătățite.

Locurile de stat jos au fost reduse pentru volumul de participanți la festival și în mare parte concentrate în zonele de alimentație sau de relaxare, prea departe de scene. Era de înțeles că acolo a fost păstrat spațiul pentru public (și chiar a fost umplut în nenumărate rânduri), dar între aceste două spații ai avut destul de mult de mers ... iar noroiul nu făcea lucrurile mai simple. Pe de altă parte aș fi dorit ca aplicația de pe telefon să fi fost folosită la întregul ei potențial în sensul în care mi-ar fi plăcut să fi fost anunțat când anumiți artiști au fost anulați sau decalați. În ciuda faptului că a fost o aplicație utilă, aceasta a anunțat artiștii că vor cânta în alte zile decât scria pe programul de pe site. Ce a ținut de organizatori a fost făcut bine și aș vrea ca modelul de organizare să fie aplicat și rândul evenimentelor noastre (București, m-ai auzit?)

Aveți toată libertatea să nu mă credeți sau să nu fiți de acord cu mine; atunci mergeți să vedeți cu ochii voștri. Însă țineți cont că provincia are festivalurile „grele” ale verii (indiferent de gen sau de genuri), în timp ce capitala se zbate pentru continuitatea festivalurilor, alegând mai degrabă să organizeze concerte cu numele mari separat.

Redactor: Mircea Anghel

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 11.

Damned Spirits’ Dance , black metal norvegian În ciuda faptului că s-a născut în inima scenei de black metal norvegian, scena modernă de avantgarde metal european și-a găsit adepți în multe alte țări ale bătrânului continent, diversificânduse pe măsură ce s-a răspândit în lume. Incorporând elemente folclorice locale, a căpătat un număr mare de aspecte și manifestări, un număr aproape egal cu cel al trupelor care fac parte din acest curent muzical și artistic. De la vest de România vin două dintre cele mai importante trupe non-norvegiene ale acestui curent: Thy Catafalque și Damned Spirits’ Dance. Formate în Ungaria, cele două trupe au avut însă drumuri foarte diferite – în vreme ce Thy Catafalque a reușit să iasă din undeground și să ajungă destul de cunoscută și apreciată pe scena mondială, mulțumită unei discografii bogate și a unei lungi cariere, Damned Spirits’ Dance nu a avut acest noroc și a rămas pierdută în subsolurile scenei de avantgarde.

Formația a fost înființată în 2002 în capitala Ungariei, Budapesta.

A luat naștere în plin avânt al scenei norvegiene de avantgarde, care se îndrepta atunci spre apogeul ei; s-a inspirat de la câteva din trupele care activau pe atunci în statul scandinav reușind să compună un album diferit și original – Weird Constellations, singurul full-length al trupei, a apărut în 2009. Precedat de un demo, Hide from Daylight (2004) și de un EP, The Growing Spirit (2005), ultimul lor material discografic reprezintă un amestec bine echilibrat de genuri și influențe, atât locale cât și internaționale.

Din păcate, trupa și-a încetat activitatea în 2013, fiind într-un hiatus de atunci – unii membri au continuat cariera muzicală cu alte trupe și proiecte, însă nu se știe nimic despre o eventuală reuniune a Damned Spirits Dance sau despre vreun album.

Un cuvânt-cheie pentru a caracteriza creația trupei este diversitatea – putem auzi, în cântecele lor, aproape orice: pasaje acustice, riffuri agresive sau dimpotrivă foarte melodice sau progresive, vocale clean sau harsh, coruri și uneori muzică electronică.

Albumul Weird Constellations începe cu un scurt pasaj clean și

acustic, însă piesa de debut, Visioner, devine tot mai agresivă și ciudată spre final. Remarc priceperea toboșarului Sigan, ale cărui linii melodice sunt o întâlnire între complex și catchy, ceva ce destul de rar reușește mai ales pe un album de debut. Influențele electro-dance sunt cel mai pronunțate pe piesele Fake și Devil’s on his Way, ultima având un vibe steampunk care mă duce cu gândul la muzica celor de la Vernian Process. Ruperile dese de ritm și agresivitatea unor pasaje amintesc de ultima lansare Emperor, capodopera Prometheus – The Discipline of Fire & Demise sau de albumul The Tower al celor de la Vulture Industries. Oscilând între melancolie și atmosfera unui circ de nebuni, Weird Constellations a reușit să găsească rețeta perfectă a unui echilibru între cele două. Toxic Shock Syndrome, în ciuda agresivității și a vocalelor dure, impresionează prin soloul melodic din fundal – aud aici puțin din Iron Maidenul anilor 1980.

Coperta albumului și artworkul mi-au părut inițial foarte familiare; mi-am dat seama că seamănă foarte bine cu cele ale pionierilor norvegieni de la Arcturus, însă muzica este doar pe alocuri similară.

Din punct de vedere al producției nu am nimic de criticat.

Pentru un album de debut, este foarte bine masterizat și mixat, atrăgându-mi atenția în mod pozitiv sunetul chitarelor și omniprezența clapelor, care contribuie foarte mult la partea de circ nebun a atmosferei Damned Spirits’ Dance.

Recomand această trupă celor care ascultă cu plăcere muzica Arcturus, Vulture Industries, Emperor, Meshuggah sau Dream Theater. Deși la început pare greu de digerat și chiar prea ciudată muzica Damned Sprits Dance, este totuși extrem de interesant concepută și compusă, și poate satisface și pe cei care nu prea se învârt în sfera avantgarde metal.

12. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Redactor: Bogdan Voiculescu

Jane Doe

HAOSUL POATE DEVENI ARTĂ

„Chiar și lucrurile negative m-au îndreptat spre alte culmi pozitive”, mărturisește Jacob Bannon despre trecutul său. „Ca să vă fac un rezumat general, sunt o persoană ca și voi, nu mai rea sau mai bună. Lucrez să găsesc lucruri pe care le găsesc desăvârșite din mai multe puncte de vedere. Sfatul meu pentru voi este să vă găsiți vocea și să faceți la fel, încât veți ajunge în final la o direcție pozitivă”. Jacob are în acest moment 39 de ani și cântă de mai bine de 26 de ani. Este pasionat de nenumărate domenii, unul mai diferit ca celălalt: artă, karate, muzică, tatuaje. La 15 ani s-a tatuat pentru prima dată iar astăzi corpul său este umplut de desene, multe dintre ele fiind realizate din ambițioasa sa motivație de a arăta lumii că este un artist îmbrăcat în pielea unui simplu om.

Arta sa nu s-a oprit doar pe corpul său, ci a continuat și înafara sa. Posibila sa transhumanță creativă s-a stilizat într-un desen ce a ajuns să bântuie mințile unora, pe alții chiar i-a ajutat să se îndrăgostească, iar pe unii a reușit să îi facă să își pună întrebări despre adevăratul său sens. În peisajul crepuscular s-a născut un portret de om, o femeie pe care nimeni nu a întâlnit-o, o ființă care nu poate să existe: ea se numește „Jane Doe”.

Converge este o formație americană din Massachusetts, născută în 1990, pornită de la ideea unor tineri adolescenți care începeau să se formeze muzical. „Am început să trăim într-un peisaj de thrash metal la început, apoi am reușit să ne mutăm la hardcore”, a declarat într-un interviu Kurt Ballou, chitaristul trupei și cofondatorul său. Împreună cu Jacob, Kurt a înființat această formație pentru a-și găsi identitate în marea de mișcări de underground din acea vreme. Nirvana domina topurile, Pantera răsărea, cele patru formații de thrash a acelor vremuri lansau cele mai bune albume ale lor de până atunci. Odată cu creșterea acestora, paralel s-au modelat și abordările expresioniste alte trupelor mici, care au dominat peisajul muzical de metal spre aproprierea mileniului al doilea.

Converge a fost una dintre aceste trupe.

2001 a fost un an complicat pentru americani, în lumina atentatelor din septembrie. Acest nefericit eveniment a eclipsat lansarea albumului „Jane Doe”, care apăruse pe piață în data de 4 septembrie.

Era cel de al patrulea material discografic al formației, celelalte trei nereușind să sclipească cu nimic: erau anoste, prost înregistrate pe alocuri, neexpresive. Kurt a descris albumul ca fiind „ceva diferit”. „Am avut un buget mult mai ridicat, l-am înregistrat complet diferit. Ne-am învârtit în cerc: ne-am plimbat prin trei studio-uri, l-am mixat în alte două. A fost primul nostru disc alături de Ben [Koller - tobe] și el ne-a făcut să mergem înainte, fiindcă ne-a ajutat să progresăm spre o abordare ritmică mult mai agresivă. Am inventat un nou limbaj pe care l-am folosit la compus”.

Numele de „Jane Doe” este un pseudonim general folosit în America de Nord sau Canda la femei (la bărbați este John Doe) – un fel de Popescu Ion la noi – pentru persoane a căror identitate nu poate fi cunoscută. De multe ori, numele este folosit și pentru a denumi un cadavru sau un pacient necunoscut. Coperta discului, semnată de solistul Jacob Bannon, reliefează portretul unei femei necunoscute, mai ales că trăsăturile feței au fost conturate de imaginația artistului, întrucât acesta nu s-a inspirat deloc de la chipul unei persoană anume. Jane a devenit un simbol pentru Converge: imaginea sa a fost expusă la nenumărate expoziții de artă din lume, a fost folosită la extrem de multe materiale promoționale, devenind un personaj-reprezentativ, precum Eddie al celor de la Iron Maiden sau Snaggletooth al celor de la Motorhead și chiar a fost obiectul multor procese de piraterie. Jacob a declarat că este deranjat de faptul că au existat brand-uri care i-au copiat creația, însă nu are nimic împotriva faptului că fanii săi își tatuează chipul lui Jane pe piele. Chiar îi respectă pe acei oameni.

Considerați acest album ca un material simplu dacă este să îl ascultați pentru prima dată. Nu îl priviți ca o capodoperă până nu îl înțelegeți pe deplin. „Jane Doe” este un album-concept, care detaliază deteriorarea sufletească, urmată de distrugerea metafizică a unei relații. Fiecare piesă în parte din album trece prin diferite etape ale acestei nimiciri, pornind de la crunta singurătate până la un complex al neputinței de a renunța la dragoste, alterată pe alocuri de ura profundă și frica de a continua. Probabil, aceste idei au făcut materialul să răsară din anonimat. El pune în lumină fiecare act de sfidare, fiecare rezultat al refuzului de a accepta că poți ajunge să te zgudui într-o durere insuportabilă. Piesa care dă și numele acestui album este rezumatul perfect a ceea ce vrea albumul să exprime. Fiind și cea mai lungă melodie de pe acest disc, „Jane Doe” ne oferă deznodământul final: urma finală a emoțiilor disperate și nearanjate adunate câte puțin din celelalte piese. Versurile, precum „These floods of you are unforgiving/ Pushing passed me spilling through the banks/And I fall” sau „I want aut/ Out of the burdening nightsweats/ Out of the rising seas of blood, ating rădăcina problemei inițiate la început: mințile noastre devin atât de disperate încât nu pot fi oprite din a deschide răni vechi, răni pe care am sperat la un moment dat în viață că au fost astupate.

Din 2001 până astăzi, formația a reușit să aranjeze setlist-uri cu cel puțin o piesă din „Jane Doe”. Kurt Ballou chiar a menționat că prin a secționa albumul s-a ajuns la un element definitoriu pentru construcția sa, încât cu apariția celorlalte patru materiale discografice s-a reușit să evite similaritatea dintre piese. În anul 2007, Decibel Magazine a numit „Jane Doe” ca fiind cel mai bun album al deceniului post-2000. La fel, website-ul Sputnikmusic (unul dintre cele mai importante platforme de recenzii din zilele de astăzi), a plasat albumul pe locul întâi la categoria „100 cele mai importante ale ultimului deceniu”. Loudwire, Rock Sound sau Metalsucks și alte platforme influente au plasat discul în topul celor mai bune materiale lansate în ultimii ani. Roadburn Festival, probabil cel mai exclusivist festival metal din lume, a anunțat la începutul anului 2016 că Converge va cânta „pentru prima și pentru ultima dată” albumul „Jane Doe” integral, alături de alte apariții speciale ale altor formații, precum Neurosis, Paradise Lost sau Cult Of Luna. Vestea a venit ca o bâtă în moalele capului oricărui fan al formației, întrucât a reprezentat o ocazie singulară de a asculta toate piesele de pe album într-un unic setlist. Rezultatul a fost de la sine așteptat, festivalul debutând cu casa închisă.

Redactor: Gabriel Princip

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 13.

Interviu

CÁRI TIBOR ÎNTRE TEATRU ŞI MUZICÃ

“Muzica de teatru e specială. Uneori are foarte multă poveste, alteori e doar o simplă ambianță, stare, atmosferă.” În primăvara acestui an am avut șansa de a intra în spectacolul “Iulius Caesar” al Teatrului Național “Marin Sorescu” din Craiova. Acolo l-am întâlnit pe Tibor Cári, compozitorul care a reazlizat muzica spectacolului, și pe care mai târziu, în Festivalul Internațional Shakespeare, am avut ocazia de a-l asculta live în spectacolul “7/7”. Acum cu încheierea stagiunilor, l-am abordat pe Tibor pentru un interviu și pentru a ne spune planurile sale de viitor.

Cum a început pasiunea pentru muzică și cum ai ajuns să compui muzică de teatru?

Părinții mei erau oameni simpli, tatăl meu a fost muzician amator. De fapt, era un pantofar căruia îi plăcea foarte mult muzica. Așa că s-a apucat el singur să învețe să cânte la câteva instrumente. Eu la 4 ani am văzut la televizor un pianist care cânta și i-am zis: „Tati, eu vreau din ăla …”. După vreun an, tata mi-a cumpărat un pian.

Când am început eu școala, împreună cu mine învăța și el note, partituri, învățam împreună teoria muzicală. Când am absolvit liceul, am ajuns în Timișoara la facultate, la Universitatea de Muzică. Aici s-a petrecut întâlnirea mea cu teatrul. Eram în anul trei și era nevoie de un pianist la Teatrul Maghiar, într-un spectacol al lui Victor Ioan Frunză. Am început să colaborez cu teatrul și de asemenea începusem să cânt și la niște vernisaje, unde interpre-

tam compozițiile mele. A fost organizat un eveniment mai mare, unde a fost invitat și Victor Ioan Frunză, ca regizor. Acolo m-a auzit pentru prima dată în calitate de compozitor. Înainte mă știa doar ca pianist. I-a plăcut, și mi-a zis că e bine ce fac, să mai scriu, să continui. După o jumătate de an m-a sunat și mi-a propus să-i scriu muzica pentru un spectacol pe care-l monta la Teatrul Maghiar din Timișoara, Lecția de Eugene Ionesco. Peste scurt timp am mai avut încă o colaborare cu el, după aceea am lucrat la foarte multe spectacole împreună. Am văzut că mi-am găsit locul în teatru și a devenit un mod de viață.

Care este procesul creativ care stă în spatele acestor compoziții?

E foarte simplu . Primul și cel mai important lucru este să citesc piesa, după care încep să discut cu regizorul, găsim punctele , impresiile comune și cele diferite: el spune ce fel de muzică vrea, iar eu vin cu propuneri și pornim așa, împreună, în a găsi lumea sonoră a spectacolului. Regizorul repetă la scenă, iar eu mă inspir din repetiții, din decor, din costume. Tot ce văd și aud poate să-mi ofere o sursă de inspirație.

Care sunt principalele diferențe dintre muzica de teatru și cea cu care este obișnuit publicul larg?

Muzica de teatru e specială. Uneori are

14. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

foarte multă poveste, alteori e doar o simplă ambianță, stare, atmosferă. Oricum ar fi, tot timpul este subordonată textului și conceptului regizoral. Dacă muzica e cântată live de actori, trebuie scrisă în așa fel încât să pună în valoare calitățile muzicale ale interpretului, chiar dacă uneori acesta nu prea are mari aptitudini muzicale. Muzica cu care este obișnuit publicul servește de fapt nevoile, gândurile, aspirațiile acestuia. Muzica “ comercială” e subordonată publicului care o ascultă.

Vorbește-ne despre un spectacol la care ai lucrat și care ți-a fost drag. Ce a însemnat acesta pentru tine?

Mi-e greu să aleg un spectacol. Am lucrat la foarte multe în cei 15 ani de când scriu muzică de teatru. Fiecare în felul lui mi-a fost drag și fiecare a însemnat o experiență nouă. Cu fiecare spectacol am învățat ceva nou, am crescut un pic.

Unde putem să te ascultăm și în ce spectacole îți vom auzi muzica odată cu redeschiderea stagiunii?

Muzica mea se poate asculta atât pe internet, cât și în concerte sau spectacole. În stagiunea următoare vor fi mai multe spectacole acompaniate de muzica mea în București, Timișoara, Sibiu, Arad, Brăila, Craiova, Târgu Mureș, Budapesta, Cluj-Napoca, Oradea etc. Dintre acestea aș aminti ”7/7” la Teatrul Maghiar din Timișoara, “Iulius Caesar “ la Teatrul Național din Craiova, “Romeo și Julieta“ și “A douăsprezecea noapte “ de la Teatrul Metropolis din București sau “O familie de artiști” al Teatrului Nottara din București.

Așa că oriunde vă aflați, dacă aveți ocazia, mergeți și ascultați-i muzica lui Tibor Cári, un compozitor extraordinar și un om de excepție

Redactor: Andrei Nedelea

Guest interview

Peste hotarele prog-ului cu Frank (Earthside)

E

arthside este una dintre puţinele trupe din valul ultimilor ani care a reuşit să iasă din anonimitate prin execuţia aproape de perfecţiune a compoziţiilor şi prin ideile năstruşnice care-şi fac loc încetul cu încetul din ansamblul pieselor către auzul format al fanilor de progressive şi nu numai. Albumul de debut al americanilor aduce o serie de invitaţi de marcă alături de vocalul trupei şi descrie întocmai sentimentul despre care vă vorbeşte şi Frank în continuare, plus o rază vie de speranţă.

Albumul vostru, “A Dream in Static” mi s-a părut unul dintre cele mai buni lansări ale anului 2015. Cum vă împărţiţi munca şi care este mesajul din spatele său?

O să încep cu descrierea conceptelor din spatele albumului. Albumul este despre lupta existenţială, personală. Piesele au fost scrise într-un moment al vieţii noastre când nu reuşeam să vedem rezultatele muncii noastre. “The Closest I’ve Come” este despre urmărirea scopurilor personale şi despre a realiza câte mai sunt de făcut odată ajuns acolo. “A Dream in Static” este lupta pentru o cauză care s-ar putea dovedi inutilă în final. Albumul este o colecţie de piese care alătură elementele personale ale luptei cu găsirea unui scop pentru tot.

“Cu cât trece timpul, începem să vedem lumina şi sper să construim în jurul ei.”

Am încercat să ne împărţim muncă între noi atât muzical, cât şi din punct de vedere al afacerilor. Ryan era încă nou venit în trupă la momentul înregistrării albumului, aşa că Ben, Jamie şi eu am luat asupra noastră partea de afacere şi aspectele referitoare la lansarea şi finalizarea albumului. Ryan a adus mult pe partea muzicală, am colaborat la multe piese precum “Skyline”, “A Dream in Static” sau “The Ungrounding”. Ben, Jamie şi eu am contribuit individual la compunerea pieselor şi la a întregi sunetul per ansamblu.

Cum a fost să lucraţi cu David Castillo?

David este genial! Am trimis e-mail-uri mai multor producători, dar David a fost primul care a părut entuziasmat de el. Încă de atunci ne-am apropriat. Ce mi-a plăcut cel mai mult (pentru că ştim cu toţii că este inginer de sunet şi producător) este răbdarea sa. A vrut să ne asculte şi să lucreze împreună cu noi pentru cel

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 15.

mai bun rezultat. I-am dat de lucru, dar a reuşit ceva uimitor. David nu este genul de producător care să îşi impună viziunea, ci mai degrabă “viziunea mea cu a ta este cea mai bună”. Am găsit mereu modalităţi de a ne uni viziunile. Am învăţat multe de la el şi nu am putea să îi mulţumim suficient pentru asta.

Aţi crescut enorm, aţi fost în turneu cu nume mari precum Soilwork, Soulfly sau Leprous. Care a fost impresia voastră după turneu? În primul rând, suntem foarte recunoscători că am avut această ocazie şi apreciem trupele care ne-au contactat. Cred că două impresii au fost importante. Prima este cea valabilă pe termen scurt - faptul că realizezi câtă muncă este la nivelul acesta de turneu, câtă presiune există ca trupă de support şi greutatea în a ţine pasul cu e-mail-urile/social media/afaceri când cari echipament toată ziua. Impresia pe termen lung - ai de învăţat mult de la marii artişti, înveţi să simplifici şi să pregăteşti mai bine viitoare turnee şi afli ce faci bine. Acum ştim mai bine ce înseamnă un turneu în SUA şi peste hotare.

Viaţa unui artist interviu cu ARINA CAZACU

Ce credeţi că ar trebui să se schimbe în industrie ca să ofere şansa trupelor să meargă în turneu oriunde?

Nu ştiu dacă e ceva ce ţine de industrie. După cum văd lucrurile, societatea trebuie să permită asta. O să par un politician, dar trebuie să ne axăm pe clasa de mijloc. Ea susţine cumpărarea de bilete şi merch. De asemenea, în SUA, cred că guvernului trebuie să îi pese mai mult de artă, aşa cum îi pasă de gimnaşti.

Am observat că în Europa unele localuri primeau subvenţii care să permită menţinerea curată a lor, să aibă grijă de artişti cu mâncare şi băuturi şi să creeze o comunitate în care oamenii să investească. Nu cred că industria poate forţa oamenii să vină la concerte, dar trebuie să existe comunităţi puternice care să susţină aceşti artişti.

Cum aţi reuşit să cooptaţi atâţia artişti pentru album? I-aţi contactat direct?

Cam aşa (râde). Cu Björn Strid am vorbit prin David, deci aveam o legătură suedeză la mijloc. Pentru ceilalţi vocali am trimis multe e-mail-uri la care nu ne aşteptăm să primim răspuns. Scopul nostru era să creem un material discografic puternic astfel încât vocaliştii să fie impresionaţi de calitate şi să simtă că piesele pot fi lansate internaţional.

Spune-mi o piesă de pe album care îl descrie cel mai bine.

Nu aş merge mai departe de piesa care-i dă şi titlul, “A Dream in Static” (râde). Conceptul de luptă fără niciun beneficiu ulterior ne reprezintă şi ne-a luat trei ani de zile să lansăm albumul fără o casă de discuri la orizont şi un viitor incert legat de cum vom reuşi să ajungem mai sus. Cu toţii adorăm compoziţiile noastre şi comunitatea muzicală, care uneori nu reuşeşte să vadă lumina de la capătul tunelului. Cu cât trece timpul, începem să vedem lumina şi sper să construim în jurul ei.

2015 a fost un an plin pentru voi. Cum arată 2016 până acum?

Restul anului vizează părţi diferite pentru noi. În primul rând, neam apucat de compus din nou pentru al doilea album. În al doilea rând, vom avea un turneu prin SUA/Canada împreună cu Leprous. În al treilea rând, vom lucra la un videoclip pe care sperăm să îl lansăm cât timp suntem în turneu. Vom vedea ce mai apare între timp.

Redactor: Geanina Chiricuţã

“Sperăm să avem ”ceva”-ul nostru acolo care să ne deosebească, așa că noi ne vom ține cât mai mult de treabă...”

Arina Ioana Cazacu este solista grupului de alternative rock, Reflections. Trupa este din Bacău și s-a format în anul 2014. Aceasta abordează mai multe stiluri de alternative rock, incluzând în repertoriul pieselor pasaje ambientale, growl-uri feminine și clopoței electronici. Arina ne oferă câteva informații despre viața ei, muzică și Reflections.

Spune-mi câteva informații despre tine. Când a început pasiunea pentru muzică, cum ai început să cânți?

Am început să cânt când eram foarte mică, doar că mai mult mă maimuțăream prin casă și mi-a fost întotdeauna rușine să când cu alți oameni, cu necunoscuți în general. Niciodată nu mi-am pus încrederea în ceea ce pot să fac legat de muzică pentru că am fost prin clasa a V-a la un curs de canto și am stat acolo vreo lună, după care am ieșit destul de moralizată din cauza acelei profesoare. Mi-am zis că nu o să fac niciodată nimic cu vocea mea, așa că că mi-am cumpărat o chitară acustică în clasa a VII-a dorind să învăț chitară și să ma specializez. Ieșind afară cu chitara, cu folkăreala, am început să cânt din nou cu vocea, iar prietenii mă încurajau, îmi spuneau să cânt mai des și mai mult vocal.

16. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Cum ai ajuns să cânți în formația Reflections?

Am postat pe facebook un cover la ”Spune tu, vânt” (Bucovina), după ce m-au încurajat prietenii care l-au ascultat înaine. Am avut peste 100 de like-uri și așa m-au găsit și cei din trupa mea care avuseseră o solistă înaine pe care au dat-o afară, având voce de canto clasic și își doreau o trupă de rock alternativ. Am zis ”Hai că încerc!”, dar îmi era foarte foarte frică, mai ales că după un an mi-am dat seama cum stă treaba cu vocea mea și cu cântatul până când am reușit să mă simt foarte bine.

mare păcat să trecem peste fără să avem și noi o amintire. Am dori foarte mult să-l promovăm, mai ales că aveam încredere că ultimele piese sunt exact ceea ce ne-am dorit să iasă. În principiu acolo vor fi adunate aproape toate stările prin care am trecut, cel puțin anul acesta. Toate intențiile noastre de a ieși cât mai bine, toate momentele în care ne prosteam la repetiții și din care au ieșit cele mai faine piese pe care le avem și toată munca depusă de noi de când ne-am format. În următoarea perioadă participați și la GBOB, faza regională. Vă simțiți pregătiți?

Abia așteptăm să urcăm pe scena GBOB! Este al doilea festival de talie națională la care vom participa, după participarea noastră la Rock’n’Park și ne dorim din nou să avem acel moment în care va trebui să dăm tot ce putem și să ne simțim cât mai bine pe scenă, știind că suntem într-o competiție atât de faină și promițătoare. Considerăm că suntem pregătiți pentru că oricum am repetat și pentru înregistrarea pieselor respective.

Care crezi că este reflexia ta?

Eu fiind construită pe un profil real, dedicat științelor exacte, am avut foarte multe situații în care am ales strict cu rațiunea și nu cu inima.

Situațiile astea m-au demoralizat foarte tare în final pentru că mi-am dat seama nu erau ceea ce îmi doream de fapt. Toată partea umană a mea am transmiso în versuri, iar prin acestea mă exteriorizez destul de tare, îmi reflect în cântece partea sentimentală care, în mod normal, nu iese la iveală.

Care a fost cea mai plăcută experiență pe scenă? Dar cea mai urâtă?

O să încep cu cea mai urâtă, a fost un concert în care stăteam pe o scenă destul de mică și ne înghesuiam cu tobe, cu clapă cu Daniel de la chitară care oricum nu se mișca, deci el era ok. Dar avem un singur membru, unul singur, care poate ocupa absolut toată scena. Este vorba despre bassistul nostru, Steve, care efectiv se mișca dintr-o parte în alta de parcă băuse 10 energizante înainte. Și eu stăteam frumos la locul meu, la stativ, cântând. Am vrut să fac headbang, dar el, fugind în stânga și-n dreapta, mi-a dat cu bassul în față. Partea proastă este că s-a întâmplat asta de trei ori în seara aia și nu puteam face să nu fie vizibile chestiile acestea publicului. M-am simțit destul de dubios. A treia oară m-am prefăcut că-l bat pe scenă, dar m-am oprit pentru că devenea ridicol. Și încă o chestie, când cineva făcea stage-diving eu m-am apropiat cu microfonul.

Căzând pe spate, mi-a lovit mâna, iar microfonul mi-a spart buza.

Nu a fost vizibil, dar nu a fost cel mai plăcut moment.

Cel mai fain moment nu s-a petrecut pe scenă. Eram în mijlocul concertului, la mijlocul piesei și am coborât în public, am dansat, am cântat și am făcut headbang cu toți prietenii mei acolo. Mi s-a părut un sentiment genial.

Postările de pe pagina voastră de facebook arată că înregistrați un album. Spune-mi câteva detalii despre acesta. Ce conține?

Când apare? Ce reprezintă?

Albumul acesta va fi o selecție din piesele noastre cele mai noi.

Va avea mai multe influențe agresive și urmărim să-l înregistrăm cât de repede putem, cam până spre sfârșitul anului ar fi perfect dacă am reuși pentru că majoritatea membrilor încep facultatea și sperăm să adunăm piesele pe un disc pentru că ar fi

Reușești să aloci timp atât vieții personale cât și formației?

Noi avem un program destul de strict de repetiții de care ne ținem fie că unul din membri poate, fie că nu. Noi oricum mergem. Respectând programul, totul este ok, pentru că datele sunt fixe și încercăm să nu facem să nu intervină nimic peste acest program. Partea proastă este cu scrisul versurilor. Cele mai faine piese au ieșit (și știu asta toți membrii formației) după ce am ieșit dintr-o relație sau când am intrat în alta. În aceste versuri îmi vărsam toți nervii și dădeam cel mai mare interes din cauza ”boom”-ului emoțional transpus în muzică și versuri. După chestiile astea urmează perioada în care nu mai am idei pentru alte versuri. Așa îmi ia mai mult timp să fac refrenul sau alte părți.

Cum vezi formația peste 7 ani?

Ne dorim foarte mult să continuăm cu formația noastră pentru că sperăm să nu fim percepuți ca orice trupă tipică de rock alternativ formată din adolescenți. Sperăm să avem ”ceva”-ul nostru acolo care să ne deosebească, așa că noi ne vom ține cât mai mult de treabă, chiar ne străduim să mergem toți în același oraș la facultate. Sperăm că și acolo ne putem promova. Eu, sincer, m-aș vedea alături de colegii mei de trupă cântând la un festival.

Un mesaj pentru susținători?

Vă mulțumim din suflet că ne sunteți alături și că acordați o șansă și trupelor tinere. Pe voi ne bazăm pentru că datorită vouă putem ajunge mai sus și putem progresa în domeniul pe care ni l-am ales. Abia așteptăm feedback-ul vostru pentru piesele noastre noi și am un gând pozitiv legat de aspectul acesta. Veți fi primii care veți afla de ele.

Redactor: Alin Avasilcãi

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 17.

De vorbã cu Costin Chioreanu Două lucruri trebuie să știți despre Bloodway: este una dintre cele mai importante nume ale underground-ului românesc la acest moment, iar membrii săi nu se joacă absolut deloc când vine vorba de orice e legat de o formație în general: compus, concerte, idei. Bloodway s-a născut în anul 2013 la inițiativa a trei muzicieni consacrați din București, Costin Chioreanu, Mihai Andrei și Alex Ghiță, de a combina experiența acumulată în trecut cu dorința de a depăși granițele expresivității artistice. Astfel, s-a născut materialul de debut, „Sunstone Voyager And The Clandestine Horizon”, care a beneficiat rapid de critici pozitive, ca apoi să fie urmat de albumul de debut, „Mapping The Moment With The Logic Of Dreams” (2015). Ceea ce este de remarcat la formație este faptul că a fost mereu directă, ea mergând pe câteva concepții simple: cea de a oferi publicului rezultate nemijlocite și de a ignora complet aspectele sociale pe care existența unei trupe le poate implica.

De Costin, multe lucruri nu ar trebui spuse, ele fiind deja cunoscute în underground: acesta a lucrat încă din ultimul deceniu la mai multe formații importante, precum My Shadow, H8, Protest Urban, sau Mediocracy, dar domeniul care l-a consacrat cel mai mult a fost cel vizual. Tânărul artist a lucrat la nivel de imagine și design cu unele dintre cele mai importante formații din industria metal din zilele noastre: Paradise Lost, At The Gates, Primordial, Ulver sau Arcturus. Și lista este imensă. Astfel, profitând de lansarea EP-ului Bloodway, „Karbon Winter”, în colaborare cu trupa germană Valborg, am reușit să vorbim cu Costin despre acest minunat material, dar și câte puțin despre munca sa vizuală, plină de suspans.

Salutare, Costin, şi mulţumim pentru timpul acordat pentru acest interviu! Cum merge treaba cu Twilight13Media în ultima vreme? Am văzut că în primăvară ai fost destul de ocupat evenimentele „By The Norse” a celor de la Enslaved…

Salut! Sunt multe proiecte anul asta pentru Twilight13media, de la clasicele ilustraţii sau layout-uri, până la videoclipuri sau filme de animaţie. Pot spune că e cel mai aglomerat an de până acum, poate şi din cauză că au venit şi contracte pe durată de timp mai extinsă, ca şi cel de care ai amintit. „By Norse” reprezintă un concept de eveniment ce va a loc în mai multe ţări şi în fucntie de particularităţile logostice, formatul acestuia va fi diferit de la locaţie la locaţie. Cu alte cuvinte sunt încă ocupat cu „By Norse”, şi voi mai fi o perioadă, dar da, într-adevăr, primul eveniment din primăvară în Londra a fost marele start şi probabil cel mai complex din această serie. Rămâne de văzut.

Cum a fost experienţa de a fi prezent la evenimentul organizat la reşedinţa ambasadorului Norvegiei din Londra? Am citit a existat şi un moment special în care Einar Selvik de la Wardruna a susţinut un mini-recital. Cum te-ai simţit tu acolo, totuşi?

M-am simţit extraordinar! Este fascinat să vezi cum în cazul altor popoare latura culturală poate fi atât de lipsită de prejudecăţi şi cum această gaşcă de rockeri a fost primită în cel mai respectuos şi rafinat mod cu putinţă de cea mai înaltă instituţie a statului Norvegian, de pe teritoriul Angliei. Pe lângă recitalul susţinut de Einra, care ne-a lăsat pe toţi cu gura căscată a mai fost şi o mini expoziţie cu o parte din picturile lui Kristian Espedal (Gaahl). Întregul personal al reşedinţei ambasadorului precum şi purtătorul de cuvânt au făcut atmosfera extrem de plăcută, ba chiar ne-au făcut o surpriză, extrem de plăcută, la plecarea de acolo. Ne-au oferit un autocar cu şofer care să ne ducă până la clubul unde urma să aibă primul show Enslaved din acea seară. A fost super tare să fii în acelaşi autocar cu toată gaşca asta nebună, ascultând la volum mare Motorhead – The Ace Of Spades şi admirând pe geam Londra.

Să discutăm de Bloodway: aţi lansat în data de 7 iulie 2016 un EP special, intitulat „Karbon Winter”, în colaborare cu germanii de la Valborg. De unde a debutat această legătură între cele două trupe şi cum aţi reuşit să înregistraţi cele două piese împreună?

Legătura între cele două trupe a început odată cu turneul pe care

l-am făcut împreună anul trecut, în toamnă. Am devenit foarte buni prieteni şi chiar am rămas în strânsă legătură unii cu ceilalţi.

După tragedia din Colectiv am tot încercat să facem ceva ca trupă, să ne revenim din acea depresie. Când am aflat că Valborg veneau să înregistreze ceva cu Marius Costache în Bucureşti, am zis că poate ar fi interesant să facem toţi ceva împreună. Până cu o zi înainte de acea vineri în care ne-am întâlnit toţi în studio 148, nu am ştiut dacă acest experiment va avea loc sau nu, totul depinzând de cât de repede urmau să se „mişte” nemţii în studio. Până la urmă minunea s-a întâmplat, Valborg au terminat repede de înregistrat EP-ul lor, şi atunci am hotărât să demarăm lucrurile la proiectul comun. Aşa s-a născut piesa „Karbon Winter”, în urma a 12 ore de lucru, exersat, compus, înregistrat. Cealaltă piesă, „Ashes” a fost făcută doar the mine şi de Christian, prin lucru la distanţă. Fiecare şi-a înregistrat layerele lui şi în final le-am asamblat, mixat şi masterizat. Cam asta a fost.

Care este conceptul din spatele EP-ului? V-aţi gândit ambele formaţii la o idee concretă sau totul s-a dezvoltat natural odată cu începerea înregistrărilor?

Există o idee foarte puternică ce stă la baza a întregii piese, idee care se reflectă şi în piesa Ashes, chiar dacă această este instrumentală. Dar pentru prima dată în istoria trupei Bloodway nu voi vorbi despre acest subiect în mod public vreodată.

Cum sunt cei Valborg ca oameni? Cum de aţi reuşit să legaţi o prietenie care a ajuns să producă un astfel de rezultat?

Cei de la Valborg sunt nişte artişti cu suflet mare, care suferă într-un sistem rece şi anost, unde oamenii sunt simpli roboţi executanţi. Prietenia s-a dezvoltat mai ales din pricina numărului mare de viziuni comune, despre oameni, despre muzică, despre valorile muzicii metal. E greu să nu te împrieteneşti serios cu nişte oameni de tipul celor mai greu de găsit în ziua de astăzi...

Bandcamp este una dintre cele mai accesibile platforme pentru lansarea materialelor discografice digital, însă există o şansă să vedem EP-ul în format fizic? Sunteţi adepţii acestui format

18. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

mate vizual, din simplul motiv că verusrile au mereu cel puţin 2 înţelesuri, iar magia completă este să le poţi redă pe toate în acel pachet vizual, chestie care nu funcţionează de multe ori şi nedorindu-ne să avem materiale de umplutură, preferăm să rămânem cu videoclipuri puţine/release.

Am văzut foarte puţine formaţii abordând astfel de abordări artistice. Ce încercaţi să transmiteţi prin combinaţia dintre muzică şi vizual?

Când reuşim să facem asta, încercăm să ne facem cât mai coerent discursul. Comunicarea unei idei prin mai multe feluri de exprimare artistică cred că devine mult mai puternică. Dar repet, ne-ar plăcea să facem asta mereu, însă show-urile cu adeverat speciale sunt puţine.

Fiecare om, în general, are o filozofie de viaţă. Totuşi, voi, ca formaţie, pe ce linie principială mergeţi atunci când creaţi muzică, şi nu numai? În primul rând Bloodway îşi doreşte să sune a Bloodway, atât ca sound cât şi ca muzică. De la factura vocii, combinaţiile de armonii ciudate între bass şi chitară, ritmurile tobei precum şi faptului că Alex Alex foloseşte pedala simplă şi un sigur toom, toate elementele astea conturează forma particularităţii noastre. Se lucrează mult, se aruncă de la zeci de riffuri şi bucăţi de piesă, până la piese întregi, tocmai pentru că ne dorim ca rezultatul final să fie în felul în care simţim că ar trebui să fie. Există o busolă interioară care ne ghidează când facem o piesă nouă şi ne face să scăpăm de prejudecăţi şi aşteptări. sau credeţi că locul albumelor de underground este acum în lumea virtuală?

Iniţial am vrut să nu lansăm nimic până în toamnă şi să lansăm direct un 7” pentru a celebra turneul din Irlanda pe care-l susţinem împreună. Însă cheltuileile pentru tur au tot crescut şi în final am decis că mai bine îl lansăm în varianta digitală, rămânând pe viitor, când ne mai revenim pe latura financiară să îl lansăm şi ca 7”.

Din pricina unor obligaţii contractuale nu puteam să căutăm casă de discuri pentru acest release în format fizic, aşa că singura şansă era să îl lansăm pe cont propriu. Ideea este acolo, vedem cum stăm la finele anului.

V-am văzut anul trecut într-un concert live şi nu pot să nu remarc faptul că v-aţi concentrat foarte mult pe show-ul vizual, pe lângă cel muzical. Cât de greu este pentru voi să transpuneţi piesele în diverse secvenţe mişcătoare?

Mulţumim pentru aprecieri. Având în vedere că nu cântăm des, vrem să facem fiecare show cât de special putem, având în vedere condiţiile date. De multe ori am fost o simplă trupă formată din 3 oameni îmbrăcaţi în negru simplu, fără nici un backdrop măcar. Probabil că ai fost prezent la acel show unde am combinat muzica noastră cu secvenţe din „On the Silver Globe” şi filosofia lui Alan Watts.

Revenind la întrebarea ta, este foarte greu de transpus conceptul Bloodway în imagini. Sunt puţine piese care pot fi expri-

Bloodway este formată din trei instrumentişti care activează sau au activat în trecut şi în alte proiecte, care au mers pe alte nişe muzicale. Cum aţi reuşit să găsiţi acea unitate în a cânta ceea ce aţi reuşit până acum să ne prezentaţi?

Nu am nici cea mai vagă idee. Adică, pentru mine este simplu, ca şi compozitor de bază, practic fac ce ştiu şi îmi este plăcut şi comod. Legat de Mihai şi Alex nu pot să spun decât că mă bucur enorm că le-a plăcut filmul ăsta şi că s-a nimerit să fie o muzică plăcută şi interesant de făcut şi de cântat şi pentru ei. Cred că Bloodway este numitorul nostru comun, este cel mai simplu mod în care aş răspunde.

Am citit că veţi cânta în acest an în România doar la următoarea ediţie November To Dismember. De unde a venit această politică a formaţiei de a cânta doar în anumite şi în atât de puţine locuri?

Am anunţat de curând încă un show, pe lângă acesta. La November To Dismember cei ce vor veni vor putea vedea un show Bloodway straight rock n’ roll în vreme ce pe 21 Septembrie în Club Control din Bucureşti, pregătim un show ce va beneficia de cea mai amplă producţie de până acum. Acel show îl recomand tuturor celor care chiar vor să vadă ceva special făcut de o trupă independentă de metal într-o ţara ca România. Legat de „politica” noastră de a cânta rar pot spune că aceasta s-a conturat pe fundalul experienţei. Adică, de

ce aş cânta mai des? Ca să vină aceeaşi gaşcă să mă vadă în diverse cluburi din Bucureşti? Îmi doresc fioecare show să fie ceva special, de care să ne putem aminti cu toţii, noi cei implicaţi, nu să fie o altă întâmplare banală, consumată pe fundalul plictiselii generale. Pe lângă toate astea, eu am nevoie de o anumită stare de spirit când mă sui pe scenă. Chiar Bloodway este ceva foarte serios pentru mine şi nu pot să fac nimic la mişto, sau fără a mă conecta mai întâi cu lumea care trebuie.

Iar asta nu e o joacă, nu e ceva simplu, mai ales într-o lume ca asta. E un efort mare, care nu are sens să fie exploatat.

Va urma în viitor un turneu prin Europa?

Aveţi în general un feedback bun din afară?

Da, avem programat un minitour de trei date alături de Valborg în Irlanda în Octombrie. Da, am avut mereu un feedback mult mai bun de afară decât de aici, dar din cauza vieţii mele nu pot să mă gândesc prea mult la turnee.

Legat de activitatea ta, am văzut că şi în acest an te-ai ocupat de anumite ilustraţiile pentru Roadburn, probabil unul dintre cele mai importante festivaluri din Europa. Cât de mult îţi ia să realizezi un pachet de desene pentru un astfel de eveniment şi cât de mult efort psihic depui pentru o astfel de activitate?

Da, de câţiva ani mă bucur de privilegiul de a fi parte din echipa de producţie Roadburn, alături de o gaşcă de oameni super talentaţi, de la artişti la manageri şi tehnici. În fiecare an fac o parte din posterele headliner-ilor şi câteva proiecţii pentru show-urile mai importante ale ediţiei. Importante pentru mine, nu înseamnă că mereu lucrez numai cu headlineri. Mereu lucrez cu ce trupe îmi plac din line-up. La întrebarea legată de timp nu pot răspunde clar, pentru că durata variază în funcţie de compelxitatea lucrării... una peste alta un pachet ca cel pe care-l fac în fiecare an pentru Roadburn reprezintă o investiţie mare de resurse de toate tipurile.

Ce urmează pentru Costin Chioreanu în perioada următoare? Atât cu Bloodway, cât şi cu alte proiecte personale...

Primul eveniment din perioada următoare este expoziţia mea de la Dark Bombastic Evening 7, din Alba Iulia, intitulată „There is a place called home”, după care urmează acel show conceptual cu Bloodway în Septembrie, Turneul din Octombrie din Irlanda, show-ul de la November To Dismember iar pe lângă asta 7347235246 de lucrări, taskuri şi ce or mai fi ele.

Costin, îţi mulţumim încă o dată pentru acest interviu şi îţi urăm tot succesul în continuare ţie, dar şi colegilor tăi de formaţie. Ultimele cuvinte, desigur, îţi aparţin…

Mulţumesc şi eu foarte mult şi doresc să vă felicit din tot sufletul pentru varianta fizică a revistei, chiar trebuie să avem şi noi aşa ceva din nou! Mă bucură enorm această iniţiativă şi vă salut curajul!

Redactor: Gabriel Princip

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 19.

Cronicã de album

Ce ne-a ajuns pe la urechi şi ne-a plãcut...

THE PROPHECY “SALVATION” Salvation este titlul ultimului album al trupei britanice The Prophecy, un grup de death/doom remarcabil dar pierdut din păcate în tenebrele undergroundului. Formată în 1999, în Halifax, Marea Britanie, The Prophecy are la activ 4 materiale discografice și două demouri, anunțând în 2015 intenția de a lansa un nou full-length, ce ar urma să fie intitulat Origins, însă despre care nu știm mai nimic.

Trupa cântă progressive death/doom și se face remarcată prin durata melodiilor (care rar au sub 10 minute), prin vocea clean de o frumusețe rară a lui Matt Lawson și prin liniile melancolice și progresive, care reușesc să mențină ascultătorul interesat. Intensitatea muzicii lasă impresia unei trăiri autentice chiar și în timpul înregistrărilor, cântecele reușind să transmită extrem de bine trăirile compozitorilor celui ce încearcă un album al The Prophecy.

Apărut în 2013, după o absență de 4 ani, albumul Salvation este o continuare a direcției urmată de trupă pe albumele precedente, diferența constând în calitatea înregistrărilor și în utilizarea aproape exclusiv a vocalelor clean. Pe acest material discografic se face cu adevărat remarcată vocea lui Matt, ajutată de o calitate superioară a înregistrării și a compozițiilor, care sunt mai mature și înclină mai mult spre progressive doom decât precedentele opere. Melancolic, lent dar fără a fi întunecat sau sumbru, albumul se distinge ușor între aparițiile acelui an, pe scena de doom.

Titlul materialului discografic este dat de prima piesă – Salvation începe cu un intro lent de vioară și chitară clean, iar vocea scoasă în evidență domină instrumentația cam în același mod în care solistul formației Isole se face remarcat pe fiecare album al acestui grup, a cărui muzică seamănă pe alocuri cu cea a britanicilor din The Prophecy. Pe măsură ce piesa se apropie de mijloc, devine tot mai alertă și agresivă, chitările distorsionate înlocuiesc pe cele clean și pe alocuri se poate auzi partea mai dură a trupei – Matt accentuează versurile cântate cu câteva growluri, care însă nu distrag atenția. Outro-ul revine la chitara clean, linia melodică repetitivă bântuind parcă ascultătorul până la finalul melodiei. Următoarea piesă, Released, este legată de prima, însă îi seamănă foarte mult din punct de vedere al structurii.

Reflections este preferata mea de pe acest album; a treia piesă în ordinea de pe disc, este mult mai scurtă decât celelalte, având doar 4 minute și ceva. Refrenul însă este unul dintre cele mai frumoase și motivaționale (da, e ciudat pentru un cântec doom metal să fie motivațional, dar...) din câte am auzit în ultima vreme – intensitatea cu care Matt cântă versul no, don’t, don’t lose hope! și frumusețea instrumentației chiar uimesc prin optimism într-un gen renumit ca abordând teme nihiliste, deprimante sau sumbre. Spre sfârșit, reapare partea de death metal, însă din nou este cu atenție echilibrată cu restul; oricum, din păcate, răpește frumusețea cântecului și nu îi oferă nimic din punct de vedere al agresivității sau complexității.

Deși seamănă cu ce am mai auzit pe la alte trupe din arealul death/doom sau epic doom, piesele tind să fie ceva mai progresive decât e comun pentru acest gen. Din păcate, cam aici se termină tot ce am de spus despre originalitatea albumului, acesta fiind principalul său punct slab. Muzica îmi place foarte, foarte mult și chiar mă impresionează intensitatea compozițiilor, însă nu am cum să nu remarc că acest album nu are nimic inovator.

Producția este de calitate bună, la fel și mixajul și masterizarea. Instrumentele sunt corect echilibrate în mixul final, și se aud cum ar fi de așteptat. Personal, aș fi preferat ca vocalele growl să fie lăsate mult mai în fundal, să fie date mai încet și mult scufundate în mix – efectul ar fi fost infinit mai puternic, și nu ar mai fi răpit frumusețea unor refrene de pe Salvation. Poate mi-ar fi plăcut și bassul puțin mai pronunțat. Artworkul în schimb atrage atenția și îmi pare chiar reușit.

Notă finală: 7.5/10

Redactor: Bogdan Voiculescu

20.The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Măcar scule, măcar muzică Despre ce îți trebuie ca să dai înapoi

Î

n articolul de față, vreau să abordez un subiect destul de sensibil și să încerc să transmit câteva idei care, la un moment dat, să ajungă să ajute pe cineva care s-a aflat sau încă se află într-o situație grea din punct de vedere muzical sau creativ. Pune-te în situația asta (dacă nu ești deja): Ai vreo 15 ani – poate chiar mai puțin – asculți obsesiv 4-5 formații, ai un Squier Bullet Stratocaster și un amplificator Line6 Spider sau ceva egal de „vreau să fiu metal dar mama nu mă lasă” și vrei să suni ca idolii tăi, doar că nu ai nici răbdarea, nici cunoștințele necesare să ajungi acolo. Muzica ți se pare un subiect atât de vast încât în ciuda tuturor surselor de informații disponibile pe internet, pur și simplu nu știi de unde să o iei. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cum spuneam, nu ai răbdare, și ai vrea să poți să cânți pe un stadion la o lună după ce ai pus prima oară mâna pe un instrument.

Te visezi rockstar de la primele 3 acorduri învățate.

D

acă faci lecții cu un profesor, e foarte important săți pui următoarea întrebare: „de ce sunt aici?” Dacă răspunsul e „pentru că vreau să învăț chitară”, atunci fii cât poți de atent la omul ăla, indiferent cât de arogant sau umil e, pentru că oricum ai da-o, ai ce învăța de la el.

Dacă în schimb răspunsul e „pentru că m-au trimis ai mei să fac ceva cu timpul pe care îl pierdeam la calculator”, mai bine pleci de acolo și faci altceva cu viața ta. Învățarea unui instrument nu trebuie să devină sau să se simtă ca o „treabă” pe care o faci pentru că „trebuie”. Aceeași mentalitate se poate aplica la oricare punct al carierei unui muzician. Dacă întrebi orice mare artist de pe lumea asta ce face atunci când simte că muzica la care lucrează nu se mișcă în nicio direcție, 99% or să-ți spună că „iau o pauză, mă duc, trag niște aer, citesc o carte, o sun pe mama, orice e nevoie ca să mă reintru în stare și să mă pun pe treabă”.

Ș

i ca să ajung la ideea pe care am avut-o în minte când am început să scriu articolul acesta, să revenim un pic la „ai un Squier și vrei să cânți ca Tosin Abasi”. Pot da foarte multe exemple despre muzicieni care au scos înzecit din puținul pe care-l aveau. O să-l amintesc aici doar pe Brushy One-String, pentru că pe cât de hrănitoare din punct de vedere sufletesc e experiența de a-i asculta muzica, pe atât mi se pare de simpatic și amuzant. Nu sunt neapărat un adept al mentalității că „muzica e mai mult suflet decât trup”, pentru că, în principiu, muzica e ce vrei tu să fie. Tot ce vreau să spun e că nu e necesar să ai scule de mii de euro pentru a începe să dai glas imaginației muzicale.

Din nou amintesc multitudinea de resurse de pe internet, care

include, mai nou, și plugin-uri audio gratuite – noi la Intermission nu încurajăm pirateria de niciun fel, doar mersul pe mare – și multe alte resurse, tutoriale și exemple care vă vor ajuta să ajungeți unde vreți.

U

ltima idee pe care vreau să o discut este modul în care e bine să tratăm criticile. Dacă te iei în serios de la început – și e bine să faci asta, indiferent de ce zice altcineva – s-ar putea să te supere momentele în care rudele sau prietenii tăi (care au o legătură foarte infimă cu muzica) îți tratează încercările și ideile prin care vrei să te afirmi, pe moment. Indiferent dacă vorbim de genul de mentalitate „bagă boss una de când erai șofer de tractor” sau „o știi pe-aia de la Oasis?”, este vorba despre o reacție toxică, pe care dacă o iei în serios nu vei avea decât de pierdut. Trebuie (și ăsta e un cuvânt foarte periculos, „trebuie”, însă aici îl folosesc cu discernământ) să înveți foarte devreme să recunoști o critică constructivă – una pe care ai putea-o primi de la profesorul ăla perimat care nu știe ce a scos Emmure ultima oară, dar poate să te învețe cum să-ți folosești degetele mai eficient. S-ar putea să fie și unii care îți spun că „stilul tău seamănă cu ce făceau X prin anii 19XX”. Aici adaug: nu-ți fie frică să emulezi stilul artistului tău preferat, cel puțin la început.

Steven Wilson, unul din cei mai apreciați compozitori la momentul actual, i-a emulat puternic pe Pink Floyd la începutul carierei. Și ei pe Beatles. Și Beatles pe Chuck Berry.

C

e vreau eu să spun de fapt? Vreau să spun că, în calitate de muzician începător, ar trebui să fii foarte atent la ce influențe adaugi la stilul tău, la ce sfaturi asculți de la alții (chiar incluzându-le pe cele pe care le găsești în acest articol), și ce linie tragi între cele două mari categorii de activități: ce poți să faci, și ce vrei să faci de fapt. Personal, aș recomanda să îți păstrezi așteptările la un nivel redus, și efortul dat la un nivel superior. Dar asta spun eu. Nu te lua doar după mine.

Până la urmă, prima mea chitară a fost un LTD, nu un Squier, ce știu eu despre ce înseamnă chin? Hai, baftă multă tuturor, vă salut cu stimă și respect.

Strapping Young Vlad, out.

Redactor: Vlad Enescu

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor. 21.

Muzica şi psihologia

Când muzica se împletește cu psihologia Muzica este o parte importantă a vieții de zi cu zi pentru mulți oameni în general. Asculți muzică în drum spre muncă, iar traficul și oamenii din trafic par mai ușor de suportat, asculți muzică la muncă și așa mai uiți de faptul că unele lucruri au devenit parte integrantă din rutina zilnică ș.a.m.d.

Muzica este deseori asociată cu dispozițiile fiecăruia. Un anumit cântec ne poate face să trăim diferite emoții de la tristețe la bucurie la furie și relaxare. Din moment ce muzica are un impact atât de mare asupra emoțiilor și gândurilor noastre, nu este deloc surprinzătoare asocierea acesteia cu psihologia.

Toate genurile de muzică pot avea efecte terapeutice asupra oamenilor, iar rezultatele cele mai bune par a proveni din ascultarea muzicii în limba maternă. Meloterapia (terapia prin muzică) este o practică foarte veche, începând să fie folosită în Egiptul Antic și în China. În practicile medicale chineze, cele cinci organe interne și sistemele meridiane energetice au tonuri muzicale proprii care se crede că au proprietăți de vindecare.

Atât interpretarea, cât și ascultatul muzicii sunt benefice sănătății fizice și mintale. Numeroase studii și cercetări publicate în jurnale de specialitate atestă că muzica poate îmbunătăți sistemul imunitar al corpului și poate reduce nivelele de stres.

Ascultatul muzicii este mult mai benefic decât medicamentele atunci când vine vorba de a reduce anxietatea unei persoane înaintea unei intervenții chirurgicale importante. Un alt studiu a arătat că anxietatea pacienților care au cancer scade atunci când aceștia ascultă muzică.

Practic, au loc mecanisme neurochimice care reglează următoarele lucruri: imunitatea, dispoziția unei persoane, stresul și socializarea. Muzica întărește un anticorp care joacă un rol important în imunizarea sistemului mucos, iar acest anticorp se cheamă imunoglobulină A. Acest anticorp atacă microbii și bacteriile care invadează corpul uman.

Nivelul de cortizol ( supranumit hormonul de stres) este asociat cu stresul. Acest nivel scade atunci când oamenii ascultă sau interpretează muzică. Este interesant de știut că multe studii publicate în Jurnalul de Psihiatrie Britanic atestă că terapia prin muzică a fost eficientă în diminuarea depresiei, dar doar când a fost combinată cu un tratament de specialitate.

Un studiu din anul 2011 a comparat muzica cu sexul și mâncarea, considerând că oamenii încearcă aceeași senzație în cele trei cazuri, corpul secretând mai multă dopamină. Dopamina este un neurotransmițător asociat deseori cu fericirea și plăcerea.

Muzica este folosită și atunci când vine vorba de controlul durerii. Muzica poate reduce senzația de durere atât cât vine vorba de durere cronică, cât și de durere postoperatorie. Terapia prin muzică devine din ce în ce mai folosită în spitale, chiar și atunci când vine vorba de nașteri. Multe femei care sunt în travaliu ajung să asculte muzică și să nu mai ceară diferite medicamente pentru a suporta durerea.

Sunt câteva teorii pe care oamenii de știință le-au înaintat atunci când vine vorba de muzică. Muzica îl face pe pacient să simtă că are control asupra situației sale. Muzica eliberează endorfine pentru a putea face față durerii. Iar muzica lentă relaxează corpul, ajustând bătăile inimii și respirația. De asemenea, muzica reduce și presiunea arterială.

Oamenii care se află în faza de recuperare după un atac cerebral sunt încurajați să asculte muzică pentru a grăbi vindecarea. De asemenea, cei care se confruntă cu migrene cronice sunt sfătuiți să asculte muzică mai des.

Acufena (tinitus) este o senzație auditivă caracterizată prin zgomote și vâjâituri în urechi fără prezența unui stimul extern. Cei care recurg la terapia prin muzică pot evita cronicizarea acestei senzații.

Muzica activează foarte multe regiuni ale creierului, iar acest lucru explică de ce au loc atât de multe efecte atât cognitive, cât și emoționale. Astfel, muzica ajută memoria, învățarea și inteligența. Abilitățile matematice, literare, orientarea spațiotemporală, concentrarea și atenția devin mult mai ascuțite datorită muzicii.

Muzica poate ajuta și atunci când vine vorba de performanțe atletice. Multe persoane care practică un sport sau se duc la sală sunt de părere că devin mult mai motivate dacă ascultă muzică în timpul efortului fizic pe care-l depun. Oamenii de știință au înaintat câteva ipoteze care pot explica impactul muzicii asupra performanțelor atletice. Muzica poate reduce senzația de oboseală și poate crește senzația de relaxare. De asemenea, îmbunătățește coordonarea motrică.

Muzica poate ajuta și atunci când vine vorba de insomnii. Un anumit tip de muzică poate relaxa mintea și corpul astfel încât insomniile pot fi controlate. De regulă, este recomandată intervenția unui doctor și a unui terapeut specializat în terapia prin muzică.

Multe persoane care au probleme cu metabolismul preferă să asculte muzică în timp ce mănâncă fiindcă muzica lentă le face să mănânce mai lent și să se sature mai repede. Chiar și endocrinologii consideră că muzica poate ajuta în anumite cazuri când există tulburări de alimentație.

Este greu de cuprins și dezbătut toate efectele pozitive pe care muzica le are asupra corpului și psihicului nostru. Încă se derulează cercetări, iar terapia prin muzică devine din ce în ce mai folosită și acceptată atât de către medici, cât și de către terapeuți. Este interesant cum două domenii care prin definiție sunt diferite ajung să se influențeze reciproc.

22. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Redactor: Eliza Archer

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparĹŁin autorilor. 23.

24. The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparĹŁin autorilor.