The intermission Magazine No3

W W W .T H E I N T E R M I S S I O N . R O

ne întâlnim în social media:

CuprinS

facebook

YOUTUBE

facebook/theintermissionro

youtube/@TheIntermission

INSTAGRAM instagram/theintermissionro

> > > > AN II , NR.3; SEPTEMBRIE 2017 < < < <

Iată-ne ajunși și la cel de-al treilea număr, cu aceleași speranțe care ne caracterizează, aceeași aspirație spre cer și dorință de implicare. Surprize pitite prin articole, easter eggs care să vă pună mintea pe jar și o rugăminte de a ne citi și de a vă întinde întrebările spre noi, ori de câte ori aveți nevoie.

Să începem, așadar.

Echipa The Intermission: Geanina Viorela Chiricuță – redactor șef

diamonds are forever

ÎNTRE „ÎNTUNECARE” ȘI SIMȚIRE

Daniel Hendrix – web designer

06

Vladimir Gheorghiu – fotograf Mihai Beșliu – fotograf Ștefan Roșioru – redactor

<<<<<<<<<<<<<<<

Cu prilejul lansării celui de-al treilea număr din revistă, a venit ocazia ca o formație din Cluj să ocupe mândrul loc de pe prima pagină. Din toate punctele de vedere Clujul reprezintă o alternativă reală față de capitală. Din punct de vedere muzical, regăsim acolo toate premisele formării unei scene serioase, competente și demne de purtat peste hotare.

10

BREATHELAST - exemplu de luptă în sânul unei realități crude

Ana-Maria Bucur – fotograf

26

Diana Andreea Uță – video editor Bogdan Voiculescu – redactor Theodor Tudose - Fotograf Liviu Munteanu – fotograf

POSADA ROCK

longevitatea în ce privește festivalurile

Mircea Anghel – redactor Robert Cotoros – redactor Elena Ignat – redactor Eliza Archer – redactor

18

Andrei Nedelea – redactor Alin Avasilcăi – redactor Zoltan Csomai – fotograf Radu Damian – art designer Octavian Ristici – video editor

EDMOND

Online:

www.theintermission.ro contact@theintermission.ro

04 23

Secrets of the Moon și al lor clasic, Privilegivm

Boris

experimentalul japonez

< < < < < < < < < < < < < < < pasiune pentru muzică dincolo

de gen și muncă cu răsplată

12 24

Leprous

între emoţie, maturitate şi progresiv

Obscure Sphinx

Din tenebrele metalului polonez

20 25

Puta Volcano

ghidul autostopistului galactic în opt acte

The Jesus and Mary Chain și revenirea după 19 ani

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

03

Secrets of the Moon și al lor clasic, Privilegivm

Propun o întoarcere în timp către unul dintre cele mai importante momente din istoria contemporană a genului black metal. În septembrie 2009 a fost lansat oficial un album care, peste ani, va fi cu siguranță considerat un clasic în adevăratul sens al cuvântului și care, în opinia mea, ar merita mult mai multă recunoaștere și apreciere.

Secrets of the Moon l-au lansat pe „Privilegivm” pe 18 septembrie 2009 prin intermediul casei de discuri Prophecy BC, divizia Lupus Lounge, cunoscută pentru colaborarea cu numeroase trupe din sfera metalului extrem și inedit. Conține 9 piese în varianta vinyl, iar digipak-ul mai include un bonus – „A Million Suns”, care din întâmplare este și cântecul care mi-a făcut cunoștință cu formația germană, cândva acum destul de mulți ani.

Sunt câteva lucruri care-mi plac enorm la „Privilegivm”; cât e de direct și lipsit de orice fel de ocolișuri m-a captivat de la început. Nu iartă nici măcar în introul eponim, un instrumental de aproximativ 2 minute cu ample secvențe corale, gregoriene. Acesta nu constituie o prezentare a atmosferei, a muzicii în general, și nu oferă șansa unei acomodări cu aceasta ci pur și simplu trimite imediat ascultătorul în tenebrele și exotismul stilului Secrets of the Moon. Tranziția între intro și prima melodie propriu-zisă este lină și naturală în desfășurare – trecerea are loc doar prin intermediul percuției, aceasta având multe alte intervenții similare pe toată durata lui Privilegivm. Detaliul prezentat anterior este un alt element caracteristic acestui material unic; dacă în general interludiile de tobe în black metal sunt construite în jurul unui blast-beat agresiv și rapid, aici avem exact opusul, iar bonusul „A Million Suns” este un alt exemplu potrivit pentru această tendință.

Există desigur și destule blast-beats dar aceste secvențe nu schimbă deloc atmosfera grea, întunecată a lui Privilegivm, având așadar un rol mai degrabă ambiental.

Un alt detaliu care mă fascinează în legătură cu această capodoperă este îmbinarea ingenioasă între două genuri aparent în antiteză – grunge și black metal. sG, fondator,

04 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

frontman și principal compozitor al formației, a declarat în repetate rânduri că printre principalele sale influențe se numără și Alice in Chains, Pearl Jam și Soundgarden, fiind un fan declarat al acestora. Pe măsură ce Secrets of the Moon au evoluat și s-au maturizat, a devenit tot mai comună includerea unor caracteristici ale grunge-ului în compoziții, atât din punct de vedere al vocalelor cât și al riffurilor. Exemple în acest sens sunt „Queen Among Rats”, o piesă lungă, heavy care m-a uimit prin felul în care sG își interpretează partea, sau „Shepherd”, un outro neașteptat de soft pentru un material relativ dur, un outro care însă este extrem de intens și totuși în ton cu ceea ce am ascultat mai înainte. Privilegivm este întrun fel un prevestitor al lui „Nyx”, în care utilizarea vocalelor clean este mult mai răspândită, pregătind terenul pentru eliminarea aproape completă a growlurilor în ultimul lor fulllength, „Sun”, apărut în 2015.

Majoritatea pieselor sunt relativ lente pentru un gen renumit pentru agresivitate și viteză. „For They Know Not” sau Queen Among Rats sunt caracterizate de un tempo foarte foarte încet, dar, în ciuda acestei trăsături, cele două sunt cele mai intense și grele melodii ale acestei capodopere. „I, Maldoror”, „A Million Suns” și „Harvest” sunt și catchy – e foarte ușor să reții versurile și să le înțelegi deoarece sunt cântate în armonie cu instrumentalul, pronunția e clară și sunt suprapuse peste riffuri care rămân ușor în mintea ascultătorului, fiind simple dar excelent gândite.

Atmosfera albumului este cea specifică Secrets of the Moon.

Sunetul dens și necizelat al chitarei este acompaniat de un bas subtil dar prezent, clapele apar destul de rar însă intervenția lor este esențială iar tobele alternează între ritmuri obsedante, ritualice și secvențe mai uzuale pentru black metal. La fel ca succesoarele sale, Privilegivm îmi pare primitiv în sensul bun al cuvântului, pur și instinctual, plin de emoții transmise fără autocenzură, fiind simultan o dovadă a evoluției artiștilor nemți. Minimalismul său reiese inclusiv din copertă: un măr negru aparent din oțel, cu o gaură imensă într-o parte, totul

pe un fundal bicolor simplu. Simbolismul acestei imagini nu necesită alte comentarii. Nu este o creație neapărat complexă, bazându-se mult pe repetiție și lentoare pentru a crea ambientul său unic, deși cântecele sunt în esență foarte progresive și evoluează destul de liniar. Producția materialului îl ajută enorm – nefiind ultra-calitativă, accentuează caracterul atmosferic și primitiv pe care-l apreciez atât de mult în situația acestui full-length.

Dacă nu aș fi ascultat Sun, aș fi crezut că „Privilegivm” a fost apogeul Secrets of the Moon. Există însă ceva ce nu-mi place prea mult la el: lirica. Cred că versurile sunt prea ușor de înțeles, prea evidente.

Pentru un LP în sine direct și necizelat ar fi mers mult mai bine texte mai subtile, mai ambigue și moderne. Motivele șarpelui, copacului vieții, soarelui și întunericului sunt omniprezente; interpretarea acestora este însă prea stereotipică și caracteristică multor altor trupe

ale genului, din acea perioadă... În cele din urmă, impresia generală contează cel mai mult. „Privilegivm” este prea tânăr pentru a fi un clasic însă merită din plin recunoaștere și apreciere – este un album revoluționar, unic și interesant, un punct de cotitură pentru activitatea artistică a lui sG în particular și Secrets of the Moon în general, anticipând drumul pe care avea să meargă mai departe formația germană. Căutați-l și ascultați-l, că merită!

Autor: Bogdan Voiculescu

ALLOCHIRIA

“We are the people. No more. Failed.”

THROES

Allochiria este o formație elenă de psychedelic post metal / sludge metal, înființată în anul 2008. Numele acesteia provine de la o tulburare neurologică în care un pacient răspunde la stimulii creierului care controlează acţiunea. Tradus mot-a-mot, înseamnă „cealaltă mână” sau „cealaltă parte”. Chiar și logo-ul formației face legătura cu acest concept, întrucât prima și ultima literă sunt jumătățile literei A. Grecii au la activ un EP eponim și două albume full length, „Omonoia” (lansat în anul 2014, atunci când au concertat pentru prima dată în România) și „Throes”, lansat chiar în acest an.

Cel din urmă material este format din doar șase piese, de durată medie spre lungă, de la 6 minute și ceva până spre 10 minute. Prima dintre ele, intitulată „Thrust”, începe gradual. Apoi, brusc, intră în plin. Forța zdrobește calmul, iar vocea solistei (sau a chestiei ciudate de un metru și un drumstick care se tranformă într-un demon când începe să cânte aceste cântecele) îți provoacă fiori la propriu și stai și te gândești cum poate ceva atât de malefic și de dur să existe într-o fată. Tu, cititorule, dacă ai dat play albumului când ai început să citești aceste rânduri, ai putea observa că am trecut de jumătatea primei piese. Solo-ul de chitară neîntrerupt peste distorsia care cade precum plumbul peste sunetul tobelor apăsătoare parcă te trimite într-o altă dimensiune și simți că ai putea asculta la nesfârșit aceste sunete.

Următoarea piesă, „Little Defeats, Tiny Victories”, începe foarte calm cu ceva ce pare a fi un blues încercuit de sunete astrale. Dar nu lipsesc țipetele, că doar vorbim despre post metal. Cu toate că titlul piesei este în engleză, este singura de pe album cu versuri în limba greacă. Dar abia simți diferența din cauza vibrației growl-ului. Spre jumătatea piesei există un ritm de tobe cu ceva chitări împrăştiate frumos pe fundal care te face să plutești cu gândul și să aprofundezi... orice. Personal, consider de-a dreptul liniștitoare aceste treceri de la demoni la îngeri, de la furtună la prima zi de primăvară sau de la „sătăneală” extremă la... ceva total opus. Finalul piesei este mai ceva ca un cântec de adormit copiii sub șase luni, șase zile și șase ore.

A treia, „Cracking Fractals”, începe la fel de liniștitor ca cea precedentă și deja știm cu toții ce urmează. Dar să vorbim și despre mesajul piesei, care este despre sentimente și trăiri negative, despre haosul gîndurilor, despre tot ce ține de ură,

dezamăgire, trădare. Un țipăt de la jumătatea piesei lasă cu ecou să se audă „are you really proud?”, ce te face să te gândești în primul rând la tine, dacă ești mândru despre modul tău de a trăi, cu propriile obiceiuri și taine. După o „ceartă” de alte growl-uri, piesa se termină cu versul: „Lie now! Go on!” .

Dacă cumva cugeți la ce am spus legat de piesa precedentă, probabil o faci pe intro-ul liniștitor al piesei „Lifespotting”. Aceasta se referă în special la sinistrul și simplul concept de a trăi. pornind de la a te naște, la a trăi, la a exista, a fugi, a te ascunde, a pleca și, în final, să te tot duci... să mori. Aprofundând cu muzica pe fundal, te poți gândi, dacă urmărești și versurile, că prin viață doar treci și atât, nu se întâmplă nimic altceva. Pe urmă, totul este pierdut, ca și cum nimic nu ar fi fost: „and when this turns to dust, it all becomes so vast”.

Penultima piesă începe psihedelic, de aproape îți nimicește mintea. Dar acesta este și rolul genului pe care Allochiria îl abordează. „Counting Fives” este o altă piesă tipică formației grecești, cu bucăți amestecate de agresivitate (ură, violență) și pace (“Hello Kitty”). Acest amestec de treceri te face din nou să te gândești la tulburarea neurologică de mai devreme: când e calmul, intervine agresivitatea și viceversa.

Ultima piesă de pe album, „Denouement”, se referă la negarea oricărui factor care ține de existența ființei umane. „Smoothing tears, no more. Whispering. No. Sleeping. Dreaming. No. Solitude. No light. No air.

No.” Este un mesaj de la oameni pentru oameni, ca un semnal de alarmă, să nu uităm să fim noi: „We are the people. No more. Failed.” Instrumentalul este cu adevărat mai greu și mai apăsător, întrucât agresivitatea pătrunde în minte prin simț ca printr-un marș. Țipetele solistei continuă să îți provoace fiori pe șina spinării. Mijlocul ei este desprins ca dintr-un film horror. Sunet de ambianță cu ecou, țipete și un mic solo ciudat de câteva note, repetitiv, urmat de strigăte înfundate. La fel ca și elementele pieselor de dinainte, nici nu îți dai seama când se termină piesa, chiar dacă este cea mai lungă de pe album. Acestea au fost „chinurile” (a.k.a „Throes”, după numele albumului) formației Allochiria. De asemenea, The Intermission recomandă și audiția celorlalte materiale.

Autor: Alin G. Avasilcăi

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

05

R E V E R E R O I Ț F M I E ȘI S R A ” E S R A D C N E O TUN M N A Î I „ D TRE ÎN

rea ştie nime Booking-ul îl fa Fiecare turneu ce l-

NA ANI

CH

ȚĂ U C I IR

Cu un nou material discografic, care își face un drum curat și sigur nu doar prin undergroundul local, cei de la Diamonds Are Forever au început anul cu un avânt fără margini și o înverșunare care dă roade. Între melodic și disonant, „Melanism” este unul dintre albumele care se impun prin producție și o atenție la detalii ieşită din comun. Munca monumentală depusă de membrii trupei se citește în tot ceea ce o compune în întregul închegat pe care îl știm astăzi. De la o simplă notă sau un simplu riff molipsitor și până la energia care vă rămâne întipărită în amintiri mult timp după încheierea unui concert de-al trupei, cert este că DAF iese din mulțime și țintește către vârful stâncii cu din ce în ce mai multe merite sub curea.

“Melanism” se bucură de o producţie superbă. Cu ce aşteptări v-aţi apucat de munca la acest album şi aţi intrat în studio?

Andrei: În primul rând mulţumim de apreciere. Aş minţi dacă ţi-aş spune că am avut nişte aşteptări precise. „Melanism” este primul album Diamonds Are Forever în adevăratul sens al cuvăntului.

Sincer, nu aveam habar ce ne aşteaptă şi nici în ce ne-am băgat în momentul în care am decis să dăm o formă pieselor la care lucrasem între timp.

Nu aveam experienţa necesară pentru ceea ce înseamnă o producţie de asemenea anvergură.

Am fost nevoiţi să învăţăm pe parcurs. A ieşit bine sau nu? Nu ştiu. Îmi place să cred că am făcut maximul posibil din cunoştinţele noastre ca muzicieni, producători, PR, merchandiseri, videografi etc., dar în primul rând ca oameni. Efortul nostru poate doar cei apropiaţi l-au resimţit. Le mulţumim pentru înţelegere şi suport.

Cred că fiecare material DAF lansat a avut ceva de spus atât la nivelul experienţei cumulate, dar şi a nivelului pe care l-am stabilit vis-à-vis de muzica noastră. „Melanism” înseamnă materializarea ideilor noastre pe parcursul ultimilor 3 ani. Ar fi fost irealist să avem nişte aşteptări mari pe acest material care nu puteau fi realizate.

Pe acest material am vrut să lucrăm cu Vlad Bornuz (For The Wicked) drept co-producer tocmai pentru că puteam sta cu el şi să lucrăm fiecare detaliu. Apoi Joel Wanaseck şi-a pus amprenta pe mastering. Dacă vis-àvis de piesele electrice am avut în minte o direcţie sau ştiam la ce să ne aşteptăm, partea acustică însă e o zonă total necunoscută, în sensul că nu ne puteam imagina cum vor suna piesele noastre reorchestrate într-o cu totul altă\\\\\\\\\\ Albumul a venit şi cu o grămadă de planuri mari pentru trupă. Aţi avut un turneu extins, la care alţii visează. Cine s-a ocupat de el şi aţi obţinut tot ce voiaţi din urma sa?

Andrei: Albumul a venit şi cu o mulţime de responsabilităţi şi probleme (râde). Planurile mari generează probleme mari. Aş vrea să fie altfel alitatea, dar nu e aşa. Aşteptările noastre au venit după ce am finalizat albumul. Sunt de părere că degeaba ai cel mai bun album din lume dacă nu eni de el. Aşa că focusul major pentru anul acesta a fost să îl scoatem în lume. Feedback-ul este foarte bun până acum. acem încă intern în cea mai mare parte a timpului, dar deja lucrăm cu mai multe agenţii care să ne ajute să materializăm pe cât posibil ideile.

-am făcut a avut părţi bune sau rele, părţi imprevizibile sau plictisitoare (cum ar fi un drum de 1800 km până în Franţa). Din toate am obţinut ceva de

ER INT

VIU

E DE G

pe urma lor, experienţă. Muzica e o experienţă în sinea ei, dar muzician nu devii decât după ce ţi-ai bătucit fundul prin turnee. Suntem pe calea de a deveni muzicieni. Încă lucrăm la capitolul acesta.

Cum aţi ajuns să vă legaţi cu Napoleon pentru acest turneu?

Andrei: Booking-ul cu care am lucrat la prima parte a turneului Est European a primit propunerea de a le prelua câteva show-uri din turneul lor. Am acceptat imediat ideea, ba mai mult am insistat să încheiem seria de concerte comune acasă la noi, în Cluj pe 12 August.

Separat, cei de la Napoleon au mai cântat la Rockstadt Extreme Fest, unde am cântat și noi de altfel, dar în zile separate.

Pe lângă instrumentalul de excepţie, albumul are şi o lirică pe măsură. Cât dintre experienţele şi credinţele voastre se regăseşte în ea?

Andrei: Încă nu sunt convins dacă alţii au capacitatea să înţeleagă multe din versurile noastre, deşi efortul pentru dicţie a fost considerabil în momentul înregistrărilor. Abordarea pe acest album a fost una destul de standard, în sensul că e o practică ce multe formaţii o aplică: întâi compui instrumentaţia şi apoi linia melodică. Sau nu ştiu. La noi aşa s-a nimerit, de aceea am încercat să exprimăm liric ceea ce piesa exprimă din perspectivă muzicală. Încă nu suntem convinşi că suntem foarte buni textieri, dar am scris despre lucruri care ne apasă, care ne îngrijorează sau care ne afectează. Abordarea de multe ori e abstractă. Poate e modalitatea noastră de a masca nişte subiecte personale, dar în mod cert sunt lucruri cu care rezonăm. Altfel, nu cred că poţi cânta despre un lucru care nu îl crezi sau îl simţi. Până la urmă, noi asta şi vrem, ca muzică noastră să fie o formă de exprimare. Toţi spunem ceva în felul nostru. E plăcut când cineva şi înţelege ceea ce zici (scream about).

Credeţi că abordaţi înconjurătorul cu o tentă de negativism sau doar realism?

Andrei: Personal sunt un realist optimist. Au însă băieţii grijă să mă aducă cu picioarele pe pământ şi să văd partea realistă a unor situaţii şi să le abordez cât mai corect. Nu este nici unul dintre noi o persoană negativistă. Optimismul te ajută să visezi, să creezi idei. Partea realistă din mine mă face să găsesc modalitatea să le pun în aplicare. Negativismul nu are ce caută în această ecuaţie.

Artwork-ul albumului reprezintă dihotomia dintre ce se vede din afară şi tot ce se regăseşte de fapt în spate?

Andrei: Artwork-ul este semnat de Dan Cosmuta. Într-adevăr şi artwork-ul este o metaforă. „Melanism”, ca titlu de fapt reprezintă „întunecare”. „Melanism”, pentru cei care nu ştiu, este o boală prin care pielea devine neagră din cauza excesului de melanină din ea.

Muzical vorbind, cei care ascultă albumul au parte de multe momente de muzică şi riffuri intense, breakdown-uri sau tonuri disonante.

La polul opus, partea melodică este cea care duce ascultătorul în diferite ipostaze, de la părţi ambientale, la părţi de post rock sau punk rock sau alte elemente melodice.

Din punct de vedere grafic, Stânca asta şi reprezintă: partea dură a lucrurilor. La fel ca abordarea lui Spielberg din „Jaws”, tensiunea din încărcătură emoţională vine tocmai din faptul că apa crează o barieră spre partea necunoscută a stâncii, adâncurile, necunoscutul. Nu ştii ce se află sub valuri. Aşa e şi realitatea. La polul opus, apa reprezintă fluiditatea melodică în care e scăldată această „întunecime”.

Albumul nu este un bloc unitar din perspectiva sound-ului. Fiecare piesă diferă puțin ca abordare, dar dacă îl asculţi integral, prinde un cu totul alt sens. Noi nu ştim să compunem piese, noi scriem „poveşti”.

Cât de mult aţi vrea să ajungeţi să vă implicaţi în tot ceea ce se întâmplă cu trupa şi cât aţi vrea să lăsaţi pe mâna altora? De ce?

Andrei: E o întrebare la care sigur colegii mei de trupă ar putea adăuga sau să îţi confirme faptul că efortul pentru o trupă sau o singură persoană devine copleşitor. Îţi confirm şi eu asta. Nu-i uşor. În multe din procesele decizionale sunt implicaţi toţi membrii. Unele dintre task-uri sunt deja delegate către fiecare dintre noi. Din fericire, suntem una dintre trupele norocoase care am învăţat să ne descurcăm singuri. Realitatea în lumea muzicală e: nimeni nu dă doi bani pe tine până nu îi dovedeşti că îi meriţi. Nu o să întru în detalii.

Vieţile noastre au gravitat în jurul trupei şi multe dintre succesele personale pe care le avem au pornit sau au avut tangenţă cu acest proiect. Am învăţat toţi multe, dar realitatea ne dovedeşte că am avut dreptate în sintagma: „It’s not gonna get easier... so better be prepared”. În spatele oricărui proiect de succes e o echipă. La asta lucrez. În ziua de astăzi, e foarte dificil să găseşti pe cineva să creadă la fel de mult în ideea ta şi să fie dispus să se implice. „Once you find him/her, marry him/her”.

De ce? Pentru că nu vei putea face niciodată aşa ceva singur, cel puţin nu la un nivel profesional. Echipa ce o ai alături este cel mai important atuu pe care îl ai. Ea defineşte în esenţă un proiect muzical, aşa că am şi eu ocazia să le mulţumesc oamenilor ce îi avem noi în spatele Diamonds Are Forever. Suportul lor necondiţionat ne împinge de la spate. Without you all, we are nothing. Mulţumim.

08 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Să vorbim serios despre FESTIVALURI și CONCERTE A mai trecut o vară. Ne-am distrat, am savurat muzică, am băut bere și am împărtășit momente de neuitat alături de prietenii noștri.

Dacă ai un apetit bogat pentru muzică și ești dornic să vezi un spectacol live, atunci ești obligat să strângi bani din timp și să-ți petreci toate concediile la festivaluri, căci nu prea îți mai rămân bani de altceva. Oferta este din ce în ce mai bogată și mai variată de la an la an.

Vara, de te uiți pe o hartă a evenimentelor muzicale, observi că Bucureștiul stă prost, exact ca în anii anteriori. Este, parcă, pierdut într-o altă epocă și nu se arată a fi capabil de organizarea unui festival sănătos de cel puțin trei zile în niciuna din cele trei luni.

Dar nu e ca și cum Bucureștiul este, pe parcursul celorlalte sezoane, mai bogat în a ne aduce artiști străini. Festivalurile mândre și nătăflețe de toamnă-primăvară nu fac decât să recicleze aceiași artiști într-o manieră obositoare și ostentativă și parcă promoterii și-ar dori să facă totul într-o zi, dar să încaseze bani din urma unui eveniment profitabil. De parcă Roma s-ar fi construit într-o zi...

Bineînţeles, excepţie fac încercările admirabile ale organizatorilor de underground şi evenimentele desfăşurate acolo. În tot acest timp, provincia – ca și în anii trecuți - conduce detașat în ceea ce privește organizarea. Este și normal: ai mai mult spațiu în câmp sau la munte, evadezi din mediul urban și găsești oameni mai înțelegători cu care să colaborezi.

Nu numai că în provincie mergem vara pentru festivaluri, dar ne și place, deci revenim și anul următor. Și următorul... pentru că acolo promoterii arată că le pasă de tine, participantul la festival, și-ți pun din ce în ce mai multe facilități și condiții la dispoziție. De la un an la altul se străduiesc să fie mai buni și nici nu sacrifică calitatea liveurilor. În antiteză, în București, ai spune că toți își doresc să arate că au mai învățat ceva de la Marcel Avram, tratându-te la fiecare pas, la orice colț, ca pe ultimul nimeni, de parcă este un privilegiu pentru tine că ai venit la acel festival, nu ca și cum ai dat banii jos și nu ca și cum ai tot dreptul să ai siguranța garantată, băutură și hrană nu numai aprovizionată, cât și la un preț decent.

Dacă nu aveți aceeași impresie cu mine, înseamnă – scuzați-mă că vă spun – că nu sunteți atenți la ce se întâmplă în jurul vostru. Mai înseamnă și că le dați dreptate atunci când vin cu postări lungi și irelevante, așa presupuse comunicate de presă, în care ei se scuză de fapt acuzându-i pe alții, tot ăia participanți la festival, căci ei de fapt se străduiesc din răsputeri să aducă (aceleași) formații, dar voi nu sunteți vrednici să apreciați că ei vă aduc aceleași trupe an și an la rând.

Lucrurile ar trebui să se schimbe. De toate părțile. Am fost doi ani la rând la Electric Castle și îi laud mereu pentru infrastructura pe care

au pus-o la cale. Pe scurt: ai o brățară cu mini-card contactless pe baza căruia plătești oriunde în cadrul festivalului, iar soldul ți-l poți verifica direct din aplicația dedicată festivalului. Toaletele au chiar și wc-uri normale, nu doar dintr-acelea ecologice. O mare varietate de mâncare și băuturi, standuri asigurate pentru toți participanții, activități nenumărate și sunetul excelent pe scenă.

Rockstadt Extreme Fest, pe de altă parte, a cam dat-o în bară anul acesta, deși nu le stă în fire. Mâncare limitată (atât ca varietate, cât și ca puncte de servire, să nu mai vorbim despre prețurile exagerat de mari...), bere lipsă în ultima zi a festivalului... în condițiile în care anii trecuți aveai o sumedenie de standuri de mâncare, diversificate, cu multe delicatese (încă salivez aducându-mi aminte de fripturile la proțap), dar și posibilități pentru vegetarieni. Da, anul acesta a fost o mare problemă nu numai în festival, cât în tot Râșnovul, căci în afară de cartofi prăjiți și salată de varză, ori murături, nu aveai ce altceva să mănânci decât pe bază de carne.

Este vorba despre o experiență, iar aceasta nu constă numai în a aprecia actul muzical. Pentru că, spre exemplu, muzica nu este la fel de plăcută atunci când nu poți să mănânci decât carne, iar stomacul tău o ia razna (la propriu) sau când singura ta variantă de a sta jos este să mergi afară.

Pe de altă parte, în privința Rockstadt, cred că au fost o serie de evenimente nefericite și care țin de factori externi. Nu te poți ocupa tu, în calitate de organizator, de tot, de la booking, amplasarea scenei, întreținerea toaletelor și furnizarea mâncărurilor și a băuturilor. Prin urmare ai nevoie de colaborări cu furnizorii. Dar asta este altă discuție și cred cu sinceritate că vor învăța din pățaniile de anul acesta.

De ce? Pentru că i-am văzut cu toții că au făcut pe dracu-n șapte să rezolve cu trupele programate să cânte! Leprous, spre exemplu, au fost reprogramați, în aceeași noapte, dar mai târziu, pentru că toboșarul a fost neatent și nu a prins avionul. Cei de la Kreator și-au pierdut sculele, dar totul s-a rezolvat și au cântat la ora planificată.

Mă întreb: o astfel de atitudine am putea vedea și în capitală? Puțin probabil, iar excepțiile sunt la nivelul underground-ului, nu la nivel „înalt”.

Dacă tot ne punem ca poză de profil sloganul #rezist și vrem să curățăm țara asta, atunci vă propun să începem să facem asta cu „vecinii” noștri. Poate că pe urmă vom începe și noi să fim respectați și nu vor mai exista evenimente muzicale la care să fim tratați astfel.

Autor: Mircea Anghel

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

09

EXEMPLU DE LUPTĂ ÎN SÂNUL UNEI REALITĂȚI CRUDE >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> interviu de Geanina Chiricuță

Am văzut întotdeauna această trupă drept un exemplu pentru orice nou venit pe piața dezamăgirilor și urii care mânjesc scena noastră locală.

Un exemplu în ceea ce privește o luptă constantă și ambițioasă, care oferă mereu altceva ascultătorilor și care, fără a face o referire involuntară, înoată împotriva curentului. Cu piese înrădăcinate-n realitatea noastră, cea din prezent și care ne înconjoară aici, local, dar ne afectează și la nivel mai mare, și o prezență scenică care ori te animă la o încurajare inimoasă, ori la o reflecție asupra sinelui, Breathelast reușește cumva să le îmbine pe toate. Chiar și atunci când poate nu te regăsești în alegerile muzicale care le marchează caracteristicile comune cu alte trupe. Ei se pregătesc și de o nouă lansare, despre care, printre altele, vorbim și în următorul interviu cu Mihai (voce).

Aveţi ceva ani de experienţă şi concerte sub curea. Aţi avut momente de cumpănă când aţi vrut să renunţaţi? Dacă da, ce v-a făcut să continuaţi?

Mihai: Aveam o vorbă, când mă mai întreba lumea dacă m-am gândit vreodată să renunţ, şi era ceva de genul: cam de două, trei ori pe săptămână (râde). Mai în glumă, mai în serios, din momentul în care am realizat că ceea ce dezvolt alături de diferitele echipe muzicale din care fac parte, mă ajută să exist în cea mai bună formă a mea (this isn’t even my final form) ca om (sau lup sau rechin sau basist în Bloodway), din momentul ăla, acest gând al abandonului sau al fricii că într-o zi se va opri brusc nu a mai apărut. Până la urmă, muzica e în fiecare dintre noi, trebuie doar să îi lăsăm cale să iasă şi să se joace frumos cu inspiraţia celorlalţi. Fără prejudecăţi, oprelişti sau ziduri inutile. Fă-o pentru tine şi nu va deveni job anost, fă-o pentru cei care simt ceva prin ceea ce faci şi nu vei mai da o singură dată dreptate nepăsării altora.

Acustic vs. electric. Cum se schimbă publicul în funcţie de abordare?

Mihai: Ar fi bine dacă am putea stabili o statistică clară între cele două abordări, din păcate (sau din fericire) acusticul a apărut ca o formă să mai putem cânta ici, colo, după ce situaţia cluburilor din ţară a luat-o razna. Lipsa condiţiilor sau problemele majore apărute dintr-odată ne-a impus această soluţie. Aveam deja „Întuneric” şi „Maluri” (acustic) şi de multe ori cochetam cu idei în formă acustică, dar numai pentru a le transforma treptat în formă electrică. Sprijiniţi de nevoia de a cânta şi motivaţi de faptul că o cântare acustică impune mai puţine nevoi logistice, am reuşit să stabilim un set în care ori am adaptat piese electrice în preluare acustică ori le-am dat un pic mai cald pe cele mai apăsate dintre ele, încercând să le păstrăm o atmosferă aparte, deoarece pe aia ne bazăm noi ca formaţie. Apăsare şi simţire. Publicul cred că e de toate vârstele la unplugged, am descoperit cu plăcere asta, reuşim să îi facem atenţi şi pe cei pe care poate altfel i-ar deranja dinamica unui concert full electric. E o plăcere pentru noi şi o piatră de hotar depăşită să putem presta şi în felul ăsta. Pe scurt ne place mult şi este o soluţie să te audă lumea când nu există condiţii pentru desfăşurarea unui concert full electric.

Ce vă inspiră pentru noul material discografic?

Mihai: Avem două materiale discografice în desfăşurare: unul care este deja tras, 14 piese, 12 engleză, două în română, (Studio148/Marius Costache) care este acum la copt, modificăm şi aranjăm mici detalii la el. Sperăm să iasă în toamnă târziu sau la anul, când începe lumea să mişte cu concertele. Albumul acesta reprezintă 3 ani de activitate Breathelast, puşi cap la cap, sub forma unei scrisori pe care o transmitem în viitor, cu gândul că puţine lucruri se schimbă pe lumea asta, dar avem datoria de a încerca să dăm un mesaj mai departe, despre cum omul poate face mult bine în jurul lui sau poate distruge iremediabil orice, motiv pentru care trebuie să fim foarte atenţi la noi şi la ce ne face să ardem pe dinăuntru atât de tare. Acest material se

10 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Lipsa dezvoltării unui underground solid, care în mod normal este o pătură esenţială pentru muzica mainstream şi evoluţia muzicii, în general

va numi “All Of This Amonuts To Exactly Nothing / Until You Throw It All Away”. Cred că titlul vorbeşte de la sine: tot ce avem suntem noi, până când ne pierdem sau ne aruncăm aiurea. O concluzie strânsă, crescută şi apreciată cum trebuie, după 3 ani de activitate în care am strâns piesele ce compun acest material. Primul full length din “istoria” formaţiei Breathelast.

Celălalt material discografic pe care îl pregătim, câte un cântec tras în studio, pe rând, pe măsură ce le finisăm, va fi un material integral în română, pe numele lui “Marea Ascunsă”. Pe el vor intra piesele în română, de la „Monstrul” (Real Sound and Vision / Bluecat Studio - înregistrare/producţie) plecând şi tot ce vom trage de acum încolo, până ne hotărâm că avem arsenalul potrivit pentru acest album. Va fi un proces lung în care răbdarea va stabili cât de echilibrate şi simţite şi dezvoltate vor ieşi piesele în final.

Dar fix procesul ăsta îl adorăm deoarece te schimbă fără să îţi dai seama, rezultatul de multe ori trece neobservat imediat sau nu are precăderea la care te aşteptai, dar nu asta contează. Contează să nu te opreşti. Marea Ascunsă va fi cel mai depresiv, adânc şi incisiv pentru interior material al nostru, din punctul meu de vedere. Are deja o încărcătură mare, mai mult ca sigur din cauza limbii native şi a conotaţiilor simbolice sau directe în care se revarsă toate experienţele noastre comune (familie, cotidian, muzică, angoasă, sacrificii).

Ce părere aveţi despre cum sunt tratate trupele locale la festivaluri?

Mihai: Nu am mai cântat de ceva vreme pe la unul, nu am putea să vă zicem (râde).

Asta e glumă, dar serios vorbind, cred că e dificil să ajungi să cânţi la un festival şi probabil datorită nepăsării sau a lipsei de curiozitate din partea organizatorilor sau a publicului (sau a intereselor de a face un line-up care să adune oameni tot timpul, deci nu este mereu vina lor, festivalul trebuie să se ţină bine pe picioare, ca să aibă şanse de supraviețuire în anii viitori). Posibil să fie de vină faptul că luăm în continuare sticla şi “trupele de afară” prea cuvânt cu cuvânt vis-à-vis de imaginea trupelor, fără să comparăm ce se întâmplă cu adevărat pe plan local, unde de multe ori condiţiile de a te promova lasă de dorit. Asta dacă nu pui în calcul banii tăi, timpul tău, sacrificiile tale.

Lucruri care nu trebuie să conteze pentru ceilalţi, pentru ascultători sau organizatori, dar contează pentru tine. Fac parte din arsenalul de a face muzică PENTRU tine, dar

nu egoist, ci cu toată dăruirea ta. Consider că trupele mici sunt tratate slăbuţ la unele festivaluri, câteodată parcă atribuindu-le acea pecete de începători sau carne de tun, permanent. Normal că trebuie un slot incipient şi potrivit pentru fiecare trupă în parte, dar nu am văzut să se schimbe nimic din orele ridicole la care bagă, lipsa unui ajutor minim prin care să le încurajeze sau să le facă să se simtă dorite, de-a lungul anilor. Depinde de fiecare ce bătălii alege, ca trupă sau om individual în trupa respectivă, dar niciodată nu este o alegere uşoară când trebuie să te străduieşti din toată fiinţa să ocupi un slot, doar ca să bifezi un festival ce probabil nu te va mai invita la anul (e doar unul dintre exemple). Imaginea nu este totul, continuitatea da, şi trupele trebuie să aibe grijă să îşi asigure resursele continuităţii muzicale, pe plan personal.

Side projects. Aveţi ceva în plan în viitorul apropiat?

Mihai: Trebuie să scoatem un material de 10-11 piese cu formaţia The Boy Who Cried Wolf (actualmente trio, cel puţin live). Cel mai probabil se va întâmpla la anul, împreună cu ceva surprize din partea chitaristului lupilor, Bogdan “Bacovia”, pe partea de grafică. De asemenea, am terminat de tras bas pentru formaţia Bloodway, din care fac parte de trei albume deja. Pregătim lansarea pentru toamnă şi un mini turneu prin ţară alături de nişte trupe invitate din afară foarte, foarte tari.

Pentru ambele proiecte, mai multe informaţii vor fi disponibile pe paginile oficiale de Facebook.

Mulţumesc pentru întrebare, drăguţ din partea voastră şi susţine nevoia de a afla ce se mai întâmplă în “scenă”, dincolo de întrebările principale. Apreciez asta.

La ce să ne aşteptăm de la noul album?

Mihai: „All Of This Amonuts To Exactly Nothing / Until You Throw It All Away”, este cu siguranţă cel mai matur material al nostru. Fiecare piesă este imaginată ca un paragraf dintr-o scrisoare rotativă, care se închide cu primul paragraf, deoarece istoria se repetă şi oamenii se repetă în greşelile lor.

Motivaţia întregului album este să nu renunţăm, în ciuda descoperirii pe parcurs a acestei erori în natura umană de a repeta greşeli oribile sau de a lua decizii nefaste, cu toate că există atâtea exemple în trecut care să le îndrepte calea. Am învăţat lucrurile astea pe pielea noastră, atât între noi în trupă cât şi în afara ei, în viaţa cotidiană impusă de normele societăţii sau altfel. Albumul este răspunsul nevoii de a continua, fără să renunţi la viaţă, la tine, la vise sau la ceea ce te face să te simţi ca o fiinţă întreagă. Deşi multe lucruri sunt putrede pe lumea asta, abandonul nu va rezolva nimic. Lupta este necesară, continuitatea este imperativă şi concluzia poate fi cu atât mai bună de fiecare dată, la finalul zilei.

Care este cel mai mare of al vostru când vine vorba despre mult discutata scenă?

Mihai: Aparenţele. Lipsa diversităţii, când vine vorba de evenimente şi numele prezente la ele.

Lipsa dezvoltării unui underground solid, care în mod normal este o pătură esenţială pentru muzica mainstream şi evoluţia muzicii, în general. Împrumutăm lucruri din alte ţări, ne place, normal, chiar şi nouă, dar uităm să ne adaptăm la locul în care respirăm şi trăim. Mulţumim foarte mult pentru ocazia de a vorbi despre proiectele noastre. Cu respect, mult spor!

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

11

între emoţie, maturitate şi progresiv

Autor: Geanina Chiricuţă De la primul lor material discografic, din 2009 (“Tall Poppy Syndrome”), Leprous poate fi cu dificultate caracterizată de un prim ascultător ca fiind într-un anume fel sau de cele mai multe ori, ca fiind aceeaşi. Sunetul lor şi capacitatea de a scrie explorează cu fiecare lansare noi teritorii, revenind de fiecare dată mai calculat, mai rafinat şi mai atent la detalii. “Malina” este o operă de artă. Dincolo de chitarele frumos conturate şi efectele electronice, sau de talentul incontestabil al toboşarului şi melancolia care înfloreşte din vocea caldă şi diversă a lui Einar, noul album este o capodoperă din punct de vedere al compoziţiilor, al alegerii pieselor, performanţei, dinamicii şi producţiei. El poate fi privit cu greu altfel decât drept un întreg.

“Bonneville” îşi lansează pânzele către ascultător cu o serie de armonice curate care scot în evidenţă vocea angelică a lui Einar, completată de un cinel neşlefuit şi o linie de bass care cedează locul din când în când clapelor. De la un intro visător piesa evoluează gradual spre o reminiscenţă a stilului consacrat Leprous. Antiteza dintre emoţional şi calculat îşi găseşte punctul comun în liantul vocal.

“Stuck”, varianta ne-editată pentru radio, unul dintre cele trei single-uri alese pentru promovarea materialului şi cel “lovit” a fi drept cel mai comercial, capătă o nouă alură în întregul albumului. Întrucât Leprous a început să se depărteze de ceea ce “Coal” sau “Bilateral” ofereau ascultătorilor deja de câţiva ani încoace, “Malina” pare o încercare firească şi cât se poate de naturală a momentului în care se situează trupa în prezent. Şi este departe

de a fi una uşoară, accesibilă sau mai puţin tipică lor.

“Stuck” expune acest adevăr într-un mod cât se poate de convingător. Outro-ul său introduce în scenă şi o sensibilitate a corzilor abrupt întreruptă de “From The Flame”. Pe aceeaşi linie cu “The Price”, această compoziţie este o expunere veridică a atipicului care marchează Leprous a fi o trupă a viitorului. Triolete din plin şi o aventură de puţin peste trei minute cu spirit de marş, “Captive” se transformă pe parcurs în una dintre cele mai bune piese de pe album. Diversele straturi vocale şi ritmul sincopat completat de chitara ritm înspre final oferă un plus cursului natural al său. Cel

12 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

mai recent lansat single, “Illuminate”, continuă tempoul optimist al anterioarei, în complet contrast cu lirica.

Hi-hat-ul în creştere treptată şi notele fantomă sunt susţinute de ecoul chitarelor care imită sincopa clapelor, în timp ce vocea lui Einar urmăreşte acelaşi ritm dar reuşeşte cumva să îl domine.

“Leashes” îmbracă forma unei balade atipice, care cedează locul liricii şi emoţiei pure, chitara repetitivă fiind cea care îl conduce pe Einar spre un final pe cât de senzorial, pe atât de apoteotic. “Mirage” reia calea predecesoarelor sale, într-un ton jucăuş, asupra căruia tronează un bass expresiv şi o nouă faţadă a vocalului,

BEHEMOTH

DEVIN TOWNSEND The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparĹŁin autorilor.

15

PARKWAY DRIVE

CRONICĂ DE ALBUM:

BENT KNEE LAND ANIMAL

puternic înrădăcinată-n spiritul unui muzical şi de o versatilitate ce scoate în evidenţă registrul extins în care se poate pierde cu uşurinţă Einar. Solo-ul inclus în outro-ul piesei este un apogeu al luptei între talentul greu de egalat al fiecărui instrumentist din cadrul trupei.

Cea care dă şi titlul albumului, “Malina”, impresionează prin revenirea la corzile vioarei şi prin simplul fapt că devine un imn al irealului, superb prin propria-i execuţie. “Malina” este însă departe de a fi plictisitoare. Baard introduce forţă unde domneşte melancolia, clapele asigură tranziţiile line, iar vioara devine emoţia instrumentalului. Tobele stabile, reprezentantele nebuniei progresive, deschid “Coma”. O piesă cu siguranţă scrisă în jurul acestora, “Coma” este o revenire la “Coal”, care pune accent pe intensitate, chitarele şi bass-ul contribuind ordonat la creşterea acesteia.

Nici “The Weight of Disaster” nu face abstracţie de la această întoarcere în trecut. Penultima piesă, alături de “The Last Milestone”, oferă ascultătorului o imagine scurtă şi de impact asupra abaterilor de la obişnuit ale trupei, precum şi asupra usurinţei în jonglarea cu tehnicul şi emoţionalul care o descrie. “The Weight of Disaster” se clădeşte treptat pe un ritm stabil, chitara dinspre outro-ul piesei reflectând bass-ul din intro. Refrenul îşi face culcuş în minte după primele repetiţii, atât liric cât şi instrumental dând dovadă de o cadenţă molipsitoare. “Malina” se încheie teatral cu “The Last Milestone”. Construită integral în jurul unei secţiuni de corzi bântuitoare, compoziţia aşează în straturi vocalul tânguitor cu cel emfatic, între intervenţiile sale vioarele inducându-ţi o serie de stări sufleteşti apăsătoare ce cresc în intensitate pe cât te afunzi în sânul lor. În cele peste şapte minute ale sale, piesa reliefează nota personală care stă la baza acestui material discografic.

Cu unsprezece bucăţi muzicale în componenţa sa, “Malina” este o trecere dincolo de caracteristic, fiecare dintre ele fiind individual descrise de unicitate şi talent. Talentul este o trăsătură subiectiv interpretată de fiecare dintre noi, însă în cazul Leprous este cu greu ignorată sau ratată. Albumul, deşi pare divers şi pierdut în genurile cunoscute nouă, este conceput în jurul unui singur element, pe care reuşeşte să îl redea indiferent de ritm sau imaginaţie, şi anume: emoţie. Caracterul său personal nu poate fi trecut cu vederea, iar tocmai acesta este cel care îi susţine maturitatea.

Bent Knee face parte din acea tipologie de trupe care m-a cucerit de la prima ascultare.

Ea s-a înființat la Colegiul de Muzică Berklee în 2009, iar de atunci au lansat patru albume, ultimul în iunie, „Land Animal”. Trupa își descrie ultimul album ca pe o suită de melodii menită să înfățișeze realitatea secolului al XXI-lea, o realitate a oamenilor și națiunilor în plină schimbare. Melodiile celor de Bent Knee în sine sunt într-o continuă schimbare, imprevizibile, oscilând de la agresivitatea cuvintelor accentuate de secția ritmică, cum întâlnim pe „Holy Ghost” sau „These Hands”, până la un curs lin al vocii care te poartă prin instrumentalul atmosferic, ca în „Insides In” sau „Belly Side Up”. Fiecare cântec este o poveste, piesa eponimă, „Land Animal”, nefiind o excepție; instrumentele se încheagă atât de bine cu vocea iar trecerile de la o stare la alta sunt recurente pe tot parcursul albumului, încurajându-ne să ne lăsăm purtați de melodie și să nu ne așteptăm la nimic, un exemplu bun fiind structura anticlimactică a piesei „These Hands”. Finalul materialului, de asemenea, susține tema imprevizibilului, sub forma melodiei „Boxes(.)”, o melodie liniară, fără schimbări, ghidată de ritmul simplu și constant al tobei.

Autor: Andrei Nedelea

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

17

POSADA ROCK

longevitatea în ce privește festivalurile

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> de Geanina Chiricuță

Posada Rock este unul dintre puținele evenimente, cu atât mai mult dacă luăm în considerare festivalele concursuri din România, cu o tradiție atât de bogată și o evoluție constantă, mai ales în ultimii ani. Cu un line-up gata să plaseze Posada la un nou nivel anul acesta, evenimentul oferă indicii de o posibilă extindere în viitor. În spatele său, asemeni multor festivaluri cu tradiție de la noi, stau oameni care se zbat zi de zi să facă o nouă ediție posibilă. Cu un astfel de om stăm de vorbă astăzi, și anume Bogdan Trîmbaciu.

Cum rezistă un festival cu tradiţie aşa cum este Posada?

Bogdan: Cred că festivalul rezistă, în primul rând, prin ambiția și pasiunea unui număr extrem de mic de oameni. Personal, nu îmi place să mă dau bătut și vreau mereu să progresăm. În plus, recunosc, am devenit dependent de acest festival. De fapt, am fost întotdeauna, mai întâi în calitate de copil care a învățat rock ca spectator, apoi ca participant în concurs cu formația (Shifting Sands) și apoi în recital și în prezent ca organizator.

De cât suport crezi că are parte un astfel de festival?

Bogdan: Suportul principal este oferit de Asociația Rock Culture, organizatorul principal al festivalului. Practic asociația se ocupă de atragerea tuturor fondurilor necesare pentru organizarea unui astfel de eveniment precum și de toate detaliile organizatorice.

Prin insistența grupului extrem de redus de oameni implicați în organizare am reușit să atragem suportul Ministerului Culturii care consideră Posada Rock proiect prioritar, într-o companie măgulitoare (Festivalul Național de Teatru, Festivalul de Teatru de la Sibiu, Astra Film Festival, etc). În același timp beneficiem de suportul logistic al Primăriei Câmpulung care ne sprijină cu locația și ne facilitează o bună colaborare cu toate autoritățile competente (jandarmi, poliție, ambulanță, ISU, curățenie, etc). În ultimii doi ani mai ales aţi ţintit spre un line-up mai bogat şi un festival din ce în ce mai mare. De ce această schimbare?

Bogdan: După cum spuneam mai devreme, dorința noastră este să progresăm permanent. Festivalul a crescut organic de la reluare atât din punct de vedere al publicului participant, cât și din cel al formațiilor prezente pe scena de la Câmpulung Muscel, atât în concurs cât și în recital. Începând cu anul trecut, când am aniversat 30 de ani de Posada Rock, am decis să facem un pas mai mare înainte, să ducem festivalul la un nou nivel. Beneficiind și de un buget mai mare, am adus pe scena Posada Rock, pe lângă cele mai bune formații autohtone, trupe de afară pe care pe vremuri nu le visa nimeni la Câmpulung Muscel, nici măcar eu: Rage, Therapy?.

Cum ediția de anul trecut a fost un succes am zis să creștem în continuare iar line-up-ul de anul acesta cred că demonstrează acest lucru. Nu ne dorim să concurăm cu nimeni, dorim doar să oferim publicului un produs de calitate, mai bun de la an la an.

Unde o să ajungem? Nu există limite, cel puțin pentru noi. Atâta timp cât publicul va crește în continuare și va dori rock de calitate la munte, într-un mediu un pic diferit, la aer curat și iarbă verde, într-o atmosferă relaxată, noi le vom oferi.

Câtă muncă este în spatele festivalului? Este suficientă echipa din prezent?

Bogdan: Of. Aici intrăm în chestiile un pic mai grele. Munca este foarte multă, din ce în ce mai multă, iar echipa este în acest moment insuficientă. Ne descurcăm dar eu nu mă mulțumesc niciodată cu “merge și așa“. Vreau ca totul să fie perfect sau cât mai aproape de perfect. Așa că vom încerca să creștem echipa de la an la an astfel încât să facem față provocărilor din ce în ce mai mari.

Crezi că locaţia evenimentului este în favoarea sau defavoarea sa?

Bogdan: Nu pot să dau un răspuns simplu. Sunt plusuri și minusuri.

Pe de o parte este evident că publicul ajunge mai greu la un festival din provincie. Chiar dacă suntem la doar 2 ore de mers, cu orice mijloc de transport, de București, mulți posibili spectatori se gândesc de două ori înainte să se hotărască să vină. În al doilea rând este foarte greu cu infrastructura turistică într-un oraș de dimensiuni relative reduse. Deși oferim spatiul de campare gratuit cu toate facilitățile, locurile de cazare din oraș sunt insuficiente față de necesitățile festivalului. Din acest motiv, spectatorii care doresc să stea la hotel sau pensiune trebuie să își rezerve din timp cazarea. În plus, tot din acest motiv avem probleme în a aduce formații foarte mari la Câmpulung. Uite, de exemplu nu există nici un hotel de 4 stele în oraș. Nici măcar de 3. Iar orice formație serioasă din Occident cere minim 4 stele. Sunt câteva pensiuni decente cu care colaborăm dar este un chin în fiecare an să convingem staff-ul formațiilor să stea la pensiune, chiar dacă acolo le sunt oferite toate condițiile.

Pe de altă parte Posada Rock nu poate exista decât la Câmpulung Muscel. Este o tradiție de 31 de ani deja care trebuie respectată.

Locația unde se desfășoară în prezent festivalul (Stadionul Municipal) este generoasă. Chiar dacă vechiul amfiteatru de la Casa de Cultură, unde se desfășura pe vremuri festivalul nu mai există, eu zic că locația actuală este net superioară din toate punctele de vedere. Oricum, din punct de vedere al condițiilor tehnice, de acces, de siguranță, volumul muzicii, scena, echipamentele, numărul publicului, etc, toate acestea nu ar fi putut fi găzduite de altă locație.

Am aranjat locația festivalului în așa fel încât potcoava (peluza stadionului) devine un fel de amfiteatru iar atmosfera este foarte plăcută. Bineînțeles că sper ca într-o zi să putem întoarce scena și să umplem tot stadionul poate la un concert Metallica dar… mai e mult până acolo.

18 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Și aș mai spune ceva aici. Acustica este perfectă. Posada Rock beneficiază, fără falsă modestie, de o sonorizare impecabilă. Absolut toate formațiile care au cântat aici au sunat beton. Mare este și meritul lui Horațiu Bodocan cu care colaborăm deja de 7 ani la sunet.

Ce părere ai despre trupele înscrise în ultimii ani în concurs faţă de începuturile sale?

Bogdan: Concursul a rămas și va fi în continuare un element central al festivalului. Este unicul concurs open –air din România, cu premii reale (aproximativ 4000 de euro cash) și singurul care asigură pentru formațiile participante atât transport cât și cazare gratuită. Practic formațiile trebuie doar să vină și să dea ce au mai bun pe scenă. De restul ne ocupăm noi.

Despre trupele din concurs… o să mă rezum la ce s-a întâmplat de când mă ocup de organizare. Nivelul concursului mi se pare că a crescut constant cel puțin din punct de vedere al formațiilor care ajung în finala de la Câmpulung. Parcă observ o disciplinare și o profesionalizare în atitudine și prestație live. Parcă s-a învățat un pic că un produs, indiferent cât de bun este, fără un pic de marketing nu va avea succes. În rest, odată cu creșterea premiilor a crescut, normal, și nivelul concursului. În sensul că au acces în finală din ce în ce mai puține formații debutante. Avem în concurs formații care au deja albume scoase, cu zeci de concerte la activ, formații care oricând ar putea fi în recital. E și normal pentru că un onorariu de 2000 de euro (atât cât Trupele americane vin în Europa la marile festivaluri ale verii și, în valorează marele premiu) este tentant pentru orice trupă general, își programează turneele europene tot atunci. Dacă vrei de pe scena metal din România. să aduci o formație din America, în afara sezonului, prețul este cel Dacă ai avea puterea să schimbi ceva la Posada, puțin dublu decât în mod normal. Cam la fel este și cu formațiile ce ai alege? europene. De exemplu, anul acesta avem doar recitaluri speciale Bogdan: În primul rând… perioada. Primul weekend din pentru Posada Rock. Nu suntem cuprinși în nici un turneu al niciseptembrie, perioada în care se întâmplă Posada Rock, unei formații. Bineînțeles că și costurile sunt mai mari. este ofertant pentru spectatori (din punct de vedere al În rest… nu aș schimba multe lucruri. Doar aș îmbunătăți. Dar la asta temperaturii și a faptului că poate fi considerat un sfârșit lucrez tot timpul. de vacanță) dar este perioada tradițională de vacanță Mulțumesc pentru posibilitatea de a vă oferi un interviu. Vă aștept pentru majoritatea formațiilor de afară. Uite, de exemplu, la Posada Rock 2018! chiar dacă am încercat din greu, nu am putut să ne atingem de nici o formație din America.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

19

”Harm

ony o

f Sph

PUTA

eres”

V ULCA ghidu l auto NO st

sau ”

Amatorii genului pot susține că, de regulă, lineup-ul clasic de stoner rock cu o solistă în spatele microfonului se încadrează în limitele și așa destul de lejere ale sonorităților anilor ‘60 - ‘70.

Vorbim aici de o sumedenie de influențe, de la vibe-ul retro al trupelor Blood Ceremony, Wucan sau Blues Pills, la șarmul ocult al Jex Thoth sau Witch Mountain până la varietatea de stoner înecat în distorsie promovat de Acid King. Dar uneori întâlnești trupe care aduc genul cu adevărat în secolul 21. Puta Volcano este un exemplu grăitor în acest sens.

Răsăriți din țara celor o mie de insule, Puta Volcano sunt o binevenită gură de aer proaspăt, chiar și pentru scena stoner grecească, și-așa impresionant de diversificată. Puta Volcano își trag influențele din trupe precum Queens of the Stone Age, Alice in Chains, The Mars Volta sau Baroness. Fideli originilor elene, membrii trupei își prezintă noul efort discografic drept o încercare – citez declarația artiștilor - “to find truths about the spirituality of goat cheese and its place in the universe“. După audiția integrală a albumului “Harmony of Spheres”, se observă o identitate proprie, neașteptat de închegată pentru o trupă cu numai trei albume la activ. ”Harmony of Spheres” se prezintă drept o călătorie cu peripeții printre nisipuri și autostrăzi cosmice, cu opt popasuri de-a lungul albumului și o masterizare la standarde moderne. Nimic ”vintage” nici aici. Influențe de psychedelic rock se întrepătrund cu groove-uri solide, și riff-uri îndeajuns de diverse încât să capteze atenția până la finalul albumului. Piesa ”Dune” deschide albumul cu un ritm sacadat și alert, intercalat cu secțiuni epice de refren. ”Neon” este definită eficient de un singur acord, susținut persistent de-a lungul piesei. Țineți minte referința la autostrăzile cosmice de mai sus? Aici este argumentul.

Mai mult decât atât, Puta Volcano așterne pe bandă armonii, texturi și refrenuri epice, grație Lunei, care își exploatează întregul potențial. Piesa ”Bird” este un exemplu concret: se prezintă ca o

20 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

opistu

lui ga

lactic

în opt

acte”

introspecție extraplanetară, atât liric cât și instrumental. “Jovian Winds“ pășește subtil în teritoriul alternative rock în materie de chitară ritm, iar refrenul epic este susținut cu vrednicie din spatele microfonului.

Timbrul alto, ușor grunjos al solistei Luna Stoner reușește să moduleze frecvențe ceva mai grave decât am fi obișnuiți de majoritatea solistelor din spectrul stoner-psych al muzicii rock.

Concidență sau nu, clare influențe grunge caracterizează piese precum ”Neon”, ”Zeroth Law” sau ”Moebius”.

Dincolo de producție, tonul chitarei ritm, linia de bas și percuția ne trec printr-o varietate de peisaje sonice, niciodată departe nici de deșert, nici de marginile sistemului solar. Astfel, Puta Volcano își îndeplinește promisiunea cu care ne-a momit, încă de la coperta albumului. Deși în acest caz, a meritat să judecăm albumul după copertă, sugerăm să încercați ”Harmony of Spheres” de la Puta Volcano cu o minte deschisă, și intoxicantul preferat la îndemână.

Autor: Ștefan Roșioru

De prin subsolul de pe Bandcamp Boris este una dintre acele trupe care în cei 25 de ani de muzică, nenumărate albume și colaborări cu artiști precum „Sunn O)))” sau „Merzbow”, a fost întotdeauna definită de schimbare și experiment. Noise, doom, shoegazing, sludge și nu numai sunt stiluri pe care nu s-au temut să le abordeze în muzica lor. În 2017 trio-ul compus din Wata (voce, chitară), Takeshi (voce, chitară și chitară bas) și Atsuo (tobe, voce) a lansat un nou material, „Dear”, numit astfel pentru că a fost compus ca o mulțumire și mesaj de la revedere către fani, album ce a ieșit din subsolul Bandcamp-ului și a atras aprecieri în lumea muzicală. Greu de spus dacă poate fi considerat cel mai bun album al lor, dar cu siguranță este un album care le reprezintă foarte bine cariera, cu varietatea și complexitatea ei.

Prima piesă, „DAWN (Domination of Waiting Noise)”, este lentă, cu un instrumental specific drone armonizat cu vocalul ce introduce o atmosferă apăsătoare, cu numeroase distorsiuni.

Un alt lucru ce îi descrie pe artiștii din Boris este faptul că pot scoate nenumărate versiuni ale pieselor și albumelor. „Absolutego”, a treia piesă, este o nouă versiune a piesei de 50 de minute de pe primul lor album cu același nume, o piesă heavy, ce alternează momente mai lente cu cele alerte, dominată de vocalul cu inflexiuni adesea exagerate. „Kagero” este o piesă lentă care apare ca un contrast față de restul incluse pe materi-

BORIS

EXPER

al, mult mai dinamice. „Beyond” începe cu vocea calmă a lui Wata în primele minute și amintește de piese shoegazing pe care Boris le-au introdus și pe alte albume, cum a fost „Farewell” de pe albumul „Pink”, dar pe la jumătate erupe în ritmurile susținute ale tobelor, ca un sentiment ce crește și captivează ascultătorul. „The Power”, piesă fără vocal, e caracterizată de riff-urile care, deși repetitive, intensifică atmosfera și pregătesc ascultătorul pentru „Memento Mori”. Aceasta, cea mai scurtă piesă a albumului pe care cei trei au cântat-o adesea în concerte, alternează momentele parcă de groază cu cele optimiste, din nou, atmosferă specifică Boris.

Piesa cea mai complexă a albumului este însă „Dystopia/Vanishing Point”, ce începe liniștit, ca o baladă, dar a doua jumătate aduce înapoi caracteristica heavy cu care ne-au obișnuit cei trei și un solo de chitară ce, împreună cu vocea care apare mai mult ca un ecou, formează punctul culminant al întregului material discografic, chiar înainte de piesa de final ce dă și numele albumului, „Dear”.

Fie că va fi sau nu ultimul album din cariera lor, „Dear” este un material ce le arată foarte bine creativitatea și capacitatea de a surprinde mereu, amintind din nou că nu au încercat niciodată să se limiteze la un stil și nu s-au temut de critici.

IMEN

Autor: Elena Ignat

TALUL

JAPON

EZ

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

21

Am avut dintotdeauna o afinitate pentru formațiile metal cu vocal feminin.

La început au fost Evanescence și Nightwish, mai apoi am descoperit și cunoscutul trio olandez – Within Temptation, Epica și After Forever – continuând apoi cu partea mai obscură a acestei lumi, aici incluzând trupe ca Draconian, Ava Inferi (care, deși nu mai cântă, s-au reorganizat sub numele de Earth Electric), Tiarra sau Blackthorn.

Peste unele dintre ele am dat din pură întâmplare, pe altele le-am aflat căutând liste și topuri pe diferite siteuri, și câteva mi-au fost recomandate.

Din ultima categorie face parte grupul polonez Obscure Sphinx, pe care l-am ascultat prima oară acasă la un prieten. Nu prea pot fi încadrați într-un gen bine definit deoarece, deși incorporează elemente în principal din sludge și post metal într-o proporție aproape egală, ascultătorul remarcă și influențe de doom și progressive metal. Solista lor Wielebna (numele ei real este Obscure Sphinx a luat ființă în 2008 în Varșovia și a păstrat de atunci o com-

Din tenebrele metalului polonez

OBSCURE SPHINX

ponență stabilă în timp. Au lansat două demouri în 2009 și apoi au debutat în 2011 cu primul full-length, „Anaesthetic Inhalation Ritual”. Prima lor mare reușită a fost câștigarea premiului New Blood Award la Summer Breeze Open Air, festival ținut în Germania. În 2013 au reușit să iasă din underground cu single-ul „Lunar Caustic”; acesta a fost extras de pe următorul lor efort, „Void Mother”, și a primit și un videoclip nu tocmai ortodox care include însă remarcabil de multe simboluri, dincolo de tulburătoarele imagini prezentate. Ultimul lor material discografic a fost lansat anul trecut, este intitulat „Epitaphs” și a fost prezentat și publicului român într-o serie de 3 concerte ce au avut loc în Timișoara, București și Cluj Napoca în aprilie.

Din punct de vedere muzical, Obscure Sphinx are un sunet modern și heavy, purtând amprenta chitarelor cu 8 corzi și mult îndrăgitelor efecte reverb și delay, a vocalelor ample în special pe părțile clean și a ruperilor de ritm.

Stilul a rămas același însă fiecare album a adus noi abordări și noi tendințe, trupa inovând și experimentând în procesul creativ. Spre deosebire de „Anaesthetic Inhalation Ritual”, care este ceva mai agresiv și mai groovy dar și mai simplist, ultimul lor disc include tot mai multe influențe din progressive metal și surprinde ascultătorul cu interludii acustice, de pian sau chitară. Cea mai cunoscută piesă de pe debut, „Nastiez”, este și destul de repetitivă, o trăsătură care poate fi observată și în restul melodiilor trupei. Totuși, în ciuda acestui fapt, se pot observa anumite detalii ce vor deveni comune chiar dacă Obscure Sphinx evoluează. „Void Mother”, al doilea album al formației, este mai heavy și mai apăsător ca precedentul. Atmosfera mai întunecată și aproape sufocantă, producția care scoate în prim-plan frecvențele joase, imaginile care îl însoțesc și vocalele

22 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

de Bogdan Voiculescu

clean fantomatice și ample creează o senzație unică.

Cântecele par imnuri distopice, versurile nihiliste accentuând acest sentiment. Totuși, există fragmente care strălucesc prin frumusețe și armonie peste întunericul profund, secvențe superbe care folosesc din plin vocalele clean ale Zofiei. Ruperile de ritm sunt tot mai frecvente și mai agresive, dar pe alocuri pot fi chiar catchy. Producția excepțională de care a avut parte „Void Mother” îl avantajează și a contribuit la succesul pe care l-a avut acest material discografic. „The Presence of Goddess” este, în opinia mea, cea mai bună piesă de pe acest album, conținând toate detaliile și caracteristicile care fac din Obscure Sphinx o trupă unică, dar nu pot să nu menționez și breakdownul extrem de agresiv din „Lunar Caustic”.

Surpriza nu constă în felul în care s-au dezvoltat compozițiile lor, căci evoluția a fost una liniară. Punctul în care au ajuns în prezent nu mă surprinde, și consider că era previzibil ca sunetul polonezilor să tindă tot mai mult spre post metal și progressive metal, abandonând influențele doom aproape în totalitate. Surpriza constă în cele câteva pasaje memorabile de pe acest ultim material, și țin să menționez aici o apropiere de stoner la care nu mă așteptam, și care este evidentă spre sfârșitul celei de-a patra melodii, „Memorare”. Nu cred că au fost influențați în vreun fel de Giant Squid, dar am recunoscut același vibe ca pe capodopera Minoans a celor din urmă. „Epitaphs” îmi pare cel mai brutal album al lor – este mai rapid, mai tehnic, mai heavy, iar vocalele clean sunt folosite mai puțin prin comparație cu ce am ascultat pe predecesorul său. „Sepulchre”, penultima melodie, include un duet între Aleksander Łukomski și Zofia – duet care iese din tiparul beauty and the beast (în care ea cântă clean iar el growl)

deoarece aici amândoi folosesc același tip de vocale. Totuși, atmosfera lui „Epitaphs” nu este la fel de întunecată, iar coperta este în puternic contrast cu cea a lui „Void Mother”.

Am avut ocazia de a-i vedea pe Obscure Sphinx live. Concertul susținut în clubul Quantic mi-a confirmat că sunt profesioniști, și, deși nu au avut cel mai bun sunet posibil, s-au descurcat perfect și m-au uimit prin prezență scenică, implicare și prin cât de mult au transmis spectatorilor fără ca măcar să spună un singur cuvânt către aceștia – sunt singura trupă din toate pe care le-am văzut până acum care nu a mulțumit la finalul recitalului, ci pur și simplu

s-a retras în spatele cortinei. Merită revăzuți și chiar recomand celor care au tangențe cu genuri precum sludge, stoner, post metal sau atmospheric să-i încerce sau să meargă la un concert susținut de polonezi. Deși între timp s-au despărțit de unul dintre chitariști, vor continua fără a-l înlocui și nu cred că va afecta prea mult muzica lor sau calitatea unui spectacol. Astfel, vor rămâne printre reprezentanții de seamă ai scenei metal poloneze, tot mai înfloritoare în ciuda problemelor pe care le întâmpină când vine vorba de libera exprimare în acel stat mult prea conservator.

pă 19 ani

venirea du re i ș in a h C ry a M sus and

The Je

2017 pare a fi un an al revenirilor pentru trupele de shoegazing/ alternative ce și-au surprins fanii cu materiale noi dupa ani de pauză; precum Slowdive, ce au scos primul material în 22 de ani, The Jesus and Mary Chain s-au reîntors și ei cu un album nou, „Damage and Joy” după 19 ani. În plus, au pornit într-un turneu care îi aduce pentru prima dată în Romania în septembrie. Moment potrivit pentru a-i (re)descoperi.

Trupă de referință a scenei post-punk/alternative din anii ‘80 ce s-a facut remarcată prin prezența noise-ului și distorsiunii în muzica lor, The Jesus and Mary Chain a fost înființată în 1983 de scoțienii Jim și William Reid, aceștia rămânând singurii membri constanți. Trupa este adesea citată pentru influența ei asupra trupelor de shoegazing deși există destul de multe diferențe față de

t Autor: Elena Igna

acestea, cum ar fi lipsa vocii melodice și visătoare specifică lor.

Primul lor material discografic, „Psychocandy”, a fost considerat de critici o inovație, cu piese ce păstrau o structură pop dar erau dominate de reverb și distorsiuni, dinamice, o combinație de liniște și haos (pe care l-au luat și în concerte, fiind adesea explozivi) și care au devenit un punct de referință pentru noise pop.

Creativitatea a pornit și de la gusturile muzicale ale celor doi, care nu de puține ori și-au mărturisit aprecierea pentru The Velvet Underground și The Stooges, trupe a căror influență asupra lor este vizibilă.

Aprecierea criticilor nu a condus însă la o apariție în topuri pentru niciuna dintre piesele de pe acesta și nu a fost un succes comercial pentru ei; acest lucru s-a schimbat odată cu apariția

următorului, „Darklands”, mai convențional, melodic și apropiat de sfera alternative.

Următorul material, „Automatic”, le-a adus turnee și poziții în topurile americane, dar nu și în Marea Britanie, unde nu a făcut nicio impresie; albumul este mai agresiv ca precedentul, cu piese ce combină elementele de noise cu rockul clasic. Această îndepărtare de stilul care i-a făcut cunoscuți s-a păstrat și pe următoarele albume, „Honey’s Dead” și „Stoned & Dethroned”. „Munki”, ultima încercare înainte de hiatusul care a durat până în 2007, pare să treacă prin toate stilurile de pe materialele precedente. Și astfel ajungem în prezent, la albumul lansat după o pauză de 19 ani, „Damage and Joy” care, în ciuda acestei pauze semnificative, pare o continuare a ultimului material, parcă o modalitate de a îndrepta pe calea cea bună trupa atât pentru ascultătorii vechi, cât și pentru noile generații. Cei doi nu s-au temut nici să abordeze subiecte actuale în versurile lor: „God bless the USA, in the land of the free, wishing they were dead”, versuri din piesa „Los Feliz (Blues and Greens)”.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

23

PASIUNE PENTRU MUZICĂ DINCOLO DE GEN ȘI MUNC

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> interv

EDMOND KARBAN (ex. Negură Bunget, actual membru dordeduh), este un artist pe care îl regăseşti cu mare drag atunci când ajungi la unele dintre cele mai bune materiale discografice locale și internaționale. De la The Thirteenth Sun, la Vulture Industries sau de la Transceatla la Sincarnate, Edmond dă dovadă de o versatilitate pură care capătă trup și suflet în produsele finale. Fie că stă în spatele mixerului sau în fruntea scenei, Edmond reușește să-și aducă publicul mai aproape prin profesionalism, căldură și un talent pe care te va lăsa să îl redescoperi la nesfârșit. Despre toată această carieră bogată vorbim cu Edmond Karban.

Ce a ieşit din mâinile trupelor în care ai activat a fost mereu surprinzător. Cum îţi alegi proiectele muzicale din care să faci parte?

Edmond: Merci frumos pentru cele spuse. Observ că nu prea ştiu cum să reacţionez când sunt complimentat (râde).

Am activat o perioadă scurtă în afara proiectelor pe care le-am fondat. Dar sunt câteva la număr. Fiind aproape exclusiv activ în formaţiile mele am ales doar ce doresc să exprim prin ele şi fiecare reprezintă o parte din mine. Mă bucur că am posibilitatea de a mă exprima atât de divers,

24 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

iar această diversitate se va vedea din ce în ce mai mult în direcţiile muzicale pe care le voi aborda în viitor.

A fost o perioadă în care te-ai retras din industrie. Ce te-a făcut să revii şi ce s-a schimbat pentru tine atunci?

Edmond: Vine acel moment în viaţa unui om în care apar responsabilităţile părinteşti. Este desigur momentul în care copiii devin prioritate şi când toate celalalte activităţi rămân secundare. În cazul meu, munca de inginer de sunet este şi va fi întotdeauna legată de muzică şi industria muzicală, fie că o desfăşor în studio, fie live, la concerte. M-am retras doar din activitatea muzicală pe care o desfăşor cu formaţiile mele. În rest lumea mă poate vedea la mixer la diferite concerte, nu numai în lumea metal/rock. Acum câteva săptămâni i-am făcut sunetul domnului Cotabiţă.

Cât despre activitatea mea concertistică, am revenit pentru simplul fapt că am început să estimez cât timp am pentru a investi în formaţiile mele. Nu voi mai putea cânta 200 de concerte pe an cum o făceam acum câţiva ani, dar probabil că de vreo 50 ar fi loc. Nu voi mai avea luxul de a petrece luni de zile exclusiv pentru a compune şi înregistra albume. Dar ce voi compune, va fi cu aceeaşi pasiune şi cu aceeași dorinţă de a cânta ca până acum. Sunt şi eu

CĂ CU RĂSPLATĂ

viu de Geanina Chiricuță

curios cum se vor aranja lucrurile.

Albumul cu Vulture Industries este o altă încununare frumoasă a ceea ce faci. Cum s-a ajuns la această colaborare şi care ar fi concluziile ei?

Edmond: Îi ştiu pe băieţi de ceva vreme; am concertat alături de ei de multe ori. Am rezervat împreună cu Bjornar chiar şi un turneu şi băieţii sunt foarte faini. Ne-am simţit bine unii în compania celorlalţi.

Iar când m-au invitat să le fiu producător pentru noul lor album, sincer, m-am simţit onorat că băieţii au încredere în mine. Practic m-au încredinţat cu întreg produsul. Iniţial am mers ca producător, dar mai apoi m-au rechemat pentru a participa la înregistrarea şi mixatul întregului album. M-am bucurat foarte mult că au fost flexibili atât la ideile muzicale pe care le-am propus, cât şi la “movieul” general pe care albumul să-l îmbrace. Iar când lucrezi cu oameni deschişi, atmosfera este propice pentru a crea lucruri extraordinare într-un studio, care desigur se materializează într-un produs muzical. Îmi pare foarte rău că rolul de producător se regăseşte din ce în ce mai puţin în lumea muzicală. Bugetele sunt din ce în ce mai reduse, iar inginerul de sunet de multe ori trebuie să se detaşeze de muncă şi să privească şi în rolul producătorului. Şi desigur, nu toţi inginerii de sunet sunt dispuşi sau ştiu să facă asta.

Ca şi concluzie, mie-mi place foarte mult materialul lor şi sincer cred că este un album bun, pe care-l recomand călduros tuturor.

De ce sacrificii au fost nevoie pentru această colaborare?

Edmond: Singurul sacrificiu din partea mea a fost în a reuşi să-mi reordonez programul din perioada respectivă. În rest, de tot s-au ocupat băieţii. Le mulţumesc pentru această experienţă.

Ce te-a atras la producţie? Preferi studio-ul sau scena?

Edmond: Îmi place foarte mult jobul de producător căci este acel ochi obiectiv care simte direcţia pe care formaţia şi-o doreşte, sau pe care formaţia ar trebui să o ia cu un anume album sau cu întreaga sa activitate. Este precum un catalizator. Producătorul, de asemenea, poate estima şi etapa în care se află formaţia şi ce anume ar putea conduce la o elevare a formaţiei. Este extraordinar dacă producătorul are şi cunostințe de inginerie de sunet pentru a putea propune soluţii practice pentru obţinerea unui sunet sau a unei direcţii muzicale. De multe ori trebuie să ştii cu ce instrumente, cu ce amplificatoare, cu ce microfoane, preampuri sau vst-uri poţi obţine un anume sound. Şi desigur este un avantaj enorm să poţi să fii şi de partea cealaltă, de partea muzicianului, a celui care-şi doreşte ca albumul să iasă cât mai bine.

Un producător care are toate aceste perspective, inevitabil a petrecut ceva timp în industria muzicală şi a acumulat ceva experienţă.

Eu mă bucur că pot fructifica undeva constructiv toată această experienţă pe care am acumulato, fără a-mi fi imaginat vreodată că îmi poate fi folositoare în felul acesta. Aşadar, orice job de producător mă onorează.

Un singur proiect muzical concentrat pe un anumit stil ţi-ar fi de ajuns din punct de vedere artistic?

Edmond: Dacă aş avea doar un proiect muzical în care m-aş putea exprima, cu siguranţă nu ar fi concentrat doar pe un stil muzical. Îmi place fusion-ul muzical, în care stilurile muzicale se împletesc şi în care poţi experimenta liber.

Pregăteşti ceva nou şi alături de dordeduh?

Edmond: Da, însă cred că este încă prematur să vorbesc despre asta, căci un album nou este încă departe de a fi finalizat. Am lucrat la nişte piese, una dintre ele am şi cântat-o la DBE, însă mai este mult până ajunge la forma finală pe care mi-o doresc pentru acest album. În ce alte proiecte, atât că artist, cât şi că producător, să ne mai aşteptăm să te regăsim?

Edmond: Pentru momentul de faţă trebuie să mă mulţumesc cu o scurtă absenţă (sper eu) de pe scena muzicală datorată unor probleme care s-au acutizat cu vocea mea, pentru care am nevoie de repaos total. Sper să nu fie de durată recuperarea.

Pe de altă parte, sunt activ în studio în ultima vreme. Acum mixăm pentru proiectul Transceatla primul album. Muzica de pe acest album va prezenta o direcţie muzicală diferită de cele abordate de mine până acum. Este practic o continuare a formaţiei mele ce-şi începea existenţa în 94, numită Makrothumia. Este expresia muzicală cea mai apropiată de mine în momentul de faţă.

De asemenea nu demult a ieşit „Stardust”-ul băieţilor de la The Thirteenth Sun. M-am ocupat pentru ei de asemenea de producţie, înregistrat şi mixat. Şi sincer cred că este unul dintre cele mai bune albume făcute în România.

Mai este Blutrina şi Sincarnate, fiecare cu un album nou, ieşit din Consonance Studio anul acesta.

Eu zic că albumele respective reprezintă de asemenea un aport constructiv în calitatea muzicii metal româneşti. Sunt albume bune pe nişa lor şi s-a muncit multe la ele.

Am avut şi o formaţie din Estonia care ne-a visitat studio-ul în această vară, pe nume Thou Shell of Death. Când o formaţie călătoreşte din Estonia doar pentru a înregistra în studioul tău din România, nu te poţi simţi altfel decât onorat şi responsabil pentru a face o înregistrare cât mai bună. În rest, muncă de studio pentru alte formaţii şi nelipsitele sonorizări live pe care le fac pentru a-mi câştiga pâinea. Nu mă pot plânge, îmi iubesc meseria.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

25

Recording on the fly II

CE TREBUIE SĂ ȘTII CA SĂȚI FACI PROPRIU SISTEM DE ÎNREGISTRARE

Cum am promis în ediția trecută, cu prilejul articolului despre ce hardware să-ți alegi pentru a înregistra demo-uri acasă, în acest număr mă voi axa pe software, programele necesare pentru a înregistra și a face un mix/master care să se ridice la standardele stabilite de industrie.

Programele pentru mix/master pot fi împărțite în două mari categorii, DAW și VST (sau RTAS pentru cei care folosesc Mac). DAW este prescurtarea pentru Digital Audio Workstation și este software-ul principal în care veți înregistra și veți aplica procesele de mix și master.

VST este prescurtarea pentru Virtual Studio Technology. Acest progrămel va rula alături de DAW, simulând diversele procese analog ce sunt aplicate de marii ingineri de sunet în studio. VST-urile se împart și ele în două categorii: procese dinamice și efecte. Procesele dinamice sunt cele mai importante programe, egalizatoare, compresie, saturație, programe prin care se pot regla și balansa frecvențele fiecărui instrument, pentru a face fiecare element să sune clar și să se potrivească în mix. Efectele sunt reverberațiile, delay, chorus, flanger, etc, iar aceste programe vor fi folosite pentru a adăuga caracter și unicitate mixului. În continuare voi aborda fiecare categorie, recomandând cele mai ieftine și de calitate variante pentru fiecare program.

1. DAW Cum am menționat mai sus, DAW este principalul software în care o să înregistrați, având posibilitatea de record pe canale virtuale individuale, cu funcțiile de baza de playback, solo, mute, monitor și reverse polarity. Fiecare canal va avea și un fader de volum și va permite să reglați volumul pentru fiecare instrument în parte, pentru a obține un mix de bază balansat. Deseori, pentru a realiza un demo simplu, este suficient să aveți doar un DAW, ele venind si cu VST-uri proprii gata instalate, iar în funcție de DAW-ul ales, aceste VST-uri pot fi de foarte bună calitate. Pentru cunoscătorii audio, standardul industriei pentru cel mai bun DAW este Pro Tools, fiind probabil cel mai complex, dar și unul dintre cele mai scumpe programe pe care le puteți cumpăra, Pro Tools 12 fiind 599 $ pentru o licență anuală sau 24,99 $ pentru una lunară. Probabil, pentru începători, Pro Tools nu este cea mai bună variantă, fiind scump și destul de greu de învățat. Recomandarea mea este să încercați REAPER de la Cockos, un DAW foarte intuitiv și versatil, a cărui licență valoreaza doar 60 $ pentru cei ce nu câștigă 20.000 $ anual din producție audio. Pentru o sumă foarte modestă, acest program conține și o serie de VST-uri, printre care un egalizator parametric precis și un compresor flexibil și transparent care poate fi folosit pentru foarte multe tehnici audio.

2. VST (procesare dinamica) Deși REAPER vine cu procesare dinamică foarte bună, pentru cei care sunt mai pasionați de producție audio și doresc rezultate cât mai apropiate de cele din industrie, recomand să vă luați niște VST-uri externe care imită căldura și saturația procesoarelor dinamice analog, ce se află în marile studiouri. Aceste VST-uri adaugă un caracter aparte înregistrărilor voastre, ce nu poate fi înlocuit de alte VST-uri standard. În funcție de bugetul pe care îl puteți investi în software, există mai

26 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

de Robert Cotoros

multe variante în acest sens. Firma Waves este cea mai renumită din acest punct de vedere, oferind printre cele mai de calitate VST-uri din lume, dar și cele mai scumpe. Totuși, pentru 600 de dolari, pachetul lor Diamond conține o serie de VST-uri foarte folositoare, aici vorbind de simulatoare ale faimoaselor compresoare LA-2A, LA-3A și 1176, simulări pentru egalizatoarele și compresoarele de pe un mixer SSL, dar și o serie de efecte, incluzând reverb și delay, alcătuind o suită completă pentru mix și master. O variantă mai ieftină, dar tot la fel de calitativă este Virtual Mix Rack, de la Slate Digital, în valoare de 200 $, un singur VST ce simulează un rack de efecte analog și îți permite să-ți construiești propriul rack de procesare dinamică, alegând din diverse modele de egalizatoare și compresoare faimoase. Vă puteți colora sunetul și cu un VST pentru saturație, putând să apelați la Decapitator de la Soundtoyz, în valoare de 150 de dolari, la PSP Audioware MixSaturator, în valore de 50 $ sau chiar la Softtube Saturation Knob, ce poate fi descărcat gratis de la cei de la Softube. Pentru că am adus vorba și de VST-uri gratis, Variety Of Sound este probabil una dintre cele mai apreciate firme în acest sens și recomand în special ThrillseekerLA, Density MKII și Nasty VCS. 3. VST (efecte) Dacă simțiți că puteți trăi fără procesoare dinamice externe în mixul vostru, la capitolul efecte treaba stă un pic altfel. Din păcate, efectele care vin cu REAPER sună destul de artificial, adăugând artefacte nedorite pe track-urile voastre și având un sunet neplăcut în general. Însă, niște efecte bine plasate într-un mix pot face diferența dintre un mix dezlânat și unul închegat și puternic. Prin urmare, aici ar fi bine să investiți un pic de timp și bani pentru a avea VST-urile de care aveți nevoie. Pentru cei pasionați de un caracter vintage în delay-ul lor, Waves au unul dintre cele mai bune simulatoare de delay analog, H-Delay, valorând 200 $. Pentru ceva mai clasic, dar la fel de funcțional, există și D16 Sigmund, pentru 70 $. Desigur, Variety Of Sound oferă și ei o alternativă gratis foarte bună prin NastyDLA. Din fericire, pentru restul efectelor, există variante gratis și de o foarte bună calitate, fiind recomandate chiar de mulți specialiști. Pentru un VST bun pentru reverberații, recomand Epicverb de la Variety of Sound, iar pentru chorus, flanger și multe alte efecte specifice, Kjaerhus oferă VST-uri foarte bune prin seria lor, Classic.