The Intermission Magazine No4

IUNIE 2018

NO. #4

NAVA MAM Ă CRIMENA MY DYING BRIDE PURPLE DINO UNFLICTED KAUAN EINAR SELVIK

ultima revelație a post-rockului

Progressive metal extrem cele mai inspirate albume ale anului

The Banished Heart

Pg 25

Recenzie Oceans of Slumber

Pg 19

Trilogia lui 2017

Pg 12

CORMORANT

Pg 09

Iiah,

W W W .T H E I N T E R M I S S I O N . R O

CuprinS

ne întâlnim în social media: facebook

YOUTUBE

facebook/theintermissionro

youtube/@TheIntermission

INSTAGRAM instagram/theintermissionro

> > > > AN III , NR.4; IUNIE 2018 < < < <

Echipa The Intermission: Geanina Viorela Chiricuță – redactor șef Elena Ignat – redactor Theodor Tudose – fotograf Bogdan Voiculescu – redactor Ana-Maria Bucur – fotograf/cameraman Diana Andreea Uță – fotograf Robert Cotoros – redactor Radu Damian – grafică Andrei Nedelea – redactor/prezentator Flash News Mircea Anghel – redactor Vladimir Gheorghiu – fotograf (foto copertă) Octavian Ristici – editor video Ștefan Roșioru – redactor Valentin George Pane – audio Gabriel Princip – redactor Liviu Munteanu - fotograf Daniel Hendrix – webdesign/grafică

Harakiri for the sky

DESPRE„ARSON”

05

BREATHELAST

<<<<<<<<<<<<<<<

Iată-ne ajunși la un nou număr al revistei în format fizic. Deși avizi iubitori de muzică în online full time, ne-am păstrat forțe proaspete pentru a compune acest nou număr, pe care sperăm noi, afundat atât în underground cât și mai puțin de prin subsol, îl veți citi cu aceeași plăcere ca și până acum. Mulțumim, înmiit, ca întotdeauna, pentru susținere.

Să începem, așadar.

06

TOTUL SE POATE ACUMULA ÎN TOTUL DACĂ IUBEȘTI CEEA CE FACI

26 20 MY DYING BRIDE

Online: www.theintermission.ro contact@theintermission.ro

< < < < < < < < < < < < < < < CALIGULA’S HORSE

Jim Grey - Trecut și prezent

04 24

De vorba cu Nava Mama

Einar Selvik Experiențe clandestine

10 28

Underground-ul prin ochii celor de la Crimena

Sorin Năstase

Prin ochii organizatorului

19 29

Trilogia

cele mai inspirate albume ale anului 2017

Unflicted

Contraste și povești

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

03

De vorbă cu

Nava Mamă te întâmpină cu acorduri melancolice care conduc la momente intense, susținute cu versuri ce descriu cu o forță neobișnuită sentimente contradictorii. Așa putem descrie efectul pe care trupa clujeană de alternative/post-rock îl are asupra ascultătorului ce o (re) descoperă. Am stat de vorbă cu ei despre cum a luat naștere trupa și despre ce înseamnă pentru ei Nava Mamă față de alte proiecte muzicale în care sunt implicați.

Probabil ați mai fost întrebați de fani acest lucru, de unde vine numele trupei?

Nava Mamă: Aveam notat undeva în telefon “nava mamă”, nu știu de ce. Toată lumea a fost de acord.

Poate are legătură cu faptul că doi dintre noi eram si pe atunci devoratori de Specii cu Kazi Ploae.

“Transmisii de pe navă mamă, a venit viitorul, hai să facem panaramă!”.

Ce v-a adus în plus acest proiect muzical față de celelalte în care sunteți implicați? Vine fiecare cu ideile lui deja pregătite sau, dimpotrivă, Nava Mamă e un loc ce vă permite să vă manifestați altfel creativitatea?

Nava Mamă: Ideea de a avea vreodată un concert nu a existat o vreme. A fost o distracție care umplea timpul lăsat gol de alte chestii. Tot ce știam e că trebuie să mă împrietenesc și să cânt cu Alex (tobe, Alternativ Quartet). În scurt timp asta a devenit cel mai plăcut mod de omorât timpul, experiență întregită și îmbunătățită de pian cu Iulian. Nava Mamă s-a întâmplat.

Piesele voastre creează o atmosferă unică ce te face să le reasculți de câteva ori înainte să treci mai departe și versurile contribuie mult la asta,

04 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

făcându-le și mai pline de emoție. Ce vă inspiră?

Nava Mamă: În afară de câteva versuri de prin caiete vechi, restul au venit foarte convenabil în timpul repetițiilor. Cântam tot ce ne venea și selectam părțile mai bune. Rareori se întâmpla să avem dezbateri la partea de compoziție. Fiecare din noi a cam făcut ce a vrut și asta pentru că am avut noroc de o chimie interesantă și fără prea mult efort. Aici îi includem pe Tomi și Sergiu.

Ce părere aveți despre scena alternative underground din țara noastră la momentul actual?

Nava Mamă: Pentru unii e un hobby, pentru alții e mai mult. Oricare din cele două versiuni poate fi bună.

Ați avut concerte în mai multe orașe din România, ce diferențe există între publicul din București și cel din restul țării?

Nava Mamă: Mai mulți oameni, mai multe șanse de a interesa pe cineva. Dar nu ne plângem nici de Cluj sau Iași. Probabil cei din București sunt mai îndrăzneți, înainte și după concerte.

Ce planuri de viitor aveți, pe când un material nou?

Nava Mamă: Plănuim să nu murim. Între timp o să mai scoatem câte ceva. Ne găsiți ușor. Nava Mamă vă iubește!

Redactor: Elena Ignat

“ARSON” CU ȘI DESPRE

“I am nothing! We are nothing …!”

frumoasă parte a turneului, însă întotdeauna este dificil... ajungi, trebuie să te pregătești, soundcheck... și deja este întuneric. Să cântăm în România a fost de fiecare dată o plăcere.

Singura mea problemă, însă, o reprezintă infrastructura și faptul că aveți un singur aeroport mai mare, deși țara voastră este una din cele mai mari din Europa. Asta înseamnă că trebuie să venim cu mașina, ceea ce nu este prea plăcut, căci parcurgem din Viena până în Brașov aproximativ 14 ore. Sper ca pentru următoarele concerte să găsim alte variante, căci ne-a plăcut extrem de mult să cântăm la Rockstadt!

HARAKIRI FOR THE SKY este una din acele trupe ce, pur și simplu, nu-și dorește să poarte povara încadrării într-un gen muzical. Nu, ei pur și simplu trec direct la treabă și compun muzică având mintea deschisă iar în final rezultatul este splendid!

Probabil că te-ai gândi că sunt finlandezi având în vedere linia melodică, melancolia regăsită în tematica versurilor și, în general, arta lor, compusă de parcă ar fi venită din Peninsula Scandinavă. Însă, nu; trupa vine din Viena, frumoasa capitală a Austriei. „Arson” este cel de-al patrulea album din discografia lor și dacă vei fi atât de curios (sau curioasă) încât să le asculți, vei sesiza cu siguranță diferențele de stil și de abordare. După părerea mea acesta este cel mai bun, iar principalul său atribut este întocmai nonconformismul; totuși, cea mai apropiată rudă a acestuia o reprezintă „III: Trauma” adică penultimul album. „Arson” este mai melodios, datorită clapelor; este mai doomish mai degrabă decât melodic-death. În timp ce asculți aceste 71 de minute de artă, recomand să ai versurile pregătite pentru a simți cum trebuie experiența Harakiri for the Sky. „You are the Scars” este piesa mea preferată de pe tot materialul, mai precis din totalul de opt piese. Cred că ar reprezenta apogeul emoțiilor și al disperării pe care le atingi atunci când asculți „Arson”: Did you know, if you hold your breath all too long You will finally sleep forever?

Did you know, that I never forgave myself For what we’ve become?

How odd I can have all of this inside me And to you it’s just words, another letter?

But what is loss? What is wealth?

I am nothing! We are nothing …!

Dacă nu ai ascultat până acum HFTS încă este timp și te invit cu căldură să le dai play.

Formația austriacă își dorește să scoată muzică din ce în ce mai bună, nefiltrând-o prin niciun fel și sincer asta este ce-mi place mie mai mult la formație!

Salutare și mulțumesc pentru că ați acceptat acest interviu! Prima întrebare, deci: care este starea voastră de spirit după ce ați scos albumul?

JJ: Hmmm, este destul de ciudat, însă sunt bucuros că am reușit în sfârșit să-l scoatem pe piață. Am primit feedback pozitiv din partea fanilor și a comunității în general. Vom avea o grămadă de concerte de promovare anul acesta și pentru prima oară vom cânta și în afara Europei, deci până acum totul este îmbucurător! În mod evident ați depus mult efort pentru realizarea materialului și mai mult ca sigur v-a răpit mult din timpul vostru; deși este proaspăt lansat, vă întreb totuși dacă vă gândiți la un nou material deja?

JJ: Momentan nu avem niciun plan, însă eu și cu M.S. nu ne vom sătura niciodată să fim creativi! Nu e ca și cum ar trebui să scoți un album nou în fiecare an – de fapt asta ar fi puțin cam extrem -, dar cu siguranță vom menține proiectul viu. Momentan prioritatea mea este să lucrez cu celălalt proiect, KARG și pentru noul noul album ce va fi produs de M.S. și urmează a fi lansat undeva prin toamnă.

Din fericire ați avut câteva concerte în România și sunt curios cum a fost experiența voastră de muzicieni în țara lui Dracula? Ce părere aveți despre fanii de aici? Ați avut timp să vizitați țara noastră?

JJ: Din păcate nu a fost timp rămas pentru vizită. Vizitatul locațiilor este cea mai

Este muzica suficientă pentru a vă câștiga traiul, ori sunteți nevoiți să vă implicați și în alte proiecte sau locuri de muncă?

JJ: Mai lucrez în calitate de jurnalist pentru alte trei publicații de muzică și într-un magazin de mobilă. Asta pe lângă activitatea de muzician, evident. Este epuizant de cele mai multe ori, mai ales că zilele de concediu se duc pentru turnee. Sper că după acest an lucrurile se vor așeza mai bine. Ca să fiu sincer nici nu știu dacă aș vrea ca viața mea să depindă de succesul muzical. Oricum, este dificil să reușești să trăiești doar din proiecte muzicale, chiar și pentru o țară ca Austria.

Ce albume ascultați acum?

JJ: Momentan ascult cu mult entuziasm noul album semnat de Pianos Become the Teeth. În ultimele săptămâni am avut un amalgam ciudat în playlist și doar ca să dau câteva exemple: Akhlys – “The Dreaming I”, Ancst – “Ghosts of the timeless void”, Wiegedood – “De Doden”, Tiger Army – “IV”, Martyrdöd – “List”, Deafheaven – “New Bermuda”, Nick Cave – “The God Son”, Seas Of Years – “The Evershifting Fields”. Și mult, foarte mult trip hop. Nu întrebați de ce...

Care este sursa voastră de inspirație pentru piesa You are the Scars? Versurile ar putea fi considerate poezie fără nicio problemă.

JJ: Mulțumesc pentru compliment! Piesa este cumva despre post-post-despărțire, o retrospectivă referitoare la ce s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani și relatat de la distanță.

Fiecare text pe care îl scriu este autobiografic, deci întotdeauna sunt surse concrete de inspirație.

Ne poți ajuta să înțelegem mai bine semnificația artwork-ului pentru Arson?

JJ: Există o legătură între versuri și artwork.

Animalele sunt foarte estetice și sunt un fel de metaforă pentru contextul versurilor.

Natura este ceva așezat în straturi, la fel și viața noastră. Prin urmare căprioara care se luptă, vulpea decedată sau corbul legat se potrivesc conceptului nostru perfect. În mod cert bufnița și caracteristicile ei speciale ce i-au fost adjudecate, adică înțelepciunea și intuiția, se potrivește la fel de bine. Umanitatea se va stinge într-o zi, iar la întrebarea cine va câștiga între natură și civilizație, natura va fi cea care va avea ultimul cuvânt.

Redactor: Mircea Anghel

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

05

A

E IT CE

CĂ A D UL

A

UL T O T

UL M U C A E AT O P E

Ș E B IU

CI A F CE

T O T ÎN

S

rie Încă lucr

ER INT

VIU

E DE G

NA ANI

CH

ȚĂ U C I IR Cei de la Breathelast, așa cum vi i-am mai descris și în trecut, sunt o prezență mereu în vizorul nostru și una iremediabil implicată trup și suflet în muzică, motiv pentru care ne-am și gândit să le dedicăm acest număr. Pasiunea pentru arta muzicală ne este binecunoscută și nouă și nu putem decât să admirăm și să adorăm o trupă care o împărtășește cu aceeași patimă.

Cu un nou album proaspăt ieșit din cuptor, „All Of This Amounts To Exactly Nothing Until You Throw It All Away” (vedeți de unde îl puteți achiziționa la finalul materialului), am vrut să discutăm subiecte mereu supuse dezbaterii și cu Mihai, vocea mesajului.

De ce acest nume pentru album?

Mihai: Numele reflectă o gândire pe care personal am dezvoltat-o în timp, dar mai ales de când mă ocup de muzică: să termini tot ceea ce începi, idee, proiect, album, desen, etc... deoarece lecția completă nu poate fi învațată decât atunci.

Pe lângă asta, titlul subliniază o nevoie de a aprecia lucrurile în toată călătoria și evoluția lor (mă refer mai ales la trupele aflate la început de drum, mai ales pe plan local), nu doar când este mult prea târziu (respectiv, când nimeni nu mai poate folosi lauda, ecoul sau valorea celorpuse în legătură cu cei aflați la nevoie). Absolut toate părțile întregului sunt importante, fiecare secundă petrecută întru aflarea sau construirea lui. Și de multe ori, călătoria trebuie reluată pentru a înțelege și mai bine de unde venim și ce dorim să facem. La fel și albumul, după trei ani și ceva de construit la el, i-am alocat o structură ciclică, în ideea reparcugerii lui, pentru a-l înțelege mai bine. O scrisoare cu 14 capitole, ce trebuie recitită, de fiecare dată luând în calcul lecțiile analizelor anterioare.

Credeți că este important să fii realist sau naiv înainte să te implici în scena noastră?

Mihai: Poți fi cum vrei tu. Important e sa înveți ceva din ce se întâmplă în jurul tău, păstrându-ți identitatea sinceră. Dacă asta cauți, normal. Poate vrei sa fii Architects de România sau alții, dar eu consider că în timp povara devine mai mare, să susții numele altora prin muzica ta. Consider că e o pierdere de vreme să explorezi scena locală, fără să te prezinți pe tine însuți în ceea ce faci. E doar părerea mea, bineînțeles. Eu sunt negativist realist. Nu am așteptări decât de la ce ne prounem în cadrul unui grup organizat (trupă sau grup pentru videoclip nou sau un proiect nou ce implică și alți oameni din afara trupei), cu bunul simț și etica impusă de ușile închise si opreliștile întâlnite de-a lungul timpului. Respectiv, trebuie să rămânem deschiși la idei, variante, viziuni. Dar și noi, în același timp. Acele așteptări, conform ideii de mai sus, vor fi împlinite, deoarece luăm în serios fiecare pas al proiectului asupra căruia ne-am decis să lucrăm. And so on. În altă ordine de idei, punem muzica pe primul loc, nu părerile personale de moment. Sau cel puțin asta a fost media deciziilor în timp, pentru proiectele din care fac parte (Breathelast, TbWcW, Bloodway). lor, exp enţă. Muzica e o experienţă în sinea ei, dar muzician nu devii decât după ce ţi-ai bătucit fundul prin turnee. Suntem pe calea de a deveni muzicieni. răm la capitolul acesta.

Ce v-ar determina să renunțați?

Mihai: Sunt multe. Dar nu am renunța niciunul dintre cei implicați deja. Poate doar ne-am putea scinda sau reîmpărți, în funcție de dorințe noi, maturizări conștientizate sau alte diferențe. Altfel, nimic nu poate opri o gașcă care se manifestă sincer și își omoară demonii în cel mai bun mod posibil pentru noi, cei implicați. Nimic nu este exclus și cumva, totul este deja asumat, orice ar veni. Nu privim cu regret în urmă, cel puțin nucleic vorbind, individual nu aș știi, deoarece acum ”vorbiți” doar cu mine.

Spuneți-mi cea mai urâtă și cea mai frumoasă experiență în underground.

Mihai: Cea mai urâtă experiență din underground este că nu ne respectăm nici măcar de la nivelul ăsta, cu toate că aproape cu toții ne târâm ca să supraviețuim. Nu sunt bani, nu este imagine bec, nu este un ecou masiv, nimic de împărțit real, dar cu toate astea... râcă cât cuprinde, de multe ori manifestată gratuit, din cauză că unii se văd mai buni peste groapa de gunoi. Mă refer strict la condiții și la așteptări, nu la muzică. Ca să nu atrag și mai multă frustrare inutil.

Ne-am putea sprijini măcar virtual, munca e aceeași. Poate că diferența vine de la cât de serios și implicat faci treaba asta. Eu respect muzica pe care reușesc să o fac, pentru că mă salvează de la gânduri mult, mult mai rele. Dacă fiecare ar vărsa demonu’ unde trebuie în arta pe care se presupune că vrea să o facă, poate nu ar mai fi loc de frustrare. Poate. În același timp, oamenii diferiți pe care îi întâlniți în underground, cu diferitele lor preocupări și îndeletniciri, oameni pe care nu i-aș fi cunoscut altfel niciodată, este cea mai frumoasă experiență din underground. Pe stradă sau la un eveniment mare de arenă, nu mi s-a întâmplat asta niciodată.

Care piesă de pe album credeți că îi definește esența cel mai bine?

Mihai: The One Where We Bury Our Past. Ultima piesă de pe material. Este piesa care închide scrisoarea despre care vorbeam și în același timp vorbește despre mania de a ne acoperi cu orice explicație ne place fiecaruia, încât să putem să continuăm viața nestingheriți de mizeria de afară sau din noi. În același timp este piesa care te invită să privești înapoi, fapte personale sau material curent lansat, pentru a înțelege mai bine ce ai parcurs.

Spuneți-mi o melodie pe care ați dedica-o viitorului underground-ului.

Mihai: Acum, pe loc, Green Day – Good Riddance: ” It’s something unpredictable, but in the end is right / I hope you had the time of your life ”.

Cum se naște o piesă în sala voastră de repetiții?

Mihai: Eu sunt cel atent la ce fac ceilalți, îmi iau rolul ăsta foarte în serios, deoarece sunt vocalul (for better or for worse) și simt imediat ce ar rezona cu mine, nu vă speriați, rezonează multe lucruri cu mine, am devenit dependent de stările frecvențelor spontane de chitară, bass, tobă, sunet în general. Sunt repere calde pentru răceala mea permanentă și mă ajută să mă caut mai bine, încercând să le descifrez. Mereu am nevoie de mai mult, de aia încerc să colaborez cu cine e dispus să lucreze cu mine, prin beat-uri, instrumentale, etc. Așa a apărut colaborarea constantă sub formă de proiect, cu Lazerface (Lazerbreath) și altele mai fugitive în timp. Astfel, revenind, piesa se naște din ideile colegilor și prietenilor mei de proiect (Breathelast), peste care vin eu și așez trăiri, idei, linii, versuri (la care lucrez semipermanent, deoarece scriu tot timpul tot ce îmi vine în cap (în telefon) si imi dă o stare de bine – păr ridicat pe mâini, cum ar veni. La lupi și la Bloodway, procesele sunt diferite, acolo fiind deja un nucleu puternic generat de compozitorii și cantautorii din trupă. Completez fericit unde nu există altă inspirație sau e loc de mine.

Plănuiți o continuare a turneului de promovare?

Mihai: Da. Prin Dark Side Entertainment / Merch.Division, vom pregăti încă o serie de concerte pentru promovarea acestui nou disc Breathelast, primul de felul lui (full length).

Vom anunța unde vom fi primiți normal (este foarte corect scris așa) și vom ține lumea informată prin pagina de Facebook, imediat ce găsim aceste locații. Mulțumim foarte mult pentru ocazia de a vorbi despre noul nostru disc și despre meandrele rechinilor locali! Mult spor în tot ceea ce faceți!

Notă: Noul album este disponibil pentru achiziționare pe Universal Music România, DarkSide.Merch.Ro, GetMusic.Ro și Carturesti.Ro.

08 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Iiah

ultima revelație a post-rockului Australia este o țară cunoscută pentru sutele de specii de vietăți unice, rareori înâlnite și în restul lumii. Prin urmare, nu ar fi absurd să spun că și muzica singulară pe care am auzit-o în ultima vreme a provenit tot din această țară. Un exemplu bun este Iiah, o trupă de post-rock din Adelaide, Australia, ce combină sensibilitățile post-rock-ului cu precizia muzicii electronice și emotivitatea unui vocal bariton cu versuri de o profunzime nemaivăzută.

Iiah s-a înființat în 2013 și se caracterizează ca fiind o trupă de post-rock atmosferic. Cvartetul este format din Tim Day (solist vocal, clape), Matthew Stedman (tobe, voce), Nick Rivett (chitară) și Ben Twartz (chitară și voce).

Până acum trupa a concertat cu nume mari din lumea post-rockului, precum We Lost The Sea, dar și cu trupe locale, precum Molloy și Apollo Sons.

Trupa și-a început povestea cu single-ul Parallels, înregistrat la Island Studios și lansat în 2014, o piesă cu puternice influențe Sigur Ros, arătând doar o mostră din capodoperele pe care urmau să le scoată. Începând cu un pian cinematic, piesa se dezvoltă încet, cu chitare ambientale și vocea lină a lui Tim Day plutind deasupra, aducând ușor aminte de liniile melodice ale celor de la Anathema. Spre deosebire de majoritatea compozițiilor post-rock, „Parallels” are o structură destul de convențională, cu o strofă liniștită ce alternează între ritmuri alerte și lente, cu un refren exploziv și memorabil. „Parallels” a fost piesa perfectă pentru a lansa acest proiect. În 2015, Iiah lansează EP-ul de debut eponim, un material discografic pe care-l consider și acum ca fiind capodopera lor supremă. Materialul începe „Clarity In Dissonance”, o compoziție ambientală, orchestrală, a cărei atmosferă este descrisă perfect în titlul său, cu viori disonante și chitare eterice care semnalează începerea unui album tragic, nostalgic și întunecat. El explorează un teritoriu foarte divers, fiecare single având o caracteristică complet diferită, dar totuși ele, împreună, alcătuiesc un material integral și coerent. „Gunnhild” este o piesă ce merge chiar înspre post-metal, cu ritmuri agresive în stilul debutului celor de la We Lost The Sea, cu o voce care merge până la limită, exprimând o disperare greu de ținut în frâu. „Letter 86”, melodia mea preferată de la ei, are o abordare diferită, îmbrăcându-se într-o formă sensibilă de dragoste, dar ascunzând indicii de tragedie ce îți frâng inima încet. „Sarah” este o piesă grea, condusă de un ritm puternic pe cazan, complementat de chitare atmosferice și voce care curge printre crăpături, amintind din nou de Anathema.

Melodia are o structură liniară, sumbră care te introduce într-o stare de apatie și lipsă de speranță. Tocmai când crezi că s-a terminat, piesa își schimbă tonul cu totul, ca o rază de lumină. arătând că și atunci când ești în cea mai adâncă prăpastie, mereu există șansa să te salvezi. „Dusk” surprinde printr-un ritm alert și subtilități pop, care te ridică în picioare și te face să te miști, să alergi, să-ți dorești să schimbi totul. EP-ul se încheie cu „When I Fear You, All Else Is Where It Should Be”, o piesă lungă, complexă, cu influențe psihedelice în stilul Pink Floyd, explodând întrun final glorios, dar întunecat, aducând o rezolvare dureroasă, nostalgică, ca un sentiment de “nimic nu va mai fi la fel”.

Până la ultimul lor material discografic, Iiah au mai lansat un single,

“Voyagers”, o piesă cu aceeași nostalgie cu care m-au obișnuit, dar mai întunecată decât le este caracteristic, făcând o fuziune perfectă între muzică electronică și post-rock, creând un sunet pe care nu pot să-l descriu decât ca fiind Arcturus combinat cu post-rock. În primăvara anului 2017, Iiah, lansează albumul “Distances”, poate mai convențional decât primul, dar care cu siguranță nu dezamăgitor. “Distances” începe cu “Polaris”, o piesă instrumentală destul de convențională pentru genul abordat, dar frumos executată, cu solo-uri memorabile și o atmosferă reîmprospătantă, răcoroasă. “Samsara” înglobează emoția în forma ei pură, cu intensitatea dată de un duet frumos între Tim Day și o voce feminină, amintind de dueturile dintre Vincent și Lee din Anathema. “Distances” conține și “Voyagers”, singleul lansat anterior în anticiparea acestui album, o piesă care se remarcă prin fuziunea unică dintre post-rock și electro, devenind preferata mea de pe acest material. “Kintsugi” este încă o piesă instrumentală, iar, după cum sugerează titlul, ea înglobează o progresie de note ce are influențe din muzica orientală. Având o atmosferă rece, stranie, alternând între pasaje eterice și ritmate, “Kintsugi” crește într-o tranziție glorioasă, punctată de o orchestră copleșitoare și un solo subtil de trompetă, aducând un fler de jazz.

Urmează “Gravity (Release¬)”, o piesă cu un intro disonant, cu o producție aparte, ce aduce aminte de Joy Division, dar cu o doză de post rock. Piesa alternează între mai multe pasaje, evoluând într-un refren memorabil, urmând solo-uri orientale și un final al cărei furii nestăpânite te lasă fără cuvinte. Ea se încheie cu “Passages And Awakening”, o compoziție cinematică, orchestrală, cu un pian delicat pe fundal, viori și chitare ambientale și o voce feminină, suavă, ce punctează subtil momente muzicale cheie. În doar 4 minute, “Passages And Awakening”, reușește să-ți fure spiritul, să-l sfâșie, să-l asambleze la loc și să ți-l dea înapoi.

Piesa aceasta încheie albumul pe nota perfectă de nostalgie și optimism.

Dacă ar trebui să rezum muzica celor de la Iiah, într-un cuvânt, acel cuvând ar fi “emoție”, iar puține trupe reprezintă emoția pură cu aceeași măestrie pe care o fac cei 4 australieni.

Mi se pare o tragedie faptul că trebuie să vorbesc despre o trupă unică, puternică și emotivă la rubrica Subsolul pe Bandcamp, când locul ei este alături de greii post-rock-ului, alături de Sigur Ros și Mogwai. O recomand tuturor fanilor post-rock, electro și progressive rock.

Redactor: Robert Cotoros

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

09

UNDERGROUND-UL PRIN OCHII CELOR DE LA CRIMENA >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> interviu de Mircea Anghel

Destinul trist al patriei mioritice face ca lucrurile să nu se miște și, oricum, atunci când o fac, o fac greoi și cu multe dificultăți. Excepție nu face nici scena muzicală, cu precădere cea din Underground.

Dar, ei bine, întocmai cum făcea Blaga comparația cu florile albe și cu cele roșii când vorbea despre el mai știe ce, așa mai apare câte-o formație care sună exact ca ăia de afară, ba poate chiar fac o treabă și mai bună de atât.

Mai surprinzător este că nu a luat naștere într-unul din „marile” centre muzicale ale țării (adică București, Cluj sau Timișoara), ci în Craiova. Fără a omite vreo secundă tradiția consistentă pe care o are orașul din Bănie în a oferi muzică bună și public vigilent, este totuși o mare și surprinzătoare constatare, mai ales că nu underground-ul îți pune mâncarea pe masă, dar totuși ca să-l faci trebuie să mănânci ceva înainte și să îți mai rezervi și alte câteva nevoi, iar după cum știm, țara noastră nu e întocmai locul potrivit peste asta.

Trecând peste oda adusă artiștilor din underground care se luptă cu morile de vânt și te și aștepți în orice secundă să le doboare, hai să trecem la Crimena; dacă nu-i știți, ați aflat deja că sunt din Craiova. Mai aflați că ei bagă multă coreală și sunt puși pe caterincă la concerte, la o bere sau vorbind cu ei în orice fel, însă când vine vorba despre albume, lucrurile se schimbă!

Nu că n-am avea despre ce să plângem acasă, însă trupeții se uită mai sus de situația din patria mamă și au inspirația provenită din ce se mai întâmplă prin lume, pe scena internațională. După umilele informații pe care le dețin (este posibil să mă înșel), ar fi a doua trupă care-l pune pe Trump pe coperta EP-ului, asta după ce au făcut-o cei de la Brujeria.

Mă rog, după cum am zis s-ar putea să mă înșel și să-i subestimez popularitatea marelui președinte-businessman. Doar că de dat aceasta nu este singur! Este alături de el Vladimir Putin, Angela Merkel și... Kim Jong-un. Cu un artwork fain desenat și în stilul consacrat unei trupe brutale, cu piesa Declaration of War lansată și cu videoclip regizat pentru ea, ce să mai... am o poftă de a asculta discul de numa’ numa’!

Puțin ambiguu, titlul nu are legătură directă cu primul material. În primul rând că Divine Betrayal avea un Chapter One în spate, iar de data aceasta avem, simplu, Revelations.

Inspirația ar fi trasă din Biblie și ar face referire la Apocalipsă; având patru lideri de stat, bineînțeles, este vorba despre cei patru călăreți ai apocalipsei. Așadar vorbim despre religie, bombițe nucleare, șefi de stat care se joacă de-a butoanele și alte motorașe pe care mai bine să ni le explice direct formația: Prima întrebare că nici nu vă las să vă descălțați la intrare: de ce și Kim Jong-un pe copertă? Având în vedere că ceilalți trei sunt cei mai puternici lideri din lume, aș fi zis că al patrulea călăreț al Apocalipsei ar fi Xi Jinping al Chinei... ori măcar să-l fi luat și voi pe Salman al Arabiei Saudite că na, tot avem și piesa Mutawwa.

R: Atunci cu bocanci înzăpeziți spunem că nu e vorba de cine are putere ci de cine joacă rolul pe care îl vrem jucat. În cazul acesta e vorba de foamete și cu toții știm care din cei 4 își ține poporul înfometat nu doar biologic ci și mental sau spiritual.

V: Ne uităm și cine sunt oamenii momentului care influențează starea de instabilitate politică pe plan mondial. În acest sens, Kim Jong-un e un jucător important al momentului.

De asemenea, cum a spus și Radu, desi nu e singurul care face asta, Coreea de Nord are un istoric în a-și infometa populația în timp ce liderii politici duc vieții luxoase. Ideea din

10 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

spatele EP-ului este ideea Apocalipsei biblice. Cei patru călăreți ai apocalipsei văzuți într-o manieră politică de actualitate. În acest moment, cei patru călăreți politici care pot oricând declanșa o apocalipsă sunt cei pe care i-am ales și noi.

Să presupunem că mâine ar începe războiul. Cu o seară în urmă rușii au trimis parașutiștii și trupele speciale în Oradea, Arad și Timișoara pentru a bloca sau încetini legăturile României cu Vestul. Între timp, din Marea Neagră vin omuleții lui Putin spre București via Constanța și Autostrada Soarelui. România eșuează să reziste 48 de ore cât să vină trupele NATO (dacă ar veni) și suntem și paralizați. Cu toate astea, cumva, populația este înarmată să se apere... întrebare: ce ați alege între vodcă, Jager și whisky? (în Coreea de Nord nu știu ce se bea, sincer).

R: În trupă avem câte un reprezentant pentru fiecare din ele... și unul care făcea treaba celorlați adunați înmulțit cu 100.

V: Cine ne cunoaște știe bine că am alege tot meniul. Când ar ajunge parașutiștii i-am întâmpina cu cazanul plin. Plus, ce încă nu se știe e că avem o băutură proprie (Bitter Pill) care e o combinație de 5 băuturi (una de caciulă). Deci, pe scurt, să vina ei că îi facem noi lați.

Care este starea de spirit a formației avându-l pe Cosmin din nou la voce? Și, că tot am adus vorba, ne puteți zice mai multe despre despărțirea de Bob? V: Ce pot spune? Trupa a fost făcută de mine cu Cosmin așa că, revenind la formula originală e ca și când te-ai intoarce acasă după o călătorie lungă. Back to business.

Cât despre Bob, a fost o experiență interesantă și au fost doi ani plini de amuzament, întâmplări și camaraderie. Am mai câștigat un prieten. Ne-am despărțit în termeni foarte buni și încă ținem legătura.

R: Starea de spirit s-a întors la starea care ne-a motivat să începem să facem ceea ce facem în primul rând. Deși timpul cu Bob nu a fost în niciun caz ceva rău, la sfârșitul zilei „You don’t mess with the Colonel’s original recipe!”

Cum stați cu hidratarea? Beți cei doi litri de apă pe zi, așa cum recomandă medicii?

R: Cel puțin! Dar nu este apa foarte pură, mai are niste hamei, orz etc.

V: Tot ce bem conține apă, deci suntem bine hidratați. Acum faptul că apa aia mai conține și alte “mirodenii” nu face decât să sporească pofta cu care ne hidratăm. Ca orice mâncare bună, mirodeniile fac diferența.

Să nu uit. Ce mai face căluțul crimenian? Ultima oară când ne-am văzut mi-a venit în plină figură și nici n-am apucat să-l salut că deja se pupa cu alții... sau altele... nici nu mai rețin!

R: După evenimentele descrise în întrebare îi suna telefonul incontinuu și a decis să trăiască cu călugării în Tibet până când serviciile lui vor fi iar necesare.

V: Plus, având în vedere că are parte numai de întâmplări de genul, s-a apucat de Kick Box. Devine din ce în ce mai periculos nemernicul.

Fiecare trupă de succes are în spate o mică armată de oameni care îi ajută cu cel mai mare drag. Spuneți-ne despre „eroii necunoscuți” care v-au ajutat în toți acești ani, dar mai ales la realizarea noului single, implicit EP și videoclip. Evident, cu nume, CNP, adresă, numărul pe care îl poartă la pantofi, absolut tot!

V: Chiar zilele trecute mă gândeam la chestia asta. Evident că nu am reușit să facem câte am făcut până acum fără sprijinul unor prieteni apropiați și bineintentionați. Spre exemplu îl avem pe Ștefuț, cel mai de durată prieten al meu care ne-a oferit primul loc unde am repetat și prima mașină cu care să ne deplasăm. Respectiva mașină chiar a suferit un accident fatal la una din deplasările mele. Traian Popescu (Piele/ RTMC) care ne-a susținut de-a lungul anilor și ne-a mai impins pe ici, pe colo, ne-a făcut cunoștință cu oameni, etc.

Casa Studenților din Craiova și Ionuț Dumitrache ne-au cazat în ultimii ani și ne-au susținut cu diverse incluzând studio de înregistrări. Andrei Ursu și Mitel Corici, oamenii care ne-au făcut ultimele 3 clipuri. Săracii de ei, câtă rabdare au trebui să aibă cu noi și mai ales cu mine care sunt fixist și văd chestii, dar nu am habar cum se fac. Mihnea Badea și Olivia Ignătescu de la Cavalleria care se luptă cu morile de vânt să ne facă turnee

prin lume. Și pe lângă ei mai sunt destui eroi necunoscuți care ne-au suportat și ne-au susținut de-a lungul anilor. Lista este destul de lungă și trebuie să gasim o cale să le mulțumim așa cum trebuie.

Am văzut că titlul este simplu, Revelations, renunțânduse la numerotarea prin „Chapter” cum a fost Chapter One: Divine Betrayal. Înțeleg că este un motiv Biblic, după cum ați spus și voi, însă curiozitatea mea este alta: Dumnezeu a murit, așa cum zicea Nietzsche, ori este încă prezent sau... de fapt a fost mereu o iluzie?

V: Dumnezeu a murit prin suicid (vezi coperta CHAPTER ONE: Divine Betrayal) . Și e mai bine așa. Deai divinitatea pot spune că ar fi avut un anumit rol de-a lungul evoluției umanității, mai ales la începuturi, când omul nu își putea explica lucruri de bază precum fulgerul, apusul soarelui sau bolile, aceasta și-a depășit de mult timp scopul. O iluzie a fost întotdeauna însă mai ales în prezent este o iluzie nefastă. Din nefericire, încă ne lovim de ideea de divinitate și acum și în cel mai neplăcut mod. Mi se pare inacceptabil ca în anul 2018 să ne mai lovim încă de supranatură și de dogme religioase. Deci, orice urmă muribundă a dumnezeirii ar trebui să piară cât mai repede.

La așa o prestație și un material ar trebui un turneu pe măsură. Și nu numai în țară. Aveți de gând să cântați și peste hotare?

V: Păi turneul este deja stabilit. Începe pe 9 martie în Romania și va continua până la început de mai prin țară, prin Bulgaria, Ungaria, Polonia, Slovacia. Și dupa acesta or să tot urmeze. Să sperăm că încă nu sunt ocupate toate locurile pe la festivaluri.

Anul ăsta o să tot avem surprize și noutăți.

Din păcate există un final pentru toate, la fel și pentru interviul de acum. Ce le transmiteți cititorilor noștri?

V: Asta întotdeauna este o întrebare dificilă indiferent de câte ori răspundem la ea. Evident că dorim să le mulțumim în primul rând pentru susținere și pentru interes. În rest, ar fi multe de spus dar s-ar transforma în ditamai discuția. Dacă ar fi ceva să le transmitem ar fi ca după ce ne văd sau de fiecare dată când au o curiozitate despre noi sau pur și simplu vor să ne cunoască, să vină să ne abordeze direct. Suntem destul de vorbăreți și, contrar aparențelor, destul de prietenoși.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

11

Progressive metal extrem cu Cormorant Autor: Bogdan Voiculescu Cormorant este o formație americană de progressive metal extrem, formată în California pe la începutul lui 2007 ca un trio – chitară, bas și voce, și tobe. Formula inițială a debutat cu un demo și un EP în același an, iar mai târziu, în 2008, li s-a alăturat un al patrulea membru, chitaristul Matt Solis, alături de care au înregistrat și lansat primul album full-length; intitulat „Metazoa”, a fost primit cu entuziasm de presa muzicală, fiind premiat în numeroase ocazii inclusiv de website-uri importante și deschizându-le calea către scenele mai mari. Au urmat alte trei materiale, ultimul dintre aceastea fiind „Diaspora”, lansat în 2017. „Diaspora” este un album ușor de remarcat datorită copertei, care amintește puternic de capodoperele pictorului Salvador Dali. Mi-a atras atenția prin aceasta și, deoarece este un potențial candidat pentru titlul de cel mai bun album extreme progressive metal al anului 2017, alături de nume mult mai cunoscute precum Ne Obliviscaris, Enslaved sau Persefone, conform website-ului Metalstorm, am hotărât să-l încerc. Puternic influențat de black metal, unul dintre genurile mele muzicale preferate, mi-a creat încă dinainte de a-l asculta niște așteptări mari. De asemenea, este al doilea material discografic înregistrat alături de Marcus Luscombe la bass și voce, după plecarea principalului compozi-

tor și membru fondator Arthur von Nagel. În general, când vorbim despre progressive metal, ne așteptăm să fim surprinși de ceva, fiind un gen cu o vădită înclinație spre experimentare și inedit. Din păcate, deseori constat că mult-lăudate nume s-au rezumat la a înregistra niște piese aproape identice cu ale altei formații, asimilând un anumit sunet sau o tendință fără a-i aduce ceva nou sau pur și simplu continuând pe același drum pe care au pornit cu vreo 10 ani înainte. „Diaspora”, în schimb, aduce un sunet cu totul nou, neașteptat și binevenit într-un moment în care cam tot ce înseamnă progressive extrem se rezumă la Ne Obliviscaris, Enslaved și la câteva trupe extrem de tehnice dar fără substanță. „Diaspora” are doar 4 piese, din care una are 26 de minute iar alta 15, la o durată a albumului de o oră. Rețeta este cea clasică aplicată de numeroase alte grupuri ale genului, Cormorant având la rândul lor multe alte melodii deosebit de lungi. Diferența este că acestea nu sunt sub nicio formă prelungite în mod artificial, durata lor mare este naturală și o consecință a înglobării atâtor influențe și tematici muzicale diferite într-un singur cântec. Trecând de la blast-beat la părți ambientale clean, de la vocalele tipice genului la pasaje care-mi amintesc mai degrabă de doom metal decât de doom, de la influențele folclorice la sunetul specific muzicii metal moderne, Cormorant reușesc să țină ascultătorul interesat pe toată durata lui „Diaspora”. Bogăția sunetului, diversitatea sa și ineditul captivează ușor atenția unui inițiat în ale muzicii experimentale sau underground, iar tehnica interpretării atrag pe cei ce caută virtuozitatea într-un instrument anume.

Echilibrul perfect între tehnică și substanță este greu de atins. Sunt numeroase exemple de creații care, din lipsă de inspirație sau din alte motive, s-au bazat mult prea mult pe complexitate, rezultând o demonstrație de forță plictisitoare, care eșuează în a transmite orice ascultătorului.

Diaspora reușește, în special datorită percuției și chitarelor în permanență complementare, să creeze acest echilibru pe care îl caut întotdeauna când ascult un album progressive. Vocalele clean nu urmează tendința deja cunoscută de a completa sau de a fi complementare celor harsh, ci, dimpotrivă, au părțile lor dedicate unde absența acestora s-ar fi transformat într-un neajuns. Acestea accentuează o emoție, o stare conturată de chitare și tobe în prealabil și au un rol deosebit de important, deși oarecum limitat. În același mod, clapele și pasajele clean au un rol elementar, ceva ce întâlnesc destul de rar din păcate în muzica

trupelor moderne ale genului. În „The Devourer”, o piesă unde sesizez pe alocuri influențe Mastodon și similarități cu ultimul album „Anciients”, dincolo de schimbările bruște de ritm și linie melodică, m-a impresionat efectul de fluidizare pe care-l oferă vocalele clean. Melodia pare a curge într-un mod mai armonios și natural, după ce a impresionat inițial prin virtuozitate. Tehnica și complexitatea, în loc de a servi drept bază pentru compoziții, sunt mai degrabă o consecință a acestora și un rezultat al dorinței de a transmite anumite stări, nu doar pe „The Devourer” ci și în alte exemple, precum ar fi „Preserved in Ash”, care deschide albumul „Diaspora”. Monumentala

12 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

„Migration”, care durează aproximativ 26 de minute, este poate cea mai dinamică și captivantă melodie a materialului. Cu un început înrădăcinat puternic în black și doom, continuă să se dezvolte și să se îmbogățească în timp, devenind tot mai complexă și profundă spre final. Influențele puternice din jazz se fac auzite cel mai bine în acest ultim cântec; firav conturate anterior, acum acestea sunt expuse în toată frumusețea și complexitatea lor.

Vreau să atrag atenția asupra copertei lui „Diaspora”; opera îi aparține artistului vizual Jeff Christensen, ale cărui picturi sunt puternic influențate de suprarealism în maniera în care a fost abordat de Salvador Dali, însă culorile, temele și stările transmise

amintesc pe alocuri de munca pictorului polonez Zdzisław Beksiński.

Rareori am întâlnit un album al cărui artwork să se potrivească atât de bine cu muzica. Imagistica este extraordinar de bine aleasă, artistul reușind să surprindă spiritul compozițiilor în grafica sa. Dacă tot vorbim de detalii de acest gen, menționez producția exemplară a materialului: înregistrat și mixat la Earhammer Studios și masterizat de Audiosiege, calitatea sunetului este la standarde foarte înalte. Satisface exigențele mele și reușește să păstreze atmosfera ciudată și unică a lui “Diaspora”, pe care supra-producția l-ar fi distrus. „Diaspora” este un album greu de înțeles și digerat. Deosebit de inteligent compus, cu atenție acordată tuturor detaliilor, este o demonstrație a comuniunii armonioase care poate exista între complexitate, tehnică și substanță. Multitudinea de influențe, sunetul dinamic și variat, ruperile de ritm și vocalele clean care intervin exact în momentul oportun îl fac un material remarcabil, impresionant și puternic pe care îl recomand oricui dorește să se aventureze pe un teren necunoscut. Ar putea fi apreciat de publicul unor grupuri muzicale precum Opeth, Enslaved, Dodheimsgard, Ihsahn sau Solefald.

GOGULE, PROBLEME BĂ...

CE FAC? Hai să mă aflu și eu în treabă. Nu de mult, m-am lovit de cea mai comună dilemă în calitate de ascultător de poluări acustice zgomotoase. Mă trezesc acum o lună cu un videoclip pe o anumită rețea de socializare plin de controverse, oferit de către un monstru al blackului european. Pentru cine s-a prins deja, da, este vorba despre “Le dernier putsch” al francezilor de la Peste Noire. Pun accent pe cuvantul francezi, căci pentru ei chiar contează acest detaliu național din pricina ideologiei lor ca formație. Înainte să săriți la smardoială, țin să precizez că nu-i prima oară când naționalismul, în special de extremă dreapta, își trăiește din plin o viață amoroasă cu genul black metal. Nu despre asta am pornit gargara de față deci, ci dintr-o sinceră întrebare în urma acestui clip: Cum poate să-mi placă mie muzica dacă nu-i înghit mesajul? Dilema asta a mai fost adresată deja în diferite ocazii, aș fi un mincinos ordinar dacă aș pretinde ceva revoluționar aici.

Primul pas, desigur, este acela de a avea o ideologie bine fondată, documentată și argumentată după care să funcționați zilnic. Un anumit recital văzut de curând m-a lăsat cu următoarele vorbe: “...atunci când ai rădăcinile bine înfipte-n propria cultură, nu te afectează cu nimic cine vine de afară tu cunoscândute prea bine deja. Cred că am putea folosi în societatea actuală această atitudine, dat fiind faptul că toată frica pe care o simțim față de străini e din propria noastră criză de identitate. Dacă ne-am axa mai mult pe a ne cunoaște, nu am mai avea de ce să urâm alte culturi cu care intrăm în contact, ci am colabora cu ele în armonie”. Sigur că era vorba despre Scandinavia The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

13

pre-creștină (v-ați prins, da?) lipsită de atâta fobie pe Iisus, ba din contră, cu toate motivele să-l primească pe pământul lor lângă ceilalți zei fiind doar o altă formă de a privi lumea. Evident, deși interpretabil din diferite puncte de vedere, atitudinea nu implică nicio doctrină fanatică a sinelui, aceasta fiind mai degrabă rezultatul disperat al unei lipse de rădăcini sănătoase în contextul respectiv.

Dacă tu te simți nesigur(ă) și amenințat(ă) de mesajul unei piese, poate că atunci la tine ar fi problema. E bine uneori să mai și citești cărțile lui George R. R. Martin, nu doar să tragi pe ochi serialul pe care l-a provocat el după, că poate așa ajungi să înțelegi diferitele tabere ale unui conflict, chiar dacă tu susții doar una dintre acestea. Gândițivă așadar la mesajele pieselor ca la sincere opinii din perspectiva opusă, expuse pe aceeași platformă artistică pe care o împărțim tot felul de oameni diferiți. Și uite că ajung la următorul aspect. N aveți de ce să vă simțiți vinovați pentru mesajele unor artiști care vă plac.

Dacă vă treziți auzind că metalul e un gen de muzică pentru neo-naziști, e perfect normal având în vedere diversitatea lirică a acestuia. În plus, orice formă de artă neplăcută ție îți va provoca inevitabil o repulsie pentru mai tot ce exprimă. Normal că metalul e cel mai arătat cu degetul pentru mesajele neortodoxe conform paradigmei dominante având în vedere că per total, e un gen de muzică greu de digerat pentru majoritatea persoanelor de pe glob. Nici măcar nu e singurul, că frațiorii și surorile din hip-hop pățesc exact la fel. Sunt genuri muzicale ale unor culturi urbane care au multe de spus, mai mult sau mai puțin confortabile. Inevitabil veți da de reacții precum “...pe deasupra îl mai venerează și pe Satana!”, dar n-ai cum să-i condamni. Întrebați-vă mai degrabă dacă nu cumva e aceeași situație precum cea a mesagerilor pop care transmit mesajele acelea pufoase și roz, ele făcând total opusul în viețile lor de zi cu zi. Nu săriți, că nu-i nimic nou sub Soare, până și Lennon avea legături neplăcute cu diferite organizații ușor cam prea violente. V-ați liniștit, da? Suntem prea puțini susținători în underground, asta fiind și ideea, ca să ne mai dăm și în cap unii altora din toate prostiile. Priviți muzica voastră ca pe un spațiu al artiștilor voștri preferați de a-și descărca și ei ce au pe suflet, indiferent dacă sunteți sau nu de acord cu vorbele-n cauză. Pentru unii dintre ei chiar reprezintă o alternativă destul de terapeutică de autocontrol într-un mediu nefavorabil apucăturilor lor, efort care chiar merită apreciat. Și acum hai să dau un pic din casă pentru pasul următor, că nu strică. Obișnuiesc să am o mare problemă nu doar cu orice politică extremistă, dar cu tot ce ține de democrația reprezentativă în general, fiind adept al uneia mult mai participative (știți voi, d-aia cu steag negru).

Pățesc la fel cu religiile, în special cea sub care am crescut. Dar asta nu schimbă fascinația mea față de acestea, fie prin filtrare de informații, fie prin pure exemple de “așa nu”. Asta pățesc de ceva vreme cu tot felul de trupe ale

14 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

căror mesaje sunt transmise prin prisma unor convingeri creștine, cu care personal nu prea mă înțeleg. Nu cred că pot numi pe degete trupele care mă ajuta atât psihic cât și emoțional cum reușesc cei de la August Burns Red, de exemplu. Culmea, la fel ca Peste Noire, și ei au fost aruncați într-o categorie pe care o neagă cu toată dreptatea, dar ăsta-i alt subiect. Îmi doresc să aibă alt tip de mesaj, în ton cu convingerile mele? Bineînțeles că nu! Ei reprezintă chiar unul din puținele mele contacte cu acea lume parte din societatea în care am crescut, fie că vreau sau nu. Tot ei reușesc să mă motiveze de multe ori atunci când știu să culeg ce-i relevant pentru mine. Dacă din cauza lor hotărăști brusc că Biblia e OK, și îți miști posteriorul la biserică, foarte bine! În caz contrar, iarăși, foarte bine! Nu există motiv pentru care să-ți simți convingerile deranjate câtă vreme știi foarte bine pentru ce-ți asculți muzica preferată. Nu ai niciun drept să le ceri artiștilor să te sufle-n dos ideologic, pentru asta, poți la fel de bine să-ți cauți singur(ă) alte trupe sau, de ce nu, să pornești propriul proiect. N-ar strica niște DIY proaspăt la cât de puțini suntem.

Acest ultim pas, sper eu, poate să vă ajute în ceva mai mult decât muzica. Câtă vreme reușiți să găsiți o cale de a împăca opiniile unui/ei prieten/e cu felul în care vă simțiți cu acea persoană, nu ar trebui să existe motiv de divergențe între voi, ba din contră, de conexiune. Iar pe asta o spun având ca prieten apropiat pe unul dintre cei mai fasciști oameni pe care-i cunosc. Asta e, ne batem noi cândva și ne trece și asta, pentru că există ceva care ne unește mai mult decât politica, cum ar fi culesul de pe jos la Parkway Drive. Muzica, din fericire, are efectul ăsta de liant. Pe de altă parte, muzica rămâne fără îndoială o formă de artă destul de dionisiacă, după cum spunea și Nietzsche, iar asta implică de cele mai multe ori un combustibil ce mișcă masele în diferite direcții. Împreună Rezistăm a fost un exemplu admirabil al undergroundului la nivel internațional chiar, dar să nu uităm că există în schimb peste hotare brigăzi teroriste alimentate de muzică ce-i în ton cu ideile lor. Concluzia în cazul acesta ar fi una ironic de simplă: e mai complicat de atât. De ce să te stresezi deci pe ce cântă Vikernes, dacă sunetele acelea puse cap la cap vibrează pentru tine? Ceri prea mult de la niște oameni, de altfel, la fel de imperfecți ca tine. Așa să vă ajute Dumnezeul vostru, sau selecția naturală, fiecare după preferințe.

Redactor: Bogdan Beb

HTETHTHEMETH

KREATOR The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparĹŁin autorilor.

17

SOLSTAFIR

T R I LO G I A CELE MAI INSPIRATE ALBUME ALE ANULUI 2017 (O PĂRERE SUBIECTIVĂ)

An de an citim o mulțime de articole în care sunt premiate diverse albume în funcție de originalitate, inspirație sau creativitate.

Uneori ele nu sunt fondate, uneori sunt doar făcute doar pentru a fi, însă există și unele bine argumentate și bine exprimate în funcție de perspectiva ascultătorilor. La casele cele mai mari, Mastodon a câștigat premiul Grammy în 2017 pentru cea mai bună prestație metal a anului, iar alegerea Academiei a fost uneori bine-venită, poate puțin surprinzătoare, în contextul în care în trecut, la această categorie, unul dintre câștigători a fost Tenacios D din pricina unui cover execrabil după Dio. De altfel, în practica americanilor sunt premiate doar cele mai populare formații, ignorându-se aproape total underground-ul, dar și multe alte trupe destul de cunoscute și talentate. Acesta este doar un exemplu, însă am putea trece în revistă și premii notorii acordate de către publicații populare precum Metal Hammer, Metalsucks, Angry Metal Guy etc., care uneori sunt bine fundamentate și corect acordate, fie că este vorba de formații cunoscute sau nu. Însă de la caz la caz, subiectivitatea își spune de cele mai multe ori cuvântul.

Pornind de la aceste considerente, trecând de la abstract la concret, și pentru că nu ne-am axat până acum pe o analiză a celor mai reușite albume ale ultimelor ani, mi-am propus să fac o critică subiectivă asupra a trei dintre cele mai inspirate albume ale lui 2017. Este o opinie personală, poate diferită față de cea a colegilor mei, însă prin introducerea cuvântului „inspirat” îmi doresc să subliniez și o abordare diferită. Astfel, voi prezenta trei subsecțiuni cu cel mai reușit album, cel mai surprinzător album și „pariul” meu pentru viitor datorită lansării discografice recente, lăsând în urmă orice altă clasificare, din cauza lipsei de spațiu și timp. Doresc ca în rândurile următoare să găsiți trei materiale care eu cred că își merită aplauzele, nefiind alese după practica nocivă a voturilor publicului, așa cum, din păcate, un alt website autohton continuă să o facă.

1. Cel mai bun album al anului: Pain Of Salvation – „In The Passing Light Of Day” „In The Passing Light Of Day” este după părerea mea cel mai bun album metal pe care anul 2017 a putut să ni-l ofere. Este un nou punct de cotitură pentru o formație cu atât de multă istorie în spate. Este intersecția perfectă dintre artă, emoție și experiment.

Mi se pare că Daniel Gildenlöw, după ce a ieșit învingător în bătălia cu bacteria care aproape i-a curmat viața, a vrut să ofere tot ce are mai bun. Cu alte cuvinte, el a vrut să demonstreze că viziunea sa asupra a cum ar trebui să sune muzica în concret nu a ajuns încă la un final. Ceea ce albumul a reușit cel mai bine să surprindă a fost exprimarea perfectă a sentimentelor prin acorduri muzicale, ceea ce în peisajul de astăzi de multe ori s-a uitat. Războiul de duzină încă își spune cuvântul, iar victimele colaterale suntem tot noi, admiratorii fideli ai falsității. „In The Passing Light Of Day” este umplut de emoții precum frustrarea, pierderea sensului vieții, frica. Este un album pe care îl putem trăi, ca o metamorfozare cuprinzătoare și sinceră a experienței conferite de precedentele materiale discografice ale formației, însă într-o abordare ușor diferită și mult mai modernistă.

Muzical, la fel, nu am reproșuri. Clapele, backing vocal-ul sunt cireașa de pe tort, iar vocea lui Daniel este „simfonia sufletului confruntată cu răceala morții”. Cele zece piese trebuie ascultate în ordine, fiind aranjate așa cum este normal pentru a crea o poveste. „In The Passing Light Of Day” este un material pe care eu îl voi pune alături de panteonul meu al genialității, alături de albume precum „Blackwater Park” (Opeth), „Lateralus” (Tool) sau „Salvation” (Cult Of Luna).

2. Cel mai surprinzător album al anului: Power Trip „Nightmare Logic” De ceva timp am crezut că trash metal-ul a intrat în comă. Trupele reprezentative mari nu au mai reușit de ani buni că scoată un album original, iar cele mai mici au adoptat politica de „reciclare”, adică de a recrea ceea ce ar trebui lăsat în urmă. Totuși, am ajuns să descopăr Power Trip, o formație americană care a lansat un album cu un suflu nou, aproape original și bine închegat, numit „Nightmare Logic”. Acesta este un album dinamic, inteligent, fără clișee și sincer. S-a pus mult accent pe furie și s-au lăsat în urmă, atât cât s-a putut, blast-beat-urile, dar și acolo unde au fost incluse au fost folosite cu cap (în ultimii ani, folosirea acestei metode „primordiale” a devenit de-a dreptul puerilă, morbidă pe alocuri, fiind cea mai neinspirată alegere pentru a umple anumite goluri, astfel încât s-a uitat aproape complet ceea ce a vrut cu adevărat ea să însemne). Riffurile sunt destule, bine ordonate în peisaj, iar vocea urmează tonul instrumentalului fără greșeală. „Nightmare Logic” e dovada că un gen pe moarte reușește să mai răsară cu câteva surprize.

3. Pariul pentru viitor: Code Orange – „Forever” Oricât de mult pun accentul pe underground, nu am putut prevedea apariția unei formații care să dea lovitura dintr-o dată.

Code Orange a făcut acest lucru cu „Forever”. Piesa eponimă a fost un coup de grâce, o lovitură usturătoare pentru cei care nu sunt destul de atenți la aparițiile anuale, nefericitul de mine fiind una dintre victime. „Forever” este într-un anumit mod un spațiu mult prea mic pentru amalgamul de influențe adunate de la trupe precum Converge, Mastodon, Gojira sau The Dillinger Escape Plan, iar prezența celor trei soliști (două voci masculine și una feminină) în trupă a reușit să adune trei abordări stilistice diferite, chiar incredibil de originale. Albumul demontează, totodată, ideea că electronicul nu poate să își facă loc în compozițiile metal.

Astfel, prin acesta se creează o energie aparte, iar alături de riffurile amprentate de structurile clasice de hardcore punk, piesele sunt conduse într-un con umbrit de agresivitate și genialitate.

Interesantă este unicitatea compozițiilor, gândite astfel încât să nu se cristalizeze asemănări. Rolling Stone este o publicație care a acordat locul întâi materialului pentru „cel mai bun album al anului 2017”, surprinzător într-un fel. Eu văd Code Orange o trupă cu potențial, „Forever” fiind chiar faptul care îmi fundamentează alegerea. Vedem însă peste câțiva ani dacă am avut dreptate sau merită să fiu crucificat.

Un fel de final. Doresc, din nou, să punctez că aceasta este o părere subiectivă. Fiind pasionat, în special, de muzica progressive, alegerile mele puteau fi cel puțin previzibile. Mi-am dorit ca prin acest articol să vă ofer o scurtă părere critică asupra a trei materiale pe care eu le-am savurat din plin anul trecut și pe care vă invit să le ascultați cu căldură, dacă nu ați realizat acest lucru până acum. Alte câteva albume lansate în 2017 pe care le-am remarcat și consider că merită măcar o șansă sunt: Septicflesh – „Codex Omega”, Ne Obliviscaris – „Urn”, Soen – Lykaia”.

Redactor: Gabriel Princip

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

19

My Dying Bride >>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> Bio de Bogdan Voiculescu; Interviu de Geanina Chiricuță

Cu peste un sfert de secol de activitate continuă, 12 albume fulllength și numeroase alte materiale discografice lansate până în prezent, susținând nenumărate concerte și având o contribuție esențială în dezvoltarea și chiar apariția genurilor death/doom și gothic metal, My Dying Bride este una dintre cele trei trupe cunoscute ca The Peaceville Three. Alături de Anathema și Paradise Lost, au reușit să creeze un sunet specific, servind ca sursă de inspirație pentru numeroși artiști contemporani, și să aducă un plus de frumusețe și melancolie muzicii într-o perioadă în care accentul era pus, în funcție de zonă, pe agresivitate sau pe cât de ritmate sunt melodiile.

My Dying Bride a luat ființă în Anglia, în 1990; în prezent, trei dintre membrii originali fac parte din componența formației: Aaron Stainthorpe (voce) și Andrew Craighan (chitară) au fost în permanență parte din trupă, iar Calvin Robertshaw a revenit în 2014, după o pauză de aproape 15 ani. Au debutat în același an, lansând un demo – Towards the Sinister – cu o atmosferă similară grupurilor de death și black metal timpurii; în 1991, după ce l-au cooptat pe basistul Andrew Jackson (care a rămas alături de ei până în 2007) a urmat și primul EP oficial, Symphonaire Infernus et Spera Empyrium, de pe care provine și prima lor piesă care a stârnit ceva reacții din partea publicului și presei. Încă de la început au încercat să-și formeze un sunet propriu și să urmeze un drum separat de cel al colegilor din Paradise Lost, Anathema și mai târziu Katatonia (cele 4 trupe considerate ca fiind inițiatoarele curentului death/doom).

Personalitatea lor a putut fi ușor observată anul următor, în 1992, când au lansat și albumul de debut. „As The Flower Withers” este astăzi considerat un clasic al acelor ani, copiile originale fiind rare și scumpe. Cu 6 melodii ce au o durată totală de 45 de minute, materialul a trasat niște repere pe care formația le va urma în anii următori: piese lungi și foarte lente, a căror atmosferă sobră, melancolică are un iz victorian (la fel ca lirica), bazânduse mult pe vioară (în prezent, Shaun Macgowan este violonistul grupului). Încă puternic înrădăcinat în death metal (My Dying Bride provine, de fapt, dintr-o trupă de death care a lansat doar un demo cu 3 piese), „As The Flower Withers” marchează unul din primele momente în care începe diversificarea genului, deosebit de popular în Europa acelor timpuri.

La doar un an după acest debut, urmează „Turn Loose The Swans”, unul din cele mai cunoscute materiale full-length ale death/ doom metalului. Cu piese deja clasice, apreciate de sute de mii de ascultători, precum ar fi „Sear Me MCMXCIII”, „Turn Loose The Swans” sau „The Crown of Sympathy”, albumul s-a bucurat de recenzii pozitive încă din primele zile după lansare, fiind în continuare îndrăgit și apreciat. Include preponderent vocale clean, pianul și vioara sunt mai pronunțate în compoziții și au un rol mai important, iar melodiile încep să fie puțin mai complexe și, poate, ceva mai variate. În aceeași formulă, My Dying Bride șiau continuat activitatea lansând în 1995 capodopera The Angel and the Dark River – de pe acesta provine una din creațiile lor emblematice, „The Cry of Mankind”, dar și una dintre cele mai triste din toată discografia, „Two Winters Only”. Retipărit de nenumărate ori, s-a bucurat (și încă are parte...) de enormă popularitate nu doar în rândul fanilor, ci și al publicului de metal pe o scară largă, dar și de aprecierea multor artiști pe care i-a influențat decisiv.

Continuând cu aceeași componență, a urmat, poate puțin mult

20 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

prea rapid, albumul „Like Gods of the Sun„(1996). Deși mie personal îmi place destul de mult și mi se pare și foarte bun din punct de vedere calitativ, nu aceeași părere au avut-o criticii și fanii; totuși, „A Kiss to Remember” este constant interpretată live, spre bucuria celor prezenți la concert, iar Aaron Stainthorpe a declarat în repetate rânduri că acesta este preferatul său, din tot ce a lansat cu MDB. În 1997, toboșarul Rick Miah a părăsit formația, locul său fiind luat de Bill Law; împreună cu acesta, au lansat în 1998 cel mai experimental material discografic al lor, 34.788%...Complete.

Clăparul și violonistul Martin Powell a părăsit grupul cu ceva timp înainte, urmând pentru acesta o perioadă de activitate alături de Anathema sau Cradle of Filth. Din punct de vedere

muzical, albumul este diferit simțitor față de predecesoarele (și succesoarele) sale, având un sunet ceva mai heavy, dar în același timp mai ritmat și ceva mai vesel. Totuși, este important de menționat că anumite structuri ale pieselor și liniilor melodice care și-au făcut premiera pe 34.788%...

Complete sunt întâlnite și în alte cântece, mai recente, iar stilul vocal pentru care este acum atât de cunoscut Aaron este evidențiat, pentru prima oară, pe acesta. După plecarea din 1999 a chitaristului Calvin Robertshaw, au urmat două materiale mult mai tradiționale ca abordare: „The Light At The End Of The World” (1999) și „The Dreadful Hours” (2001). De pe primul este preluată una dintre cele mai triste și melancolice piese din câte știu – cea care dă titlul materialului. Alte melodii deosebite, preferate de mine dar și de marea majoritate a publicului din această perioadă sunt „She Is The Dark”, „Sear Me III”, „The Dreadful Hours” sau „My Hope, The Destroyer”. Cu Shaun Taylor-Steels la tobe și Hamish Glencross la chitară, această perioadă s-a caracterizat printr-o întoarcere spre rădăcini, piesele fiind ceva mai lungi, agresive și incluzând, din nou, growl-uri.

Schimbări de componență au avut loc în perioada următoare, când Shaun a părăsit formația din cauza unei răni iar Sarah Stanton a preluat rolul de clăpăriță a trupei. Albumele din această perioadă – „Songs of Darkness”, „Words of Light” și „A Line of Deathless Kings” – se caracterizează printrun sunet mai modern și mai elaborat, calitatea producției fiind superioară iar piesele, deși se mențin în același registru stilistic cu care ne-am obișnuit, explorează în detaliu genurile doom și gothic, fiind totuși originale și inovatoare. Atmosfera are un rol mai important, la fel și vocalele. Melodii îndrăgite precum „Deeper Down”, „To Remain Tombless”, „My Wine In Silence” sau „Catherine Blake” aparțin de această perioadă, o parte dintre ele fiind uneori interpretate și live.

Din punctul meu de vedere, perioada contemporană a My Dying Bride începe în 2008, după înlocuirea lui Adrian Jackson de către Lena Abe și a introducerii noului clăpar și violonist, Shaun MacGowan. Cu Dan Mullins la tobe, au fost lansate următoarele 3 albume: „For Lies I Sire”, „A Map of All Our Failures” și „Feel The Misery”, dar și compilația „Evinta” (de fapt, impropriu considerată astfel – este, mai degrabă, o reinterpretare a temelor muzicale din întreaga discografie

MDB, adaptate pentru instrumente clasice, dar piesele în sine sunt originale). Activitatea live intensă este dublată de mai multe lansări, iar noile cântece sunt apreciate atât de tinerii ascultători, care abia descoperă trupa, dar și de cei care i-au urmărit de la începuturi.

O formație extraordinară, cu o activitate deosebit de bogată atât live cât și în studio, My Dying Bride rămâne una dintre principalele grupuri metal ale Europei. Viitorul lor pare, cel puțin momentan, promițător, anunțându-se, printre altele, și lansarea unui nou album care ar putea fi, sper eu, urmat de un turneu european.

My Dying Bride este un nume de bază în scena internațională.

De la emoții întunecate, la atmosfere care te capturează întru totul, My Dying Bride este o experiență auditivă, direct sau indirectă, completă, în care te poți scufunda și regăsi. Shaun McGowan este membrul trupei din spatele clapelor și a viorii, acele mici detalii care întregesc compozițiile musicale într-un mod ușor recognoscibil și unic. Fan al trupei și acum parte din structura sa, Shaun ne povestește ce a însemnat pentru el intrarea în sânul trupei.

Ce a însemnat pentru tine să te alături unei trupe a cărei fan erai?

Shaun: Eram foarte agitat la început. My Dying Bride a fost chiar trupa mea preferată pentru mulți ani înainte să se întâmple.Cunoșteam câțiva dintre membrii trupei dinainte, dar acum eram într-o sală de repetiții cu toți ochii pe mine.

Cum s-a legat totul?

Shaun: Tatăl meu și Dan Mullins (tobe) au lucrat împreună în trecut, deci îl cunoșteam de ceva ani (el m-a introdus în sfera black metal la vârsta fragedă de 15 ani). Într-un sfârșit de săptămână am primit un telefon de la el și mă ruga să o înlocuiesc pe Katie la clape și vioară, care abia părăsise trupa.

Asta se întâmpla după înregistrări, dar înainte de lansarea albumului “For Lies I Sire”, în 2009. De atunci a fost o nebunie să învăț tot setlist-ul la vioară și să învăț să cânt la pian, ceea ce nu știam să fac. Băieții au fost susținători și răbdători cu mine, mai ales că în 2-3 luni plecam în turneu.

Care este albumul tău preferat de până acum și de ce?

Shaun: Este foarte dificil pentru mine să aleg doar unul, dar cred că “For Lies I Sire” este special pentru că eram abia la început. “Feel The Misery” a fost bine primit și e preferatul meu pentru că am fost implicat în compoziție. Când am cântat în întregime “Turn Loose The Swans” la Roadburn miam adus aminte cât de bun e și acesta.

Ce instrument îți place să cânți cel mai mult și ce crezi că aduce acesta pieselor?

Shaun: Live îmi place cel mai mult să cânt la clape pentru că pot folosi diverse sunet și nu trebuie să mă uit spre public. E greu să dai din cap când cânți la vioră. Pe album îmi place să cânt mai mult la vioară, dar câteodată pur și simplu nu se potrivește.

Ai vreo idee pe care vrei să o incluzi în viitoare piese pe care nu ai apucat să o incluzi până acum?

Shaun: Am încercat să include niște părți electonice, dar am întâlnit rezistență în fața ideii. Nu le place când cânt dubstep în sala de repetiții. Doomstep o să fie marfă într-o zi, însă.

Ce îți amintești mai bine din primul concert cu trupa?

Shaun: Primul concert a fost la Wave Gotik Treffen din Germania. Am cântat în trupe de death metal din underground până atunci, dar nimic nu te poate pregăti pentru trecerea de la 20 de oameni într-un bar la câteva sute la un festival. Cred că mai mult am încercat să mă ascund în spate.

Ai ceva proiecte muzicale separate?

Shaun: Primul album al trupei Nightshadows Lament e aproape gata și va ieși anul acesta. Am reînființat-o cu Kjetil de la Green Carnation/Tristania pentru tributul Goodbye to Gravity. E greu să vă descriu piesele decât astfel: un Placebo black metal. Poate o să cânt și ceva live cu Clouds într-o zi.

Dacă ar fi să mai înveți să cânți la vreun instrument muzical, care ar fi el?

Shaun: Mi-ar plăcea să învăț ceva de la familia Brass fiindcă mereu îmi doresc să mă orientez spre ei când cânt clape.

Ce crezi că poate afla un ascultător despre tine atunci când ești pe scenă?

Shaun: E posibil câteodată să lovești tastele potrivite la clape când nu ai fum în ochi și păr. Câteodată.

Ce parte a unui concert o aștepți cel mai mult?

Shaun: Finalul. Și părțile cu orga de biserică.

Dacă ar fi să te alături unei trupe la care nimeni nu s-ar aștepta, care ar fi ea?

Shaun: Mi-ar plăcea să compun/să cânt pentru o trupă banală de pop. În mod ironic, normal…

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

21

De mân

ă cu di

nozau

rul ro

z Purp

De la an la an, pare din ce în ce mai evident că țara celor 1000 de insule deține rezerve nesecate de riff-uri grele. Purple Dino este una dintre trupele grecești care reușește să iasă în evidență: melanjul interesant de influențe și faptul că nu prea se iau în serios reprezintă o noutate, chiar și pentru scena muzicală greacă, extrem de variată. Succesul primului album “Jurassic Bar” i-a condus pe membrii Purple Dino pe un nou traseu, ce a rezultat în materialul de față, “And Now What?”.

După cum mărturisesc și membrii trupei, sursele de inspirație variază de la Black Sabbath la Tool și Red Hot Chili Peppers.

Ușor progressive pe alocuri, noul album reține câte ceva din vibe-ul hard rock specific trupelor grecești mai titrate, precum 1000mods, Nightstalker sau Planet of Zeus. Deși fiecare melodie oferă ceva nou, ideea de heavy rock rămâne un numitor comun pe “And Now What?”.

Trebuie menționat de la început: dacă dați play în căutare de riffuri monstruoase și tone de distorsie, o să aveți surprize. Încă de la coperta sa aflăm că Purple Dino trebuie abordat cu o minte deschisă. Pe copertă se află mascota trupei, un dinozaur mov și bețivan, înconjurat de sticle goale, chiloți, mucuri de țigară și hârtie igienică. Dacă nici asta nu e metal, nimic nu este.

Abordarea comedică, ușor naivă (probabil inspirată de la Clutch) dă un aer aparte albumului de față. Încă de la “Soul On Fire” suntem aruncați într-un malaxor de heavy rock și grunge neașteptat de catchy. “Her Ride” se deschide cu un pasaj aproape smooth jazz. După câteva secunde de muzică de lift, “Her Ride” se mută în spectrul heavy rock, din ce în ce mai agresiv către final.

Pentru fanii spaghetti western, piesa “2day” poate fi o variație binevenită pe album. O bilă albă pentru linia de bas absolut delicioasă! De remarcat este alternarea de chitară slide și distors sănătos pe refren. Intenționat sau nu, o tentă de Rage Against the Machine iese la iveală spre sfârșitul piesei.

Dacă nu am precizat până acum, groove-ul este cuvântul zilei.

22 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

le Dino , “And

Now W

hat?”

Piesa “Show Me” pare să exploateze la maxim rezerva de riffuri a albumului “And Now What?”.

După prima jumătate a albumului, piesele “Isolated” și “Out of Me” oferă un binevenit moment de respiro. Pasajele de chitară clean și liniile de bas dau un aer ușor progressive acestor două melodii. O comparație cu Fates Warning ar fi probabil prea mult, dar feeling-ul este acolo, parol! Ultima piesă, “Unknown Destination” se laudă cu cele mai grele riff-uri de pe album.

Secțiunile masive de refren intercalate cu duetul de bas-tobe pe strofă oferă destulă varietate pentru a capta atenția până la sfârșitul albumului.

Câteodată este nevoie de un album nou ca să ne aducă aminte că “heavy” nu se rezumă doar la acordaje joase și tempo-uri de 70 BPM. Mix-ul de heavy rock, grunge-ul anillor ‘90 și ocazionalele pasaje progressive prezente pe albumul “And Now What?” constituie un platou divers de bombonele muzicale palatabile pentru o largă varietate de gusturi.

Trupa Purple Dino se laudă cu un palmares impresionant de concerte, și putem doar să îi credem pe cuvânt. Ori, putem judeca în cunoștință de cauză în mai 2018, în cadrul festivalului Soundart!

Purple Dino vor împărți scena cu nume sonore precum Stoned Jesus, Lowbau, Puta Volcano, Somali Yacht Club și mulți alții. Am totuși o bănuială că Purple Dino nu vor dezamăgi. Așteptăm confirmarea din fața scenei!

Autor: Ștefan Roșioru

De prin subsolul de pe Bandcamp Kauan este o trupă neobișnuită din multe puncte de vedere: originară din Rusia, aflată în prezent în Ucraina, trupa a adoptat o varietate de stiluri, de la black metal și doom la post-rock și neofolk.

Din 2005, de când s-au format, Kauan au scos 7 albume atent lucrate care transmit fiecare o stare de spirit, și adesea există o temă principală în jurul căreia s-a construit întreg albumul.

Ce îi face din nou să se deosebească de multe trupe este că au ales să cânte în finalndeză, o limbă a cărei melodicitate se potrivește perfect cu piesele lor. Chiar și numele trupei, Kauan, înseamnă „(pentru) mult timp” în finlandeză. Deși la prima vedere necunoașterea versurilor pare o limită în înțelegerea completă a pieselor, acest lucru poate face ascultătorul curios să caute povestea din spatele lor și să descopere viziunea în jurul căreia s-a concentrat munca la fiecare album, transmisă de asemenea prin artwork-ul lor sau prin filmele de promovare.

Primul material al trupei, „Lumikuuro”, combină pasaje de doom și black metal cu momente atmosferice, susținute de pian și vioară, iar vocea, amintind parcă de Agalloch, alternează între harsh și clean. Într-un fel „Lumikuuro” este chiar punctul de plecare al trupei, piesele lui au fost create și lansate într-o variantă fără versuri chiar înainte ca trupa să se fi format.

Al doilea album al trupei, „Tietäjän Laulu”, este mult mai ambiental, cu influențe doom melodice și neofolk, și incorporează și versuri în limba lor maternă, rusa, în timp ce „Aava Tuulen Maa”, cel cu numărul trei, este mult orientat către post-rock, dar păstrează elemente de neofolk, amintind pe alocuri de Tenhi. Se poate spune că de acum Kauan aduc în piesele lor nostalgia pe care o vor păstra în continuare pe albumele viitoare. „Kuu”, lansat în 2011, are patru piese

KAUA

N SAU

concept care spun o singură poveste post-rock/ ambientală, acompaniată de muzicalitatea versurilor, un instrument de sine stătător în muzica lor. „Pirut”, al cincilea material al trupei, revine din multe puncte de vedere la origini, readucând elemente mai heavy și growl-uri într-o combinație reușită (din nou) de doom folk și post-rock.

Fiecare nou album Kauan este o surpriză, ceva diferit și nou, și incredibil de bine compus; „Sorni Nai”, EP-ul lansat în 2015, nu se abate de la acest lucru. El asociază o voce feminină potrivită perfect cu pasajele delicate ale pieselor, ce alternează cu cele mai întunecate și aspre pe care le evocă. Tema pe care albumul o evocă este una cu adevărat sumbră - este vorba despre un incident cunoscut în Rusia din 1959, Dyatlov, din munții Ural, în care nouă turiști au murit în condiții neobișnuite, rămase nedescoperite până în prezent. Deși subiectul pare macabru, albumul nu este apăsător sau funebru, ci pare să descrie lupta oamenilor cu asprimea naturii.

Cel mai recent, „Kaiho”, pare dedicat în întregime temei lor preferate, o nostalgie ușor observabilă de-a lungul carierei lor, tradusă de această dată prin trecerea timpului. Materialul este eteric, cu accent pe post-rock, au renunțat de data aceasta complet la vocea harsh și elemente metal. Piesele alternează pasaje de trecere cu momente dinamice, un crescendo care te îndeamnă să le reasculți. Vocea feminină aduce în cele câteva momente de prezență un sentiment pur, nepământesc.

Kauan a trecut prin schimbări de componență dar este ușor de observat viziunea liderului, Anton Belov, care, din 2005 încoace, recreează în muzica lui peisajele natale (la propriu, înregistrând sunetele din natură si folosindu-le apoi pe fundalul pieselor), frigul, salbăticia, dând trupei direcția, temele și acea emoție exprimată pe fiecare album.

... (PE

Autor: Elena Ignat

NTRU

) MUL T TIM

P

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

23

M-am gândit să-mi încep experimentele p-aici cu ultimul eveniment live la care am asistat. De ceva vreme, din diferite motive, mi-am târât cadavrul umblător în Anglia, ca tot românul. Nu mă gândeam deci în ruptul capului că aveam să pup vreodată ceva ce m-a împins de fapt să-mi aleg actuala profesie de arheolog: Trecutul viking.

Aici am avut așadar cât de curând ocazia, în cadrul unui festival cu respectiva tematică, să-l văd la câțiva metri de mine pe nimeni altul decât pe Einar Selvik. Hai că-l știți, fost toboșar la Gorgoroth, actual multi-instrumentist și lider al proiectului Wardruna. Pentru cei cu un interes mai scăzut într-ale Internetului, vă dau un indiciu: coloana sonoră a serialului Vikings de pe History Channel.

Ideea evenimentului a fost una simplă, artistul vine și povestește despre omul din spatele muzicii cu mici pauze umplute cu piesele consacrate. Deși a ținut câteva ore, am numărat doar patru piese.

“Rotlaust tre fell” (Copacul fără rădăcini cade), a venit după o lungă explicație a trilogiei Wardruna, exprimată prin runele vechi ale proto-scandinavilor pe trei procese de bază: a sădi, a dezvolta și a transforma. Acestea sunt, în ordine, principiile

Experiențe clandestine

Einar Selvik

peste care șad cele trei albume arhicunoscute printre pletoși în special: Runaljod – Gap var ginnunga (2009), Runaljod –Yggdrasil (2013) și Runaljod – Ragnarok (2016). Foarte important de menționat cum, deși era vorba despre un festival viking, el a ținut să menționeze cum este chiar dezinteresat de acea perioadă a istoriei sale, aceasta reprezentând decadența nordicilor către comerț, migrații, raiduri, frivolități, militarism și în cele din urmă, convertirea religioasă.

La scurt timp, ne-a delectat cu “Fehu” (Avere) printr-o interpretare foarte diferită față de cea pe care o asociem în cap cu Floki scuipând aghiazmă către enoriași. Textul piesei e bazat pe mitul dragonului care dacă șade pe aurul tău, îl va face să crească, dar simultan devenind și el la fel de mare. Presupun că aveți un deja-vu în cazul în care ați citit Hobbitul de J. R. R. Tolkien sau ați văzut filmele, autorul inspirându-se vizibil din mitologia nordică. Am simțit interpretarea acustică pe un ton ceva mai trist, ceea ce m-a dus cu gândul exact acolo unde trebuie, dată fiind viața de student prin care am experimentat nevoia de a deveni și eu acest animal, dacă vreau s-o duc bine eventual.

Ce m-a fascinat mai mult a fost atitudinea sa experimentală, din ce a descris, de a lua instrumentele și a învăța pe ele de la 0 așa cum credea el că au făcut primii lor posesori. Majoritatea instrumentelor sale sunt confecționate de el după indelungate cercetări pe care le-a făcut. Foarte important a fost modul în care, spre bucuria multora ca mine din sală, și-a susținut argumentele prin surse arheologice studiate cât se poate de riguros, nimic asemănător cu ciorba ezoterică despre daci. Un ușor exemplu de ceea ce prin disciplina mea numim arheologie experimentală, formarea din spatele lui Einar nu are drept scop găsirea unui răspuns la ipoteze științifice, ci crearea unor linii melodice, dar e bine de știut că se poate și fără elitism academic.

24 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

de Bogdan Beb

În egală măsură, a ținut să precizeze cum abordarea lui nu este una romantică față de trecut, recunoscând bunăstarea prezentului chiar. Munca lui reprezintă deci învățăturile lui dintr-un trecut scandinav foarte vechi, care încă mai au rezonanță în ciuda timpului. Îmi place să cred că cel mai asemănător lucru pe care-l avem cu această abordare în România este proiectul Subcarpați, dar inevitabil m-a dus cu gândul și la acel ceva ce-mi oferea Negură Bunget cu ani în urmă, sau mai tarziu Dordeduh, conținutul ezoteric fiind ceva mai rezervat în cazul norvegianului. Asta nu l-a oprit din a ne cânta “Ár var alda” (În zilele de odinioară), de data aceasta lasând deoparte lira lui preferată în favoarea propriului jouhikko confecționat cu păr de cal. Această piesă își are conotațiile ușor ezoterice, pe care pot înțelege de ce nu le-ar fi menționat în cadrul acestui tip de festival. Interesant e faptul că deși piesa trece lejer drept un intro de album, cu instrumentul undeva pe fundal, aici a căpătat altă formă pe care mi-a fost greu s-o recunosc din prima. Culmea, a fost singura dintre piese care mi-a oferit un sentiment mai străin, chiar exotic, din pricina instrumentului.

Pe măsură ce a avansat, publicul a devenit din ce în ce mai nerăbdător să-i asculte mai mult muzica, evenimentul nefiind numai despre asta. Partea tehnică a funcționat împotriva lui stingându-se de nicăieri luminile, moment în care skaldul contemporan și-a făcut publicul să râdă spunând pozitiv că poate să continue și astfel. O “Völuspá”, smulsă direct din Edda Poetică. N-am idee când, dar totul s-a oprit deodată.

Am fost surprins că n-a mai cântat nimic, nici măcar din produsul lui solo Snake Pit Poetry (2017), dar nu-l condamn având în vedere atât natura evenimentului, cât și timpul de care a dispus. Evenimentul din păcate m-a prins într-un moment foarte prost, așadar modul în care l-am absorbit a avut un efect destul de dubios, că nu-s atât de intelectual încât să-i spun catartic. Pe principiul “cui pe cui se scoate”, când am

întrat în casă deja boceam cu clăbuci. După vreo două ore de făcut asta și bătut chestii prin casă, am reușit să mă bucur de singurătatea weekend-ului respectiv în care mi-am revizuit cele trei procese ale

trilogiei povestite. Aș putea explica experiența prin ce a spus chiar Einar înainte de prima piesă: “Nu te cățăra niciodată pe copacul tău dacă acesta n-are rădăcini”.

ISHED HEART N A B E H T R E B M OF SLU oiculescu RECENZIE OCEANS dactor: Bogdan V Re

Oceans of Slumber este o trupă texană de progressive metal, formată în 2011 în Houston. Unul din puținele grupuri de acest gen care utilizează aproape exclusiv vocale feminine, are la activ 4 albume, debutând în 2013 cu „Aetherial”; acesta a fost urmat mai apoi de „Blue” și „Winter”, iar cel mai nou material al lor, „The Banished Heart”, a fost lansat pe 2 martie 2018 prin intermediul casei de discuri Century Media Records.

Acesta a fost așteptat cu nerăbdare de public dar și de presă, despre subiect discutându-se destul de mult în ultima vreme. A fost anticipat de piesa de deschidere și principalul single, „The Decay of Disregard”, dar și de eponimul cântec „The Banished Heart” și de „No Color, No Light”, un superb duet între Cammie Gilbert (voce) și Tom Englund, solistul Evergrey. Conține 11 melodii în total, și are o durată de peste o oră – precum în cazul multor artiști progressive metal, și aici întâlnim durate mari și structuri deosebite ale compozițiilor.

Primul lucru pe care-l remarcă cineva atunci când ascultă pentru prima oară Oceans of Slumber este vocea deosebită a principalei soliste, Cammie Gilbert. Un element rar în acest gen muzical care, cu siguranță, contribuie semnificativ la sunetul ușor de recunoscut al formației americane, vocea feminină reușește să transmită în mod excelent emoțiile și sentimentele, în special pe „The Banished Heart”,

un album cu o încărcătură emoțională aparte. Dobber Beverly (tobe), principalul compozitor și producătorul trupei, a povestit că materialul abordează conceptele neglijării, morții, despărțirii, iar, în final, al dragostei și descoperirii păcii. „Simbolizând întoarcerea vieții sau iubirii după un lung exil, când totul părea fără speranță și pierdut”, motivația pentru a-l crea pe „The Banished Heart” a provenit dintr-o despărțire dureroasă de fosta sa parteneră, din trăirile provocate de moartea tatălui lui Cammie și din nașterea fiicei lui Dobber. Versurile, scrise integral de solistă, sunt mult mai sincere iar abordarea este directă, onestă și încearcă să comunice fără ocolișuri durerile dar și bucuriile de care au avut parte artiștii, pe plan personal, în ultimii ani.

Din punct de vedere muzical, compozițiile sunt mai mature, mai bine structurate și, fără dubiu, mai frumoase și emoționante. Contrastând mereu între o instrumentație dură și vocea caldă, vibrantă a lui Cammie, sunetul Oceans of Slumber a evoluat considerabil după mult apreciatul Winter. Mai complexe și tehnice, piesele al căror erou uitat este chiar compozitorul lor - tobarul Dobber Beverly, care face o treabă excelentă în spatele setului și, insesizabil la o primă audiție, dă viață creațiilor sale – sunt pur progresive ca structură și natură, influențele timpurii din gothic și symphonic metal fiind lăsate în urmă.

Frumusețea o regăsim în mai multe momente – „The Decay of Disregard”, piesa care deschide albumul, este o elegie care scoate în evidență capacitatea lui Cammie de a impresiona de la primul vers; în misterioasele pasaje aproape șoptite, în interogațiile retorice repetate obsesiv și refrenul grav, trist, vocea sa are o importanță de netăgăduit. Duetul dintre aceasta și Tom Englund, din „No Color, No Light” este un moment care a atras atenția din clipa în care piesa, însoțită de un videoclip cu versuri realizat de Costin Chioreanu, a apărut pe YouTube. Până și membrii trupei au trecut în revistă acest detaliu, considerând că a ieșit mult mai bine decât s-ar fi așteptat. Complexitatea instrumentalului este o trăsătură omniprezentă, dar de multe ori greu de sesizat la o primă audiție, umbrit fiind de uimitoarele linii melodice vocale ce caracterizează întregul material. Pe „A Path To Broken Stars”, acesta iese însă în evidență și-și recapătă locul binemeritat; agresivitatea sa este înmuiată de Cammie, ceea ce-l face cu atât mai captivant. Dobber reușește să țină un tempo mult mai rapid decât pe restul albumului, fără a se baza însă pe viteză ci mai degrabă pe complexitate; la fel ca „Winter”, și această piesă îl aduce în prim plan de câteva ori.

„Howl of the Rougarou”, despre care se poate spune că este piesa lentă și soft a albumului (deși are, la rândul său, un blast-beat) , amintește de influența pe care Dream Theater o are asupra celor doi chitariști, Anthony Contreras și Sean Gary. Cu niște momente în care se vădește amprenta muncii lui John Petrucci asupra stilului Oceans of Slumber, reușește totuși să se mențină originală și să ofere ascultătorului ceva unic. Nu pot să uit să menționez outroul: „Wayfaring Stranger”, marcată de pianul fantomatic din fundal și de bântuitoarea voce a lui Cammie, constituie un final perfect pentru un full-length dur, agresiv și amplu. Există însă și părți care m-au încântat mai puțin spre deloc; „The Banished Heart”, melodia eponimă, îmi pare dezamăgitor de slabă pentru un material de altfel extraordinar de bun, neașteptat de sincer și emoționant. Repetitivă fără a fi nece-

sar, tărăgănează și nu reușește să-mi trezească interesul. Se întâmplă asta des cu formațiile de progressive, să facă piese irațional de lungi, a căror intensitate se diluează până ce devin fade. La fel, interludiul intitulat „The Watcher” mi se pare gratuit și fără rost. Mai sunt mici momente terne, dar în rest „The Banished Heart” este un material grozav.

Bine produs, calitatea sunetului este un punct forte, la fel și coperta deosebită. Sper să am ocazia să văd interpretarea live a câtorva cântece de pe „The Banished Heart”, pentru că sunt convins că și în concert muzicienii sunt la fel de buni ca pe studio. Trupa intenționează

să își amplifice activitatea live în curând, la nivel mondial.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

25

Caligula’s Horse interviu de Geanina Chiricuţă

Jim Grey

P

Trecut și prezent

entru fanii progressive-ului deja nu mai este nicio surpriză că teritoriul australian este o mină de aur. În ultimii ani progressive-ul pe care l-am defini ca fiind modern a înflorit peste măsură în acele tărâmuri, iar două dintre trupele personal preferate care provin de acolo sunt Arcane și Caligula’s Horse. Elementul comun al acestora este vocalul, Jim Grey. Cu o voce versatilă și caldă, pliabilă pe metal, dar și pe rock, Jim devine o figură importantă în răspândirea talentului ireproșabil al australienilor. Cu un nou album lansat de curând, „In Contact”, Caligula’s Horse demonstrează încă o dată cât de mult contează pasiunea și subiectivitatea în definirea unui material discografic care cuprinde tot ceea ce ți-ai putea dori. Îți aduci aminte ce trupă te-a atras de partea prog-ului prima dată?

Jim: O să sune ca un clișeu, însă a fost Dream Theater. Abia dădusem o audiție pentru o trupă când aveam 17 ani (care într-un final a devenit Arcane) și unul dintre băieții din trupă mi-a dat o copie din „Scenes from a Memory”, iar la prima ascultare am fost uimit. Am tot încercat să îl asimilez complet de atunci încoace. Gusturile mele muzicale și influențele s-au mai schimbat de-a lungul timpului, însă acela a fost cu siguranță momentul definitoriu.

Care a fost primul proiect muzical care ți-a deschis ușa către acest gen și cum s-a legat totul la prima repetiție?

Jim: Cred că a fost Arcane. Aveam 17-18 ani când am început, deci nu prea știam ce fac. Niciunul dintre noi nu știa. Ne-a luat mulți ani să ne găsim un sunet care funcționa. Și prima repetiție? Eram copii, Doamne, inutili (râde). Cred că îmi aduc aminte chiar și de o luptă cu o sabie fosforescentă la un moment dat. E un miracol că am reușit să facem vreo ceva.

Munca ta cu Arcane, deși mai puțin cunoscută decât cea alături de Caligula s Horse, a fost extraordinară. Crezi că se va mai reuni trupa vreodată?

Jim: Într-un cuvânt, nu. Cred că cu albumul „Known/Learned” am reușit ceea ce puteam mai bine. Deși sunt foarte mândru de acest album, mai ales, și am multe amintiri frumoase cu Arcane, fiindcă erau o parte importantă din viața mea, Caligula’s Horse a fost mult mai productiv și distractiv. În plus, obosisem să compun doar muzică tristă, voiam să aduc ceva bucurie în lume.

Acum să trecem la Caligula’s Horse. Care au fost circumstanțele în care s-a format trupa?

Jim: De fapt nu trebuia să se formeze deloc (râde) – Sam V a compus un album solo (cu un proiect diferit numit Quandary), când m-a abordat ca să mă roage să cânt pe voce pe una dintre piese. Am acceptat atunci în speranța că nu va deveni un proiect full-time, pentru că aveam multe pe cap în viața reala. Dar da, planul inițial a funcționat de minune (râde). Îl cunoșteam pe Sam de ceva vreme și mi-a plăcut ce scrisese și ne-am distrat de minune lucrând împreună în studio, așa că m-a întrebat dacă vreau să înregistrez și pentru restul albumului – ultima piesă scrisă, „The City Has No Empathy”, a fost singura colaborare de până atunci; o piesă pe care încă o cântăm cu regularitate. Deci totul a fost o întâmplare fericită care mi-a schimbat viața în mai bine.

Cum a fost să lucrați la primul album?

Jim: Cred că am vorbit cam mult despre asta în ultima întrebare și am acoperit deja cam tot. Dar ne-am distrat de minune. Toată partea instrumentală și producția a fost făcută de Sam, eu doar am venit cu vocea la finalul procesului în cabină. Și când zic cabină, mă refer la sala de repetiții. Cu camioane care treceau constant pe acolo. Cred că încă le poți auzi. Și microfonul era prins cu scotch, așa cum era și mintea mea pe atunci. Eram nehotărât, emoționat și deprimat, dar să înregistrez cu Sam a fost foarte distractiv și m-a ajutat să merg mai

26 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

departe. Asta este tot ce s-a întâmplat, sincer.

Cum s-au schimbat lucrurile pentru „In Contact”?

Jim: Păi cea mai evidentă schimbare a fost cea de componență – am pierdut doi membri fondatori cam în același timp. Geoff și Zac au fost înlocuiți de Josh Griffin (tobe) și Adrian Goleby (chitară). Josh, mai ales, este un miracol. E o ocazie rară să îl vezi cântând, așa că eu și Sam am vrut să-l provocăm cu noul album și să ne întindem puțin aripile dincolo de limite. În plus, ne place să facem lucrurile puțin diferit pentru fiecare album. Am vrut să facem ceva mai bun și să nu ne repetăm. „Bloom” a fost cumva dulce-amar și colorat – ne-a plăcut culoarea, dar am vrut să încercăm să menținem asta în timp ce aducem un sunet mai agresiv, mai întreg, câteodată ceva mai întunecat. Așa că am dezvoltat un album concept bazat pe o idee stupidă pe care am avut-o când am adormit odată, astfel încât așa s-a născut „In Contact”.

Cât de bine vă reflectă versurile și cât de mult sunt influențate de anumite amintiri/momente?

Jim: Bună întrebare – sunt bucăți din experiențe personale pe parcursul întregii discografii, dar sunt câteva momente mai intime pe „In Contact” pentru mine, mai ales pe „Graves”. Primul capitol din „Graves” descrie personajul Sculptorului și teama sa de a deveni tată, ceva ce m-a afectat și pe mine (și pe orice tată, de altfel) . Este la mijloc pierderea unei sarcini, parte din experiența mea, și teama că acel copil va fi la fel ca tatăl, cu defectele sale, furia sa, și tot ceea ce îi provoacă teamă. Toate părțile care-mi compun viața într-un peisaj alegoric.

Este vreo anumită piesă pe care abia aștepți să o cânți live?

Jim: Sunt câteva, da! Iubesc să cânt „Daughter of the Mountain”, „Dream the Dead” și „Dragonfly”. Toate cu D, se pare. Am cântat „Dragonfly” doar într-un turneu prin Australia, dar mi-ar plăcea să o cânt mereu.

Este vreo țintă, un vis spre care tinde trupa dar încă nu l-a îndeplinit?

Jim: Interesant că mă întrebi asta. Mai ales pentru că, așa cum am zis, acum 6-7 ani, trupa s-a format din întâmplare. Deci tot ce facem, fiecare turneu, fiecare artist alături de care mergem în turneu, este ca un sos.

Un sos delicios, vegan. Dacă m-ai întreba cu arma la tâmplă, cred că singurul lucru care ne lipsește este un turneu american. Care chiar s-ar putea încheia cu o armă la tâmplă, dacă mă gândesc mai bine. Ups. Aveți în plan un alt turneu prin Europa?

Jim: Cu siguranță. Abia așteptăm să revenim. Sigur revenim anul acesta.

Notă: Între timp, Caligula’s Horse a fost confirmată la noua ediție ProgPower Europe, la Euroblast și Very Prog Fest.

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

27

PRIN OCHII ORGANIZATORULUI: SORIN NĂS

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> inter

Să fii organizator în underground și să o faci cu sinceritate, doar din dorința de a ajuta un mediu de cele mai multe ori putred cu rele intenții și neajunsuri, este o pasiune care rareori rezistă testului timpului. HC RO, 7inc și orice altă denumire pe care o asociem cu Sorin Năstase în ultimii ani, a devenit o marcă a unor concerte care știi că te întâmpină cu o atmosferă prietenoasă, creată în jurul unui consens peste care ar trebui să dăm mai des, și mereu cu trupe, care deși necunoscute multora dintre noi, nu încetează să uimească prin profesionalism și bucurie pură de a fi acolo, pe scenă, în acel moment. Cu alte cuvinte, găsești exact spiritul de underground la care speri. Vorbim despre aceste lucruri cu Sorin Năstase în următorul interviu.

Te implici deja de mult timp în susținerea activă a underground-ului. Ce te motivează în continuare?

Sorin: Oamenii care au fost și sunt încă lângă mine susținând ceva ce eu încă nu cred că este realizabil, o scenă care să crească și să se autosusțină, creștere bazată pe muncă, corectitudine și respect.

Ce te-a determinat să te implici de la început în treaba cu organizatul?

Sorin: A fost mai mult în glumă, mi-aș fi dorit ca de ziua mea să mergem la un concert, nu am găsit unul, motiv pentru care am discutat cu membrii pe care îi cunoșteam din trupe, Pava (Nevergoinghome, pe atunci), Mihai (Breathelast), Paul (Cap De Craniu) și nu în ultimul rând cu Bogdan (Manager Private Hell Club). Așa a și apărut prima ediție a festului Something For The Core.

28 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Care este cea mai urâtă și care este cea mai frumoasă experiență din toată munca ta de organizare de concerte de până acum?

Sorin: Nu pot discuta despre experiențele singulare, pot spune în schimb că sunt scârbit de falsitatea, ipocrizia și în cel mai cu puțin rău caz, superficialitatea cu care oameni implicați tratează scena deși public susțin că muzica reprezintă pasiunea pentru care trăiesc. Cea mai frumoasă experiență este... că încă se întâmplă.

La ce capitol crezi că avem cel mai mult de lucru, atât ca trupe, organizatori cât și ca public?

Sorin: Să fim oameni.

Ai avut momente în care ai vrut să renunți? Dacă da, de ce?

Sorin: Evident, din cauza neputinței de a putea face mai mult și mai bine încât să ținem Question Mark în viață.

Care este cel mai dificil lucru de stabilit atunci când organizezi un astfel de eveniment?

Sorin: Nimic. Sunt inconjurat de oameni, ghidați ca și mine, de o pasiune comună. Datorită lor, totul este plăcut.

Notă: Următoare evenimente anunțate: 2 iulie în Quantic – Thy Art Is Murder, Negative Core Project, Walk The Abyss și As I Fall; 24 iulie în Quantic – ZilpZalp și Bastos.

CONTRASTE ȘI POVEȘTI Unflicted: "Trebuie" e un cuvânt puternic. Nu avem așteptări exacte din partea ascultătorilor.

Ba chiar sperăm să le trezească sentimente cât mai diferite și mai complexe. Noi ne-am mulțimi cu câteva grimase și un zâmbet la sfârșit.

Constant energici și cu o doză de entuziasm molipsitor până în măduva oaselor, cei de la Unflicted pun mereu câte ceva la cale care reușește să străbată țara-n lung și-n lat. Nu este o excepție nici noul videoclip, „Hate me”, la care a contribuit o echipă enormă și care își merită munca depusă. Despre el pomenim, printre altele, și în interviul cu băieții.

STASE

Ați lucrat mult și cu o echipă enormă pentru noul videoclip, “Hate Me!”. De unde a pornit ideea?

Unflicted: Într-adevăr, pentru acest proiect am ales o colaborare cu un număr mai mare de persoane. În contextul în care aproape toate videoclipurile de până acum au fost făcute in house de către noi, ne-am propus să ridicăm ștacheta și să încercăm o colaborare cu un regizor profesionist (de meserie). Așa am ajuns la Tudor Botezatu pe care Vlad (Pintilie) îl știa din Iași. E un regizor tânăr dar foarte talentat. Noi ne doream un videoclip iar el avea o idee "restantă" de scurt-metraj. Ne-am întâlnit la mijloc și neam potrivit în mesaj (din fericire!). Așa s-a născut această poveste care înfățișează contrastele dintre actori (și personalitatea lor din viața reală) versus personajele pe care trebuie să le joace.

rviu de Geanina Chiricuță

Ce credeți că ar trebui să se lipească de ascultător după ce trece prin această piesă?

INTERVIU DE Geanina Chiricuță

Cum a fost în turneu cu Breathelast? Puneți și voi unul la cale?

Unflicted: A fost genial! Ne-am bucurat mult de primire atât la Iași cât și la Suceava. Reacția publicului a fost măgulitoare iar experiența de a cânta alături de Breathelast, de a împărți scena și publicul cu ei, n-o s-o uităm prea curând. Ne-a plăcut atât de mult încât, da, ne-am propus să mai facem un mini-turneu în acest an. Să vedem cu cine!

La ce lucrați în continuare, care vă gâdilă cu entuziasm?

Unflicted: La următorul videoclip! Avem o piesă gata de care suntem foarte mândri: "Corporate Side of the Moon". Trebuie să-i facem videoclip așadar suntem în căutări, orientări și brainstorming-uri.

Care considerați că este piesa cu cel mai direct mesaj din repertoriul vostru de până acum?

Unflicted: "Corporate Side of the Moon".. Nu e lansată încă dar cu siguranță are cel mai direct mesaj. Pe refren, la un moment dat, se poate înțelege "Society writes your code/Branding makes you choose/Programmed, programmed, programmed!" Din piesele ce se pot găsi deja pe Youtube, probabil "Loss".

Care parte dintr-un live vă înspăimântă și vă bucură cel mai mult?

Unflicted: Probabil că partea cu sunetul e cea care ne dă cele mai multe bătăi de cap. Nu avem încă un sunetist al nostru așa că la fiecare cântare ne auzim... diferit. Calitatea cântării noastre ține destul de mult de cât de bine ne auzim unul pe celalat pe scenă. Despre bucurie, ei bine, ne bucurăm enorm când vedem oameni care se distrează în fața scenei. Fie că dau din cap, dansează sau chiar cântă versurile, crește inima în noi când îi vedem că se simt bine. Pentru ei cântăm!

The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

29

SF de la țară: Mississippi Bones “More Astonishing Tales from...”

de Ștefan Roșioru O trupă situată la periferiile stoner rock-ului cu care suntem obișnuiți, Mississippi Bones reușește să emuleze un gen de swamp-rock săltăreț, cu mult mai multă distorsie decât neam aștepta. Originară din Ohio, trupa rămâne fidelă rock-ului clasic american, deși tehnic vorbind o putem încadra în spectrul soundului stoner rock contemporan. Noul album al trupei Mississippi Bones trimite cu gândul la perioada de glorie a genului hard rock, fără a-și compromite totuși originalitatea, după cum vom realiza până la sfârșitul recenziei.

Dacă încercăm să căutăm elemente comune cu trupe deja mainstream, groove-ul și atitudinea plasează „More Astonishing Tales from...” undeva în vecinătatea trupei Clutch. Lirica cuprinde elemente de sci-fi de mâna a doua, fantasy și o doză sănătoasă de umor. Albumul de față se desfășoară fără rețineri, cu o atitudine pregnantă de rock ‘n roll, unde până și linia de bas, aproape palpabilă, este croită să iasă în evidență. Încă de la primele acorduri, observăm că trupa continuă cu rețeta de succes a sunetului southern rock al albumelor anterioare. „More Astonishing Tales from...” începe neașteptat de molcom, dar cu o tensiune crescândă pe piesa „Ad Nauseam” care ne face cunoștință cu o secțiune de ritm masivă, element prezent în aproape tot restul albumului. Tot instrumental vorbind, piesa „The Last Dodo” este poate cea mai variată, bucurându-se de acompaniament de clape, bineînțeles sunetul classic Hammond. Cu o energie la cote maxime de-a lungul materialului, poate deveni ușor solicitant pe alocuri, cu rare momente de respiro. Totuși, putem să apreciem cu adevărat pasajul obligatoriu de chitară acustică ce intră în scenă abia la sfârșitul albumului, pe piesa ”Robot Devil”.

30 The Intermission. Toate drepturile rezervate. Opiniile aparţin autorilor.

Elementul cel mai reprezentativ trebuie să fie linia vocală, deja un standard pentru Mississippi Bones. Din spatele microfonului, simțim chimia dintre vocile lui Jared Collins și Heather “Baby Swiss Pissy Sheets” Collins. Înrudiți sau nu, cei doi soliști dau mare parte din identitatea trupei Mississippi Bones. Piesa „Broken Rulers” este un exemplu grăitor, un duet ce durează peste 4 minute. Aici și nu numai, colaborarea dintre cele două voci de la microfon rezultă într-un tribut adus swamp-blues-folkului rustic.

Deși eclectic în influențe, albumul de față poate fi savurat cu plăcere ca atare, de la cap la coadă. Palatabil pentru o varietate de gusturi, albumul „More Astonishing Tales From...” poate satisface atât amatorii de stoner rock, cât și iubitorii de rock clasic, fără epatare sau înflorituri inutile.