Timpul Editie Speciala - Raportul de condamnare a Comunismului Partea a 2-a

CM YK

www.timpul.md 29 octombrie 2010

EDIŢIE SPECIALĂ, partea II

I. Teroarea comunistă

1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938. Operaţiunea „culăcească” şi operaţiunea „română”

CM YK

2. Pactul Molotov-Ribbentrop şi anexarea Basarabiei 3. Dezmembrarea Basarabiei şi formarea RSSM 4. Colectivizarea 5. Exterminări şi deportări în masă (1941, 1949, 1951) 6. Foametea organizată din 1946-1947 7. Represiunile împotriva religiei şi Bisericii

E timpul să ştii

MOLDOVENII SUB

TEROAREA BOLȘEVICa

La 1 octombrie 2010, TIMPUL v-a oferit partea întâi a unei ediţii speciale în care a fost publicat Raportul analitic al Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova. Astăzi, vă propunem partea a doua a Ediţiei Speciale – „Moldovenii sub teroarea bolşevică”, o apreciere a regimului comunist totalitar din R. Moldova, pe care o vom continua în partea a treia a Ediţiei Speciale - TIMPUL, ediţia de vineri din 12 noiembrie. Alăturat, vă prezentăm cuprinsul la „Moldovenii sub teroarea bolşevică”.

Mihai Ghimpu, Preşedinte interimar al R. Moldova

L

a 14 ianuarie anul curent, prin Decretul Preşedintelui interimar al Republicii Moldova, a fost formată Comisia pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova. Această iniţiativă nu este una întâmplătoare, deoarece se ştie că, societăţile care îşi neglijează trecutul istoric, trăiesc un prezent incert şi nu au viitor. Constituirea Comisiei a fost dictată de necesitatea de a da curs multiplelor cereri ale societăţii civile şi politice de a lua o poziţie oficială faţă de trecutul totalitar comunist. Această necesitate pleacă de la imperativul condamnării univoce şi ireversibile a crimelor şi ororilor comise de regimul totalitar comunist, întrucât până în prezent aceste crime nu au fost evaluate şi asumate oficial din punct de vedere politic, legal şi moral, precum şi din punct de vedere istoric, şi întrucât adeseori pe parcursul ultimilor ani s-a încercat muşamalizarea acestor crime sau chiar justificarea lor.

Pagina 5-16

Citiți vineri, 12 noiembrie, în partea a treia a Ediţiei Speciale: 8. Impunerea alfabetului rusesc şi a „limbii moldoveneşti”

II. Rezistenţa antisovietică şi anticomunistă 1. Acţiuni de rezistenţă armată în anii postbelici 2. Procese judiciare intentate protestatarilor împotriva regimului (Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur) 3. Rezistența în fața deznaționalizării

Concluzii

Pagina 4

Despărţirea de comunism În Moldova e încă frig, gerul adus de comunişti încă nu s-a topit. „Moldovenii sub teroarea bolşevică„ e titlul unui volum pregătit în baza materialelor Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova. Sperăm că această carte va vedea cât mai curând posibil lumina tiparului. Ne-am gândit însă că ar fi util, până la apariţia volumului, să-i oferim cititorului nostru posibilitatea să citească această carte în format de ziar. Tot volumul „încape„ în trei ediţii - ultima, a treia, o să apară CM YK

pe 12 noiembrie. Sunt sigur că cititorul va aprecia iniţiativa ziarului nostru, aceste trei ediţii speciale fiind contribuţia noastră la dificilul proces de despărţire de comunism a R. Moldova. Ne exprimăm totodată gratitudinea faţă de acei oameni modeşti, dar cu inimă mare, care au contribuit efectiv ca aceste trei ediţii speciale să ajungă în cât mai multe case în care este încă frig.

(Redacţia Cotidianului TIMPUL)

CM YK

2

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

OPINII

Pericolele campaniei electorale Maria Bulat-Saharneanu

C

ampania electorală din R. Moldova este în plină desfăşurare şi, desigur, ştirile apocaliptice sunt pe potriva acestei campanii, despre care se spune cu perfectă dreptate că e crucială pentru destinul nostru. Iar ştirile de acest fel vin cu duiumul din toate părţile: atât din interior, cât şi din exterior. Numai informaţiile din presa ucraineană referitor la cutremurul devastator în munţii Vrancea - data căruia este schimbată în funcţie de dispoziţia celor care o difuzează – fac o furoare. Deşi specialiştii în seismologie nu împărtăşesc prezicerile vindecătoarelor la care se face trimitere, presa ucraineană continuă să pedaleze cu îndârjire pe acest subiect, urmărind ca ştirea să ajungă acolo unde oamenii cu adevărat ar putea fi afectaţi.

De ce o face? Păi e lucru ştiut.

Oamenii, în mod natural, se tem de cutremure, iar demoralizarea unui electorat care are de mers la alegeri e tocmai ceea ce îşi doresc unii dintre neprietenii noştri. De aici şi psihoza în jurul cutremurului care, conform datelor seismologilor români, nu are nicio premisă să se declanşeze. Şi mai şocante sunt informaţiile privind aderarea noastră la Uniunea Europeană. Azi, oricine face pronosticuri. Ba una, ba alta.

Unii susţin că nu ne vom integra în Uniunea Europeană nici în ruptul capului, invocându-se termene dintre cele mai pesimiste – 10, 20, 30 de ani -, chiar dacă Uniunea Europeană face gesturi fără precedent faţă de R. Moldova, dovedind prin mesajele transmise o angajare de vis pentru alţii în parcursul nostru european. Iar informaţia recentă, precum că Polonia şi Suedia au „îngheţat” extinderea Uniunii Europene în următorii zece ani pentru ţările participante la Parterneriatul

Estic, a şi fost dezminţită de o altă informaţie, deja cu referinţă la surse credibile - că poziţia respectivelor ţări a fost înterpretată greşit. De ce se procedează în acest fel? Nu e niciun secret: descurajarea pretendenţilor la integrare în Uniunea Europeană este în interesul Federaţiei Ruse şi, cu cât mai mult se va bate apa în piuă pe această temă, cu atât se va mări influenţa factorului rusesc în alegerile ce urmează.

Clar ca bună ziua.

N

u mai puţin lipsite de pericole pentru alegător sunt şi ştirile de acest fel din interiorul R. Moldova. Inepţiile lui Voronin care-şi mai ţine arma îndreptată împotriva României, învinuind-o până şi de dezastrele naturale -, propaganda de grotă a Partidului Comuniştilor, în care sunt feştelite în mod obsedant noţiunile de patrie, istorie şi democraţie, inventarea pericolelor inexistente de piedere a statalităţii R. Moldova, orientarea tot mai pe faţă a comuniştilor către Est, care, până nu demult, îşi trâmbiţau falsa dorinţă de integrare în Uniunea Europaenă, chiar pot să dăuneze minţii unui alegător extenuat de tergiversările fără de sfârşit a împlinirii aspiraţiilor lui către o viaţă mai bună. Or, în opt ani de guvernare comunistă, viaţa lui, în loc să se îmbunătăţească, s-a înrăutăţit, pornind pe drumuri alte câteva sute de mii de cetăţeni moldoveni în căutarea unei bucăţi de pâine. De ce se întâmplă astfel de lucruri? Pentru a dezorienta alegătorul, mai cu seamă pe cel de la sate, pe unde comuniştii treapădă mai bine de un an. Este un mare interes al comuniştilor. În primul rând, al lui Voronin, fiindcă bogăţiile acumulate prin fraudă de dânsul şi de fiul său trebuie cumva menţinute. Asta poţi s-o faci prin inducerea în eroare a unui electorat sărăcit cu bună ştiinţă, căruia, fiind dopat cu promisiuni comuniste, poate să-i vină greu să se dumerească în care parte îl aşteaptă un viitor mai bun. Iar celor care au îndrăzneala să pună întrebări necoordonate din timp le dă sub coaste paza de corp, precum s-a întâmplat la Ungheni.

O altă primejdie pentru opinia

publică - mai cu seamă pentru tinerii care s-au implicat în evenimentele din 7 aprilie - este şi interpretarea deliberată a adevărului despre ele. Asta o face chiar Iurie Roşca, cel care, din iunie 2009 şi până la ultima suflare a guvernării comuniste, a deţinut funcţia de vice-prim-ministru al R. Moldova, fiind responsabil de ministerele de forţă, tocmai cele care s-au implicat în evenimente. Or, zice el într-o emisiune radio: „Nu se află adevărul despre 7 aprilie pentru că cei care au aplicat lovitura de stat la 7 aprilie, încercând să inverseze scorul electoral, nu pot să-şi pună cătuşe pe mâini pentru a se preda Procuraturii. Cei care conduc astăzi R. Moldova controlează Procuratura Generală şi justiţia. Prin urmare, adevărul despre 7 aprilie poate fi aflat în măsura în care aceştia vor pleca de la guvernare”. Atât. Nici mai mult, nici mai puţin. El, Roşca, care nu se ştie de ce nu a fost în atenţia Procuraturii Generale măcar pentru faptul că, în postura de vice-prim-ministru ar fi fost o bună sursă de aflare a adevărului despre 7 aprilie. Dar, nu s-a dorit acest lucru şi campania electorală e tocmai potrivită pentru a arunca învinuiri deliberate asupra celor care se bucură de mult mai mare susţinere din partea alegătorilor decât el. Intoxicarea şi manipularea opiniei publice sunt atuurile lui Iurie Roşca, acum cel mai fidel aliat al lui Voronin.

C

ampania electorală pentru alegerile din 28 noiembrie a intrat pe linie dreaptă. Toate hlediile şi vârcolacii îşi fac misiunea lor murdară de îngrădire a mersului nostru spre Europa. Agentura de tot soiul şi de toate gradele - de la Roşca la Şelin şi de la Pasat la Klimenko - se dau peste cap să buimăcească electoratul, sperând că îl vor deturna în direcţia pe care le-au arătat-o stăpânii. La porunca acestora, ei au misiunea să stingă cel puţin lumina de la capătul tunelului obscur al tranziţiei din care vrem să ieşim, dacă nu le reuşeşte să ni-l astupe total. De aceea, mobilizarea noastră trebuie să fie pe măsură, fiindcă hledii sunt multe, iar pericolul de a ne împotmoli este mare din nou.

Politica şi geopolitica alegerilor din 28 noiembrie Valeriu Saharneanu

T

oată lumea este de acord că scrutinul din 28 noiembrie 2010 are o semnificaţie deosebită.

Nu pentru că ar putea scoate R. Moldova din criza constituţională, devenită cronică. Scrutinul apropiat este important pentru că el poate însemna ieşirea definitivă a R. Moldova din zona de influenţă a fostului imperiu, în care a fost ţinută captivă 46 de ani în perioada

Datorită eforturilor făcute de societatea moldoveană în scrutinele din aprilie şi iulie 2009, statul guvernat de Alianţa pentru Integrare Europeană a realizat, într-un an, cât nu a făcut statul nostru în toţi ceilalţi luaţi împreună, de la declararea independenţei încoace.

sovietică şi alţi nouăsprezece în cea post-sovietică. Alegerile din 28 noiembrie 2010 au menirea să ducă la bun sfârşit procesul de emancipare propriu-zisă a societăţii moldovene, efort început în 2009. Tot ce s-a întâmplat în cele două scrutine din anul trecut şi în referendumul din anul curent nu-i altceva decât dovada zbaterilor pe care le face societatea noastră pentru a

arunca de pe sine povara grea a ocupaţiei sovietice. Denumirea corectă şi exactă a procesului este desovietizarea şi decomunizarea R. Moldova, ruperea ei de trecut.

Următoarea treaptă pe care trebuie să pună piciorul societatea R. Moldova este cea de la care începe o altă etapă istorică, etapa europenizării. Caracteristicile acestei etape rezidă în îmbunătăţirea tuturor aspectelor de viaţă ale cetăţenilor prin reformarea fundamentală a statului. Pe scurt şi în esenţă: reforma trebuie să realizeze transformarea statului, din unul de tip mafiot, de constrângere, stat de croială sovietică, cum l-am avut până în 2009, în unul întors cu faţa spre cetăţean, pus să servească intereselor lui, un stat de tip european. Astăzi avem prototipul acestui tip de stat. Or, datorită eforturilor făcute de societatea moldoveană în scrutinele din aprilie şi iulie 2009, statul guvernat de Alianţa pentru Integrare Europeană a realizat, într-un an, cât nu a făcut statul nostru în toţi ceilalţi luaţi împreună, de la declararea independenţei încoace. Şi asta în condiţiile unei puteri marcate de stigmatul interimatului, când transformările nu au atins justiţia, nu au deblocat economia.

A

cum, în prezentul pe care îl trăim cu alegerile care se vor produce la 28 noiembrie, cetăţenii R. Moldova au şansa istorică să facă pasul decisiv, să îşi exprime voinţa nesiliţi de nimeni şi în propriul interes. Exerciţiul democratic al alegerilor le permite - pentru prima dată la modul real şi pragmatic - să o rupă cu trecutul şi să aleagă clar drumul integrării europene. Acum nu suntem singuri.

Acum, majoritatea statelor din componenţa Uniunii Europene sunt cu noi. Ne-au dovedit-o recent, când au venit cu toţii la Chişinău într-un gest de prietenie şi cu un mesaj deschis de susţinere. Acum destinul R. Moldova este în votul fiecăruia dintre noi. Alegând geopolitic drumul integrării europene, cetăţenii R. Moldova vor face cea mai bună şi mai pragmatică politică a realizării propriului interes - interesul îmbunătăţirii radicale şi rapide a condiţiilor de viaţă pentru toţi, de garantare a unui viitor bun pentru generaţiile viitoare. Alegerea este a noastră.

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

www.timpul.md

3

OPINII

A repara stricând…

Nicolae Dabija În 1949, mătuşa Ileana Macovei, consăteanca mea din satul Codreni, a fost deportată în Siberia.

Pentru ce?!

–…Nu-mi mai aduc aminte, mi-a spus consăteanca mea atunci când am scris despre calvarul ei siberian.

Chit că mătuşa Ileana n-a fost din neam de moşieri şi capitalişti: mama ei murise în marea foamete organizată de sovietici în 1946’47.

La alegerile parlamentare din

2005, mătuşa Ileana Macovei, îmi spusese fratele meu din sat, a fost cea mai vehementă agitatoare comunistă.

Umbla din casă în casă şi îndemna consătenii să voteze pentru Voronin.

– De ce, mătuşă Ileană, ai îndemnat lumea să voteze pentru comunişti?!, am întrebat-o ulterior, când m-am întâlnit cu ea întâmplător pe una dintre uliţele satului. Doar ei te-au trimis în Siberia…

S-a uitat la mine cu ochii ei senini, din care încă nu s-au uscat de tot lacrimile suferinţelor sale îndurate lângă Polul Nord, şi mi-a vorbit ca unui om care trebuie luminat: – E-e-e, măi Niculăieş, d-apoi c-aceştia sunt alţi comunişti!

Sfânta naivitate! Satele noastre sunt pline de Ilene Macovei, mătuşi şi moşi care îţi dau de înţeles că, dacă astăzi în fruntea Partidului Comuniştilor din R. Moldova

s-ar fi aflat Iosif Vissarionovici Stalin, aceştia nici în ruptul capului n-ar fi votat pentru el, dar cu Voronin e altceva, stau ei să-ţi explice, acesta e alt comunist, şi comuniştii de azi se deosebesc de cei care le-au golit podurile, le-au închis bisericile, i-au trimis în Siberia, le-au confiscat bruma de avere pe care o mai aveau ş.a.m.d.

Să fie comuniştii de azi atât de diferiţi de cei de acum cincizecişaptezeci de ani?!

Eu unul mă îndoiesc.

E drept că aceştia de azi nu au plutoane de execuţie la dispoziţie, nici pistoalele pe care le-ar putea descărca atunci când doresc, dar, uitaţi-vă la ei, ascultaţi-i şi-o să vă convingeţi că şi aceştia sunt dominaţi de aceeaşi obsesie a urii de clasă, ca şi confraţii lor de acum nişte decenii.

La un miting al comuniştilor din primăvara acestui an, o ţaţă isterică a propus de la unul dintre microfoane:

– Să se confişte averile celor bogaţi şi să ni se dea nouă…

Ca imediat cineva s-o dumerească, după ce a revenit în mulţime, că acest lucru nu e posibil, pentru că cei care au cele mai mari averi în Republica Moldova sunt tocmai membrii Partidului Comuniştilor.

Ei, urmaşii lui Ilici, sunt cei mai bogaţi în ţara cea mai săracă din Europa.

Lenin le spusese: „Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!”.

Dar liderii partidului său din R. Moldova au auzit: „Înhăţaţi, înhăţaţi, înhăţaţi!”. Şi ei au înhăţat tot ce a căzut pe sub mâna lor: uzine, întreprinderi, hoteluri, alte imobile, terenuri, bani publici de ordinul milioanelor ş.a. Îi explic unui om simplu că e sărac pentru că e furat şi exemplific cu cazul Oleg Voronin, relatat de TIMPUL, din care reieşea că acesta a cheltuit într-o lună, doar

ca bani de buzunar, vreo… 64 milioane de lei, şi dânsul îmi spune: – Bine că poate… Toată ţara fură…

O fi şi asta aşa. Numai că unul fură o măslină, iar altul – o uzină, unul fură o lingură de colivă, iar altul – un tren cu tot cu locomotivă, pe când clanul Voronin a furat în opt ani de zile cât toată ţara împreună.

Of, mătuşă Ileană, care ştiu că n-ai după ce bea o cană de apă, iarăşi îţi vei irosi votul pentru ca o bandă de hoţi şi de şarlatani să se instaleze la putere, să te fure şi sărăcească în continuare – „în numele poporului”, adică chiar în numele tău.

Să fi uitat mata şi toţi cei alde mata proverbul cu lupul, care păru-şi schimbă, iar năravul ba?!

Să fi uitat mata şi toţi cei alde mata vorba că antihristul tot antihrist rămâne, chiar dacă le face din ochi la bătrâne?!

Nu semăna vânt şi nu vei culege furtună Victor Cobăsneanu

D

ebutul campaniei electorale a devenit deja istorie, iar partidele politice şi candidaţii independenţi s-au aruncat - unii fermi şi convinşi în victoria finală, alţii timizi şi îndoielnici că vor prinde un fotoliu în viitorul legislativ - în această mare învolburată care se numeşte electorala 2010. Lansările în campanie, unele cu surle şi trâmbiţe, altele fără prea mare tam-tam, ca să nu zic ascunse de ochii alegătorilor, au fost date uitării, or, ceea ce mai contează în următoarele săptămâni sunt măiestria de a convinge oamenii în propria perspectivă şi în lumina zilei de mâine,

dar şi iscusinţa de „a pune alegătorilor macaroane pe urechi” şi de a pune degetul pe rănile care sângerează.

Adică, pe lângă acei care şi-au asumat nişte angajamente şi care, în virtutea situaţiei lor reale nu pot jongla cu cuvinte frumoase, dar lipsite de acoperire, a venit şi vremea celor care au în palmares doar tradiţionala linguriţă cu dohot şi care au făcut din cinism şi făţărnicie, demagogie şi iresponsabilitate o maşină de tocat minţile oamenilor.

Am fost deja la câteva întâlniri preelectorale, în cadrul cărora, pe lângă prezentarea platformelor şi programelor electorale, s-au spus şi nişte lucruri care nu au nimic în comun cu realităţile de la noi. S-au făcut promisiuni demne de peniţa unor scriitori specializaţi în domeniul fantasticului, s-a aruncat cu gunoi în ograda altor actori politici şi s-a scuipat în fântâna de unde mai ieri au băut apă - de parcă este vorba nu de propria lor ţară şi de propriul lor popor, dar despre nişte ţări îndepărtate

şi despre nişte oameni căzuţi de pe Lună. Altfel, teme şi subiecte pentru exploatare sunt cu duiumul, fiindcă guvernările anterioare au lăsat un câmp larg „pentru manevre”. Nu întâmplător concurenţii electorali răuintenţionaţi, dar şi acei care scot piatra din sân o dată la doi sau patru ani şi-au adus aminte şi de porţiunea de drum de la Palanca, pe care, chipurile, Guvernul Filat este gata s-o facă cadou Ucrainei (de parcă decizia cu pricina n-a fost luată de precedenta guvernare), şi de creşterea galopantă a preţurilor la gazele ruseşti (de parcă au uitat cu toţii că aceste scumpiri sunt rezultatul guvernului Greceanâi) şi la alte surse energetice, şi de tărăgănarea construcţiei caselor pentru sinistraţi (de parcă Filat şi colegii săi se fac vinovaţi de ploile mocăneşti, iar cei care au avut de suferit de pe urma inundaţiilor nu sunt consângenii noştri, ai tuturor), şi de pedepsirea celor care se fac vinovaţi de evenimentele tragice din aprilie 2009

(de parcă Filat, Ghimpu, Urechean sau Lupu, dar nu Procuratura trebuie să pună punctele pe „i”), şi de pensiile mici, în special, de faptul că comuniştii măreau

parcă cuiva nu-i este clar că cheia rezolvării acestui conflict este în alt loc, decât la Chişinău)...

De altfel, făţărnicia şi demagogia, cinismul şi

Cu părere de rău, acest flagel ne macină din interior şi nu ne permite să intrăm şi noi în cohorta popoarelor care nu sunt deficitare la capitolul onoare şi demnitate.

pensiile cu sutele, iar liberaldemocraţii doar cu ce trece printre degete (de parcă Republica Moldova nu ar fi jertfă, ca şi atâtea alte ţări, a crizei mondiale economice şi financiare), şi de conflictul transnistrean, care, deja tradiţional, în toiul campaniei electorale este aproape de rezolvare ca niciodată (de

iresponsabilitatea soră cu ipocrizia nu sunt proprii numai clasei politice, dar şi simplilor cetăţeni, potenţialilor alegători. Cu părere de rău, acest flagel ne macină din interior şi nu ne permite să intrăm şi noi în cohorta popoarelor care nu sunt deficitare la capitolul onoare şi demnitate. Cine

dintre dumneavoastră nu a fost martorul unui fenomen pe cât de des întâlnit, pe atât de deocheat - la orice masă de sărbătoare, fie zi de naştere sau cumetrie, sau la o banală bere ori un ceai în compania prietenelor, obligatoriu se discută şi pe teme politice. Nu este nimic ieşit din comun dacă se procedează tocmai aşa, fiindcă la un pahar de vorbă se spun multe lucruri interesante - dă de bănuit altceva - se vorbeşte una, dar se face alta. Ce am în vedere? Nimic mai mult decât faptul că nouă din zece participanţi la o discuţie politică îşi afişează, nu după ce şi-au „umflat nările”, dar cu mintea absolut trează, devotamentul faţă de valorile democratice sau liberale şi repulsia faţă de acei care slujesc cu atâta îndârjire trecutul comunist, dar la număratul voturilor suntem cu toţii martorii unei metamorfoze absolut incredibile. Şi pe urmă ne mai supărăm că acei care seamănă vânt culeg furtună...

4

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

MOLDOVENII SUB

TEROAREA BOLȘEVICa Pagina 1 Constituirea Comisiei pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar din R. Moldova este şi răspunsul nostru la mişcările sociale în apărarea adevărului istoric de la sfârşitul secolului trecut şi de la începutul acestui secol, este şi un act de solidaritate cu protestul tinerilor din 5-7 aprilie 2009 împotriva violării de o manieră totalitară a dreptului la libera alegere şi la libera expresie de conştiinţă.

Secolul XX a lăsat urme adânci în inimile şi minţile noastre.

Practic, nu există familie care să nu fi fost atinsă, într-un fel sau altul, de represiunile staliniste, de suflarea de moarte a celui de-al Doilea Război Mondial, de deportările şi foametea organizată, de maşinăria unui regim care s-a menţinut prin teroare şi prin frică. Istoria secolului XX ne avertizează că totalitarismul, de stânga sau de dreapta, este duşmanul de moarte al democraţiei. Un stat totalitar neagă şi sfidează democraţia. Acesta este bazat pe un regim inuman, opresiv şi represiv, dominat de un singur partid, aşa-numitul partid unic, în frunte cu „marele conducător”.

Un regim totalitar înseamnă o singură ideologie de stat, care se sprijină pe o poliţie secretă omniprezentă şi deţine controlul total asupra economiei, culturii şi informaţiei.

Ca generator al totalitarismului, partidul bolşevic a confiscat libertatea şi proprietatea privată, a instituit un sistem de teroare, de control şi de denunţ general, a impus ideologia comunistă pentru a educa masele în spiritul credinţei oarbe în „conducătorul” unic şi în „justeţea” liniei partidului, a speculat promisiunea mincinoasă a „raiului comunist” care, însă, nu a mai fost construit. În mai puţin de două decenii, populaţia RASS Moldoveneşti a cunoscut colectivizarea forţată şi foametea înspăimântătoare din 1932 şi 1933, soldată cu moartea a zeci de mii de oameni, teroarea în masă de la mijlocul anilor `30, când sub ghilotina aşa-numitei „Troici speciale” au căzut unii după alţii ţărani, intelectuali, muncitori, preoţi, oameni nevinovaţi de diferite etnii şi confesiuni, care nu au avut parte nici de un proces de judecată, nici de o înmormântare creştinească.

Ca o consecinţă directă a tranzacţiei sovieto-naziste din 23 august 1939, prin dictat şi ameninţare, cu recurgerea la forţă, Uniunea Sovietică a ocupat la 28 iunie 1940 Basarabia împotriva voinţei populaţiei acesteia. Aici s-a realizat imediat un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagandei urii de clasă şi al ideologiei inumane a Partidului Comunist. Dezmembrarea Basarabiei, în contradicţie cu adevărul istoric şi cu realităţile etnice existente la acea vreme, se înscrie în seria de acte abuzive comise de regimul totalitar comunist împotriva unei mari colectivităţi de oameni. (…) Un efect scontat al deportării din 1949 a fost aşa-numita colectivizare socialistă sau legarea ţăranului de glia colhoznică, care a avut ca urmare lichidarea proprietăţii private şi înăbuşirea spiritului de iniţiativă economică la sate, desţărănirea şi dezmoştenirea clasei ţăranilor.

Concluziile Comisiei atestă că foametea cumplită din anii 1946-1947 nu a fost o consecinţă nemijlocită a secetei, ci a politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist.

Conform datelor statistice, în urma foametei au decedat circa 200 de mii de oameni.

Vinovate de pierderea acestor vieţi sunt vârfurile Partidului Comunist de atunci, care au ordonat măturarea ultimelor produse agricole rămase prin podurile caselor, lăsând familiile înfometate fără o fărâmă de pâine pe masă şi fără nici osperanţă de supravieţuire. (…) În concluziile şi constatările sale, Comisia susţine ferm şi univoc că regimul totalitar comunist a fost de la început şi până în ultimul moment al existenţei sale un regim criminal şi represiv, abuziv şi inuman, lipsit de orice urmă de legitimitate. Susţin întru totul acest punct de vedere.

Cred că a sosit momentul să încheiem conturile cu trecutul nostru totalitar şi să privim în viitor. A sosit momentul să privim deschis în ochii tinerilor noştri şi să le spunem că vrem să le creăm toate condiţiile pentru a se realiza aici, acasă, şi să le explicăm adevărul.

Să le spunem că nu vom permite niciodată ca în Republica Moldova să se repete crimele, teroarea, represiunile, deportările, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Nu avem dreptul să uităm, nu avem dreptul să fim indiferenţi. Prin însuşirea şi asumarea adevărului istoric, nu vom permite niciodată nimănui să pună la îndoială dreptul nostru la o viaţă demnă şi liberă într-o societate liberă, prosperă şi democratică. Între un trecut totalitar şi un viitor liber, vă îndemn să alegem viitorul. Mergând ferm pe această cale, vom construi prezentul cu mai multă dăruire şi cu mai multe şanse de succes. O altă cale nu există.

Comunismul în istoria noastră E

ste ştiut că istoria se înnoieşte semnificativ prin descoperirea de noi documente. Istoria contemporană a Republicii Moldova a beneficiat în acest sens de accesul la documentele istorice clasificate, urmare a intervenţiei recente a preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, care a favorizat deschiderea unor fonduri importante din arhivele încă secrete.

Această nouă situaţie permite o recitire şi, mai ales, o reconsiderare a mai multor aspecte din istoria comunismului în Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi, apoi, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

Comunismul în istoria noastră a constituit o perioadă dramatică şi tragică, de ruptură, o tentativă de scoatere definitivă a românilor de la est de Prut de pe calea europeană de dezvoltare şi includerea noastră forţată într-un imperiu semiasiatic, cu un regim totalitar care operase, peste douăzeci de ani, în URSS, mutaţii politice economice şi sociale înfiorătoare. Cu toate că imperiul sovietic s-a destrămat, iar Republica Moldova a fost proclamată stat suveran şi independent, este necesar să înţelegem cum a fost instalat, cum s-a manifestat şi, în special, care au fost consecinţele regimului comunist, acestea continuând să se resimtă şi astăzi.

Experimentul bolşevic totalitar a fost iniţiat pe malul stâng al Nistrului, în fosta RASSM din 1924, ca parte a URSS, în timp ce pe malul drept, în Basarabia românească, se puneau bazele unei democraţii incipiente, astfel că Nistrul a despărţit nu atât două maluri sau două state, cât două sisteme: unul democratic şi altul totalitar.

Regimul totalitar comunist a fost unul opresiv şi represiv, cu o ideologie de stat oficială, care se sprijinea pe un singur partid politic, aşa-numitul Partid Unic, în frunte cu „marele conducător”, pe o poliţie secretă omniprezentă şi care deţinea monopolul asupra economiei, culturii şi informaţiei. În pornirea dictaturii bolşevice de a întemeia o lume nouă, bazată pe criterii de clasă şi pe ura de clasă, fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti i s-a rezervat un rol aparte. Formarea acestei entităţi la frontiera pe Nistru cu România trebuia să servească planurilor sovietice de anexare a Basarabiei şi, în acelaşi timp, să contribuie la extinderea

spaţiului revoluţiei mondiale proletare în direcţia Balcanilor.

Regimul totalitar bolşevic a transformat republica autonomă de peste Nistru într-un adevărat poligon pentru efectuarea celor mai oribile experimente politice, sociale, economice, culturale şi identitare.

La 28 iunie 1940, URSS a comis un atentat asupra integrităţii teritoriale a României, un act de ocupare militară şi politică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, contrar voinţei populaţiei din aceste teritorii, prin dictat şi ameninţarea cu recurgerea la forţă, un act nedrept de anexiune teritorială. În teritoriile anexate cu forţa la URSS s-a realizat, piesă cu piesă, un transplant de sistem sovietic, s-a reprodus regimul terorii, al propagării urii de clasă şi al ideologiei inumane a Partidului Comunist Unic. În 1940-1941, în Basarabia au fost repetaţi anii 1937 şi 1938, anii Marii Terori din Uniunea Sovietică, reluaţi apoi în anii postbelici.

Organele sovietice de represiune au lovit cu bestialitate în puţinii intelectuali şi fruntaşi ai vieţii publice rămaşi între Prut şi Nistru, condamnându-i la ani grei în lagărele de detenţie staliniste.

Omorurile şi deportările în masă, impunerea unor taxe şi impozite sufocante ţăranilor, morbiditatea şi mortalitatea cauzate de rechiziţionările totale ale produselor alimentare din gospodăriile individuale ţărăneşti, prigoana preoţilor şi a Bisericii, anularea limbii române şi interzicerea alfabetului românesc, inversarea scării valorilor şi instaurarea unei atmosfere de frică şi teroare generalizate au fost alte efecte ale actului de ocupaţie sovietică din 28 iunie 1940.

La 20 de ani de la proclamarea Independenţei Republicii Moldova şi a instalării pluralismului şi a pluripartitismului, rătăcim, alături de drum, într-un vid informaţional istorico-cultural, fără busola cunoaşterii propriei istorii şi a identităţii naţionale.

Prin cunoaşterea şi asumarea adevărului istoric ne vom putea simţi într-adevăr oameni liberi, vom fi mai puternici, mai deschişi către noi înşine şi către lumea externă, mai uniţi, vom avea mai multă încredere în forţele noastre şi în ziua de mâine, în viitorul nostru european.

Dezideratul integrării noastre în Europa impune o viziune clară asupra trecutului şi viitorului nostru, diferită de cea care ne-a fost impusă de regimul totalitar comunist.

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

I. Teroarea comunistă 1. Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938. Operaţiunea „culăcească” şi operaţiunea „română”

L

iteratura de specialitate a abordat în câteva rânduri tematica represiunilor politice din anii 1937-1938 în RASSM. Dar pentru că, până nu demult, accesul la documentele secrete din Republica Moldova a fost inaccesibil, nu se ştie exact cum a decurs procesul de „judecare” şi condamnare a persoanelor arestate, de executare a sentinţelor, care a fost amploarea represiunilor etc.

Anume aceste subiecte se vor afla în atenţia noastră în rândurile ce urmează. „Duşmanii poporului” din RASSM - oameni nevinovaţi dar trecuţi în această categorie doar pentru că nu insuflau încredere „puterii sovietice” -, arestaţi în anii 1937-1938, au fost judecaţi de „troika specială” („osobaia troika”) – o instituţie sovietică extrajudiciară, constituită, de regulă, la nivel regional şi republican. Un rol aparte în declanşarea represiunilor în masă din 19371938 şi la constituirea „troicilor speciale” i-a revenit Plenarei CC a PC(b) din toată Uniunea, care s-a desfăşurat în perioada 23 februarie - 5 martie 1937. La acest for, I. Stalin a prezentat raportul „Cu privire la deficienţele lucrului de partid şi a acţiunilor de lichidare a troţkiştilor şi a altor ipocriţi” şi a cerut să fie identificaţi şi anihilaţi „diversioniştii”, „agenţii troţkişti”, „rămăşiţele claselor exploatatoare” şi, în general, toate tipurile de „duşmani ai poporului”, făcând referinţă şi la consecinţele „încercuirii capitaliste”. În paralel, a fost convocată şi Plenara CC al PC(b) din toată Uniunea din 3 martie 1937. Conform rezoluţiilor adoptate în baza raportului comisarului poporului al afacerilor interne al URSS, N. Ejov, „Lecţiile sabotajului, diversiunilor şi spionajului efectuat de agenţii japono-germano-troţkişti”, organele NKVD-ului au primit împuterniciri nelimitate în activitatea de lichidare a „agenţilor fascişti” şi „troţkişti”. La 2 iulie 1937 a fost adoptată Hotărârea Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea „Cu privire la elementele antisovietice”, în conformitate cu care organelor de partid şi NKVDului local şi central li s-a cerut să înregistreze pe „toţi culacii şi criminalii” reîntorşi la baştină din închisori şi lagăre, iar cei mai periculoşi să fie arestaţi şi împuşcaţi prin intermediul „troicilor”.

Persoanele mai puţin active, dar totuşi periculoase pentru regimul comunist, trebuiau să fie deportate. În cele din urmă, la 30 iulie 1937, N. Ejov a semnat ordinul de tristă amintire, nr. 00447, aprobat la 31 iulie de Biroul Politic al CC al PC(b) din URSS, „Cu privire la operaţiunea de reprimare a foştilor culaci, a infractorilor şi a altor elemente antisovietice”, care stabilea „ordinea, termenii, proporţiile

represiunilor, componenţa troicilor regionale şi republicane”. De obicei, aceste „troici speciale” erau compuse dintr-un preşedinte – şeful local al Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne (NKVD) şi din doi membri – primul secretar al comitetului regional sau republican de partid, procurorul regional sau republican. „Troicile” aveau împuterniciri nelimitate şi nu erau controlate de nimeni. De fapt, după cum reiese din ordinul 00447, ele trebuiau să se descotorosească rapid şi definitiv de toţi „duşmanii poporului” şi de toate „elementele antisovietice”, „criminale”. Victimele erau împărţite în două categorii: în prima intrau cei care trebuiau împuşcaţi imediat, în a doua – cei care trebuiau întemniţaţi sau internaţi în GULAG-uri. Pentru fiecare republică şi regiune din URSS erau stabilite „cote”, atât pentru cei care

inţate, iar dosarele acestor instituţii au fost transmise judecătoriilor sau Consiliului Special („Osoboie soveşcianie”) al NKVD din URSS. În anii 1937-1938, perioada de vârf a „marii terori”, în URSS au fost arestaţi, fiind învinuiţi de comiterea „crimelor politice”, 1.575.259 de oameni. Dintre aceştia, 1.344.923 au fost condamnaţi: 681.692 – la moarte prin împuşcare, iar 663.231 – la închisoare sau internare în GULAG-uri. În perioada de activitate a „troicilor speciale” (august 1937 - noiembrie 1938), constituite în baza ordinului nr. 00447, în URSS au fost executate circa 386.798 de persoane, iar 389.070 au fost internate în lagăre de detenţie. Conform calculelor efectuate de S. A. Cropaciov, numărul total al celor supuşi represiunilor în baza ordinului nr.

00447 a fost de şase ori mai mare decât „cotele” planificate iniţial de

urmau să fie împuşcaţi, cât şi pentru cei ce urmau să fie internaţi în lagăre.

Constituirea, în 1937, a „troicilor speciale” a reprezentat o continuare şi o „dezvoltare” a activităţii diferitelor tipuri de „troici”, organizate în URSS încă din anul 1929 (prima „troikă” din cadrul organizaţiilor de partid bolşevice a fost formată în anul 1918) – „troika operaţională”, „troika judiciară”, „troika extraordinară”. În RASSM, „troicile” au început să activeze, probabil, din 1930, atunci când s-au operat primele deportări ale familiilor „culacilor”. Prin hotărârea Biroului Comitetului Moldovenesc Regional de Partid al PC(b) din Ucraina din 15 noiembrie 1933 „Cu privire la apropiatele deportări ale familiilor culăceşti”, în RASSM au fost formate „troici raionale” care aveau sarcina de a selecta familiile de culaci, care trebuiau deportate.

Drept urmare a Hotărârii Biroului Politic al CC al PC(b) din toată Rusia din 17 noiembrie 1938 (nr.

P 65/116), toate tipurile de „troici”, inclusiv cele speciale, au fost desfi-

la centru, iar al celor împuşcaţi – de opt ori. Suplimentarea numărului celor supuşi represiunilor se producea la iniţiativa conducătorilor locali ai NKVD, dar ei erau încurajaţi, în acest sens, de conducerea de la Moscova, care aproba prompt propunerile acestora de majorare a „cotelor”. De regulă, documentele care sancţionau amplificarea represiunilor erau semnate de N. Ejov şi erau coordonate cu Stalin.

D

ebutul activităţii „troicii speciale” din RASSM s-a produs la 10 august 1937. Preşedinte al primei şedinţe a „troicii”, după cum se stipulează în procesul-verbal nr. 1, a fost „tov. Rogol”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, membri – „tov.

Todres”, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC(b) din Ucraina, „tov. Kolod”, procuror interimar al RASSM, secretar – Pervuhin. „Troika” a examinat dosarul de urmărire penală nr. 38469, intentat de NKVD din

www.timpul.md

5

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ RASSM „organizaţiei contrarevoluţionare, fasciste din coloniile germane ale raionului Grigoriopol, RASSM, care a desfăşurat o activitate intensă de luptă împotriva puterii sovietice”. Raportor pe marginea acestui caz a fost „tov.

Zaiţev”, şeful secţiei III a Direcţiei Securităţii Statului. Au fost acuzate şi condamnate, în baza învinuirii sus-menţionate, 39 de persoane: 26 – la moarte prin împuşcare, 10 – la 10 ani de detenţie în „lagăre de corecţie prin muncă” (bine cunoscutele GULAG-uri), trei – la opt ani de detenţie în aceleaşi lagăre . În anii 1937-1938, componenţa „troicii speciale” din RASSM a suportat modificări periodice. Pe parcursul anului 1937, preşedinţi ai acestei instituţii, după schimbarea „tov. Rogol” (a fost preşedinte doar primele două zile – pe data de 10 şi 11 august), au mai fost „tov. Prihodko”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, căpitan al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Rivlin”, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, iar în anul 1938, în afară de Rivlin, – „tov.

Liutîi”, comisar interimar al afaceri-

lor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului, şi „tov. Malîşev”, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Direcţiei Securităţii Statului.

După Todres, care a fost membru al “troicii”, doar pe data de 10 şi 11 august 1937, la 26 octombrie 1937 în această funcţie a fost numit Borisov, secretar al comitetului regional de partid din RASSM al PC (b) din Ucraina, care, împreună cu Kolod, procuror interimar al RASSM, şi-a păstrat calitatea de membru până la sfârşitul activităţii „troicii”. Între 11 august 1937 şi 11 martie 1938, secretar al „troicii” a fost Dokuţki, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, înlocuit apoi de Melniciuk, locotenent inferior al Direcţiei Securităţii Statului, urmat, la rândul lui, de Ronis, inspector al secţiei speciale nr. 1 a NKVD din RASSM. Conform documentelor, „troika specială” din RASSM s-a întrunit în circa 110 „şedinţe judiciare”, reflectate în 110 procese-verbale. Până în prezent au fost depistate şi cercetate

105 asemenea procese-verbale. Cifra totală a celor condamnaţi în perioada 10 august 1937 – noiembrie 1938, calculată în baza acestor date incomplete, este de 4.762 de persoane. Dintre acestea 3.497 (73,4%) au fost împuşcate, 1.252 (26,3%) au fost condamnate la cinci, opt şi, respectiv, zece ani de detenţie în aşa-zisele „lagăre de corecţie”, iar 13 (0,3%) au fost returnate pentru a fi reexaminate.

A

cuzaţiile aduse celor împuşcaţi sau condamnaţi la muncă forţată în GULAG-uri reflectă esenţa represivă a doctrinei dezvoltate de Marx, Engels şi Lenin, bazată pe lupta ireconciliabilă dintre clasele şi categoriile „nobiliare” sau „burgheze” şi cele „proletare”, cât şi a politicii curente a instituţiilor de stat din URSS, întemeiată pe aceeaşi doctrină „marxistă” şi „leninistă”.

Originea socială „burgheză”, statutul de „culac răsculăcit”, descendenţa din România şi Basarabia, întreţinerea contactelor cu rudele şi cunoscuţii din România sau din alte „ţări capitaliste” au servit drept capete de acuzare, indiferent dacă persoanele respective au săvârşit vreo infracţiune. Noţiunea de „fost culac” era în mod obligatoriu asociată celei de „calomniator”, „sabotor”, „diversionist”, „contrarevoluţionar”, „antisovietic” etc. În pofida formulărilor diferite a acuzaţiilor aduse celor condamnaţi de „troika specială” din RASSM – „defăimarea puterii sovietice” sau a „conducătorilor de partid” (inclusiv, a lui Stalin), „înfăptuirea agitaţiei contrarevoluţionare” sau doar „intenţii contrarevoluţionare”, „răspândirea dispoziţiilor defetiste”, „lăudarea duşmanilor poporului ce fuseseră împuşcaţi”, „rudenia cu cei deportaţi şi răsculăciţi”, „răspândirea ştirilor provocatoare cu privire la începerea războiului şi învingerea în acest război a URSS”, „întreţinerea legăturilor cu cei de peste hotare” etc. –, ele toate, în fond, se asemănau, având drept sursă atitudinea marxistă şi bolşevică faţă de diferenţele de clasă şi ideologice. În realitate, odată pusă în funcţiune, „maşina morţii” din URSS a ucis sau a mutilat vieţile multor oameni care nu aveau nimic în comun nici chiar cu percepţia bolşevică a „duşmanului” de clasă sau ideologic. În general, majoritatea celor căzuţi sub ghilotina bolşevică din considerente politice, indiferent de originea sau categoria socială din care făceau parte, au fost condamnaţi nu pentru crime reale, ci pentru infracţiuni inventate de autorităţile sovietice.

Dată fiind vecinătatea cu România, calificativul de „spion” era atribuit, de obicei, persoanelor originare din România şi Basarabia, dar şi celor provenite din alte ţări.

Membrii „troicii” din RASSM îi acuzau, în 1938, pe „contrarevoluţionarii” şi „spionii români” de infracţiunile cele mai stupide, fapt ce denotă caracterul lor formal. Astfel, Teodor Caftan din s. Hlinaia, r-nul Slobozia, condamnat la 10 ani de GULAG, a fost învinuit, printre altele, de „dezorganizarea disciplinei în colhoz”; Petru Schiţenco din

6

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ localitatea Slobozia, condamnat la împuşcare, – de „transmiterea materialelor... privind starea politică şi economică a colhozurilor”; Hariton Colomiiciuc din s. Jerebkovo, r-nul Ananiev, condamnat la 10 ani de GULAG, pentru „agitaţie împotriva candidaturilor propuse în Sovietul Suprem al RSSU şi RASSM” şi pentru încercarea de a „distruge urna de vot”; Mihail Lapşin din s. Pererâta, r-nul Dubăsari, condamnat la împuşcare pentru „colectarea şi transmiterea informaţiilor... privind dispoziţiile politice ale populaţiei”; Ion Jurja, originar din Basarabia, condamnat la împuşcare pentru „acte de sabotaj şi pentru subminarea programelor de învăţământ de la Institutul Agricol, pentru crearea unor condiţii materiale precare studenţilor” etc.

Î

n paralel cu operaţiunea de lichidare a diverselor elemente „contrarevoluţionare” şi „antisovietice”, iniţiată în baza ordinului nr. 00447 din 30 iulie 1937, conducerea URSS a iniţiat, în august 1937 – noiembrie 1938, şi o serie de operaţiuni naţionale, orientate împotriva cetăţenilor străini şi sovietici din URSS, de diversă origine etnică. Este vorba de nemţi, polonezi, „harbini” (lucrători de la Calea Ferată Chineză de Răsărit, care, după ce aceasta a fost vândută în 1935, au revenit în URSS), români, letoni, estonieni, finlandezi, greci, iranieni, chinezi, bulgari, macedoneni etc.

Comunitatea reprezentanţilor acestor naţiuni era percepută de către conducerea URSS din acea perioadă drept un mediu favorabil pentru activitatea „spionilor şi colaboraţioniştilor”. În opinia lui Stalin, hotarul URSS constituia o „linie neîntreruptă a frontului”, de aceea toţi cei care îl traversau erau consideraţi „duşmani reali sau potenţiali”. Au fost arestaţi, în primul rând, cei care se ocupau de „organizarea relaţiilor externe, a căror ţară istorică reprezenta un pericol pentru URSS”. Potrivit propagandei sovietice, scopul principal al acestor represiuni din 1937-1938, efectuate în baza criteriului apartenenţei naţionale, era distrugerea, în ajunul războiului, a „coloanei a cincea” din URSS, a „bazei de spionaj şi diversiune” a ţărilor din „încercuirea capitalistă”.

Deşi operaţiunile naţionale au fost efectuate conform „liniilor” cu, practic, toate ţările din „încercuirea duşmănoasă”, totuşi, în opinia lui S. A. Cropaciov, nu „naţionalitatea a fost criteriul „infracţionalităţii”, ci locul de naştere sau existenţa oricărui tip de legătură cu acesta”.

Naţionalitatea a servit doar „bază pentru suspiciuni”.

Conform documentelor de arhivă, în operaţiunea germană, declanşată încă în luna iulie 1937 la indicaţia lui Stalin, din cele 55.005 persoane condamnate, nemţii au constituit circa 37,7-38,3 mii. Cei mai mulţi oameni au fost condamnaţi în cadrul operaţiunii poloneze.

Au fost arestaţi 143.810 oameni, condamnaţi – 139.835, împuşcaţi

– 111.093 (79,44%), internaţi în lagăre – 28.742 (20,56%). În operaţiunea „harbină” au fost arestaţi 53.906 „spioni japonezi”. Până la 10 septembrie 1938, au fost examinate 17.851 de dosare ale „spionilor letoni”, 13.944 fiind împuşcaţi. În anii 1937-1938 au fost identificaţi 18.861 de „spioni letoni”. În total, conform rapoartelor prezentate de NKVD, în operaţiunile declanşate împotriva cetăţenilor străini sau sovietici de diverse naţionalităţi din URSS au fost condamnaţi 335.513 oameni.

247.157 sau 73,66% dintre aceştia au fost împuşcaţi, iar 96.556 sau 26,34% – întemniţaţi sau internaţi în lagăre. În 1937-1938, în cadrul operaţiunii „culăceşti”, efectuate în baza ordinului nr. 00447, şi al tuturor operaţiunilor naţionale, care au constituit aspecte ale politicii de lichidare a „rezistenţei antisovietice”, au fost arestaţi 1.114.110 oameni, dintre care 1.102.910 au fost condamnaţi. Numărul celor împuşcaţi a constituit 663.955 de persoane, iar al celor ajunşi în închisori şi lagăre – 485.626. „Operaţiunea română” a început în contextul politic creat de represiunile declanşate împotriva „spionilor polonezi”. Astfel, la 17 august 1937 a fost emisă directiva NKVD privind răspândirea ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937, care demara

„operaţiunea poloneză”, şi asupra „spionilor români” din RASSM. Conform directivei, trebuiau să fie arestaţi, în primul rând, „dezertorii şi emigranţii din România”.

Ordinul nr. 00485 preconiza crearea unui organ extrajudiciar special – „dvoika” –, constituit din comisarul afacerilor interne al URSS şi din procurorul URSS.

În corespondenţa funcţionarilor Comisariatului Poporului al Afacerilor Interne din Kiev cu cei din instituţia respectivă din Tiraspol, „dvoika” era numită „Consiliu Special al NKVD din URSS” („Osoboie Soveşcianie pri NKVD SSSR”). Acest organ, însă, nu trebuie confundat cu Consiliul Special al NKVD, creat în 1934, alcătuit dintr-un număr mult mai mare de membri.

De asemenea, ordinul nr. 00485

prevedea o modalitate specifică de constituire a dosarelor penale, care erau asemănătoare unor albume.

Examinarea dosarelor se efectua în contumacie, după listele „cusute” în „album”.

Arestările în cadrul „operaţiunii române” (întâlnim deseori termenul „operaţiune română” în corespondenţa membrilor „tro-

icii” din RASSM cu funcţionarii Direcţiei Securităţii Statului de la Kiev şi Moscova) au început în luna august 1937, iar prima şedinţă de „judecată” a „dvoicii”, cu participarea lui N. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al securităţii statului, şi A. Vîşinski, procuror al URSS, s-a produs la 12 septembrie 1937.

P

entru a ne edifica asupra mecanismului de funcţionare a „dvoicii” şi de condamnare a victimelor arestate, vom examina în continuare materialele, luate aleatoriu, ale şedinţei din 8 octombrie 1937. În acea şedinţă, N. Ejov şi A. Vîşinski au examinat, conform procesului-verbal nr. 1, „materialele persoanelor acuzate de spionaj şi de activitate diversionistă în folosul României, prezentate de NKVD al RSS Ucrainene (referitoare la RASSM)”. Ei au dispus ca, din totalul de 139 de persoane condamnate, 125 să fie împuşcate, iar 14 – „internate pe 10 ani în lagăre de concentrare”. În categoria celor condamnaţi la moarte prin împuşcare, găsim mai mulţi activişti de partid şi culturali din RASSM. Este vorba de I. Badeev, M. Baluh, A. Bihman, H. Bogopolski, N. Cabac, P. Chior, A. Dâmbul, K. Galiţki, N. Golub, Gh. Gordinski, I. Korcinski, D. Prestesco, Gr. Starîi, A. Stroev, S. Săteanu etc.

Totuşi, unii dintre aceştia au scăpat, pentru moment, de executare, deoarece a intervenit şeful securităţii din Kiev. Într-o adresă „strict secretă” („seria K”) din 11 octombrie 1937, nr. 108809, Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSS Ucraineană, comisar al Securităţii de Stat de rangul II, îi comunica lui Rivlin, comisar adjunct al afacerilor interne din RASSM, locotenent superior al Securităţii de Stat, aflat la Tiraspol, următoarele: „Expediindu-vă copia nr. 1 a procesului-verbal nr. 1 din 8 octombrie a.c. cu deciziile tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi ale tov. Vîşinski, procuror al URSS, cu privire la lista compusă din 139 de persoane, acuzate de spionaj şi

acţiuni diversioniste în avantajul României, prezentată vouă de către detaşamentul de grăniceri moldovenesc şi cel de la Râbniţa, propun să executaţi imediat sentinţa referitor la cei condamnaţi la împuşcare, cu excepţia a 18 oameni: 1. Badeev Iosif Isakovici 2. Bogopolski Haim Benţionovici 3. Verbiţki Semen Iosifovici 4. Golod Ovişii Ilici 5. Golub Nicolai Isaievici 6. Dimitriu Serghei Vasilievici 7. Chior Pavel Ivanovici 8. Crivorukov Ivan Nicolaevici 9. Meteliski Leonid Vladimirovici 10. Nemirovski Gheorghe Trofimovici 11. Popovici Grigore Grigorievici 12. Rechemciuc Evsei Timofeevici 13. Stroev Alexandr Ivanovici 14. Starîi – Borisov Grigore Ivanovici 15. Tacu Mihail Petrovici 16. Turcenko Vasilii Ivanovici 17. Fridman Zeliman Hunovici 18. Cervenakov Mihail Andreevici, care sunt judecaţi în cazuri instrumentate de Direcţia Securităţii Statului a NKVD din RSSU. Raportaţi cu privire la executarea sentinţei, prezentând în Secţia nr. 8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU procesele-verbale şi dosarele de anchetă penală ale tuturor condamnaţilor, atât din categoria I, cât şi din categoria II. Referitor la cei condamnaţi la internare în lagăre de concentrare o să vi se trimită suplimentar extrase din dispoziţiile Consiliului Special („Osoboie Soveşcianie”) al NKVD din URSS”.

Constatăm, aşadar, că o mare parte din cei care au ocupat funcţii importante în organele de partid şi de stat, în sistemul de învăţământ şi cel cultural, arestaţi odată cu declanşarea, în august 1937, a „operaţiunii române”, au fost anchetaţi şi supuşi represiunilor atât de Consiliul Special al NKVD din URSS („dvoika specială”), cât şi de Comisariatul Afacerilor Interne şi de Direcţia Securităţii Statului din RSSU.

L

a 13 octombrie 1937, în oraşul Tiraspol, a fost întocmit procesul-verbal care confirmă executarea a unui număr de 57 de persoane din cele 125 condamnate la moarte de către N. Ejov şi A. Vîşinski. Iată conţinutul documentului: „Noi, subsemnaţii, Nagornîi, şeful închisorii Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RSSU, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, Pervuhin, secretar – operativ al NKVD din RASSM, Docuţki, inspector interimar al secţiei nr.

8 a Direcţiei Securităţii Statului a NKVD din RASSM, colonel inferior al Direcţiei Securităţii Statului, au executat, în baza dispoziţiei nr.

108809 din 11 octombrie 1937 a tov. Leplevski, comisar al afacerilor interne din RSSU, comisar al Direcţiei Securităţii Statului de rangul II, în prezenţa tov. Rivlin, comisar interimar al afacerilor interne din RASSM, colonel superior al Direcţiei Securităţii Statului şi tov. Kolodii, procuror interimar din RASSM, sentinţele

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

de condamnare la moarte prin împuşcare, pronunţate de tov. Ejov, comisar al afacerilor interne din URSS, comisar general al Securităţii Statului, şi tov. Vîşinski, procuror al URSS, în procesul-verbal nr. 1 din 8 octombrie 1937. Au fost împuşcaţi următorii condamnaţi”.

Urmează lista celor 57 de persoane împuşcate. La 15 octombrie 1937, printr-un alt proces-verbal, funcţionarii respectivi din RASSM confirmau executarea sentinţei în cazul a încă 47 de persoane condamnate la moarte de Ejov şi Vîşinski la 8 octombrie 1937.

Astfel, timp de o săptămână, cu excepţia celor 18 persoane a căror sentinţă a fost sistată la intervenţia funcţionarului sus-menţionat de la Kiev, şi a două persoane a căror sentinţă a fost comutată de către Ejov şi Vîşinski, toţi cei condamnaţi la moarte de Consiliul Special al NKVD din URSS în ziua de 8 octombrie 1937 au fost executaţi (105 persoane din cele 125).

Toate condamnările ulterioare s-au produs după scenariul descris mai sus. Consiliul Special sau „dvoika” lua deciziile în baza

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

materialelor prezentate de NKVDul de la Kiev, care, la rândul lui, le primea de la NKVD-ul din RASSM. În acest sistem ierarhic din trei trepte, „troika specială” din RASSM constituia, pe de o parte, o instituţie autonomă care examina cazurile de „spionaj”, de „diversiuni”, de „antisovietism”, depistate printre populaţia din stânga Nistrului, iar, pe de altă parte, era un organ care executa deciziile luate de „dvoika” specială de la Moscova în cazurile persoanelor din RASSM, arestate în cadrul operaţiunii „române”.

Î

n această fază a cercetărilor, nu cunoaştem numărul total al celor din RASSM care au fost arestaţi şi condamnaţi în cadrul operaţiunii „române” din URSS. Deocamdată au fost identificate 2.185 de persoane arestate. Din acest număr, 1.389 (63,6%) au fost condamnate la moarte prin împuşcare, 752 (34,4%) – la internare în GULAG-uri (majoritatea pe 10 ani), iar materialele a 44 de persoane (2%) au fost returnate pentru a fi cercetate suplimentar.

D

in cele 2.185 de persoane, 2.019 sau 92,4 % au fost arestate, fiind învinuite de spionaj în favoarea României, iar 166 de persoane sau 7,6% au fost arestate, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul celorlalte operaţiuni naţionale, în baza ordinelor NKVD de reprimare a nemţilor, polonezilor, grecilor, bulgarilor (atunci când aceste documente au existat, desigur), ele fiind învinuite, respectiv, de spionaj în favoarea Germaniei, Poloniei, Greciei, Bulgariei. Astfel, de exemplu, 102 persoane au fost arestate şi condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 00439 din 25 iulie 1937”, document care a declanşat operaţiunea „germană” şi reprimarea în masă a nemţilor din URSS; 38 de persoane au fost arestate în baza „ordinului NKVD nr. 00485 din 11 august 1937”, act care a dat startul operaţiunii de reprimare a polonezilor din URSS; cinci persoane au fost condamnate în baza „ordinului NKVD nr. 50215 din 11 decembrie 1937” cu privire la reprimarea grecilor. 21 de oameni de etnie bulgară, cei mai mulţi din s.

Parcani, r-nul Tiraspol, au fost condamnaţi „pentru spionaj şi activitate

www.timpul.md

7

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ diversionistă în folosul Bulgariei”.

Operaţiunea „română”, declanşată în RASSM, în baza directivei NKVD din 17 august 1937, s-a răspândit în curând asupra întregului teritoriu al Ucrainei, iar apoi şi asupra altor regiuni din URSS. În total, în cadrul operaţiunii „române” din URSS, au fost condamnaţi 8.292 de oameni: 5.439 (65,5%) – la moarte prin împuşcare, iar 2.863 (34,5%) – la internare în GULAG-uri. În RASSM, conform unor date incomplete, în timpul operaţiunii de reprimare a „foştilor culaci” şi a „elementelor antisovietice”, demarate în baza ordinului NKVD nr.

00447 din 30 iulie 1937, şi a operaţiunii de reprimare a „spionilor români”, iniţiate în baza directivei NKVD din 17 august 1937, au fost arestate 6.947 de persoane: 4.886 (70,3%) au fost condamnate la împuşcare, 2.004 (28,9%) – la internare în GULAG-uri, iar dosarele a 57 (0,8%) de persoane au fost returnate pentru a fi reexaminate.

Aşadar, „duşmanii poporului” au fost arestaţi şi condamnaţi de către „troika” specială a NKVD din RASSM, în cadrul operaţiunii „culăceşti” din iulie 1937 şi noiembrie 1938 din URSS, şi de „dvoika” specială a NKVD din URSS, în cadrul operaţiunii „române”, efectuate în august 1937 - noiembrie 1938. Scopul acestor represiuni şi al acestor crime în masă din perioada de vârf a „marii terori” a fost lichidarea rivalilor politici ai lui Stalin, a heterodocşilor şi a oricărei opoziţii din URSS, consolidarea regimului totalitar comunist.

Totodată, represiunile au constituit, după cum menţionează mulţi cercetători, o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea economiei sovietice, bazate pe munca neremunerată, de sclavi, a deţinuţilor. În plus, represiunile urmăreau distrugerea elitelor care contribuiseră, în anii ’20, la o anumită renaştere naţională. Stalin pregătea astfel terenul pentru o nouă elită ce urma să stea la baza relaţiilor inegale dintre naţiunile sovietice.

2. Pactul Molotov-Ribbentrop şi anexarea Basarabiei

C

olaborarea Uniunii Sovietice cu Germania nazistă în anul 1939 a avut drept rezultat acordul mutual prin care cele două părţi delimitau „sferele de interese” în zona Europei de Est. La 23 august 1939, la Moscova, miniştrii de Externe ai celor două ţări au semnat Pactul de neagresiune între Germania şi URSS şi Protocolul adiţional secret. Ziarul „Pravda”, la 24 august 1939, aprecia importanţa documentului semnat astfel: „Pactul de neagresiune, semnat între Uniunea Sovietică şi Germania, textul căruia îl publicăm astăzi, este un document de o extraordinară importanţă, exprimând politica consecventă, de pace a Uniunii Sovietice”. La 25 august, deplin satisfăcut, Adolf Hitler i-a transmis un mesaj aliatului său, Benito Mussolini, informându-l că, în urma negocierii cu URSS, se ivise în politica mondială „o situaţie integral nouă, care trebuia considerată ca oferind cel mai important avantaj posibil pentru Axă”.

Acest pact, spunea şi V. Molotov, şeful Guvernului sovietic şi comisar al poporului pentru afacerile externe al URSS, în cuvântarea rostită la 31 august 1939, la sesiunea extraordinară a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, cu prilejul ratificării documentului semnat, „ne permite nu numai înlăturarea pericolului unui război cu Germania; el reduce spaţiul unor eventuale confruntări militare în Europa şi, în felul acesta, serveşte cauzei păcii generale; el trebuie să ne asigure posibilităţi noi de creştere a forţelor, de consolidare a poziţiilor noastre, extinderea continuă a influenţei Uniunii Sovietice asupra dezvoltării internaţionale”.

Prin urmare, cele două regimuri totalitare îşi exprimau deplina satisfacţie de tranzacţia încheiată de curând, fiecare adaptându-şi proiectele la situaţia nou-creată. La Paris şi la Londra, însă, Pactul sovieto-german a provocat consternare.

dei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei şi României. Punctul 3 al Protocolului adiţional secret menţiona interesul URSS pentru Basarabia: „În privinţa Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-1 manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres faţă de aceste teritorii”.

Acest protocol con­t ravenea principiilor fundamentale unanim recunoscute şi normelor imperative ale dreptului internaţional, întrucât părţile semnatare hotărau soarta unor terţe state, fără participarea sau sesizarea acestora. Din aces­te motive, Pactul şi Protocolul său adiţional secret au fost nule şi neavenite din momentul semnării lor.

L

În informaţia Comisiei Congresului deputaţilor din URSS pentru aprecierea politică şi juridică a Pactului sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939 se menţionează că pactul, prin sine însuşi, sub aspect juridic, nu a ieşit din cadrul acordurilor încheiate în acel timp, nu a încălcat legislaţia internă şi obligaţiile internaţionale ale URSS. Hotărârea adoptată de legislativul Uniunii Sovietice constata că „conţinutul acestui pact nu era în contradicţie cu normele dreptului internaţional şi ale procedurii de încheiere a acordurilor între state, acceptate în cazul unor asemenea tratative”.

Nu putem fi de acord cu afirmaţia că Pactul sovieto-german de neagresiune nu a încălcat obligaţiile internaţionale ale Uniunii Sovietice.

Prin semnarea Pactului de neagre-

siune cu Germania hitleristă, au fost lipsite de valoare alte acorduri internaţionale, semnate de Uniunea Sovietică. Conţinutul pactului era în contradicţie şi cu procedura URSS de elaborare şi semnare a tratatelor internaţionale. Majoritatea pactelor de neagresiune, semnate de URSS, prevedeau denunţarea acestora în momentul declanşării agresiunii din partea celeilalte părţi semnatare împotriva unei terţe ţări. Pactul sovietopolonez de neagresiune, semnat la 25 iulie 1932, de exemplu, prevedea că, „dacă una din părţile semnatare va iniţia o agresiune împotriva unei terţe ţări, cealaltă parte va fi în drept, fără avertizare, să denunţe acest pact”.

Pe de altă parte, Pactul sovieto-francez de neagresiune, semnat la 29 noiembrie 1932, stipula că, „dacă una din Înaltele Părţi Semnatare va utiliza agresiunea împotriva unei terţe ţări,

cealaltă Înaltă Parte Semnatară va fi în posibilitatea să denunţe, fără avertizare, prezentul pact”. Prin urmare, obligaţiile stipulate de tratate erau corelate cu acţiunile paşnice ale partenerului. În textul Pactului sovieto-german de neagresiune, din 23 august 1939, o atare clauză lipsea.

Iată de ce, Pactul sovieto-german a servit drept „undă verde” pentru agresiunea hitleristă asupra Poloniei, aceasta semnificând şi începutul celui de-al Doilea Război Mondial.

M

ult mai important, decât cele şapte articole ale pactului, publicate imediat după semnare, era Protocolul adiţional secret. Semnând acest document, Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, prin consens, au pus baza împărţirii Europei de Est, hotărând destinele Finlan-

a 1 septembrie 1939, Germania atacă Polonia, punând începutul celui de-al Doilea Război Mondial. La 17 sep­tembrie, URSS, manifestându-şi fidelitatea faţă de an­gajamentele convenite cu Germania, declanşează opera­ţiuni militare împotriva Poloniei, participând la lichidarea statului polonez. Au urmat apoi acţiunile so­v ietice de anexare a celor trei State Baltice şi războiul împotriva Finlandei.

Desfăşurarea evenimentelor ulterioare în estul Europei s-a înscris integral în aranjamentul sovieto-german din 23 august 1939.

Ultimul act avea să fie „jucat” în sud-estul Europei, adică în teritoriul României.

După semnarea Pactului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret, atitudinea URSS faţă de România s-a transformat într-o ostilitate calculată şi mereu crescândă. În primele luni ale anului 1940, presa sovietică începea o campanie antiromână intensă pe tema Basarabiei. Se insinua că schimbările fundamentale ce avuseseră loc în

8

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ Europa impuneau şi României să „lichideze problemele teritoriale pe care le are în suspensie cu URSS”.

Semnalul cel mai ameninţător l-a constituit raportul lui V. Molotov, prezentat la 29 martie 1940 în şedinţa sesiunii a VI-a a Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, când preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, comisarul afacerilor externe spunea: „... Printre ţările vecine din sud amintite mai înainte este una cu care nu avem un pact de neagresiune, România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, acea a Basarabiei, a cărei anexiune de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS, deşi aceasta nu a pus niciodată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară. În felul acesta, nu este niciun motiv de agravare a relaţiilor sovieto-române...”. Acest discurs al lui Molotov, apreciat în cercurile diplomatice româneşti ca un avertisment serios la adresa României, a trezit uimirea şi neliniştea oamenilor politici.

româneşti de la Marea Neagră; să pregătească şi să asigure debarcarea trupelor paraşutate pe cursul inferior al Dunării.

Conform generalului Vatutin, în cazul în care prima operaţiune a frontului va fi realizată cu succes, trupele sovietice trebuiau să fie amplasate în faţa porţilor Focşani pentru aplicarea loviturii principale asupra oraşului Bucureşti, lichidarea totală a României, cucerirea Dobrogei şi, în continuare pentru a pune stăpânire pe Turcia europeană şi Dardanele.

Acestea erau viziunile geostrategice ale unuia din cei mai de vază comandanţi ai Armatei Roşii, viziuni formate în baza doctrinei bolşevice cu privire la politica externă a URSS şi a rolului forţelor armate sovietice în realizarea acestei politici. Însă, planul războiului împotriva României era elaborat în altă

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

entru acţiunile trupelor au fost aprobate două variante.

Varianta principală consta dintr-un plan elaborat pentru cazul în care trupele române vor opune rezistenţă. Conform acestuia, Frontul de Sud urma să execute o lovitură concentrată, cu forţele unităţilor armatei a 12-a, de-a lungul râului Prut spre Iaşi, iar cu forţele armatei a 9-a la sud de Chişinău spre Huşi.

A doua variantă prevedea acţiuni pentru cazul în care trupele române aveau să se retragă la vest de Prut fără a opune rezistenţă. Misiunea trupelor sovietice în aceste condiţii consta în ieşirea, cât mai rapidă, a eşaloanelor

ar fi „un ţinut rusesc”, „ocupat vremelnic de „gărzile albe” române”. Despre Bucovina se insinua că ar fi o veche provincie locuită „în majoritate de ucraineni”, cedată României în mod injust prin tratatul de la St. Germain.

La întrunirile politice din Ucraina, Galiţia Occidentală şi RASS Moldovenească, agitatorii Partidului Comunist şi instructorii politici ai Armatei Roşii insistau asupra următoarelor teme: „România va fi obligată să retrocedeze atât Basarabia, cât şi Bucovina, care e locuită de ucraineni”; „România pregăteşte o agresiune armată contra Uniunii Sovietice pe care Armata Roşie trebuie să o prevină cât mai curând”. Direcţia politică a Armatei Roşii obliga ofiţerii politici „să organizeze cu ostaşii roşii şi comandanţii inferiori informări politice şi discuţii pe temele: „Totdeauna şi pretutindeni să ne facem datoria faţă de Patrie”, „Să susţinem onoarea de ostaş al Armatei Roşii”, „Relaţiile dintre URSS şi România”, „Acţiunile provocatoare ale cercu-

mobile la Prut, pentru a controla retragerea trupelor române. Unităţile de infanterie trebuiau să se deplaseze în eşalonul al doilea, având misiunea de a sprijini la timp primul eşalon.

La 26 iunie 1940 pe Frontul de Sud erau concentrate 32 de divizii infanterie, două divizii infanterie moto, şase divizii cavalerie, 11 brigăzi tancuri, trei brigăzi desant aerian, 16 regimente artilerie din rezerva comandantului-şef, 14 regimente artilerie de corp şi patru divizioane artilerie. Numărul total al trupelor şi al armamentului aflat în dotarea Frontului, după date incomplete, era nu mai puţin de 637.149 de oameni, 9.415 tunuri şi aruncătoare de mine, 2.461de tancuri, 359 de maşini blindate 28.056 de automobile. *** Pregătirea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei impunea comandamentului sovietic şi o minuţioasă pregătire ideologică, atât a trupelor ce urmau să invadeze Basarabia şi Bucovina, cât şi a viitorilor cetăţeni sovietici. În acest scop, au fost antrenate presa sovietică, radioul, Kominternul şi partidele comuniste din diferite ţări, corpul politic şi al activiştilor comunişti din armată. Astfel, în presă, la radio, în discursuri politice, în literatură şi publicaţii periodice se susţinea că Basarabia

rilor guvernante ale României faţă de Uniunea Sovietică”, „Războaiele drepte şi nedrepte”, „Orice război purtat de statul muncitorilor şi ţăranilor este un război drept, un război de eliberare” etc.

Aşadar, dacă în articolul 3 al Protocolului adiţional secret, semnat la 23 august 1939 la Moscova, URSS, susţinută de Germania nazistă, „subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”, acest „interes” urma să fie realizat cu forţa masivă a Armatei Roşii, bine echipată şi moral pregătită pentru cotropirea de pământuri străine.

Pregătirea războiului împotriva României a fost urmată de ofensiva diplomatică a Moscovei. În condiţiile în care ostilităţile de pe Frontul de Vest intraseră în faza lor finală, prin capitularea la 22 iunie 1940 a Franţei şi imobilizarea trupelor engleze de pe continent, Guvernul Uniunii Sovietice, profitând de totala izolare internaţională a României, anunţa la 23 iunie partenerul său, Germania nazistă, că intenţionează să-şi satisfacă pretenţiile teritoriale faţă de România şi să obţină teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei. V. Molotov l-a invitat pe ambasadorul german la Moscova, Ioachim von Schulenburg, şi i-a relatat că „Uniunea Sovietică ar dori să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar România nu a răs-

S.C. Timoşenko; şeful Marelui StatMajor, mareşalul B. M. Şapoşnikov; şeful direcţiei politice a Armatei Roşii, L. Z. Mehlis; comandantul regiunii militare Kiev, generalul Gh. C. Jukov comandantul regiunii militare Odesa, generalul I. V. Boldin, comisarul poporului cu problemele Flotei militare-maritime, amiralul N. G. Kuzneţov şi alţii.

P

M

odificarea situaţiei internaţionale în Europa, în legătură cu noile cuceriri ale Germaniei, a determinat Moscova să accelereze pregătirile pentru realizarea prevederilor articolului 3 din Protocolul adiţional secret la Pactul sovieto-german de neagresiune. Între 11 şi 14 mai, secţia operativă a statului-major al regiunii militare Kiev a ordonat secţiei topografie militară să pregătească seturi de hărţi topografice ale zonei de frontieră a României. La 3 iunie, N. Vatutin, şeful statului-major al regiunii militare Kiev, a elaborat şi a transmis mareşalului S. Timoşenko, comisarul apărării al Uniunii Sovietice, un memoriu strict confidenţial în care erau expuse consideraţiile privind organizarea şi desfăşurarea operaţiunii Frontului (de Sud) împotriva României. Ţinta strategică imediată a Frontului o constituia încercuirea şi lichidarea forţelor armate române pe teritoriul de la est de linia: Munţii Carpaţi, Focşani, Galaţi, râul Dunărea, barând total retragerea forţelor române la vest de linia indicată. În urma acestei operaţiuni, trupele sovietice trebuiau să ocupe crestele Munţilor Carpaţi, porţile Focşani şi cursul inferior al Dunării, şi să ajungă la linia Focşani - Brăila. Adâncimea operaţiunilor militare urma să constituie 220-250 km. Ritmul mediu al operaţiunii trebuia să fie de 10 km pe zi. Ea urma să fie organizată în colaborare strânsă cu Flota Mării Negre. În opinia lui Vatutin, forţele aeriene, cu un efectiv de 15 brigăzi de aviaţie, trebuiau să lichideze avioanele româneşti, în aer şi pe aerodromuri, în special în zona Bucureşti, şi să lichideze bazele militare din Constanţa şi Galaţi. În cooperare cu Flota Mării Negre, aviaţia militară avea sarcina să asigure supremaţia pe Marea Neagră, până la strâmtoarea Bosfor. Flota Mării Negre trebuia să lichideze flota şi bazele militare ale României şi să asigure supremaţia pe mare; să cucerească strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi să blocheze ieşirile din acestea; să blocheze coastele

1940. Armata sovietică intră în Chişinău

parte, în cadrul Direcţiei operative a Marelui Stat-Major al Armatei Roşii. Până la 7 iunie 1940, în activităţile de planificare a participat şi generalul de armată Gh. Jucov. În această zi, prin ordinul nr. 02469 al comisarului apărării, el este numit comandant al regiunii militare cu destinaţie specială Kiev, iar la 8 iunie pleacă în capitala Ucrainei Sovietice pentru a prelua comanda.

L

a 9 iunie, prin directivele comisarului poporului pentru apărare nr. OY/583 şi nr. OY/584, consiliului militar al regiunii militare speciale Kiev şi al celui al regiunii militare Odesa li s-a ordonat să se pună în stare de luptă conform statelor de pace.

Prin joncţiunea celor două regiuni, a fost creat Frontul de Sud, condus de generalul Gh. Jukov. Acest Front avea în componenţă armatele 5, 9 şi 12. La 10 iunie, trupele celor trei armate au primit directive privind concentrarea de-a lungul graniţei cu România, care urma să înceapă la 11 iunie, sub pretextul unui exerciţiu, şi să se finalizeze la 24 iunie 1940.

La 13 iunie, la Kremlin, a avut loc consfătuirea conducerii militare şi politice superioare, la care au participat I. V. Stalin; V. M. Molotov; comisarul apărării, mareşalul

puns” la declaraţia sovietică din 29 martie 1940. Guvernul sovietic „doreşte să înainteze României această chestiune foarte curând. Bucovina, ca regiune populată de ucraineni, se include, de asemenea, în soluţionarea problemei Basarabiei... Dacă România nu va merge la soluţionarea paşnică a problemei Basarabiei, Uniunea Sovietică o va soluţiona cu forţa militară. Uniunea Sovietică a aşteptat mult şi cu răbdare soluţionarea acestei probleme, acum însă nu se mai poate aştepta”.

La atenţionarea lui Schulenburg că „renunţarea Sovietelor la Bucovina, care n-a aparţinut niciodată nici chiar Rusiei ţariste, va favoriza substanţial reglementarea paşnică”, Mololov l-a contrazis, spunând că „Bucovina constituie ultima parte ce-i mai lipseşte Ucrainei unite şi că, din această cauză, Guvernul sovietic acordă importanţă soluţionării acestei chestiuni concomitent cu cea a Basarabiei” .

C

a urmare a poziţiei Berlinului faţă de problema Bucovinei, V. Molotov 1-a convocat la 26 iunie pe Schulenburg şi i-a declarat că Guvernul sovietic „a hotărât să-şi limiteze pretenţiile sale la partea de nord a Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi”. În consecinţă, Germania, prin ambasadorul ei la Moscova, a acceptat pretenţiile sovietice.

Aşadar, către sfârşitul zilei de 26 iunie 1940, înţelegerea dintre URSS şi Germania nazistă privitoare la răpirea Basarabiei şi Bucovinei era încheiată. Urmau să intre în acţiune forţele şi mijloacele de realizare a planului de cotropire. Încheind pregătirile militare şi consultând Berlinul, Guvernul sovietic a prezentat Guvernului României două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940. La 26 iunie, ora 10 seara, V. M. Molotov l-a invitat la Kremlin pe ministrul român la Moscova, Gheorghe Davidescu, şi i-a remis nota ultimativă, prin care cerea României să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, afirmând că România pro­fitase de slăbiciunea militară a Rusiei în 1918, acaparând o parte din teritoriul ei, Basarabia, „călcând astfel unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană”. În continu­are în notă se menţiona că „acum, când slăbiciunea mili­tară a URSS e de domeniul trecutului... Uniunea Sovi­etică consideră necesar şi oportun ca, în interesul resta­bilirii dreptăţii, să păşească, împreună cu România, la rezolvarea imediată a chestiunii retrocedării Basarabiei Uniunii Sovietice... Guvernul sovietic consideră că problema retrocedării Basarabiei este legată în mod organic de problema transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, de Ucraina sovietică atât prin comunitatea sorţii istorice, cât şi prin comunitate de limbă şi componenţă naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, de fapt numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi, pricinuite URSS şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

... Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României: Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia; Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontiera potrivit hărţii anexate. ...Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent”.

Ambasadorul Davidescu a încercat să contracareze declaraţiile din ultimatum, aducând argu­mente întemeiate, care însă au fost respinse de Molotov. Tactica Guvernului URSS era de a lansa un atac pu­ ternic fără a oferi României decât alternativa cedării sau războiului.

Ultimatumul sovietic a luat prin surprindere Guvernul român. În condiţiile totalei izolări internaţionale şi în faţa pericolului declanşării unui război pe mai multe fron­turi, Guvernul României s-a văzut silit să cedeze în faţa presiu­ nilor sovietice. În urma celor două şedinţe ale Consiliului de Coroană şi a sfaturilor Aliaţilor din înţelegerea Balcanică, România a decis, sub presiunea forţei, evacuarea Basarabiei şi nordului Bucovinei.

A fost refuzat războiul pentru a nu pune în pericol existenţa Statului Român.

Î

n ziua de 28 iunie, la ora 14.00, trupele Frontului de Sud au trecut frontiera, conform variantei nr. 2. În ziua de 3 iulie, la ora 14.00, la termenul indicat de Guvernul sovietic, noua graniţă sovieto-română a fost închisă. În cursul zilelor de 3 şi 4 iulie, în marile garnizoane ale Basarabiei şi Bucovinei ocupate, au avut loc parade de triumf ale Armatei Roşii.

Aşadar, ocuparea pământurilor strămoşeşti româneşti a fost posibilă datorită mai multor factori, determinanţi fiind: prevederile punctului 3 al Protocolului adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop; potenţialul militar sovietic ca mijloc de realizare a politicii expansioniste a Statului Sovietic; situaţia internaţională nefavorabilă României. În numai cinci zile, sub presiunea forţei brute, România a cedat Uniunii Sovietice 50.762 kmp (Basarabia – 44.500 kmp şi nordul Bucovinei – cu 6.262 kmp), cu 4.021.086 ha teren agricol (20,59% din suprafaţa agricolă a ţării); 3.776 309 locuitori, dintre care 53,49% - români, 10,34% - ruşi, 15,30% ruteni şi ucraineni, 7,27% - evrei, 4,9% - bulgari, 3,31% - germani, 5,12% - alţii.

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa a constituit primul act al sfârtecării României în anul 1940. Trecerea acestor teritorii în componenţa URSS va genera consecinţe dramatice pentru întreg poporul român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile menţionate.

Raptul Basarabiei este urmat de modificări radicale în toate sferele vieţii. Are loc instaurarea puterii absolute a partidului bolşevic; lichidarea proprietăţii private, însoţită de etatizarea economiei; utilizarea terorii, manifestată prin violenţă şi teroare în masă, folosirea unui amplu mecanism de deznaţionalizare etc.

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

3. Dezmembrarea Basarabiei şi formarea RSSM

U

na dintre consecinţele principale, generate de ocuparea teritoriului dintre Prut şi Nistru, a constituit-o dezmembrarea Basarabiei prin legea din 2 august 1940 a Sovietului Suprem al URSS, efectuată de Moscova odată cu dezmembrarea Republicii Autonome Moldoveneşti, creată anterior tot de Moscova, la 12 octombrie 1924, în cadrul Ucrainei sovietice. În procesul de pregătire şi proclamare a formării RSS Moldoveneşti se conturează câteva etape. Prima etapă durează de la 3 iulie până la 10 iulie 1940, când statutul teritoriului Basarabiei urma să fie precizat. A doua etapă începe din 10 iulie, când gazeta „Pravda” publică propunerea făcută, chipurile, de Consiliul Comisarilor Poporului al RASSM şi Comitetul Regional Moldovenesc al PC(b) al Ucrainei privind „reunirea populaţiei moldoveneşti a Basarabiei cu populaţia moldovenească a Republicii Autonome Moldoveneşti şi formarea RSS Moldoveneşti”.

Gazeta „Pravda” relata că Consiliul Comisarilor Poporului al URSS şi CC al PC(b) din Uniunea Sovietică, la rândul lor, „au susţinut rugămintea organiza­ţiilor moldoveneşti” şi au hotărât să facă, în legătură cu aceasta, o propunere respectivă Sovietului Suprem al URSS. Din in-

populaţiei RASSM şi, cu atât mai puţin, populaţiei Basarabiei, deoarece nimeni, în realitate, nu s-a adresat conducerii sovietice în acest sens. Această nouă „operaţie” politică a fost pusă în scenă fără ştirea a chiar înseşi „organizaţiilor” care au primit dispoziţia să se pronunţe în sensul „rugăminţii” referitoare la „reunirea poporului moldovenesc”, adică, fără ştirea autorităţilor RASSM, şi, bineînţeles, fără ştirea populaţiei dintre Prut şi Nistru.

Conducătorii Republicii Autonome Moldoveneşti, stabiliţi de curând la Chişinău, ca şi cei ai Ucrainei, nu au întârziat să prezinte Moscovei propunerile lor privind formarea RSSM. Comitetul regional de partid, Consiliul Comisarilor Poporului şi Prezidiul Sovietului Suprem al RASSM rugau Moscova să stabilească teritoriul Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti astfel, încât la RSS Ucraineană să fie trecute, pe lângă nordul Bucovinei, raioanele Codîma, Balta şi Pesciana din RASSM, şi judeţele Hotin, Cetatea Albă (Akkerman) şi plasa Chilia a judeţului Ismail din Basarabia.

P

e de altă parte, conducerea de la Kiev a depus eforturi pentru a obţine ca cel puţin o parte din teritoriul Basarabiei să fie transmisă Ucrainei. Această parte

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ

în informaţia adresată lui Gh. Malenkov, secretar al CC al PC(b) din Uniunea Sovietică, considera proiectul propus de conducerea RASS Moldoveneşti „mai acceptabil”.

Până la urmă, orice argument în favoarea păstrării integrităţii Basarabiei şi a RASSM a fost respins. Mai mult decât atât, evoluţia evenimentelor ulterioare demon-

Republicilor Sovietice Socialiste hotărăşte: A forma Republica Sovietică Socialistă Moldovenească unională. În componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale se includ oraşele Tiraspol şi Grigoriopol, raioanele Dubăsari, Camenca, Rîbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Orhei şi Soroca ale Basarabiei...”.

A

formaţia publicată de „Pravda”, avea să se afle că conducerea RASSM deja pleda pentru „reunirea populaţiei moldoveneşti” de pe ambele maluri ale Nistrului şi nu mai insista asupra necesităţii unirii Basarabiei cu Republica Autonomă Moldovenească, ca unităţi teritoriale, aşa cum preconizau sovieticii în anii 1924-1940. Noua formulă lasă să se înţeleagă, destul de clar, că ideea oficializării încorporării Basarabiei în cadrul RASS Moldoveneşti şi, deci, a Ucrainei, era abandonată. Se trecuse la ideea „reunirii populaţiei moldoveneşti”.

Iniţiativa creării republicii unionale moldoveneşti nu a aparţinut

a teritoriului dintre Prut şi Nistru urma s-o constituie judeţele Hotin, Cetatea Albă şi Ismail, adică părţile de nord şi de sud ale Basarabiei. În ceea ce priveşte teritoriul RASS Moldoveneşti, Kievul propunea trasarea graniţei astfel, încât RSS Moldoveneşti să-i rămână doar şase din cele 14 raioane din stânga Nistrului. Prin urmare, şase judeţe din Basarabia şi şase raioane din RASSM - aceasta a fost formula ucraineană.

Examinând propunerile conducerii RASSM şi a celei a Ucrainei sovietice cu privire la stabilirea graniţei dintre RSSU şi viitoarea RSSM, A. Gorkin, secretarul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS,

9

strează că amputarea nordului şi sudului Basarabiei a fost efectuată ignorându-se argumentele.

La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS a adoptat legea „Cu privire la formarea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în care se spunea: „Venind în întâmpinarea oamenilor muncii din Basarabia, a oamenilor muncii din Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească privind reunirea populaţiei moldoveneşti din Basarabia cu populaţia moldovenească din RASS Moldovenească şi călăuzindu-se de principiul dezvoltării libere a naţionalităţilor, Sovietului Suprem al Uniunii

şadar, Republica Sovietică Moldovenească unională a fost formată în graniţele proiectate de Kiev, dintr-o parte mai mare a Basarabiei şi una mai mică a RASSM. În ce măsură a fost legală hotărârea sesiunii a VII-a a Sovietului Suprem al URSS? Se ştie că la 2 august 1940, în timpul sesiunii, T. Constantinov, preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului al RASSM, a declarat că în Republica Unională Moldovenească nu trebuiau incluse „judeţele Basarabiei precum Hotin, Akkerman şi Ismail”, cât şi unele raioane ale RASS Moldoveneşti cu populaţie preponderent ucraineană. Este demonstrat că lui T. Constantinov i s-a indicat să facă această declaraţie de „înţelegere cu Ucraina”, privind graniţele RSSM, şi s-a procedat astfel fără ştirea Comitetului regional de partid al RASSM. Prin urmare, declaraţia lui T. Constantinov nu poate fi considerată drept expresie a voinţei populaţiei moldoveneşti din Basarabia şi nici din RASSM. Pe de altă parte, conform Constituţiei RASS Moldoveneşti, teritoriul ei nu putea fi modificat fără consimţământul acesteia. Cum însă un referendum oficial organizat nu a avut loc sau nu exista o hotărâre prealabilă a Sovietului Suprem al republicii în acest sens, dezmembrarea ei teritorială a fost ilegală.

10

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ

C

onsiliul Comisarilor Poporului al RASSM nu era organul reprezentativ al Basarabiei, pentru ca preşedintele ei să poată lua cuvântul în numele populaţiei din Basarabia, iar persoanele care plecaseră la Moscova în calitate de „delegaţie a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord”, nu erau reprezentanţi aleşi, ci nişte oameni selectaţi în pripă, fără împuterniciri, să decidă soarta Basarabiei şi a RASSM. Rolul „aleşilor Basarabiei şi Bucovinei de Nord” a fost de „a saluta Sovietul Suprem”.

Aşadar, atât dezmembrarea RASS Moldoveneşti cât şi a Basarabiei, la 2 august 1940, a fost un act ilegal; a fost, de fapt, un dictat al Moscovei în baza propunerilor făcute de conducerea RSS Ucrainene.

De ce s-a procedat tocmai aşa?

Care au fost cauzele care au determinat Kremlinul să dicteze această delimitare teritorial-administrativă şi nu alta? Doar au fost propuse mai multe variante. În primul rând, păstrarea integrităţii Basarabiei devenise nefavorabilă pentru Kremlin.

Moscova a considerat oportun să dezmembreze această regiune, aproape similar împărţirii ei de către turci, în aşa-numitele raiale, în perioada suzeranităţii triseculare asupra principatelor române.

La fel ca în timpul supremaţiei turceşti, judeţul nordic Hotin şi cele sudice Cetatea Albă şi Ismail au fost rupte de restul Basarabiei.

Probabil că diplomaţia sovietică a hotărât că în acest fel va fi mai uşor ca Rusia să păstreze (sau să încerce să reţină în componenţa sa) importantele raioane strategice ale Basarabiei, inclusiv ieşirea la gurile Dunării, chiar şi în cazul în care, eventual, sovieticii vor fi siliţi, din cine ştie ce motive sau considerente, să accepte unele cedări teritoriale în această zonă.

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

În acest context, trebuie reliefat faptul că prin amputarea judeţelor de sud ale Basarabiei şi încorporarea lor în componenţa Ucrainei, RSS Moldovenească a fost lipsită de ieşire la Dunăre şi la limanul fluviului Nistru, adică a fost înlăturată de la Marea Neagră. Dovadă în acest sens serveşte „argumentul” lui M. Greciuha, preşedinte al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, privind graniţa RSSM: „Dunărea - marea arteră fluvială, rezistentă la îngheţ - este unită cu Marea Neagră şi poate fi utilizată în mod eficient de flota fluvială şi maritimă pe teritoriul RSS Ucrainene şi nu are rost a împărţi Dunărea în sfere de influenţă atât din punct de vedere economic, cât şi strategic”.

Astăzi, Republica Moldova resimte

4. Colectivizarea le era mult mai convenabil să stoarcă tot ce era posibil din gospodăria ţărănească individuală, decât să asigure activitatea colhozurilor. Ţăranii individuali erau obligaţi să livreze statului mari cantităţi de produse agroalimentare şi să plătească impozitul agricol, independent de productivitatea culturilor în anul respectiv. Pentru neachitarea cotelor obligatorii către stat, ţăranul era dus la judecată, condamnat la închisoare, iar averea sa era confiscată.

Conducătorii de colhozuri, însă, nu erau traşi la răspundere pentru neîndeplinirea planului de producţie. Aşa că, deocamdată, statului îi era mai convenabil să păstreze gospodăriile individuale ţărăneşti, decât să se ocupe de restabilirea ori de crearea noilor colhozuri.

P

R

egimul totalitar bolşevic a înfăptuit schimbări radicale în mediul rural. Ţăranii, conform doctrinei bolşevice şi practicii sovietice, urmau să fie încadraţi în colectivele agricole de producţie - colhozuri, considerate „unica cale dreaptă a socialismului pentru ţăranii muncitori”.

Pentru Partidul Comunist (bolşevic) al Moldovei colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti individuale în raioanele dintre Nistru şi Prut nu constituia o problemă dificilă. Aici veniseră „specialişti” înarmaţi cu „teoria bolşevică a transformării socialiste a agriculturii” şi înzestraţi cu experienţa colectivizării în URSS. În conformitate cu teoria bolşevică şi practica organizării colhozurilor în URSS, în primul rând, trebuiau să fie organizate SMT (Staţii de Maşini şi Tractoare) - puncte de reper ale statului în procesul de etatizare a agriculturii. La mijlocul lunii iunie 1941, în cele şase judeţe ale RSS Moldoveneşti funcţionau 78 de SMT-uri. Prin intermediul Staţiilor de Maşini şi Tractoare statul a concentrat în mâinile sale princi-

palele mijloace de producţie la sate, obligând colhozurile şi gospodăriile ţărăneşti să încheie contracte de muncă în condiţii neavantajoase.

Pentru lucrările agricole efectuate de SMT-uri, colhozurile se vor achita în natură, conform normelor prestabilite. În felul acesta, statul va extrage din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti cantităţi enorme de produse agricole.

Următorul pas a fost crearea colhozurilor. Cursul oficial a fost declanşat la începutul anului 1941.

La data de 19 iunie 1941 în cele şase judeţe erau organizate 120 de colhozuri care încadrau 16.244 de gospodării. Declanşarea războiului a întrerupt construcţia colhoznică.

După război, conducerea bolşevică a RSS Moldoveneşti nu se grăbea să restabilească colhozurile ce existaseră în 1941 în Basarabia, nici să organizeze altele noi. De ce s-a procedat aşa?

Motive au fost mai multe. Înainte de toate, însă, vom menţiona că, în condiţiile dificile în care se găsea satul moldovenesc după război, reprezentanţilor regimului sovietic

e de altă parte, constatăm şi hotărârea multor ţărani de a intra în colhoz, văzând în aceasta un mijloc de obţinere a unei mici cantităţi de produse alimentare, care să-i salveze de la moarte.

Existau şi motive pentru care unii ţărani, văzându-se în dilema: a se achita cu statul, lucru imposibil în cadrul obligaţiilor exagerate impuse de stat, ori a fi trimişi la puşcărie, să se dezică de tradiţia de veacuri şi să intre în colhoz.

Totuşi, regimul totalitar bolşevic nu putea tolera mult timp gospodăria ţărănească individuală. Pentru conducerea de partid şi sovietică a RSSM, viitorul gospodăriilor ţărăneşti individuale era clar – acestea urmând să dispară. Aceasta s-a conturat odată cu încheierea perioadei tragice de foamete. În primăvara anului 1947 era limpede că gospodăriile individuale ţărăneşti vor obţine o recoltă bună.

De aceea la plenara a XII-a a CC al PC(b)M, mulţi au vorbit despre necesitatea accelerării colectivizării agriculturii. Totuşi, V. Ivanov, preşedintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească, afirma, la aceeaşi plenară, că colhozurile nu puteau fi organizate fără baza tehnico-materială necesară.

La 27-29 august 1947 a avut loc plenara a XIII-a a CC al PC(b)M. Gh. Rudi, preşedinte al Consiliului de Miniştri, care a prezentat raportul, a lansat o sarcină radicală,

deosebită de cea pusă de Comitetul Central doar cu trei luni în urmă la plenara precedentă. Acum colectivizarea devenise deja „sarcina arzătoare” a structurilor de partid şi sovietice în domeniul agriculturii. În legătură cu aceasta, remarcăm faptul că în vara anului 1947 nu existau şi nici nu puteau fi premise economice, sociale, tehnico-materiale, şi, cu atât mai puţin, psihologice, pentru trecerea ţăranilor la formele colective de producţie. Rezultă că motivul şi cauza trecerii la colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti erau altele.

Motivul adevărat era următorul: în condiţiile recoltei bune, problema extragerii unei cantităţi cât mai mari de produse agroalimentare din gospodăriile ţărăneşti putea fi soluţionată doar în cadrul colhozurilor. Problema este că, după achitarea obligaţiilor de livrare la stat, ţăranului individual, în condiţiile unei recolte bune, îi mai rămâneau produse pe care statul nu le putea lua, pur şi simplu. În condiţiile colhozului, însă, statul putea lua totul.

C

olectivizarea în Basarabia era dirijată de Biroul CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSS Moldovenească.

La 20 septembrie 1948, Moscova a obligat CC al PC(b)M, Guvernul RSS Moldoveneşti, Ministerul pentru agricultură şi toate structurile raionale să consolideze colhozurile existente şi să organizeze, între Nistru şi Prut, colhozuri noi.

La 5-6 februarie 1949 a avut loc congresul al II-lea al PC(b) din Moldova. N. Coval, secretarul Comitetului Central, în raportul prezentat congresului, a subliniat că „organizaţia de partid a Moldovei urmează să soluţioneze cea mai importantă şi complicată sarcină - asigurarea trecerii tuturor gospodăriilor ţărăneşti individuale răzleţite pe calea gospodăriei mari socialiste, pe calea colhozurilor”.

La 1 februarie în raioanele dintre Prut şi Nistru erau 678 de colhozuri care reuneau circa 102 mii de familii ţărăneşti, ceea ce constituia 22 la sută din totalul gospodăriilor ţărăneşti. În următoarele şase luni numărul colhozurilor va creşte simţitor. În scrisoarea din 17 martie 1949,

consecinţele trunchierii sudului Basarabiei.

Aşadar, formarea RSS Moldoveneşti, prin dezmembrarea teritorială a RASSM şi, mai ales, a Basarabiei a fost dictată la Moscova în mod ilegal şi luându-se în calcul consideraţii strategice. Aceasta constituia încă o faţetă a regimului totalitar bolşevic care îşi extindea teritoriile spre Vest. În felul acesta, organele de resort ale URSS luau măsuri ca generaţiile ulterioare să se convingă de faptul că dacă nu toată Basarabia, precum a fost declarat în ultimatumul Guvernului Uniunii Sovietice adresat Guvernului României la 26 iunie 1940, cel puţin teritoriile a trei foste judeţe ale provinciei dintre Prut şi Nistru ar fi fost populate „în majoritate” de ucraineni.

adresată lui I. Stalin, N. Coval şi Gh. Rudi îl asigurau pe Stalin că „în anul curent există posibilitatea să fie unite în colhozuri încă 70-80 mii de gospodării. În raioanele de vest vor fi colectivizate mai mult de 40% din totalul gospodăriilor ţărăneşti şi socializate peste 800 mii hectare de suprafaţă arabilă”. Problema este că, în luna martie 1949, conducătorii de la Chişinău încă nu cunoşteau adevăratele ritmuri de colectivizare, planificate de Moscova pentru RSSM. În aceeaşi zi, V. Ivanov şi N. Coval, într-o scrisoare, adresată de asemenea lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea „să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activişti ai partidelor profasciste etc. „Rugămintea” va fi satisfăcută la 6 aprilie, ceea ce revendica un cu totul alt ritm de colectivizare. Prin urmare, la Moscova se hotăra când şi cum va fi efectuată colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti individuale.

L

a data de 1 mai, în spaţiul dintre Prut şi Nistru din RSSM, erau deja 925 de colhozuri, reunind 140.154 de gospodării ţărăneşti sau 30 la sută din numărul lor total. În două luni din primăvara anului 1949, numărul colhozurilor a crescut cu 8 la sută.

Aceasta însă constituia preludiul colectivizării forţate totale a gospodăriilor ţărăneşti. La Kremlin şi, respectiv, la Chişinău se pregătea ofensiva decisivă a socialismului asupra spaţiului dintre Prut şi Nistru. Deportarea unui număr foarte mare de familii ţărăneşti, incluse în listele „chiabureşti”, trebuia să accelereze intrarea masivă a ţăranilor în colhoz.

Operaţiunea de ridicare a ţăranilor din RSS Moldovenească, codificată sub denumirea „Iug” („Sud”), a fost efectuată în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. Efectul a fost cel aşteptat. În două luni, iulie şi august 1949, numărul gospodăriilor colectivizate creşte de 2,2 ori, de la 32,2 la 72,3 la sută. Evident că ţăranii, intrând în colhoz, nu au fost atraşi de superioritatea acestuia în raport cu gospodăria individuală, ci au fost siliţi să facă acest pas sub presiunea regimului totalitar bolşevic.

La sfârşitul anului 1950 în raioanele dintre Nistru şi Prut erau colectivizate 433.923 de gospodării sau 97,0%. Colectivizarea era considerată încheiată.

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

www.timpul.md

11

258

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ

Harta Arhipelagul Gulag, reprodusɝ din Cartea neagrɝ a comunismului..., Bucureúti, 1997, p. 36–37.

5. Exterminări şi deportări în masă (1941, 1949, 1951)

O

dată cu desfăşurarea operaţiunii militare de ocupare a Basarabiei şi Bucovinei au debutat arestările şi deportările în masă. Între 28 iunie - 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestaţi 1.122 de oameni.

Aceştia erau „foştii poliţişti, agenţi ai siguranţei şi ofiţeri ai armatei române”. La 9 iulie 1940, V. Molotov, preşedintele Guvernului sovietic, semnează hotărârea „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord”, prin care aceste structuri erau autorizate cu examinarea dosarelor vizând „crimele contrarevoluţionare şi banditismul” locuitorilor din aceste teritorii. Toţi cei acuzaţi de „activitate contrarevoluţionară” urmau să fie reprimaţi conform Codului Penal al RSS Ucrainene, art.

58 (1-18). Drept urmare, la finele anului 1940 în închisorile Basarabiei, subordonate NKVD-ului, se aflau 2.624 de persoane, pentru ca spre vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici să ajungă la 3.951.

La 10 iulie 1940, L. Beria, comisarul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, cere, în memoriul adresat lui V. Molotov, aprobarea în vederea formării în cadrul trupelor NKVD, desfăşurate în Basarabia şi nordul Bucovinei, a încă unui regiment şi a unui batalion cu un efectiv de 1.910 persoane.

La 7 mai 1941 este numit primul împuternicit al Moscovei în RSSM - S. Goglidze. Acesta desfăşoară o activitate intensă în vederea identificării „duşmanilor regimului sovietic”, întocmirii listelor acestora şi deportării lor. În informaţia expediată pe 31 mai 1941 către CC al PC(b) din toată Uniunea, personal lui Stalin, împuternicitul Moscovei informa conducerea de la Kremlin că a dispus arestarea persoanelor „ce desfăşuraseră o activitate contrarevoluţionară”, iar „restul elementelor contrarevoluţionare” urma a fi luat în evidenţă prin intermediul agenţilor secreţi. S. Goglidze îl ruga pe I. V. Stalin să autorizeze Comisariatul securităţii statului în vederea „deportării în alte regiuni ale URSS a 5.000 de persoane - elemente

contrarevoluţionare - împreună cu familiile lor”. Către finele lunii mai 1941, Comisariatul securităţii statului avea pregătite dosarele necesare pentru arestarea şi deportarea categoriilor numite.

Moscova a reacţionat în mod operativ, autorizând fărădelegile ce luau amploare în Basarabia. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată o operaţiune specială sub egida NKVD, în urma căreia în toată Basarabia şi nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte

elemente antisovietice”, 24.360 de persoane fiind deportate. Din cele şase judeţe basarabene, rămase în RSS Moldovenească, au fost arestate 4.517 persoane şi deportate 13.885 de persoane.

Fărădelegile din vara anului 1941 au fost comise în baza „Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali”. Luând în considerare că cele 13.885 de persoane deportate din RSS Moldovenească (fără capii familiilor) erau copii, femei şi bătrâni, - iată cine au fost „criminalii” şi „elementele ostile” identificate de

regimul bolşevic.

L

a 15 noiembrie 1941, persoanele surghiunite din RSS Moldovenească fuseseră repartizate astfel: în RSS Kazahă - 9.954 de persoane; în RASS Komi - 352; în regiunea Krasnoiarsk - 470; în regiunea Omsk - 6.085 şi în regiunea Novosibirsk - 5.787 de persoane. Toţi cei deportaţi erau acuzaţi de către „troika” NKVD-ului şi deportaţi pe termene de 20 de ani. În regiunea Novosibirsk, din 5.787 de persoane deportate 2.532 erau femei şi 1.958 - copii.

Comportarea agresivă a ocupantului sovietic în Basarabia era determinată şi de faptul că populaţia locală era reprezentată în majoritatea absolută de ţărani. Gospodăriile ţărăneşti individuale urmau a fi colectivizate. Cum, în convingerea bolşevicilor, o parte considerabilă a ţărănimii ar fi manifestat, în orice circumstanţe, rezistenţă faţă de colectivizare, organizarea colhozurilor urma a fi însoţită, inevitabil, de anihilarea acestor ţărani. Indicaţii şi chemări insistente la represiuni împotriva „duşmanilor orânduirii colhoznice” din Basarabia se făceau

auzite, de la diferite tribune, cu mult înainte de organizarea colhozurilor.

Sarcina strategică privind reprimarea duşmanilor artelului agricol a fost pusă de P. Borodin, secretar al CC al PC(b) din RSS Moldovenească. „Aceşti duşmani, afirma el în 2 ianuarie 1941, pătrunzând în colhozuri îşi vor continua activitatea de subminare a orânduirii colhoznice, pe care noi o vom crea. Trebuie să ducem o luptă necruţătoare şi să stârpim din rădăcină toate canaliile rămase de la români. Dar trebuie să spunem că unor tovarăşi nu li se ridică mâna ca, în chip bolşevic, să-i alunge de acolo. Iată o sarcină importantă care stă în faţa noastră”. Or, la începutul anului 1941, în condiţii în care doar se proiecta organizarea colhozurilor, a fost trasată sarcina „stârpirii chiaburilor şi a altor elemente ostile”. Acţiunea avea loc în lipsa oricărui document oficial ce ar fi expus criteriile de apreciere a unor gospodării ţărăneşti ca fiind chiabureşti. Un atare document nu exista. Exista însă concepţia stalinistă şi practica bolşevică de organizare a colhozurilor în URSS. Cu acea concepţie şi practică erau „înarmaţi” cei porniţi să reorganizeze „pe cale socialistă” satul basarabean.

S. Goglidze dădea următoarea indicaţie: „În niciun caz să nu fie subapreciată rezistenţa de clasă a elementelor chiabureşti şi a acoliţilor chiaburilor. Chiaburii şi acoliţii lor sabotează prăşitul şi vor desfăşura o activitate intensă pe parcursul campaniei de recoltare şi colectare”. Odată cu noţiunea de „chiabur” a fost lansată, în mod oficial, o alta, de „acoliţi ai chiaburilor” („podkulacinik”), lipsită de conţinut social, dar prin care se urmărea să se includă printre adversarii prezumtivi ai „noii puteri” un număr cât mai mare de ţărani.

După reanexarea Basarabiei în 1944, aici revin toate structurile regimului totalitar bolşevic. Mai mult, în luna mai 1945 este instituit „Biroul Comitetului Central al PC(b) din toată Uniunea pentru Moldova”, preşedinte fiind numit F. Butov.

D

elegat în Basarabia cu împuterniciri extraordinare, F. Butov ordonă NKVD-ului să identifice „elementele chiabureşti cu stare de spirit antisovietică”. Agenţii serviciului de securitate au întocmit listele „chiaburilor, trădătorilor şi complicilor ocupanţilor” pentru toate raioanele din RSS Moldovenească. La 14 septembrie 1945, listele confirmate prin semnătura comisarului securităţii republicii, I. L. Mordoveţ, au fost remise lui F. Butov, care, în baza acestora, întocmeşte memoriul privind „limitarea economică a ţăranilor chiaburi care au contribuit la consolidarea

regimului de ocupaţie în Basarabia”, expediindu-l, la 1 noiembrie, lui Gh. Malenkov, secretar al CC al PC(b) din toată Uniunea.

F. Butov îl informa pe Gh. Malenkov că, în 40 de raioane ale RSSM, NKVD-ul efectuase o evidenţiere selectivă a gospodăriilor chiabureşti „care susţinuseră regimul de ocupaţie şi care constituiau unul din pilonii acelui regim”. Butov considera că în fiecare sat erau câte 4-5 asemenea gospodării, iar în Basarabia, în 1945, ar fi fost în total 5.500-6.000 de gospodării chiabureşti.

Pe durata anilor 1946-1947, adică în timpul foametei, provocată de politica sovietică, violenţa puterii bolşevice se manifesta, mai ales, în legătură cu rechiziţionarea produselor agroalimentare din gospodăriile ţărăneşti. Ţăranii erau terorizaţi, cerându-li-se predarea unor cote exagerate de cereale la stat. În 1946 au fost traşi la răspundere penală 15.500 de persoane; în 1947 – 21.707, iar în prima jumătate a anului 1948 – 6.903 persoane. Din numărul total al celor arestaţi mulţi erau declaraţi „chiaburi”. În acelaşi timp, pe parcursul a doi ani şi jumătate fuseseră arestaţi şi deportaţi, în partea asiatică a URSS, 757 de foşti poliţişti, jandarmi, „vlasovişti” şi alte „elemente ostile”.

După depăşirea consecinţelor foametei, teroarea declanşată de statul totalitar împotriva populaţiei paşnice viza colectivizarea gospodăriilor ţărăneşti. „Rămăşiţele elementelor româno-moldoveneşti, burghezo-naţionaliste, chiabureşti, banditeşti şi ale speculanţilor, scria în octombrie 1948 F. Tutuşkin, ministrul afacerilor interne al RSS Moldoveneşti, lui S. Kruglov, ministrul afacerilor interne al URSS, care s-au adăpostit pe teritoriul Moldovei după alungarea ocupanţilor fascişti germani, s-au împotrivit măsurilor luate de partid şi de guvern în vederea restabilirii şi dezvoltării economiei naţionale, mai ales a transformărilor socialiste în agricultură”.

Rezulta că insuccesele socialismului în raioanele dintre Prut şi Nistru ar fi fost cauzate de gradul sporit de împotrivire a „elementelor ostile” şi, prin urmare, în măsura în care urmau să fie lichidaţi „duşmanii” avea să avanseze şi edificarea noii societăţi. În a doua jumătate a anului 1948, F. Tutuşkin solicita lui S. Kruglov să pună în faţa Guvernului URSS problema deportării din RSS Moldovenească „în regiunile îndepărtate ale Uniunii Sovietice” a 15 mii de „familii chiabureşti”.

Conform unor informaţii deţinute de Ministerul Securităţii Statului al RSSM, urmau a fi deportate 40.505 persoane, ceea ce constituia 2,19% din întreaga populaţie a RSS Moldoveneşti.

Ce reprezenta gospodăria chiaburească în RSS Moldovenească după război? Care era potenţialul ei?

Gospodăriile calificate drept chiabureşti erau, sub aspect economic, destul de slabe. Conform datelor Ministerului pentru Finanţe al RSSM, o gospodărie „chiaburească”, în 1947, deţinea în medie 5,67 ha de teren arabil, 0,09 de livezi şi arbuşti,

12

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ 0,05 ha de vie soiuri europene, 0,28 ha de vie soiuri hibride, 0,32 ha de fâneţe, 0,40 cai, 0,24 boi, 0,7 vaci, 3,91 oi, 0,14 porci, 0,50 stupi. Venitul mediu anual al unei astfel de gospodării constituia 5.187 ruble, impozitul agricol fiind de 553 ruble. În 1948 situaţia rămânea aceeaşi.

Remarcăm în acest context că, la 13 septembrie 1940, CC al PC(b) din toată Uniunea şi Guvernul central stabileau următoarele norme maxime de folosire a pământului de către o gospodărie în Basarabia şi Bucovina de Nord, iar la 12 octombrie acelaşi an - norma maximă de livezi şi vii pentru o gospodărie ţărănească. Acestea erau: 20 ha de teren arabil pentru gospodăriile ţărăneşti din judeţele Cahul şi Bender şi 10 ha pentru cele din judeţele Chişinău, Orhei, Bălţi şi Soroca. Cotele maxime de vii şi livezi nu puteau depăşi 2 ha. Aceleaşi suprafeţe au fost confirmate şi după război. Aşadar, sub aspect economic gospodăria „chiaburească” medie, evidenţiată

în 1947, era mult mai slabă decât permiteau legile în vigoare ale statului sovietic. „Pericolul politic” ce-l reprezintă „chiaburul” în Basarabia era inventat, deoarece i se incriminau „forme ale luptei de clasă” gen: teroare, diversiuni, agitaţie antisovietică etc. Pe lângă eticheta de „duşman de clasă”, ţăranul basarabean, inclus în listele chiaburilor, mai purta şi pecetea de „naţionalist”, care îi agrava şi mai mult situaţia. „Una din particularităţile chiaburimii basarabene, afirma I. Mordoveţ, o constituie apartenenţa ei la diverse partide politice burghezo-naţionaliste care au existat în România. Cu ajutorul acestor partide şi al diferitelor organizaţii

fasciste, cercurile conducătoare româneşti au educat chiaburimea basarabeană în spiritul naţionalismului româno-burghez”. Eticheta de „naţionalist român” era dublată de cea de „duşman al Uniunii Sovietice”.

Listele fiind întocmite, urma să fie obţinut avizul Moscovei. La 17 martie 1949, V. Ivanov, preşedintele Biroului CC al PC(b) din toată Uniunea pentru RSSM, N. Coval, secretarul CC al PC(b)M şi Gh. Rudi, preşedintele Consiliului de Miniştri al RSS Moldoveneşti, fac un demers către I. Stalin solicitând permisiunea CC al PC(b) din toată Uniunea în vederea deportării din RSS Moldovenească a chiaburilor, complici ai ocupanţilor şi a activiştilor partidelor profasciste, în număr de 39.092 de persoane. Ei solicitau deportarea „elementelor chiabureşti naţionaliste” şi indicaţiile de rigoare în vederea realizării acestei măsuri.

Doar de două săptămâni a avut nevoie Kremlinul pentru a decide soarta ţăranilor basarabeni. La 6

aprilie 1949, Biroul Politic al CC al PC(b) din toată Uniunea adoptă hotărârea „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldoveneşti a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor şi organizaţiilor profasciste, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

H

otărârea prevedea „deportarea pe veci, fără dreptul de întoarcere pe locurile natale”, a 11.280 de familii sau 40.850 de persoane, în regiu-

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

nile: Aktiubinsk, Kazahstanul de Sud şi Djambul ale RSS Kazahă, în ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen şi Tomsk ale RSFSR. În cazul evadării din locurile de surghiun, vinovaţii urmau a fi trimişi la ocnă pe un termen de 20 de ani.

Ridicarea şi deportarea „chiaburilor”, a foştilor moşieri, „marilor comercianţi” şi a familiilor acestora urma să fie efectuată potrivit listelor confirmate de Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti, iar a celorlalte categorii - în baza hotărârii unui „consiliu special” („osoboie soveşceanie”), instituit de Ministerul Securităţii de Stat al URSS. A fost fixat şi termenul desfăşurării operaţiunii: începutul - la 6 iulie 1949, ora 2.00, urmând a se încheia la 7 iulie, ora 20.00

P

e 28 iunie 1949, exact după nouă ani de la începutul invadării pământurilor româneşti de la est de Prut de trupele URSS, Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti a confirmat listele prezentate de comitetele executive orăşeneşti şi raionale ale „sovietelor de deputaţi”, ce cuprindeau un număr de 11.342 de familii.

De reţinut că soluţionarea tuturor

problemelor legate de ridicarea şi deportarea celor incluşi pe liste a fost efectuată de Ministerul Securităţii de Stat al RSS Moldoveneşti, în frunte cu I. Mordoveţ. În noaptea de 5 spre 6 iulie a fost declanşată operaţiunea de ridicare şi deportare a basarabenilor, purtând denumirea cifrată „Iug” („Sud”). Rezultatul operaţiei a fost deportarea a 35.796 de persoane, dintre care 9.864 de bărbaţi, 14.033 de femei şi 11.889 de copii.

Baza legislativă a ridicării şi deportării din vara anului 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 „Despre obţinerea cetăţeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina şi restabilirea cetăţe-

niei sovietice pentru locuitorii din Basarabia”, conform căruia românii de la est de Prut, fiind declaraţi cetăţenii sovietici, ar fi colaborat în anii războiului cu administraţia românească şi astfel „trădaseră patria sovietică”.

Nu vom insista asupra acestor afirmaţii aberante. Vom arăta doar că românii din Bucovina nicicând nu au solicitat cetăţenia sovietică pentru ca s-o obţină în 1941, iar românii basarabeni nu o avuseseră vreodată ca să o „restabilească”.

Pe de altă parte, la 4 septembrie 1941, după eliberarea teritoriilor româneşti, a fost promulgat şi decretul-lege privind reglementarea cetăţeniei locuitorilor din Basarabia şi nordul Bucovinei. În virtutea acestei legi, după eliberare şi reîntregirea teritoriului naţional al României, românii basarabeni erau numiţi primari, ajutoare de primari, notari, în alte funcţii ale administraţiei locale. Pentru toate acestea, după reocuparea Basarabiei de către URSS, ei urmau să fie arestaţi şi exilaţi, în conformitate cu articolul 58 (1-18) al Codului Penal, capitolul „Crime contrarevoluţionare”, adică „trădare de patrie, spionaj, acte teroriste, diversiuni...”.

Operaţiunea „Iug”, prin formele de efectuare, numărul de deportaţi şi mai ales consecinţele ei, a constituit apogeul terorii în masă între Prut şi Nistru. Ulterior, regimul totalitar comunist avea să-şi concentreze eforturile asupra altor categorii de basarabeni. În paralel cu pregătirile pentru distrugerea gospodăriilor ţărăneşti se desfăşurau acţiuni preventive pentru o deportare amplă în baza principiului confesional.

KGB-ul din RSSM, urmărind să contribuie la reducerea substanţială a numărului credincioşilor, în perioada aprilie 1944 - mai 1946, lichidase 17 organizaţii şi grupuri religioase, arestând 71 de persoane.

Agenţii securităţii afirmau cum că clericii şi sectanţii „convoacă adunări cu caracter antisovietic, răspândesc zvonuri antisovietice, contracarează măsurile puterii sovietice la sat, educă tineretul în spirit antisovietic”. Cea mai gravă crimă, aşa cum afirmau şefii Ministerului Securităţii din RSSM, era „tendinţa clericilor de a organiza o muncă duşmănoasă în scopul menţinerii prin intermediul bise-

ricii a influenţei româneşti asupra populaţiei religioase şi educării unei atitudini negative faţă de orânduirea sovietică”.

La 15 februarie 1951, V. Abakumov, ministrul securităţii statului al URSS (MGB), într-un memoriu adresat lui I. V. Stalin, consideră necesară deportarea din RSS Moldovenească a 1.675 de persoane (670 de familii), membri ai sectei „Martorii lui Iehova”. Opinia acestuia era susţinută şi de secretarul CC al PC(b) din Moldova, L. I. Brejnev.

L

a 3 martie, Consiliul de Miniştri al URSS adoptă hotărârea, iar la 5 martie 1951, Ministerul Securităţii Statului al Uniunii Sovietice emite ordinul nr. 00193 privind deportarea din RSS Moldovenească a 700 de familii, membri ai confesiunii „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2.480 de persoane. Familiile arestate urmau a fi strămutate în regiunile Tomsk şi Irkutsk, pe veci.

Către data de 31 martie listele cu familiile ce urmau a fi deportate din raioanele Lipcani, Edineţ, Brătuşeni, Briceni, Râşcani, Sângerei şi Târnova erau întocmite. În aceeaşi zi, din centru sosesc în RSSM 16 grupuri de militari din trupele de securitate, conduse de ofiţeri superiori, cu un efectiv de 10-25 de persoane fiecare. La 1 aprilie 1951, ora 4 dimineaţa, începe operaţiunea cu denumirea cifrată „Sever” („Nord”), care se încheie la orele 20.00.

Rezultatul operaţiunii „Sever” a fost arestarea şi deportarea în Siberia a 723 de familii cu un număr total de 2.617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii.

La 13 şi 14 aprilie 1951, cele două eşaloane cu deportaţi din Basarabia au ajuns în Siberia. F. Tutuşkin, ministrul afacerilor interne al RSS Moldoveneşti, îşi informa cu acest prilej superiorii de la Moscova că „escorta a fost vigilentă şi, în consecinţă, nu a evadat din trenuri nimeni”.

Consecinţele terorii se resimt şi astăzi când multe persoane, fiind pe atunci copii, acum, la apusul vieţii, mai aşteaptă să fie reabilitate, să li se întoarcă măcar o parte din averea confiscată, să primească o pensie pentru munca prestată pentru imperiul sovietic de-a lungul deceniilor de exil antiuman.

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

6. Foametea din 1946-1947

F

oametea din anii 19461947 a constituit unul din cele mai secrete episoade din istoria RSS Moldoveneşti. Toate informaţiile privind dimensiunile acestei calamităţi sociale au fost clasificate.

După război, agricultura RSS Moldoveneşti era reprezentată de colhozurile şi sovhozurile de pe malul stâng al Nistrului şi gospodăriile ţărăneşti individuale din cele şase judeţe ale Basarabiei. Acestea din urmă erau principalii furnizori de cereale la stat.

Odată cu intrarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc, în primăvara anului 1944, în baza legilor adoptate în 1940, gospodăriile ţărăneşti individuale au fost impuse la predări obligatorii a produselor agricole la stat. În anul următor, la 9 aprilie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului şi Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Moldova au adoptat două hotărâri speciale privind predarea obligatorie la stat a cotelor de cereale, floarea-soarelui, cartofi, soia şi fân, dar şi de carne, ouă, lapte, brânză şi lână, de către gospodăriile ţărăneşti individuale din cele şase judeţe ale RSSM. Conform cotelor prestabilite, o gospodărie ţărănească din judeţul Tighina (Bender), de exemplu, care avea 2 ha de teren agricol (arătură, livezi, grădină de zarzavat, luncă, păşune), era obligată să livreze statului 160 kg de cereale, 40 kg de carne, 120 de ouă, 100 de litri de lapte de la fiecare vacă. Cerealele, floareasoarelui, cartofii şi fânul trebuiau livrate indiferent de faptul dacă ţăranul cultiva sau nu aceste culturi.

Brânza şi lâna erau livrate dacă în gospodărie erau oi sau capre.

Executarea obligaţiilor era considerată drept o datorie primordială a fiecărei gospodării ţărăneşti şi trebuia efectuată necondiţionat, în termenii fixaţi, din recolta treierată în primul rând. În cazul în care gospodăria ţărănească nu îndeplinea obligaţiile respective în termenii stabiliţi, era impusă la plata unei amenzi echivalente cu preţul de piaţă al cantităţii de produse nelivrate. În acelaşi timp, din gospodăria ţărănească, odată cu amenda, era luată, în mod obligatoriu, şi cantitatea neachitată.

Dacă ţăranul, când i se confisca pâinea recoltată, se împotrivea, el era tras la răspundere conform articolelor 58 şi 58-1 ale Codului Penal al RSS Ucrainene („crime contrarevoluţionare”).

Având în vedere că în anul 1944 colhozurile (din stânga Nistrului ) şi gospodăriile ţărăneşti au depăşit planul de livrări obligatorii la stat – 107,4% -, pentru anul 1945, când PSSM era deja lovită de secetă, cantitatea planificată a livrărilor obligatorii de produse agricole a fost majorată. La 13 iulie 1945, Consiliul Comisarilor Poporului al Uniunii RSS şi CC al PC(b) au adoptat hotărârea „Cu privire la planul anual de colectare a cerealelor din recolta anului 1945 în RSS Moldovenească”, prin care obligau conducerea RSSM să colecteze şi să furnizeze statului 272 de mii de tone (1.700 mii de puduri) de cereale. Şi în acest an planul

a fost depăşit. Dar colectările forţate ale produselor alimentare din anul 1945 vor constitui cauza principală a declanşării foametei din iarna 1945/1946. Seceta care se abătuse asupra RSSM a compromis recolta de cereale şi, în consecinţă, gospodăriile ţărăneşti nu mai dispuneau de cantităţile de produse agricole şi furaje indispensabile supravieţuirii în condiţiile anilor precedenţi. Dimensiunile contribuţiei obligatorii, impusă ţăranilor de către statul sovietic, au stors din gospodăriile ţărăneşti ultimele rezerve necesare reproducţiei simple şi întreţinerii familiilor de la sate. Apoi, în condiţiile declanşării foametei, ţăranilor li s-a propus un împrumut de seminţe, dar cu o dobândă exagerată de 10%.

La 26 iulie 1946 a fost adoptată hotărârea CC al PC(b) din toată Uniunea şi a Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la planul anual al livrărilor obligatorii din recolta anului 1946 pentru RSS Moldovenească”, semnată de I. Stalin şi A. Jdanov. Conform planului, RSS Moldoveneşti i se stabilise contribuţia de cereale, din recolta anului 1946, în cantitate de 10.059 mln. de puduri (161 de mii de tone). Hotărârea obliga Consiliul de Miniştri şi CC al PC(b) al Moldovei „să îndeplinească, exact şi onorabil, planul de livrări obligatorii, deoarece în anul curent, datorită condiţiilor meteorologice nefavorabile şi, prin urmare, a stării semănăturilor în regiunile Tambov, Kursk, Voronej şi Oriol, a trebuit să reducem planul unional de livrări obligatorii a cerealelor”. În hotărâre nu se spunea nimic despre situaţia dramatică existentă în RSSM. Se sublinia că Consiliul de Miniştri şi preşedintele acestuia N. Coval, CC al PC(b) din Moldova şi primul secretar N. Salagor, împuternicitul Moscovei pentru colectările de cereale în RSSM, A. Sîci, deveneau responsabili în faţa Consiliului de Miniştri şi CC al PC(b) din toată Uniunea, pentru îndeplinirea planului în termenii stabiliţi. În felul acesta, Moscova a fixat pentru RSS Moldovenească planul livrărilor obligatorii de cereale.

Reconstituind procesul livrărilor obligatorii a produselor agricole la stat, constatăm că acesta era compus din două etape. Prima începea cu întocmirea şi aprobarea planului de către Kremlin şi se încheia odată cu înmânarea obligaţiilor de livrare fiecărei gospodării ţărăneşti. A doua parte, cea principală, consta dintr-un mecanism complex de măsuri privind realizarea şi depăşirea planului.

Totul începea, după cum am arătat mai sus, la Moscova, unde era întocmit şi aprobat planul, transmis apoi RSSM. La Chişinău, CC al PC(b)M şi Guvernul RSSM organizau „dezbateri” privind parametrii planului, pentru ca, în cele din urmă, să-l aprobe integral sau majorând cantitatea cerută de autorităţile de la Moscova. Hotărârea adoptată de cele două organe ale puterii devenea lege pentru toate structurile de partid, de stat şi economice din RSSM. Ulterior, planul

era distribuit judeţelor şi celor şase raioane din stânga Nistrului, unde era adus la cunoştinţa structurilor de partid, de stat şi economice respective. Comitetele de partid şi cele executive judeţene comunicau planurile structurilor raionale care gestionau realizarea livrărilor de cereale.

Pornind de la planul impus raionului, comitetul de partid şi comitetul executiv raional întocmeau planuri pentru fiecare sat.

Planul impus satului se constituia din suma obligaţiilor gospodăriilor ţărăneşti în corespundere cu normele de predare obligatorie la stat a produselor agricole.

Esenţa politicii faţă de gospodăriile ţărăneşti individuale a fost expusă în plenul Comitetului Central al PC(b)M, la 9 iulie 1946, unde F. Kaşnikov, secretar al CC, spunea: „Principalul în campania colectărilor, şi de această dată, este informarea corectă a raioanelor şi gospodăriilor ţărăneşti privind planurile de livrare obligatorie… Sovietele săteşti însă nu trebuie informate despre sarcinile de livrări obligatorii pentru fiecare sat”.

Problema era că sătenii şi sovietul sătesc nu trebuiau să cunoască cantitatea de cereale planificată, pe care satul era obligat s-o dea la stat. Fiecare gospodărie ţărănească individuală trebuia să livreze statului cereale în conformitate cu sarcina fixată. Cantitatea totală, conform sarcinilor pe fiecare gospodărie, de regulă, era mai mare decât planul stabilit pentru sat. În acest mod, asigurând îndeplinirea livrărilor de cereale, în conformitate cu obligaţiile pentru fiecare gospodărie, împuterniciţii depăşeau planul pentru întregul sat.

n cazul în care satul îndeplinea planul, iar unele gospodării nu puteau da cotele în întregime, aceste gospodării erau, totuşi, impuse să se achite cu statul conform normelor prestabilite. „Noi nu putem, spunea A. Sîci, împuternicitul Ministerului colectărilor al URSS pentru RSS Moldovenească, considera încheiate colectările de cereale în satele în care planul a fost îndeplinit pe contul gospodăriilor fruntaşe. Mulţi încă nu şi-au onorat obligaţiile, de aceea trebuie să-şi îndeplinească sarcinile”.

După ce gospodăriilor ţărăneşti li se înmânau „obligaţiile” privind livrările de cereale la stat, în operaţiunea colectărilor intrau împuterniciţii de toate nivelele, sovietele săteşti, structurile de partid şi de stat raionale şi cele ierarhic superioare. Fiecare soviet sătesc organiza grupuri de împuterniciţi - un împuternicit pentru 20-25 de gospodării ţărăneşti. Aceştia reprezentau „forţa combativă” a regimului sovietic pentru extragerea din satele RSS Moldoveneşti a produselor agricole. Împuterniciţii erau recrutaţi din rândurile celor mai săraci ţărani. În raionul Cahul, spre exemplu, din 240 de împuterniciţi, 230 erau ţărani săraci, iar în raionul Taraclia din 167, 151 erau ţărani săraci. Pentru a ridica „spiritul combativ”, se organiza întrecerea socialistă între împuterniciţi.

Erau utilizate şi alte procedee de luare a produselor de la ţărani.

Î

www.timpul.md

13

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ

Împuternicitul Ministerului colectărilor pentru raionul Cahul, Sejeakov, indica subalternilor săi „să folosească percheziţiile şi confiscarea cerealelor, şi, în cazul descoperirii rezervelor de cereale, 5% din cantitatea găsită să fie dată împuternicitului”. Când campania de confiscare a cerealelor de la ţărani se desfăşura anevoios ori nu se realiza în termenii stabiliţi, în rândurile împuterniciţilor şi în componenţa sovietelor săteşti erau căutate imediat „persoanele ostile Puterii sovietice - chiaburii, foştii membri ai partidelor româneşti” etc. Pe de altă parte, în scopul forţării îndeplinirii planului, în raioane şi sate erau trimişi, în calitate de împuterniciţi speciali, membri ai CC al PC(b)M şi Guvernului RSSM, diverşi funcţionari din structurile judeţene de partid şi de stat. În noiembrie 1946, pentru organizarea campaniei de colectare a cerealelor, au fost trimişi pe teren: G. Antoseak - în raionul Chişinău, F. Brovko - în judeţul Orhei, Gh. Rudi şi S. Smirnov - în judeţul Bender, F. Kaşnikov - în judeţul Soroca, G. Kvasov şi A. Sîci în judeţul Bălţi, B. Kostakov în judeţul Cahul, şi alţi 20 de membri al Comitetului Central - în raioanele RSSM.

eprezentanţii structurilor de partid şi sovietice, sosiţi în sate, comiteau fărădelegi, efectuau percheziţii, confiscau averea, arestau şi băteau ţăranii. De exemplu, Bulava, preşedinte adjunct al comitetului executiv judeţean Orhei, în calitatea sa de împuternicit al comitetului de partid şi comitetului executiv judeţean, aflându-se în satul Hirova, raionul Teleneşti, a organizat o brigadă specială de confiscare cu forţa a cerealelor de la ţărani. În zilele de 20-25 octombrie 1946 au fost lăsate fără produse alimentare 400 de gospodării ţărăneşti. Finalul „operaţiei de asigurare a statului cu pâine” a fost organizarea de către funcţionarul sus-numit a „caravanei roşii”, - coloană de căruţe încărcate cu saci şi trimise la punctele de recepţie „Zagotzerno”. De o veritabilă bestialitate au dat dovadă Krîlov, secretarul comitetului raional de partid, şi Krohicev, secretarul comitetului raional al comsomolului din Susleni, care închideau ţăranii: bărbaţi, femei şi copii în subsoluri, snopindu-i în bătăi. În acelaşi mod

R

„împuterniciţii” se comportau şi în multe alte raioane. În condiţiile foametei, regimul comunist, în loc să acorde ajutor înfometaţilor, a amplificat şi intensificat acţiunile de represalii. În loc să permită ţăranilor să se descurce lăsându-le o parte din cereale, Guvernul sovietic a înăsprit măsurile de intimidare pentru a lua cu forţa, în folosul statului, produsele lor agricole.

Numai în 1946 au fost acuzaţi de sustragere de la obligaţia de a livra cerealele la stat şi, în conformitate cu art. 51-1, partea a II-a a Codului Penal al RSS Ucrainene, au fost arestaţi şi trimişi la închisoare, pe termene de la unu la zece ani, 409 ţărani. Pe de altă parte, din multe gospodării ţărăneşti, apreciate ca fiind „chiabureşti”, a fost confiscată averea, altele fiind private de dreptul la vot.

D

atorită acestor activităţi, planul de predare a cerealelor la stat pentru anul 1946 a fost realizat cu 101,5%.

Preţul acestei „realizări bolşevice” a fost tragedia satului basarabean. În informaţia „strict secretă” din 27 februarie 1947, era prezentată următoarea situaţie din raioanele Congaz şi Ceadâr-Lunga: „Starea de lucruri în aceste raioane ar trebui calificată ca o calamitate naţională – foamete în masă... Din cauza lipsei ajutorului alimentar şi a asistenţei medicale în timp util, dinamica mortalităţii, cauzată de distrofie, nu scade... Un procent mare de mortalitate cade pe seama populaţiei nevoiaşe, mai ales a bărbaţilor între 20 şi 45 de ani...

Lipsa acută de produse şi normele mici de alimente primite au dus la aceea că populaţia adaugă în hrană rumeguş de lemn, strujeni şi coceni de porumb, seminţe de ciulini, tulpini de floarea-soarelui etc. Aceste adaosuri provoacă distroficilor boli intestinale acute cu inflamarea ulterioară a peritoneului, duc la creşterea mortalităţii... Populaţia foloseşte în mâncare carne de câini, de pisici, hoituri de animale... e răspândit canibalismul...”.

Conform informaţiei trimise la 27 februarie 1947 lui A. N. Kosîghin, adjunctul preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS, în RSSM erau bolnave de distrofie 222.300 de persoane, iar la 20 martie, acelaşi an, numărul bolnavilor, oficial înregistraţi, era de 238.914. În judeţul Cahul

14

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ de distrofie se îmbolnăvise 27,26% din populaţia locală. 70,5% din populaţia RSSM era lipsită de orice fel de produse alimentare. În 1945, în RSSM au murit 82.062 de persoane, în 1946 – 64.949 de persoane, iar în lunile ianuarie-iulie 1947 – 139.526 de persoane. Numai în 18 zile (4-21) din luna februarie 1947 au decedat de distrofie 6.645 de persoane, iar în lunile noiembrie 1946 – martie 1947, din numărul total de 84.282 de decedaţi, cca 60.000 au murit de distrofie. În perioada septembrie 1946 – iulie 1947 s-au născut 60.635 de copii, dar au murit 148.975 de persoane. Prin urmare, doar în zece luni mortalitatea a depăşit natalitatea cu 88.340 de persoane.

La 27 februarie 1947 erau înregistrate mai mult de 40 de cazuri de canibalism, majoritatea datând cu luna ianuarie a aceluiaşi an.

Î

n acest context, menţionăm că este extrem de dificil de calculat numărul celor decedaţi numai de foame. Suntem convinşi că nici nu este nevoie, deoarece majoritatea absolută a deceselor din aceşti ani era cauzată, direct sau indirect, de foamete. Totuşi, estimativ, în limitele statisticelor accesibile şi, mai ales, a valabilităţii metodologiei de calcul, putem afirma, până la proba contrarie, că în Moldova Sovietică au murit de

distrofie alimentară între 150 şi 200 de mii de persoane. Probabilitatea cifrei este mare deoarece nu este clar raportul dintre numărul morţilor înregistraţi, numărul real al celor decedaţi şi, mai ales, nu există o abordare clară în ceea ce priveşte morbiditatea şi mortalitatea cauzate de foametea din acei ani.

Datele identificate privind mortalitatea nu pot fi considerate definitive. Nu credem că vom afla vreodată numărul exact al celor decedaţi de foame. Aceasta şi pentru că foametea a cuprins în principal localităţile rurale, iar populaţia satelor, în perioada aceea, nu avea paşapoarte şi, prin urmare, nu exista o evidenţă exactă a ei. Statistica nu cuprinde tabloul integral al mortalităţii şi pentru că în anii foametei o parte considerabilă a populaţiei pleca în căutarea produselor alimentare în alte regiuni ale URSS. În cifre absolute, în URSS au murit între 1 şi 1,5 milioane de oameni. Cel mai mare număr de morţi a fost înregistrat în Rusia, urmată de RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească. Însă raportat la 1000 de locuitori, cel mai înalt nivel al mortalităţii a fost în RSSM, iar cel mai redus – în Rusia.

A fost oare posibilă evitarea foametei din anii 1946-1947? „Consecinţele războiului”, „seceta” – acestea erau şi mai sunt argumentele regi-

mului comunist, utilizate la abordarea cauzelor tragediei din acei ani. ndiscutabil, seceta din anii de după război a fost una din cauzele dificultăţilor apărute în agricultura RSS Moldoveneşti.

Impactul secetei era, însă, exagerat în scopul justificării rechiziţiilor.

Foametea a fost generată nu de slăbiciunea, de neputinţa familiilor ţărăneşti în raport cu seceta, ci de puterea nelimitată a Partidului Comunist, care nu numai că nu a stopat, dar, dimpotrivă, a accelerat extinderea foametei. Foametea putea fi evitată, putea fi stopată de la bun început. În Uniunea Sovietică, în RSS Moldovenească în mod deosebit, foametea a fost rezultatul activităţii Partidului Comunist (bolşevic) şi a structurilor statului sovietic.

Statul sovietic avea resurse pentru asigurarea populaţiei cu strictul necesar şi stoparea mortalităţii din cauza foametei. Dovadă în acest sens servesc cifrele. Conform investigaţiilor istoricilor ruşi, la 1 februarie 1947 „rezerva de stat” a URSS dispunea de 10 mln. tone de cereale. Nu era mult, dar mai mult decât la începutul anului 1946. Pentru „necesităţile” interne, pentru întreţinerea armatei şi a funcţionarilor de toate nivelele, pentru raţiile oferite muncitorilor, oamenilor de ştiinţă, colaboratorilor instituţiilor de represalii au fost utilizate 5,7 mln. tone de cereale.

Din cantitatea rămasă era posibilă şi salvarea înfometaţilor din zonele calamitate, inclusiv din RSSM.

I

7. Represiuni împotriva religiei şi Bisericii

Dărâmarea Bisericii “Sf. Ilie” de către comunişti în anul 1963 (Chişinău, bd. Grigore Vieru, lângă fostul cinematograf „Moscova”). Imagine din Arhiva Naţională a R. Moldova

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

Pe de altă parte, în 1946, URSS a exportat masiv cereale. În Uniunea Sovietică exportul de cereale constituia o sursă importantă de obţinere a valutei străine, dar era utilizat, mai ales, ca pârghie a marii politici. După război, politica devine principalul mobil al comerţului extern cu cereale. În 1946, URSS a exportat mai mult de 1 mln. de tone de cereale, inclusiv în Franţa – 500 de mii de tone. În comunicatul privind exportul cerealelor în Franţa, se menţiona că, „având în vedere dificultăţile aprovizionării cu produse alimentare în Franţa şi rugămintea guvernului francez, guvernul sovietic a decis să vină în ajutorul aliatului său, Franţa”. Aspectul politic al acestui ajutor era susţinerea comuniştilor francezi şi consolidarea imaginii acestora în alegeri. Numai că această generozitate era etalată în timp ce în URSS, şi mai ales în RSSM, cetăţenii sovietici mureau de foame cu sutele şi, respectiv, cu zecile de mii. Cerealele erau, de asemenea, exportate, în calitate de „ajutor”, în Bulgaria, România, Polonia, Cehoslovacia şi în alte ţări.

Acest „zel umanist” al conducerii de la Kremlin poate fi explicat numai plecând de la raţiuni politice: din URSS se livrau cereale către ţările în care partidele comuniste locale se aflau în „culoarele puterii”.

Nu poate fi neglijată nici cantitatea considerabilă de produse agricole luată din colhozuri şi din gospodăriile ţărăneşti individuale, care a putrezit la punctele de recepţie şi în magaziile improvizate.

P

rimul an de ocupaţie sovietică, iunie 1940 – iunie 1941, atestă şi primele măsuri de constrângere religioasă în Basarabia. Paraclisul Palatului Mitropolitan din Chişinău a fost transformat în Palatul pionierilor, Capela Seminarului Teologic, Facultatea de Teologie, alte capele au fost transformate în şcoli sau spitale. Multe biserici din teritoriile ocupate au devenit magazii, săli de spectacole sau au fost închise, iar cele aflate în construcţie au fost demolate. Hotărârea din 28 noiembrie 1940, semnată de preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM, viza transformarea bisericii Seminarului Teologic în Arhiva de Istorie a NKVD. La 21 noiembrie 1940, Consiliul Comisarilor Poporului al RSSM adoptă hotărârea nr. 471 privind transformarea mănăstirii Frumoasa din judeţul Orhei în Casă de odihnă, iar prin hotărârea nr. 516-A, din 30 noiembrie 1940, a decis transmiterea a trei mănăstiri din Basarabia Ministerului Ocrotirii Sănătăţii. În consecinţă, mănăstirea Suruceni din judeţul Chişinău a fost transformată în spital, mănăstirea Hârjauca din judeţul Chişinău – în spital republican, mănăstirea Curchi – în sanatoriu pentru bolnavi de tuberculoză, iar biserica de vară a acestei mănăstiri – în cămin cultural. Mănăstirea Hârbovăţ a fost desfiinţată şi transformată în azil pentru copii orfani.

Totodată, regimul comunist a declanşat ofensiva împotriva clerului. Peste 100 de preoţi, din cei aproximativ 526 rămaşi în Basarabia, au căzut victime ale regimului comunist. O parte a fost executată

Statul nu era în stare să asigure condiţiile elementare de depozitare a cerealelor. În anii 1946-1947, în URSS a mucegăit şi putrezit circa 1 milion de tone de cereale.

P

rin urmare, mortalitatea în masă de foamete nu a fost rezultatul secetei, ci al politicii economice şi sociale a regimului totalitar comunist faţă de populaţia din RSS Moldovenească, a sistemului sovietic de acces la produsele alimentare. Responsabilitatea principală pentru decesul a sutelor de mii de oameni, locuitori ai RSSM, aparţine conducerii de la Moscova a Partidului Comunist (bolşevic), Biroului CC al PC(b) pentru RSS Moldovenească, conducerii de partid de la Chişinău şi structurilor bolşevice din judeţe şi raioane. Alături de I. Stalin şi conducerea de la Kremlin, vinovaţi de morbiditatea şi mortalitatea de foame sunt CC al PC(b) din Moldova şi primul secretar N. Sologor, Consiliul de Miniştri al RSSM şi preşedintele acestuia N. Coval, împuternicitul Moscovei pentru colectările de cereale în RSSM A. Sîci şi alţi demnitari care decideau destinul cetăţenilor simpli. Conducerea Partidului Comunist de la Chişinău poartă vina pentru organizarea măsurilor privind rechiziţionarea produselor agricole, care a constituit cauza principală a îmbolnăvirii şi deceselor în masă. Politica promovată în anii 1946-1947, ca şi în anii următori, ignora în totalitate normele morale pe loc. În satul Volintir, judeţul Cetatea Albă, agenţii NKVD-ului au executat 16 preoţi. Slujitorii Bisericii erau urmăriţi şi suspectaţi la orice pas. Constantin Popovici, ex-rector, profesor titular la Seminarul Teologic din Chişinău, a fost lipsit de propria casă de către autorităţile bolşevice. Mai mult de jumătate din preoţii rămaşi în Basarabia au devenit „fugari” sau „clerici ambulanţi”, schimbându-şi reşedinţa pentru a sustrage atenţia agenţilor sovietici.

M

ulţi preoţi au fost deportaţi în regiunile îndepărtate ale imperiului sovietic, printre care părintele profesor Vasile Doncilă, preoţii Emilian Cucuietu din Mihăileni, judeţul Bălţi, Vladimir Zorilă din Hârtop, judeţul Soroca, Nicolae Ciobanu din Steţcani, judeţul Soroca, Teodor Zubcu din Geamăna, judeţul Lăpuşna, Ion Spinei din Sălcuţa, judeţul Tighina, Anatolie Spinei din Dolna, judeţul Lăpuşna, şi mulţi alţii. Un destin tragic a avut şi preotul Alexandru Baltaga, deputat în Sfatul Ţării, care a votat unirea Basarabiei cu România. La sfârşitul lunii august 1940, A. Baltaga a fost arestat, anchetat şi întemniţat. La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, deţinuţii politici din Basarabia, printre care şi A. Baltaga, au fost evacuaţi în adâncul URSS. Preotul Alexandru Baltaga moare în spitalul închisorii din Kazan.

Regimul bolşevic a deportat în Siberia şi a executat 52 de preoţi şi 45 de cântăreţi bisericeşti. În vara anului 1941, când Sovietele se retrăgeau, comandourile bolşevice devastau, incendiau,

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

distrugeau în calea lor tot ce era mai de preţ. Starea în care a fost găsită Biserica din Basarabia, în momentul eliberării provinciei dintre Prut şi Nistru, arăta ca după un cataclism: peste tot parohii lipsite de preoţi. Unii se refugiaseră în România, alţii au fost omorâţi sau deportaţi. Multe biserici erau distruse total sau parţial. Au fost incendiate sau distruse Mitropolia Veche, Sala Eparhială etc. Multe biserici au rămas fără odoare, cărţi bisericeşti şi icoane. Înainte de a se retragere, trupele sovietice au distrus şi devastat bisericile din Bălţi şi din alte localităţi, au confiscat arhive şi sigilii de mare valoare. La eliberarea Basarabiei de către trupele germano-române în vara anului 1941, au fost găsite 27 de biserici

transformate în săli de spectacole sau cu o altă destinaţie.

Reocupând Basarabia în 1944, regimul bolşevic se preocupă mai ales de eliminarea „elementelor antisovietice” din rândurile clerului şi ale credincioşilor. Acest obiectiv era în centrul activităţii Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse, organelor Securităţii de stat şi de interne, a structurilor de partid.

Î

mputernicitul Patriarhiei Ruse la Chişinău, Romenski, raporta periodic superiorilor săi despre evidenţa clerului şi bisericilor, despre starea religiei în RSS Moldovenească. În raportul din anul 1949 se relata că: din totalul de 931 de biserici, activau 558, iar 373 nu mai funcţionau. În 1949, din numărul bisericilor considerate funcţionale, 48 nu mai efectuau serviciul divin, deoarece fuseseră lipsite de parohi. În acelaşi timp, 25 de preoţi au fost lipsiţi de cinul preoţesc, trei dintre aceştia fiind arestaţi de către organele de Securitate. În anul 1953, anul morţii lui Stalin, în RSSM funcţionau aproximativ 500 de biserici. „Dezgheţul hruşciovist” nu a adus modificări în politica statului sovietic privind religia şi biserica. În pofida prevederilor din Constituţia URSS referitoare la libertatea conştiinţei şi a convingerilor, libera alegere a religiei, ofensiva comunistă împotriva religiei a continuat cu o nouă forţă. Anul 1959 constituie un an fatal pentru biserică şi religie. Printr-o serie de hotărâri pan-unionale şi republicane au fost închise mai multe biserici şi mănăstiri. Acestea puteau fi utilizate

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

ca magazii şi depozite. În 1958 a fost decisă închiderea bisericii din satul Peresecina, raionul Orhei, care activase mai mult de 400 de ani, fiind o adevărată operă de artă, cu icoane şi obiecte de cult de o mare valoare.

M

ecanismul de închidere a bisericilor prevedea şi măsuri de constrângere împotriva clerului, care era acuzat de clevetire împotriva puterii sovietice, de colectarea de mijloace pentru repararea bisericilor, de prestarea serviciului divin enoriaşilor din localităţile unde bisericile erau închise etc. În baza acestor şi altor învinuiri, unii preoţi au fost destituiţi şi lipsiţi de gradele bisericeşti, iar bisericile în

care slujeau au fost închise. Biserica din satul Văsieni, construită la 1900, reprezenta o capodoperă de artă, impresionând prin pictura icoanelor şi stilul său arhitectural modern. Dar, pentru arhiepiscopul Nectarie, toate acestea n-au constituit un obstacol pentru a-l lipsi de grad pe preotul Cociubinschi, parohul acestei biserici, după care a urmat şi închiderea bisericii. La protestul enoriaşilor răspunsul arhiepiscopului a fost simplu, însă categoric: „La doar 2 km distanţă se află o altă biserică, deci nu este rezonabil să mai fie numit un preot pentru biserica din satul Văsieni”. În 1960, printr-o dispoziţie secretă a organelor de partid, a fost intensificată activitatea agenţilor secreţi împotriva bisericii şi a clerului. Şaisprezece persoane formau un grup de agentură, dintre care două – Kazanţev şi Iuriev – ocupau posturi de conducere în eparhii. Agenţii secreţi au colectat materiale compromiţătoare la adresa celor mai activi slujitori ai cultului, care puteau servi drept pretext pentru excluderea lor din rândurile clerului. Numai în anul 1960 au avut de pătimit cinci preoţi.

Agenţii, în funcţii înalte bisericeşti, le interziceau preoţilor să servească în mai multe parohii. În consecinţă, conform unui raport, întocmit la cerinţa Moscovei de către împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe în RSSM, în 1962 mai oficiau serviciul divin 255 de preoţi, opt dascăli, un arhiereu şi 1.400 de cântăreţi bisericeşti. Printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri din februarie 1963, s-a decis demolarea Clopotniţei Catedralei din centrul Chişinăului. Motivul

pentru această decizie l-a servit o scrisoare din partea organizaţiei de partid din cadrul Institutului Agricol din Chişinău, în care se cerea demolarea Clopotniţei care, chipurile, nu corespundea stilului arhitectural al Chişinăului. Noaptea, prin explozie, Clopotniţa a fost demolată, iar locul a fot acoperit cu iarbă verde.

Bisericile sunt închise şi în următorii ani. Până la sfârşitul anului 1963, au mai fost închise încă 26 de biserici ortodoxe, iar până în 1965 - altele opt. Enoriaşii erau speriaţi dar şi revoltaţi, încât regimul comunist a fost nevoit să ia o pauză în procesul de închidere a locaşurilor sfinte. Îşi modifică tactica. Accentul este pus pe propagandă şi educaţie.

Timp de trei ani, din 1964 şi până în

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ decizii contradictorii. La Moscova începeau pregătirile pentru a marca 1.000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia. Era o dată ce se cerea marcată, dar natura ateistă a regimului îl împingea să sporească propaganda antireligioasă. La 19 noiembrie este adoptată hotărârea „Despre activitatea cu privire la intensificarea educaţiei ştiinţifico-ateiste în legătură cu pregătirea organizaţiilor religioase şi a centrelor burghezo-clericale pentru marcarea a 1.000 de ani de la adoptarea creştinismului în Rusia”.

CC al PCM obligă organizaţiile de

Preotul Baltaga, fost deputat în Sfatul Ţării, deportat şi mort în Siberia

1966, numărul de biserici rămâne acelaşi - 223, în anul următor însă vor fi închise încă patru biserici.

Î

n raportul din anul 1969 privind religiozitatea în RSSM, întocmit de S. Tanasevski, împuternicitul pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, sunt aduse învinuiri grave Arhiepiscopului Moldovei şi al Chişinăului Bartolomeu (Varfolomeu) pentru faptul că acesta a învăţat textele ritualurilor religioase în „limba moldovenească” si oficia serviciul divin în limba localnicilor. În raportul din anul 1973, împuternicitul constata un grad înalt de religiozitate în rândurile populaţiei, fiind alarmat că, în ciuda intensificării educaţiei ateiste, bisericile erau frecventate şi se respectau ritualurile religioase. În anul 1985, la indicaţia Kremlinului, sunt luate o serie de

15

partid orăşeneşti şi raionale, toate ministerele, organizaţiile comsomoliste şi sindicale, organele de drept să întocmească programe de activitate antireligioasă, pentru o perioadă de trei ani, „în scopul prevenirii propagandei antisovietice şi stăvilirii credinţei în Dumnezeu”.

De respectarea legislaţiei cu privire la culte şi depistarea încălcărilor se preocupau Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Procuratura. Cu toate că Constituţia URSS proclama libertatea conştiinţei, în perioada anilor 19771982 RSS Moldovenească, în baza articolului 142 al Codului Penal, pentru nerespectarea legislaţiei cu privire la culte, au fost condamnaţi 169 de credincioşi. În anul 1980, credincioşii din satul Mihăileni, raionul Râşcani, intenţionează să redeschidă biserica ortodoxă, închisă de autorităţile comuniste încă în anul 1962. Comitetul raional de partid Râşcani şi organele de drept

reacţionează prompt, iniţiatorii fiind identificaţi, trei persoane fiind pedepsite administrativ. Cetăţenii Iaz I., Ursu S., Cazac V., Iarmoliuc V., Pricop V. sunt amendaţi cu câte 50 de ruble, iar Pârgaru G. şi Scutari P. - cu câte 30 de ruble.

Cinci protestatari au fost privaţi de libertate.

Anul 1986 marchează o nouă fază a activităţii enoriaşilor pentru redeschiderea locaşurilor de cult, închise de regimul totalitar comunist. Datorită procesului de restructurare, iniţiat de M. Gorbaciov, în această perioadă se înteţesc demersurile privind redeschiderea bisericilor, unele fiind deschise de comunităţile locale fără decizia autorităţilor. Prin decizia proprie a comunităţilor locale şi-au reluat activitatea bisericile în satele Iliceuca, Izvoare, Frumuşica din raionul Floreşti, Chirileni, Todireşti din raionul Ungheni, Colicăuţi, Briceni, Popovca, Făleşti, Rădoaia, Copăceni din raionul Lazo. Şi mănăstirile ortodoxe de pe teritoriul RSSM erau supravegheate strict. Această atitudine era motivată de autorităţile sovietice prin faptul că mănăstirile reprezentau focare puternice de rezistenţă a limbii şi conştiinţei naţionale româneşti împotriva politicii de deznaţionalizare şi rusificare. Programul ateist al Partidului Comunist prevedea lichidarea treptată a mănăstirilor.

Conform unei note informative privind activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească pentru a doua jumătate a anului 1945, funcţionau 24 de mănăstiri, dintre care 15 de călugări şi nouă de măicuţe.

Structurile de stat, implicate în realizarea programului ateist, căutau insistent motive care să justifice închiderea mănăstirilor. Ministrul Securităţii de Stat a RSS Moldoveneşti, I. L. Mordoveţ, în informaţia secretă din iunie 1946 expediată superiorului său la Moscova, menţiona că printre „elementele antisovietice” din perioada celui de-al Doilea Război Mondial se numără şi călugării de la mănăstiri, care „au colaborat cu regimul de ocupaţie”.

Călugării erau acuzaţi, în totalitatea lor, de denunţarea grupurilor de partizani sovietici, de alte „acte antisovietice”. În 1949, Romenski, împuternicitul Consiliului pentru Biserica Ortodoxă de pe lângă Guvernul URSS pentru RSSM, a elaborat un plan secret de lichidare a mănăstirilor de pe teritoriul republicii, conform căruia urmau să fie lichidate cinci centre monahale: mănăstirile Căpriana şi Hâncu din raionul Străşeni, mănăstirea Hârjauca din raionul Călăraşi, mănăstirea Suruceni din municipiul Chişinău, mănăstirea Zloţi din raionul Cimişlia. Pentru lichidarea mănăstirilor autorităţile sovietice au inventat diverse acuzaţii: că în posesiunea acestora se află cele mai fertile pământuri, că aici se exploatează munca cetăţenilor sovietici, că mănăstirile reprezintă un obstacol în calea colectivizării, că printre călugări există multe „elemente reacţionare”, iar centre-

16

vineri, 1 OCTOMBRIE 2010

www.timpul.md

MOLDOVENII SUB TEROAREA BOLȘEVICĂ le monahale sunt focare de boli contagioase. Într-o informaţie din 5 octombrie 1949 privind mănăstirea Căpriana se afirma că aceasta se prezenta ca „o casă a desfrâului şi ca o pepinieră de diverse boli contagioase”. Imediat, organele de ocrotire a sănătăţii au „depistat” şi au înregistrat oficial cincisprezece cazuri de boli venerice, printre cei contaminaţi numărându-se fostul stareţ al mănăstirii, egumenul Ioachim Pleşca, şi ieromonahul Efrem Bârcă.

bărbaţi, care au fost condamnaţi la diferite termene de privaţiune de libertate: I. Mocreac şi S. Mocanu la câte 15 ani, V. Pricinoc – la zece ani, V. Poiana – la opt ani, D. Mladan – la şase ani, M. Tcaci – la patru ani, R. Benderschi – la patru ani.

Deşi a purtat un caracter spontan, rebeliunea de la mănăstirea Răciula a constituit o manifestare de rezistenţă antitotalitară, antisovietică de cea

anul 1978 la mănăstire erau 54 de maici, în 1981 – 52. În total, au fost închise peste 600 de biserici şi 24 de mănăstiri ortodoxe.

Drept „elemente ostile regimului sovietic” au fost consideraţi şi membrii altor confesiuni, „sectanţii”. O lovitură iniţială, dată „sectelor” a fost naţionalizarea caselor de rugăciuni ale acestora. În perioada aprilie 1944 – mai 1946, MGB-ul lichidase 17 organizaţii şi grupuri religioase, arestând 71 de persoane, precum şi câteva grupuri de sectanţi clandestini (inochentişti), arestând 44 de

Timpul

COTIDIAN NAțIONAL INDEPENDENT

de credincioşi, organizaţi în 83 de comunităţi. Urmau reprezentanţii confesiunii mozaice, romano-catolicii, adventiştii de ziua a şaptea, molocanii.

Numărul comunităţilor înregistrate scade simţitor, drept consecinţă a politicii represive promovate de regimul sovietic. În perioada 1945-1948, 28 de comunităţi confesionale au solicitat recunoaşterea lor legală de către stat, toate cererile fiind respinse. În şedinţa din 23 septembrie 1950, Consiliul de Miniştri al RSSM a luat decizia de a cere Moscovei permisiunea de a

D

rept pretext pentru împuternicitul cu problemele Bisericii Ortodoxe pentru închiderea în 1952 a mănăstirii de călugări din Hârjauca a servit numărul redus de călugări de aici şi necesitatea păstrării mănăstirii ca monument de arhitectură. La 24 aprilie 1952 preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, Gh. Rudi, şi prim-secretarul CC al PC(b) din Moldova, L. I. Brejnev, au cerut organelor superioare de la Moscova acordul privind lichidarea acestei mănăstiri. O corespondenţă în aceeaşi chestiune a avut loc între episcopul Chişinăului şi al Moldovei, Nectarie, şi Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Aleksei. În urma cooperării dintre structurile bisericeşti şi cele de stat, la 2 iulie 1952 mănăstirea Hârjauca a fost închisă şi transformată în sanatoriu.

Arhiva mănăstirii a fost confiscată şi înstrăinată, aflându-se la Sankt Petersburg, Rusia. Toţi călugării au fost transferaţi la mănăstirea Hârbovăţ, care peste câţiva ani a fost şi ea închisă. Argumentele care s-au invocat la desfiinţarea mănăstirilor Hâncu, Suruceni, Zloţi erau condiţiile economice precare, de aici şi depistarea unor boli contagioase.

Hotărârea Consiliului de Miniştri al RSSM din 5 iunie 1959 prin care se preconiza închiderea a nouă centre monastice a provocat nemulţumirea personalului monahal şi a mirenilor. În comunităţile monahale s-au făcut mai multe încercări de rezistenţă, dar acestea erau descoperite şi anihilate uşor, inclusiv prin intermediul Arhiepiscopului Nectarie.

Urma să fie închisă şi mănăstirea Răciula. Secretarul doi al CC al PCM, I. I. Bodiul, avertiza: „În caz de eşec, toţi responsabilii de operaţiune vor fi destituiţi din funcţii”. Bodiul a fost omul din umbră care a lovit crâncen în credinţă şi intelectualitate. Autorităţile au trimis la Răciula un efectiv de 500 de miliţieni, în frunte cu un general sosit de la Moscova.

Nouă zile şi nouă nopţi şi-au apărat locuitorii din Răciula, raionul Călăraşi, mănăstirea şi biserica din localitate. La 1 iulie 1959, în cea de-a noua zi de rezistenţă, autorităţile au aplicat arme de foc.

David Simion a fost omorât, alte trei persoane au fost rănite: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Au fost arestaţi stareţa mănăstirii, Egumena Sephora şi opt

Acesta era viitorul pe care ni-l pregăteau hoardele bolşevice

mai profundă amploare, la care au participat aproximativ patru mii de persoane. Aceasta este un simbol al demnităţii şi rezistenţei creştinilor în faţa opresiunii comuniste pe teritoriul Basarabiei.

La 8 ianuarie 1960, în RSSM, activau doar şapte centre monastice.

Arhimandritul Varlaam Chiriţa, exclus din rândurile clerului de către arhiepiscopul Nectarie, şi-a manifestat revolta faţă de acţiunile arhiepiscopului de închidere a mănăstirilor printr-o telegramăprotest, al cărei text îl expunem: „Vă felicit pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ. Vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei, pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti, s-a încununat de succes. Temporar puteţi jubila”.

L

a 15 mai 1961 în RSS Moldovenească funcţionau patru mănăstiri – două de călugări şi două de maici – cu un număr total de 384 de persoane. Închiderea mănăstirilor a continuat şi în anii următori. În 1962 a fost închisă mănăstirea de călugări „Noul Neamţ” sau „Chiţcani”. În clădirile cu chilii a fost deschis un spital de psihiatrie. Biblioteca a fost distrusă, iar în clopotniţă a fost organizat un muzeu istoric.

La 1 ianuarie 1965, în RSSM mai funcţiona doar mănăstirea de maici Japca, care şi-a continuat activitatea în toată perioada sovietică. În

persoane. „Sectanţii” erau acuzaţi de „convocarea unor adunări cu caracter antisovietic, refuzul de a face serviciul militar, organizarea unor acţiuni antisovietice de protest etc.”.

Conform informaţiilor deţinute de structurile statului, la 16 aprilie 1947, în RSSM acţionau 18 grupuri ale sectei „Martorii lui Iehova”, cu un număr total de 2.500 de persoane. Majoritatea acestora locuiau în judeţele Bălţi şi Soroca. În 1947 autorităţile au lichidat centrul de conducere al inochentiştilor şi trei grupuri ale sectei „Martorii lui Iehova” din judeţele Bălţi şi Soroca. Au fost arestate 11 persoane, membri ai centrelor de conducere ale sectei adventiştilorreformişti, care au fost condamnaţi pe un termen de la opt la 25 de ani privaţiune de libertate. În mai 1949 a fost lichidat centrul de conducere al adventiştilor-reformişti, fiind arestate patru autorităţi ale acestei secte. În anii 1947-1950 au fost arestaţi 1.048 de conducători ai sectei „Martorii lui Iehova” şi au fost confiscate cinci tipografii clandestine şi peste 35 de mii de exemplare de foi volante, broşuri, altă literatură. În 1949, situaţia cultelor din RSSM se caracteriza astfel: cea mai numeroasă confesiune o constituiau credincioşii de rit vechi, care aveau 22 de comunităţi ce întruneau 20.000 de persoane, după care urmau evangheliştii creştini-baptişti, în număr de 5.065

Ediţie specială. Se difuzează gratuit. Responsabil de ediţie Gheorghe Budeanu. Tiraj 50.000 ex.

lichida comunitatea evangheliştilor creştini-baptişti din satul Tătăreşti, raionul Cahul, cu confiscarea casei de rugăciuni a acestora. n decembrie 1950, organele de securitate au depistat pe teritoriul republicii treizeci de grupuri de credincioşi de diferite confesiuni (subotnici-reformişti, inochentişti, cincizecişti), acuzate de „activitate antisovietică”. Toate aceste grupuri au fost dizolvate. În urma operaţiunii „Sever” („Nord”), au fost arestate şi deportate în Siberia 732 de familii, cu un număr total de 2.617 persoane, dintre care 808 bărbaţi, 967 de femei şi 842 de copii.

Operaţiunea „Nord” nu a fost însă ultima acţiune punitivă a regimului bolşevic în domeniul cultelor. În 1952, ministrul Securităţii de Stat al RSSM, I. Mordoveţ, informa despre o întrunire a reprezentanţilor sectei „Martorii lui Iehova” din 10 raioane ale republicii. În acest an a fost lichidat centrul clandestin al sectei „Martorii lui Iehova”, fiind arestate 670 de persoane.

Dar, în pofida diverselor restricţii şi măsuri de contracarare a acestei comunităţi religioase, ea şi-a continuat activitatea. În 1953 au mai fost arestate 67 de persoane.

La 5 noiembrie 1959, Comitetul Securităţii de Stat din URSS a emis ordinul nr. 00458, în conformitate cu care Comitetul Securităţii de Stat din RSSM a elaborat un plan detaliat de sistare a activităţii sectei

Î

clandestine „Martorii lui Iehova”.

O componentă a planului elaborat prevedea şi folosirea serviciului agenturii pentru distrugerea sectelor din interior, prin organizarea unor situaţii de conflict, crearea unor contradicţii, prin provocarea neîncrederii, pentru ca, în consecinţă, acestea să se autodizolve. Împotriva confesiunii mozaice au fost folosite serviciile a 22 de agenţi secreţi. În consecinţă, au fost arestate patru persoane.

La 8 ianuarie 1960, în RSSM existau şase organizaţii religioase, tolerate de către statul sovietic.

Acestea erau organizate în 120 de comunităţi. Secta „Martorii lui Iehova” şi cea a inochentiştilor activau în ilegalitate. În pofida restricţiilor impuse de regimul comunist, au fost înregistrate acţiuni de rezistenţă ale clerului şi credincioşilor, manifestate prin demersuri în faţa diverselor instanţe privind redeschiderea sau repararea bisericilor. Oficierea serviciilor divine, atunci când acestea erau interzise, scrisorile de protest, încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi chiar recurgerea la rezistenţa armată au fost alte manifestări de nesupunere religioasă.

Un rol aparte în efortul de rezistenţă îi revine clerului. Un şir de preoţi, deşi excluşi din sânul clerului, au continuat oficierea ritualurilor religioase solicitate de către enoriaşi, au colectat mijloace pentru redeschiderea şi restaurarea locaşurilor sfinte.

Una dintre victimele regimului comunist a fost şi preotul Gheorghe Păduraru care, în semn de protest, se decide să emigreze. El a expediat în acest sens o cerere ministrului de Externe al URSS, A. Gromîko, în care scria: „... deoarece şase ani stau fără serviciu, am familie, copii... solicit permisiunea de a emigra în Canada.

Limba rusă nu o posed bine. Toată familia mea posedă limba română.

Soţia posedă şi limba franceză. 1 ianuarie 1958”. Pentru îndrăzneala sa, preotul Păduraru a fost declarat bolnav psihic şi fanatic religios, de el ocupându-se în continuare organele de securitate.

Î

n pofida tuturor restricţiilor aplicate de regimul comunist, enoriaşii continuau să-şi restaureze locaşurile sfinte cu forţele poprii, fapt care a pus în gardă autorităţile sovietice. Asemenea cazuri s-au înregistrat în Orhei, Floreşti, Olăneşti etc. În 1959, autorităţile din raionul Soroca au constatat că locuitorii din SloboziaCremene colectau mijloace pentru restabilirea bisericii din localitate, acţiune care a fost considerată „antisovietică” şi a fost interzisă. În pofida unei politici ateiste promovate decenii la rând în RSS Moldovenească, religia a supravieţuit şi odată cu iniţierea procesului de democratizare a societăţii se revine la normal.

(Continuare vineri, 12 noiembrie, partea a treia a Ediţiei Speciale)

Imaginile folosite fac parte din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei şi din Arhiva Naţională.