Taică°su a murit pe loc, iar maică°sa la spital. „Taică°tu a murit pe loc, maică°ta e în comă“, a fost fraza exactă ajunsă la Marina, prima pe care a auzit°o. Mâna se odihneøte pe fiecare modulaflie a acestei fraze, pe fraza încărcată, de neînfleles: „Taică°tu a murit pe loc, maică°ta e în comă“. Buzele o rostesc întruna. E o frază rapidă, seacă. Ajunge în mii de feluri, diverse øi imprevizibile, uneori aproape fără a da de veste. Cade aøa, hodoronc, ca în flărână. Marina a învăflat s°o zică fără tristefle, ca pe un nume spus în fafla străinilor, cum zici „Numele meu e Marina øi am øapte ani“: „Taică°meu a murit pe loc, iar maică°mea la spital.“ Buzele abia s°au miøcat, øi când a terminat de vorbit au rămas aøa, nepăsătoare, buza de sus un pic peste cea de jos. Dar nu°i o grimasă. Alteori fraza e înceată, vine de tare departe. De parcă fraza ar fi ales°o pe ea, în loc să fie invers. E o stranie întoarcere acasă, la obiectele care o alcătuiau. Miroase. Fraza, cu forfla ei, flâøneøte în sus øi°n jur, îngreunând aerul. Se preschimbă în lucru. Dar un lucru interzis de°acum înainte, øi atunci trebuie spus: „Taică°meu a murit pe loc, iar apoi maică°mea la spital“, øi gândul ăsta ducând la celălalt, la cel adevărat øi lent, al accidentului. Nimic mai fragil
12 Andrés Barba
ca acea suprafaflă. Nimic mai lent øi mai fragil. Mai întâi era zgomotul øoselei sub cauciucuri, zgomotul surd øi marit im al øoselei, contactul scaunului din spate, un contact în care ameninflarea era iniflial practic insesizabilă. O clipă mai târziu se fisurase deja. Ce? Logica. Ca un pepene roøu ajuns jos. Dintr°o singură izbitură. Mai întâi o crăpătură: scaunul pe care stătea, contactul altfel, centura de siguranflă pipernicită. Înainte, cu mult mai înainte de ciocnire, era moliciunea scaunului pe care stătuse de atâtea ori, tapifleria cu dungi albe, subfliri, în care brusc se schimbase ceva. Glasul mamei către tata: „Nu depăøi“. Øi din clipa aia fisura ivindu°se în scaun, învăluind iarăøi zgomotul asurzitor al øoselei de sub cauciucuri în viteza maøinii. Izbitura a fost brutală. Maøina s°a înălflat peste linia continuă øi a ajuns cu roflile în sus pe banda cealaltă, izbindu°se de niøte stânci de pe margine. Øi toată scena, pe care Marina n°a fost în stare să øi°o amintească exact decât la patru luni de la accident, se năøtea din viteză, era viteză pură. Nu se vedea nimic în ea, fiindcă nu era nimic de desluøit. Øi mai era zgomotul. Un zgomot violent, însă de parte chiar de întâmplarea care°l provoca. Un zgomot gol øi intermitent, ce izbucnea øi rămânea imediat undeva departe, neputând să stea ori să se prelungească, fiind totuøi însoflit de corpul maøinii ce zbura deasupra liniei continue spre a rămâne apoi cu roflile în sus. Maøina cădea, iar unde cădea se transfigura. Maøina devenea loc. Øi atunci, mai mult ca oricând trebuia să revină la frază. Ca øi cum doar fraza asta dintre toate care ar fi putut descrie accidentul ar fi fixat ceea ce nu putea fi fixat sau, øi mai bine, ca øi cum fraza
Mâinile mici 13
asta apărea, dintre toate, atât de la îndemână, atât de uøor de înfleles, pentru a dispune de ceea ce nu putea fi înfleles. Iar după zgomot, tăcerea. Nu absenfla zgomotului, ci tăcerea. O tăcere care nu era lipsă ori negare, ci o formă pozitivă care solidifica ceea ce numai cu câteva clipe în urmă fusese suplu øi agil, gustul metalic în gât, setea. Marina îøi aminteøte că i s°a făcut sete aproape imediat după ce totul a paralizat. O sete implacabilă ce făcea parte din tăcere øi nemiøcare øi care n°a putut fi potolită nici măcar atunci când a simflit mâinile care°i desfăceau centura de siguranflă, chipul femeii plantu roase øi roøcate, celălalt glas, bărbătesc: „Nu°i atinge capul, las°o aøa cum e, nu°i atinge capul.“ Ea a zis: „Apă.“ A zis „apă“ cum te gândeøti la apă când descoperi că trupul omenesc e aproape tot alcătuit din această substanflă, o apă abstractă, devenită corp solid. „Fetiflo. Eøti bine? Mă auzi?“ Femeia planturoasă, cu părul vopsit în roøu se aple ca acum ceva mai mult, flinând sticla în mână. Marina vedea fiecare rădăcină neagră din părul femeii, dar nimic n°o atingea; nici lichidul pe care i°l dădeau să°l bea, nici gustul metalic al sângelui în gingii, nici rădă cinile femeii corpolente – avea senzaflia că°n ea totul era nămol, totul devenise moale, vag, alunecos. „Braflul e rănit, capul pare să fie în regulă.“ Discuflia îi părea acum asurzitoare. A simflit o mână palpându°i ceafa, coborând uøor pe spate – era alt bărbat, avea o mână enormă, o mână care ar fi putut°o frânge în două dac°ar fi vrut, dar care totuøi era delicată.
14 Andrés Barba
„Căile respiratorii nu sunt obstrucflionate.“ „Cum te cheamă?“ „Marina.“ „Pofli să te miøti, Marina?“ „Da.“ „Încearcă să te întinzi pe targa asta.“ Braflele au ridicat°o în sus øi pentru prima oară a simflit durerea. Un øoc electric străbătându°i tot trupul, dar apoi cedând, potolindu°se, ca setea. Nu°øi putea miøca braflul stâng. „Ce°i chestia aia albă?“ „Sunt coastele.“ Øi când s°a aplecat, a văzut pentru prima oară mări mea rănii; braflul nemiøcat, rana deschisă cu o tăietură curată, făcând să cadă pielea ca un văl, coastele. Trebuia să ajungă repede la fraza care avea să închidă gândul, fraza gata să dispară: „Marina, taică°tu a murit în accident, maică°ta tocmai a murit øi ea.“ Øi lângă ea, totul era pregătit pentru un atac de panică, dar atacul nu s°a produs. Marina privea în con tinuare fraza ca pe un reactor; se zgâia la dâra albă a frazei dintr°o parte în alta a salonului de spital. Fetifla nu se prăbuøeøte, nu plânge, nu reacflionează. Erau trei persoane, două femei øi un bărbat, cu halate albe øi pantofi negri, trei persoane cu picioare øi mâini øi calitatea aia fantastică, aproape magică, pe care o avu seseră mereu adulflii pentru Marina; dar în ăøtia era ceva care împiedica definitiv magia. Sperau ca ea să priceapă fraza aia. Dar fetifla nu plânge, nu se prăbu øeøte, nu reacflionează. Fetifla încă mai zăboveøte la hotarele frazei. Sau poate doar inteligenfla imaginativă separa ceea ce nu putea fi nicicum unit. Fraza era încă
Mâinile mici 15
studiată, curăflată øi neserioasă, ca pantofii negri ai adulflilor. „Înflelegi ce fli°am zis?“ „Da.“ „fii°am zis că părinflii tăi au murit.“ „Da.“ „Amândoi.“ „Da.“ Trebuia să zică „da“, mereu „da“. Un „da“ la fel de neserios øi de studiat ca pantofii. Număr øi cuvânt: „da“. Tăcere øi sunet: „da“. Cuvânt desprins din lim baj, anterior limbajului, singur, pur, clar.
Marina s°a trezit cu senzaflia vagă că încă mai avea ceva de făcut, că nu°øi îndeplinise o obligaflie faflă de doctorii care veneau zilnic, dimineafla øi după°amiaza. Poate obligația de a fi umană, de a plânge øi a da din picioare, de a suferi. În timpul celor două luni de convalescenflă, Marina se cufundase în priviri ca într°o baie. Abia când medicii se apropiau de ea simflea absenfla părinflilor, dar într°un mod atât de abstract, că niciodată nu izbutea să se manifeste, ca cineva care°i gata să înfleleagă o frază, øi totuøi n°o pricepe. Îøi lăsa mâinile să°i cadă pe cearøaf, pe desenul casei pe care psihologa îi ceruse s°o picteze, øi o făcea nu ca pe un gest, ci fiindcă prin căderea mâinilor asimila greutatea durerii braflului pe hârtie, lângă casă, munte øi copac, deasupra soarelui øi a norului pufos. „Casele le faci foarte bine.“ „Copacii îi desenez bine.“ „Mă învefli øi pe mine să°i desenez?“ „Mai întâi faci un băfl gros. Pe urmă trei vârfuri. Toate cu maro. Øi apoi frunzele, cu verde.“ „Aøa?“ „Da, dar nu apeøi atât de tare. Eu i°am desenat de mai multe ori. De°asta îmi ies aøa bine.“ „Uite ce fli°am adus: o păpuøă“, a zis psihologa.
18 Andrés Barba
Păpuøa era mică øi îndesată. Psihologa i°a dăruit°o pentru ca în sfârøit Marina să devină o copilă. La început a fost delirul. Ea, cu ochii ei deschiøi, ochi de plastic, øi totuøi înduioøători: ochi deschizân du°se øi închizându°se. Ca să°i închidă, trebuia s°o culci øi să zici: „Acum adormi, păpuøă, dormi, ai înfleles? Te culci fiindcă e noapte øi eøti tare obosită øi trebuie să dormi, păpuøă.“ Ea, acolo, în pat. Păpuøă iar øi iar, păpuøă aøteptând întruna să i se ridice braflele øi să fie ridicată în sus, trecut mic, sin gurătate mică. La fiecare mână avea trei degete. Øi o rochie vernil. Øi o gură roøie care zâmbea. Øi niøte picioare care nu se puteau îndoi. Străbătea spafliile uøor, de pe pat pe suprafafla noptierei, din cămărufla intimă a toaletei spre viitorul imprevizibil al ferestrei, aterizând mereu în braflele Marinei. Într°o zi a zis: „Te cheamă ca pe mine, Marina.“ Øi apoi, ca øi cum ar fi avut o revelaflie: „Te cheamă Marina.“ Øi dacă Marina ar fi avut brusc, ca øi ea, din ce în ce mai pufline amintiri, foarte pufline amintiri, niciun fel de amintire? „Te cheamă ca pe mine.“ Căci doar păpuøa nu minflea. Doar ea tăcea, parcă ar fi ajuns la jumătatea unei viefli lungi. Privirea ei era altfel; orele treceau repede peste ea, ca la o vizionară; ochi halucinanfli, fără gene (i se rupseseră, ochii nu i se mai închideau, chiar dacă o culca). „Acum eøti mereu trează, păpuøo, te°ai spart.“ Dar nu se spărsese deloc. Dacă te uitai de aproape, vedeai ce nu se văzuse nicicând; pielea, realitatea pielii; Marina era încântătoare în colflul urechii, al
Mâinile mici 19
buzei, în cuta plasticului, piele ce se lăsa admirată, prea aproape, prea reală ca să fie adevărată. Îøi apropia fafla de a ei, scotea limba, îi lingea ochii. „Acum vezi mai bine.“ Vedea din ce în ce mai bine. Trecutul, prezentul, viitorul. Ce s°ar întâmpla dacă Marina ar lăsa păpuøa pe pervazul ferestrei mai multe zile, ca să privească oamenii de pe stradă? Simplu: până la urmă ar øti de toate øi ar deveni din ce în ce mai mare, i°ar plesni cusăturile de la spate, ca cicatricea de pe umărul Marinei, øi ar trebui să vină cineva să desfacă firele unul câte unul, cu o foarfecă mică, neagră. Se apropia ziua când trebuia să plece din spital. Psihologa îi dăduse vestea cu o săptămână în urmă, dar nu mai adăugase nicio altă informaflie. Urma să plece. Unde? Nu øtia. Pe o insulă. Pe un munte. La mare. Nu la mare, la o mare. Totul era „un“, „o“, un spafliu care exista deja. Nu atât ideea de a pleca o în grozea pe Marina, ci spafliul ăla întortocheat øi dinainte chibzuit, un spafliu plin de aøteptări. Într°o zi a între bat°o pe psihologă: „Unde o să merg?“ „La un orfelinat.“ Dar cuvântul ăla nu însemna încă nimic pentru Marina. Øi doctorii øi°au luat rămas°bun. A apărut fiecare, cu halatul lui alb; tustrei zicând că era o zi foarte frumoasă, tustrei zâmbind artificial, marionete gră bite dispărând imediat fiindcă aveau multe lucruri de făcut. Stăteau acolo, zicându°i să°øi ridice braflul pentru ultima oară, întrebând°o dacă o durea în poziflia asta sau în ailaltă.
20 Andrés Barba
„O să locuieøti într°o casă nouă, o să vezi, cu alte fetifle, un loc minunat“, a zis psihologa. „Fără părinfli?“ „Fără, dar într°o casă foarte drăguflă, o să vezi.“ Apoi, în clipa următoare, psihologa a dispărut. Marina a făcut pipi pe ea. A simflit urina caldă øi înflepătoare alunecându°i pe picioare până la pantofi øi ruøinea, caldă øi ea; ceva neclar, puternic, presant. A plâns, simflindu°se sclava acelei ruøini calde. Când psihologa s°a întors, chipul Marinei a făcut°o să se gândească la cineva care trecuse printr°o spaimă în grozitoare øi a simflit nevoia s°o liniøtească. Øi°a lăsat mâna pe spatele ei, o mână neconvingătoare, aidoma vorbelor abia rostite, la fel de supărătoare ca o veste: „Uite, fli°am adus niøte ciocolăflele... Ai făcut pipi pe tine?“ Ar fi fost umilitor să zică da, aøa că n°a mai zis nimic. „Nu plânge, hai, vino să te schimbăm.“ Dar ruøinea nu trecea odată cu chilofleii uscafli. Ruøinea era elastică, ceva care se întindea, ca vuietul mării pe øosea sub roflile maøinii. Intuirea orfelinatului era aøa de grea; ea nu øtia cum s°o facă. Neputând să øi°l închipuie, imaginile flâøneau amestecate, de°a valma, ca o horcăială. Ca să le îmblân zească, privea păpuøa. Cineva fusese la ea acasă øi îi pregătise o valiză aiurea. Erau acolo haine de iarnă øi de vară, amestecate. Marinei îi ardeau obrajii când maøina s°a oprit în fafla intrării. „E drăgufl locul, nu°i aøa?“ Øi era adevărat. „Da, e drăgufl.“
Mâinile mici 21
Dar mai era ceva; era øi impunător. Se înălfla cu o nerăbdare bizară, ca øi cum peste grădină ar mai fi crescut o altă grădină, iar deasupra clădirii cineva ar fi schiflat un desen în aer, o linie neagră, subflire, conturând fiecare fereastră øi uøă, casa părând astfel subliniată în peisaj. „E enormă“, a comentat psihologa. În grădină Marina simflea o liniøte în stomac, plă cută; ca øi împrejurimile. O liniøte în care nu puteai trăi, dar pe care totuøi o puteai îndrăgi. În casă o năpădea spaima apărării, ca øi cum amândouă – ea øi clădirea – ar fi fost de fapt două persoane chinuite de acelaøi tiran iraflional, fiind obligate să i se supună. De la poarta cu grilaj pe unde intrau maøinile până la clădirea orfelinatului era un mic drum pavat, crăpat de plantele øi rădăcinile copacilor ce înconjurau statuia neagră a Sfintei Ana. La prima vedere părea împăciuitoare. Desfăcea braflele în semn de bun venit, niøte brafle materne, fine, øi totuøi negre, parcă inevitabile. Nu°i sesizai fafla până nu te apropiai foarte mult de ea, øi atunci părea mai degrabă chipul unei fetifle, un chip infantil, contrazis de tot ce avea bătrânicios øi negru această statuie. O bătrânică neagră, copilăroasă. Nu era nimeni acolo în ziua aia; toate fetiflele erau în excursie øi urmau să se întoarcă abia a doua zi. Directoarea purta o fustă maro øi niøte pantofi negri, cu catarame aurite. Deøi abia i se miøcau buzele când vorbea, părea că zâmbeøte întruna când te uitai la ea. „Tu eøti Marina, aøa°i?“ „Da.“ „Eu sunt directoarea. Mă numesc Maribel. Eøti foar te frumoasă, Marina.“
22 Andrés Barba
Øi atunci a sunat bizar vorba aia: „frumoasă“, parc°ar fi rupt°o în două. Întregul discurs a devenit complice cu farmecul vorbei frânte; camerele, cori doarele, clasa, cantina, băile, dulapurile, clovnul de la intrare cu păr roøcat øi tablă înfiptă în burtă, pe care cineva scrisese: „Mâine excursie la cola de caballo1“, acel mâine care era deja azi, fiindcă celelalte fetifle lipseau, fiindcă nu era nimeni. Totul în jur conspira pentru a însuflefli vorba aia, øi Marina voia să spună că „fru moasă“ era cantina, la fel øi clasa øi paturile aliniate. Că „frumoasă“ era o gaură enormă care absorbea totul. La cină au mâncat o salată, trei crochete øi o pară. În timpul ăsta directoarea a vorbit despre ore, jocuri, despre celelalte fetifle, le°a spus numele ca cineva care înøiră o listă memorată. Fetiflele încă nu existau în numele alea. „Am aflat că eøti o fetiflă foarte cuminte“, a spus la sfârøit directoarea, când au isprăvit cina. Marina s°a înveselit, fiindcă øtia ce însemna cuvântul ăla. Rezonanfla øi textura lui nu i se păreau stranii. Odată cu cuvântul ăla a devenit atentă: trupul ei se ivea iar, bucată cu bucată în farfuriile goale øi în cana cu apă care se putea sparge. „Da, sunt cuminte.“ „Azi o să te culci devreme, fiindcă mâine vin toate celelalte fetifle øi trebuie să fii odihnită.“ Psihologa øi directoarea au dus°o iar în dormitor øi au dezbrăcat°o repede. Marina s°a băgat în pat tăcută. Cola de Caballo este numele unui munte, undeva în apropiere de Madrid, scris intenflionat cu litere mici, fiind vorba de un univers al copiilor. (N.tr.)
1
Mâinile mici 23
„Øtii cum să faci ca să adormi?“, a întrebat°o direc toarea. „Numeri fiecare respiraflie, încet, până când lumina aia roøie devine albastră...“ Lemnul dulapurilor era deocamdată doar pură atracflie, ca øi numele celorlalte fetifle, nume colorate pe primele sertare: Diana, Marcela, Julia, Sara, Maria, Ana, Monica, Tereza, Raquel, Celia, Paloma, Irene. S°a ridicat din pat øi øi°a pus mâna pe ele. Acum o să°i scrie øi numele ei, colorat ca al lor, pe un alt sertar: Marina? Le°a citit pe toate, cât de repede a putut: Dianamarcelajuliasaramariaanamonicaterezaraquel celiapalomairene.