Situaţia patrimoniului industrial din România este îngrijorătoare, şi, de fapt, în cele mai multe cazuri, disperată. Măsurile de protejare legală sunt esenţiale, însă, în mod evident, insuficiente. Pentru a avea o şansă, acest patrimoniu trebuie să fie, pe de o parte, promovat în rândul întregii societăţi (şi nu doar al arhitecţilor şi istoricilor de artă), şi, pe de altă parte, să facă obiectul unor parteneriate între administraţie, profesionişti, societate civilă şi investitori. Ar trebui să reuşim să privim arhitectura industrială veche nu doar ca pe o problemă, ci şi (în primul rînd) ca pe o resursă: o resursă pentru o dezvoltare urbană echilibrată şi inteligentă, o resursă de prestigiu şi o resursă pentru profit.
