Radu Hossu a strâns donații de 300.000 de euro pentru Ucraina

Radu Hossu a reușit să mobilizeze mii de români, după invadarea Ucrainei de către Rusia, să doneze sume consistente de bani, convertiți în materiale și echipamente de primă necesitate, atât pentru armata ucraineană, cât și pentru populația din prima linie. Acesta a organizat cea mai mare strângere de fonduri „pe persoană fizică” din țara noastră și a fost recompensat cu cel mai important premiu acordat de societatea civilă în România pentru implicarea avută în acțiunile umanitare de anul trecut. Totuși, nevoile ucrainenilor sunt în continuare mari, astfel încât corespondentul BizBrașov a lansat un nou apel către românii dornici să doneze, scopul fiind acela de a achiziționa cât mai multe ambulanțe. Cum a început însă totul? Aflați în paginile următoare.

Brașoveanul

MI-AM PRIMIT

ACREDITAREA ÎN

ROMÂNIA DIN PARTEA

BIZBRAȘOV, UNDE,

PÂNĂ LA INTRAREA

ÎN POLITICĂ, AM

SCRIS EDITORIALE DE OPINIE ȘI ANALIZĂ

POLITICĂ. URMĂTORUL

PAS A FOST SĂ CER

ACREDITAREA DIN

PARTEA FORȚELOR

ARMATE UCRAINENE, PENTRU A AVEA

PERMISIUNEA DE A

INTRA ÎN TEATRUL DE RĂZBOI, CHIAR ÎN LINIA FRONTULUI.

Când și cum ai decis să pleci în Ucraina?

Anul trecut, pe 24 februarie, Rusia a invadat Ucraina, iar pe data de 26 februarie am scris pe Facebook un rezumat al evenimentelor de pe front, după vreo șase ore de citit surse și decantat informații. Postarea a avut un succes total neașteptat pentru mine, astfel că am continuat.

În primele 100 de zile am scris 95 de „Rezumate de Noapte”, postări denumite astfel pentru că erau scrise tot timpul pe la 3, 4, 5 dimineața. După ce-mi terminam munca de consultanță, care de multe ori dura până seara târziu, urma colectarea informațiilor despre războiul din Ucraina, decantarea lor și transformarea lor în postări care să fie pe înțelesul tuturor, nu doar al celor care sunt de specialitate în materie de strategie sau tactici militare. De exemplu, eu sunt profan în ceea ce presupune războiul.

Aceste „Rezumate de Noapte” au ajuns să fie citite inclusiv în Ucraina și astfel a ajuns la mine pe pagină un om cu care am reușit lucruri de care sunt mândru, un soldat ucrainean de origine română. În aprilie mi-a trecut prin cap să scriu o carte despre cum s-a simțit războiul din perspectiva mea. Mi-am dat seama însă că nu ar fi îndeajuns de robustă calitativ, dacă nu aș înțelege în profunzime acest război de la granițele noastre, astfel încât, în mai, am decis să plec în Ucraina.

Mi-am primit acreditarea în România din partea BizBrașov, unde, până la intrarea în politică, am scris editoriale de opinie și analiză politică. Următorul pas a fost să cer acreditarea din partea Forțelor Armate Ucrainene, pentru a avea permisiunea de a intra în teatrul de război, chiar în linia frontului.

Aceasta a venit undeva la începutul lunii iunie și am început pregătirile de plecare.

Cât timp ai stat în Ucraina? Ai fost însoțit de cineva care să îți faciliteze buna comunicare cu oamenii de aici?

În prima plecare, am stat două luni și jumătate, iar cel care mi-a fost „fixer”, cum se numește în lumea corespondenților de război, adică m-a ajutat cu traducerea și cu acomodarea în Ucraina, a fost cel despre care vă voi spune imediat. În total, am stat peste trei luni.

Cum arată războiul? În ce moment ai realizat că, la urma urmei, viața ta era pusă în pericol?

Războiul nu este ca în filme. Însă, dacă ar trebui să recomand unul pentru a înțelege mai bine cum războiul nu este romantizat, aș alege filmul „The Outpost”, iar pentru a arăta cât de jegos și injust este acest conflict militar, aș opta pentru „All Quiet on the western front”.

Războiul înseamnă doar jeg, durere, tragedie.

Ne dezvelește de toate mantiile civilizației și ne reduce la statutul de animale brute, capabile de lucruri inimaginabile. Bineînțeles că există și momente emoționale pozitive. Legături pe care le formezi cu oameni și pe care, cu greu, le va mai putea cineva rupe vreodată, altcineva decât tot războiul.

Însă, eroii cu mantie există doar în povești. În război există doar eroi care luptă în condiții incredibil de grele pentru a-și apăra țara și pe cei dragi.

Un moment în care am realizat că viața mea era pusă în pericol a fost atunci când am ajuns în Hryhorivka, la 9.4 km de granița cu Rusia și la aproximativ 1 km distanță de linia de contact de pe frontul de Est.

Din prima noapte am fost bombardați în casa fără subsol, în care mă aflam împreună cu echipa soldatului ucrainean de origine română. Iar aceste bombardamente au culminat în câteva seri, în care obuze de 152 mm au căzut la aproximativ 70 de metri de casă, când au și spart geamurile de tip termopan de la acea clădire. Un alt obuz a căzut la 140 de metri în fața noastră, în râu. Calculul balistic făcut de inginerii din echipă ne-a arătat că acel obuz a trecut la cel mult doi metri deasupra coamei casei. Dacă ar fi atins coama, acum nu mai scriam aceste rânduri.

Mai târziu, ne-am deplasat la fiecare din cele trei incursiuni din Bakhmut, epicentrul războiului. Prima dată am fost acolo în luna octombrie, cu ajutoare umanitare pentru civilii rămași în oraș. Am intrat, am stat și am ieșit sub baraj de artilerie.

Irina, șefa serviciului de evidență a populației din oraș și, în același timp, coordonatoarea centrului de primiri ajutor umanitar, mi-a spus că sunt primul străin care a adus ajutoare în Bakhmut, de la începutul asediului.

În noiembrie m-am întors în Bakhmut. Inițial, trebuia să ducem ajutoare umanitare, însă rușii inițiau un baraj puternic de artilerie chiar când am ajuns noi la ultimul checkpoint (sau blockpost, cum îl denumesc ucrainenii) de dinainte de intrarea în Bakhmut. Moment în care ne-au întors din drum și am fost nevoiți să lăsăm ajutoarele umanitare într-o localitate din apropiere. După-masă ne-am întors și am extras doi civili de acolo. Atunci am fost bombardați la ieșire, inclusiv cu bombe incendiare.

În 20 ianuarie am fost de unul singur în Bakhmut, să duc mașina de pompieri. Media obuzelor care explodau în jurul meu era de 40/minut. O rachetă a explodat la cel mult 50 de metri de mine. Atunci am fost cel mai aproape de moarte. Însă sunt bucuros că am reușit să duc „misiunea” la capăt și că mașina de pompieri a ajuns în Bakhmut.

Ai vreo amintire de pe front care te-a marcat?

Am mult mai multe. Evident, cele mai dureroase rămân cel mai profund în amintire, iar aici se distinge

Oleg Gubal, camarad de arme cu Misha, soldat voluntar în Armata Ucraineană, ucis în timpul luptelor

Radu Hossu, după ce a lipit

„De la Români, cu dragoste” pe semnul de la ieșirea din Bakhmut una: moartea lui Oleg Gubal, membru al echipei cu care am stat atâta timp pe front, pe care, cum de multe ori am spus, l-am considerat un gardian personal. Era executor judecătoresc. Avea o soție și doi copii, o fată de 16 ani și un băiat de 8 ani.

Te-ai implicat activ în strângerea de fonduri pentru a ajuta poporul ucrainean. Despre ce sume vorbim și cum s-au materializat acestea?

În primul rând, cred că trebuie să încep cu faptul că am ajuns să mă implic în strângerea de fonduri după ce am fost contactat, pe 19 iunie, de către un soldat ucrainean localitatea de origine română, pe numele lui Misha, al cărui străbunic a fost primul primar al Sighetului Marmației din România Mare. Acesta s-a oferit să-mi detalieze informațiile de pe frontul pe care se află el și, prin intermediul prietenilor din alte brigăzi, de pe celelalte fronturi.

După mai multe săptămâni în care

Bombe incendiare, captură foto făcută de Radu Hossu la ieșirea din Bakhmut

Cu Artur Olegovici, comandantul brigăzii de pompieri din Bakmut, unde a fost livrată mașina am discutat, m-a întrebat dacă există posibilitatea să strângem fonduri pentru ajutorarea celor din Garda Teritorială Civilă, care aveau căști din cel de Al Doilea Război Mondial, plăci balistice de 13 kg una (se folosesc două pentru fiecare vestă antiglonț) și, ca mașină de patrulare pe câmp, o berlină Volvo de prin 1990. Faptul că nu mi-a cerut absolut nimic pentru el și pentru echipa lui a făcut ca scopul meu principal, începând din acel moment, să fie să mă implic în ajutorarea Gărzii Teritoriale Civile și a civililor din zonele eliberate, mai mult decât documentarea cărții.

După estimarea mea și a lui Misha, aveam nevoie de cca. 10.000 de euro pentru echipamentele de protecție și de măcar 10.000 de euro pentru ajutor umanitar. Am lansat apelul de donații pe 1 august, pe pagina mea de Facebook, unde încă mai strâng donații. Nu ne așteptam în niciun caz să strângem 20.000 de euro, însă am depășit această sumă chiar din prima săptămână. Așa că am continuat să cumpărăm lucruri necesare în Ucraina, să le distribuim la cât mai multe unități și să mergem în din ce în ce mai multe sate, care erau aproape părăsite, unde se mai aflau 20-30 de vârstnici greu deplasabili.

Suma totală strânsă până acum cred că pot spune cu încredere că depășește 300.000 de euro. Din câte am înțeles de la presa din România, aceasta este cea mai mare sumă strânsă de un român „pe persoană fizică” pentru Ucraina. Voi enumera aici doar câteva dintre cele mai importante produse pe care le-am achiziționat din donațiile românilor:

 17 sau 18 mașini 4x4 și autoutilitare: Nissan X-trail, Mitsubishi L200, Suzuki Grand Vitara, Toyota Land Cruiser Prado, Toyota Land Cruiser

J150, Range Rover Defender, VW T5 4x4 - aici ne-a ajutat compania

Neramo, care se ocupă cu comerțul echipamentelor militare, în principal (plăci balistice, căști balistice, veste anti glonț, îmbrăcăminte tactică etc). Prețul mediu, cu tot cu transport, cu reparațiile necesare, ca să le pregătim pentru front, a ajuns la aproximativ 7.500 de euro fiecare mașină.

 6 cauciucuri total off-road pentru fiecare mașină în parte. De ce 6? Pentru că pe front nu îți trebuie doar o roată de rezervă, ci este bine să ai măcar două cauciucuri. Acest lucru înseamnă aproape 100 de cauciucuri, care nu puteau fi dintre cele reșapate sau second-hand. Mașinile trebuiau echipate să facă față unui război, nu îmi permiteam scurtături și lucruri de mântuială. Doar aceste cauciucuri au costat aproape 10.000 de euro. Tot o companie din România, deținătoarea Best-Tires.ro, ne-a ajutat și ne-a oferit cele mai bune prețuri pentru acestea, dar și transport gratuit.

 Campania „Generatoare de Speranță”. Am achiziționat 30 de generatoare de 3 kW, a 1000 euro fiecare, preț ridicat pentru că nu mai existau aproape nicăieri pe piață. Am avut un noroc chior că le-am găsit și pe acestea. Tot Neramo România m-a ajutat. Am primit donație de la centrul de refugiați CATTIA din Brașov alte trei generatoare, două de la persoane fizice și unul mai mare, de 8,5 kW, de la Biserica Evanghelică Brașov.

 Zeci de tone de ajutor umanitar. Acestea au constat în hrană neperisabilă sau greu perisabilă pentru civili, probabil o tonă pentru soldați și 500 kg de mâncare pentru animalele de companie rămase în urmă, care au costat în jurul a 25.000 de euro. Acest cost a fost cu cel mai mare discount oferit de Kaufland și Selgros România. Transportul lor a fost făcut cu ajutorul Fundației Fan Courier, fără niciun cost, iar pe această cale țin să le mulțumesc enorm.

 Zeci de veste antiglonț și medicamente. Au fost oferite ca donație de fostul ministru al Sănătății, Ioana Mihăilă, dar și altele pe care le-am cumpărat de acolo.

Misha, soldatul ucrainean de origine română, la intrare în Izium, după eliberarea orașului de sub ocupația rusă

 Sute de IFAK-uri (Individual First Aid Kit) – kituri de prim ajutor tactice

 4 camioane militare. Au fost decomisionate de armata română, cumpărate de la un civil și vor fi folosite pentru logistică, transportul militarilor pe și de pe front sau orice altă activitate consideră Armata Ucraineană ca fiind bună pentru aceste camioane, cu o valoare totală de 24.000 de euro, la care se adaugă transportul și repararea lor în Uzhgorod, Ucraina, pe care le voi suporta tot eu din donațiile românilor, astfel încât ele să fie cât mai repede aproape de câmpul de luptă și să poată ajuta la ofensivă sau la salvarea vieților militarilor ucraineni.

 4 drone DJI. Trei dintre ele au fost cumpărate direct din Ucraina cât timp eram aproape de linia de contact, de pe OLX-ul ucrainean, dar și de la un producător de drone din Ucraina.

 30 de camere PTZ pentru orașul Mykolaiv. Acestea sunt necesare pentru a supraveghea mai bine punctele strategice din oraș, dar și pentru a prinde mai ușor colaboratorii ruși. Camerele se montează pe stâlpi și au costat în total aproximativ 6.000 de euro, un preț extrem de bun, oferit de e-camere.ro, un site care este specializat pe toată gama de camere de supraveghere și accesorii pentru ele. Am primit mulțumiri directe din partea primarului orașului Mykolaiv pentru aceste camere, dar și o invitație neoficială pentru a ne cunoaște, pe care, din păcate, până în acest moment nu am putut-o onora, din cauza programului extrem de încărcat.

 1 laptop blindat. A fost cumpărat din Ucraina, fiind necesar unei brigăzi care se afla în ofensiva spre Svatove la momentul achiziționării lui.

 O mașină de pompieri care a ajuns la Bakhmut. Pentru această mașină specială am demarat o nouă campanie de strângere de fonduri pe contul meu de Facebook, iar prețul fără TVA a fost de 26.000 de euro. Interesant a fost că din Kostiantynivka până în Bakhmut, trecând prin Chasiv Yar, am fost nevoit să conduc eu mașina.

 Complexul Medical „Oleg Gubal”. Acesta este proiectul meu de suflet, ce urmează să fie inaugurat în curând. Povestea lui este interesantă și tristă, în același timp. După întâlnirea cu Mykhailo Polodyak, consilierul Președintelui Zelensky, Misha, soldatul despre care spuneam mai devreme, mi-a spus: „hai să mergem să-ți arăt ce face un grup de paramedici, aici, în Kyiv”. Am mers și acolo, într-o zonă industrială, se chinuiau să blindeze un autobuz, în valoare de vreo 5-6.000 de euro, primit de la polonezi, pentru a-l transforma în sală de operații de urgență. Un fel de Unitate de Primiri Urgențe, dar pentru linia frontului.

De curiozitate, l-am rugat pe Misha să-i pună o întrebare lui Angel (care în engleză înseamnă „Înger”, fiind denumirea dată de cei care-l cunosc, pentru că a salvat alături de echipa lui, peste 550 de civili, extrăgându-i din Chernihiv, oraș sub asediu la acel moment, cu mașinile personale și fiind recunoscut în toată Ucraina pentru faptele lui eroice) cam cât ar costa să finalizeze proiectul. Răspunsul lui Angel a fost „aproximativ 3035.000 de euro”. Mi s-a părut cam puțin, însă eu nu cunosc prea multe în zona medicală, așa că am luat-o de bună, ca să spun așa.

La câteva zile după, a murit Oleg Gubal, moment în care i-am spus lui Misha să-l sune pe Angel și să spună că voi finanța proiectul lui în totalitate, dacă donațiile îmi vor permite. Singura condiție a fost ca acest proiect să poarte numele lui Oleg, pe care eu l-am considerat un gardian pentru mine, timp de două luni jumătate, cât am stat în linia frontului.

Așa că am inițiat o nouă campanie de donații. Până în acest moment, dintr-un autobuz și o ambulanță, cum era gândit proiectul la început, s-a transformat în unicul proiect de acest gen din Ucraina și, mai important, unicul finanțat 100% din donații, 90% (exceptând autobuzul, o mașină mică de salvare și șasiul mașinii de extracție) dintre ele venind de la români, ceea ce ar trebui să ne facă pe toți mândri.

De ce este unicul de acest gen? Pentru că va avea 5 unități distincte, astfel:

1. Autobuzul, care va fi sala de operații, este dublu blindat cu blindaj NATO, rezistent la obuze și gloanțe armour-piercing. Se folosesc plăci Swebor Armor 600 de 6.5 mm și 8 mm, pentru cei interesați de detaliile tehnice.

2. Mașina de extracție - Ford. Ea va fi blindată la fel, cu plăci de blindaj Swe-bor Armor 600 de 6.5 mm și va fi pusă pe un șasiu de Kamaz, iar în spatele cabinei protejate va fi locația prin care se vor transporta răniții de pe câmpul de luptă spre sala de operații, respectiv Autobuzul i se schimbă tot sistemul de suspensii, caroseria se mută pe șasiul de Kamaz. O muncă titanică.

3. Mașina de logistică. Ea are rolul de depozitare și sanitizare a ustensilelor folosite de medici în operații, duș cu boiler, ce va funcționa pe baza unui generator, și două paturi + masă și scaune pentru medicii care vor trebui și ei să se odihnească.

4. Ambulanță tip Box, căreia i se va aplica blindaj ușor, ce va duce răniții, după operațiile avute în Autobuz, spre primul spital.

5. Ambulanța mică, cea inițială, care, la fel, va beneficia de blindaj ușor și care va îndeplini sarcini asemănătoare cu cea de mai sus, în limita spațiului oferit.

Până acum, în acest proiect s-au investit aproape 50.000 de euro și, după ultimele estimări, la final se va ajunge la aproximativ 60.000 de euro. Dacă ne gândim la câte vieți vor putea fi salvate, cred că este o sumă extrem de mică și cu siguranță este o investiție de care românii vor fi mândri și de care ucrainenii se vor putea bucura. Mi-aș fi dorit să nu fie nevoie de așa ceva, însă, din păcate, trebuie să ne adaptăm timpurilor și să acceptăm realitatea așa cum e ea.

La data scrierii acestui interviu intenționez să inițiez o nouă campanie de donații, de data aceasta pentru a cumpăra ambulanțe. Multe ambulanțe, căci va fi nevoie disperată de ele, în lunile următoare. De ce?

Autobuzul Medical, parte a Complexului Medical „Oleg Gubal”, înainte și după donațiile românilor

BUCURIA MEA ESTE

CĂ UN OM DE AFACERI

CHIAR DIN BRAȘOV, UN OM CURAT - EU, FIIND CONSULTANT

POLITIC, SUNT ATENT

LA ACESTE DETALII

- A DONAT 50.000 DE EURO, ACTUL DE

DONAȚIE FIIND FĂCUT

ÎN FAȚA NOTARULUI, BANI CARE POT FI INVESTIȚI DOAR ÎN AMBULANȚE.

Pentru că rușii au început deja ofensiva pe mai multe fronturi, lucru ce va produce o suprasolicitare a sistemului medical ucrainean deja afectat, dar și odată cu contraofensiva ucrainenilor. Din strategia militară se știe că cei care sunt în ofensivă au pierderi mai mari decât cei din apărare.

Bucuria mea este că un om de afaceri chiar din Brașov, un om curat - eu, fiind consultant politic, sunt atent la aceste detalii - a donat 50.000 de euro, actul de donație fiind făcut în fața notarului, bani care pot fi investiți doar în ambulanțe. O ambulanță Box (cutie – modelul pe care cel mai des l-ați văzut în filmele americane) costă, în medie, second-hand și total utilată, cam 25.000 de euro. Așa că fac un apel, cu această ocazie, prin intermediul revistei Forward Brașov, care știu că este citită de un public de o bună calitate umană și cu o capacitate financiară substanțială, pentru un sprijin, ca să putem cumpăra cât mai multe astfel de ambulanțe. Cei care pot și vor să ajute în acest demers, mă pot contacta prin Facebook sau prin cadrul redacției Forward Brașov.

Cum a fost întoarcerea ta în România? În cât timp ai reușit să te readaptezi la viața din țara noastră?

Încă nu pot spune că m-am adaptat, pentru că mă întorc constant în Ucraina. Luna aceasta sau în martie urmează să revin pentru o perioadă mai lungă.

Care crezi că a fost cea mai mare provocare pentru tine, în tot timpul petrecut în Ucraina?

Atingerea scopurilor pe care mi le-am propus în momentul când am ajuns. Să fiu capabil să gestionez situațiile care ar fi putut fi obstacole în calea ajutorării civililor și armatei. Un exemplu a fost când am adus șase mașini într-un singur transport. În România a fost simplu. Au fost cumpărate, înmatriculate cu numere roșii, însă la ieșirea din România, niciun autovehicul nu are voie să meargă pe roțile sale în vamă. Astfel, aveam nevoie să le trecem pe trailer. Din păcate, prin vama Sighet, pe unde treceam în mod normal, nu puteam să desfășurăm operațiunea, pentru că între Sighet și Solotvino (Ucraina) este un pod de lemn care nu acceptă tonaj mai mare de 4 tone. Astfel, a trebuit să găsesc o soluție alternativă. Așa că am ales vama Halmeu. De ce am ales vămile din vest și nu din est? Pentru că Misha face parte dintr-o brigadă din Uzhgorod, care este chiar la granița cu Slovacia, iar acolo, noi trebuia să facem reparațiile necesare.

Când plănuiești să te întorci în Ucraina? Ai de gând să stai până la final acolo?

La inaugurarea Complexului Medical Mobil „Oleg Gubal” o să mă întorc în Ucraina. În martie cu siguranță voi fi acolo din nou, pentru o perioadă mai lungă. Am de gând să merg de fiecare dată când va fi nevoie de mine și de fiecare dată când voi considera că am ceva de documentat pentru cartea pe care vreau să o scriu.

Radu Hossu primind decorația „Inimă Mare”, acordată de vice-comandantul celei mai mari brigăzi din regiunea Transcarpatia

Cum te văd soldații ucraineni? Îți cer ajutorul?

Nu vreau să discut despre cum mă văd alții pe mine, nu cred cred că ar fi corect. Însă de cerut ajutorul, da! Inclusiv Atașatul Militar de pe lângă Ambasada Ucrainei din România mi-a cerut oficial ajutorul.

Cum te descurci cu igiena zilnică?

În România, bine, pentru că nu stau în București. Am apă caldă. Lăsând gluma la o parte, pe front există mai multe soluții. Există soluția de „duș uscat”, pe care nu o voi explica aici, pentru că e mai mult tehnică. Însă am avut și aproape o lună fără să văd un duș real. Şi atunci, cu apă rece.

Ce le spui românilor care nu apreciază faptul că te-ai implicat în ajutorarea ucrainenilor?

Nu am ce comenta aici. Trăim într-o democrație și asta e tot ceea ce contează, că fiecare are dreptul să comenteze cum își dorește. Oricine face însă afirmații false va suporta consecințele legale.

Ce îți dorești să faci după terminarea războiului? Care sunt oportunitățile care au apărut în viața ta?

Vreau să mă întorc la „războiul” din România. Adică la bătălia politică. Nu voi candida nicăieri în 2024, la niciun post public, însă îmi doresc sămi continui cariera de consultant politic. Oportunitățile care au apărut în viața mea sunt multiple, însă ar mai trebui să scriu încă cinci pagini despre ele. Ideea de final în sine este că îmi doresc să îmi pun toată capacitatea intelectuală și energia pe care le am la dispoziția oamenilor în care cred și despre care cred că pot aduce progres în România.