POINT OF VIEW
01- 14 februarie
CULTURE TEXT DEPOP ŞTEFAN IANCU MAGAZINE
“tick, tick…BOOM!” Ce dor mi-a fost de Andrew Garfield
N
-am nimic deascuns în ceea ce privește actorii pentru care am anumite afinități. Brando, Ledger, Delon… sunt toți actori care îmi plac și pe ale căror filme le urmăresc cu plăcere. Însă cel care excelează la acest capitol este Andrew Garfield. Dar ca acest text să nu se transforme într-un laudatio (asta dacă nu cumva este deja), hai să vorbim puțin mai aplicat. Garfield joacă rolul principal în filmul de debut al lui Lin-Manuel Miranda (cel care a scris mult iubitul Hamilton), unde îl interpretează pe Jonathan Larson, și el la rândul lui un actor și-un dramaturg care a murit subit la 35 de ani prin ’90. Filmul are la bază chiar musical-ul omonim scris de însuși Larson și spune PAGINA
18
povestea (semi-autobiografică) unui tânăr care de mai bine de 7 ani lucrează la un... musical. Urmează să împlinească înfricoșătoarea vârstă de 30 de ani, stă cu chirie într-un apartament din N.Y., are o iubită care dansează, lucrează la un restaurant și e înconjurat de prieteni care află, rând pe rând, că au contractat SIDA: un portret mai mult sau mai puțin comun al tânărului aspirant la succes din America anilor ’80. Simte că nu mai are timp, că lumea i se prăbușește, că va rămâne toată viața un chelner anodin. Filmul are un caracter profund personal care îl face plin de candoare și cu adevărat autentic. Pe lângă empatia pe care o naște în spectator, de-ți vine să iei în brațe personajele și să le spui că totul va fi bine, faptul că musicalul-sursă e o istorisire la persoana I a lui Larson despre propria lui viață
vine la pachet cu un sentiment de apropiere. Miranda jonglează perfect între acțiunea narativă și intermezzo-urile lui Larson ce sunt aproape ca un stand-up comedy presărate cu momente de cântat. Nimic nu pare brusc, agresiv sau gratuit în această pendulare dintre realitate și poveste. Deși, în esență, ambele sunt ficțiune. Și-acum să mă-ntorc la Andrew Garfield. Până să aflu cu adevărat dacă își va face apariția în Spider-Man: No Way Home, am fost plăcut surprins să îl văd aici. E la fel de tandru cu vorbele și cu partenerii de secvență ca în tot ce a mai făcut dar, pentru prima dată în carieră, își poate da arama pe față și să își arate mușchii de băiat ce are o puternică formare teatrală. S-a pregătit mai bine de un an și jumătate pentru rol, iar asta se vede. Cântă. Și cântă bine. Și da, ar fi putut fi suficient. Până la urmă, câți actori care joacă atât de bine au și veleități muzicale? Dar Garfield face altceva. Garfield își dă seama că nu interpretează pe cineva care cântă pur și simplu niște piese, el interpretează pe cineva care își cântă PROPRIILE piese, PROPRIILE creații muzicale, iar asta se transpune prin felul în care se implică atunci când există momente muzicale. Trăiește piesele prin tot corpul, le transpune într-un tip de fizicalitate aproape epuizantă, tipică celor care, deși nu dețin neapărat cea mai bună voce, sunt investiți emoțional la un nivel mult mai înalt. Rock, pop, blues… tick, tick… BOOM! le are pe toate. Și cu un Garfield impecabil la pachet. www.zilesinopti.ro
