SIBIAN/CĂ

foto © Gabriela Cuzepan

Gyöngyi

responsabilă implementare proiecte

„La mine zic că nimica nu e întâmplător, nici locul în care ne naștem. Eu m-am născut în Sibiu, așa că poate m-a ales el pe mine, m-am născut în 1986, într-o primăvară, în maternitatea de pe Corneliu Coposu. Nu am trăit mai mult de trei luni în altă parte decât în Sibiu. Și asta e puțin ciudat, dar așa s-a întâmplat să evolueze viața mea și am așa un fel de clopot de sticlă, un fel de norișor flamingo, un norișor roz al meu. Pentru că așa îl simt raportat la alte zone în care am fost, am vizitat sau la oamenii cu care am interacționat și e un loc foarte safe, unde e fain să și trăiești, să și copilărești, e fain să trăiești perioada asta a tinereții... după aceea, mai încolo, ai și cum să îți întemeiezi o familie - zic acuma asta pentru că am ajuns la stadiul ăsta, de a crește un copil în Sibiu. Îmi place foarte mult un arhitect care a trăit în Sibiu, Kós Károly, pe strada Avram Iancu. El a stat numai 4 ani aici, dar a avut norocul să trăiască exact într-un turn care a fost refăcut, care a fost integrat în infrastructura orașului, a fost un turn transformat în locuință, părinții lui au locuit exact acolo, în turnul respectiv au avut dormitorul. I-a plăcut foarte mult și mai târziu, când a devenit foarte renumit, politician, scriitor, arhitect și așa mai departe, a scris o carte despre memoriile lui, în care amintește Sibiul și recunoaște că a fost sursa lui de inspirație pentru arhitectura organică ulterioară. El e pasionat de turnuri, asta e specific stilului arhitecturii lui, turnulețele, și tocmai faptul că a trăit ăia patru ani din copilărie în Sibiu și a locuit în turnul respectiv au avut o foarte mare influență asupra profesiei lui și asupra vieții lui. Mie îmi plac locurile astea de unde e așa o viziune de ansamblu asupra orașului sau asupra regiunii... cel mai mult îmi place turnul Bisericii Evanghelice, pentru că ai viziunea asta de ansamblu de deasupra Sibiului, vezi tot peisajul și cumva și intrarea din regiunile din jur - tocmai de asta cred că îmi place turnul deoarece leagă Sibiul, punctul zero al Sibiului, cu Munții Făgăraș, cu Cindrelul, cu Mărginimea Sibiului, cu Secașele, cu Târnavele, cu Valea Hârtibaciului și le vezi așa pe toate, jur împrejur cum înconjoară orașul... și bineînțeles vederea aceea spectaculoasă a centrului istoric. Și mai e ceva, consider eu că e romantic și frumos, și anume, atunci când ai 34 de ani în Sibiu, când te plimbi pe stradă și efectiv aproape fiecare piatră, fiecare copac te leagă de o amintire sau fiecare amintire te leagă de un copac, da asta simt.”

Proiect dospit de Fundația Comunitară Sibiu, alături de wenglor Romania

Distopie

Trăim într-o realitate distopică în care încercăm să ținem laolaltă frânturi dintr-o viață nu demult trăită pentru a ne păstra echilibrul. Sperăm ca într-o zi tot imprevizibilul care ne înconjoară acum să nu mai fie atât de înfricoșător, iar normalitatea să capete valențe cunoscute. Așteptăm, zi după zi, vești bune de oriunde ar veni ele, așteptăm ca tot răul ăsta să treacă, de parcă binele va veni fără putere de tăgadă. Probabil că va veni o vreme în care depresia și anxietatea, atât de prezente în realitatea noastră imediată vor trece înapoi în rândul „celor al căror nume nu îl rostim”. Fiecare dintre noi avem mecanismele proprii de coping, facem față situației cum putem, având în minte un singur gând călăuzitor: totul trece. În urmă cu un an am început să realizăm că, spre binele nostru, trebuie să găsim ordinea în dezordine. Am încercat să găsim binele în rău și sensul în nonsens. Acum ar trebui deja să apară rezultatele petrecerii timpului cu noi înșine. Ce am găsit când am rămas doar noi cu noi și ce facem cu ce am găsit acolo? Ar trebui deja să apară efectele noului stil de viață, acela bazat pe toate lucrurile pe care le-am făcut în pandemie și pentru care nu am găsit timp înainte. Ar trebui deja să știm ce înseamnă grija și responsabilitatea față de cei din jur și față de noi înșine. Ar trebui deja să fi învățat ce înseamnă respectarea spațiului vital, concept atât de străin nouă. Ar trebui deja să ne fi format câteva obiceiuri sănătoase cum ar fi cititul, gătitul și spălatul pe mâini. Sau…? Încă nu ne vine să credem că trăim ceea ce cu puțin timp în urmă era doar un scenariu de film și încercăm să ne imaginăm cum vom privi în urmă dintr-un viitor mai liniștit… În ce mă privește, oamenii fără măști au început să mi se pară indecenți, iar nasurile și gurile oamenilor, adevărate anomalii anatomice.

După un an...

În data de 9 martie 2020, îmi așteptam copilul să vină de la școală și, în același timp, urmăream declarațiile de presă ale autorităților legate de închiderea școlilor, ce urma să aibă loc în 11 martie. A fost momentul în care, pentru mine, pandemia a devenit realitate.

Au urmat zile, săptămâni și luni de bâjbâială, teamă și tatonare a necunoscutului. Da, recunosc, mi-au plăcut dintotdeauna filmeledezastru. Și recunosc că nu mi-am imaginat vreodată că aș putea să trăiesc într-unul și să îmi dau seama că toate acele scenarii apocaliptice erau o copie palidă a unei realități în care trăim de un an.

O realitate pe care fiecare dintre noi a modelat-o așa cum a putut și cum a dorit, în funcție de modul de viață pe care îl avea înainte, de ce a mai rămas din el și de priorități. Ce îmi lipsește mie? Concertele și festivalurile. Am fost la destul de multe, atât în România, cât și în afara țării și aveam în plan să merg și în 2020. S-au amânat și vreau să cred că voi putea merge cât mai repede. Ce îmi mai lipsește? Călătoriile cu avionul și libertatea de a mă putea bucura de un concediu fără să mă tem de boală.

Am refuzat să mă gândesc prea mult la lucrurile pe care nu le-am putut face din cauza pandemiei. M-am bucurat de vară, de posibilitatea de a face mișcare și de a petrece timp cu familia mea. Și m-am bucurat la fel de mult atunci când s-a zărit luminița de la capătul tunelului, adică vaccinul. Sper, după un an de suișuri și coborâșuri, de ciudățenii și luptă cu propriul psihic, ca luminița aceea să fie una reală și să ne putem apropia, cât de cât, de normalitate.

poveștișoptite

meniulcupoveștișoptitedisponibilpewww.teatrulgong.ro

lumii un model de bune practici, fie că e vorba de parenting sau despre teatru. La fel se întâmplă și cu oamenii de la conferință, vorbind despre Iran, ei dezvăluie, de fapt, foarte multe despre ei și realitățile lor interioare.

Ce ți-ai dori să fie în mintea publicului atunci când va

viziona spectacolul? Mi-aș dori ca, atât online, cât și offline, să fie o experiență care să le stârnească întrebări, să aibă propriile comentarii și căutări. Mi se pare că e un exercițiu important, să iei parte din sală sau din fața ecranului la o altfel de conferință teatrală. Una care e mai degrabă despre mecanismele și biasurile minții, despre capacitatea noastră de a găsi argumente care să justifice orice teză, decât despre o situație geopolitică. Ne dorim să creăm un spațiu teatral spectaculos în care emoția să aibă aceeași intensitate, iar relația dintre performeri și public să fie la fel de puternică, atât în fața scenei, cât și a oricărui tip de device.

Cum ți-a afectat parcursul profesional acest prim an de

pandemie? Nu cred că a fost un an prea comod pentru nimeni, dar mă bucur că, profesional, am reușit să găsesc resursele să transform o situație dificilă într-o oportunitate de a învăța lucruri noi, de a experimenta, de a regândi tot ceea ce credeam că știu despre teatru și de a testa mediul ăsta digital. Am făcut spectacole online la Reactor Cluj - ”Exeunt”, la TNRS - ”Live”, la Constanța - ”Ziua Z” și primul meu spectacol pentru copii, ”Micul Prinț”, la Teatrul Gong. Așa că s-au întâmplat niște lucruri bune în toată incertitudinea asta.

Bobi Pricop

La nici un an de la premiera spectacolului ”LIVE” montat la TNRS, te-ai întors la Sibiu pentru a pune în scenă un nou

spectacol. Ce te-a apropiat de textul lui Vîrîpaev? ”Conferința iraniană” e cel de-al treilea text de-al lui Vîrîpaev pe care îl montez, după ”Iluzii”, la Craiova și ”UFO”, la TNB. De data asta, mi se pare interesant modul în care testează limitele teatrului și faptul că propune un fel de discurs intenționat antidramatic, pentru a vorbi despre lumea de azi. Una în care dialogul, nuanțele au început să dispară, iar noi avem senzația unei comunicări autentice doar pentru că avem la îndemână o mulțime de platforme pe care să ne exprimăm părerile. Dăm sentințe, punem etichete, iar algoritmii ne ”ajută” să interacționăm mai ales cu oameni care ne împărtășesc părerile, asta cumva consolidându-ne falsul sentiment de dreptate absolută.

Piesa începe ca o conferință care ia forma unei conversații poetice despre sensul vieții și valorile fundamentale ale omenirii. Cât de necesar e astăzi un astfel de exercițiu de

reflecție asupra lumii? Mi se pare că e o provocare foarte importantă, pentru că propune o (anti)dezbatere despre umanitate și multitudinea de percepții despre libertate și identitate personală. Și face asta printr-o întâlnire între experiențe de viață diferite, școli de gândire contradictorii, prejudecăți și hipercorectitudine politică, fiecare dintre personaje dând o interpretare personală unei realități globale. Când vorbim despre un anumit subiect vorbim, de fapt, despre noi și de-abia așteptăm orice pretext să putem prezenta

5 artiste urbane care fac mai frumoase orașele din România

Unele dintre cele mai frumoase și spectaculoase picturi murale care colorează orașele din România sunt realizate de femei. Sunt cadouri pe care ele ni le fac nouă, tuturor, depunând o muncă imensă, care implică nu doar o imaginație deosebită, dar și un efort fizic enorm. Pe această cale vrem să le mulțumim și să menționăm măcar 5 dintre artistele din România pe care merită să le urmărești, pentru că fac lucruri cu adevărat speciale.

Livi Po

Livi Po este o artistă pe care sigur o știi, chiar dacă nu o știi, pentru că are una dintre cele mai pozate picturi murale din București: Unicornul cu mesajul „Fă Rai din ce ai” de pe strada Arthur Verona. Livi este absolventă a facultății UNARTE și lucrează ca UX/UI designer. A ajuns să facă artă prin caligrafie și lettering, iar când a început să picteze murale s-a îndrăgostit de acest lucru, cele mai mari dorințe pentru 2021 se leagă de această pasiune.

ATOMA

Andreea Toma aka ATOMA este visual artist, muralist, ilustrator și graphic designer. Este absolventă a Universității Naționale de Arte din București, secția pictură, și membru fondator al galeriei Celula de Artă, iar picturile sale murale au ajuns să înfrumusețeze mai multe orașe din România (Bacău, Târgu Jiu, Sibiu sau București). În toamna lui 2019, Andreea Toma a lansat cea de-a treia sa expoziție de pictură, ContemporaryLifeStyle, dar și brandul ATOMA, cu tricouri ilustrate de ea.

Wanda Hutira

Wanda a tot jonglat rolurile de art director, ilustratoare, creator de obiect și street artist. Asta înseamnă că-i găsești operele (deși, probabil că nu-i place să fie numite așa) prin publicitate, anchete jurnalistice sau pe pereții clădirilor din București. Își manifestă creativitatea în mai multe medii, pentru că nu-i place ideea de a se limita, de aceea nu are nici un stil anume, bine definit, ca să nu alunece în manierism, după cum ne-a mărturisit chiar ea în interviul pe care i l-am luat în 2020. Ea este și cea care a creat o serie de ilustrații înfățișând cadrele medicale din linia întâi a luptei cu pandemia în posturi de sfinți și zei - lucrări care au inflamat spiritele ultra-conservatoare de la noi.

Irina Mocanu

Și Irina Mocanu creează și experimentează în multiple arii precum ilustrație, animație, design de produs sau street art. Este o persoană care se exprimă cel mai bine prin vizual, abordând în lucrările ei un spectru larg de teme și tehnici care interacționează direct cu privitorul. Lucrările ei se regăsesc presărate prin multe colțuri ale orașului, dar au circulat și pe câteva tramvaie, ca parte din proiectul „Bucharest – One Heart. One Story.”, dedicat celebrării a 561 de ani de atestare documentară a Bucureștiului.

Corina Nani

Corina Nani este designer, organizator al Festivalul Internațional de Street Art din Timișoara, lector univ. dr., Facultatea de Arte și Design, Universitatea de Vest, Timișoara și street artist. De asemenea, Corina este și unul dintre artiștii care au realizat cea mai mare pictură murală din țară, creată la Timișoara, în cadrul proiectului Memoriile Cetății – al Asociației Timișoara 2021 – Capitală Europeană a Culturii. Atunci, timp de o săptămână, 4 artiști români au pictat pe un perete de peste 500 mp – fațada unei clădiri industriale de pe malul râului Bega, un siloz aparținând CEREALCOM. Pictura înglobează trei portrete, patru stiluri diferite și simbolizează diversitatea, dar și libertatea de exprimare. Primul portret reprezintă trecutul, al doilea – prezentul – un personaj feminin (realizat de Corina) care ține un moment de reculegere pentru ceea ce s-a întâmplat la Timișoara acum 30 de ani, iar în dreapta e viitorul.