PERFORMING ARTS

CRISTIAN MĂCELARU “Mă inspiră constant ideea de a nu mă specializa”

Obaleiere sumară a biografiei sale este mai mult decât suficientă pentru a realiza că unul dintre

cei mai valoroşi dirijori

contemporani cu noi, Cristian Măcelaru, trăieşte eminamente cu, prin şi pentru muzică. Şi asta din primii săi ani de viaţă petrecuţi în Timişoara ca violonist în “orchestra” unei familii cu zece copii educaţi să iubească culorile sunetelor şi o adolescenţă dedicată studiului care l-au făcut cel mai tânăr concertmaestru din istoria Orchestrei Simfonice din Miami, debutant la Carnegie Hall la numai 19 ani şi câştigător al Premiului Solti pentru Dirijori la 24, şi până la actuala sa poziţie de

dirijor principal al Orchestrei Simfonice

a Radiodifuziunii din Köln şi de director muzical al Orchestre National de France, dar

şi al Festivalului de Muzică Contemporană

Cabrillo din California. Ignorând în mod deliberat frontierele trasate formal, indiferent că acestea sunt geografice, stilistice sau de limbaj muzical, dar foarte atent la prezervarea spiritului şi identităţii creaţiei şi performanţei artistice, Cristian Măcelaru se relevă a fi deopotrivă un conducător şi un slujitor în

foto © Adriane White

imperiul muzicii, după cum partenerii săi de comunicare sunt membrii ansamblurilor pe care le dirijează, tinerii muzicieni pe care îi îndrumă sau spectatorii cărora ţine să le ofere experienţa unui act interpretativ memorabil. Un dialog de fond cu un muzician pentru care

nu există no man’s land-uri între muzica clasică şi cea contemporană, între arta cultă

şi cea pop(ulară) a fost pentru noi realmente un privilegiu.

foto © Thomas Brill

Luna trecută aţi susţinut două concerte în cadrul Festivalului George Enescu la pupitrul Orchestre National de France. În repertoriu au fost Șostakovici, Dutilleux și Ravel, apoi Messiaen, Grieg, Enescu şi, din nou, Ravel. Cum reflectă, în general, repertoriul identitatea muzicală a unei orchestre?

Identitatea e un lucru care e foarte important pentru mine când creez un concert de acest fel, mai ales cu o orchestră pe care eu o conduc și e responsabilitatea mea directă de a crea această identitate sau de a menține această identitate legată de tradiție, legată de o misiune, ca să spun așa, pe care orchestra și-o asumă. Iar în cazul Orchestrei Naționale a Franței, în ADNul orchestrei, în tradiția ei, întotdeauna a fost ideea aceasta de ambasadori culturali ai culturii franceze, ai muzicii franceze, și de aceea toate programele pe care le concep cu ei au un context aparte… sigur, orchestra nu cântă numai muzică franceză dar ea e ca un fir roşu, orchestra creează un cadru în al cărui context există toate aceste lucruri, deci în plan principal este repertoriul francez. Este destul de reprezentativ prin aceste două concerte felul în care gândesc eu deoarece o altă parte a misiunii noastre este de a aduce apoi în Franța repertoriul global în mare... căci nu este neapărat o specializare pe un anumit stil sau pe o anumită perioadă de timp cum există la foarte multe alte instituții care fac acest lucru. Pentru noi se numește grand répertoire sau repertoriu mare și atunci sigur, Grieg, concertul de Șostakovici, un Enescu, intră în această categorie. Și această combinație de a crea un context pentru muzica franceză dar și o platformă pentru muzica internațională e de fapt la baza identității noastre.

În afară de Orchestre National de France conduceţi alte două mari orchestre, WDR Sinfonieorchester şi World Youth Symphony Orchestra din Michigan. Vorbind de identitate, ce le particularizează astfel încât să vă fi atras să continuaţi să lucraţi constant cu fiecare dintre ele?

În Germania, orchestra are o tradiție foarte bogată care atinge de fapt două poluri diferite, și în mine și în identitatea lor. În primul și în primul rând au o tradiție bogată creată în ultimii 30-40 de ani de repertoriu germanic. Vorbesc de Richard Strauss, vorbesc de Wagner, vorbesc de Brahms, chiar și cu o înclinare către Est... aceste lucruri se dezvoltă în timp. Amprenta dirijorilor șefi rămâne de obicei foarte lungă pe identitatea orchestrei și de aceea amprenta aceasta rusă, ca să spun așa, vine de la Semyon Bychkov care a fost dirijor șef, cu doi dirijori șefi înainte de mine, și care s-a axat foarte mult pe Șostakovici, pe Ceaikovski, deci are această tradiție. Dar, în același timp, Köln este orașul care în marea parte a anilor ‘60 și ‘70 a fost locul în care s-a creat cea mai multă muzică contemporană în Germania. [...] În timp, orchestra s-a specializat mai mult sau mai puțin pe acest lucru iar pe mine dintotdeauna m-a fascinat și am promovat muzica contemporană deoarece nu pot să gândesc o înaintare a muzicii clasice care să fie lipsită de muzica contemporană, pentru că atunci ne oprim din a continua mersul cultural sau mersul artei. Cât despre World Youth Symphony Orchestra din Michigan, ea este o reprezentare a efortului pe care eu îl depun, la maxim chiar, de a colabora cu tineri... deci este orchestra de tineret la care am mers eu când aveam 17 ani ca și student şi e de fapt locul în care m-am decis să devin dirijor. [...] Această parte de a da înapoi tinerilor, copiilor, în mod direct, e o responsabilitate pe care mi-o impun în viață, pentru că nu mi-o impune nimeni, dar este un lucru la care nu pot și nu vreau să renunț pentru că e atât de important... mă și autoîncarc de energie când lucrez cu tineri, pentru că au o energie aparte, dar vreau ca să le și dau ceva înapoi. [...]

Citiţi interviul complet cu CRISTIAN MĂCELARU pe www.zilesinopti.ro

Pentru ce suntem aici? că am uitat

Simt că protestele din ultimele luni mai ales au devenit niște manifestații al căror singur scop este refularea. Ca jurnalist, am fost de multe ori pe teren, în mijlocul protestatarilor. Iar acum, în această perioadă, nu îmi mai este mare mirarea când întreb simplu „pentru ce protestați?” iar de cele mai multe ori răspunsul este unul pe lângă subiect sau complet inexistent. E trist, că într-o țară în care libertatea de exprimare este atât de importantă și de încurajată, noi nu știm să comunicăm ceea ce ne supără și, mai ales, că nu putem face asta fără urlete, încălcări de reguli și incoerență. Ultimul protest din Sibiu a fost un foarte bun exemplu pentru ceea ce înseamnă acum manifestațiile - adunări de oameni care aparent au totul în comun dar de fapt îi leagă doar faptul că sunt în același timp, în același loc.

Ce putem să facem pentru ca una din cele mai des întâlnite activități ale românilor la momentul actual să aibă mai mult bun simț și mai multă înțelegere față de conceptul de protest? Cum putem să îi ajutăm pe acești oameni să se înțeleagă pe ei înșiși, apoi tema dezbătută și într-un final cerințele față de autoritatea căreia i se adresează? Și, mai ales, cum putem să îi convingem să acționeze mai bine mai devreme decât prea târziu? Acestea sunt câteva dintre întrebările care îmi vin în minte la fiecare manifestație la care particip, în Sibiu. Sunt convinsă că nu sunt singura și că alături de mine mai sunt, poate, și alți sibieni care se întreabă dacă are rost să iasă în stradă sau dacă fac bine ce fac. Cum facem să ajungem pe aceeași pagină?