interviews

ANDREEA PĂTRU - INTERVIEWS -

Andreea Pătru în dialog cu Swel Noury: “Nu aparțin unui loc…”

Swel Noury La început, numele nu-mi spunea nimic. După o oarecare cercetare, mi-am dat sema: l-am întâlnit undeva înainte. Nu în persoană, ci prin filmul său, „Heaven’s Doors”, pe care îl văzusem în 2006, în selecția din cadrul Festivalului “Anonimul”. Fiindcă la acea ediție adunasem numai amintiri plăcute, trebuia să îl cunosc. După vernisajul expoziției “Common Nostalgia” și o prelegere susținută de el la Pavilion, am avut ocazia să îl cunosc mai bine și să îi prezint o frȃntură de București. Pentru că nicio seară încântătoare nu ar trebui să se termine abrupt, am ajuns să privim niște indivizi la karaoke, într-un pub oarecare, luȃnd în derȃdere personajele pe care le interpretau. Fiind și fotograf de profesie, întȃlnirea noastră a fost o conversație luată cadru cu alt cadru despre concepțiile sale filmice și influențele personale.

_1_

Filmul pe care cineastul îl elaborează acum este povestea unui paricid. Am observat că Swel are o pasiune în a explora probleme de familie în scenariile lui, așa că l-am întrebat cum a fost pentru el să lucreze cu familia sa și am făcut aluzie la abordarea unei teme oedipiene. „Lucrul cu propria familie vine cu bune și rele; e bun pentru că este un mediu al încrederii pure, dar, în același timp, este atȃt de visceral pentru că te trezești alături de aceiași oameni cu care faci filmul, ceea ce face totul foarte intens. De asemenea, filmările aduc foarte multă tensiune, multe probleme, dar măcar știi că nu vei fi trădat. Cȃt despre Oedip, cel mai drag lucru pentru mine este să scriu despre familii, pentru că eu cred că familia este esența unei societăți, structura de bază, dacă vrei să analizezi o societate…chiar dacă eu îmi pun personajele în niște situații dificile, oamenii relaționează cu ele”. Mărturisește că merge la psihiatru de ceva timp, atȃt din motive personale, cȃt și în scop profesional. Pe lȃngă familie, crede că este foarte important să îți confrunți conștiința prin interpretarea viselor, un exercițiu foarte bun pentru un artist.

Swel a călătorit prin multe țări, s-a născut în Maroc dintr-o mamă spaniolă (producător) și un tată marocan (regizor și el), s-a mutat la Barcelona, iar acum lucrează la Paris…așa că întrebarea mea evidentă a fost legată de cȃt de mult conteză rădăcinile sale. „Aș spune că filmele mele nu vin din același loc din care vin eu…

ceea ce duce la problema identității, iar atunci cȃnd ești cineva ca mine sau ca fratele meu, este o situație foarte diferită față de alți regizori, spre exemplu, un tată marocan, o mamă spaniolă și o educație în școli franceze, face din legătura mea cu societatea, ceva foarte diferit.

Eu asta am încercat să explic, nu pot face acele filme despre social, deoarece cultura mea nu are nicio legătură cu asta, din această cauză cred că filmele mele sunt universale, pentru că nu cunosc atȃt de bine cultura arabă, nici pe ce spaniolă, cultura mea este, în mare parte, franceză, mintea mea, intelectul meu. Cred deci că rezultatul este mai mult universal, astfel încȃt sunt atras de diverse forme de artă, care pot fi japoneze, ruse, mexicane, de orice fel, dar nu cred că aparțin unui anumit loc”. De aceea, ca regizor, ar vrea să filmeze fiecare peliculă într-un loc diferit.

Vreau să aflu unde începe procesul creativ, așa că l-am întrebat despre modul în care lucrează.

Unii regizori de film nici măcar nu cred în ideea de scenariu; spre exemplu, Wong Kar Wai se inspiră dintr-un loc, o atitudine, și schimbă totul sau lucrează la scenariu în timp ce filmează, alții, însă, pot fi foarte stricți… „Atunci cȃnd citești un scenariu este ca și cum ai avea o traducere a felului în care vrei să filmezi, dar ai, în același timp, și un dialog scris. Iar dialogul rămȃne în imagine. Eu nu pot concepe filmul ca fiind legat numai de imagine și nu este adevărat că un scenariu este un mod de a codifica și decodifica. Și există foarte multe feluri de limbaj.

Petrec foarte mult timp lucrând cu dialogul. Îl citesc cu voce tare și-mi ascult ritmul vocii.

Pentru mine este o suprapunere utilă. Din această cauză adaptarea unei cărți nu înseamnă doar păstrarea dialogului, ci și adăugarea unei ambianțe”.

Swel a fost pentru prima dată expus într-o galerie, mai specific în contextul unui centru de artă contemporană. Tema curatorială „Common Nostalgia” a fost o asociere a viziunii sale despre nostalgie ca o tȃnjire a Paradisului Pierdut, iar „figura lui Christos este Paradisul pe care l-am pierdut, este salvarea noastră și toți avem nevoie să fim salvați, deci există o conexiune între nostalgia pe care n-am avut-o niciodată și figura lui Christos care reprezintă această nostalgie. Din această cauză „Idiotul”, salvatorul și, de asemenea, personajul X par atȃt de ireale.

Dacă urmărești conversația dintre Ivan Karamazov și preotul, fratele său, novicele Aliosha, și conversația dintre Meursault și capelanul din „Străinul” lui Camus…există întotdeauna un moment în care ne simțim pierduți și avem nevoie de un salvator, oricȃt de ireal ar suna”.

Cunoscȃndu-i interesul pentru teme religioase, am fost curioasă dacă a crescut într-o familie religioasă sau societate seculară. „Religia este un alt mit al civilizației noastre chiar și acum, cȃnd religia are o mare putere întrun sens foarte restrictiv. Așa cum a fost spus (n.m. Malraux) „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”… vedem cum Islamul cucerește lumea și, cu cȃt încerci mai tare să oprești acest lucru, cu atȃt mai repede se va răspȃndi.

_2_

Chiar și în viața personală am întȃlnit oameni care se apropiau mai mult de religie, am avut iubite care aparțineau altor religii, dar ce nu suport este dependența care vine odată cu ea. Pe de altă parte, am un mare respect față de oamenii religioși, însă, odată ce faci public acest lucru, devine o lipsă de respect. Nu îmi plac oamenii care își impun părerea, care se expun și care creează societăți religioase, urăsc ideea de religie de stat. Dar ceea ce îmi place la religia catolică, este partea estetică a ei, în special “Patimile lui Christos”, nu știu de ce, dar cred că e ceva ce rezonează cu mine, chiar și în muzică, recviemurile, și de aceea îmi place Dostoievski”.

Eram sceptică în privința ideii unui salvator, însă Swel m-a asigurat că este un concept care îi place deoarece arată vulnerabilitatea umanității. „A avea pe cineva care să izbăvească toate păcatele omenirii înseamnă că umanitatea nu poate face acest lucru de una singură. Deci este mereu mai ușor să creezi o figură care să o facă. Pentru că nimeni nu face asta. Eu cred că păcatul este pretutindeni, iar el (n.m. Dostoievski) crede că femeia este păcătoasă. Niciodată nu am crezut în ideea din secolul 21 că oamenii sunt, de fapt, buni și corupți de societate. Eu cred că oamenii sunt în esență răi și că încearcă să se descurce cu această răutate dintre ei și din cauza asta am creat justiția, legea și toate acele lucruri care controlează violența.

Aceasta este o altă temă bună și sunt toate legate, există o legătură între violență, familie și religie, este Sfȃnta Treime a societății. Uneori o privesc într-o manieră foarte romantică, este interesant să existe cineva care să facă asta pentru noi și ceea ce acest lucru exprimă, este că noi nu o putem face”.

_3_

Scrierea scenariului este singurul proces pe care Swel nu îl împarte cu fratele său. Odată ce scenariul a fost scris, cei doi vorbesc ore în șir despre film, despre felul în care îl percep, vin cu idei, cu referințe vizuale, muzică, fragmente din videoclipuri, realizează un mood board, asemănător cu cele folosite în reclame, astfel încȃt echipei să îi fie mai ușor să înțeleagă puctul de vedere regizoral. „Orice decizie este luată înainte de filmarea propriu-zisă, ne certăm des, dar nu ne vei vedea niciodată avȃnd un conflict în public, în fața echipei, și mai avem altercații la montaj pentru că fratele meu nu este cel care scrie scenariul, deci are o atitudine mai degajată în timpul editării; a împărți un proces creativ cu cineva nu este un lucru natural, este ceva foarte complicat, ia timp pentru că avem de-a face cu orgolii”. Vizionȃnd „Heaven’s Doors” și, mai ales, „The Man Who Sold The World”, am observat un tip de atmosferă specială, dată de un format cinematic, nenatural de wide. Ochiul uman nu este obișnuit cu o astfel de privire, este ceva artificial, astfel încȃt le-am admirat curajul de a explora așa ceva. Bineînțeles, efectul specific dat de camera ținută în mȃnă a fost și mai tulburător, dar, cumva, a fost o alegere bună. „În mod ideal filmăm pe 16mm, dar ar fi fost foarte greu să retușăm imaginea, iar noi lucrăm mult la imagini după ce filmăm. Nu vei obține niciodată negrul și albul dorit pe 35mm, dar atributul rapidității este o calitate bună, poți edita imediat”.

În timp ce ne plimbam pe Calea Victoriei, nu puteam să nu mă întreb cum ar fi fost dacă „The Man Who Sold The World” ar fi avut loc într-un spațiu real, recognoscibil? „Dacă s-ar fi petrecut în Casablanca, cu nume arabe reale, ar fi fost respins din prima zi. Distopia pune probleme publicului, pentru că el nu face parte din acea lume, nu are referințe, dimpotrivă, trebuie să creezi replici și acest lucru este mai greu, ar fi fost mult mai ușor dacă am fi filmat având referințe marocane, trebuie să faci tot timpul compromisuri. De asta nu putem vorbi despre artă. Și de asta arta este oarecum pervertită”.

_4_

Acest sentiment mi s-a părut familiar, iar lucrul în acest domeniu și lupta constantă cu lipsa de resurse din lumea artei m-au învățat ceva despre această dezbatere nesfȃrșită din filmul independent. E ceva misterios despre București, e un oraș pe care înveți să îl iubești; te intrigă, îi urăști căile fără scăpare, sictirul, însă ceva te ademenește în atmosfera lui ciudată și labirintică. Romȃnia a fost numită de Huffington Post „Prima Distopie”.

Chiar mergȃnd pe stradă te întrebi cȃt de absurdă poate părea această societate văzută prin ochii unui străin. De la șoferii de taxi care se ceartă la individul care, în mod inexplicabil se ceartă cu un semn de circulație, pare că trăim într-o lume nebună de tot. Mam simțit rușinată, umilită de detaliile irelevante care conturează romanul absurd în care pare că trăim. Din fericire, Swel a recunoscut „Sunt foarte voyeur. Cȃnd se ivește o ceartă în stradă, îmi place să privesc”. Am rȃs, gȃndindu-mă că e cel mai romȃnesc gest cu putință…

Fotografii de Swel Noury preluate de pe Swel Photography

Swel Noury este scriitor, regizor și fotograf. Trăiește în Barcelona și co-regizează alături de fratele său Imad. De la debutul lor regizoral cu “Poarta Raiului” (ales în Selecția Oficială de la Festivalul de Film de la Berlin în 2006), Swel și Imad sunt cunoscuți publicului larg ca fiind copiii teribili ai cinemaului marocan contemporan (Jim Jarmusch îi definește ca “derbedei vizuali”).“Omul care a vândut lumea” a fost de asemenea parte a Selecției Oficiale de la ediția din 2009 de la Berlinale.

_5_

- scris pentru Reforma și publicat pentru prima dată pe 11 noiembrie, 2013 -

BOGMAN vizitat de ANDREEA

PĂTRU: Topos urban – Tata Urs în Camera Sambo

I se spune “Tata Urs”. Bogman, cum apare pe afișele cu care ne-am obișnuit, este poate dj-ul care a sintetizat cel mai bine fenomenul alternativ al ultimilor ani. Prezent pe afișele petrecerilor care contează, a fost alături de proiectul Reforma încă de la înființare și s-a revendicat ca fiind cel care a dat direcția muzicală acestui proiect. L-am vizitat în atelierul de la Control Club, creuzetul unde se nasc ideile și se produce selecția demnă de scos orice public din casă.

_6_

Îmi place atelierul, e un spațiu personal, unde el și Irina Marinescu au adunat piese, bucăți, materiale de tot soiul, obiecte, de la viniluri care vor fi schimbate miraculos de rapid pe ritmurile serii, până la pantofi care te duc cu gândul la flecurile pe care muzica aleasă de el le tocește de ceva timp.

Mă gândesc cum e să împarți atelierul, să lași pe cineva să pătrundă în spațiul care te definește și admit că mi se pare un act de curaj, intimitate pe care nu o poți împărtăși cu cineva decât dacă ești foarte sincer. Îl întreb care a fost cel mai reușit eveniment și-mi răspunde fără ezitare “primul concert de hip-hop pe care l-am organizat în ‘93 la Sala Polivalentă. Pentru că a fost primul. Și cel mai sincer probabil. Primul îl faci cel mai curat, nu ești încă atins de nicio politică, neștiind ce faci, deși crezi că știi ce faci”. Pare greu de crezut că înainte de “Camera Sambo”, “Bulangerie” și toate proiectele cu care ne-a obișnuit, Bogman a fost printre promotorii muzicii hip-hop în România, făcând parte din trupa “Methadon 3000”, unul din promotorii underground-ului bucureștean, alături de băieții de cartier care, mai târziu, au dezvoltat mai multe direcții în care a luat-o muzica locală: “Am început încă din liceu, imediat după revoluţie, la Radio Nova cu o emisiune cu încă doi prieteni, unde efectiv puneam muzică de pe casete şi de pe ce apucam… știi, trăgeam cu microfonul undeva o chestie, o luam şi o băgăm direct în emisiune… mă rog era barbar, primitiv… iar mixurile au venit mai târziu, pe parcurs…”

Mă uit în jur și nu pot să nu mă gândesc care e sursa acestor schimbări pe care le-a produs.

Am căzut de acord că selecția este cea care face diferența și întreb de surse. “Am fost la vânătoare de discuri de mulți ani și mi-am înjumătățit colecția de multe ori. Realizezi de ce ai nevoie și cumva faci loc pentru altele. În clipa în care te muți dintr-un loc în altul, mai ales peste ocean, îți dai seama cât de greu atârnă piatra aia de gât… Cel mai scump vinil pe care l-am vândut a fost să-mi cumpăr un bilet de avion când m-am întors în țară… aveam dublură.” Nu pot să nu mă gândesc care e fița cu vinilurile, până la urmă e doar un mediu de stocare, de unde această revenire la trecut, concomitentă cu apetența pentru vintage… dar explicaţia e destul de simplă.

_7_

“Modul de procesare a sunetului şi cum e compresat. În clipa în care imprimi muzică pe un mediu, vinilul ca mijloc de susţinere al sunetului, are compresia cea mai bună, iar dacă un sistem e setat şi echilibrat pentru vinil, o să sune de câteva ori mai bine decât orice chestie digitală. Din păcate, oricare ar fi motivul, totul a devenit din ce în ce mai mult digital; chiar dacă un dj care pune numai viniluri şi are cele mai bune discuri, dacă va fi pus pe un sistem care de fapt nu e calibrat pentru asta, adică sunetul este cumva dedicat unei chestii digitale, pentru care anumite frecvențe sunt setate într-un anumit mod sau sunt mai importante decât celelalte… o să sune destul de prost. Dar, pe un sistem, repet, pe un sistem calibrat pe analog, pe vinil, versus un sistem mult mai contemporan, calibrat pe ce-o fi, e o diferenţă imensă. E o chestie poate de antrenament al urechii… S-ar putea ca multă lume, fiind din generaţia nouă nici să nu realizeze, să li se pară că sunetul acela e uşor bizar pentru că există un sunet cu care au crescut şi care li s-a întipărit în memorie, care li se pare firesc”. Mă gândesc la profesorul meu de muzică din școala generală…

Nu a reușit să mă învețe nici măcar trei note, dar am înțeles bine care e treaba cu muzica și exercițiul urechii printr-o comparație pe care a făcuto… dacă țăranul mănâncă toată viața mămăligă cu șuncă și ceapă și îi dai caviar nu o să îi placă. Pentru că papilele lui gustative sunt obișnuite cu ceapa aia umilă cu sare, așa cum e ea… până la urmă asta se întâmplă cu analogul, sună exotic, pe alocuri incomod, pentru că deja creștem cu niște sunete ultra-prelucrate și șlefuite, care pierd anumite nuanțe cărora unii dintre noi nu le ducem lipsa tocmai pentru că nu le-am auzit niciodată.

Nu pot să nu mă întreb cum ajungi la public, cum pătrunzi, cumva trebuie să știi ce-l atinge.

Aflu că în afară de experiența care vine cu timpul, e și o chestiune de intuiție. Până la urmă trebuie să crezi cumva în muzica pe care o pui și în modul în care simți momentul. Îmi spune că “îi cunoşti recurent, îi vezi o dată, îi vezi de două ori, îi vezi cum reacţionează, îi vezi la ce reacţionează, nu toţi la fel şi niciodată nu o să fie aceiaşi, ştii, cumva îi conduci tu într-o zonă, iar teoretic toată lumea ştie destinaţia, drumul e foarte important, e mai important decât destinaţia de multe ori. Şi îi vezi cum se poartă pe drum, ăla aşa, ăla se uită pe geam, ăla vomită că-l zguduie prea tare, ăla că nu ştiu ce a mâncat prost înainte de petrecere, că s-a certat cu nu știu cine, na… e un public care se formează pe drum, adică tu dai drumul la barcă şi se urcă cine poate, adică uşile teoretic sunt deschise.”

_8_

Suntem prinși în discuție, însă tricoul cu DFA al Ralucăi, fotografa care mă însoțește, nu trece neobservat. Știu că a fost plecat multă vreme în New York, a mixat în unele dintre cele mai importante cluburi alături de nume sonore la “The Apartment” și a manageriat magazinul “Turntable Lab”. Am aflat că a pus muzică inclusiv pentru gusturile selecte de la MoMa PS1 și întreb cum anume s-a întâmplat asta. Lumea new-yorkeză are un farmec aparte datorită infuziei de muzică bună venită de-acolo, tradiției de club pe care o cultivă… Aflu că a plecat după muzică. “La un moment dat aveai nevoie să ai o discuţie pertinentă cu cineva care să te mai şi contrazică… devine obositor, ştii? Simţi că pedalezi în gol…”. Dj Spun (Rong Music și DFA) s-a ocupat de organizarea “Warm Up Music Series”, de numele său legânduse și apariția lui Bogman la PS1 MoMa, dar și o “Camera Sambo” extrem de reușită. Conexiunea cu arta contemporană este un pas firesc, punctează Bogman zâmbind, este “un provider de coloane sonore… pentru psihozele multora… E cu totul altceva să vezi o mare de oameni, câteva mii de oameni dansând pe nişte chestii extrem de lente, obscure, sau ce or fi, dansând toţi pe zi…

Lumea s-a dezobișnuit cumva, totul noaptea, totul e în beznă, e întuneric, ştii teoria aia că albii nu vor dansa pe lumină fără droguri. Mă rog, acolo se mai întâmplă…” Îl întreb de ce a plecat de acolo… pentru noi pare ca a dat de un Graal al petrecerilor, al label-urilor, muzicii bune, publicului ideal… cu toate astea, platforma aceasta virgină care e publicul bucureștean i-a dat ocazia să exploreze noi direcții, de la apetența pentru hip-hop, latin jazz, techno până la muzica anilor ‘50 sau a oricărei bijuterii funk sau soul neexploatate.

_9_

Îmi mărturisește că nu este adeptul promovării cu nume mari… “Întotdeauna am fost împotriva făcutului numelui cât casa şi am fost întotdeauna pentru împins doar evenimentul, iar artistul poate nici măcar să fie anunţat, să fie o surpriză, să te trezeşti cu oricine. Astăzi, partyurile cele mai tari pot să fie într-o cameră, întro baie cu lumina stinsă şi cu un sunet vai de el, cu muzică foarte bună dată la maxim. Nu ți se mai schimbă viața atât de tare dacă vezi cel mai performant sistem de sunete și lumini. Pe vremuri poate era un fel de hype din ăsta, auzeai că e unul care pune nu ştiu cum muzică, nu ştiu ce muzică, pune altfel, nu ştiai ce face, auzeai, era un soi de mit, şi trebuia să te duci să experimentezi lucrul ăla fizic. Acum revenim iar la digital, mda… acum ai aflat de un dj, durează maxim 10 minute probabil să găseşti 3 mixuri, le asculţi şi aia e, ai trecut prin aia. N-ai trecut prin experienţa comună, ai sărit nişte paşi, n-ai stat la rând, să te duci să găseşti, doar că efectiv muzica a ajuns la tine.

Poate că n-ai înţeles acelaşi lucru din cauză că party-ul în sine nu înseamnă doar înşiruirea aia de piese ascultate aşa, dar cumva o parte din interes e deja consumată. Starurile sunt de fapt evenimentele în sine, publicul, lumea care se adună şi ce se întâmplă acolo, energia din camera aia, ăla e subiectul principal. Ori asta poate să se întâmple și cu cel mai cunoscut sau cu cel mai obscur om din lume…”

Mă gândesc la petrecerile de la Fantastic și de la Web, de care am tot auzit. Sunt un soi de mit urban la care mulți ne raportăm.

Uneori mă întreb dacă s-au întâmplat, sunt genul ăla de evenimente cool la care au participat câțiva; nu pot spune unde și n-au idee ce muzică s-a pus, nu s-au făcut poze cool și nici nu s-au dat check-in-uri. Bogman a schimbat ceva, atât în muzică, dar mai ales în modul în care ne raportăm la o petrecere, la așteptările pe care le avem.

El mărturisește cu modestie că și-a urmat gustul personal, flerul, că nu a făcut nimic nou, doar s-a adaptat momentului, a fost în locul potrivit. Conchid discret că ideile au venit cumva din afară, adaptându-se situației noastre precare și a extras ce a fost mai bun din ceea ce părea a fi un dezavantaj… “Sunt artişti şi dj care de exemplu sunt cunoscuţi în toată lumea, cu super nume, dar care în New York pun muzică în nişte cluburi un sfert din cât e Controlul sau în nişte baruri mici unde îşi anunţă singuri gig-ul, fără vreun mare agent. Uneori se întâmplă nişte chestii mici acolo, local, pe un buget absolut derizoriu. Doar pentru distracţie. Alea de fapt sunt petrecerile de care începe să se vorbească. Şi alea le faci cumva tu, sau mă rog, un grup de prieteni care se hotărăsc să facă ceva împreună la un moment dat…”

_10_

L-am văzut pe Bogman în acțiune și în deplasare, la Cluj, la Timișoara, alături de Reforma. Îl întreb cum e, dacă preferă să pună muzică din mers sau e ok aici, în rezidență la Control, ca săi spun așa. Îmi spune că s-a oprit din căutări, ”Controlul e cumva o alternativă la alternativă, cu ghilimelele de rigoare, nu neapărat pe scena de rock alternativ, ci un spațiu în care întotdeauna s-a evadat și în alte părți. Avem locul ăsta de care ne ocupăm atât de mult și în care toți suntem implicați și ne jucăm, experimentăm, acum mă ocup și de o parte din programări, o parte din idei, fac parte dintr-o echipă, nu e doar un simplu ghid de artist, ghid de dj, e ceva mai mult aici ceea ce fac”. Înțeleg că diferă munca din culisele clubului cu cea de la Turntable, unde era efectiv o muncă mai mult de manager, unde lucra cu stocuri, inventare, cantități. Ceea ce face acum la Control diferă de ceea ce a făcut până acum.

Nu e ușor să pui cap la cap un program coerent, care să îți adune oamenii, să îi provoace și să le dea și ceea ce vor fără să renunți la ideile proprii. Pentru că până la urmă ca artist, într-o societate ideală, cum o spune și el, ar trebui ca “managerul să se ocupe de club, promoterul de noaptea în sine, promovare și artistul să vină, să dea drumul la butoane și toată lumea să sară pe pereți…” Ne mutăm pe terasă unde se lucrează de zor. Mă avertizează că e proaspăt vopsit… încep să înțeleg ce e așa deosebit aici… e genul de loc de care te atașezi, iți faci un rost acolo. Așa și cu dezordinea organizată din biroul-atelier… Îl întreb dacă a dat miercurea pe joi cu noul proiect, cu “Bulangerie” și de ce o seară gay-friendly… “cluburile de gay din România, este o poveste foarte lungă, sunt destul de ghetto, destul de triste. Să te duci într-un club dedicat exclusiv e o chestie foarte ghetto, nu în sensul cel mai fericit. Cumva era ideea să creezi o alternativă aici, efectiv ca un test. Repet, e un loc de joacă unde ne putem permite să experimentăm nu e o… miză. Oriunde ajungem rezultatele sunt pozitive, tocmai din cauza asta trebuie să împingi cumva limitele, să vezi ce se întâmplă, poate cea mai tare chestie va fi să ieși lunea…”

_11_

Mă întreb de ce nu mai produce în ultima vreme, deși a lucrat și pentru soundtrack-ul de la “O lună în Thailanda” și pentru zona de fashion… “sunt obișnuit să lucrez cu oameni, mă uit în ochii lor și știu care e reacția. Cu hainele e diferit puțin, în clipa în care creezi ceva, îl iei, îl produci, îl imaginezi, îl desenezi, îl trimiți la distribuție, dar până la urmă e vorba tot de o activitate creativă, subiectul este același”. Bogman cunoaște surprinzător de multe despre zona de modă, iar atelierul acesta eclectic, este rodul unei colaborări, unui schimb reciproc de idei… așa că nimeni nu pare mai potrivit pentru a se ocupa de sunetul și imaginea unei linii decât cineva care a văzut îndeaproape procesul.

Discutăm despre perioada în care a lucrat în radio, cu “Hip Hop Radio Show” sau “HasMo Jazz”. Se lucra altfel, însă nu i-ar displăcea nici acum. Ne amuzăm la ideea unui live streaming din Control, însă ar fi păcat de experiența colectivă, de club, care îi este atât de dragă. La lansarea Reforma a generat o colaborare spontană alături de Anamor, un performance artist spaniol aflat în vizită, au dezlănțuit spiritele, că tot spunea el cum treaba asta cu dj-ing-ul este cumva tribală.

Nu vrea să dea exemple, artiști, producători favoriți. Nu există clasamente, poate cineva e uitat. Lucrul cu muzica e fluid. Este în continuare un catalizator de sunete pe care le dă mai departe, nu puțini fiind cei pe care i-a inspirat sau ajutat într-o anumită direcție. Revin la sinceritate, nu se poate da mai departe, nu se poate filtra ceva dacă suferi de posesivitate culturală irațională, de “eu am ascultat primul, de la mine ai auzit de aia”.

_12_

Inspirată de simbolistica lui Eliade, “Camera Sambo” are un sens special, pentru că se referă la o experiență personală a unui spațiu interzis, a secretului și a descoperirii misterului. Ceea ce a și făcut cu petrecerile unde aveai nevoie de parolă, în spații nonconformiste, cu așteptarea să primești mailul cu detaliile, uneori neștiind clar nici unde te duci. Era suspansul, senzația că pătrunzi într-un spațiu al inițiaților, care nu îi este accesibil oricui. În “Noaptea Sânzienelor”, Ştefan Viziru, personajul din romanul lui Eliade, rămâne cu obsesia unei camere secrete, din cauza unei întâmplări din copilărie. Aflat într-un hotel, aude cuvântul “Sambo” şi crede că este vorba despre o taină ascunsă în spatele unei uşi închise. Camera secretă este descrisă astfel: ”Storurile erau lăsate şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile şi lăzi şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa. Căci, în Sambo simţeam ca trăiesc aşa cum nu mai trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume” (M. Eliade).

Dintr-o dată se produce o conexiune… sursa mitului urban este aici, în camera asta cu personalitate, unde dacă nu știi bine labirintul Controlului, nu poți ajunge oricum. Unde nu ai acces, chiar și când pătrunzi în ea. Unde te simți ca atunci când deranjezi ceva prețios din camera de oaspeți. Totul își are locul și locul își are rostul. Totuși, nu trebuie să ajungi aici ca să înțelegi ce e Sambo. Sambo e unde vrea să ne ducă Bobo cu ritmurile lui cu tot.

Fotografii de Raluca Lupeanu aka Rio Rio este fotograf independent și studiază fotografie și video la UNARTE, București. A colaborat cu Vice România și UK. - scris pentru ediția print a numărului II din gazeta Reforma și publicat online pe 03 iulie, 2013 -

_13_

Romansoff în dialog cu Andreea Pătru: Eu vreau să produc ciocane…

_14_

Romansoff este de fapt un nume cu o rezonanță ce va trezi niște zâmbete: Tudor Gheorghe. Arhitectu’, nu folkistul. Tudor este unul din băieții aceia care stăteau pe margine la fiecare petrecere și comentează că vibe-ul nu e bun, că se aude prost, că e lume multă și drogată și ca mai bine nu mai ieșea din casă. Spre deosebire de ei, Tudor a decis că dacă nu îi place ce se întâmplă, atunci o să schimbe ceva, iar pasul firesc a fost lansarea propriei case de discuri, RAW TOOLS. L-am invitat pe terasa Reforma și o vizită fugitivă a expoziției de sus, unde am pus la cale un Boiler Room autohton demn de invidia vecinilor veșnic cârcotași, preocupați de capra vecinului. De formație viitor arhitect, am discutat despre lipsa de locuri neconvenționale în care să se facă petreceri tari… “Aș pune într-o hală…(zâmbește) cum e la voi aici, aduce a hală cumva.” Până ne-am dat seama că niște stâlpi de susținere sparți ne-ar aduce mai mult prejudiciu decât decibelii sub care ar tremura febril clădirea, am abandonat gândul.

Întreb încurcată… cine ești tu de fapt, Troe, Romansoff, Tudor Gheorghe? Aflu că e cumva firesc să ai toate aceste denumiri diferite pentru proiectele în care te implici, ca niște alter-ego-uri care să marcheze etapele prin care treci, muzica pe care o asculți, pe care o produci, pe care ai dansa, pe care ai asculta-o, sau de ce nu, ai face sex… “Eu am trecut până să ajung la sound-ul pe care îl am acum prin o grămadă de faze ca producător. Eram pe zona aceea de house, deep house organic, estic, cu influențe rusești, apoi techno, am început să produc piese techno; sunt faze prin care treci, dar e firesc. Sunt dj care produc acum ceva total diferit față de ce făceau acum 5 ani, uite, de exemplu Cosmin TRG”.

Continui “care e faza cu ciocanul, de ce Raw Tools…” Tudor a încercat să abordeze ceva nou, pe stilul pieselor dj tools, dar a vrut un sunet raw, puțin mai agresiv, abraziv, a folosit mai multe distorse-uri, oscilatoare și alte minunății pentru a crea o textură foarte rigidă, așa cum și discurile lui, care nu îți sar în ochi la prima vedere, sunt niște viniluri simple, albe, cu un ciocan pe ele.

Mă întreb ce-a vrut să zică cu asta și apoi descopăr că nu putea fi o metaforă mai bună pentru Pentru că oricum producea muzică de vreo ceea ce face el. E un artist care în primul rând 2 ani și trimisese demo-uri caselor de disdevine, ciocanul este un work-in-progress către curi la care s-ar fi văzut lansat, a preluat in- definirea lui ca stil, ca producător. “Eram eu în ițiativa. Și dacă… “îmi presez singur plăcile, Photoshop și zic, tools, ah hai să bag un ciocan.

Pentru că vreau să produc ciocane. Nu la modul în felul acesta am control asupra pieselor cel mai agresiv al cuvântului, dar totuși muzică mele și a release-urilor, pot să scot orice dansabilă, muzică de club, dar care să aibă un vreau pe ele, pot arata cum vreau eu, pot sunet un pic diferit față de zona de house care să le distribui unde vreau…” este momentan în vogă. Am vrut să am un sunet aparte, căruia să îi rămân fidel”.

_15_

Aflu că e o lansare deja sold-out, a avut 260 de plăci pe site-uri de specialitate, distribuite inclusiv până-n Australia, alături de nume de succes, la Decks (Decks Records), Juno, la Clone Records, până și pe mai exclusivistul Hard Wax, fără o promovare bine pusă la punct, ci doar cu ajutorul unui distribuitor bun care a văzut potențialul în munca sa. “Sunt foarte mulți care caută genul de producții care sunt ori white label, ori genul de producții necunoscute, obscure, nu știi exact cine e în spate, vezi cum arată placa, a mea arăta super prost, de parcă ar fi fost făcută manual; dacă te uiți bine zici că a găurit-o cineva cu țigara, sunt genul de oameni care chiar fac digging și dacă le asculți, poți fi plăcut surprins. Nu cauți neapărat după label-uri sau după artiști cunoscuți.”

Pentru petrecerea de vineri l-a invitat pe Serge, un nume care nu sună așa de sonor neavizaților, dar un dj bun, fondatorul Clone Records din Olanda, un dj care simte pulsul publicului și știe cum să îl miște din loc. “Foarte mulți promoteri aduc dj mari, case de producție mari, dar de cele mai multe ori nici nu le ascultă dj set-urile”.

Mi se pare că după atâtea petreceri suntem cumva blazați. Ieșim că așa trebuie, nu ne facem timp să ascultăm, sunt prea multe mixuri, prea mulți dj, prea multe petreceri. Alergăm după ceva, după oameni, după o aventură de-o noapte într-un club și undeva pe drum nici noi nu știm ce-i cu noi. Îl întreb ce crede el că înseamnă un dj bun și-mi răspunde cu modestie:

"Nu știu, eu nu pot să zic că sunt un dj bun, mai am o grămadă de învățat, las la latitudinea altora să mă judece. Sunt trei lucruri: o selecție bună, o tehnică bună, și în al treilea rând vibeul, energia. Cele mai importante sunt primele două. Unii nu emană ceva anume, sunt foarte statici așa ca prezență, o fac ca o rutină, foarte mecanic așa. Mai sunt genul acela care te fac să te simți bine pentru că se simt ei bine și se vede că fac un lucru cu plăcere, îi vezi în spate acolo, pare că ei se distrează mai bine decât toți de la petrecere. E o chestie mult mai umană decât ai crede, oamenii simt, nu e numai tehnică, ci și o reacție pe care o trezești în cineva, chimia pe care o ai cu o persoană, tu ca clubber și el ca dj."

Sunt curioasă cu ce lucrează, ce înseamnă să produci efectiv muzică, djs are made, or djs are born… Lucrează analog, chiar dacă apoi le aranjează tot în Ableton, cu un sintetizator și un drum machine. “Nu sunt încă așa de profesionist încât să fac o sesiune analog și să o înregistrez integral pe bandă cum face Kyle Hall”.

Continuă cu speranța și încrederea că ceea ce face va schimba ceva, chiar dacă pentru el aici, acum, nu este timpul și nici locul încă… “Nu știu cum să îți spun, dar chestia asta nu o fac pentru România. Eu vreau să am susținerea necesară și de acolo și de aici pentru a pleca.

Oricât de arogant ar suna, sunt sigur că e un boost pentru scena asta ce am făcut eu și miau zis și alții că e ceva nou, e ceva ce noi nu aveam, un sunet pe care nu îl aveam, autohton, și pentru mulți e ca un fel de încredere dată scenei”.

_16_

Mă întreb despre ce scenă vorbește și realizez că lineup-urile din ultima vreme sună tot mai local. Showcase-uri, dj locali care fac față cu succes deschiderii petrecerilor pentru nume mari, care în afară strâng mii de oameni și realizez că, așa cum am citit, dj-ii nu sunt staruri rock. Dar sunt niște șamani ai naibii de buni pentru o noapte în care să exorcizeze demonii din tine și să fii sincer cu tine însuți. Discutăm cum s-a schimbat scena asta. “Din păcate sunt tot mai mulți dj și tot mai puțin public. Publicul bucureștean e un coșmar al promoterilor. Este foarte foarte fussy așa, știi? Foarte fandosit. Sunt foarte greu de urnit din casă, nu ies. Una e că nu au bani, dar în același timp sunt genul de oameni care nu ies din casă pentru nimic, decât dacă în locul respectiv se întâlnesc cu nu știu ce oameni sau sau se întâmplă în nu știu ce locație, nu ies pentru muzică, sau nu sunt în stare să plătească 20 de lei pe un artist străin sau un lineup bun, pe care oriunde l-ai pune în afară ar fi un lineup decent, unde prețul e 1520 de euro. Pe de altă parte, e de înțeles pentru că e o problemă cu locațiile foarte mare. Nu avem spații de petrecere, nu se investește în sunet, o mare problemă a promoterilor, după mine cea mai importantă. Publicul e și foarte dificil. Și am observat că lumea ieșea mult mai mult înainte. Acum vreo 2-3 ani erau petreceri mai puține, nu ca acum, acum sunt 7 petreceri pe weekend, publicul se împarte peste tot și toată lumea iese prost. Și oamenii erau mai avizați. Era lume care într-adevăr știa ce se întâmplă acolo. Era altceva, Omar-S, Motor City, Move D, Dj Sprinkles, pe același lineup acum câtiva ani, petrecerile de la Fantastic care deja sunt legendă urbană. Trebuie să știi cum să atragi publicul, un lineup nu mai e suficient. Schimbul de generații nu s-a produs, cei care ieșeau atunci ies și acum și într-un număr mai mic, iar cei de vârsta mea chiar nu știu ce fac”.

_17_

Își lansează un label exclusiv pe vinil și mă întreb cum a început pasiunea pentru plăci.

Suntem o generație tânără, puțini mai aveam pick-up-uri prin apartamentele proaspăt renovate post-comunist; cel mult am păstrat un casetofon de pe care abia ne obosim să mai ștergem praful. “Prima placă a fost o păcănea (râde). Clandestino, cred. Și da, mi-am luat pentru că îmi plăcea piesa, apoi de la un prieten care vindea niște plăci din anii ‘90, de techno mai vechi. Învățasem de mai multă vreme să pun de pe plăci, dar nu aveam platane acasă și de ziua mea din banii primiți mi-am luat platane. Chestia asta dacă te apuci de ea… e ca un drog. Acum nu există lună în care să nu îmi cumpăr, chiar dacă nu am bani, mănânc margarină pe pâine. Luna asta am zis că îmi iau șapte plăci. Azi am dat comandă pentru a cincisprezecea și acum eu nu știu pe ce mă bazez”.

Lumea a început să cumpere din ce în ce mai mult plăci. E un trend și cu vinilurile. Am scos asta pentru că eu măcar pun de pe plăci. Am început să îmi cumpăr muzică foarte dansabilă, care ar merge într-un club. Am sentimentul acela că dacă nu am ceva pe plăci, parcă nu îl am cu adevărat. Poate nu merg la un party, dar le-am luat pentru mine. Vreau să fiu în stare să îmi fac un set exclusiv de pe plăci, oricare ar fi pulsul petrecerii, să am destule plăci încât să pot alege în orice moment al petrecerii ce să pun”.

Ei, și, îl ispitesc, dacă nu merge, nu ești dispus să schimbi după o vreme suportul pe digital? Îmi spune că nu vrea să facă niciun compromis, mai ales că pentru început label-ul va lansa piesele sale, după care se va extinde când va fi cazul.

“Mamă, dacă o să crească label-ul atât de mare, va trebui să îmi iau contabil, îți Cumva, lucrurile se leagă. Tudor a lansat un dai seama… să închei fișe…” E surprinzător de relaxat pentru cineva care a label în primul rând pentru a răspunde făcut o investiție majoră, parcă nici el nu nevoilor proprii, pentru a își promova muzrealizează în ce s-a băgat. Îl întreb care ica. Îl întreb pe ce se bazează când caută e scopul tuturor acestor eforturi… e stuviniluri, care e criteriul. Ca un veritabil dent la arhitectură și s-a susținut singur, colecționar, a strâns în primul rând muzica fără relații, fără promovare… “Sper să preferată… “Eu nu am mai downloadat ajung pe-afară. Să îmi găsesc un agent muzică de un an. Nici nu mi-am mai scris bun și să am gig-uri afară pentru că din CD-uri. De fiecare dată când pun muzică păcate aici încă nu am susținerea neceundeva acum și aflu că nu au platane, tresară. Mi-ar plăcea să ajung pe un lineup buie să stau să îmi scriu CD-uri. Am încă fain, nu neapărat ca headliner, ori la un muzică din 2012, nu mai sunt la curent cu festival bun.” ce a apărut acum digital, tot ce mi-a plăcut am pe plăci.

Descopăr că lucrurile nu se opresc aici și că în ciuda aparentei sale relaxări, tot acest efort este susținut cumva de niște vise, de niște dorințe de mai bine, de a investi în sine însuși. Cred că cel mai ușor să faci bine e începând cu tine, pentru tine, iar o schimbare nu o poți porni decât din interior. Mă gândesc că putea foarte bine să facă asta altundeva, cu mai mare tam-tam și cu un feedback și mai entuziast, dar începând local nu a făcut decât să acorde un mare vot de încredere și celorlalți care încearcă să facă ceva în direcția aceasta. Îmi răspunde cu entuziasm la întrebarea “Ei, și, cum e să te cauți pe Google?” cu un simplu “Da, e tare că mă găsesc. Și vreo 2-3 pagini. E bine, cum să fie, îmi place sentimentul”.

Mă gândesc că publicul de muzică electronică e asociat cu drogurile, de parcă house-ul, techno și multe altele nu pot fi apreciate decât după câteva liniuțe și-l întreb de unde asocierea asta…”sunt oameni care iau, nu iau… ideea e că nu îi înțeleg pe cei care fac așa ceva pe muzică proastă. Cumva dacă atmosfera nu e de ajuns, să compenseze. Mulți asociază clubbing-ul cu așa ceva pentru că nu știu muzică, nu știu să fie clubberi.” Vorbeam mai devreme de apatia aceasta în privința ieșitului și îmi dau seama că are dreptate. Suntem un public dificil. Dificil de mulțumit pentru că suntem foarte eclectici, pentru că nu avem o cultură a ieșitului într-un anumit fel de context, pentru că tragem concluzii repede și fără prea multe cunoștințe… pentru că efectiv nu știm să fim public. Nu avem deschiderea necesară… reluăm discuția cu publicul RAW TOOLS. Îmi spune că vrea oameni care cunosc muzică, că până la urmă e o provocare și că se gândește ca pe viitor să vină cu un concept pentru că din multiplele opțiuni existente trebuie să le oferi altceva pentru că deja nu mai e suficient. Trebuie să fie totuși speranță, ideea e să fie dispuși… să asculte.

Fotografii din arhiva personală Tudor Gheorghe.

- scris pentru Reforma și publicat pentru prima dată pe 29 mai, 2013 -

_18_

- interviu cu Michelle Gurevich -

_19_

Chinawoman e fata aia cu care nu îndrăznește nimeni să danseaze la o petrecere, dar e remarcată de toată lumea. E frumoasă, seducătoare. E misterioasă, chiar și atunci când nu cântă. E îmbrăcată în ton, se mișcă timid, legănat, pe ritmul muzicii, mai zâmbește unei cunoștințe… dar cumva e din alt film. Asta pentru că de fapt, “she’s a natural”. Cu toții suntem ca ea, doar că noi ne-am pierdut sinceritatea. Ne place Chinawoman pentru că vorbește deschis într-o societate care se luptă din răsputeri să ascundă fiecare sentiment sau eroare.

Chinawoman in Warsaw, by Remi Rybicki.

Chinawoman: “I’m a natural”

Chinawoman este Michelle Gurevich, o muziciană cu origini rusești, născută în Canada.

Provenind din cartierul rusesc din Toronto, fiica unei balerine și a unui inginer din Leningrad, a crescut ascultând colecția de discuri sovietice a părinților și muzica anilor ‘70. Am cunoscut-o pe Michelle la Bucharest Biennale 5, când a cântat pentru prima dată în România, și încă de atunci m-a fascinat această fată modestă, care în loc de aventuri înecate în alcool în turnee, preferă să viziteze o expoziție și să asculte balade. După trezirea din transa pe care numai o muzică autentică poate să ți-o inducă, am discutat puțin în biblioteca centrului de artă Pavilion.

Te-ai mutat de ceva vreme din Toronto în Berlin; cum ți se pare Europa, se potrivește cu originile tale?

Da, se pare că muzica mea este mai familiară europenilor, poate se potrivește mai bine aici.

Nu am făcut multe în acest sens în America de Nord; poate voi descoperi că am și acolo un public. Dar pentru moment… să spunem că trăiești într-un sat și încerci să faci artă și nu poți transmite asta mai departe. În acest caz, dacă poți găsi un loc în lume unde oamenilor le place ceea ce faci, atunci ești un om fericit.

Așadar, încurajez oamenii să plece din sat și să caute acel loc unde oamenii acceptă ceea ce le poți oferi. Sunt fericită că am găsit locul în care să fiu un muzician cu normă întreagă pentru că în acest moment în Canada aș fi făcut muzică de pe margine.

Deci, ce ai fi făcut în Canada?

Cred că e ok să șlefuiești lucrurile și să depășești limitele și să faci ceva mai frumos și Probabil ceea ce făceam și înainte, montaj de cu un conținut substanțial. Ce fac eu e ca film. Nu știu… poate acum eram agent imobilatunci când mănânci cu mâna, deși poți iar (râde). Acum câțiva ani încă făceam montaj, mânca cu furculița, dar o faci pentru că e nosdar nu îmi lipsește, sunt fericită așa. talgic. Îi încurajez pe alții să o facă, dacă este bine făcut, atunci e foarte bine. În legătură cu originea ta, ce crezi, există “sufletul rus”? Dacă da, cum se manifestă?

Versurile contează mult în cazul tău. Desigur, sunetul este important și el, trebuie să creezi Da, este ceva acolo, un sentiment de „împreo anumită stare, dar sunt curioasă: ce apare ună în suferință”. Dar nu știu dacă aceasta e o mai întâi, sunetul sau versurile? stare inerentă lor, sau dacă peste o sută de ani nu va mai exista. Bănuiesc că trebuie să fie Ideea e că nu e o regulă. Unele cântece ceva legat de istorie și de cultura lor. După încep cu un sunet. Așa că improvizez, la pian cum știi, am crescut ascultând muzica rusesau la altceva și uneori găsesc o melodie ască și probabil limba și umorul au contribuit la care mi se pare cool și o înregistrez și o un anumit fel de-a fi. Așadar, cu siguranță păstrez pentru mai târziu sau uneori mă gânacest suflet rusesc este prezent în muzica desc: „uite asta ar fi o idee bună pentru un mea. Este această stare de melancolie versus nou single, cuvintele acestea ar trebui să fie celebrare. refrenul”. Uneori e foarte metodic totul. Ca și cum aș avea 10 bucăți de melodii și tot atâtea Noul single, “Pure at Heart” nu se încadrează versuri și mă gândesc care cu care se în același stil precum cele de până acum. În potrivește mai bine. Este o abordare mai cal“Aviva” ai ales un montaj home-made, în timp culată și e mai ok când lucrurile vin de la sine, ce alți muzicieni optează pentru niște stiluri mai dar nu e o regulă. Dar, un lucru pe care nu îl stimulante vizual. De ce ai ales acest tip de es- fac niciodată – nu am niciodată versurile mai tetică? întâi și după să gândesc o melodie pentru ele. Poate o idee, dar nu aș putea să iau inPrefer această estetică home-made. În cazul terviul tău și să mă apuc să îi găsesc o “Pure at Heart” este puțin diferit. Prefer un melodie. Unii oameni pot, dar eu vreau ca montaj de la o nuntă italiană, decât acest tip de linia melodică să fie prima, chiar dacă nu este montaj alb-negru. Dar și acesta este ok pentru foarte elaborată. Chiar dacă nu e foarte comcă merge cu melodia. plexă, este foarte precisă.

_20_

Muzica ta a fost descrisă ca fiind slavă, influențată de pop-ul sovietic sau de baladele europene. Ce poți spune de influențe? Ai fost vreodată atrasă de ceva foarte diferit muzical de ceea ce ai făcut până acum?

Sentimentele cu care ne confruntăm, moartea, locul nostru în societate, sunt teme adesea folosite în muzica ta, alături de care publicul tău pare să rezoneze. De ce răspund oamenii atât de bine laturii întunecate?

În Berlin am ascultat mai multă muzică electronică decât până acum, deci este o influență în muzica pe care o produc momentan.

Tempo-ul este mai rapid și sound-ul mai electronic. Deci există o influență, dar trebuie să o moderez pentru că nu vreau să mă duc prea mult în direcția aia. Există o posibilitate ca cel de-al treilea album al meu să încline în acea direcție și apoi să mă întorc la origini. Dar asta vine de la sine. Melodiile sunt mai rapide, au un alt beat. În acest moment înclin spre acea direcție, dar nu cred că asta este ceea ce vreau să fac în cele din urmă.

Vor să consume această tristețe. Unii oameni sunt atrași de ea, alții nu. Presupun ca e ceva pentru fiecare. Nu știu.

Referitor la muzica ta mai veche, ești o “party girl”?

Cântecul chiar este despre o petrecăreață, dar este și despre o party girl care poate fi agent imobiliar. Ideea e ca încerci să prezinți oamenilor o imagine, în timp ce în sinea ta ești nesigur sau încă un copil.

Poate este un mod de a exorciza aceste sentimente întunecate. Poate pentru unii oameni e ok să vadă aceste stări puse în cuvinte…

Da. Chiar înainte să încep o carieră în muzică, ieșeam în oraș cu niște muzicieni. Și cu ei era această fată, care scria aceste cântece așa de triste, încât simțeam că poate să spună orice, că spunea lucruri despre care nu e ok să vorbești. Și am fost invidioasă. Bine, nu neapărat invidioasă, dar mi s-a părut așa de cool faptul că spunea niște lucruri cu voce tare, lucruri pe care mie mi-ar fi fost rușine să le spun. Și când am început să scriu muzică, am realizat că pot folosi aceste lucruri, poți să faci o carieră din rușine. Ca un revers al medaliei. Să zicem că am o idee pentru un cântec și mă gândesc că mă va băga în probleme; atunci știu că va fi un cântec bun.

Deci este o… fațadă.

Da, persoana pe care o inventezi pentru a o prezenta celorlalți. Dezvolți un fel de personaj. Este ad litteram despre o party girl, dar în general despre un personaj pe care îl formulezi versus sinele tău interior.

_21_

Acesta este criteriul pentru a fi selectat să intre în album sau nu.

Da, dacă ridică probleme sau mă simt incomfortabil la început.

Oamenilor le plac cântecele care spun lucruri incomfortabile.

Da, atunci când auzi ceva de genul ăsta și zâmbești. Ca și cum ai spune „m-am gândit și eu la asta, dar nu am putut să o exprim în cuvinte”. Știu că ești pasionată de film, te-ai gândit vreodată să produci muzică pentru film sau să compui un soundtrack? De asemenea, imaginea te inspira să creezi ceva nou?

Până acum nu m-au inspirat. Nu sunt o persoană foarte vizuală. E ciudat pentru că îmi plac filmele, dar nu sunt vizuală. Poate fi o scenă într-un film, un sentiment, dar doar atât. În privința coloanelor sonore am fost invitată de câteva ori și m-am gândit la asta, dar cu siguranță nu vreau să fac muzică pentru film.

Pe sistemul „uite ai o oră și jumătate aici unde avem nevoie de un country western și aici avem nevoie de muzică clasică”. Asta nu mă atrage. Știu oameni care o fac și trebuie să producă muzică pe bandă.

Majoritatea muzicienilor pe care i-ai menționat adesea, vin din această zonă a filmului: Nino Rota, care a creat o muzică atât de frumoasă pentru filmele lui Fellini, Charles Aznavour, Vincent Gallo, care pe lângă regie face și muzică… ce părere ai, cât de mult contează muzica? Poate o muzică bună să „salveze” o imagine proastă?

Asculți adesea o melodie și-ți spui „O, nu îmi place video-ul” și practic îl ignori. O muzică bună va face întotdeauna filmul mai bun, dar nu știu ce să zic despre salvarea situației.

Am fost chiar surprinsă să aflu că regizorul tău preferat este Federico Fellini. Întradevăr, ceva din filmele foarte muzicale, dar totuși triste ale sale, se regăsește și în muzica ta, chiar îmi amintești puțin de umorul amar al Giuliettei Masina. Cu toate acestea, ce părere ai de cinematografia rusă?

E amuzant că abia cunosc cinematografia rusă. Ceea ce e puțin ciudat. Uneori am avut probleme cu înțelegerea limbii, deși cunosc rusa, am văzut doar câteva filme rusești.

Sună foarte existențialist ce spui tu, “Lovers are strangers”, existența Celuilalt este întotdeauna problematică în muzica ta… așadar ce e mai bine, a fi cu celălalt sau a-ți savura singurătatea?

Clar, îmi place să stau singură destul de mult. Nu am niciodată suficient timp pentru mine.

Asta e bine, eu cred că oamenii care sunt ok cu ei înșiși singuri sunt destul de interesanți. Pentru că dacă nu te plictisești de tine însuți asta înseamnă ceva.

Ba mi se întâmplă să mă plictisesc, dar am nevoie de multă liniște și spațiu pentru a gândi. În același timp, când văd cupluri care se tolerează reciproc de mult timp, cred că au făcut ce trebuia. Pentru că în cele din urmă, aceste experiențe cu oamenii sunt cele mai relevante în viață – cum sunt relațiile. Să zicem că ai petrecut un an cu iubitul tău și au fost momente de ceartă sau tensiune – acelea sunt momentele pe care ți le vei aminti, sunt speciale. Deci am tendința de a fi solitară, dar asta până într-un punct. E bine și este parte a unui stil de viață sănătos, iar de îndată ce te opui celuilalt și spui ah, asta nu îmi place, la revedere, este mai ușor. Iar când ajungi la o vârstă înaintată și ai tot făcut asta toată viața ta, vei simți că ceva lipsește. Deci a sta cu cineva pentru o perioadă lungă de timp înseamnă să faci compromisuri și multă bătaie de cap, dar este pentru o viață mai plină.

Deci acest compromis cu celălalt te face ceea ce ești…

Da, doar prin aceste interacțiuni te autocunoști, poți să îmbunătățești lucruri la tine, sau poți să stai pe cont propriu și să te gândești că ești perfect. Evoluezi mult mai mult când interacționezi cu oamenii. Nu doar când ieși la o cafea, ci trebuie să petreci timp cu ei.

_22_

Practic să îți arăți cealaltă latură de party girl.

Da, dacă stăm în această cameră pentru o săptămână – trebuie să trecem peste multe etape. Nu poți să îți arăți doar exteriorul și apoi să te cerți. Poți să descoperi că de fapt tu ești într-un fel și celălalt în alt fel și poate putem încerca în alt fel. Deci, în cele din urmă, îmi place să fiu singură foarte mult, dar cred că după ce depășești limitele, aceste relații puternice dintre oameni sunt cele mai importante în viață.

Să încheiem într-un mod optimist: „nu contează ce creezi dacă nu te simți bine”. Deci, te întreb, după două albume, te distrezi?

Am parte de multă distracție acum – mă bucur de cariera de muzician, de locuitul în Europa. Dar nu ar trebui să mă distrez așa de mult, pentru că atunci muzica mea va avea de suferit. Da, mă bucur de viața mea momentan, pentru că cred că e o perioadă fericită, această vârstă și libertatea de a călători… nu mă pot plânge. Nu știi niciodată cât va dura asta, dacă vei fi sănătos sau altfel, așadar acum mă bucur de ceea ce am, mă simt bine.

- scris pentru Reforma și apărut pentru prima dată pe 19 noiembrie, 2012 -

_23_

Andreea Pătru: Instigatori cu o cauză – despre muzică și nesupunere civilă cu The Ex _24_

Recunosc. Am crezut că punk-ul este așa de irelevant astăzi că numai Vivienne Westwood mai crede în el. Din fericire, ea nu e ultimul mohican și auzindu-i pe The Ex săptămâna trecută m-a bucurat și mai tare.

Am ajuns în Control prea devreme așa că mi-am omorât timpul de vorbă cu lumea. Mereu aceeași reacție: Vrei să faci un interviu cu ei? Vezi că sunt destul de hardcore așa…și mă priveau cu o ușoară compasiune. Am ascultat și eu punk în adolescență, am mers cu ocazia prin toată țara ca să văd NOFX și The Exploited, am bifat și modestele marșuri Antifa din București, ba chiar am oripilat orașul natal când mi-am făcut țepi. Dar pe lângă stereotipurile care vin cu mișcarea, am învățat cât de importantă este puterea colectivă a oamenilor, am ascultat trupe precum Fugazi (care seamană puțin cu The Ex) și am auzit pentru prima oară de Noam Chomsky din versurile anticapitaliste ale trupelor. Clasicul adolescent revoltat, veți zice. The Ex nu se înscriu deloc în genul acela de trupe. Trupele punk chiar citesc. Trupele punk nu vor să se mai intituleze astfel. The Ex este o trupă cu numeroase influențe, am fost surprinsă să aflu cum jazz-ul și drone se potrivesc cu versurile de protest sau cum improvizația i-a condus să combine muzică populară, un gen aproape mort cum ați putea crede, cu ceva diferit pentru a crea ceva nou. Deci nu, în niciun caz o trupă lipsită de neuroni pentru rebeli fără cauză, ci chitariști care citesc Marshall McLuhan și cărora de pasă de contextul în care trăiesc.

Concertul a fost simplu, fără ținute speciale, fără proiecții. Doar o trupă.

Dar câtă energie!

Mai jos aveți rezultatul unei conversații cu Arnold de Boer (voce, chitară, sampling).

_25_

Arnold: Nu, niciodată. Mă refer la teama de a nu fi parte din procesul de creare a muzicii, a artei. E mult, mult mai bine sa te distrezi și să fii surprins, decât să îți fie teamă; în special în muzică, pentru că prin muzică ai posibilitatea să creezi un univers în care orice este posibil, iar teama nu e niciodată parte din acest univers. Ar trebui sa te simți liber și deschis. A fost grozav să mergem în Etiopia și să cântăm Arnold: Modul în care funcționezi este legat de alături de acești muzicieni. Atât timp cât există identitate, se va afla mereu într-un proces de modul în care faci muzică; modul în care noi schimbare, chiar și aici în România. Membrii mâncăm este legat de cum facem muzică.

Dacă asta este interesant pentru unii oameni și formației s-au tot schimbat în 33 de ani; oamenii se schimbă, clar muzica se va schimba. politic pentru alții, atunci va fi astfel și pentru Nu suntem o trupă care să funcționeze după ceilalți oameni care vor să afle despre ce e vorba. Și dacă vor să o eticheteze într-un anu- un program de marketing – ar fi plictisitor. Ori nimeni nu vrea să se plictisească. mit fel, să spună că e de aripă stângă, socialistă, democratică, sau orice altceva, asta ține Andreea: De asemenea, cum alegeți oamenii doar de ei să afle și să își folosească mereu cu care lucrați? La prima impresie muzica jazz raționamentul. Este frumos să faci muzică pe și brass nu prea se potrivesc cu protestul. care oamenii să danseze, dar e și mai frumos să faci muzică ce îi face să gândească. Iar aici Arnold (râde): Ei m-au ales pe mine. Eu am intervin versurile. Este o formă de poezie și venit ultimul în trupă, acum 4 ani, dar cred că este extraordinar dacă oamenii nu se opresc după ce melodia s-a terminat și își spun ‘asta a atunci când lucrurile se blochează, când cineva nu mai are inspirație, atunci vechii fost’, ci în schimb de acolo pornesc idei noi. muzicieni ajung să spună “eu nu mai am inspiUneori primim e-mailuri prin care ne sunt rația să continui, o să părăsesc trupa” și așa cerute versurile, iar treaba asta e grozavă deoarece asta este în definitiv ceea ce vrei să mi-au propus mie. Oarecum te transformi în o trupă nouă pentru că există un element nou, faci prin artă. așa cum sunt eu – și aduc cu mine o chitară, Andreea: În afară de colaborările pe care le-ați câteva electronice și propiile mele cuvinte și versuri, modul meu de a cânta şi suntem 4 inavut cu alte trupe, ați lucrat și cu mulți artiști divizi care interacționează între ei în maniere destul de cunoscuți în domeniile lor de actividiferite. Este un fel de motor capabil să tate, să îi menționez pe Steve Albini, Tom Cora; nu v-a fost teamă că aceste colaborări ar genereaze muzică din nou. În ultimii 4 ani am scos un album si câteva alte melodii noi. putea schimba sau afecta identitatea trupei?

Andreea: Sunteți de obicei asociați cu stilul anarcho-punk din cauza sound-ului vostru din perioada anilor ’70, dar în mod evident există multe alte influențe în muzica voastră. Totuși, am auzit spunându-se: “Punk’s not dead” de atâtea ori în diferite contexte. Cum vezi muzica punk în prezent? Și-a atins limetele? Sau încă mai are lucruri de spus?

Andreea: Da, iar o constantă a muzicii voastre a fost propaganda, asta apropo de numele celeilalte trupe din seara asta, Bernays Propaganda. Ați cântat adesea despre asta și alte probleme cu care se confruntă societatea. Ce e radical pentru voi? Mai clar formulat, în prezent ne confruntăm cu multe aspecte radicale ale intervențiilor statului; inclusiv propria noastră intimitate este amenințată. În acest sens, ce crezi că repezintă o intervenție radicală și ce poate fi considerat ca fiind acceptabil?

Arnold: Wow, wow, asta e oarecum o intrebare foarte politică pentru că ce am spus până acum reprezintă o manieră foarte personală de a face lucrurile la un nivel destul de local…

Dacă faci lucrurile fără implicarea unei structuri de putere sau doar cu oamenii cu care ai o anumită conexiune, încerci să creezi ceea ce consideri a fi posibil. Făcând acest lucru fără sponsori sau bani pentru publicitate sau orice altceva de genul ăsta, facându-l împreună cu persoane independente – asta o poți numi activitate radicală pentru că nu se întâmplă așa de des. Oamenii sunt închiși într-un fel de rețea media ce îi împiedică să mai interacționeze într-o conexiune locală. În Olanda avem guvernarea de dreapta ce aproape că permite protofasciștilor să facă parte din guvern. Astfel apare situația în care oamenii din afara Europei vin aici și se tem că olandezii iau ales pe oamenii ăștia. Pe de altă parte, dacă ieși în parc și vorbești cu diverși oameni afli că de obicei își doresc să îi ajute pe alții și își doresc să lucreze împreună, să creeze conexiuni.

_26_

Ne bazăm pe ideea că oamenilor le place să lucreze împreună; nu au nevoie de guvernare și nu au de ce să le fie frică pentru că ei dețin puterea de a cuceri lucrurile de genul ăsta.

Andreea: Numele vostru este legat de squat-urile anarhiste din Olanda anilor ‘70 și a mișcărilor de rezistență. Cum crezi că aceste mișcări de activism social, care sunt foarte populare în ultima vreme, afectează realitatea politică în care trăim? Sunt luate în serios, sau care este soluția pentru a fi luate în serios?

Arnold: E așa de dificil de explicat pentru că acum un an toată lumea vorbea despre asta, iar acum nimeni nu mai spune nimic. Până la un punct mă întreb dacă nu este un spectacol, un eveniment mediatic pentru ca lumea să scrie pe rețelele sociale. E trist cât de repede oamenii renunță. Nu au putut să le facă față, așa că s-au orientat către un nivel local, să lupte împotriva construirii unei noi autostrăzi care distruge mediul spre exemplu, și nu către peștii cei mari. În New York, dacă ai fi văzut cât de implicată a fost poliția, e o minune că au reușit să mențină mișcarea. Eu sper să inspirăm oamenii la nivel individual. Poate nu va funcționa pe Wall Street, dar va funcționa în altă parte. Așa că sunt sigur că mișcarea de ocupare a inspirat oameni.

Cum a ajuns să fie luată în seamă de media este ciudat, dar și mai ciudat este cum a încetat să existe pentru media.

Andreea: Deci dacă mass-media nu scrie despre asta, înseamnă că nu există, nu?

Arnold, scoțând o carte din geantă: Acum citesc cartea asta, “Galaxia Gutenberg”…

Andreea: Da, Marshall McLuhan, marele preot al culturii pop, cum este numit. E un clasic în studiile de comunicare și media.

Arnold: E uimitor cât de aproape e de ceea ce se întâmplă acum. Întoarcerea societății tribale în detrimentul celei moderne e un mod foarte interesant de a pune problema, cu rețeaua tuturor cu toată lumea.

Andreea: Da, conceptul de sat global.

Arnold: Facebook este un fel de sat global. Deci dacă nimeni din sat nu vorbește despre asta, înseamnă că nu există.

_27_

Andreea (râzând): Da, asta ne duce la cele 15 minute de faimă de care vorbea Andy Warhol.

Eu lucrez în domeniul artei contemporane, așa că aceste versuri mi-au atras atenția: “Avem nevoie de poeți, avem nevoie de pictori/ Avem nevoie de poeți, avem nevoie de pictori/ Avem nevoie de poezie și picturi”. Care este rolul artei în contextul global?

Arnold: Îl citez din nou… e uimitor ce spune Marshall McLuhan despre oamenii din Bali…

Când au fost întrebați de antropologi „care este arta voastră” au spus „nu avem așa ceva, nu avem artă. Noi doar încercăm să facem totul cât mai bine și să facem totul cât de frumos posibil”; ceea ce este un citat extraordinar pentru că te face să realizezi cât de importantă a ajuns arta neîngrădită de pereții unui muzeu. Pentru că ar fi mai plăcut și mult mai interesant dacă sensul artei ar fi strâns legat de toate celelalte aspecte ale vieții.

Andreea: Spui că arta ar trebui să fie implicată în viața noastră cotidiană.

Arnold: Nu spun că toți trebuie să fim artiști pentru că asta ar însemna că nu ar mai exista artiști… ceea ce vreau să spun este că dacă ai mijloacele de a te exprima, faptul că poți să o faci în contextul vieții cotidiene este excelent. Ok, noi am cântat în sala asta și ne aflam pe o scenă pentru a fi văzuți de cât mai multă lume, dar nu eram foarte departe de oameni și era chiar posibil să comunicăm cu publicul. Ei dansau și asta ne-a făcut și pe noi să dansăm - a fost un schimb de energie.

Ceea ce este extraordinar și interesant e că ai senzația aia a muzicienilor de blues, când stai într-o gradină pe niște lăzi de bere, cu oameni în jurul tău care vor cânta cu tine dacă cunosc versurile. Deci, într-un final, care să fie rolul?

Andreea: Să unească oamenii?

Arnold: Da, dar și să te îndemne să gândești.

De asta sunt eu împotriva situației ăsteia de a fi mereu online - pentru că toată lumea primește mereu același mesaj. Dacă media îți insuflă mereu același tip de informație, atunci toată lumea va ajunge să gândească la fel.

Așa că nu imi place să fiu mereu conectat; în schimb vreau să citesc o carte și să îmi formez o opinie proprie referitoare la ea. Deci, în afară de dans, care este mai legat de sentimente, gândirea, a avea propriile tale idei care să te formeze, este aspectul care îmi place cel mai mult în artă. Tu ce crezi?

Andreea: Sunt de acord. Arta contemporană este despre asta. Participă la sfera socială.

Desigur, este legată de estetică, nu am putea să o intitulăm artă fără acest aspect. Dar consider că în prezent contextul este cel care primează. Nu poți crea fără a face trimitere la contextul în care trăim și fără a interacționa cu ceilalți.

Arnold: Cred că ai dreptate – totul e ca un joc într-o oarecare măsură. Este un filosof și antropolog olandez Johan Huizinga, cel care a scris cartea “Homo Ludens”…

Andreea: Ah Johan Huizinga, da. Este tradus și în română. “Homo Ludens” – omul care se joacă, din latină.

Arnold: “Homo Ludens” spune foarte multe despre limbaj, despre cum sunt conectate cuvintele. El compară ceea ce fac oamenii cu un joc; regulile devin un mod de a juca și reprezenta interacțiunile dintre oameni.

Andreea: Deci este DIY (Do It Yourself) un raspuns viabil la adresa consumerismului contemporan?

Arnold: Eu vad termenul DIY ca o parte a consumerismului contemporan. Pentru că eu consider că multe companii, spre exemplu IKEA, fac publicitate ideii de DIY. Iar ideea asta poți să o gasești și în modul în care se face muzică. Spre exemplu MySpace – oamenii chiar au vazut în MySpace un DIY pentru că îți pui propria ta muzică online, îți faci reclamă și poți să o vinzi și iei bani pe asta, când de fapt este un spațiu deținut de Rupert Murdoch și nu este altceva decât o corporație. Toate mariile corporații folosesc ideea de DIY pentru a individualiza și a face bani de pe urma oamenilor care nu fac altceva decât să muncească. Așa că mi se pare că termenul DIY nu mai are legătură cu ceea ce am vorbit la începutul interviului. Cred că ceea ce este esențial e să facem lucrurile împreună, dar la un nivel mai local, normal, non-corporativ. Ce facem noi de exemplu: mergem în turneu peste tot în Europa, în America, numai ce am venit din Brazilia și am cântat chiar și în Africa.

_28_

Dar întreaga idee de a compune muzică și a funcționa în cadrul unui turneu nu este un DIY. Devine un fel de reţea alternativă alcătuită din oameni din toată Europa care organizează spectacole, creează muzică, au case de producție independente, vând lucruri, orice, fac postere precum tipii din seara asta – toate lucrurile de genul. Nu e vorba de DIY; ar putea să sune puţin siropos, dar e “Do it Together”. Întreaga idee de DIY –corporaţiile pot să o păstreze pentru că nu cred că are legătură ce ceea ce facem.

Finalul interviului a fost întrerupt de programul restrictiv al trupei și de frigul teribil, așa că am ajuns la concluzia: The Ex va face același lucru. Do It Together. Împreună cu mulți alți artiști care le împărtășesc ideile și îi inspiră. Vor sărbători 33 de ani de muzică. Cum? Înainte, în toate direcțiile posibile. (Andreea Pătru) Imaginea 1: Andreea Pătru și Arnold de Boer de Alexandru Constantin Imaginea 2: The Ex, București, de Valeriu Cătălineanu, courtesy of Control Club Imaginea 3: Arnold de Boer, București, de Dana Grigore - scris pentru Reforma și apărut pentru prima dată pe 30 octombrie, 2012 -

_29_

andreea.patru89@gmail.com