Reforma Magazine 3

＃3／2013

- RE-FORMA.RO - FACEBOOK.COM／REFORMACOMMUNITY - INSTAGRAM.COM/REFORMACOMMUNITY - GRATUIT

EUGEN RĂDESCU How Innocent Is That? ‘

PAUL RADU vizitat de IOANA MOLDOVEANU Despre jurnalismul de investigație

0 1

PAUL HITTER vizitat de EUGEN FRUNZĂ Vizibilitatea invizibilă VIRGINIA LUPU Cui i-e frică de Virginia Lupu?

PAUL RADU jurnalist de investigații transfrontaliere

vizitat de IOANA MOLDOVEANU Fotografii de Sorin Florea

Mai mult pe www.re-forma.ro

2

L-am cunoscut pe Paul Radu la o bere, în Control. Bronzat și relaxat, arăta mai mult a wind surfer, decât a jurnalist de investigații cu 15 ani de experiență și premii jurnalistice întinse pe o pagină. Ultimul, primit în 2011, este The Daniel Pearl Award for Outstanding International Investigative Reporting, unic printre jurnaliști, pentru că a fost creat ca să onoreze anchetele transfrontaliere.

Paul este directorul executiv al unui ONG care unește centre de investigație din estul Europei și până în Asia Centrală. The Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP) nu produce doar anchete, ci formează reporteri de investigație și le oferă instrumente de lucru, cum ar fi baze de date. Pentru a face rost de bani scriu proiecte și câștigă finanțări europene sau americane, printre care The United States Agency for International Development sau The Open Society Foundations. Membru OCCRP din partea României este centrul Rise Project, fondat tot de Paul acum doi ani și bazat foarte mult și pe voluntariat. Jurnaliștii Rise nu iartă nimic ce ține de corupție la nivel înalt și crimă organizată, de la trafic de persoane

și interlopi, la politicieni și fețe bisericești. De-asta pe siteul lor scriu că sunt „un index al vremurilor noastre”. În contextul în care presa de la noi este mai toată cumpărată de diverse personaje dubioase și cu dosare pe rol, mi-am dat întâlnire cu Paul pe skype, ca să înțeleg mai bine cine și cum reformează presa la noi, cu bătaie internațională.

Paul, ai fost șef al departamentului de investigații la EVZ (Evenimentul Zilei, n.r.), iar la un moment dat, în 2003, ai plecat. De ce?

Se întâmplau lucruri dubioase, erau anchete care nu apăreau în paginile ziarului și vedeam reclamă în locul lor.

Cum s-a schimbat starea presei de atunci?

Acum situația presei mainstream este mult mai grea din punct de vedere al informării publicului. Anii '90 au fost o perioadă romantică, în care toată lumea făcea jurnalism de investigație, dar la o calitate proastă. La în-

ceputul anilor 2000 s-a profesionalizat puțin, dar tocmai atunci au apărut și problemele mari. Jurnaliștii de investigație nu mai erau doar niște unelte în mâna unor surse, nu se mai mulțumeau doar cu a primi un dosărel de la Poliție. Începuseră să sape. Ieșeau la iveală afaceri complicate, fără ca politicienii sau oamenii parte din crima organizată să aibă vreun control. Atunci multe persoane care deja aveau dosare pentru corupție au început să cumpere presă și au ajuns patroni de media.

De-asta ai înființat după EVZ “Centrul Român de Jurnalism pentru Investigații”?

Da, da, da. Împreună cu niște colegi, sperând să facem jurnalism cinstit.

Așa ai ajuns să faci și jurnalism transfrontalier?

Nu. Înainte de EVZ am studiat și am lucrat în SUA, în Marea Britanie, în Olanda, în Austria și în Slovacia. În Slovacia locuiam într-un apartament cu un slovac, un ungur și un lituanian. Ne împrietenisem, ei studiau tot

media și ne-am dat seama că avem nevoie de un centru de jurnalism de investigații. Ne-am gândit la ceva grandios, paneuropean, care să acopere cele mai tari subiecte. Dar, fiecare a plecat pe drumul lui. Eu am început să lucrez pentru International Consortium of Investigative Journalists și pentru Institute for War and Peace Reporting. Atunci am coordonat primele investigații transfrontaliere din Europa de Est. Dar au venit dintr-o necesitate. De fiecare dată când mă apropiam de un subiect important din țară, care implica politicieni și corupție, mă loveam fie de firme din afară folosite pentru a deschide conturi bancare sau pentru a fi interpuse în afaceri, fie de legături cu oameni de afaceri și politicieni străini.

lași tip, cum ar fi organizația jurnaliștilor de investigație arabi, africani sau brazilieni.

Înțeleg că de-atunci ești mai mereu pe drumuri.

Tot timpul. De curând am fost în Panama și în Columbia. OCCRP are programe în America Latină, în Africa, în Asia și în Estul Europei. M-am obișnuit cu jet lagul și dorm oriunde, oricând, pernă sau scaun, chiar și jumătate de oră. De multe ori e greu, dar obișnuința face să fie mai ușor.

Cum se făcea jurnalism transfrontalier, până să existe web-ul care să vă faciliteze toate conexiunile astea?

Nu prea se făcea, doar la nivelul organizațiilor mari de presă, dar într-un alt mod. O publicație ca New York Times care are resurse, avea corespondenți în diverse țări sau parașuta pe cineva în Africa. Dar era superficial, că omul parașutat într-un alt mediu nu are cum să intre în contact cu sursele de-acolo și să înțeleagă diverse probleme, ca cele culturale. Noi lucrăm cu localnici, ceea ce face jurnalismul transfrotalier din prezent mai profund.

Te sperii vreodată?

Nu. Avem măsurile noastre de securitate fizică și online, avem asigurare pentru calomnie. Materialele sunt văzute de avocați înainte de publicare, iar dacă suntem dați în judecată oriunde în lume, firma de asigurări plătește avocatul. Cel care o pățește de obicei, din păcate, este jurnalistul lup singuratic, care ține o informație pentru el și nu colaborează. Cei despre care scrie știu că, dacă scapă de el, scapă de problemă. Dar noi lucrăm în rețea, foarte important când documentezi informații despre un grup de crimă organizată din Azerbaijan, spre exemplu. Cel care vorbește cu oamenii de-acolo este corespondentul local: „Uite care e acțiunea: eu lucrez în rețeaua asta și această informație nu o dețin doar eu, ci și alții, în alte țări.” Iar oamenii realizează că nu au de ce să-i facă rău corespondentului, pentru că problema lor nu va dispărea materialul va apărea oricum.

Trebuie să gândești ca cel despre care scrii. Și să fii util, nu doar să spui o poveste. Investigația e ca un puzzle. Criminalitatea e ca o marfă: se vinde, se cumpără, se importă. Organizațiile folosesc același model de fraudă, cum ar fi jocurile piramidale. Dacă te uiți la asta în ultimii 20 de ani în România, vezi că aceleași scheme au fost puse în aplicare și în alte țări, de aceleași grupări. Când le verifici mișcările și arăți ce vor să facă dinainte, înseamnă că acționezi precrime, preventiv, și ai un rol mai mare decât a spune o poveste interesantă. Faci un bine.

Dă-mi un exemplu.

Așteptam un coleg pe Otopeni, când a ieșit aproape fugind: „Nu o să-ți vină să crezi ce am văzut în avionul cu care am venit de la Chișinău.” La clasa business călătoreau Gabriel Bivolaru, primul parlamentar român condamnat la pușcărie și alți doi acuzați de corupție. Neam dat seama că vor să facă în Moldova un joc de bingo pe TV, pe care-l mai inițiaseră în România de câteva ori și se terminase cu pagube. Am analizat firmele comerciale pe care le aveau peste Prut și am observat că se asociaseră cu soția șefului Serviciului Secret. Am publicat asta și oamenii ăia n-au mai făcut afaceri acolo. Asta îi doare cel mai tare. Nu încălzește pe nimeni că cineva intră la pușcărie atât timp cât îi rămân milioanele de dolari.

4

Aveți 16 membri până acum, dintre care unii sunt în Bosnia și Herțegovina, Serbia, Rusia, Armenia, Letonia și Kosovo. A fost greu să conectați centrele astea de jurnalism între ele?

Nu. Creștem organic, în funcție de investigațiile la care lucrăm și lucrăm cam la 10-15 în același timp.

Când avem nevoie de o informație din Ucraina, cooptăm în OCCRP pe cineva de-acolo, iar dacă face treabă bună, îl facem și membru. Oamenii văd valoarea rețelei și vin și ei cu cereri pentru anchetele lor.

Rezolvați probleme acolo unde autoritățile nu pot interveni.

Am ținut cursuri unor jurnaliști din Lituania, despre cum să obțină date despre companii din Cipru. Au publicat un material și au fost contactați de poliție: „Cum ați obținut datele astea, că noi ne chinuim cu cereri de un an.” În urma training-ului, jurnalistul le-a arătat că informațiile se obțin cu zece euro, în două minute.

Nu există poliție la nivel global. Dar crima organizată și politicienii corupți așa acționează. Comunicarea e greoaie între parchete și forțe polițienești din țări diferite, chiar dacă există Interpol. Un procuror din țară se lovește de bariera limbii, a banilor și a cunoștințelor. Jurnaliștii de investigație suplinesc asta. Noi colaborăm transfrontalier fără probleme. Facem schimb de informație ușor cu reporteri din alte țări și obținem documente unii pentru alții fără să facem cereri oficiale care să fie uitate pe un birou prăfuit. În contextul în care toată presa e cumpărată de oligarhi, sunt ONG-urile astea singura șansă să faci investigații corect?

Cam da. Oligarhii au interesele lor, pe care le afirmă în ziare și foarte rar vedem jurnalism de calitate acolo. Sunt oameni foarte buni și în media mainstream, care fac treabă excelentă ce alunecă din când în când în paginile publicațiilor conduse de oameni cercetați de corupție. Dar ceva susținut se face doar la nivelul ONGurilor. La noi apar alte probleme, de finanțare. La Rise sunt oameni care lucrează pe voluntariat. Existăm de doi ani și ies lucruri excelente.

Faceți jurnalism de date. Ce e asta? În anii '80 era jurnalistul cu sursele lui și foarte puțini lucrau cu microfilme. Acum toată lumea face asta, dar microfilmele însemnă foarte mulți giga. Există mișcări de open data, de e-goverment, se pune foarte multă informație online, la nivel global. E din ce în ce mai mult acces și din ce în ce mai greu să procesezi. Îți trebuie argumente și know how ca să filtrezi informația, să identifici utilul și să conectezi toate piesele de puzzle.

Cum a apărut OCCRP? L-am înființat acum cinci ani, cu un coleg american care locuiește la Sarajevo, tot dintr-o necesitate. Investigam importul și exportul de energie electrică în zona Balcanilor: aia din România era vândută în Serbia și invers, la un preț mai mare. În spatele tranzacțiilor erau aceiași oameni de afaceri, din mai multe țări. Așa am realizat că aveam nevoie de ceva care să ne ajute să facem jurnalism transfrontalier susținut. Erau deja câteva centre de jurnalism de investigație în zona Balcanilor și am înființat o organizație care să le unească și să ajute și la înființarea altora noi.

Plus să le redai într-o formă accesibilă cititorului.

Asta este iar foarte important. Ca jurnalist de investigații ai de-a face cu nume de persoane, de companii și cu cifre care sunt plictisitoare. Trebuie să folosești informația altfel. Faci o narațiune bună, iar pe lângă ea adaugi infografii, documente, actualizări de baze de date. Unii citesc doar titlul, alții doar textul, unii se uită și la infografii.

O categorie și mai mică vor vrea să recreeze procesul anchetei. Dacă spunem că datele despre o anumită firmă sunt obținute de la Registrul Comerțului din Cipru, postăm un video tutorial care explică cum se poate obține informația aia, ca omul să nu se întrebe: „Sunt ăștia de la SRI?”

Sunteți ca o umbrelă protectoare.

Ajutăm cu securitate și cu finanțări - o investigație poate costa de la 50 de euro la câteva mii de euro. Dar suntem și o punte de informație. Investigative Dashbord e un serviciu de due diligence unde se găsesc date despre companii din toată lumea și firme offshore netransparente.

Conectăm organizațiile din estul Europei cu altele de ace-

Știu că și Rise a fost partener în dezvoltarea unei platforme de vizualizare de date, care să ajute jurnaliști să conecteze piesele de puzzle.

Da, Visual Investigative Scenarios ajută să redai vizual date despre rețele de companii, pe care să le exporți ca un iframe în site. Dar soft-ul are o funcție mai importantă. Dacă jurnaliști dintr-o țară investighează o rețea de

zece firme, iar alții din alt stat o alta de 20, iar una dintre ele este comună, printr-un merge (îmbinare, n.r.) al celor două infografii vor descoperi că lucrează la aceeași rețea, numai că vedeau părți diferite.

Spaima infractorilor. Ce alte tehnici de investigație mai folosiți?

Pescuim baze de date. Luăm o țară la întâmplare și numele membrilor parlamentului și le trecem printr-o grămadă de baze de date, ca să vedem dacă au companii, firme în afara țării, dacă dețin diverse proprietăți imobiliare sau fac lucruri pe care nu ar trebui să le facă.

Colaborați și cu oameni care vă extind domeniul de muncă, precum activiști și hackeri. De ce?

Până la urmă suntem limitați, de multe ori superficiali, deși învățăm din orice. Dacă vrem să scriem de gazele de șist, citim despre, dar nu vom fi la nivelul de cunoștințe al unui inginer. De asta e important să funcționăm ca punți informaționale între diverse categorii profesionale, între locuri unde se găsește informația și între baze de date. Până la urmă, asta ar trebui să fie jurnalistul acum, când oricine poate fi jurnalist. Hackerii te ajută să ajungi la informație legal. Investigam familia președintelui Azerbaijan, știam că au interese în Panama. Dar registrul oficial al firmelor permitea să cauți în el doar după numele companiei. Noi începem mai mereu investigația de la un nume de om. Pentru că serviciul e public și gratuit, prietenii noștri hackeri au copiat baza de date și au recreat-o cu alte posibilități de căutare.

Care au fost anchetele voastre cu cele mai puternice efecte?

Investigația The Proxy Platform făcută de OCCRP a dezvăluit prin documente bancare o platformă din sute de firme, majoritatea offshore, multe în Noua Zeelandă, prin care se spălau miliarde de dolari. Guvernul din Noua Zeelandă a închis 1600 dintre ele. Ultima anchetă OCCRP în colaborare cu Rise a dezvăluit cum compania Ericsson a pus la cale o schemă foarte complicată a agenților lor, definiți ca persoane care pot ajuta afacerile firmei. Acum gigantul suedez este investigat de arbitrul american al pieţei de capital, Securities and Exchange Commission. Am descoperit misterul din spatele cărnii de cal, în cooperare cu The Guardian și am arătat cum apropiați ai președintelui sirian Bashar Al Assad au interese de afaceri în România.

Le-am identificat firmele, iar după un timp, în țară, dar mai mult în Austria, au fost înghețate niște conturi și s-au confiscat proprietăți.

Materialele voastre le poate prelua oricine gratuit.

Cine nu o face? În general, cei despre care scriem și controlează o parte din media. Și inamicii lor, cealaltă jumătate din media. Depinde de cine scrii, dar cum noi scriem despre toți, anchetele apar peste tot, în funcție de interesul pe care-l are media. Uneori se umblă pe texte, alteori nu se citează sursa și spun că ei au descoperit. Dacă informația este denaturată, intervenim, dar nu avem mereu succes.

Care e situația presei în celalte țări parte din OCCRP? În unele este groaznică. În Azerbaijan, unde am lucrat destul de mult și am arătat interesele familiei conducătoare, jurnaliștii noștri sunt ținte constante. Pe Khadija Ismayilova o știu de foarte mulți ani și este un reporter extraordinar. Ei i-a fost instalată o cameră ascunsă în dormitor, a fost înregistrată făcând dragoste cu prietenul ei pe o perioadă mai lungă de timp, iar filmul a apărut pe net.

Acum mama ei este amenințată în presa partidului de guvernământ. Au apărut articole în care oamenii sunt îndemnați să o ucidă, pentru că ar fi agent al Armeniei și tot felul de porcării oribile. Dar în majoritatea țărilor situația este ca în România. Media mainstream este destul de mult controlată de oameni cu alte interese decât informarea publicului, oligarhi cu interese de afaceri și politicieni corupți.

Tu te duci la vot?

Uneori.

Ioana Modoveanu este jurnalist cu zece ani de experiență în presa centrală, iar de trei ani este redactorulșef VICE România. Este co-fondator al labelului de muzică electronică Local Records.

Despre Rise Project: www.riseproject.ro, www.reportingproject.net, www.investigativedashboard.com

vitele altuia, Imana nu este ofensat personal de acest lucru. Ceilalţi agenţi ai lumii supranaturale au o şi mai slabă legătură cu valorile etice. Nu există nici pedeapsă după moarte.

Astfel, etica ruandeză nu este structurată pe o bază religioasă, cum ar fi credinţa în Dumnezeu [...] şi atunci ne întrebăm: sînt oare concepţiile lor etice integrate? La suprafaţă ele constau, ca orice cod moral, într-o multiplicitate de prohibiţii, ordine şi sfaturi. Au ajuns ei oare la o sinteză a acestor elemente separate, prin reducerea acestei multiplicităţi la unul sau cîteva principii? Sau pot ei da o definiţie a ceea ce este bun şi rău?

Două principii domină cîmpul relaţiilor umane în Ruanda: inegalitatea oamenilor şi autoritatea nelimitată.

Pentru ruandezi toţi oamenii au o natură comună (ei sînt, în ultimă instanţă, descendenţi din acelaşi strămoş), dar există diferenţe fundamentale între caste (batutsi sînt inteligenţi, apţi să comande, rafinaţi, curajoşi şi cruzi, iar batwa sînt gurmanzi, loiali faţă de stăpînii lor batutsi, leneşi, curajoşi la vînătoare, nestăpîniţi)... Această temă a inegalităţii e absorbită şi de organizarea politică indigenă. Conform concepţiilor occidentale, orice autoritate este definită nu numai în raport cu oamenii care i se subordonează, ci şi cu problemele care-i cad în competenţă.

Un om care îi dă ordine altuia, deoarece se află pe niveluri ierarhice diferite, poate fi considerat egalul său în alte situaţii. În Ruanda aproape că nu există sferă a vieţii în care un inferior să fie scutit de amestecul superiorului său. Deoarece batutsi sînt consideraţi esenţialmente superiori faţă de bahutu, nu există nici un domeniu în care ei se pot simţi egali. Această atitudine a fost transferată în orice situaţie ierarhică.” (J. J. Maquet)

How Innocent Is That?

Grotescul inocenţei

Eugen Rădescu În privinţa moralei...

Sîntem tentaţi să ridiculizăm viaţa zilnică mai degrabă prin accesul la acţiuni groteşti decît la cele ce ţin de un comportament standard – socialmente şi moralmente acceptat de toată lumea. Regulile sînt absurde, convenţiile la fel. Sînt fără conţinut. Nu te poţi încrede în ele.

Inocenţa testează validitatea standardelor şi convenţiilor sociale.

Cum mă pot raporta la cei din jurul meu cînd sînt nevoit să convieţuiesc cu cei pe care nu-i cunosc?

Vai! Rousseau afirma că omul s-ar naşte pur, blînd şi inocent în sînul naturii, dar societatea este cea care-l converteşte.

Ea este marea corupătoare, pervetindu-l spre rău. Însă această teorie bucolică şi elegantă a fost dată repede la o parte de umaniştii care nu au găsit nicăieri omul singur şi pur. Aşadar, ce nu vedem nu există.

Lupta împotriva puterii, indiferent că forţa publică a fost preluată de un singur om sau de o mulţime, şi-a găsit forma cea mai bună în preceptele moralei, pentru că, în faţa dezgustului şi a torturii, ea, morala, a răspuns mereu cu egalitate şi dreptate.

Valorile în Ruanda: „Acţiunea umană e determinată pe de o parte de valorile culturale, iar pe de altă parte de mijloacele omologate social pentru a le atinge. Înţeleg prin valori culturale ţelurile finale sau intermediare care sînt considerate drept scopuri adecvate ale activităţilor umane într-o societate dată. Într-o societate stratificată, cum e cea din Ruanda, e posibil ca fiecare palier să aibă setul propriu de valori, cu

6

toate că unele valori care îşi au originea într-un grup pot să se extindă şi la altele. Să începem cu batutsi. Cînd un batutsi este întrebat ce îşi doresc în cel mai înalt grad oamenii din grupul său, răspunsul vine imediat: copii şi vite. Întrebarea următoare, De ce?, evidenţiază faptul că acestea nu sînt valori ultime, urmărite de dragul lor, ci valori intermediare, mijloace pentru a atinge alte scopuri, mai abstracte. Acestea din urmă ar putea fi puterea (amaboko) şi reputaţia (ugukomera). Puterea e înţeleasă aici în conexiune cu persoanele (putere asupra cuiva) mai degrabă decît cu lucrurile (puterea de a face ceva). Puterea e abilitatea pe care o are o persoană, relaţionată cu o alta, de a o obliga pe cea din urmă să facă sau să nu facă ceva (sub ameninţarea suferinţei cu o privaţiune severă). În Ruanda a fi puternic înseamnă a fi apt de a pretinde de la alţii un tribut în muncă sau în natură ori de a sprijini pretenţiile cuiva de a obţine avantaje de la rege. În al doilea caz presiunea poate rămîne nedefinită şi indirectă: de exemplu, o ameninţare de a refuza sprijinul ce-i poate fi necesar mai tîrziu persoanei căreia i se cere acum să satisfacă o cerere. Noi dorim să avem vite – ne spun subiecţii – deoarece, dînd una sau două unui bahutu, el devine clientul nostru (mugaragu) şi atunci el trebuie să facă, în bună măsură, ceea ce îi cerem să facă. Vrem, de asemenea, să avem vite pentru a ne face vasal un alt batutsi, căruia îi lipsesc. Serviciile aşteptate de la un vasal nu sînt manuale, ci de influenţă, căci vasalul va spori influenţa stăpînului prin intermediul propriilor relaţii familiale şi va fi util, prin iscusinţa sa diplomatică, în conducerea intrigilor stăpînului. În sfîrşit, noi dorim să devenim vasali ai marilor şefi sau chiar ai regelui – spun aceşti oameni – pentru că astfel sîntem sub protecţia cuiva foarte important, obţinem vite mai multe, ceea ce ne permite să avem mai mulţi clienţi.

Un batutsi doreşte totodată în mod deosebit să fie privit ca avînd un ubugado. Asta înseamnă calitatea de a fi om. Ea include încredere în respectarea promisiunilor, generozitate faţă de prieteni, dărnicie faţă de săraci, curaj moral în acceptarea responsabilităţilor. Într-o societate în care relaţiile de inferioritate şi superioritate sînt predominant personale, în sensul că autoritatea e rareori abstractă (o lege, un principiu) şi de cele mai multe ori e identificată cu o persoană (şef, rege, stăpîn), accentul e pus pe fidelitatea în relaţiile personale.

O altă calitate de care batutsi sînt extrem de mîndri este itonde. Ea ar putea fi tradusă prin stăpînire de sine. A-ţi pierde firea, a manifesta emoţii violente prin strigăte este, efectiv, o ruşine. Furia, în speţă, nu trebuie să se manifeste violent....

Aceste valori erau urmărite cu încăpăţînare de ruandezi, dar, ca în orice altă societate, mijloacele pentru atingerea lor erau prohibite în anumite împrejurări. Furtul este rareori acceptat din punct de vedere cultural ca practică obişnuită în vederea îmbogăţirii. Valorile definite social trebuie atinse cu mijloace socialmente acceptate... Unele reguli de acţiune, oricare ar fi originea lor şi întemeierea lor filosofică, sînt parte a moştenirii culturale în orice societate, [...] iar teama de a fi consideraţi de ceilalţi drept lipsiţi de loialitate sau demnitate, groaza de a fi dispreţuiţi de familie îi împiedică pe mulţi să încalce regulile.

Să încercăm acum să arătăm cum e conceput în cultura ruandeză răul moral. Imana – zeul – nu este paznicul ordinii morale. Uneori el este privit ca autorul acesteia, în sensul că ar fi putut decide, de exemplu, că oamenii nu trebuie să fure, dar este clar că atunci cînd un om fură

În Occident cum e?

Din copilărie, cînd îmbrăcăm haina inocenţei – urmînd ca undeva pe la mijlocul vieţii să o dăm încet-încet jos – , am fost perfect de acord cu ideea că morala este un element esenţial al... progresului uman. Aşadar, fiecare individ în parte trebuie să contribuie individual la acest progres. Linia progresului uman/moral este trădată prin prisma solidarităţii umane, adică prin acea abilitate de a vedea tot mai multe diferenţe tradiţionale ca fiind neimportante atunci cînd sînt comparate cu apropierile în ceea ce priveşte capacitatea de a te gîndi la oameni extrem de diferiţi faţă de noi înşine ca fiind incluşi în domeniul lui „noi”.

Toate trebuiesc făcute însă cu bun-simţ, termen atît de drag moraliştilor de pretutindeni, concept fierbinte în Occident, dar destul de rece şi pustiit, parşiv şi „ne-elegant” în Orient (Europa de Est încearcă acum să-i cuprindă nemărginirea). Occidentul vede bunul-simţ ca pe un mod de adaptare socială şi un tip de comportament prin care morala şi-a exprimat mereu forţa şi vitalitatea; însă acelaşi bun-simţ este în partea estică a Europei un fel de morală a simpatiei, a milei, a compasiunii, a altruismului şi a devotamentului, cumulate cumva cu o morală eudemonistă – plăcerea sau utilitatea ca reper ultim, ca scop în sine, scop egoist, propice „omului vulgar”: „Acel om vulgar provine din aceste ţări absurde, ieşite din implozia blocului comunist, iar comunismul, se ştie, nu a dezvoltat în om sentimentalismul, ci, dimpotrivă, la ex-comunişti predomină mai degrabă brutalitatea. Nu vă încredeţi în ideologiile solidarităţii.” (Michel Houellebecq) De altfel, prin simplul fapt că un individ aparţine unei mulţimi, el coboară pe scara civilizaţiei. Izolat, el poate fi un tip cultivat, în mulţime însă este un instinctual, un barbar. Dispariţia personalităţii conştiente, preponderenţa personalităţii inconştiente, orientarea într-un acelaşi sens, prin sugestie şi contagiune, a sentimentelor şi ideilor, tendinţa de a transforma de îndată în acte ideile sugerate – iată care sînt caracteristicile principale ale individului mulţimii.

Cînd v-aţi dat seama că sînteţi hererosexual? „O cam ducem din frenezie în frenezie, spre victoria finală: boala şi moartea”. (Vasile Morar) În Occident nu există artă erotică. Nu învăţăm să facem dragoste, nu învăţăm să oferim plăcere, nu învăţăm să producem plăcere celorlalţi, nu învăţăm să maximizăm plăcerea prin plăcerea celorlalţi. În schimb, avem în Occident o ştiinţă sexuală – scientia sexualis –, despre sexualitatea oamenilor, nu despre plăcerea lor, ceva care nu

va viza cum să maximizăm plăcerea, ci va căuta adevărul a ceea ce este un individ sexual: adevăr al sexului, nu intensitate a plăcerii. În ce scop (ne) perpetuăm? În scopul plăcerii personale (hedonismul pre-creştin) sau din dorinţa de a perpetua specia (post-creştinism)?

Deseori a reuşit să mă uimească violenţa cu care preoţimea – şi în special cea ortodoxă – priveşte subiectul sexualităţii. Căsătoria, spre exemplu, este pentru ei nu o formă ceva mai „relaxată” a sexualităţii dure, vegetative, animalice, ci o unire a bărbatului cu femeia, mijlocită prin şi de puterea divină. „Biblia aruncă asupra acestei probleme, sexualitatea, o lumină ciudată. Citind începutul Facerii, sîntem alertaţi de o contradicţie flagrantă ce desfigurează acest venerabil text”, spune Michel Tournier.

Se spune că Dumnezeu a făcut omul după chipul şi asemănarea Sa, „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Dumnezeu «i-a binecuvîntat şi le-a spus: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pămîntul şi supuneţi-l...”»

Ceea ce uimeşte este acest pasaj neaşteptat, în care se trece de la singular la plural şi care e de-a dreptul de neînţeles, cu atît mai mult cu cît zămislirea femeii din coasta lui Adam nu intervine decît mult mai tîrziu, în capitolul al doilea al Facerii. Totul devine mai clar dacă se păstrează singularul în fraza pe care o citează scriitorul: «Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică bărbat şi femeie în acelaşi timp. El îi spune: “Creşti, înmulţeşte-te, umple pămîntul şi supune-l”... Mai tîrziu Dumnezeu constată că singurătatea pe care o implică hermafroditismul nu e bună”», continuă Tournier. „Îl cufundă pe Adam în somn şi îi ia nu o coastă, ci o parte, pîntecele, adică organele sexuale feminine, din care face o fiinţă independentă. Dacă acesta este adevărul, atunci trebuie judecată cu asprime pretenţia căsătoriei, care este aceea de a încerca să împreuneze din nou cît mai strîns şi cît mai indisolubil ceea ce a fost despărţit. Nu uniţi ceea ce Dumnezeu a despărţit!” (Michel Tournier) Să folosim un subterfugiu: Banchetul lui Platon, acolo unde Aristofan vorbeşte despre androginism: „La început omul era o fiinţă suficientă sieşi din punct de vedere sexual, un androgin cu toate atributele femininului şi masculinului. Acest strămoş al omului avea patru mîini, patru picioare şi două feţe, avea o formă sferică, precum şi organele genitale ale ambelor sexe. Deci nu era de mirare că această ciudăţenie de androgin era îndrăgostit de sine. Şi totuşi invidioşii zei consideră că această fiinţă trebuie pedepsită pentru hybrisul său. Astfel că omul primordial este tăiat cu un ferăstrău în două jumătăţi, care de acum înainte se vor numi bărbat şi femeie; şi fiecare dintre ei va fi blestemat să alerge, cu sufletul însîngerat, în căutarea jumătăţii sale, de care a fost despărţit, pentru a înţelege că partea nu este întregul, iar omul nu este zeu. De atunci ambele jumătăţi caută un sprijin din partea lui Eros, care are puterea să reunească ceea ce şi-a aparţinut cîndva şi să-l ofere din nou pe om sieşi.”

(Peter Sloterdijk) Raporturile religiozităţii cu sexualitatea sînt extraordinar de intime, indiferent dacă aceste raporturi sînt conştiente sau inconştiente, parţial directe sau indirecte. În acest sens putem aminti reprezentările şi simbolurile magice şi animiste, în care există astfel de relaţii.

Dacă privim în istorie, vedem că în fiecare epocă a existat cel puţin un om, o personalitate care a reprezentat simbolul sexual în strînsă legătură cu religia, indiferent care este aceea. Îl putem aminti aici pe marele Hercule ce străbătea pămîntul urmat fiind de nimfa Omfala, cea mai frumoasă femeie, care cădea pradă dorinţelor sexuale ale marelui erou.

Pe atunci pudoarea era ignorată, castitatea n-avea nici o importanţă. În paradisurile primitive gemetele femeilor şi urletele masculilor nu trezeau atenţia nici unui „apărător al moralei publice”, care este un produs al epocii moderne. Plangona, Philena sau Myrrina erau curtezanele „intelectuale” ale lui Sofocle, Socrate şi Demostene.

Mai tîrziu, în era creştină, Magdalena apare ca simbol al

sexualităţii convertit în religie. După tradiţia catolică, ea era o păcătoasă cu numele de Maria, care a trăit în lux şi plăceri în Magdala. Aceeaşi tradiţie crede că ea a fost „posedată” de şapte demoni, o aluzie evidentă la cele şapte păcate principale. Ea este tipul păcătoasei pentru care nu există nici o nădejde de schimbare. Totuşi schimbarea a venit cînd pe pămînt apare Mesia, iar Magdalena, fermecată de puritatea sufletească a acestuia, păşeşte pe calea religioasă.

Pe treapta religiozităţii etice se dezvoltă acum, în locul diferitelor forme ale motivelor magice, două relaţii tipice ale opoziţiei faţă de sexualitate: fie abstinenţa sexuală, privită ca mijloc central al căutării mistice a mîntuirii prin izolarea contemplativă de lume, fie atitudinea ascetică, conform căreia veghea ascetică raţională, stăpînirea de sine, este periclitată de caracterul iraţional al acestui unic act (sexual), care, cel puţin în forma sa ultimă, nu poate dobîndi o formă raţională.

Secolul al XVII-lea – aici s-ar găsi începutul unei epoci de reprimare, specifică societăţilor numite burgheze şi de care, pare-se, nu ne-am eliberat încă. A-i spune sexului pe nume devine acum ceva păgubos şi anevoios. Pastorala catolică şi-a asumat drept datorie de căpătîi grija de a opri să treacă tot ce ar avea vreo legatură cu sexul (interzicerea unor cuvinte, decenţa expresiilor).

S-ar putea trasa o linie ce ar duce de la pastorala secolului al XVII-lea direct la ceea ce a devenit proiecţia ei în literatură, cu deosebire în literatura „scandaloasă”.

Marchizul de Sade spunea: „Se cuvine a da în istorisirile voastre” (spovedaniile celor ce mergeau la preoţi) „amănunte cît mai numeroase şi cît mai desluşite; nu vom putea aprecia în ce măsură patima ce o istorisiţi se referă la moravurile şi la firea omenească decît în măsura în care nu puneţi sub obroc nici una din împrejurări.”

Societatea secolului XX, modernă şi „clericizată”, a încercat să reducă sexualitatea la cuplu – la cuplul heterosexual şi, pe cît posibil, legitim. Şi atunci se iveşte întrebarea: familia secolului XX este într-adevăr o celulă monogamă şi conjugală? Poate că da, într-o oarecare măsură, dar ea este în acelaşi timp şi o reţea de plăceri. Este o societate a perversiunii scînteietoare, şi nu pentru a-i face în ciudă puritanismului medieval ori ca un fel de contrareacţie la ipocrizia sa. Ea e perversă realmente şi în mod direct. Alcătuirea omului, fiziologia sa, „logica minţii” şi „logica inimii” îl fac să caute nestingherit, profund, frenetic epuizarea tuturor plăcerilor, dorinţelor şi tentaţiilor „lumeşti”. Însă aşa cum există unii care doresc atingerea ideaticului tuturor plăcerilor, există şi alţii care caută, aproape hipnotic, atingerea ascezei, a purităţii spirituale, şi caută să refuze corpul şi nimicnicia dorinţelor lui.

Text extras din volumul Eugen Rădescu, HOW INNOCENT IS THAT?, publicat de Revolver Publishing, Berlin, 2009 (capitolul III, Grotescul inocenței).

Ediția tipărită fiind epuizată, volumul integral poate fi citit în format electronic pe www.pavilioncenter.ro/publicatii Ortografia textului respectă originalul din 2009.

Eugen Rădescu este politolog (specializat în relativism moral și etică politică), manager cultural, curator și teoretician. A scris pentru diferite reviste și ziare naționale și internaționale. A fost, printre altele, curatorul Bucharest Biennale 1, cu tema “Identity Factories”, al expozițiilor ”How Innocent Is That?”, “presently i have nothing to show and i'm showing it!” și “Common Nostalgia” la Pavilion București. A publicat cartea "How innocent is that?" la Revolver Book, Berlin. Este co-editorul PAVILION - journal for politics and culture, co-directorul Bucharest Biennale (împreună cu Răzvan Ion) și președinte al boardului organizațional al PAVILION și BUCHAREST BIENNALE. Este membru al boardului de selecție al apexart, New York, pentru programele apexart “Franchise” și “Unsolicited Proposal Program”. A ținut numeroase prelegeri și conferințe la diverse instutuții, printre care apex, New York; Badisher Kunstverein, Karlshrue; Casa Encedida, Madrid; Universitatea de Arte, Cluj. În prezent lucrează la editarea volumului "Relativism moral - două perspective". Este profesor asociat la Universitatea din București și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj. Locuiește și lucrează în București.

7

Sorin Florea Obiecte, probabil, inutil de cumpărat Tablou cu moară aplicată pe asfințit pictat.

Do it at home: pui apă în moară, așezi cu grijă bila pe apă și bagi tabloul în priză. Led-urile se aprind, apa învolburată ridică mica bilă de plastic iluminată de led-ul de culoare schimbătoare. Te așezi în scaun, îți aprinzi țigara de la bricheta cu pointer laser care imită un glonț și ești atent să nu apeși butonul de la care te electrocutezi, a cărui existență te identifică drept șmecher, după spusele vânzătorului.

Acum poți să tragi din țigară și să incerci să înțelegi motivul existenței tabloului. Nu e doar kitsch, adică nu e doar urât și prost făcut, e inutil. Pare un exercițiu de inventivitate eșuat.

Ceasul-calendar enorm cu un cuc electronic și fundal de cascadă iluminată, plasat deasupra inimioarelor, delfinilor sau cupidonului care pendulează, cu fundal sonor și care folosește momentelor de meditație, după cum e convinsă vanzătoarea, îți spune că e timpul să-ți pui inelul. Unul cu multe led-uri și sase moduri de iluminare, un fel de stop de bicicletă la purtător. Am întrebat care ar putea fi utilitatea lui. Doamna mi-a aruncat o privire peste ochelari și mi-a comunicat prețul. Poate ar

www.re-forma.ro

putea fi purtat la o petrecere sau noaptea pentru a fi reperat cu ușurință. Te ridici, te îmbraci și te accesorizezi cu el, îl pui pe modul trei, cel mai agresiv dintre ele. Te mai uiți încă o dată la icoana/lumină de noapte/bibelou cântător, decizi între bricheta care imită patru gloanțe lipite și cea cu trei zaruri și te duci să pui apă în vaza-lampă pitită în spatele unei sticle ornată agresiv pe margine și cu un fluture pe trandafirul din mijloc. Vază pe care o bagi în priză și care luminează lichidul în care pui florile, probabil artificiale și ele. Înainte să ieși din bucătărie apeși pe butonul delfinului care-ți ridică din apă o scobitoare proaspătă, o ridici, pierzi un pic vremea admirând-o luminată de inel, o bagi între dinți și ieși din cameră. Gata, ți-a mai rămas să-ți alegi un breloc. Fie cu logo-ul unei firme mari duplicat la nesfârșit și lipit pe același logo, dar care are o funcție de lanternă și brichetă sau de desfăcător de sticle, pointer și electrocutare a prietenilor, fie de carabină cu furculiță și oricare dintre opțiunile primei variante și esti gata de plecare.

Am continuat să mă intreb de ce au funcții inutile. Și-am reușit să identific două răspunsuri: de

șmecherie să vadă fraierii că ești special sau de meditație că îți dă de gândit la infinit.

De șmecherie sunt brichetele care electrocutează utilizatorul neavizat sau chiar pe tine ca proprietar dacă uiți care buton e cel în cauză sau în care sunt zaruri, mărgele cu pietre sau pin-up girls semidezbrăcate, că așa sunt băieții. În lumea din spatele blocului, folosirea obiectelor cu femei semidezbrăcate te identifică, în rândul celorlalți utilizatori avizați, ca fiind bun la pat. Sau vorba unuia aflat lângă mine în fața tarabei: "adică…e ca aia, bat și f...t ca mașina de cusut". Inteligent personaj. Deci astea sunt inutile doar pentru mine. Există o microsocietate care devine din ce în ce mai macro în care adăugirile astea au rol simbolic. Încă sunt complet în ceață despre brichetele în formă de pistol și care cântă atunci când le aprinzi, dar pe care le poți pune repede înapoi în toc și speri să nu te oprească poliția la vederea lor. La fel de nedumerit sunt în privința isușilor pictați și lipiți pe spatele unei sticle-bibelou, iluminată de dedesubt cu leduri și care cântă muzică corală la twitter.

De meditație sunt delfinii argintii rotativi, inimile, bilele și cupidonii. Tot din categoria asta pare a fi și calendarul enorm cu cascadă retroiluminată, vaza de băgat în priză și inelul hipnotizant cu luminițe. Una dintre vânzătoare îmi explică că și Isusul este de meditație, nu că te-ar liniști sau ar ridica întrebări, dar așa…face bine. Dacă făcea și minuni luam două bucăți.

Mă simt special și mai calm. Problema este că sunt mai confuz.

Sorin Florea a început ca fotograf, a lucrat în advertising, fashion și, în paralel, a început sa facă design.

După un parcurs în presa românească a ajuns în Belgia. De curând s-a întors în țară și generează proiecte independente. Lucrează și pentru D’Arts Studio și NoEyePatch.

Continuarea pe www.re-forma.ro

9

www.re-forma.ro

www.re-forma.ro

Cui i-e frică de

Virginia Lupu?

- vii cu vii, morții cu morții Continuarea pe: www.re-forma.ro Text de Darius Sebastian

Snapshoturi făcute rapid, unghiuri dubioase, poziționări neclare, mult blurr, morți și vii.

Fotografiile sunt un mix unic între documentar și fantasme. Nimic din fotografiile Virginiei Lupu (aka Mădălina Iacob) nu e improvizat, totul e spontan, nefardat, real; o realitate aparent crudă, multivalentă chiar dacă contextul în care acestea sunt făcute este unul trist - realitatea este tristă, personajele par a se bucura de prezența lor în acestea. Ele nu pozează, ele există așa cum sunt, în mod natural, neprefăcut, adevărat.

Fotografiile Virginiei oscilează între documentar și staged-photography, iar practica ei se acomodează vieții de zi cu zi, fără improvizație, lucru prealabil, creare de situații. Banalitatea realului devine o temă centrală, o înclinație “heroin chic” către gesturile nesemnificative din realitate, cu un adaos de psihologie și emoție socială - un soi de primitivism al existenței simple, cu oamenii săi aruncați în real, puși să se descurce

12

cu cele mai rudimetare mijloace. Cele mai multe dintre personajele Virginiei sunt homeless, travestiți, oameni răpuși de viață, îmbătrâniți înainte de vreme, nefericiții sorții; fotografia ei devine un mediu fictiv al unor realități stranii, bazate totuși pe o compunere a imaginii foarte simplă. Iei realitatea și o imortalizezi. Și ce dacă e dură sau urâtă? Fiecare dintre noi participă la gesturile personajelor Virginiei, ele nu fac nimic deosebit, nu își creează nicio altă realitate inumană sau inexistentă, iar realitatea lor este sau poate fi și realitatea noastră.

Virginia îmi spunea la un moment dat că ea vrea ca fotografiile ei să fie din popor și pentru popor, dar în sens sociologic. Ceea ce ea aduce în prim plan nu e de fapt poporul, ca un întreg al nefericirii, ci mai degrabă cea mai de jos parte a lui - acea magmă socială care duce la un soi de dihotomie între ceea ce vedem noi ca real și ceea ce, în fapt, e acesta. Nu e nimic urât aici, nici grav, nici măcar ceva ce ne-ar putea

induce dorința de a ajuta acești oameni. Comicul spală păcatul, drama nu prea, zice Virginia. Înclin să-i dau dreptate, de asta nu cere nimeni ajutor în fotografiile ei, personajele par să fie luate așa cum sunt și imortalizate, fără nicio dorință, fără să ceară ceva.

Evident, fiecare personaj vine cu narativul său, povestea vieții sale, de cele mai multe ori, dură, morbidă, aproape ireală - viața lor pare ruptă într-un punct, iar acel moment este ceea ce vedem în aceste fotografii.

Virginia Lupu este fotograf și studentă în anul II la Istoria Artei, Facultatea de Istorie. Născută în Călărași, la un an după revoluție, Virginei îi place Sofia Vicoveanca, muzica electronică și petrecerile nereușite.

Face fotografie doar pe film și asta îi place cel mai mult.

13

14

15

Acțiunile Reforma s-au diversificat. Petreceri decadente cu iz intelectual, garage sale, cont de instagram, avem terasă proprie și am fost invitați la Art Book Fair din Viena.

Documentarea ultimelor evenimente aparține membrilor comunițății care au utilizat vechiul film de 35mm.

Vintage conceptual contemporary.

Mai multe pe fb.com/reformacommunity, www.re-forma.ro sau instagram.com/reformacommunity

Au contribuit (în ordine aleatorie): Gergo’’ Horváth (Cluj & Timișoara, editare, redactare, organizare), Sorin Florea (design, DTP, distribuție, text, fotografie), Andreea Pătru (redactare, organizare), Eugen Rădescu (editare, text, redactare, organizare, finanțare), Răzvan Ion (editare, design, text, fotografie, organizare), Alexandra Enache (organizare), Horațiu Lazăr (web, instagram), Irina Gache (fotografie, organizare, web), Teoharie Zugravu (logo design, poster design), Andu Simion (instagram, organizare), Andrei Crăciun (organizare), Mădălina Iacob, Andrei Cotruț/krank, Ioana Moldoveanu, Eugen Frunză, Adela Muntean, Paul Hitter, Paul Radu, Darius Sebastian.

Mulțumim (în ordine aleatorie): Alina Cristescu, Emil Cristescu, Nicolae Elek, Andrei Alexandrescu, Florin Oslobanu, Cristian Stan, Valeria Pop, Anca Nuță, Monica Jitariuc, Bogman, echipa Control.

Fotografia copertei: Virginia Lupu, “Autoportret la înmormântarea bunicului”, 2013.

Web: www.re-forma.ro; www.facebook.com/ReformaCommunity; www.instagram.com/ReformaCommunity; www.twitter.com/ReformaCo; Email: reforma@re-forma.ro REFORMA este un mijloc de comunicare al unei comunități distincte și deschise.

Tipărit la PRO editură și tipografie, București.

Vizibilitatea invizibilă Paul Hitter în dialog cu Eugen Frunză Fotografii de Irina Gache Paul Hitter are 30 de ani, pictează într-un stil autointitulat “expresionism balcanic” și locuiește într-o garsonieră din Obor cu iubita sa.

Se uită la televizor, citește cărți și își amintește adeseori viața trăită în Germania, la München. Multe din câte se întâmplă acum nu-i sunt pe plac. Nu s-ar despărți niciodată de șevalet și de plimbările cu trenul.

Mai multe imagini pe www.re-forma.ro

Era început de septembrie, trecut de ora 9 seara. Într-o garsonieră din strada Avrig mă aștepta Paul Hitter pentru o discuție. Nu veneam singur, ci cu Irina care mă însoțea și care trebuia să surprindă în câteva imagini atmosfera. Pe Paul nu-l mai văzusem niciodată, era pentru prima dată când mă întâlneam cu el.

După două încercări de a ne răspunde la interfon reușim să intrăm în scara blocului, chiar să urcăm până la etajul 8. Aici ne răspunde Livia, iubita lui Paul care, anterior, încerca să taie un pepene verde în bucătărie. Paul stătea la un PC și trăgea dintr-o țigară, obosit. Era după o zi de lucru. Se trezește pe la 10 și opt ore și le petrece la birou pe scaun, unde „e mai grav decât să stai toată ziua în picioare și să servești la bar”, avea să ne spună mai târziu Paul.

Primele lucruri pe care le-am observat la Paul au fost brațele tatuate, bocancii albi și tricoul rupt. Însă cel mai mult mi-a atras atenția un tatuaj făcut pe capul bicepsului, un tren cu direcția București – München.

Mi-a explicat că există o semnificație personală în spatele acestui tatuaj. „Da, și mie îmi place, e drumul meu de colo-colo dar mai trebuie completat cu ceva”. Îmi place la el sinceritatea, e simplu, e timid. „Păi cei mai lipsește?”, continui eu curios. „Mi l-am făcut în 2004 când am plecat din România. Ajungeam la München cu câțiva euro, bani de buzunar de la părinți.

Peste câteva zile mi-am făcut acest tren cu ruta de unde am plecat și unde am ajuns. L-am rugat pe tipul care mi l-a făcut să-mi bată și anul, și o liniuță. Trebuia sămi tatuez 2012 anul când m-am întors din pribegie”.

Pare că plecarea asta în lume l-a schimbat pe Paul fără ca el să realizeze la momentul respectiv efectele sau implicațiile; îl întreb dacă și-a dorit, dacă la 22 de ani cât avea când a plecat era pregătit să plece de acasă, pentru că aflasem că e singur la părinți și mai știam că are o legătură specială cu ei. „Da, m-am născut întro familie frumoasă, singur la părinți. Nu-mi place deloc că sunt unic copil, dar nu prea am cum să mai schimb asta”. „Dar și copii răsfățați și egoiști... sunt tot felul de mituri legate de familiile cu un sigur copil”, îl întrerup eu discret. „A fost bine cândva, poate când eram mai mic şi nu ştiam ce înseamnă realitatea socială. Acum trăiesc altfel şi uneori simt că voi fi părăsit şi voi rămâne singur dacă nu vor mai fi ai mei. De aceea mi-aş fi dorit un frate. Am câţiva veri, stabiliţi prin Viena, cu care nu am neapărat o relaţie apropiată”.

L-am lăsat puţin să o privească în ochi pe Livia, iubita lui cu care împarte garsoniera din Avrig.

Voiam să aflu mai multe despre „exilul” în Germania, despre perioada din Viena. M-am gândit să-l întreb cum era privit de în acea perioadă de după mâncarea lebedelor de către ţigani. „Să ştii că n-am plecat că îmi

era bine acasă. Era pe fondul unor crize social-politice din ţară, unde se instalase haosul. Nu reuşisem să intru la facultate, unde am primit la admitere nota 4. Trebuia să fac meditații cu profii de la facultate pentru a mă cunoaște dinainte. Însă veneam de la liceul de arte Tonița și am considerat ca nu am nevoie de pregătire.

Dar nici pile nu aveam ca să pot intra fără mari eforturi. Am ajuns la München şi am lucrat vreo 3 luni la negru, la un turc. Apoi, am fost femeie de serviciu în scara blocului unde stăteam.” „Cum? Femeie de serviciu?”, m-am întrebat eu fără să-i dau prea mult credit la început. Fiindcă din punctul de vedere al românului, și va recunoaște și Paul Hitter ulterior, ideea despre bărbatul care spală scările unui bloc este una dezagreabilă și falsifică un fapt.

Tatăl lui Paul, maghiar de etnie, a fost persecutat și urmărit în perioada ceaușistă. Pentru a-l proteja de excesele regimului, a refuzat să vorbească limba maternă în fața copilului și a soției. De mic l-a învățat că viața este dificilă; că nu te joci cu realitatea și că trecerea noastră către acele tărâmuri fabuloase unde ni se sting cele mai luminoase speranțe și unde fragilele noastre bărcuțe sunt înghițite de beznă presupune, mai întâi de orice, curaj, adevăr și tărie de a îndura. „Chiar am fost băiatul de serviciu al scării și așa mă priveau și locatarii. Duritatea acelor timpuri m-a făcut să mă întreb de mii de ori ce caut acolo și ce-mi

21

doresc. Am venit să învăţ, urmam o facultate de arte la München. Îmi place să pictez, trebuie să fac ceva în direcția asta. Erau niște răspunsuri pentru a mă ascunde în spatele unor frustrări. Ajungeam să dau cu mopul şi să plâng, să-mi fie dor de casă şi de cei dragi.

M-am angajat ulterior într-un bar şi serveam la mese. Şi asta am făcut până când m-am reîntors la Bucureşti.

Dar am ştiut să mă adaptez condiţiilor de acolo, miam făcut prieteni şi am început să ies. Trebuie să recunosc că cei mai mulţi erau străini. Foarte puţini români ok am întâlnit la München şi în Germania, de fapt. Toţi care veniseră acolo au devenit aroganți. Bine, eram plecaţi din ţară şi într-o perioadă de căcat, cu Iliescu la putere unde toţi furau ce puteau. Majoritatea celor care au plecat din țară în această perioadă au revenit aici absolut sictiriţi”.

E o conversație foarte obișnuită pe care o am cu Paul. Îmi spune că deseori era numit mai în glumă, mai în serios țigan. „Bine, peiorativ”, voind, parcă, să minimalizeze aceste constrângeri printr-o acceptare tacită a lor. N-am ezitat și trec direct în subiectul acesta. Îl întreb cum și-a obținut dreptul la vizibilitatea invizibilă a bunului imigrant român, uitându-mă la încălțările sale și făcând totodată aluzie la acordeonul pe care-l văzusem de cum intrasem în casă, lângă bibliotecă, acoperit de o geantă de voiaj. „Eu am reuşit să mă înţeleg mai bine cu ţiganii aici decât cu românii. Mi s-au părut mai sinceri şi mai aproape de mine. Cumva m-am regăsit în marginalizarea lor și i-am luat ca atare. Nu am avut niciun fel de conflict cu ei acolo. Cei “culți” din comunitatea rămasă în țară m-au acuzat de discriminare după ce într-o expoziție pe subiectul acesta (sic!) am venit cu niște benzi desenate cu ciori, svastica nazistă vs Europa, un drac vs un înger etc. am scris pe ele câteva enunțuri sugestive, gen cioară borâtă, țigan – român, etc., scopul meu fiind să ilustrez aceste stereotipuri exact așa cum sunt ele întâlnite. Bine, în Germania eram numit țigan până când le-am zis chiar că sunt și nu au mai avut ce comenta. Sunt un popor cu care nu am reușit să mă împrietenesc, dar îi admir că sunt corecți și mi-au dat posibilitatea să fac o facultate și să învăț cu ei. Iar la vernisajul de absolvire a facultății a venit un puhoi de lume, sunt interesați de artă, le place să iasă din casă, să socializeze... e altfel. Și când mă gândesc că eu munceam în bar și am putut sta doar 30 de minute la prima mea expunere publică a lucrărilor... dar am fost fericit, i-am plăcut unei galeriste și așa am început să colaborez.”

Asociind trei tablouri aranjate frumos într-un colț cu „Folclor din Muntenia și Oltenia”, o carte veche pe care o zărisem în biblioteca lui Paul, l-am întrebat ce pictează acum. Mi-a zis că de câteva zile terminase cu „Ursitoarele”. Fără a stărui, Paul mi-a pus în față tablourile. A ținut cumva să-și legitimizeze munca de construcție simbolică. Pictase trei ursitoare inspirate din mitologia românească. Erau diferite față de cele imaginate de mitologia populară. Și până la urmă acestea sunt niște spirite care pot fi auzite câteodată, dar nu văzute. „Astea-s! Sunt diferite: prima mi-am imaginato ursitoare de dragoste, apoi ursitoare de viață bună și a treia este ursitoarea de noroc, mai mistică. Culorile sunt alese atent pentru fiecare pentru a exprima starea și a impune o diferențiere între ele”. În lunga suită a chemărilor sale, riturile ocupă un loc aparte pentru Paul, ca urmare a caracterului lor profund și durabil.

Astfel, deși naive, simbolurile se înscriu în toate lucrările sale. Ele înfăptuiesc într-un mod mai insidios și, fără îndoială, mai eficient mesajul către receptor. „Revin la un desen pe care l-am făcut când aveam vreo 5 ani, și anume înmormântarea lui Ceaușescu, așa cum mi-o închipuiam eu că o să fie, neștiind că va fi împușcat. Apoi la Carpați, cap de cerb. Niciodată nu mi-am ales culorile pentru picturi, cumva ele vin automat, e o chestie de simț, de talent” avea să puncteze Paul la a mea reacție „Ce cromatică puternică de roșu, galben și verde”. În final, l-am întrebam ce vrea de la viață și care ar fi următoare destinație pentru o perioadă mai lungă, după discuții legate de trecut și prezent. Paul îmi reamintește că și-ar dori să călătorească. Nu departe.

Nu cu avionul. Paul vrea să meargă cu trenul. Acum mi se conturează și mai evident tatuajul lui, reflectând și la ceea ce avea să-mi zică în timpul discuției. „Am

22

luat vara asta trenul și am plecat la Sărulești. Aș merge oricând pentru locurile și oamenii de acolo. Iar mersul cu trenul mă detașează și visez... Evit locurile aglomerate, prefer să merg într-un pub de la o margine de cartier. Aș alege peste ani să mă retrag lângă apă și nisip, undeva prin Franța”, semn că acea corabie din mijlocul camerei sale și ancora tatuată chiar de el pe braț nu este deloc un fleac. „Viața mea, nu știu cum va fi, sper să fie bine și să pot citi sau asculta liniștit Bulat Okudjava”, moment în care l-am oprit. „Ți-e frică de ceva?”, observând o ambiție de a reuși și a demonstra că poate. Pănă la urmă călătoria cu trenul este de fapt simbolul evoluției sale în viață. Avea să-mi răspundă după câteva momente de ezitări că „Îmi este frică de ratare. Tocmai de aceea m-am întors din Germania, să nu rămân toată viața un barman”.

” “ A fost bine cândva, poate când eram mai mic şi nu ştiam ce înseamnă realitatea.

Eugen Frunză este sociolog și jurnalist. A scris pentru diverse publicații printre care Vice, Reforma, Jurnal de Chișinău și a colaborat cu Centrul de Investigații Jurnalistice din Chișinău. Este masterand în antropologie la Universitatea din București. Trăiește și lucrează la București.

Adela Muntean

Ursul de la Sovata Continuarea pe: www.re-forma.ro

Eram în anul trei de facultate şi realizam o emisiune cu tema portret. Voiam ceva care să mă intereseze cu adevărat, să reuşesc să redau un fir autentic sau măcar ceva care să fie interesant. După vacanţă trebuia deja să am povestea gata stabilită.

M-am dus şi am deschis sertarul cu poze. Căutam ceva, orice care să mă ducă unde ştiam eu că ar trebui să ajung. În pozele alb-negru aproape că vedeam aura oamenilor pe care nici măcar nu-i cunoşteam. Am recunoscut-o pe mama cu un coc uriaş şi un guler alb peste cămaşa neagră. M-am dus direct la ea s-o întreb când a avut părul lung.„Asta e poza mea de când am absolvit liceul, aveam fiecare clasă un tablou... iar pe coafeza care mi-a aranjat părul atunci, chiar am întâlnit-o într-una din zile astea...”

Am ştiut imediat ce am de făcut. Fotografia şi fotografiile au devenit cu totul altfel decât le vedeam atunci: scria 1991 în colţul fotografiei următoare, ceea mă făcea curioasă, fiindcă mă vedeam pozată lângă un urs împăiat, împreună cu fratele şi vărul meu. Aveam trei ani, nu îmi aminteam nimic. “Toată lumea care era acolo făcea poze cu Ursu'.” Peste câteva secunde am găsit-o şi pe mama fotografiată cu Ursu'. “…eram în Cluj şi după o zi-două mergeam să primim pozele gata developate.”

După toată povestea asta am început un fel de studiu antropologic despre fotografiile ascunse prin sertare: şi coafeza din tinereţe a mamei mele avea poza cu Ursu', şi vecina ei la fel, iar pentru mine fotografiile reprezentau o întreagă generaţie post-comunistă unde Ursu' apărea ca un element de legătură, ca un laitmotiv al unui tip de turism. Acea perioadă reconstruită ca un puzzle, ca un simbol al unei generaţii întregi. Am descoperit că ştampila pusă pe fotografie, “Amintire din Sovata“ apare identic pe mai multe poze. Astăzi, ştampila uneşte de fapt diferite destine care au în comun acel tip de fotografie. Cred că fotografia cu ştampila asta o au mulţi oameni din oraşe diferite, ceea ce le face demne de căutat. Prin ce oraşe şi staţiuni s-a plimbat Ursu'? Cine erau fotografii ? Mai trăiesc ei azi să ne povestească cum era atunci?

După multe întrebări reuşesc să aflu, printr-un concurs de împrejurări, poveştile din spatele fotografiilor. Am căutat-o pe coafeza mamei din tinereţe în azilul de vârstnici în care locuieşte. Am și filmat cum o coafează pe mama, exact cum era atunci în tinereţe.

De atunci mă întorc mereu să mă interesez dacă nu cumva a mai apărut vreo fotografie cu Ursu'.

Acum am fost îndrumată de către domnul Géza, care în tinereţile lui se pricepea la aparatele de fotografiat. Bat la uşă, mă prezint şi îi arăt o poză cu Ursu', în speranța să aibă şi el una. Se bucură şi scotoceşte îndelungat să găsească punga cu poze. www.re-forma.ro

Între timp, povesteşte: „Eram foarte tânăr şi hoinar de felul meu... Îmi plăcea să mă duc să vizitez, mai ales că făceam poze cu noul meu aparat. Făcusem rost de el cum am putut. Îmi trebuia un motiv de ducă... Voiam să mă duc cu iubita mea de atunci, dar cred că ne-am despărţit. Nu mai ţin aşa de bine minte.” Domnul Géza găseşte trei poze cu Ursu': „L-am rugat pe fotograf să facă pozele acestea cu Ursu' cu aparatul meu, explicându-i că mă pricep la ele, aşa că pozele astea mi le-am developat eu acasă. Mai am şi acum aparatul, vi-l arăt imediat. Aşa era pe atunci, pe unde mergeam făceam o poză de amintire. Copiii făceau cu “Capra cu trei iezi”, fiindcă ştiau povestea şi voiau neapărat aşa o poză... Aşa era pe atunci. Nu ştiu cine era fotograful şi nici n-am întrebat despre asta că îmi era ruşine, doar am făcut pozele. Nu ştiu cine ar mai putea să mai aibă, oamenii care mergeau atunci prin staţiune.”

Din păcate trebuia să plec, dar i-am promis domnului Géza că mă voi întoarce să-mi povestească şi despre celelalte fotografii pe care le are.

Pe hol mă întâlnesc cu doamna Tănase, doamna coafeză, iar ea îmi povesteşte că era cu o prietenă de-a ei în Poiana Narciselor iarna. Totul era trist pentru ele. Iubitul prietenei sale fusese înghiţit de o avalanşă cu mai mult timp în urmă şi ea trebuia tot timpul să o consoleze pe respectiva prietenă. Totuşi, fotografia cu Ursu' nu a lipsit. Șiau pus coroniţele de narcise, au luat crengi de brad, o minge și s-au pozat cu un coleg de-al lor. „E singura fotografie pe care o am cu Ursu', dar am multe poze de familie care sunt la fiica mea, nu le am la mine acum.”

Domnul fotografiat ca vânător spune că cei doi copii ai lui sunt în fotografia cu „Capra cu trei iezi”, dar nu îşi aminteşte câţi ani aveau sau în care dintre oraşe se aflau. În schimb îmi povestește că el s-a pozat în ipostaza de vânător când şeful lui i-a oferit nişte bilete de tren şi a făcut o plimbare de câteva zile prin împrejurimi: „Nu mai ţine minte exact pe unde.”

Deschideţi acasă sertarul, cutia cu fotografii şi lăsaţi-vă hipnotizaţi de ceea ce găsiţi acolo, iar dacă daţi de Urs sau de Capră ar fi interesant să le arătați pe grupul meu de Facebook, “U r s u l d e l a S o v a t a”, să ne minunăm cu toţii.

Adela Muntean, s-a născut la Alba Iulia în 1988. Este artist și studiază Media Design la Universitatea de Arte din Budapesta. www.adelamuntean.com

25

www.re-forma.ro

www.re-forma.ro

The terrace of the Pavilion - center for contemporary art and culture. Foto: Pavilion.

www.pavilioncenter.ro

www.bienalabucuresti.ro

Image from Klas Eriksson, "Come'on You Reds", performance created for Bucharest Biennale 5. Foto: Č˜erban NiČ›ulescu.