Reforma Magazine 1

＃1／2013

-

RE-FORMA.RO

-

FACEBOOK.COM／REFORMACOMMUNITY

4

MARINA ALBU Despre cum să ne înlocuim viața

26

8 14

- 5 RON

ALEXANDRU TANȚU Jurnalul unui romantic supraexpus

NOAM CHOMSKY Cum tinerii sunt îndoctrinați să se supună

RADU NIȚESCU niciun trol pe mitropolit iosif

M anifest

REFORMA este un mijloc de comunicare al unei comunități distincte.

O comunitate similară cu cea din Berlin, Londra, Stockholm, Paris, prezentă într-o formă proprie, și la București, Timișoara sau Cluj.

Credem că cei care se revendică din zona cult și purtător de mesaj, sunt parte din mișcare. Mesaj poate fi tot ceea ce facem, de la carieră, la cum ne îmbracăm, la ceea citim sau vizionăm. Neo-boemi, alternativi, indie, reformiști.

REFORMA proiectează, exprimă ce credem, ce facem, unde mergem sau ce ne place, prin publicația print, platforma online și prin evenimente live.

Creăm, preluăm, traducem, acumulăm, deconstruim și punem la un loc zeci de lucruri care acum stau disparate și le regurgităm într-o formă diferită. Muzică, modă, artă, literatură, politică, design, arhitectură.

Nu credem în mainstream, respingem cultura ignorantă, gândim independent, apreciem creativitatea, nu ne interesează culoarea pielii sau orientarea sexuală. Credem în politica progresivă. Cu alte cuvinte suntem un meltingpot transdisciplinar al gusturilor, stilurilor și comportamentelor. “Sunt complet diferit față de celălalt, dar am puncte comune.”

Pentru publicarea de orice tip de materiale - producție proprie sau descoperite undeva, scanate din reviste, preluate de pe internet etc. - ne puteți trimite linkul, imaginile sau textul la email: reforma@re-forma.ro Orice poate fi publicat, de la recomandări de cărți, la modă, de la artă, la muzică. Materialele sau linkurile vor fi curatoriate și publicate pe pagina de facebook cu tag la pagina de facebook a celui/celei care a produs sau

Nu ne imităm, ne inspirăm, ne reformăm. Fetișul nostru este autenticitatea.

Suntem profesori, barmani, teoreticieni, publicitari, arhitecți, artiști, fotografi, bucătari, muzicieni, ingineri, jurnaliști. Persoane elaborate, culte, educate, cu profesii diverse, titrate sau autotitrate, didacți și autodidacți.

Suntem ceea ce vrem să fim. Învațăm fiecare de la fiecare și fiecare de la ceea ce produce grupul.

Platforma online a mișcării noastre este creată de cei care simt că le aparține și reformează permanent. Vom genera evenimente care sunt reprezentative pentru noi, de la minifestivaluri până la petreceri în locuri alternative, de la expoziții în cabine de probă până la publicații nesupuse civic, în plus organizăm o școala de vară fără precedent, în sensul și spiritul Reforma.

Mijloacele de propagandă suntem mai ales noi, dar și cele câteva instrumente comune: paginile de Facebook, Tumblr, Twitter, evenimentele, școala de vară și gazeta.

Reforma este transformare pentru a obține progres. Reforma permanentă este progres continuu.

a generat acea sugestie, în gazetă sau pe pagina de tumblr. În felul acesta ne revendicăm poziția în cadrul mișcării și ne promovăm propriile idei.

Nu uitași să adăugați Reforma ca prieten pe Facebook, să urmăriți contul de Twitter și să adăugați la followed pe Tumblr. Asta pentru a realiza conexiunea cu autorul. De asemenea, urmăriți și evenimentele pe care le vom genera împreună.

Au contribuit (în ordine afabetică): Maria Balea, Liviu Bulea, Andrei Crăciun (organizare), Luis Drăjan, Alexandra Enache (școala de vară), Maria Fărcaș, Alexandru George, Andrei Grigore (font, consultanță design), Gergo’’ Horváth (Timișoara & Cluj, redactare, organizare), Răzvan Ion (editare, design, text, fotografie, organizare), Kristinn Kiss (fotografie), Vasile Miheț, Rada Nastai, Codruț Sebastian Neguț (fotografie, consultanță design), Radu Nițescu, Andreea Pătru (editare web, redactare, text), Alex Precup, Eugen Rădescu (editare, text, redactare, organizare, finanțare), Sefeu Comics Corporation (bandă desenată), Vlad Socianu, Alexandru Țanțu, Ioana Tănăsescu, Teoharie Zugravu (logo design, poster design) Mulțumim (în ordine aleatorie): Alina Cristescu, Emil Cristescu, Discotecă (Vlad Stoica, Paul Breazu, Cătălin Matei), Bogman, Boru, Cristian Stan, Radu Popa, Florin Oslobanu, Andrei Alexandrescu, Călin Popean, echipa Control, echipa Modern, Alexandru Dobi, echipa La Gazette, Mara Rațiu, Bogdan Iacob, Tudor Giurgiu, Bega Group, grilagrila (Iulia Namașco, Andrei Ponomari), Valeria Pop, Anca Nuță.

Contact: www.re-forma.ro; www.facebook.com/ReformaCommunity; www.twitter.com/ReformaCo; reforma@re-forma.ro

Fotografia copertei: Kristinn Kiss, exclusiv pentru Reforma Modele: Mia, de origine spaniolă, italiancă de adopție, fotomodel/stilistă/amica perfectă, zodie fecioară; Alex, englez-francez, pictor/sculptor/toboșar/fotomodel/dj, adoră pantofii englezești și friptura florentină, bea ceai non-stop, zodie rac. Locație: În bucătăria lor din apartamentul-studio aflat în centrul Florenței. Stilist: Kristinn, Mia, Alex. Make-up & hair-styling: Mia, Alex. Cătușe: jucărie cumpărată de la un vânzator pachistanez ambulant, suprafața de pluș roz îndepărtată pentru accentuarea dramatismului scenografiei. Vânataie: autentică, pe piciorul drept, cauzată de o căzătură dintr-o mie și una de nopți. Videocamera: găsită întâmplător sub canapea. Craniu: obiect de studiu anatomic pentru Alex. Garderobă: proprie din șifonierul apartamentului.

2

Despre cum să ne înlocuim viața

MARINA ALBU vizitată de EUGEN RĂDESCU cu fotografii de CODRUȚ SEBASTIAN NEGUȚ Mai multe imagini pe: www.re-forma.ro

4

Pe Marina Albu, artista care a surprins la Bucharest Biennale cu o instalație despre atmosfera serilor comuniste, am întânit-o în fața blocului în care locuiește, deasupra fostei Agenții de Voiaj CFR, pe Calea Griviței. Venea de la cumpărături, împreună cu fetița ei de o lună și jumătate, Lila. Eram impreună cu Codruț, prietenul meu fotograf, pe care îl rugasem să vină cu mine să documenteze această întâlnire. Marina e un personaj în sine. Am intrat discret în locuința ei, un loc mic dar foarte plăcut, mi-a amintit cumva de o garsonieră micuță situată pe străduțele încovoiate din Montmartre.

Primul gând care mi-a trecut prin cap a fost să o întreb dacă stă în chirie acolo. Mi-a răspuns că da, pe o frazare întrebătoare. "Da, plătesc 100 de euro chirie pe lună, e o garsonieră mică". Îmi place la ea, un loc plin de cărți, de lucruri peste tot, de mobilă, de tablouri, de un ceva viu. "Și, cum e?", continui eu abitir, "E ok, e foarte ok numai că acum a trebuit să mă străduiesc foarte, foarte tare să compartimentez lucrurile astea aici, a fost solicitant să mă mut, iar acum, cu Lila, efortul a fost mai mare. Nu mai eram singură, trebuia să aranjez totul gândindu-mă mereu și la ea. E frumos așa, știi, te transformă. Eu uram oamenii care gângureau la copii

și acum, am devenit eu un om care gângurește la ea, s-a întâmplat chiar de câteva ori să facă nu știu ce sunet și eu cu Octav, el fiind mult mai rațional, am repetat ce încerca ea să spună."

Pare că venirea pe lume a Lilei a transformat-o fără ca ea să fi avut timp să se gândească la toate detaliile creșterii unui copil; o întreb dacă a avut acel insinct matern, cunoscut doar de prin cărți sau povești iar ea se grăbește să-mi spună că nu ardea să aibă un copil, dar că acum viața ei a început să funcționeze. O lăsăm pe Lila să doarmă și schimb subiectul. Îmi doream să știu mai multe despre ea, ca artist, ca femeie, ca cetățean al acestei națiuni.

M-am gândit imediat să o întreb ce studii are, pentru că o cunoscusem la expoziția finală de la master, UNArte și mai știam că începuse un doctorat.

"Da, îmi spune ea, l-am întrerupt acum pentru că nu sunt în stare de nimic, adică pot face lucruri, dar am devenit mai responsabilă odată cu apariția Lilei, și aș fi dispusă să fac mai multe lucruri doar așa ca un fel de job, mai mult ca înainte, pentru că înainte eram doar eu și nu eram așa de ahtiată să câștig bani, dar acum aș vrea să am și niște bani. Am cerut bani de la stat, momentan. Cred că ar trebui să primesc cam în jur 800 de lei, sau ceva de genul ăsta. Pentru suma asta a trebuit să le arăt cât câștigam, au schimbat și legea, nu-ți mai dau 80% din ultimul salariu ci doar 12 milioane, maxim. E foarte complicat, mi-a fost greu să mă adaptez cerințelor birocraților. La un moment dat mă gândeam la cât de greu e, că nu văd nicio soluție clară, și vroiam să fac ceva mai puțin high art și să se adune ceva în plus, să fac ceva să vând. Acum nu sunt forțată, mă mai ajută părinții, dar e penibil să le cer ajutorul și nu mai pot oricum să o mai duc așa prea mult."

E o conversație foarte obișnuită în lumea artei romănești, între oamenii care vor să facă ceva concret și important din punct de vedere istoric. Acei oameni care preferă să se mai lase ajutați decât să-și vândă talentul pentru promovarea de Danone sau Silk Epil în agenții de publicitate, unde se lucrează până noaptea târziu și în weekenduri, unde nu mai ai viață... Condiția artistului e un subiect tabu, la noi. Nimeni nu vorbește despre cât de greu e să încerci să faci artă aici, artă nu mizerii vandabile la reviste glossy, cum își imaginează mulți că fotografia, sau arta în general, este. Trec direct în subiectul ăsta. Mă preocupă. O întreb de blogul ei (onmarinaalbu.tumblr.com/archive).

"Blogul nu l-am mai updatat de multă vreme, nu am mai avut timp să mai lucrez la întreținerea lui dar expoziții am avut, chiar 3-4 expoziții de grup, spre finele anului trecut, două legate de achizițiile MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană, n.r.), când Simona Dumitriu, inițiatoarea proiectului ”Deschis pentru inventar”, a cerut aprobare să intrăm în depozitul muzeului, și trebuia să am mare grijă pentru că avusesem înainte de momentul ăsta un incident: la una din expoziții am avut o instalație cu otravă de șoareci și sau speriat foarte tare să nu le fie afectată arhiva, însă eu am folosit acea substanță în lucrarea mea pentru că ei aveau substanța asta la ei în depozit, pusă din loc în loc, împotriva șoarecilor. Ei au acolo niște restauratori care intră în depozit o dată pe an sau o dată la doi ani, dar eu nu am văzut tot spațiul, am văzut numai o parte din depozit, un loc destul de plin de lucrări cu care nu știu ce fac".

Mă obsedează locul în care sunt, viul acela nefiresc. O întreb de cărți, dacă sunt ale ei. Sunt multe, văd într-un raft un tratat de sexologie, mă întreb dacă este al ei, sau l-a găsit acolo când s-a mutat. Îmi spune că toate cărțile sunt ale ei cu excepția rândului de undeva de jos pe care l-a păstrat fără un scop precis. Iau plăcut ei. O întreb imediat de acel tratat de sexologie; pare vechi, neautentic, murdărit parcă cu preconcepții.

"Da, îmi spune, mă interesează foarte mult zona asta, sunt interesată de multe domenii, de la interior la exteriorul omului, de la comportament la natura fizică a omului, și personal și profesional mă simt atrasă de toate domeniile vieții, cred că ele sunt legate. Mi se întamplă atunci când citesc ceva și să vizualizez ceea ce citesc și deseori vreau să transpun idei într-un mod comprimat în lucrările mele, să înțelegi în câteva secunde, doar prin privire, ceva important. Un fel de revelație oferită, pornită de la informație, de la cercetare, și de la propria mea revelație.. Îmi place să citesc, orice, acum am luat "Muntele Vrăjit" a lui Thomas Mann pentru că mă interesează ideea de boală, de corp bolnav, relația oamenilor cu un corp bolnav; la un moment dat apare un pasaj în care se vorbește despre prostie și boală și citeam că oamenii cred că un om bolnav devine mai deschis, mai înțelept, mai înțelegător și, spune Mann, că de multe ori a întălnit personaje care l-au surprins, pentru că erau proști. Un om foarte bol-

6

nav este și prost pentru că nu-l poți jigni, pentru că el este bolnav și apare o tensiune din asta în care nu știi cum să te comporți, e interesantă perspectiva". Îi cunosc interesele ei ca artist, știu cât de preocupată este de corp, spasme, emoții, și asta mă ajută să îmi amintesc de performance-ul ei de la Pavilion, când a călcat pe coji de banană, aranjate bine, în fața unui auditoriu nedumerit. Parcă continuîndu-mi gîndurile îmi spune că lucrarea ei de doctorat se numește "Performance, participare, prezență - un studiu aleatoriu de practică performativă în România". "Cercetarea este pe perioada anilor 80-90, cea mai prolifică în zona performance-ului românesc și am fost intrigată și de ce s-a oprit, mă gândeam că poate și din cauza capitalismului ăsta post-decembrist care s-a accentuat foarte mult, dar cred că este legat și de condiția umană ca mod de expresie foarte personal, pentru că te expui tuturor și, prin faptul că ești și autorul în același timp, te deschizi intim și sincer în direct. E foarte greu să faci performance. În perioada aceea performance-ul a fost mai prolific, pentru că, în opinia mea, cu cât ești mai oprimat cu atât iți dorești să explodezi." Reactanță. La asta m-am gândit când îmi explica toate astea, corelând și acel tratat de sexologie cu zona performativă despre care îmi spunea, reactanța a fost poza care mi s-a întipărit. Acea negare a unui lucru pe care îl dorești, acel refuz și refulare. Vreau să vorbesc cu ea despre un performance pe care l-am văzut când a terminat masterul, la expoziția de disertație și care mi-a plăcut foarte mult. Îi spun că îmi amintesc de perfomance-ul "Au murit fricile" și o rog să-mi spună dacă a avut nevoie de curaj să-l facă pe bulevardul principal al Bucureștiului. Degajat, îmi spune că: " Am filmat cu 3 camere și a durat vreo 3 ore montarea performance-ului "au murit fricile"; traseul a fost limitat, a trebuit să negociem cu șoferul, el nu înțelegea ce făceam, era speriat de poliție, era șofer la o firmă de Pompe Funebre, și el conducea dricul. Nu a fost pus accentul pe mașină ci doar pe relația dintre dric și oamenii de pe stradă și ceea ce strigam eu în portavoce, "au murit fricile".

Traseul a fost de la Romană la Universitate și am făcut mai multe tururi până am filmat tot și ca să faci asta ai nevoie să te lupți puțin cu conștientul, să fii nepăsator legat de consecințele care ar putea să urmeze, să îți asumi orice viitor apropiat. Este și un act suicidal metaforic. Te lași în mâinile sorților. Îmi amintesc că i s-a întâmplat unui prieten să aibă probleme când a făcut un performance la scările de la metrou la Universitate, stătea gol, întins la baza scărilor, era o idee legată de public și corpul public și el și-a luat o amendă pentru exhibiționism. Am făcut și eu un act semipublic, în spatele palatului Știrbei (la fostele grajduri este o groapă care arată ca o fundație), și acolo e o gaură în gard prin care am intrat, știam că nu am voie dar tocmai asta m-a împins pentru că e și factorul de risc care aduce ceva în plus actului - dacă e periculos, e mai intens, nu numai pentru tine ci și pentru cei care receptează, și am făcut acolo un performance". Vreau să trec la ceva mai mare, la macropolitică, la un prezent mai exhaustiv, la lumea artei în general, pentru că vreau să știu cum se simte ea ca artist, acum. Marina îmi spune că e greu de prezis dacă noile generații vor primi un avânt să creeze ceva iar instituțiile publice vor coordona programe care să ajute cultura. E legitimă discuția, însă niciunul dintre noi nu credem că este posibil. Discutăm, dezbatem și ajungem la concluzia că tot inițiativele private sunt cele care pot construi ceva însă și aici e foarte greu. Îmi spune că s-a gândit să propună primarilor de sector diverse proiecte în spațiul public dar nu știe cum ar trebui abordată problematica: "… nu știu exact cum stau lucrurile în zona asta, că ce am avut noi cumva ca spectacol în spațiul public au fost sculpturile făcute de artiști UAP, și mă gândesc că poate există o șansă să găsești niște oameni care să te ajute să faci ceva pentru orașul ăsta".

"Zi-mi cine ești tu până la urmă?", închei eu.

"Am multe gânduri legate de identitate și existență și ce contează în viață, mi se pare că e inevitabil, trăim într-o construcție și undeva în spate, știm cu toții asta, chiar și oamenii care par că nu filosofează sunt

conștienți de existența lor, însă important este cum decodificăm acest strat al existenței - apoi mai sunt și paralelele pe care le facem cu alți oameni pe care-i vrem lângă noi, ne dorim să fim altcineva, mai în afara a ceea ce suntem noi, de fapt. Oamenii săraci se laudă că au nu știu ce mașină scumpă, de multe ori apare un fel de vină că suntem ceva, dar ceva-ul ăsta e ceva cu care am fost identificați de ceilalți și noi credem că suntem ceea ce ceilalți zic că suntem pentru că nu știm altceva, nu avem cu ce înlocui viața noastră pentru că până la urmă intrăm în zona de profesie, studii și încercăm să aderăm la diverse grupuri ca să avem ce pune în cv.

Am spus că sunt artistă, ieri pe tren, cred că pentru prima dată în viața mea când spun cuiva că sunt artistă. În momentul în care am urcat în trenul de la Vatra Dornei spre București, după mine a venit un domn cu două găleți mari și soțul meu l-a ajutat pe acest om să-și pună gălețile în compartimentul de bagaje și i-am observat ochelarii de vedere, din aceea care se transformă în ochelari de soare și mi-am amintit că în timp ce eram în telescaun, cu vreo 6 ore înainte am văzut un om săpând pe pârtia de schi niște gropi și punea ceva într-o găleată și s-a întors și am văzut cum i se închideau la culoare lentilele la ochelari și mi-am spus că acel om nu e un simplu muncitor pentru că are lentile din astea și sunt scumpe…mă rog, și să mă întorc la povestea din tren, omul începuse în tren să povestească cum era el șef peste nu știu ce firmă din asta agroalimentară, printre primii 15 ingineri din țară, și se intâlnea cu tot felul de miniștri și oameni importanți, ne-a ținut niște teorii despre comunism și cum cele mai bune ghete sunt din piele de câine, și cele mai bune mănuși din piele de pisică și, mă rog, m-a întrebat cu ce mă ocup și i-am spus, ca un gest practic, că sunt artistă."

Eugen Rădescu este politolog, manager cultural, curator și teoretician. Este profesor la Universitatea București și Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj. A publicat cartea "How innocent is that?" la Revolver Book, Berlin, Germania.

Este co-editorul Pavilion - journal for politics and culture și co-directorul Bucharest Biennale-Bienala Internațională de Artă Contemporană București.

Codruț Sebastian Neguț este specializat în comunicare vizuală și a studiat la Institutul de Artă din Birgmingham, Marea Britanie. Ultima sa expoziție a avut loc la R.K. Burt & Co. Gallery, Londra.

Modelajul din lut, din fotografie, este realizat de fratele Marinei Albu, Ștefan Albu.

7

C Cum tinerii sunt îndoctrinați să se supună

CHOMSKY, NOAM

“Acum 40 de ani existau îngrijorări serioase în legătură cu faptul că populația era din ce în ce mai apatică și obedientă. De atunci, multe măsuri au fost luate pentru a restaura disciplina.” 4 aprilie, 2012

Educația publică este atacată peste tot în lume iar, ca răspuns, proteste studențești au avut recent loc în Marea Britanie, Canada, Chile, Taiwan și peste tot.

California este de asemenea un câmp de bătaie. Ziarul Los Angeles Times vorbește despre campania de distrugere a ceea ce a fost cel mai bun sistem educațional public din lume: "Purtătorii de cuvânt ai California State University au anunțat planuri să înghețe înscrierile pentru majoritatea campusurilor primăvara viitoare și să-i pună pe lista de așteptare pe toți aplicanții pentru toamna viitoare, așteptând rezultatul unei inițiative de taxă propusă în noiembrie."

Privări de fonduri asemănătoare sunt în desfășurare în toată țara. New York Times raportează că: "În cele mai multe state sunt cheltuielile de școlarizare, nu creditele de la stat, cele care acoperă majoritatea bugetului, astfel că era universităților publice la prețuri accesibile, finanțate foarte mult de stat, poate lua sfârșit."

Colegiile publice sunt puse din ce în ce mai mult în fața unor perspective asemănătoare - iar consecințele se extind până la copiii de școală primară.

"S-a produs o schimbare de la ideea în care noi, ca națiune, avem un avantaj prin educația superioară, către o idee în care cei care primesc educația au avantajul principal, astfel trebuind să plătească", concluzionează Ronald G. Ehrenberg, administrator al sistemului universitar de stat din New York și director pentru cercetare în învățământul superior al Institutului Cornell .

O descriere mai precisă, cred, este "Failure by design", titlul unui studiu recent făcut de către Institutul de Politici Economice, care este de mult timp o sursă importantă de informație credibilă și de analiză a situației economice.

Studiul IPE descrie consecințele transformării economiei, acum o generație, de la producție domestică la financiarizare și offshoring. Din stadiul de proiect au fost tot timpul alternative.

O justificare importantă este ceea ce laureatul cu Nobel Joseph Stiglitz a numit "religia în care piețele duc spre rezultate eficiente", care, recent, a creat încă o lovitură devastatoare prin prăbușirea pieței locuințelor, care a fost ignorată din motive de doctrină politică, fapt ce a produs criza financiară actuală.

Există dubii și cu privire la pretinsele beneficii ale expansiunii radicale ale instituțiilor financiare din anii '70 și până în prezent. O descriere mai convingătoare a fost oferită de Martin Wolf, corespondent economic senior pentru Financial Times: "Un sector financiar scăpat de sub control mănâncă economia de piață modernă din interior, așa cum larva viespii-păianjen mănâncă gazda în care a fost pusă pentru a incuba."

Studiul IPE observă că "Failure of design" e bazată pe clase. Pentru proiectanți, a fost un succes remarcabil, dezvăluit de concentrația incredibilă de bogăție în bogații din top 1 la sută, de fapt 0,1 la sută, cât timp majoritatea a fost redusă de fapt la stagnare sau declin.

Pe scurt, când aceștia au ocazia, "Maeștrii Umanității" își urmăresc "scopul malefic", totul pentru noi și nimic pentru alții, cum explica Adam Smith acum mult timp.

Educația publică pentru mase este una dintre cele mai mari reușite ale societății americane. Aceasta a avut multe dimensiuni. Unul dintre scopuri a fost să pregătească fermierii independenți pentru viață ca muncitori cu salarii, care ar tolera ceea ce era considerat de fapt sclavie.

Elementul de constrângere nu a trecut fără a fi observat. Ralph Waldo Emerson a observat că liderii politici promovează educația populară pentru că se tem că "această țară se umple cu mii și milioane de votanți, și trebuie să-i educăm pentru a-i ține departe de beregata noastră." Dar educați pe calea cea bună: perspectivele și puterea de înțelegere trebuiesc limitate, gândul liber și independent descurajat, iar aceștia să fie antrenați pentru a fi ascultători.

"Scopul malefic" și implementarea lui au întâmpinat mereu rezistență, care în schimb creează aceeași frică printre elite. Acum 40 de ani erau îngrijorări mari legate de faptul că populația renunța la apatie și supunere.

La extrema liberală internaționalistă, Comisia Trilaterală grupul politic neguvernamental din care Administrarea Carter a fost aleasă în mare parte - a lansat avertizări severe în 1975 prin care acuza că este prea multă democrație, în parte din cauza eșecurilor instituțiilor responsabile de "îndoctrinarea celor tineri". În gândirea de dreapta, într-un memorandum important din 1971 scris de Lewis Powell, trimis Camerei de Comerț a SUA, se deplângea faptul că radicalii ocupau orice - universități,

media, guvern, etc. - și apelau la comunitatea de afaceri pentru a-și folosi puterea economică pentru a întoarce atacul către modul nostru de viață - pe care îl cunoștea bine. Având ocupația de lobby-ist pentru industria tutunului, era destul de familiarizat cu lucrările statului-dădacă pentru bogați pe care l-a denumit "piața liberă".

De atunci, au fost luate multe măsuri pentru a restaura disciplina. Prima este cruciada privatizărilor plasarea controlului în mâini de încredere.

Alta este creșterea mare a taxelor universitare, cu peste 600 la sută din 1980 până în prezent. Acestea produc un sistem educațional superior cu "mult mai multă stratificare economică decât există în orice altă parte", conform lui Jane Wellman, fost director al proiectului Delta Cost, care monitorizează aceste situații. Taxa de școlarizare îi pune pe studenți în fața unor datorii pe termen lung, deci subordonare către puterea privată.

Justificări sunt oferite sub pretexte economice, dar acestea sunt deosebit de neconvingătoare. În țări bogate sau sărace, inclusiv vecinul Mexic, taxa de școlarizare rămâne gratuită sau nominală. Asta era adevărat inclusiv în Statele Unite, atunci când era o țară mult mai săracă, după al doilea război mondial, când foarte mulți studenți au putut intra la colegiu datorită proiectului de lege GI un factor în creșterea economică foarte mare, punând chiar la o parte îmbunătățirea generală a vieții acestora.

Altă măsură este corporatizarea universităților.

Asta a dus la o creștere dramatică în straturile administrative, de multe ori profesionale în loc să fie alese din facultate ca înainte; iar pentru a impune o cultură a afacerilor de "eficiență" - o noțiune ideologică, nu doar una economică.

O ilustrare grăitoare este decizia colegiilor de stat de a elimina cursurile de asistente medicale, inginerie și IT, pentru că sunt costisitoare - și sunt profesii în care este un deficit de oameni, scrie New York Times. Decizia este dăunătoare pentru societate, dar este conformă cu ideologia de afaceri a câștigului pe termen scurt, fără grijă pentru consecințele umane, în acord cu scopul malefic.

Unele dintre cele mai subtile și nocive efecte sunt observate în educare și monitorizare. Idealul de iluminare al educației a fost capturat în imaginea acesteia, în care se întindea un fir pe care studenții îl urmau după propriile reguli, dezvoltându-și creativitatea și independența mentală.

Alternativa, ce ar trebui refuzată, este imaginea turnării apei într-un vas - unul foarte găurit, cum cu toții știm din experiență. Ultima viziune include predarea cu teste și alte mecanisme care distrug interesul studenților și încearcă să îi fixeze într-o matriță ușor de controlat. Mult prea familiar în ziua de azi.

“ ” Elementul de constrângere nu a trecut fără a fi observat

Noam Chomsky este lingvist, filozof, logician, cercetător în științele cognitive, istoric, critic politic și activist. Este Profesor Emeritus al MIT. În 2005 era considerat cel mai influent intelectual al lumii. Critic fervent al politicii USA, a scris numeroase studii și cărți. Își descrie propriile viziuni ca “onest anarhiste, cu origini în iluminism și liberalismul clasic.” Este adeseori identificat cu ideile anarhismuluisindicalist și ale libertarianismului.

Traducere și adaptare Călin Aurelian Pană

9

Kristinn Kis

în dialog cu Răzvan Ion & Gergo’’ Horváth

Radicalizarea imaginii

Fotografiile realizate de Kristinn Kis intră într-o zonă a impresiei prime, radicale, devoalând mai mult pe masură ce le privești timp mai îndelungat. Dincolo de Punctum și Continuum, imaginile ei par un fel de jurnal involuntar al unei vieți uneori libere, alte ori ștrangulată, pendulând între expozițiile din zona de artă și revistele gen Vogue sau Lifestyle Mirror, pentru care lucrează de ceva timp.

Ultima dată când am fost în Râmnicu Vâlcea am oprit la o benzinărie unde am băut o cafea și am mâncat un croissant. Aparent acolo era și un fel de loc de odihnă a celor care mergeau spre serviciu. Un fel de terasă pariziană a orașului. Un oraș atât de liniștit că aveai impresia că ești surd.

Era o perioadă 'nouă' din punct de vedere politic, iar eu aveam 12 ani. Vâlcea era un oraș plictisitor și retrograd pentru mine, care aveam orizonturi deschise cu sens de revoluție internă motivată de vârstă și amplificată de situație! Mi-am făcut imediat un cerc de prieteni grunge rock, am început să mă îmbrac cu jeanși rupți și furouri găurite, mi-am lăsat părul să crească (până atunci îl purtam mereu scurt) și m-am îndrăgostit nebunește de Dani, care era cel mai fain tip din gașcă. Am început să chiulesc constant de la școală, preferând să îmi petrec zilele in bărulețe rock cu noii mei prieteni. Orașul nu oferea mare dezmăț, așa că ne regăseam acasă la unul sau la altul ascultând rock, fumând țigări și bând Vodka Scandic.

Adoram vara să merg la piscina comunală care era

Kristinn Kis / www.re-forma.ro

la 200 de m de blocul meu în cartierul Ostroveni, situat în sud-estul orașului. Odată au făcut un concurs numit ”Miss Piscină” și din plictiseală am participat, câștigând premiul întâi. Am știut dintotdeauna că nu voi râmane în Râmnicu Vâlcea. Cert e faptul că în '95 am plecat în vacanță la Firenze cu mama, unde senzația de libertate ne-a inundat pe amândouă în mod absolut și în scurt timp am decis să rămânem definitiv acolo.

Un tip de radicalitate a imaginii venită de la cineva cu origini într-o surzenie ilicită a unui oraș intolerant la diferență. Poate că fuga de atmosfera nereprezentativă ne face să creăm ceva mai dur, uneori fără să realizăm propria proiecție mascând revolta profundă.

Poate că dacă analizez din punct de vedere psihologic metoda mea de a fotografia se poate să descopăr că da, radicalizez actul fotografic și în consecință imaginea finală din pricina istoriei mele. Prefer să rămân la suprafața prezentului și să cred că nevoia mea principală este realizarea unor poze cu fond narativ al situației care mi se prezintă. Spre exemplu prima mea poză categorizată ca fotografie artistică reprezenta un moment intim din viața mea amoroasă, o poză cu trei straturi. Primul strat arăta picioarele mele suspendate în aer, în următorul era iubitul în bustul gol care privea fix în obiectiv, iar în al treilea strat se vedea ambientul în care ne aflam, adică dormitorul nostru. Îmi place să construiesc pozele mele în straturi. Singurul lucru

care mă ține în viață sunt pozele mele, acestea nu au numai funcția de a-mi da un rol în societate, dar și de a-mi aminiti de clipe imposibil de trăit a doua oară și acel moment decisiv atribuit lui Bresson, fiindcă ca și el, eu fotografiez lumea, ca și el încerc să prind cu aparatul și să concretizez ireversibilitatea momentelor trecătoare.

Admirația publicului și succesul publicării în reviste celebre poate duce la consecințe mentale ireversibile. Ajungi să crezi că ești imposibil de contestat și creația moare în onoarea lipsei de raportare.

Abordarea în felul ăsta, pare o mare harababură, iar dacă ăsta ar fi unicul adevăr, cred că nimeni nu s-ar gândi să aleagă meseria asta, dar din fericire nu e așa. Pentru mine gratitudinea publicului e un mare component, o piesă fundamentală a mecanismului. Este vorba de imagine, aceasta nu ar exista fără un public. Din punct de vedere creativ nu sunt genul de fotograf care se supune în fața indicațiilor externe. Fotograful de modă este un regizor, pe un set fotografic de producție, figura lui este cea mai importantă, el ia deciziile finale, el însuși vine cu ideea. Personal, am mai multe proiecte. Spre deosebire de mulți colegi, eu am abordat fotografia prin canalul artistic, nu prin cel comercial, studiind istoria fotografiei și nu manuale de instructiuni tehnice ale aparatelor de fotografiat. Se pot face poze incredibile cu un simplu aparat de unica folosință, ce contează este cultura fotografului și cum știe el să comunice cu lumea externă. Pozele dacă sunt făcute cu pathos, stârnesc o admirație deplină și pentru cine le face și pentru poza în sine. Fotografia îmi este un stil de viață, asta însemnând că la un moment dat mi-am dat seama că lumea a inceput să mă cunoască și să mă recunoască datorită pozelor mele. Nu mă interesează faima în mod deosebit, chiar de multe ori mă deranjează pentru că mă distrage de la scopul meu, dar în fond sunt conștientă de inevitabilitatea ei, făcând ceea ce fac.

Interviul complet și mai multe imagini pe w w w. r e - f o r m a . r o

11

Kristinn Kis / www.re-forma.ro

Kristinn Kis / www.re-forma.ro

RADU NIȚESCU tudorelul ei frumos the word

when a little sad owing to love or bad weather utter, not loudly, neither so gently, as for yourself and for your very best friend next to you, the word buffalo. it is like reading three pounds of good poetry.

nici ier i ş i n i c i m â i n e

mă joc cu bila neagră de cauciuc dincolo de fereastră se întâmplă foarte încet iarna şi mă joc cu bila neagră de cauciuc ce face un câine lăsat singur în casă ce face un om lăsat singur în mintea lui

Am văzut reptile reci noaptea trecută, Anna Maria, şi cred că vor veni din nou când tata o să stingă lumina, şi recunosc, sunt mic, desculț şi mi-e frică, Anna Maria, mică nebună, uite un şoricel şi uite un şarpe boa şi şoricelul

nici un trol pe mitropolit iosif

nu ştie ce să facă. De câți şerpi boa ar fi nevoie,

curva ș i p o r u m b e l u l noaptea atârnă de fiecare creangă şi crenguță, puloverul atârnă pe mine, zgomotele îndepărtate se aud aproape şi limpezi. e atât de târziu şi totuşi niciun trol de pădure pe stradă, numai copaci cu scorburi ştiute pe dinafară şi un câine care scoate aburi pe nas şi caută în gunoi.

reptile reci, Anna Maria

Anna Maria, mică nebună, ca să înghită Kremlinul cărămidă cu cărămidă?

tudor a fost mereu mai curajos decât mine odată când eram mici a furat o bomboană din supermarket eu n-am îndrăznit ofticat l-am pârât maică-sii ea că nu că tudorelul ei frumos n-ar face asta azi tudorelul ei frumos e dealer are cele mai bune chestii din tot cartierul o dată pe săptămână merg la el să fac aprovizionarea i-au găsit şapte boli de la patru din ele poate să moară el nu dă doi bani pe asta el dă doi bani pe iarbă cocaină şi altele şi le vinde mai departe cât despre maică-sa e internată la 9 şi le spune doctorilor aceeaşi poveste că băiatul ei a găsit în sfârşit o fată frumoasă şi mâine-poimâine aşteaptă primul nepoţel ✷

Aş putea creşte câțiva în curtea din spate şi restul curva se odihnea în parc şi a venit porumbelul. gri. simplu. gri. simplu. porumbelul a început să ciugulească lângă pantofii roz cu tocuri înalte. curva i-a urmărit atunci fiecare mişcare. înainte. la dreapta. înainte. înainte. stânga. pantof. înapoi. stânga. înainte. şi s-a gândit câteva secunde cât de simplă e viața. înainte. la dreapta. înainte. înainte. stânga. pantof. înapoi. stânga. înainte.

să-i adunăm împreună la vară. Unul singur, foarte mare, spui tu, şi să nu uiți că nefericirile vin fiindcă nu am ştiut să rămânem acasă.

Aş vrea să-ți scriu, Anna Maria, abundent şi mult, ca o ninsoare

e adevărat aici nu-i cine ştie ce poezie mi s-a reproşat de la prima lectură totuşi dacă tudor ar fi fost în sală le-ar fi zis salut, sunt tudor şi îmi pare rău că nu-s mai dramatic

din Europa de Est, pentru că o portocală e ceva minunat, mică nebună, şi când noi o împărțeam, un copil a spus în Rwanda Te rog, nu-i lăsa să mă ucidă, promit să nu mai fiu tutsi niciodată. (îmi amintesc pisica ta zdrobită pe asfalt în fața casei. câtă stridență, Anna Maria, să ştii că am rămas la fel de mici şi lunatici.)

Radu Nițescu are 20 de ani, este student la Facultatea de Litere din București și considerat de către critici printre cei mai importanți poeți români contemporani.

14

15

Adunările Reforma de la București și Cluj s-au transformat în petreceri decadente cu iz intelectual. Dovezile dezmățului au fost strânse de zecile de membri ai comunițății care au primit aparate de unica folosință dotate cu vechiul film de 35mm.

Vintage conceptual contemporary.

Mai multe pe fb.com/reformacommunity

“

PRINTR-O FERICITĂ COINCIDENȚĂ AVEAM LA MINE APARATUL DE FOTOGRAFIAT ȘI UN FILM DE REZERVĂ, PURTAT PRIN BUZUNARE CA ȘI CUM NU VREAU SĂ RATEZ VREO REVOLUȚIE SPONTANĂ.

”

RĂZVAN ION Atelierul de vagoane Continuarea pe: www.re-forma.ro

De pe terasa apartamentului meu văd un depou de tren, cumva încastrat în peisajul orașului. Un fel de dormitor unde trenurile merg la culcare. Ador trenurile cu romantismul lor, cu zgomotul înțelept de cale ferată care le-a văzut pe toate. Cu oameni parcă brusc deveniți amicali, care fumează pe holuri și își povestesc viața fără să se fi cunoscut vreodată. Întotdeauna mi-am dorit să merg și la doctorul de trenuri. Cel care le repară, care le îngrijește, le face bune de călătorie, din nou.

Printr-o coincidență stranie, dar fericită, un prieten mi-a oferit posibilitatea să văd, încă în funcțiune, atelierul de vagoane din Timișoara. Acum, redenumit Bega Reparații Vagoane, după numele proprietarului. Tot prin aceeași fericită întâmplare aveam la mine aparatul de fotografiat și un film de rezervă, purtat prin buzunare ca și cum nu vreau să ratez vreo revoluție spontană.

Călătoria mea a fost una inițiatică. Am învățat cum se numesc diverse componente, am stat de vorbă cu muncitorii despre bicicletele lor sprijinite de zidurile vechi, am simțit mirosul de vaselină al osiilor, am ascultat povești fascinante.

Emoționat, am primit cadou din partea oamenilor de acolo o fotografie din anii '60, reprezentând atelierul de ventile așa cum arăta atunci, înrămată de ei cu o ramă albastră din lemn frust, realizată pur manual. O păstrez la mine în birou ca pe o medalie de onoare.

La vară vreau să fac o petrecere acolo. În cinstea tuturor celor care repară vagoane.

Răzvan Ion este teoretician, curator, manager cultural și activist politic. Este co-editor al PAVILION - journal for politics and culture, co-director al BUCHAREST BIENNALE - Bienala Internațională de Artă Contemporană București, director al PAVILION - centrul pentru artă și cultură contemporană. A fost profesor asociat al Universității California, Berkeley; Universității din Lisabona; Central University of New York; University of London; Universitatea din Sofia; Universitatea din Kiev; ș.a. Este profesor la Universitatea din București unde predă studii curatoriale și un curs de gândire critică.

19

Rﾄホvan Ion / www.re-forma.ro

Rﾄホvan Ion / www.re-forma.ro

Atelierul muzical Discotecă vizitat de Gergő Horváth ”Discotecă” este proiectul unui trio din București care lucrează în sinergie pentru a aduce pe scenă nume mai mult sau mai puțin uitate, după care dau drumul la un DJ-set ce se dovedește a fi un cocktail spontan sau contemplativ de melodii românești. Am stat de vorbă cu ei într-o seară plăcută de februarie în timp ce am făcut câteva fotografii. Am realizat că sunt niște personaje interesante, foarte dedicate muzicii și proiectului care a făcut deja senzație în București.

Ideea de ”Discotecă” nu este ceva nou în zona culturii urbane românești. Voi ați abordat revirimentul conceptului, într-o formulă care să renască interesul pentru muzica ușoară, interes aproape dispărut din punct de vedere societal.

O să începem cu sfârşitul. Interesul pentru muzica uşoară n-a dispărut niciodată cu adevărat din punct de vedere societal. A dispărut din anumite zone de agenda setting, păstrându-se, însă, foarte viu în alte bule media şi www., care au continuat să difuzeze şi să fetişizeze genul muzical şi artiştii care i s-au circumscris (şi nu e vorba aici doar de România Actualităţi, romania-inedit.3xforum.ro şi Trilulilu). Asta înseamnă, evi-

dent, că publicul a continuat să existe și că măcar noi trei am făcut parte din el, deşi mai ştim şi pe alţii. În plus, ”Discotecă” nu e captivă exclusiv muzicii uşoare.

Romdance-ul nouăzecist ne interesează şi ne place în egală măsură. Începuturile şi epoca de aur ale hip-hopului sunt şi ele în playlist-urile noastre, precum şi cel mai juisant moment al new wave-ului neaoş (vivat Casiotone şi Naste din Berceni!). De fapt, ne dăm în vânt după pop culture-ul local de toate vârstele şi accidentele din muzica românească (o includem aici şi pe cea făcută în Basarabia, cântată în acea limbă română pe care uneori ne vine să o invităm acasă), fie ea făcută la sfârşitul anilor ’50, fie în 2001. Atunci când spunem muzică românească, nu spunem muzică uşoară. Ea e doar un

capitol al poveştii.

Nu ştim mare lucru despre revirimentul conceptului de discotecă. Istoria Discotecii noastre fiind expusă, evident, abia ulterior naşterii ei, supusă unor încercări de teoretizare, care nu sunt ale noastre. Pentru noi, discotecile, cu orgii de lumini, discoball-uri şi ceva fum, încă există, în forme upgradate sau ba, atunci când ne întoarcem de Paşte şi Crăciun acasă (am venit în Bucureşti din trei oraşe ale căror nume încep cu „B”). Iar ”Discotecă” a apărut cam aşa: Vlad/Coughy i-a întrebat pe Paul/Batiscaf şi Cătălin/Sillyconductor dacă nu sunt tentaţi să pună împreună, muzică românească într-o noapte oarecare (el având antecedente). S-a întâmplat, pur şi simplu. Cu Silvia Dumitrescu pentru început, la

23

Control. Ne-a plăcut ce a ieşit şi am făcut-o pe a doua, cu Marina Florea, la Modern. Ne-a plăcut din nou ce a ieşit – mai mult, ne-am tamponat uşor şi cu, hélas!, conceptul. Şi o să mai facem. În curând cu Marina Voica în cadrul Reforma.

Bănuiesc că așa ceva nu e neapărat profitabil la început și că pe lângă proiectul ”Discotecă” aveți și alte hobby-uri/preocupări sau/și niște job-uri. Cu ce vă ocupați când nu organizați microrecitaluri?

Noi organizăm Discoteci cu diez, cifre, lumini colorate, mult fum şi muzică românească. Microrecitalurile sunt doar momente – cele mai importante, ce-i drept – ale lor. Cînd nu facem chestia asta, încercăm să facem altele. Vlad e arhitect şi DJ. Din când în când cântă într-o trupă care ne place nouă. Coughy se cheamă. Cătălin a terminat Dreptul şi face, logic, muzică. Sillyconductor şi Rochiţe sunt proiectele lui. Nu mai vorbim despre faptul că e DJ şi biciclist. Paul e, slavă Domnului, un aproape-sociolog-şomer, după ce a epuizat redacţiile de reviste cu femei goale, cai şi pistoale. Mai scrie, de două ori pe lună, pentru o publicaţie fără fotografii color care a făcut 20 de ani de curând, condusă de cel mai simpatic filozof român. În cadrul proiectului fiecare, bănuiesc, că are sarcini precise având în vedere complexitatea acestuia…

Suntem o cooperativă. Un discolectiv. Rolurile se tot schimbă. Toţi ne ocupăm de toate.

Până acum ați adus pe scenă voci cunoscute din anii ’80. Care sunt proiectele viitoare?

N-am zice că invitatele Discotecilor recente au avut un repertoriu tributar exclusiv anilor ’80. Ambele au traversat, via diferite colaborări şi metamorfoze, şi anii ’90, ba chiar şi anii ’00.

E cumva imposibil să dezvăluim proiectele viitoare, dar puteţi fi siguri că ele, la fel ca set-urile noastre, tind să acceseze în acelaşi timp şi trecutul îndepărtat, şi mai mult ca prezentul, şi viitorul apropiat.

Nostalgia nu e singurul nostru mediu, muzica e un animal mult prea viu şi transgresiv ca să ne cantonăm evenimentele într-o decadă sau alta.

Ca să duceți la bun sfârșit show-urile Discotecii vă trebui o cultură vastă în domeniul muzicii atât din punct de vedere teoretic cât și din punct de vedere practic. Când lucrați la setlist, experimentați mult sau aveți o idee clară asupra cum ar trebui să sune tot?

Dacă te referi la setlist-ul momentului de live, putem spune că avem întotdeauna sugestii, cu care artiştii sunt sau nu de acord. Dacă vorbim de DJ set-ul nostru, funcţionăm în aceiaşi poveste a accidentului. Ne întâlnim şi ne arătăm unii altora ultimele comori ale săpăturilor noastre în ale muzicii româneşti, fie viniluri, fie youtube-uri, fie casete sau benzi pe care le-am găsit prin tot felul de cotloane ale internetului. Am zis că ”Discotecă” se ocupă de arheologie în sensul în care zgâriem un gheţar ale cărui profunzimi sunt strict iluzorii.

Obscurităţile reprezintă un capitol aparte şi deliciul preferat în orice cultură sau subcultură muzicală pe care o accesăm. Pentru noi, fac casă bună cu anumite produse ajunse în galantarele comerciale. Nu vorbim doar de pop. E şi dance, e şi jazz, e şi folclor, e şi rock, e orice gen muzical la auzul căruia v-aţi putea revolta.

Publicul nostru s-a prins că funcţionăm cel mai bine întrun meci de ping-pong infernal, în care fiecare dintre noi pune doar o piesă, pe rînd. Back-to-back-to-back. E o metodă care, chiar dacă ne scade bara de energie mai rapid, tinde să creeze situaţii şi contra-situaţii în care fiecare dintre noi face, în permanenţă, jocul dublei decizii: fie să rupă lanţul, fie să creeze un nod conex, provocându-l pe următorul. E ca un joc de cărţi contracronometru. Dincolo de surprizele pe care ni le oferă trecutul, ne înfruptăm şi din iluştrii amatori ai internetului, incluzând mereu în playlist şi bizareriile facile ale unor tineri cu un calculator şi drive pentru emulaţii. Muzica românească e, cum spuneam, cît se poate de vie şi binemersi.

Până acum ați avut niște show-uri de un succes masiv. Care credeți că e viitorul proiectului?

24

Succesul show-urilor se datorează în mod clar şi plictiselii care s-a aşezat peste evenimentele deja foarte formale din cluburile din „lumea bună” a Bucureştiului. În acest peisaj în prag de uniformizare totală, ”Discotecă” a apărut ca un papagal între vrăbii. Dar ăsta e doar un layer al ei. Are, cu certitudine, mult mai multe, în care se pot amesteca nostalgia, science fiction-ul, hipsterismul, comedia, retrofuturismul, situaţionismul şi poezia. În esenţă, ”Discotecă” şi-a atins foarte repede scopul ei dintotdeauna, de spaţiu de entertain-

“ ” Muzica e un animal mult prea viu şi transgresiv ca să ne cantonăm evenimentele...

ment popular. Deocamdată, exceptând zonele comodificate ale clubbing-ului fără sare şi piper, e singurul loc în care lumea chiar dansează şi empatizează cu ceea ce se întîmplă pe scenă şi cu ceea ce se aude în boxe.

Nu ştim cum va continua pe termen mediu sau lung povestea Discotecii. Cert e faptul că ori va contribui la transformarea din temelii a „vieţii de noapte” as we know it, ori va dispărea exact aşa cum a apărut, într-o noapte. Suntem împăcaţi cu oricare din cele două variante. Ce ştim cu siguranţă este faptul că fiecare ”Discotecă” va fi cel puţin memorabilă.

Gergo’’ Horváth are 20 ani, este artist, studiază fotografie și video la Universitatea de Artă și Design, Cluj. Este coordonatorul proiectelor Pavilion și Reforma la Cluj și Timișoara.

Fotografii de Gergo’’ Horváth.

25

mi-l mănânce. Versuri pe pereţi, până pică mâna *** 24.09.2012 Gara de Nord – Peronul 8/9, stâlpul C Prin oasele noastre autumnale transport fragmente de cer 25.09.2012 ARUNCAT PE ȘINE DE METROU 04.10.2012 Critical Botox – expoziție la Pavilion Rescue me 16.10.2012 Bd. Magheru Amețit. Nu prea deștept. Împrăștiat ca firimiturile 18.10.2012 Metrou Unirii Hai, metrou, ia-mă prost pe contrasens și du-mă unde vrei 19.10.2012 Centrul Vechi „Băiatu’, te-ai pierdut?” Zi-mi unde stai şi ne găsim acolo 21.10.2012 Metrou Unirii La limita orarului. La limita a 20 de ani. Pierdut în mintea mea, mai nou brunetă. La mulți ani mie, curând 27.10.2012 SCRISORI PROVINCIALULUI – NIMIC NU REZISTĂ 29.10.2012 Piața Romană Doar în orgoliu și-o cămașă, să simțim toamna până-n alveole

Piața Universității - Nenea, dacă îţi cânt ceva, faci o reducere de preţ pentru vinil?

- Ia, s-aud.

- *Hit the road, Jack!* - Dă cât vrei şi hit the road...

Librăria Cărturești Desigur, şoarece de bibliotecă, preparat instant în globuleţe

18.11.2012 EXPOPIMENT 5

13.12.2012 ASE Seara scriu sub stroboscop şi beculeţe de Crăciun, ziua dorm sub soare, la şcoală şi-n metrou. Sunt previzibil. E ora 10 la ASE, noapte bună, Bucureşti...

Se cere un ping-pong cu ouă fierte: total neproductiv, dar distructiv pentru distracţie. Uite, am găsit sportul definitoriu al generaţiei mele: ping-pong cu ouă fierte, nevinovate

20.11.2012 TIMON DIN BUCUREȘTI

Metrou Unirii I screaaam... all the time. Poezie pe scara rulantă

22.11.2012 La 100 de beri Ne dam și la barman, că avem nevoie de “paharul" astea

La Scena – concert de jazz O să mă săruți de noapte bună? Asta e-ntrebarea serii...

EXPOPIMENT 3, EXPOPIMENT 4

23.11.2012 Metrou Victoriei Colecționez toate stațiile pentru poezie, Bacchus conduce metroul spre Nirvana, Dumnezeu și-a luat liber în seara asta 24.11.2012 NOPȚI RARE 27.11.2012 ANATOMIA UNEI ÎMBRĂȚIȘĂRI RATATE 28.11.2012 DUMNEZEU E PE UNIRII 29.11.2012 NU PREA E UN GENTLEMAN 30.11.2012 Cel mai muzical tramvai 25

14.12.2012 Surprize-n versuri de beton LA POÉSIE EST DANS LA RUE 16.12.2012 ÎNGER - ULTIMUL RĂMAS ÎN PICIOARE 17.12.2012 Dac-aş fi un şarpe, mi-aş înghiţi fricile "elefantice" şi leaş lua forma, căci poate calea unora e să devină cei ce sperie, prin ceea ce îi sperie. Unde ți-e voința de a fi nebun?

19.12.2012 Last day of 2012 in Dirty Bucharest - slavă viselor tale americane, de oriunde le-ai vâna; e vorba de răbdare...

Rostogol de-a lung de magistrală, mă fac om de zăpadă până la a zecea tură cu metroul pe ziua de azi O să duc trenul acela în Nirvana

03.11.2012 La 100 de beri Sună bine de tot

01.12.2012 Franz Schubert – Arpeggione Sonata în A minor Antonin Dvorak – Piano Trio în E minor

06.11.2012 Opera Română Don’t make me sad, don’t make me cry, am trecut audiția pentru cor! Now kiss me!

04.12.2012 CRED CĂ NU ȘTIU SĂ FUMEZ

07.11.2012 Frig și haine subțiri de dragul frigului 08.11.2012 EXPOPIMENT 1 09.11.2012 Centrul Vechi – concert de jazz Jazz-ul mi-a încheiat nasturii şi cravata până în gât, Pop-ul mă descheie. Jazz is better 10.11.2012 Sala Dalles "Să ai un ideal", filosofie despre cei frumoşi şi proşti, cu Dumnezeu pe contrasens V-am găsit la suprafaţa teancurilor şi de obicei forţez sensul cuvântului "coincidenţă" - chiar însemnaţi ceva (Wladyslaw Szpilman – „Pianistul”, Georges Tabet – „A trăi prin muzică”) 11.11.2012 EXPOPIMENT 2 12.11.2012 Centrul Vechi – concert de jazz My God, jazzy serendipity. Aş fugi cu trupa

Romantic supraexpus

ALEXANDRU ȚANȚU

19.08.2012 Bacău Vara mea s-a terminat. M-aş închide în metrou o toamnă

13.11.2012 N-am ştiut că îmi trebuie cartelă nelimitată pentru patul tău... Las' că n-o să se mai întâmple. Scuză-mă, am vrut să zic „inimă”, nu „pat” 17.11.2012 Centrul Vechi Dimineaţa asta o să îmi degere sufletul şi oraşul o să

05.12.2012 SEX. PORNSTAR MITOLOGIC 06.12.2012 Centrul Vechi Cough up a 1000k, sugar, and I'm yours, fakin trips pentru-o ţigară; Bacchus meltdown, phoenix swag, business brainstorm, asphalt lyrics

20.12.2012 Gara de Nord ...şi singura mea fericire e că ghetele, valiza, trenul, gara şi oraşul se asortează. În feeling. See you in a hug Vrancea Înzăpeziţi. Da' ajungem pe la 7. Într-o zi. Şi trec trenuri înspre Bucureşti pe lângă noi...

Bacău

07.12.2012 Teatrul Odeon Altfel de teatru 08.11.2012 SCRIU SUB STROBOSCOP ...şi uneori mai găsesc bilete de avion spre Londra la doar 70 de euro... fug cu gândul 10.12.2012 Agronomie Ăsta nu-i bun la algebră, s-a-mprietenit cu turta dulce și zăpada

***

10.12.2012 NU ȘTIU DRUMURI (PRIN OMĂTUL DINTRE NOI) 11.12.2012 Sala Dalles Feels like heaven to him Bucharest Christmas Market Bacchus nu-şi vede vinu' de-atâta viscol

Alexandru Țanțu are 19 ani, scrie, compune muzică și studiază economie.

I try not to let this winter turn blue, so I scream sometimes

Fotografii de Alexndru Țanțu

12.12.2012

Continuarea pe: www.re-forma.ro

27

MODERN

www.facebook.com/ModernBucuresti

www.control-club.ro