Reforma Magazine 2

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 1

-

RE-FORMA.RO

-

FACEBOOK.COM／REFORMACOMMUNITY

2

BOGMAN Topos urban - Tata urs în Camera Sambo

6

16 12

- 7 RON

FElIx GUATTARI ‘

＃2／2013

Revoluția moleculară

DUPĂ URECHE Despre lăutari și căutări antropologice

ANDU SIMION BAYRAM, 2012

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 2

Topos urban - Tata Urs în Camera Sambo

BOGMAN vizitat de ANDREEA PĂTRU Fotografii de Raluca Lupeanu

Mai multe imagini pe www.re-forma.ro

2

I se spune “Tata Urs”. Bogman, cum apare pe afișele cu care ne-am obișnuit, este poate dj-ul care a sintetizat cel mai bine fenomenul alternativ al ultimilor ani.

Prezent pe afișele petrecerilor care contează, a fost alături de proiectul Reforma încă de la înființare și s-a revendicat ca fiind cel care a dat direcția muzicală acestui proiect. Lam vizitat în atelierul de la Control Club, creuzetul unde se nasc ideile și se produce selecția demnă de scos orice public din casă. Îmi place atelierul, e un spațiu personal, unde el și Irina Marinescu au adunat piese, bucăți, materiale de tot soiul, obiecte, de la viniluri care vor fi schimbate miraculos de rapid pe ritmurile serii, până la pantofi care te duc cu gândul la flecurile pe care muzica aleasă de el le tocește de atâta timp.

Mă gândesc cum e să împarți atelierul, să lași pe cineva să pătrundă în spațiul care te definește și admit că mi se pare un act de curaj, intimitate pe care nu o poți împărtăși cu cineva decât dacă ești foarte sincer. Îl întreb care

a fost cel mai reușit eveniment și-mi răspunde fără ezitare “primul concert de hip-hop pe care l-am organizat în '93 la Sala Polivalentă. Pentru că a fost primul. Și cel mai sincer probabil. Primul îl faci cel mai curat, nu ești încă atins de nicio politică, neștiind ce faci, deși crezi că știi ce faci”. Pare greu de crezut că înainte de “Camera Sambo”, “Bulangerie” și toate proiectele cu care ne-a obișnuit, Bogman a fost printre promotorii muzicii hip-hop în România făcând parte din trupa “Methadon 3000”, unul din promotorii underground-ului bucureștean, alături de băieții de cartier care, mai târziu, au dezvoltat mai multe direcții în care a luat-o muzica locală: “Am început încă din liceu, imediat după revoluţie, la Radio Nova cu o emisiune cu încă doi prieteni, unde efectiv puneam muzică de pe casete şi de pe ce apucam... știi, trăgeam cu microfonul undeva o chestie, o luam şi o băgăm direct în emisiune... mă rog era barbar, primitiv... iar mixurile au venit mult mai târziu, pe parcurs...”

Mă uit în jur și nu pot să nu mă gândesc care e sursa acestor schimbări pe care le-a produs. Am căzut de

acord că selecția este cea care face diferența și întreb de surse. “Am fost la vânătoare de discuri mulți de ani și miam înjumătățit colecția de multe ori. Realizezi de ce ai nevoie și cumva faci loc pentru altele. În clipa în care te muți dintr-un loc în altul, mai ales peste ocean, îți dai seama cât de greu atârnă piatra aia de gât... Cel mai scump vinil pe care l-am vândut a fost să-mi cumpăr un bilet de avion. Când m-am întors în țară... aveam dublură.”

Nu pot să nu mă gândesc care e fița cu vinilurile, până la urmă e doar un mediu de stocare, de unde această revenire la trecut, concomitentă cu apetența pentru vintage... dar explicaţia e destul de simplă. “Modul de procesare a sunetului şi cum e compresat. În clipa în care imprimi muzică pe un mediu, vinilul ca mijloc de susţinere al sunetului, are compresia cea mai bună, iar dacă un sistem e setat şi echilibrat pentru vinil, o să sune de câteva ori mai bine decât orice chestie digitală. Din păcate, oricare ar fi motivul, totul a devenit din ce în ce mai mult digital, chiar dacă un dj care pune numai viniluri şi are cele mai bune discuri, dacă va fi pus pe un sistem care de fapt nu e

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 4

calibrat pentru asta, adică sunetul este cumva dedicat unei chestii digitale, pentru care anumite frecvențe sunt setate într-un anumit mod sau sunt mai importante decât celelalte... o să sune destul de prost. Dar, pe un sistem, repet, pe un sistem calibrat pe analog, pe vinil, versus un sistem mult mai contemporan, calibrat pe ce-o fi, e o diferenţa imensă. E o chestie poate de antrenament al urechii... Sar putea ca multă lume, fiind generaţia nouă nici să realizeze, să li se pară că sunetul acela sună uşor bizar pentru că există un sunet cu care au crescut şi care li s-a întipărit în memorie, care li se pare firesc.” Mă gândesc la profesorul meu de muzică din școala generală... Nu a reușit să mă învețe nici măcar trei note, dar am înțeles bine care e treaba cu muzica și exercițiul urechii printr-o comparație care a făcut-o... Dacă țăranul mănâncă toată viața mămăligă cu șuncă și ceapă și îi dai caviar nu o să îi placă.

Pentru că papilele lui gustative sunt obișnuite cu ceapa aia umilă cu sare, așa cum e ea... până la urmă asta se întâmplă cu analogul, sună exotic, pe alocuri incomod pentru că deja creștem cu niște sunete ultra-prelucrate și șlefuite care pierd anumite nuanțe cărora unii dintre noi nu le ducem lipsa tocmai pentru că nu le-am auzit niciodată.

Nu pot să nu mă întreb cum ajungi la public, cum pătrunzi, cumva trebuie să știi ce-l atinge. Aflu că în afară de experiența care vine cu timpul, e și o chestiune de intuiție. Până la urmă trebuie să crezi cumva în muzica pe care o pui și în modul în care simți momentul. Îmi spune că “îi cunoşti recurent, îi vezi o dată, îi vezi de două ori, îi vezi cum reacţionează, îi vezi la ce reacţionează, nu toţi la fel şi niciodată nu o să fie aceiaşi, ştii, cumva îi conduci tu într-o zonă, iar teoretic toată lumea ştie destinaţia, drumul e foarte important, e mai important decât destinaţia de multe ori. Şi îi vezi cum se poartă pe drum, ăla aşa, ăla se uită pe geam, ăla vomită că-l zguduie prea tare, ăla că nu ştiu ce a mâncat prost înainte de petrecere, că s-a certat cu nu știu cine, na... e un public care se formează pe drum, adică tu dai drumul la barcă şi se urcă cine poate, adică uşile teoretic sunt deschise. Nu toată lumea rezistă până la capăt, sau nu e pentru toată lumea, îşi dau seama că nu toţi vor să meargă în partea aia...” Glumim puțin că-ți trebuie studii de antropologie, dar de fapt e vorba de ceva mult mai intuitiv.

Suntem prinși în discuție, însă tricoul cu DFA al Ralucăi, fotografa care mă însoțește, nu trece neobservat. Știu că a fost plecat multă vreme în New York, a mixat în unele dintre cele mai importante cluburi alături de nume sonore la The Apartment și a manageriat magazinul Turntable Lab. Am aflat că a pus muzică inclusiv pentru gusturile selecte de la PS1 MoMa și întreb cum anume sa întâmplat asta. Lumea new-yorkeză are un farmec aparte datorită infuziei de muzică bună venită de-acolo, tradiției de club pe care o cultivă... Aflu că a plecat după muzică.

"La un moment dat aveai nevoie să ai o discuţie pertinentă cu cineva care să te mai şi contrazică... La un moment dat devine obositor, ştii? Simţi că pedalezi în gol...". Dj Spun, nume legat de Rong Music și DFA care s-a ocupat de organizarea “Warm Up Music Series” i-a prieten apropiat, de numele său legându-se și apariția lui Bogman la PS1 MoMa, și o “Camera Sambo” extrem de reușită. Conexiunea cu arta contemporană este un pas firesc, punctează Bogman zâmbind, este "un provider de coloane sonore… pentru psihozele multora... E cu totul altceva să vezi o mare de oameni, câteva mii de oameni dansând pe nişte chestii extrem de lente, obscure, sau ce or fi, dansând toţi pe zi…

Lumea s-a dezobișnuit cumva, totul noaptea, totul e în beznă, e întuneric, ştii teoria aia că albii nu o să danseze pe lumină fără droguri. Mă rog, acolo se mai întâmplă…" Îl întreb de ce a plecat de acolo… pentru noi pare ca a dat de un Graal al petrecerilor, al label-urilor, muzicii bune, publicului ideal… cu toate astea, platforma aceasta virgină care e publicul bucureștean i-a dat ocazia să exploreze noi direcții, de la apetența pentru hip-hop, latin jazz, techno până la muzica anilor '50 sau a oricărei bijuterii funk sau soul neexploatate. Îmi mărturisește că nu este adeptul promovării cu nume mari… “Întotdeauna am fost împotriva făcutului numelui cât casa şi am fost întotdeauna pentru împins doar evenimentul, iar artistul poate nici măcar să fie anunţat, să fie o surpriză, să te trezeşti cu oricine. Astăzi, party-urile cele mai tari pot să fie într-o camera, într-o baie cu lumina stinsă şi cu un sunet vai de el, cu muzică foarte bună dată la maxim. Nu ți se mai schimbă viața atât de tare dacă vezi cel mai performant sistem de sunete și lumini. Pe vremuri poate era un fel de hype din ăsta, auzeai că e unul care pune nu ştiu cum muzică, nu ştiu ce muzică, pune altfel, face altfel, nu ştiai ce face, auzeai, era un soi de mit, şi tre-

4

buia să te duci să experimentezi chestia aia fizic. Acum revenim iar la digital, mda… acum ai aflat de un dj, durează maxim 10 minute probabil să găseşti 3 mixuri, le asculţi şi aia e, ai trecut prin aia. N-ai trecut prin experienţa comună, ai sărit nişte paşi, n-ai făcut aia, n-ai stat la rând, să te duci să găseşti, doar că efectiv muzica a ajuns la tine.

Poate că n-ai înţeles acelaşi lucru din cauză că party-ul în sine nu înseamnă doar înşiruirea aia de piese ascultate aşa, dar cumva o parte din interes e deja consumată. Starurile sunt de fapt evenimentele în sine, publicul, lumea care se adună şi ce se întâmpla acolo, energia din camera aia, ăla e subiectul principal. Deci aia poate să se întâmple și cu cel mai cunoscut sau cu cel mai obscur om din lume...”

Mă gândesc la petrecerile de la “Fantastic” și de la “Web” de care am tot auzit. Sunt un soi de mit urban la care mulți ne raportăm. Uneori mă întreb dacă s-au întâmplat, sunt genul ăla de evenimente cool la care au participat câțiva; nu pot spune unde și n-au idee ce muzică s-a pus, nu s-au făcut poze cool și nici nu s-au dat check-inuri. Bogman a schimbat ceva, atât în muzică, dar mai ales în modul în care ne raportăm la o petrecere, la așteptările pe care le avem. El mărturisește cu modestie că și-a urmat gustul personal, flerul, că nu a făcut nimic nou, doar s-a adaptat momentului, a fost în locul potrivit. Conchid discret că ideile au venit cumva din afară, adaptându-se situației noastre precare și a extras ce a fost mai bun din ceea ce părea a fi un dezavantaj… “Sunt artişti şi dj care de exemplu sunt cunoscuţi în toată lumea, cu super nume, dar care în New York pun muzică în nişte cluburi un sfert din cât e Controlul sau în nişte baruri mici unde îşi anunţă singuri gig-ul, fără vreun mare agent. Uneori se întâmpla nişte chestii mici acolo, local, pe un buget absolut derizoriu.

Doar pentru distracţie. Alea de fapt sunt petrecerile de care începe să se vorbească. Şi alea le faci cumva tu, sau mă rog, un grup de prieteni care se hotărăsc să facă ceva împreună la un moment dat...”

L-am văzut pe Bogman în acțiune și în deplasare, la Cluj, la Timișoara, alături de Reforma. Îl întreb cum e, dacă preferă să pună muzică din mers sau e ok aici, în rezidență la Control, ca să-i spun așa. Îmi spune că s-a oprit din căutări, ”Controlul e cumva o alternativă la alternativă, cu ghilimelele de rigoare, nu neapărat pe scena de rock alternativ, ci un loc în care întotdeauna a evadat și în alte părți. Avem locul ăsta de care ne ocupăm atât de mult și în care toți suntem implicați și ne jucăm, experimentăm, acum mă ocup și de o parte din programări, o parte din idei, fac parte dintr-o echipă, nu e doar un simplu ghid de artist, ghid de dj, e ceva mai mult aici ceea ce fac.” Înțeleg că diferă munca din culisele clubului cu cea de la Turntable, unde era mai mult un manager efectiv, unde lucra cu stocuri, inventare, cantități. Ceea ce face acum la Control acum diferă de ceea ce a făcut până acum. Nu e ușor să pui cap la cap un program coerent, care să îți adune oamenii, să îi provoace să socializeze și să le dea și ceea ce vor fără să renuți la ideile proprii. Pentru că până la urmă ca artist, într-o societate ideală, cum o spune și el, ar trebui ca “managerul să se ocupe de club, promoterul de noaptea în sine, promovare și artistul să vină, să dea drumul la butoane și toată lumea să sară pe pereți...” Ne mutăm pe terasă unde se lucrează de zor. Mă avertizează că e proaspăt vopsit... încep să înțeleg ce e așa deosebit aici... e genul de loc de care te atașezi, iți faci un rost acolo. Așa și cu dezordinea organizată din biroul-atelier... Îl întreb dacă a dat miercurea pe joi cu noul proiect, cu “Bulangerie” și de ce o seară gay-friendly.

“Cluburile de gay din România, este o poveste foarte lungă, sunt destul de ghetto, destul de triste. Să te duci întrun club dedicat exclusiv e o chestie foarte ghetto, nu în sensul cel mai fericit. Cumva era ideea să creezi o alternativă aici, efectiv ca un test. Repet, e un loc de joacă unde ne putem permite să experimentăm nu e o... miză. Oriunde ajungem rezultatele sunt pozitive, tocmai din cauza asta trebuie să împingi cumva limitele, să vezi ce se întâmplă, poate cea mai tare chestie va fi să ieși lunea...”

Mă întreb de ce nu mai produce în ultima vreme, deși a lucrat și pentru soundtrack-ul de la “O lună în Thailanda” și pentru zona de fashion... "sunt obișnuit să lucrez cu oameni, mă uit în ochii lor și știu care e reacția. În clipa în care creezi în ceva, îl iei, îl produci, îl imaginezi, îl desenezi, îl creezi efectiv, îl trimiți la distribuție, dar până la urmă e vorba tot de o activitate creativă, subiectul este același". Bogman cunoaște surprinzător de multe despre zona de modă, iar atelierul acesta eclectic, este rodul unei colaborări, unui schimb reciproc de idei... așa că nimeni nu pare mai potrivit pentru a se ocupa de sunetul și imaginea unei linii decât cineva care a văzut îndeaproape procesul.

Discutăm despre perioada în care a lucrat în radio, cu “Hip

Hop Radio Show” sau “HasMo Jazz”. Se lucra altfel, însă nu i-ar displăcea nici acum. Ne amuzăm la ideea unui live streaming din Control, însă ar fi păcat de experiența colectivă, de club, care îi este atât de dragă. Lansarea Reforma, a generat o colaborare spontană alături de Anamor, un performance artist aflat în vizită, a dezlănțuit spiritele, că tot spunea el cum treaba asta cu dj-ing-ul este cumva tribală.

Nu vrea să dea exemple, artiști, producători favoriți. Nu există clasamente, poate cineva e uitat. Lucrul cu muzica e fluid. Este în continuare un catalizator de sunete pe care le dă mai departe, nu puțini fiind cei pe care i-a inspirat sau ajutat într-o anume direcție. Revin la sinceritate, nu se poate da mai departe, nu se poate filtra ceva dacă suferi de posesivitate culturală irațională, de “eu am ascultat primul, de la mine ai auzit de aia”.

Inspirată de simbolistica lui Eliade, "Camera Sambo" are un sens special, pentru că se referă la o experiență personală a unui spațiu interzis, a secretului și a descoperirii misterului. Ceea ce a și făcut cu petrecerile unde aveai nevoie de parolă, în spații nonconformiste, cu așteptarea să primești mesajul cu parola, uneori neștiind clar nici unde te duci. Era așteptarea, senzația că pătrunzi într-un spațiu al inițiaților, care nu îi este accesibil oricui. În ”Noaptea Sânzienelor”, Ştefan Viziru, personajul din romanul lui Eliade, rămâne cu obsesia unei camere secrete, din cauza unei întâmplări din copilărie. Când, aflat într-un hotel, aude cuvântul “Sambo” şi crede că este vorba despre o taină ascunsă în spatele unei uşi închise. Camera secretă este descrisă astfel: ”Storurile erau lăsate şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile şi lăzi şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi.

Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambo. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi - există un spaţiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa. Căci, în Sambo simţeam ca trăiesc aşa cum nu mai trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume.”

Dintr-o dată se produce o conexiune… sursa mitului urban este aici, în camera asta cu personalitate, unde dacă nu știi bine labirintul Controlului, nu poți ajunge oricum. Unde nu ai acces, chiar și când pătrunzi în ea.

Unde te simți ca atunci când deranjezi ceva prețios din camera de oaspeți. Totul își are locul și locul își are rostul.

Totuși, nu trebuie să ajungi aici ca să înțelegi ce e Sambo.

Sambo e unde vrea să ne ducă Bogman cu ritmurile lui cu tot.

Andreea Pătru este coordonator la PAVILION, centrul pentru artă și cultură contemporană. A absolvit Facultatea de comunicare și relații publice la SNSPA. În prezent urmează un master de producție multimedia și audio-video la Universitatea București.

Raluca Lupeanu a.k.a. Rio Rio este fotograf independent și studiază fotografie și video la UNARTE, București. A colaborat cu Vice România, UK și US.

5

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 6

G

imaginabile, fiind mobilizate în Franța, de exemplu unii judecători…

Revoluția moleculară

Guattari, Felix

Când punem toate astea cap la cap am putea să ne întrebăm: ce au toate acestea în comun? Putem să le folosim pe toate pentru a începe o revoluție? Toate astea au vreo legătură cu ce se întâmplă acum în Portugalia, unde ofițerii armatei coloniale se joacă de-a Cohn Bendits? Cu siguranță putem să etichetăm aceste fenomene ca fiind marginale, să încercăm să le recuperăm ca forță în exces, exact atitudinea pe care cele mai multe din grupulețe o au; ori- și asta e ipoteza mea putem să presupunem că revoluția moleculară despre care vorbesc este localizată și se dezvoltă aici într-o manieră ireversibilă și că de fiecare dată când aceste mișcări eșuează din cauză că vechile forme și structuri de organizare au preluat conducerea, menținând elementul rizomatic al dorinței într-un sistem de putere arborescentă. Așadar, principala chestiune pentru mine este schimbarea radicală a atitudinii cu privire la problemele politice. Pe de o parte, avem lucrurile “serioase” pe care le putem vedea la televizor, în ziare - problema puterii în partide, uniuni, grupulețe. Pe de altă parte sunt lucrurile mici, aspectele vieții private: soția militantului care rămâne acasă pentru a avea grijă de copii, neînsemnatul birocrat care semnează înțelegeri pe coridorul Congresului - aceștia se află la baza celor mai multe schisme politice și presupun un aspect programatic, dar sunt legați, invariabil, de fenomenele de investiție birocratică și de casta deosebită care conduce aceste organizații.

Sunt de părere că mișcările revoluționare, oricare ar fi ele, nu-și schimbă orientarea din cauza ideologiei. Ideologia nu cântărește prea mult raportat la traficul libidinal care are loc efectiv la nivelul majorității acestor organizații. În final se ajunge la același lucru: fie obiectivele politice sunt ecoul tuturor tipurilor de luptă, și sunt asociate cu analiza fenomenelor dorinței și a inconștientului social din organizațiile actuale, fie impasurile și recuperările birocratice în mod necesar vor reapare, dorința maselor și a grupurilor de interese va trece prin reprezentativi, și va rezulta dintr-o reprezentare.

‘

Am experimentat cu toții aceste tipuri de inițiative militare. Ar trebui să fim capabili a înțelege de ce lucrurile stau așa, de ce dorința este delegată reprezentanților și birocraților de tot felul, de ce dorința revoluționară este transformată în microfascism organizațional.

Sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le împărtășesc și să le discut cu voi acum, dar am impresia că aș putea vorbi despre absolut orice altceva - viața mea privată, cu cine votez - cu excepția dorinței sau revoluției. Ar părea cu adevărat obscene aici, la Universitatea Columbia.

Am ajuns la nivelul în care mă întreb dacă cineva nu ar trebui să fie cu adevărat un membru CIA pentru a înțelege asemenea lucru. Este ceva ca un virus CIA aici, care pare să fi contaminat multe persoane și care pare să reapară la intervale diferite, și nu pot să mă abțin de la a mă întreba dacă nu cumva m-am infectat și eu. Dacă am putea să gândim în afara acestor pereți sau a acestui amortizor care constituie un soi de perete al sunetului în interiorul acestei universități, cred că am fi capabili să recunoaștem că actuala criză mondială se intensifică într-un ritm considerabil. Aș putea fi pur și simplu prins într-un schizo-proces profund? De câțiva ani încoace experimentăm un proces comparabil cu cel din 1929 - o întreagă serie de conflicte regionale, de confruntări politice locale, de crize economice. Nu mai putem vorbi de personaje extreme, proeminente, pe scena politică actuală, de magnitudinea unui Hitler sau a unui Mussolini, însă lagărele de exterminare există. Bangladesh-ul în întregime este un asemenea lagăr; mii, zeci de mii de oameni mor acolo, sau sunt pe punctul de a o face, deoarece sunt prinși la mijlocul unei situații economice deosebite, care rezultă din politici guvernamentale specifice, și nu există alte alternative decât de a fi exterminat. Consider că o întreagă serie de factori conduc către o criză absolută la toate nivelurile de organizare socială pe întreg globul. Această situație ar necesita soluții revoluționare, dar nimic, nimeni, nici o organizație nu este pregătită să-i facă față ei și imperativelor sale. Teza

6

obscenă pe care aș dori să v-o expun este aceasta: toate organizațiile - bolșevice, marxist-leniniste, comuniste, spontane (într-o formă sau alta), social democrate - omit un aspect esențial al acestei lupte revoluționare și formele sale de evoluție.

Sunt două modalități de a respinge revoluția. Prima este de a refuza să o vedem acolo unde există; a doua presupune a o vedea acolo unde manifestațiile sale nu vor apărea. Acestea sunt, pe scurt, căile reformatoare și dogmatice. Într-adevăr, o revoluție de mari dimensiuni este în desfășurare astăzi, dar la un nivel molecular sau microscopic.

Cred că această revoluție moleculară se poate dezvolta doar paralel cu criza politică generală. Unii indivizi afirmă că revoltele sociale din SUA anilor '60, sau din '68, în Franța, au fost un eveniment spontan - tranzitoriu, marginal - și că o asemenea revoluție utopică nu conduce nicăieri. Dar în opinia mea, lucrurile importante au început abia după acea revoluție, probabil ultima revoluție care a avut loc în modul tradițional. Revoluția moleculară se dezvoltă în zone relativ necunoscute. Gilles Deleuze tocmai ne-a spus că nu este mare lucru de înțeles. Vedem studenți revoltându-se, jucându-se pe baricade. Vedem adolescenți schimbând viața din licee. Vedem prizonieri dând foc la jumătate din închisorile Franței. Îl vedem pe președintele Republicii Franceze dând mâna cu prizonierii. Revolta femeilor se mișcă în tot felul de direcții, la mai multe niveluri: împotriva politicilor moștenite, pentru problema avortului, pe tema prostituției.

Vedem luptele imigranților și ale minorităților etnice, ale homosexualilor, ale consumatorilor de droguri, ale bolnavilor psihici. Găsim chiar și categorii sociale anterior in-

Cu siguranță avem de-a face cu investiții mult mai puternice care vor să înlocuiască dorința revoluționară. Explicația mea, pentru moment, apare din faptul că puterea capitalistă nu este doar exercitată în domeniul economic și prin subjugarea de clasă, nici nu este exercitată doar prin poliție, maiștri, învățători și profesori, ci și pe un alt front pe care îl voi numi subjugarea semiotică a tuturor indivizilor. Copiii încep să învețe despre capitalism din leagăn, înainte de a avea acces la limbaj. Învață să perceapă obiectele și relațiile capitaliste de la televizor, prin familie, la grădiniță. Dacă reușesc prin nu se știe ce modalitate să scape de subjugarea semiotică, atunci instituții specializate sunt acolo pentru a avea grijă de ei: psihologia, psihanaliza, pentru a numi doar două dintre ele.

Capitalismul nu poate pune laolaltă cu succes forța sa de muncă dacă nu recurge la o serie de subjugări semiotice. Aspectul dificil - și cel care ridică o problemă teoretică de bază - este cum putem concepe articularea și unificarea luptelor pe aceste fronturi: frontul luptei politice și sociale tradiționale; eliberarea grupurilor și regiunilor etnice asuprite; luptele lingvistice; luptele pentru o vecinătate mai bună, pentru un mod de viață mai comunitar; luptele pentru schimbarea vieții de familie sau orice îi ține locul; luptele pentru modificarea modurilor de subjugare care apar în cupluri, fie ele heterosexuale sau homosexuale. Pun toate aceste lupte sub termenul de “microfascist”, cu toate că nu îmi place în mod special. Îl folosesc doar pentru că îi face pe oameni să tresare și îi enervează. Putem vorbi de un microfascism al propriului corp, al organelor cuiva, genul de bulimie care conduce la anorexie, o bulimie perceptivă care produce mutații la nivelul percepției asupra valorii lucrurilor, cu excepția valorii de schimb, valorii de utilizare, cu prețul valorii dorinței.

Asta ridică o întrebare teoretică importantă, o

întrebare care, pentru mine, Deleuze și alte câteva persoane, a schimbat ceva în ultima vreme. Credeam că cel mai mare dușman ar fi psihanaliza pentru că reduce toate formele de dorință la o formațiune particulară, familia. Dar este un alt pericol, raportat la care psihanalaza este doar un punct de aplicare: reducerea tuturor modurilor de semiotizare. Ce numesc semiotizare este ceea ce se întâmplă cu percepția, cu mișcarea în spațiu, cu dansatul, cu cântatul, cu mimica, cu mângâiatul, contactul, orice are legătură cu corpul. Toate aceste moduri de semiotizare sunt reduse la limbajul dominant, limbajul puterii care își coordonează prescripțiile sintactice cu producția discursului în totalitattea sa. Ce învățăm la școală sau în universitate; nu este în mod esențial un conținut sau date, ci un model de comportament adaptat la anumite caste sociale.

Ce le cereți studenților înainte de toate, când îi faceți să dea un examen este un anumit stil de modelare semiotic, o anumită inițiere în codul castelor date.

Această inițiere este cu atât mai brutală în contextul formației manuale, în antrenamentul muncitorilor. Examenele, mișcarea dintr-o poziție într-alta într-o fabrică, sunt condiționate întotdeauna de faptul că celălalt este negru, portorican, sau crescut într-un cartier bine famat, de accentul potrivit sau nu, de a fi femeie sau bărbat. Sunt semne de recunoaștere, semne ale puterii care operează în timpul instrucției, sunt veritabile rituri de inițiere. Am folosit exemplul universității, aș fi putut la fel de ușor să dau exemple din multe alte formațiuni ale puterii.

nu a fost plătit pentru a vorbi.

Au fost încercări de a produce acest tip de dialog în diferite momente. Singurele persoane care au răspuns acestei inițiative și au încercat să inițieze un dialog - total fals, dar plin de dorințe reale - au fost aceia care ne-au acuzat pe nedrept că am fi agenți CIA. Așa cum cineva investește în economia libidinală a micropoliticii dorinței, a microfascismului, tot așa ar trebui cineva să identifice tocmai alianțele și posibilitățile care există concret la nivelul luptei politice și care sunt de natură complet diferită. Cîndva, i-am spus lui Jean Jacques Lebel, referitor la workshop-ul său din Portugalia, că judecățile pe care cineva le face în ceea ce privește atitudinea Partidului Comunist Portughez este inevitabil diferită de cele ale lui Spinola și ai săi, și totuși mecanismele birocratizării și ignoranța față de dorința maselor sunt comparabile în ambele cazuri.

Un alt exemplu. În Franța, avem câteva grupuri, bande care poartă zvastici pe spate și care umblă acoperiți de insigne fasciste. Cu toate astea, nu trebuie să confundăm microfascismul lor cu fascismul grupurilor politice precum Occident etc. În măsura în care cineva luptă împotriva microfascismului la nivel molecular, cineva îl poate de asemenea preveni să aibă loc la nivelul grupurilor politice mari. Dacă credem că fiecare dintre noi este imun împotriva contaminării microfasciste, împotriva contaminării semiotice de către capitalism, atunci cu siguranță ne putem aștepta să vedem forme de microfascism neînfrânte la un nivel foarte înalt.

Puterea dominantă continuă să extindă subjugarea semiotică a indivizilor în cazul în care lupta nu este desfășurată pe toate fronturile, în special aceea a formațiunilor de putere. Multe persoane nici nu observă această subjugare semiotică: e ca și cum nu vor să creadă că există, totuși ea reprezintă exact ceea ce organizațiile politice cu toți birocrații săi întruchipează; asta e ceea ce contribuie la creatie, materializare și menținerea tuturor formelor de recuperare.

Există ceva în Statele Unite care mă interesează foarte tare. S-a întâmplat pentru câțiva ani, în mod special în timpul generației Beat și probabil este datorat tocmai stringentei probleme legate de semiotica corpului, a percepției. Asta este mai puțin valabil în Europa, unde o anumită concepție intelectuală a relațiilor și a inconștientului domină. Variile raționalizări și justificări care sunt redate aici pentru reintroducerea unei semiotici a corpului mă interesează mai puțin. Unele implică Budismul Zen, sau forme variate de tehnologie, precum Tai Chi-ul care tocmai a fost realizat pe scenă... Mi se pare că ceva este căutat în acestea într-un mod orbesc. Orbirea ia forme multiple. În Franța, de exemplu, avem rețele de guru în societăți psihanalitice; avem chiar și o personalitate ca Preotul Moon care conduce o importantă organiație psihanalitică. Dar psihanaliza implică doar un set particular de oameni. În Statele Unite, aparent, virusul psihanalizei a fost mai mult sau mai puțin prevenit, dar uneori mă întreb dacă sistemele sale ierarhice nu sunt reproduse în sisteme de guru, sistemele de reprezentare a dorinței.

Problema e aceasta: nu putem ținti spre un obiectiv politic fără a identifica simultan microfascismele, toate modurile puterii de subjugare semiotică care se reproduc prin intermediul luptei, și nici un mit al întoarcerii la spontaneitate sau la natură nu va schimba ceva.

Oricât de naiv cineva ar presupune că e inocent în această privință, fie în relație cu copilul nostru, partenerul nostru sau studenții noștri (pentru profesori), cred că această inocență este echivalentă cu vina și întruchipează vina. Problema nu se pune în termeni de inocență sau de vină ci de identificare a microfascismul pe care fiecare îl adăpostește, în mod special atunci când nu îl găsește.

Ultimul lucru pe care aș vrea să îl amintesc aici, bineînțeles, este faptul că poate primi o soluție individuală. Poate fi abordat printr-un nou tip de aranjament al enunțării.

Un exemplu al acestor aranjamente ale enunțării unui aranjament imposibil, cu adevărat îngrozitor din punctul avantajos al aranjamentelor dorinței - este cel al acestei camere, cu anumiți indivizi poziționați deasupra oricui altcuiva, cu o discuție pregătită care ar face imposibil pentru oricine să pornească cu adevărat o discuție. Ieri am propus schimbarea întregului format, întregul mod de lucru pe care îl abordăm aici, și spre marea mea surpriză, mi-am dat seama că toată lumea vroia ca această conferință să rămână cum era inițial. Unii oameni chiar și-au cerut banii înapoi, cu toate că nimeni aici prezent

Text publicat sub titlul “Molecular Revolutions” extras din “Chaosophy. Texts and interviews 1972-1977”, Semiotext(e).

Félix Guattari (1930 – 1992) a fost filozof și psihoterapeut francez, activist și semiotician. A fost fondatorul schizoanalizei și ecosofiei. Este autor a numeroase cărți. Este cunoscut pentru colaborarea cu Gilles Deleuze, împreună cu care care a scris mai multe volumme printre care “AntiOedip” și “O mie de platouri”, volume din seria “Schizofrenie și capitalism”.

7

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 8

Răzvan Ion & Gergő Horváth

Continuarea pe www.re-forma.ro

Fascinația anacronismului

După ce ne-am sfătuit cu niște prieteni fascinați de estetica socialistă, am pornit să descoperim și să documentăm rămășițele comerțului socialist, împrăștiate prin Timișoara. Este incredibil cum un magazin Loto Prono este conservat complet.

Inclusiv ușa, ramele de la geamuri, interiorul din lemn, firmele luminoase.

Era o zi de început de aprilie, cu ușoară tentă de februarie, așa că nu era nici prea cald, dar nici prea frig pentru o plimbare lungă generatoare de reportaj al entităților comerciale și culturale vechi de pe vremea când “pâine” era scris cu litere disco, iar imaginile cu “Eugenia” erau pictate manual. Am decis să folosim unelte din aceeași perioadă: un aparat Canonet și un film Kodak.

E foarte interesant cum firmele vechi sunt lăsate în paragină, ajung la fier vechi sau sunt acoperite pe jumătate cu unele noi. Ar trebui totuși conservate și restaurate, măcar de dragul unui tip de estetică care de departe era mai interesantă decât cea a noilor magazine. Ca și în Occident, ar trebui și noi să avem o anumită direcție când vine vorba de design și de estetică și să nu umplem

www.re-forma.ro

străzile cu tot felul de kitsch-uri cu imagini mov și scris alb cu auriu și alte minuni. Un lucru este cert: românul iubește kitsch-ul la nemurire. Își încarcă orice poate până la refuz cu desene, icoane, aur, oi, vaci, frunze și e păcat, pentru că design-ul ăsta socialist, care era din anumite puncte de vedere minimalist, cu fonturile furate de pe la vestici, era mai bine structurat și cumva mai “decis” și sigur pe el decât ce putem vedea astăzi pe străzi. Nu ne pretindem a fi nostalgici când scriem toate acestea.

Românul crede că el este cel mai deștept și cel mai frumos și le știe pe toate. Poate ar fi mai creativ să cercetăm, să citim, să analizăm și să nu pretindem că ne pricepem la absolut tot. Deja orașele noastre arată ca niște sorcove otomane. O estetică, fie ea și superficială, să existe. Să avem totuși o structură, o direcție în care să ne îndreptăm și să ne uităm în jur înainte să bombardăm străzile cu design-uri de prost gust și puse anapoda peste tot.

Reclamele socialiste din Timișoara, și din alte locuri unde ele mai există, țin de un anume tip de memorie care indemnă la reflexie și la dezbatere.

Am prezerva niște bucăți din istorie care ar fi reale și nu ar mai trebui să promovăm mituri și alte “adevăruri” false, am genera discuții și nu în ultimul rând am avea tot timpul ceva care să ne reamintească să ne folosim de toate acestea pentru un nou tip de construcție și progres. “Foarte mulţi oameni au considerat că regimul comunistl le-a adus până la urmă mai multe lucruri bune decât rele.

Comunismul îi securiza, nu aveau grija zilei de mâine, nu aveau grija şomajului. Oamenii se temeau de această libertate venită după 1989.

Ceea ce a deranjat nu a fost lipsa libertăţii, asta îi deranjează pe cei care ţin la libertate şi au ce să facă cu ea. Cei mai mulţi oameni au fost deranjaţi de deteriorarea condiţiilor de viaţă în anii ‘80.” (Lucian Boia).

Astfel am putea folosi toate imaginile clădirilor și ale firmelor comuniste să reflectăm asupra unui trecut recent și să nu ne pierdem în nostalgia vremurilor trecute.

Să fie o experiență acumulativă, decât o amintire plăcută sau neplăcută.

Gergo ˝ Horváth are 20 ani, este artist și manager cultural. Studiază fotografie și video la Universitatea de Artă și Design, Cluj. Este coordonatorul la Cluj și Timișoara al proiectelor Pavilion și Reforma. gergoh.tumblr.com Răzvan Ion este teoretician, curator, manager cultural și activist politic. Este co-editor al PAVILION journal for politics and culture, co-director al BUCHAREST BIENNALE - Bienala Internațională de Artă Contemporană București, director al PAVILION - centrul pentru artă și cultură contemporană. A fost profesor asociat al Universității California, Berkeley; Universității din Lisabona; Central University of New York; University of London; Universitatea din Sofia; Universitatea din Kiev; ș.a. Este profesor la Universitatea din București unde predă studii curatoriale și un curs de gândire critică. www.pavilionjournal.org

9

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 10

www.re-forma.ro

www.re-forma.ro

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 12

ANDU SIMION Bayram, 2012 Continuarea pe: www.re-forma.ro

În spiritul Crăciunului, noaptea târziu, într-o noapte geroasă în mijlocul Ploieştilor, comitetul central a hotărât înfiinţarea unei petreceri ad-hoc. După o scurtă chetă şi câteva povestiri, s-a dat drumul la treabă.

A plouat cu vin, cozonaci, alte băuturi alcoolice şi variate tocături provenite de la tot felul de orătănii martirizate în preajma sărbătorilor. Câmpul de luptă: apartamentul unei prietene, în care, până nu demult, a locuit bunica sa.

Ploieştenii sunt oameni simpli, imparţiali, afililiaţi în diverse grupuri şi proiecte. Astfel, după miez de noapte, discuţiile au pătruns în domenii antitetice: grupul bucătăriei punctează problematica universului, în sufragerie se dezbat maşini și motoare, iar balconul devine romantic, la o ţigară dezbătându-se poveşti cu

12

sentimente. Fundalul este sec, friguros şi gri cu blocuri de patru etaje parţial renovate, asezonate cu luminiţe de brad la geamurile dormitoarelor.

Doi lupi au stat de caraulă toată noaptea, cuminţi, ilustraţi pe o pătură pufoasă aşternută peste canapeaua veche; vesela din cristal a cochetat cu alcoolul, iar covorul persan din mijlocul sufrageriei s-a lăsat călcat în picioare în repetate rânduri. Suntem în 2012, blocaţi în timp, închişi între pereţii unui apartament cu multiple elemente vechi, de pe vremea răposatului. Găsesc o revistă veche şi câteva cărţi. Citesc două-trei poeme scurte, ridic privirea, fac câteva legături, fac schimb cu o carte ilustrată şi rămân uimit de design-ul grafic din perioada comunistă, admirând culorile, simplitatea, minimalismul şi precizia.

Ochişorii se fac mici, alcoolul clatină trupuri, mâinile devin ineficiente, iar magia sărbătorilor se instalează lin asupra participanţilor. Răsare soarele, se aud sforăituri pe fundal. E semn că a mai trecut un an.

Andu Simion e fotograf, dj şi producător de beat-uri 4/4. Ascultă techno şi exeperimentează. Îi plac blocurile, griurile, maşinile vechi. S-a născut la Ploieşti, oraş poziţionat aproape de capitala României, în vara lui ’89.

13

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 14

Adunările Reforma de la București, Timișoara și Cluj cu ocazia lansării primului număr tipărit, petreceri decadente cu iz intelectual. Documentarea realizată de membri ai comunițății care au primit aparate de unică folosință dotate cu vechiul film de 35mm, au relevat imagini concludente.

Vintage conceptual contemporary.

Mai multe pe fb.com/reformacommunity

Au contribuit: Alexandra Enache (text, organizare), Sorin Florea (design, DTP), Gergo’’ Horváth (Timișoara & Cluj, redactare, organizare), Răzvan Ion (editare, design, text, fotografie, organizare), Andreea Pătru (editare web, redactare, text), Eugen Rădescu (editare, text, redactare, organizare, finanțare), Teoharie Zugravu (logo design, poster design), Andrei Crăciun (organizare), Raluca lupeanu, Mihnea Mihalache Fiastru, Andu Simion, Birds of Paradise.

Mulțumim (în ordine aleatorie): Alina Cristescu, Emil Cristescu, După Ureche (Andreea Bondar, Mircea Trancă), Bogman, Boru, Vasile Miheț, Maria Fărcaș, Cristian Stan, Florin Oslobanu, Andrei Alexandrescu, echipa Control, Alexandru Dobi, Oana Dobi, echipa la Gazette, Valeria Pop, Anca Nuță.

Fotografia copertei: Răzvan Ion, Timișoara, 2013 Contact: www.re-forma.ro; www.facebook.com/ReformaCommunity; www.twitter.com/ReformaCo; reforma@re-forma.ro REFORMA este un mijloc de comunicare al unei comunități distincte.

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 16

Despre lăutari și căutări antropologice După Ureche în dialog cu Alexandra Enache “După Ureche” înseamnă Mircea Trancă şi Andreea Bondar, unul inginer maritim, altul economist, amândoi pasionați de muzica lăutărească originală veche. Mecanismul “După Ureche” este unul aproape antropologic, de cercetare și repunere în atenția unui publicului. Au început proiectul în februarie, cu un eveniment în clubul Modern, un loc dedicat zonei alternative, unde au adus pe scenă instrumentele muncite ale lăutarilor din banda lui Cătăroiu. În iunie vor regiza lansarea gazetei Reforma #2, pe care deja îl citiți, împreună cu cei mai titrați lăutari din lume, Taraf Iagalo.

Evenimentele voastre au valențe de cercetare, dincolo de partea de spectacol. Cum a apărut pasiunea asta pentru muzica lăutărească, ideea de a concepe astfel de puneri în scenă?

Mircea Trancă: Ideea pleacă de la salvarea acestui gen de muzică. Povestea pornește mai de mult.

Eram cândva acasă la părinţi, la Turnu Severin şi încercau să ne înveţe câţiva paşi de horă. Iar unul dintre ei a vrut neapărat să ne arate o melodie “lăutărească adevărată”.

Andreea Bondar: Ăla a fost punctul de plecare. A fost o seară frumoasă cu familia. Pleacă din pasiune şi dorinţa de a mulţumi celor care mai încearcă să păstreze acest gen de tradiţie. Oricum e destul de complicat. Nu cred că o să mai existe pentru multă vreme această latură a muzicii româneşti. Deja se confundă foarte mult muzica lăutărească cu muzica populară; nu se mai ştie ce înseamnă de fapt lăutăreasca veche. Ei erau chemaţi la nunţi, la botezuri, la petreceri boiereşti, la hramuri, la înmormântări. Însă multe dintre datinile în jurul cărora ei se adunau au dispărut. Ce se întâmplă în prezent la o nuntă nu mai are nici o legătură cu muzica lăutărească, prin urmare mai participă la festivaluri organizate. Dar și acolo este o problemă. Există o diferență între muzica populară şi cea lăutărească.

Spre exemplu portul lor a dispărut total. Au mai rămas nişte cântece; asta este destul de puțin.

M.T.: Muzica populară, la origini, era cântată în jurul unei fâneţe. Când lumea se strângea la o claie.

De acolo îi şi vine numele. Or lucrul ăsta nu mai poţi să îl transpui acum. Nu e acelaşi lucru dacă te duci la un festival. Ajung un soi de exponat. Ce rămâne de făcut aici, ce vedem noi, ce văd eu, e ca în momentul în care eu expun – eu asta fac, asta mi-am propus să fac şi simt că fac un lucru bun – vreau să readuc în atenţie partea asta de cultură. Când pleci de la un eveniment de genul ăsta să rămâi cu un ritm, să vrei să pui o melodie care să îţi vorbească pentru că inclusiv cuvintele lor au un sens, au o căutare. Generaţia noastră îngână doar bucăţi, petece de versuri pe care nici măcar nu ştiu de unde le cunosc. Şapte văi şi-o vale adâncă, vine lupu şi mă mîncă… După care te opreşti... Şi asta mă roade, nu îmi place că pierdem din fondul ăsta de cultură.

A.B.: Ce este foarte ciudat e că noi când am făcut primul eveniment, chiar vorbeam cu Mircea, ne spuneam că dacă vin 30 de oameni suntem mulţumiţi.

Dar lucrurile s-au petrecut foarte lin. Imboldul a venit la Severin unde am auzit banda lui Cătăroiu, am vorbit cu ei, am stabilit evenimentul, am mers aşa, pe fir de apă. Şi atunci am găsit numele, am organizat. Iar în punctul ăla nu mai aveam ce să facem decât să vedem câtă lume se strânge. Şi au venit foarte mulți oameni! Şi sau distrat. Le-a plăcut. În momentul în care au în faţă “produsul” îl simt şi răspund. E ciudat. De fapt nu

neapărat ciudat. Era vag de aşteptat pentru că aici intervine şi o oarecare comoditate. A fost la îndemână.

Dar muzica îi prinde. Cred că e un ritm în sânge. Atinge cumva exact rădăcina.

M.T.: Nu iți dai seama. Nu realizezi. A fost extraordinar să le urmăreşti reacţiile. Veniseră toţi deja cu părerile lor. Mergeau acolo pentru că era tare: “muzică lăutărească într-un club”. La început erau ca nişte stâlpi, nu mişcau, nu prea ştiau cum să reacţioneze. Şi la un moment dat ceva s-a întâmplat. Începeai să observi tipicul bătut din picior, începeau să răspundă. Dar asta cred că ţine şi de lăutar. Noi acum învăţăm, vorba muzicanţilor: “n-ai să-nveţi să ştii să cânţi niciodată”. Tu doar auzi. Şi de acolo a ieşit haos minunat. Până dimineaţa.

Publicul căruia vă adresați este destul de înclinat spre o abordare ironică a gustului. Totuși este un public relativ educat. Nu vorbim despre cluburi de mainstream, vorbim despre locuri care strâng oameni interesați de latura creativă a societății. Credeţi că s-a făcut trecerea asta de la “mergem acolo că e cool” la “mergem acolo şi vedem şi noi de fapt despre ce e vorba”?

M.T.: Exact despre asta vorbeam. Asta mai fac şi eu câteodată din amuzament. Mai merg pe la evenimente cu Nelu Ploieşteanu, Minune. Şi văd tot felul de

17

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 18

oameni care nu au nicio treabă. Scot banul, fără să aibă habar de povestea banului dat pentru lăutar.

A.B.: Poveştile din spatele lăutarilor sunt foarte interesante. Există o relatare în "La vie Parisienne" care povestește despre întâlnirea dintre Franz Liszt şi Barbu Lăutaru. Când Liszt a trecut prin Moldova, la un conac, a improvizat ceva şi a rămas stupefiat când cobzarul a reprodus ceea ce a cântat şi nu înţelegea cum e posibil ca un om care nu a studiat şi nu cunoştea teoriile din muzică putea să reproducă întocmai. Şi tot în acea relatare există un pasaj care vorbea despre obiceiul de a pune galbeni pe fundul paharului de băutură. Trebuiau să bea paharul şi acolo găseau galbenii pe care îi băgau în buzunare. Acum se merge la mese, se bagă banii în buzunare, în instrumente, dar aşa era obiceiul iniţial. Lăutarii erau obligaţi să bea pentru a culege banii, să se “veselească” şi să continue petrecerea.

M.T.: Un lucru pe care l-am învăţat, mi l-a spus și domnul Cătăroiu: lăutarul nu se uită în ochii omului. Îi cântă şi îl lasă să simtă. Îşi ia un punct unde se pierde, cântă, la final trage cu vioara şi mulţumeşte. Şi primeşte ce îi dă cel de la masă. Nu se gândeşte ce să îi cânte, ce să îi ofere, nu se linguşeşte să vadă ce poate să scoată de la el. Acum lăutarul are o soartă precară; de obicei îl mai găseşti cântând pe străzi în străinătate. Asta vrem să facem noi. Să adunăm cât mai mulţi lăutari; tarafuri. Nu suntem impresari, nici nu pretindem că suntem şi nici nu îmi place cuvântul ăsta.

Vrem să ajutăm cumva. Oamenii uită. Preferă să asculte "Rapsodia". Nimic de spus, este frumoasă. Dar acolo vorbim despre studiu. Noi cautăm o oarecare latură antropologică, acolo unde nu există studiul, unde se moștenește meșteșugul, unde se cântă din tată în fiu după ureche. Ne gândim că prin muzică transmitem mai ușor mesajele astea; auzi cuvinte, faci trimitere la obiecte, la trecut şi nu uiţi. Noi cu asta lucrăm, asta facem prin proiectul "După Ureche": un colaj.

Interesant. Un colaj de tip antropologic dedicat unei comunități distincte, o comunitate neo-boemă.

A.B.: Ne-am gândit şi la un o altfel de abordare. Ce mai putem face, ce mai putem aduce în atenţie încât meseria de lăutar să aibă continuitate. Mie îmi este foarte clar; oricât aș visa şi aş spera să rămână măcar puţin din ce înseamnă lumea asta, sunt absolut convinsă că stră-strănepoţii mei nu vor mai cunoaşte muzica lăutărească, deşi modalităţi de stocare a informaţiei, a muzicii, există. Problema e că se pierde foarte mult. Avem variante digitale, avem cd-uri, viniluri, dar nu se compară. Lipseşte lăutarul şi atmosfera pe care doar el o creează. Acolo e tot farmecul: cum simte publicul, cum îl manevrează, cum îl pune la dans şi cum îl linişteşte. Ei improvizează foarte mult. Sunt cântece pe care le fac pe loc. Sunt foarte multe lucruri; pornind de la port, de la instrumentele lor pe care le făceau singuri, cum au ajuns ei să cânte în casele boierilor, cum erau aleşi; ei erau aleşi dintre sclavii din moşie. Au fost sclavi, pentru că erau țigani. Termenul de rrom e introdus acum, anii aceștia. Pe urmă s-au făcut familii de lăutari care au continuat tradiţia, iar tinerii erau obligaţi să ducă mai departe meseria fără drept de replică. O metodă ușor punitivă, dar vremurile erau diferite.

M.T.: Şi se respectau. Lucru pe care încă îl fac.

Un lăutar îl va respecta mereu pe celălat, chiar şi pe ăla care cântă în curtea vecinului. Nu există o concurenţă reală între ei. Pentru că ei cântă trăiri, ei transmit şi se simt stăpâni pe ceea ce transmit. Ei între ei se ştiu, cine e bun la vioară, cine are voce, cine cântă la ţambal. În muzica lăutărească nu există niciodată un ideal, o formulă perfectă la care să ajungi. Inclusiv în timpul melodiilor membrii unui taraf discută între ei. Cătăroiu îmi spunea că el face scenografie. Melodiile prind formă acolo, în timpul execuţiei.

vin, au văzut un public cu care nu s-au mai întâlnit până atunci. Au fost la început puţin timizi, neştiind care va fi reacţia. Au intrat în sală, s-au uitat în jur, amabili, au sărutat mâinile femeilor, iar primul lucru pe care l-au făcut a fost să se ducă într-un colţ unde au început o repetiţie. Ei ştiau că trebuie să pregătească ceva. Şi-au pus melodiile în ordine, au gândit puţin cine ce are de făcut. După ce a început muzica, planul nu a mai contat. Şi-au regăsit siguranţa cântând.

M.T.: Însă a fost un moment problematic cu sunetistul. Spun asta pentru că vreau să se înțeleagă cu ce tip de mentalități ne confruntăm. A venit în seara respectivă sunetistul să ne întrebe ce caută vechiturile alea acolo. Nu înțelegeam la ce face referință. Era vorba despre instrumente, instrumente vechi de o sută de ani, moștenite și de valoare muzeală. Cei din bandă, apoi, au realizat că sunetul nu este potrivit, nu e ceea ce trebuie. Pe un ton diferit de orice alt muzician. Reținuți și ușor timorați. Doar mi-au zis că nu e bun, dar că „ei nu pot să intervină peste om, că e meseria lui”. Aşa că sau dus singuri la microfoane şi au pornit aşa cum au simţit ei. Lăutarului îi e greu să înţeleagă ce vrea un sunetist de la el. El nu cântă de pe un portativ, nu lucrează în studio. Doar simte. Acolo. Sunetistul poate că știe ce are de făcut tehnic, dar nu se descurcă pe partea de muzică improvizată. Trebuie să simtă puțin. Nu ar trebui să îi dicteze niciodată cuiva cum să îşi folosească vioara. E altceva. Şi trebuie răbdare. Pentru că noi am trecut exact prin asta. Ni s-a spus că ce au ei nu sunt instrumente, că nu ştiu să cânte. Un tip de mentalitate defectuasă. Ai nevoie să înveţi cum e să lucrezi cu astfel de instrumente, cu o muzică lăutărească, de moment.

Există elemente comune între După Ureche și viaţa voastră în afara proiectului?

A.B.: Noi călătorim foarte mult în ţară. Şi ne petrecem mult timp căutând informaţii şi descoperind lăutari.

M: Da, eu am fost şi la stână. Cu bucium, cu fluier, cu păsări. Îmi cumpăr şi îmi fac instrumente; mă bâţâi şi eu, să nu îţi închipui că ştiu să cânt… Doar după ureche… chitară, fluier. Fluier mult eu…

La frunză ştii să cânţi?

M.T.: Categoric.

Poate ca la orice proiect de cercetare ar trebui să realizați o arhivă de sunet, de imagine, de documente.

A.B.: Desigur că există un plan, însă trebuie găsite formele de finanțare potrivite pentru asta. Lucrăm la idee și sperăm să crească organic.

M.T.: Ştii ce să scrii la finalul interviului? Că visăm.

A.B.: Spune asta pentru că evenimentele noastre îşi vor îndeplini scopul atunci când vor aduna persoane de toate vârstele, aşa cum se venea de obicei în locurile unde cântau lăutarii – de la mic la mare. Se îmbrăcau frumos şi mergeau să asculte muzică pentru că era sărbătoare. Evenimentele astea trebuie să reuşească să aducă publicul înapoi la lăutari, decât lăutarii în faţa unui public. Să rupem pingele și să plecăm fericiți.

Vreau înainte de toate să fie al nostru. Vrem pur şi simplu să ducem gustul pentru muzica lăutărească mai departe. Să reuşim să păstrăm sursa de muzică la îndemâna publicului, a noastră. Pentru că dacă nu am avea muzică, am lătra.

Povesteați de experiența de la Modern, prima și cumva revelatorie pentru ce va urma.

A.B.: Momentul de la Modern cu banda lui Cătăroiu a fost impresionant. Ei nu au ştiut cum arată spaţiul. Li s-a spus doar că este un club, unde vin tineri. Şi s-a văzut de cum au intrat că era ceva nou pentru ei, dar au mers drep înainte spre scenă. Nu au ştiut unde

18

Alexandra Enache este assistant coordinator al centrului de artă și cultură contemporană Pavilion. Recent a finalizat un master în istoria și filozofia culturii la Universitatea București.

Fotografii de Andreea Pătru.

” “ Lăutarul nu se uită în ochii omului. Îi cântă şi îl lasă să simtă...

19

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 20

Gergő Horváth & Răzvan Ion

Realismul socialist la "Scârț" Continuarea pe: www.re-forma.ro

Timișoara este un oraș fericit. Adică noi ne-am simțit minunat, am mers prin Piața Traian unde e raiul vintage, prin Piața Flavia, care pare cea mai interesantă piață de vechituri, iar seara ne-am prăbușit în "Scârț, loc lejer".

Taximetristul pare ușor nedumerit de cererea noastră. Nu pricepe unde mergem exact și nici ce e acolo. Numele locului amintește de expresia "Ete scârț" și reflectă perfect atmosfera stabilimentului. Creatorii probabil că asta au spus când au decis să declare independența locului față de mainstream și cerințele capitalismului neo-liberal. Christine Cizmaș și Ovidiu Mihăiță alături de Nică, supercățelul, își împart viața între parter și etaj. Locuiesc la parter, iar la etaj au creat un bar de proporții decente, nu prea mare, și un spațiu unde joacă piese de teatru, pentru un public care nu poate fi mai mare de 30-35 de persoane din cauza spațiului limitat. Experiența acelei săli de teatru este absolut specială. Ne amintește de sălile micilor teatre din Marais. "Am vrut să avem un loc al nostru așa cum credeam noi că trebuie să fie lumea. Relaxată, creatoare de posibilități, un spațiu unde să te simți comfortabil cu tine și cu ceilalți", povestește Christine. Teatrul este așa cum cred ei că trebuie să fie teatrul. Independent.

Ne trece prin minte un lucru pe care îl recomandăm multora. Dacă ceva nu îți place creează propria ta instituție. Ne întrebăm cine face toate lucrurile acolo. Ovidiu ne confirmă ideea de DIY. "Eu fac afișe, Christine joacă, eu mă duc în piață, ea are grijă de bar, totul se împarte între noi și 2 colaboratori".

Ne lipim de barul decorat cu diverse monede vechi, pentru că mesele sunt ocupate. Muzica este perfectă pentru atmosferă și e generată de pick-up-ul vechi alimentat din uriașa bibliotecă cu mii de viniluri străjuite de o colecție de mașini din tablă.

Acum ascultăm "Azur". Nică aleargă de la un client la altul, bucuros de atenția pe care o primește. Remarcăm pe bar pufuleți, eugenii, ciocolată "Rom" și biscuți "Turbo" depozitați într-o basculantă de jucărie, așa cum aveam în copilărie.

Armură de cavaler, reflectoare de teatru, paturi suprapuse, sticle de sifon,

gramofon, proiectoare, cărți din anii '80, aparate de radio. Arătă ca un muzeu al consumerismului comunist, fără un ghid enervant. "Visez să deschid un muzeu de genul ăsta. Am strâns mii de obiecte care sper să constituie un muzeu cât mai curând.", ne povestește Ovidiu.

Oamenii care frecventează locul sunt și ei din categoria curioși. Studenți, actori, scenografi, profesori universitari, oameni cu bani, oameni cu buzunare rupte, working class, dandy, trashy, anyone and everyone. Acolo toți par la fel. Nimeni nu e special.

Toți sunt speciali.

Nu ne-am putut abține să scotocim prin uriașa colecție de viniluri și să punem un pic de Shirley Bassey, în timp ce ne delectăm cu lectura peretelui de vis-a-vis.

Obișnuiții locului, în timp de nopți creative au scris amuzante asocieri de nume: Manele Dietrich, Pirații din Caransebeș, Crama Sutra, Baba Nochia. Între timp, Nică s-a plictisit și a fugit în grădină. Am trecut pe lângă un gard viu care îmi amintește de videoclipurile turnate în vilele franceze. Un spațiu aproape ireal, perfect pentru o după-amiază într-o lume paralelă, atârnând în hamac.

La teatru, numit "Auăleu", am avut plăcerea de a vedea „Spălătorul de creier”, un text inteligent, cu o scenografie minimalistă și afișul printat pe hârtie de ziar.

E interesant să vezi fascinația unor oameni față de vremuri apuse, de rememorare, de a nu uita. E admirabilă oaza lor de onestitate, de firesc, unde te regăsești și simți siguranța relaționării fără bariere. Poveștile lor sunt fascinante, e o plăcere să petreci o noapte în prezența lor. Mai ales că la plecare am primit cadou Marina Voica în italiană și Gică Petrescu best hits.

E cumva firesc ca ostracizarea să genereze o dorință pentru apartenența la o comunitate. "Scârț" și "Auăleu" sunt exemple de autofinanțare, de susținere implicită a unui grup care nu se simte aparținător unei societăți punitive, mimetice. E mai ușor să supraviețuiești într-un grup decât singur.

21

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:30 Page 22

22

www.re-forma.ro

23

www.re-forma.ro ’’

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:31 Page 24

Cum a deschis fantoma lui B împreună cu shar pei-ul frigiderul, moment povestit de papagalița Rita Mihnea Mihalache-Fiastru

Eu, Rita, am fost ultima bucurie din viața de om a lui B. Sau, cel puțin, asta îmi place să cred, deși B mi-a spus, mai târziu, atunci când a devenit fum că, într-adevăr, eu am fost ultima lui mare fericire din viața în carne și oase. Am fost cumpărată de B împreună cu tatăl lui, V, dintr-o piață din sudul orașului, într-o duminică de la jumătatea lunii mai în care soarele încinsese acoperișul din fibră verde și transformase piața într-un clocot de flori, legume, fructe, carne și lactate cu miros de zeamă de fiertură moartă. Și de animale de companie, desigur. Locuiam la primul meu stăpân, un fost măcelar cu ochii lentilați cu contact galben, într-o colivie joasă și lungă, înghesuită de doi siamezi galbeni cu cozi verzi și capete tigrate, ca de zebre, între un acvariu plin cu apă și pești și unul plin cu talaș și hamsteri. Și chiar atunci când o adiere a ultimelor zile de primăvară mi-a acoperit ciocul cu puful dintr-o frunză de plop, măcelarul și-a întins mâna după mine, m-a băgat într-o pungă și m-a întins lui B care m-a dus acasă, unde trăia doar cu tatăl lui, după moartea mamei lui, F, care fusese dată afară din corp de cancer, cu o lună înainte, după ani întregi de vărsat bucăți de ficat prin casă.

De ce m-a ales pe mine ?

Pentru că eu sunt cea mai frumoasă papagaliță, deși nu sunt o rasă anume, doar cel mai ieftin și comun peruș. Am pieptul turcoaz, pielea de pește, gheare roz, aripile și restul corpului albe, iar spatele îl am turcoaz-albăstrui și aripile tigrate în gri și indigo. Am o pată turcoaz pe cap, ochii negri și uneori fac cu ochiul stâng.

B împreună cu tatăl lui V m-au adus acasă și m-au eliberat într-o colivie cu gratii aurii și strălucitoare, sferică. Ajunsesem pasărea lui B și am fost nedespărțiți aproape toată vara lui `63, până la jumătatea lui august, atunci când B a murit, la vârsta de 12 ani. După câteva zile a început să mă scoată din colivie și îmi dădea voie să zbor prin apartamentul de la etajul 5, iar uneori, dimineața, atunci când deschideau geamul, îmi plăcea să ciugulesc roua din gura leului galbene și roz, din ghivecele înșirate pe pervazul dinspre est al geamului de la bucătărie.

Despre cum a murit B, însă, o să povestesc în puțin peste o mie de caractere. Într-o după-amiază în care dogoarea ultimelor ore din zi părea să fi cauciucat piatra cubică de pe bulevardul mare, când lumina galbenă fierbe casele și blocurile de sub abajurul dinaintea apusului, le scoate și le aruncă sufletele negre în umbre cu unghiuri ascuție care cad peste oraș, am plecat pe umărul lui B către podul al patrulea de pe râul care traversează orașul, de unde făcea sărituri în fiecare după-amiază împreună cu prietenii lui și fleoșcăiala căderii lor și strigătele răsunau din interiorul liniștii caniculare, așa cum o pisică fată în casa liftului dintr-un bloc în care sunt petreceri în fiecare apartament, toată lumea o aude, dar nimănui nu-i pasă, așa ei își suflau sufletele în tăcerea din oraș. Dar în acea zi, B a tăcut definitiv când, pentru a patra oară atunci, s-a desprins de pe pod cu brațele desfăcute și picioarele lipite într-un zbor de rândunică și chiar atunci când trebuia să dea la o parte apa cu fruntea, de pe râu a apărut împinsă de curent o rață sălbatică cu ciocul lung și ridicat în sus și cu ochii semi-deschiși în soare și ciocul ei i-a intrat lui B prin ochiul drept și i-a ieșit pe ceafă, și apoi a început să se deschidă în sus și în jos, iar atunci am înțeles că rața îi prinsese și mesteca țesut de circumvoluțiuni din creier.

Am zburat acasă, am intrat pe geam și în colivia din aur din care un am mai ieșit vreodată. După înmormântarea lui B, tatăl lui, V a rămas complet singur. El, eu și gura leului de pe geamul de la bucătărie. O lună de zile de la moartea lui B, V apuca colivia cu degetul arătător al mîinii drepte de inelul de deasupra și plecam la plimbare pe toate străzile și bulevardele și prin toate parcurile. Mergea fără direcție cu privirea în jos și din când în când îți aprindea o țigară iar eu, tot cu capul în jos, mai spărgeam câte un bob de mei și doar umbrele pașilor lui se auzeau cum pășeau pe zidurile orașului și doar umbra mea se auzea cântând din toate coroanele verzi de peste toți pereții. Iar după o lună de mers toată ziua, în fiecare zi, ne-am oprit. Iar V a dormit o săptămână iar, de ziua lui, pe 7 octombrie, și-a luat de la adăpost un shar pei negru de un an și jumătate pe care l-a botezat Șarpei.

Apoi, în noaptea ultimei zi cu soare din toamna lui `63 a apărut pentru prima dată fantoma lui B. Avea conturul corpului lui B așa cum fusese atunci când era viu, iar liniile erau foarte îngroșate cu fum roz aprins, iar din fantoma lui, din tot corpul, se ridicau mici fire de fum tot roz, iar el lumina întreaga cameră. Acum B era mai gras decât fusese atunci când era viu și chiar mia spus încă de când a apărut că îi era mereu foame. Stătea cu mine în colivie și își mișca buzele gurii negre și invizibile și era expresiv din marginile ochilor la fel de negri și invizibili și îmi povestea toată noaptea despre moarte și cât de mult se plictisea toată ziua și ne jucam în colivie jocuri cu semințe de mei, eu de pe bățul meu și el de pe al lui, iar doar câteva nopți mai târziu, Șarpei ni s-a alăturat, ridicându-se pe picioarele din spate și împingând cu botul în colivie și așa ne petreceam fiecare noapte.

După un timp, V s-a trezit în toiul nopții și a început să urle înspăimântat atunci când la văzut pe B și, văzându-i figura transfigurată de frică privind către colivie, m-am speriat și am realizat că spaima în ceea ce te privește pe tine, obiect al fricii, e mai mare atunci când înspăimânți, decât atunci când ai, la rândul tău, frisoane. V s-a trezit și altă dată și încă o dată și s-a speriat la fel de tare, iar eu le-am povestit lui B și lui Șarpei despre cât de mult suferea după moartea lui B și până la urmă, într-una dintre nopți, când și B și Șarpei erau înfometați, au decis să-l omoare pe V, să-l scape de suferință și toată lumea ar fi fost, atunci, fericită.

B a ieșit prin gratiile aurii ale coliviei și a zburat peste tatăl lui, iar cu picioarele din fum roz i-a intrat în nări, astfel încât V să nu mai poată respira pe nas, iar Șarpei a luat cu dinții un pui de pernă cu care i-a astupat gura, pe care apoi l-a presat cu labele din față. Trupul lui V a început să se zvârcolească în pat și să aibă convulsii și atunci i-au țâșnit prin ochi două raze din fum roz, alte două raze prin urechi și altele prin nări și una mare și groasă pe gură, ca și cum capul i-ar fi fost străpuns de un șoc luminos și străin, iar jeturi de sânge amestecat cu bucăți fărâmițate de creier au ieșit prin toate acele raze și au umplut pereții, tavanul și patul cu creier și sânge iar apoi, trupul lui V nu s-a mai mișcat.

B a ieșit din nasul tatălui său și Șarpei și-a dat labele la o parte de pe perna cu care îi astupase gura, iar împreună s-au dus, apoi, la frigider. B și-a întins corpul din fum roz de jur împrejurul ușii și pe după garnitura rece din cauciuc, iar Șarpei a a început să tragă cu dinții de mânerul ușii de la frigider și de îndată ce B a încăzlit cauciucul garniturii cu corpul lui, aceasta sa desprins și astfel ușa s-a deschis, iar B împreună cu Șarpei au mâncat până dimineața tot ce au găsit în frigider: ouă și ouă de ciocolată, friptura de porc, mâncarea de bame și câteva resturi de tort, iar mie mi-au adus la colivie, o floare din marțipan violet.

Patru zile mai târziu, poliția a intrat în casă, chemată, cel mai probabil, de vecinii deranjați de mirosul de cadavru și de fecalele și urina lui Șarpei și au găsit trupul lui V. B era, încă, cu mine în colivie iar Șarpei în fața mesei pe care era colivia. Câteva ore mai târziu eu, Șarpei și B am ajuns donație la un azil de bătrâni dintr-o pădure de fagi de la marginea orașului, unde suntem fericiți și acum.

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:31 Page 26

REFORMA 8.0_R4 07/06/2013 13:31 Page 28