Restituiri Istorice Hunedorene

RESTITUIRI ISTORICE HUNEDORENE In honorem Octavian Floca et Radu Popa coordonatori: Ciprian Drăgan şi Simion Molnar

1

2

AsociaŃia Profesorilor de Istorie din România "Clio" - Filiala Hunedoara AsociaŃia Culturală "Casina NaŃională" Deva Muzeul CivilizaŃiei Dacice şi Romane Deva

RESTITUIRI ISTORICE HUNEDORENE In honorem Octavian Floca et Radu Popa coordonatori: Ciprian Drăgan şi Simion Molnar

ARGONAUT Cluj-Napoca, 2013

3

Seria: ● Istorie ● Documente ● Mărturii ● Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale a României OMAGIU. FLOCA, Octavian OMAGIU. POPA, Radu Restituiri istorice hunedorene : in honorem Octavian Floca et Radu Popa / coord.: Ciprian Drăgan şi Simion Molnar. - Cluj-Napoca : Argonaut, 2013 ISBN 978-973-109-472-4 I. Drăgan, Ciprian (coord.)

II. Molnar, Simion (coord.)

94(498) 929 Floca,O. 929 Popa, R.

Coperta: Francisc Baja Coperta: Déva vára – autor Pákei Lajos, 1828 (negativ pe sticlă din colecŃiile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”din Cluj-Napoca, donaŃia Dan Culcer).

Editura ARGONAUT Str. Ciucaş, nr.5/15 Cluj-Napoca Fax: 0264-425626 0740-139984 editura_argonaut@yahoo.com w.w.w.editura-argonaut.ro Consilier editorial atestat : Emil POP 4

CUPRINS Nicolae Bocşan, Omagiu înaintaşilor ...........................................7 Răzvan Theodorescu, Colegul meu Radu Popa ..........................9 Daniela Marcu Istrate, O nouă istorie a românilor: cercetările lui Radu Popa din Ńinutul hunedorean ........................................11 Liviu Mărghitan, Lui Octavian Floca, închinare.......................51 Ioachim Lazăr, Dr. docent Octavian Floca, primii ani de activitate ..........................................................................................57 Florin Dobrei, Migratori şi autohtoni în sud-vestul Transilvaniei în perioada secolelor III-IX. Aspecte social-politice şi religioase ..........................................................................................77 Constantin Ittu, Un calendar transilvănean în limba germană din colecŃiile Bibliotecii Brukenthal: „Neuer Siebenbuergischer Provinzialkalendar” (1797-1891)..................................................91 Iuliu Firczak, Repere din viaŃa şi activitatea episcopului Iuliu Firczak............................................................................................105 Maria Basarab, „Testemonii” trecute pentru istorii actuale ......119 Ciprian Drăgan, Preocupări ale Astrei privind alfabetizarea adulŃilor din comitatul Hunedoara .................................................129 Valentin Orga, Sebastian Bornemisa, ziarist şi editor..............139 Liviu Lazăr, Organizarea vânătorii în perioada interbelică în judeŃul Hunedoara........................................................................173 Simion Molnar, Dr. Petru Groza, un burghez sub stindard comunist ........................................................................................191

5

6

Omagiu înaintaşilor JudeŃul Hunedoara oferă una dintre cele mai interesante experienŃe referitoare la activitatea ştiinŃifică a profesorilor de istorie. AsociaŃia profesorilor de istorie din România „Clio”, filiala hunedoreană, a provocat o emulaŃie în rândul profesorilor de istorie pentru a valorifica experienŃa acestora în cercetarea istorică, realizând o suită de volume, de conferinŃe, editarea unei reviste cu profil istoric. Am participat la câteva dintre manifestările ştiinŃifice ale profesorilor hunedoreni, cum au fost sesiunile comemorative Pompiliu Teodor, Silviu Dragomir, la care au conferenŃiat, alături de profesorii din judeŃ, o serie de personalităŃi ale cercetării ştiinŃifice contemporane, oaspeŃi din Ungaria, Bulgaria şi din Ńară.

EmulaŃia creată între profesori prin strădaniile lui Simion Molnar, animator înveterat al sesiunii ştiinŃifice a AsociaŃiei profesorilor de istorie, al inspectoratului de specialitate, dar şi a mai multor profesori, cercetători şi muzeografi de la instituŃiile culturale, ştiinŃifice şi bisericeşti locale a făcut posibilă dezvoltarea unei vieŃi ştiinŃifice continue la Deva, la care contribuie întreg potenŃialul de cercetare din oraş şi din judeŃ. Trebuie subliniat că acest potenŃial este unul dintre cele mai calificate în domeniul cercetării istorice, remarcat prin realizări editoriale, multe dintre ele apreciate teze de doctorat, prin studiile de specialitate publicate în revista AsociaŃiei profesorilor de istorie, în revista Muzeului CivilizaŃiei Dacice şi Romane din Deva. De la înfiinŃare, Episcopia ortodoxă a Devei şi Hunedoarei a preluat iniŃiativa unor ample conferinŃe ştiinŃifice, finalizate cu volume apreciate de publicul cititor.

S-a cristalizat astfel o tradiŃie a cercetărilor de istorie la Deva, care are deja o vechime apreciabilă, inaugurată în jurul Muzeului CivilizaŃiei Dacice şi Romane, continuată în prezent de AsociaŃia profesorilor de istorie, o tradiŃie care reuneşte cercetători, muzeografi, arhivişti, profesori, clerici.

7

Astăzi recomandăm publicului cititor volumul Restituiri istorice hunedorene. In honorem Octavian Floca et Radu Popa, un omagiu adus celor două personalităŃi ale ştiinŃei istorice româneşti care au lucrat pe terenul istoriei hunedorene, o vatră de istorie bogată în monumente, vestigii, din preistorie până în epoca contemporană. Arheologi de prestigiu, unul specializat în epoca romană, celălalt în arheologia medievală, cei doi au adus contribuŃii majore la studierea siturilor şi monumentelor dacice şi romane, respectiv la trecutul medieval al łării HaŃegului. Lor le sunt dedicate studiile semnate de Daniela Marcu Istrate, Liviu Mărghitan şi Ioachim Lazăr. Este un omagiu binevenit, mai ales că cei doi savanŃi au intrat într-un con de uitare. Readucerea figurii şi contribuŃiei lor în amintirea publicului contemporan constituie un omagiu adus celor care, la un moment dat au reprezentat cercetarea istoriei hunedorene la cel mai înalt nivel.

Restituirea contribuŃiei lor ştiinŃifice s-a făcut în cadrul unei sesiuni ştiinŃifice, la care au participat şi alŃi istorici cu propriile contribuŃii: dr. Florin Dobrei, dr. Constantin Ittu, dr. Iuliu Firczak, Maria Basarab, dr. Ciprian Drăgan, dr. Valentin Orga, dr.

Liviu Lazăr şi Simion Molnar. Comunicările prezentate de aceştia relevă o tematică variată, de la evul mediu la epoca modernă şi contemporană, de istoria cărŃii, a bisericii, de istoria presei şi a elitelor, de istoria vânătorii.

Volumul pe care-l recomandăm relevă diversificarea cercetărilor de istorie în ambianŃa ştiinŃifică hunedoreană, preocuparea de a valoriza noi domenii şi teme de cercetare pentru istoria locală sau naŃională.

Este un model pentru cum ştiu istoricii hunedoreni să-şi cinstească înaintaşii, aşa cum au făcut şi în alte cazuri menŃionate anterior. De aceea felicit coordonatorii volumului, Ciprian Drăgan şi Simion Molnar, pentru această frumoasă iniŃiativă, urându-le să continue cu aceeaşi pasiune, inteligenŃă şi profesionalism valoroasa lor activitate.

Prof.univ.dr. Nicolae BOCŞAN

8

Colegul meu Radu Popa Faptul că ar fi împlinit acum vârsta de 80 de ani – el, care era întruchiparea frumoasă a unei perpetue tinereŃi – îmi dă, încă o dată, dimensiunea istoriei pe care generaŃia noastră a parcurs-o.

Era cu şase ani mai mare decât mine şi prima amintire pe care o am despre el este susŃinerea unei comunicări la cercul ştiinŃific studenŃesc din 1956 (el, unul dintre autori, era în anul V, eu, audient cuminte şi admirativ, eram în anul I).

Subiectul, pe cât îmi amintesc, erau cavalerii teutoni din łara Bârsei şi îmi pare aproape simbolic faptul că, trei ani înainte de prematurul lui sfârşit, cercetase Feldioara, aşadar contextul istoric al abordării din prima tinereŃe.

Ne întâlneam zilnic în biblioteca FacultăŃii de Istorie. Înalt, bine făcut, cu alură sportivă, mereu zâmbitor, îmi părea deja un adevărat camarad prin prevenitoarea sa gentileŃe cu noi, "puştii". Ceva din urbanitatea românului ardelean răzbătea din fiinŃa acestui fiu al Sighişoarei, dublată de o temeinică şi evidentă educaŃie. Foarte curând aveam să verific integral prima impresie: el, absolvent, făcea parte din grupul nostru studenŃesc prezent în jurul profesorului Ion Nestor, pe şantierul arheologic de la Suceava, unde Radu, prin comportare şi ştiinŃă, devenise repede un model pentru toŃi. De atunci capitala Bucovinei îi va fi rămas dragă, căci avea să se întoarcă peste ani pe "câmpul şanŃurilor" dezvelind cunoscuta casă voievodală şi urmele monumentalei sobe gotice inteligent valorificate în contextual artistic european.

Doi ani mai târziu, în 1958, încă student, eram alături de el, de Radu Heitel, de Dumitru Vâlceanu – sub oblăduirea autoritarsimpatică a lui Petre Diaconu – la Păcuiul lui Soare. Farmecul insolit al locului şi condiŃiile fruste contribuiau la o solidaritate cotidiană şi, din nou, Radu Popa – cercetătorul porŃii de nord a fortăreŃei bizantine, dar şi vajnicul înotător în Dunăre şi vâslaş de barcaz era un prieten model.

I-am urmărit apoi îndeaproape activitatea la Muzeul de Artă şi mai de departe cercetările sale la Cuhea, la Giuleşti, la Sânicolau de Beiuş, la Strei, Gurasada şi la Streisângeogiu, inteligenta şi 9

originala sa strategie de investigare a trecutului "Ńărilor" carpatice, prin arheologie şi prin documente reinterpretate, remarcabilele descoperiri de urme de biserici cneziale ce intrau acum şi în conştiinŃa istoricilor artei medievale.

S-a întâmplat ca în prima jumătate a anilor '70 din secolul trecut o întreprindere ştiinŃifică academică să ne apropie foarte mult.

Lucram amândoi, cu responsabilităŃi comune de coordonare, la volumul III al proiectatului tratat de istorie naŃională. Aveam a citi sute de pagini scrise de peste douăzeci de autori – cei mai prestigioşi întru cercetarea epocii scurse între etnogeneză şi întemeierea statelor româneşti – ceea ce ne-a impus timp de câteva luni o simpatică intimitate: zilnic, câteva ore bune, faŃă în faŃă la un birou din Institutul de Arheologie, Radu şi cu mine corectam, ne sfătuiam, reformulam texte, iar printre îndeletnicirile serioase strecuram glume, amintiri, ba chiar şi confesiuni. L-am cunoscut mai bine pe Radu Popa şi voi spune că era admirabil, uneori chiar şi în subiectivismele sale bine nuanŃate. Atunci când volumul avea să apară, la aproape un deceniu de la plecarea lui Radu dintre noi, pecetea gândirii şi a stilului său am recunoscut-o, nu o dată, printre rânduri, chiar şi în texte semnate de alŃii.

Am fost din nou alături în lupta pentru salvarea monumentelor în oribilul deceniu nouă al secolului trecut, când semnătura lui Radu Popa a stat alături de cele ale profesorilor Grigore Ionescu, Dionisie Pippidi, a lui Vasile DrăguŃ, a lui Aurelian Trişcu, a lui Dinu Giurescu şi a mea pe un memoriu-apel din ianuarie 1985 pentru Văcăreşti şi pentru biserica Mihai Vodă, iar strădaniile sale pentru reorganizarea DirecŃiei Monumentelor Istorice în 1990 sunt bine cunoscute. Atunci, într-o vreme ce părea înnoitoare, civismul lui Radu Popa a căpătat noi dimensiuni şi sunt sigur că el ar fi jucat un rol important în noua statornicire a vieŃii academice de la noi, dacă moartea nu l-ar fi secerat la numai 60 de ani.

Rămâne opera sa – nu o dată de pionierat în istoriografie–, rămân elevii şi colaboratorii săi fideli pentru a depune mărturie că Radu Popa a fost un harismatic senior al meseriei noastre, un deschizător de drumuri ce nu va fi uitat.

Acad. Răzvan THEODORESCU

10

Radu Popa (1933-1993).

Incursiune în operă, cu privire specială spre cercetările haŃegane Dr. Daniela Marcu Istrate Moto: „Radu Popa a fost o vocaŃie istoriografică superioară care nu s-a trădat pe sine însăşi într-o vreme când vocaŃiile îndoielnice s-au înclinat „sub vremuri”. Istoriografia română, atunci când îşi va regăsi drumul firesc de la care a fost abătută de forŃele care s-au străduit să o instrumentalizeze, îl va înscrie la locul de cinste unde îl situează opera sa”. (Şerban Papacostea)1

Repere biografice Radu Popa s-a născut la Sighişoara, la 23 iulie 1933, fiu al avocatului Ilie Popa din Amlaşul Sibiului şi al Elenei Mureşan. Între 1951-1956 a urmat cursurile FacultăŃii de Istorie a UniversităŃii din Bucureşti, unde a beneficiat de prezenŃa la catedră a unor savanŃi de marcă precum Ion Nestor, Dionisie M. Pippidi, Mihai Berza şi Andrei OŃetea, continuatori ai tradiŃiilor istoriografice româneşti antebelice.

Student fiind, a fost atras de arheologia şi istoria medievală, începându-şi ucenicia pe şantierul-şcoală al arheologiei medievale româneşti de la Suceava, sub conducerea profesorului Ion Nestor.

Radu Popa şi-a început cariera ca muzeograf principal la Muzeul de Artă a României (1956-1963), iar în 1963 a intrat prin concurs la Institutul de Arheologie al Academiei Române din Bucureşti, astăzi Institutul Vasile Pârvan, unde a activat până la încheierea carierei sale. Începând din 1974 a fost redactor şef adjunct al revistei Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie (SCIVA), iar între 1976-1981 a participat la conducerea institutului în calitate de director adjunct. Începând din 1972 şi până în 1980 a fost membru al Comitetului NaŃional Român ICOMOS, comitet desfiinŃat în 1980 şi reconstituit în 1990 sub conducerea lui Radu Popa.

1 PrefaŃă la volumul de studii şi articole: Radu Popa, La începuturile evului mediu românesc, editori Daniela Marcu Istrate şi Angel Istrate, Alba Iulia 2008.

11

După 1989 s-a implicat activ în refacerea instituŃiilor care gestionează patrimoniul cultural naŃional, DirecŃia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (înfiinŃată la 1 aprilie 1990) şi Comisia Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice: reactivarea specialiştilor fostei DMI, desfiinŃată în 1977, cooptarea unor specialişti tineri, pregătirea bazei legislative pentru crearea celor două instituŃii şi pentru protejarea patrimoniului cultural. A fost vicepreşedinte al Comisiei NaŃionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice şi redactor şef al celor două reviste editate de această comisie: Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice şi Revista Monumentelor Istorice. Între 1990-1993 Radu Popa a fost vicepreşedinte al Comisiei NaŃionale de Arheologie a Academiei Române, co-preşedinte al Comisiei Mixte Româno-Maghiare pentru monumente istorice, iar din 1992 membru al Comisiei Arheologice a Consiliului Europei.

Studii, cercetări, publicaŃii Opera ştiinŃifică a lui Radu Popa numără aproximativ 200 de titluri, incluzând volume, articole, note şi recenzii. Scrierile sale de căpătâi sunt cuprinse în două volume: łara Maramureşului în veacul al XIV-lea (1970) şi La începuturile evului mediu românesc. Tara HaŃegului (1988). „Împlinirile supreme ale acestei opere de cercetare sunt îndeobşte cunoscute: łara Maramureşului şi łara HaŃegului, la care se adaugă crâmpeie ale altor Ńări a căror investigare a fost curmată de încheierea prematură a cursului vieŃii autorului. Deşi limitate geografic, aceste realizări istoriografice au valoare reprezentativă pentru ansamblul spaŃiului originar locuit de români la nordul Dunării şi al succesivelor extinderi ale acestuia în vremurile de expansiune demografică-teritorială a romanităŃii nord-dunărene, îndeosebi în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea. Concepute ca monografii regionale consacrate unor formaŃiuni politice oprite de condiŃiile exterioare neprielnice în evoluŃia spre stat – „satul fără stat” în formularea lui Nicolae Iorga – cele două cărŃi sintetizează, prin valoarea lor generală, o întreagă epocă, cea mai greu de pătruns, a trecutului românesc”. (Şerban Papacostea)2 2

Ibidem.

12

Scopul demersului istorico-arheologic al lui Radu Popa a fost surprinderea acelor realităŃi şi particularităŃi care au individualizat anumite regiuni, ca punct de plecare pentru o reconstituire regresivă a structurilor socio-politice româneşti anterioare secolelor XI-XII. Studiul asupra Maramureşului istoric a reprezentat începutul unui drum pe parcursul căruia se aflau alte monografii ale „Ńărilor transilvane” care să conducă la o sinteză amplă asupra Transilvaniei la începutul evului mediu. Ulterior, aria cercetărilor s-a întins treptat aproape către toate colŃurile acestei regiuni. Au fost organizate săpături în Bihor, łara HaŃegului, Banat, łara Făgăraşului şi în łara Bârsei la Feldioara. Continuarea unora dintre cercetări a fost încredinŃată doctoranzilor şi colaboratorilor săi.

Obiectivul final al cercetării propuse de Radu Popa a depăşit cadrul istoriei Transilvaniei incluzând regiunile extracarpatice. Pentru aceasta a condus o amplă cercetare de teren în nordul Olteniei, în depresiunile Tismana, Crasna şi Novaci, pentru o eventuală identificare a obiectivelor arheologice legate de momentul Litovoi. De asemenea, a efectuat şi săpături arheologice în cetatea de la Păcuiul lui Soare, impresionant monument bizantin şi totodată loc drag sufletului lui Radu Popa.

Cercetările din Maramureş constituie o abordare istorică3 şi arheologică4 complexă condusă în limite geografice natural delimitate, având ca principal scop reconstituirea habitatului uman din epoca primelor ştiri scrise. Săpăturile arheologice s-au desfăşurat în perioada 1964-1969, 1971 în colaborare cu Muzeul JudeŃean Baia Mare şi cu Muzeul Maramureşan din Sighet. Principalele obiective investigate în łara Maramureşului, datând în principal din veacurile XIV-XV, dar şi mai timpuriu, au fost: Cuhea (reşedinŃa fortificată a 3

ObservaŃii privind vechimea şi semnificaŃia ca izvor istoric a unor toponime maramureşene, MarmaŃia 3, 1977, p. 37-54; ConsideraŃii istorice pe marginea toponimiei vechi maramureşene, RIR 30, 1977, 8, p. 1447-1464; Diplome maramureşene (traducere, selecŃie şi comentarii), în I. Bogdan, M. Olos, N. Timiş – Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 29-37.

4 Recherches d’archéologie médiévale en Maramureş. Résultats et perspectives, RRH, V, 1966, 5, p. 759-780.

13

Bogdăneştilor, biserica de piatră din Cuhea, cu cimitir din două etape distincte)5, Giuleşti (biserica de piatră cu cimitir, diferite obiective în vatra actuală a satului)6, Călineşti7, Sarasău (cetăŃuia de pământ pe dealul CetăŃeaua, vatra veche a satului şi biserica de piatră)8. Urmele unui sat medieval părăsit au fost identificate şi cercetate în apropiere de Sighet9.

Pe lângă mărturiile de cultură materială scoase la iveală de săpăturile arheologice, cercetările au tratat şi existenŃa cnezatelor de vale ca mod de organizare a societăŃii româneşti medievale. În Maramureşul istoric a fost evidenŃiată funcŃionarea a şapte astfel de cnezate: Cnezatul de vale al Bogdăneştilor, Cnezatul Cosăului, Cnezatul Marei10, Cnezatul Varaliei (Subcetate), Cnezatul Câmpulungului, Cnezatul Talaborului şi Cnezatul Văii Bârjava.

Strădaniile lui Radu Popa aveau să se concretizeze în teza sa de doctorat despre łara Maramureşului în veacul al XIV-lea11, adevărată frescă a societăŃii maramureşene medievale, susŃinută în 1968 şi distinsă în 1970 cu premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române. Începând cu 1958 şi până în 1967 Radu Popa a coordonat săpăturile din sectorul nordic al cetăŃii bizantine de pe insula Păcuiul lui Soare12, investigând poarta de nord a fortificaŃiei ridicate 5

Biserica de piatră din Cuhea şi unele probleme privind istoria Maramureşului în secolul al XIV- lea, SCIV, 17, 1966, 3, p. 511-528; Şantierul arheologic Cuhea. Un centru voievodal din veacul al XIV-lea, Baia Mare, 1966, 58 pagini (în colaborare cu Mircea Zdroba).

6 Ctitoria cnezilor giuleşteni. Un nou monument din piatră în Maramureş, SCIV 20, 1969, 2, p. 267-285 (în colaborare cu Mircea Zdroba).

7 Cercetări arheologice la Călineşti-Maramureş, SCIVA 25, 1974, 4, p. 561-578 (în colaborare cu C. Kacso).

8 Noi cercetări de arheologie medievală în Maramureş. Şantierul Sarasău, SCIV 22, 1971, 4, p. 601-626.

9 Urmele unui sat părăsit din feudalismul timpuriu în hotarul Sighetului MarmaŃiei, SCIVA 26, 1975, 2, p. 271-282.

10 Cnezatul Marei, Baia Mare, 1969.

11 łara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Bucureşti, Ed. Academiei, 1970, 305 pagini. EdiŃia a doua îngrijită de Adrian IoniŃă, 1998, Ed. ŞtiinŃifică şi Enciclopedică.

12 Şantierul arheologic Păcuiul lui Soare, MCA 8, 1962, p. 713 (în colaborare cu P. Diaconu şi N. Anghelescu); Păcuiul lui Soare. O aşezare dunăreană cu

14

de bizantini la sfârşitul secolului al X-lea şi necropola care avea să ocupe spaŃiul dezafectat al porŃii în secolele XIII-XIV. Obiectivul constă într-un turn exterior de formă rectangulară, ridicat din blocuri mari de piatră pe o substrucŃie din piloni de lemn, care includea pasajul porŃii. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, mult după ce fortificaŃia îşi încetase rosturile ei militare, s-a constatat o locuire în parterul turnului poartă.

Cercetările arheologice din Banat şi Crişana au inclus mai multe obiective, dintre care cel mai important a fost Sânnicolau de Beiuş, o aşezare aflată la marginea de sub munte a Câmpiei Crişanei, pe malul drept al Crişului Negru. Spre nord, satul este dominat de un platou înalt, pe care se află ruinele unui turn din cărămidă datat în sec. XIII. Cercetările arheologice au început în apropierea turnului în 1971 şi s-au derulat, cu întreruperi, până în 1982, dezvelind ansambul unei curŃi feudale atribuit cunoscutei familii Borşa.

ReşedinŃa este alcătuită dintr-o clădire civilă şi o capelă datând cel mai probabil din sec. XI, cu refaceri ce pot fi urmărite până în cea dea doua jumătate a sec. XII. Casa, cu mai multe etape de construcŃie, a avut iniŃial dimensiunile 28x10,20 m, ceea ce o arată a fi fost, pentru epoca ei, o clădire importantă. Tehnica de construcŃie, cu fundaŃii seci, a sugerat o influenŃă bizantină. Autorul a formulat ipoteza originii locale a monumentului, dar şi posibilitatea ca cercetările viitoare să permită „coborârea, până în secolul al X-lea, a începuturilor arhitecturii feudale de zid din Bihor”. În apropierea turnului a fost descoperită o succesiune de biserici, cea mai veche fiind o sală cu absidă semicirculară, construită trăsături urbane în veacurile XIII-XIV, Studii 17, 1964, 1, p. 107-115; La porte nord de la forteresse byzantine du Xe siècle de Păcuiul lui Soare et ses relations avec l'architecture militaire byzantine, Actes du premier Congrès internaŃional des études balkaniques et sud-est européennes, II, Sofia, 1970, p. 569-577; Păcuiul lui Soare I. Cetatea Bizantină, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972 (în colaborare cu P. Diaconu şi D. Vîlceanu); Pe marginea unor consideraŃii privind „zidul medieval” de la Păcuiul lui Soare, BMI 43, 1974, 2, p. 93-94. Culture urbaine et culture villageoise au bas-Danube aux XIIIe - XVe siècles, Actes du IIe Congrès International des études du sud-est européen, 1970, tom II, Histoire, Athenes, 1972, p. 425-433.

15

din piatră. Pe ruinele acesteia în secolul al XII-lea a fost ridicată biserica unei mănăstiri, construită din cărămidă13.

La Voivozi, sat aflat pe valea Bistrei, cercetările arheologice din anii 1972-1984 au identificat un aşezământ monastic românesc din secolele XII-XV, alcătuit dintr-o biserică, două clădiri cu pivniŃă, mai multe cuptoare şi gropi - toate acestea înconjurate de o palisadă14.

La Gladna Română cercetările arheologice din 1986 au dus la descoperirea unei cetăŃi medievale situată într-o zonă de habitat românesc: o fortificaŃie de înălŃime, situată pe un bot de deal, înconjurată de şanŃuri de apărare dar construită exclusiv din lemn.

Datată, pe baza materialului arheologic, la sfârşitul secolului al XIVlea şi în prima jumătate a secolului următor, cetatea a fost atribuită unei familii de mici nobili de origine cnezială care după 1403-1404 şiau putut permite pe „domeniul regal” o asemenea iniŃiativă, eventual chiar din încredinŃarea autorităŃilor regale În arhitectura medievală din România, cetatea reprezintă o noutate deoarece îmbină trăsături ale arhitecturii militare de zid cu tehnica construcŃiilor de lemn15.

Materialul arheologic unitar, între care se remarcă cahlele de sobă, arată o perioadă de funcŃionare de doar câteva decenii, cu două etape diferenŃiate de un incendiu puternic.

InvestigaŃiile lui Radu Popa în colŃul sud-estic al Transilvaniei au început în 1979, pe malul de nord al Oltului, la vărsarea văii Homoroadelor, mai exact la cetatea Ungra, în

13

O reşedinŃă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş. ContribuŃii la istoria Bihorului medieval, RMM-MIA 15, 1984, 2, p. 21-34 (în colaborare cu N. Chidioşan şi A. Lukács); O reşedinŃă feudală din secolele XI-XII la Sânnicolaul de Beiuş pe Crişul Negru (jud. Bihor), MCA 16, 1986, p. 225-234 (în colaborare cu N. Chidioşan).

14 Şantierul arheologic Voivozi, com. Popeşti, jud. Bihor. Raport pentru campania de cercetări din anul 1976, CercArh 3, 1979, p. 151-154 (în colaborare cu Al. Nemoianu şi V. Eskenasy); Cercetările de la Voievozi şi contribuŃia lor la cunoaşterea începuturilor bisericii românilor din Bihor, Episcopia ortodoxă română a Oradiei, Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic, IV, Oradea,1987, p. 78-80.

15 O cetate medievală la izvoarele Begheiului. Cercetările de la Gladna Română, jud.

Timiş, RMM-MIA 18, 1987, 1, p. 12-16 (în colaborare cu D. CăpăŃână şi V. Achim).

16

colaborare cu Muzeul JudeŃean Braşov16. Situată pe un deal ce domină cu circa 30 m centrul comunei, cetatea relativ mică (cu o suprafaŃă de 110/70 m) era înconjurată de 3 şanŃuri de apărare de dimensiuni mici, completate ca elemente de fortificare cu trunchiuri de copaci înfipte pe verticală. În interior a funcŃionat o aşezare cu locuinŃe de suprafaŃă şi semibordeie. În jurul anului 1200 o cetate de zid cu dimensiuni mici, de formă aproximativ dreptunghiulară, a preluat pentru scurt timp rolul aşezării fortificate, aproximativ pe acelaşi traseu şi poate chiar cu aceleaşi şanŃuri de apărare. Aceasta este, cel mai probabil, cetatea atestată la 1211 sub numele de castrum Noilgiant în diploma acordată cavalerilor teutoni de către Andrei II (1205-1235). După aşezarea la Ungra a unei colectivităŃi săseşti, cetatea a fost demantelată pe la mijlocul secolului XIII. În ultimii ani de activitate, între 1990-1992, Radu Popa s-a concentrat asupra Feldioarei17, în łara Bârsei. Localitatea păstrează ruinele unei cetăŃi medievale, vestigii ale unei fortificaŃii de pământ şi o biserică construită în stil romanic, una dintre cele mai frumoase de acest fel din Transilvania. Cercetarea condusă de Radu Popa a vizat diferite puncte ale sitului, care să permită acumularea unui set cât mai complex de informaŃii în vederea reconstituirii habitatului local. Săpăturile din apropierea bisericii evanghelice s-au finalizat cu o descoperire spectaculoasă: un cimitir alcătuit din morminte cu nişă pentru cap, morminte cunoscute şi sub denumirea de antropomorfe.

Câteva exemplare fuseseră semnalate anterior în descoperirile de la Alba Iulia, dar necropola de la Feldioara a fost cea care a atras atenŃia cercetătorilor asupra fenomenului, a provocat publicaŃii şi discuŃii substanŃiale în literatura de specialitate şi, mai ales, a declanşat o suită de descoperiri similare. În afară de impactul asupra arheologiei funerare, necropola de la Feldioara a demonstrat faptul că instalarea unor comunităŃi de oaspeŃi în łara Bârsei a precedat substanŃial, cu mai bine de o jumătate de secol, sosirea cavalerilor teutoni. Şantierul arheologic Ungra, jud. Braşov, MCA 14 (Tulcea), 1980, p. 496-503 (în colaborare cu R. Ştefănescu).

17 Archäologische Forschungen in Marienburg (Feldioara) im Burzenland 1990 bis 1992, în A. Schenk (Hrsg.), Europäische Kulturlandschaft Siebenbürgen.

Reflexion einer wissenschaftlichen Dokumentation, Innsbruk, 1995, p. 30-32.

16

17

InvestigaŃiile efectuate în ruinele cetăŃii medievale, deşi destul de ample, nu au adus rezultate mulŃumitoare în direcŃia delimitării unei etape constructive din secolul al XIII-lea. Săpătura foarte organizată nu a dat peste vestigii mai vechi coerente, ruina unei capele a rămas sub semn de întrebare în ceea ce priveşte datarea, iar materialul arheologic destul de sărac a arătat că cetatea a suferit mult prea multe modificări în epoca modernă care au alterat iremediabil substanŃa istorică. În schimb, săpăturile efectuate în centrul istoric, pe un bot de deal aflat la sud-est de biserica evanghelică, au identificat ruinele unei fortificaŃii perimetrale a primei aşezări, alcătuită din zid de incintă, turnuri şi un sistem de intrare. Pe ruina unuia dintre turnuri a fost descoperit un atelier de produs cahle activ în jurul anului 1500, rămas până astăzi un unicat pentru Transilvania.

Cercetări în łara HaŃegului: metode, descoperiri, intuiŃii Interesul major al autorului către acele secole al evului mediu în care s-a cristalizat poporul român nu putea ocoli łara HaŃegului. Încă din 1969, Radu Popa şi-a îndreptat atenŃia asupra acestei Ńări româneşti din sudul Transilvaniei, delimitată natural de masivele muntoase care o înconjoară, dezvoltată pe cursul superior al Streiului şi al afluenŃilor săi. Cu antecedente istorice de marcă (aici s-au aflat atât capitala statului dac cât şi cea a Daciei romane), łara HaŃegului a fost în evul mediu o zonă aproape omogen românească, jucând totodată rolul unui culoar de legătură între Transilvania, Banat şi Oltenia. MenŃionată documentar pentru prima dată în 1247, în diploma cavalerilor IoaniŃi, apoi din nou în 1276 (Petru, comite de HaŃeg), łara HaŃegului a ieşit din negura istoriei în lumina documentului abia în veacul al XIV-lea şi mai ales în veacul al XVlea. Începuturile medievale au scăpat aşadar izvoarelor scrise, dar şiau lăsat amprenta inconfundabilă în arhitectură: biserici din piatră şi cetăŃi datând cel puŃin din secolul al XIII-lea se păstrează în această regiune în număr mai mare decât în oricare altă Ńară românească.

Radu Popa, cu intuiŃia născută dintr-o profundă cunoaştere a realităŃilor începutului de mileniu, a simŃit potenŃialul pe care HaŃegul îl ascunde. Timp de 20 de ani şi-a concentrat eforturile

18

asupra acestui colŃ al Transilvaniei: sursele scrise, toponimia, onomastica, geografia, arhitectura, cultura materială redescoperită arheologic sau intuită pe baza datelor etnografice – toate au fost puse sub lupă, disecate, analizate şi apoi, în laboratorul istoricului, amalgamate şi reaşezate într-o sinteză, una dintre cele mai importante scrieri româneşti ale secolului XX. Pornind de la studierea unui număr însemnat de documente, de la restituiri genealogice ca şi de la o atentă analiză a vechilor toponime, a cercetat la pas łara HaŃegului, re-descoperind monumente deja semnalate, descoperind monumente mai puŃin sau deloc cunoscute, şi locuri care, din perspectiva din care privea Radu Popa, încă mărturiseau o istorie veche de secole. Pe aceste date, considerând că centrul de greutate al informaŃiei se află în sursele scrise, şi-a construit o strategie de cercetare de teren şi mai ales arheologică, pe care a reuşit să o materializeze în mod consecvent, sub directă coordonare sau cu ajutorul mai tinerilor săi colaboratori.

Cercetarea de teren a urmărit să verifice în ce măsură informaŃiile documentare s-ar putea regăsi în realităŃile geografiei moderne. Perieghezele pe Râul Mare şi pe Râu Bărbat au fost urmate de cercetări arheologice punctuale la Răchitova (1970), Sarmisegetusa Britonia (1978, 1980), Streisângeorgiu (1975-1976), HaŃeg (1981), Peşteana (1986) şi Gurasada (1977, 1984). Cercetările complexe au permis identificarea şi delimitarea cnezatele de vale haŃegane: Râul Mare, Densuş, Râu Bărbat18, Râu Alb, Britonia, Streisângeorgiu, Cernea, Sălaşuri, Silvaş şi Vad. La Sarmisegetusa Britonia a încercat să identifice pe teren urmele celor 5 sate atestate documentar în secolul al XIV-lea ca depinzând de Britonia: Brazua (Breazova), Ohaba (HobiŃa), Thuelyfalw (Poiana Selii), Bradach (Brădet) şi Walie (Vale), primele două existente şi azi cu acelaşi nume iar ultimele trei dispărute.

Grupul de şase sate a fost văzut ca rămăşiŃele unei obşti teritoriale, o unitate patrimonială şi în acelaşi timp social economică, divizată19.

Cnezatul Râu Bărbat, în Stat, Societate, NaŃiune. Interpretări istorice. Omagiu lui David Prodan, Cluj-Napoca, 1982, p. 51-65.

19 Şantierul arheologic Sarmisegetusa, jud. Hunedoara (epoca postromană). Raport privind rezultatele cercetărilor campaniei 1978, MCA, 1979, p. 315-317 (în 18

19

Una dintre cele mai fascinante constatări a fost aceea că în colŃul de nord-vest al oraşului roman uliŃele satului suprapun şi acum străzile romane, o situaŃie care trebuie să se fi menŃinut, fără întrerupere, pe parcursul mileniului I şi în întreg evul mediu.

Aceasta a dat certitudinea că satul din sec. XIII-XIV suprapunea fidel locuirea romană, respectând trama stradală şi foarte probabil preluând efectiv ruinele şi refolosindu-le pentru amenajarea gospodăriilor din lut.

Refolosirea ruinelor antichităŃii pe întreg parcursul evului mediu este de fapt una dintre caracteristicile civilizaŃiei haŃegane.

Aceasta nu înseamnă doar prelucrarea materialelor de construcŃie şi refolosirea lor (presupunând deseori transporturi la distanŃe apreciabile) ci utilizarea efectivă a ruinelor, aşa cum s-a presupus la Strei sau cum au demonstrat descoperirile dintr-o villa rustica de lângă HaŃeg20. Numeroase elemente de cultură materială pot documenta această utilizare pentru perioada post romană şi pentru ultimele secole ale mileniului I. Materiale din secolele VIII-X, constând din ceramică, au fost semnalate de pildă în apropierea Călanului, la Valea Nandrului, la Bîrcea Mare, ca şi în ruinele cetăŃii dacice de la Piatra Roşie şi în ruinele capitalei romane de la Sarmisegetusa. Observarea atentă a cetăŃilor dacice de la BăniŃa şi Piatra Roşie, fără alte investigaŃiii distructive, a evidenŃiat segmente de ziduri reparate şi înălŃate cu zidărie legată cu mortar, care nu poate fi atribuită decât evului mediu21.

Din punct de vedere arheologic, Radu Popa a căutat să identifice cele mai vechi vestigii medievale din łara HaŃegului, iar cercetarea a început cu monumentele aflate încă în picioare, încercând să afle trecutul lor şi să reconstituie principalele trepte ale acestuia. A pornit de la ideea că arhitectura românească de zid nu a putut apare pe un teren viran, ci a fost rezultatul unor experienŃe colaborare cu Şt. Matei, V. Eskenasy, I. Chicideanu, G. Iuga); Ulpia Traiana Sarmisegetusa Britonia, Zeitschrift für Archäologie des Mittelalters 12, 1984, p.

7-25.

20 Săpături într-o „villa rustica” de lângă HaŃeg, ActaMuzNap 9, 1972, p. 439.

21 ObservaŃii privind zidurile cu mortar din cetăŃile dacice hunedorene, Sargetia XIII, 1977, p. 277-284.

20

care în primele secole ale evului mediu trebuie să se fi manifestat folosind materiale precum lemnul şi lutul.

Studierea documentelor şi cercetarea de teren au permis conturarea teritoriului cnezatului de vale cu centrul la Strei şi Streisângeorgiu. Cercetările arheologice de la Streisângeorgiu (19751976) au confirmat această teorie, punând în evidenŃă rămăşiŃele unei reşedinŃe cneziale, constând din locuinŃă, anexe şi o capelă de curte a cărei datare coboară în secolul al XI-lea. „...la Streisângeorgiu ne aflăm în faŃa celui mai vechi monument medieval sigur datat şi păstrat în picioare de pe întreg teritoriul Ńării, monument care şi-a păstrat până astăzi destinaŃia originară” (Radu Popa)22.

O biserică din lemn (sec. XI) a fost înlocuită în 1130-1140 printr-o biserică din piatră. De dimensiuni foarte mici, biserica are o navă pătrată şi un altar rectangular, organizarea spaŃiului interior sugerând existenŃa timpurie a unei tribune în partea de vest, aşezată pe doi stâlpi, poate şi a unui turn. Biserica a fost construită din bolovani de piatră (fundaŃii), blocuri de piatră refolosite din construcŃii romane (partea inferioară a elevaŃiei) şi cărămidă. Peste primul strat de tencuială din această biserică a fost descoperită o pisanie pictată în 1313-1314, la vremea respectivă cea mai veche inscripŃie a românilor din Transilvania23. Ctitorul bisericii de zid, cu hramul Sfântul Gheorghe şi Maica Domnului şi ToŃi SfinŃii, este cneazul Balea, menŃionat alături de preotul Naneş şi de zugravul Theofil.

Biserica a suferit în timp modificări, dintre care cea mai importantă la începutul secolului al XV-lea: tabloul votiv din 1408 ne înfăŃişează o altă serie de ctitori, din aceeaşi familie: jupanul Chendreş cu soŃia Nistora şi fiii LaŃcu şi Vlaicu.

Biserica de la Streisângeorgiu era cunoscută specialiştilor ca unul dintre cele mai importante şi mai vechi monumente româneşti din Transilvania. Anterior cercetărilor arheologice, nici un indiciu nu 22

Streisângeorgiu. Ein Zeugnis rumänischer Geschichte des 11-14. Jahrhunderts im Süden Transilvaniens, Dacia N.S. 20, 1976, p. 37-61; Streisângeorgiu. Mărturii de istorie românească din secolele XI-XIV în sudul Transilvaniei, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 9-32.

23 G. Mihăilă, Cele mai vechi inscripŃii cunoscute ale românilor din Transilvania, (1313-1314 şi 1408, Streisângeorgiu-oraşul Călan, judeŃul Hunedoara), RMMMIA 47, 1978, 1, p. 33-38.

21

a arătat însă că datarea ar putea fi coborâtă atât de mult, cu certitudine în secolul al XII-lea şi cu mare probabilitate chiar în secolul anterior. Caracterul de excepŃie al descoperirilor a dus la formarea unei echipe interdisciplinare, care a participat la interpretarea informaŃiilor arheologice prin studiul antropologic24 şi prin analiza detaliată a podoabelor25, dar a studiat în egală măsură partea vizibilă a monumentului, respectiv arhitectura26 şi pictura27. Cercetările arheologice s-au extins în vatra satului, identificâdu-se urmele unui ansamblu de locuire de dimensiuni impresionante, considerat a fi fost curtea familiei cneziale contemporană celor mai vechi biserici28.

O situaŃie similară s-a conturat la Strei, prin descoperirea unei biserici din lemn ce putea data din prima jumătate a sec. XI. Pentru biserica actuală s-a stabilit că a fost construită într-o singură etapă, dar nu au apărut indicii pentru o datare mai strânsă.

Considerând biserica drept o replică a celei din Sântămărie Orlea, prin analogie, şi Ńinând cont de realizarea picturii interioare spre mijlocul secolului al XIV-lea, s-a propus o datare în prima parte a sec. al XIV-lea, care ar putea însă să coboare şi mai jos. Temeliile unei reşedinŃe feudale au apărut la 80 m nord-vest faŃă de capelă, dar nu a fost posibilă o cercetare sistematică.

Biserica orotodoxă din Gurasada29 se compune dintr-un patrulob alungit pe axa est-vest, trasat cu destulă aproximaŃie şi 24 Ioana Popovici, M. Adam, ConsideraŃii asupra structurii antropologice a populaŃiei descoperite în necropola medievală de la Streisângeorgiu, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 51-52.

25 Ghe. Baltag, Podoabe din secolele XIV-XVIII din inventarul necropolelor de la Streisângeorgiu şi Strei, jud. Hunedoara, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 53-56.

26 Şerban Popescu Dolj, Rezultatele cercetărilor de arhitectură la biserica din Streisângeorgiu, jud. Hunedoara, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 43-46.

27 Vasile DrăguŃ, Streisângeorgiu. ObservaŃii preliminare privind picturile murale, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 39-42; O. Boldura, Ş. Angelescu, M. Rădulescu, G. Mruczinschi, Rezultatul cercetărilor efectuate asupra picturilor medievale româneşti de la Streisângeorgiu, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 47-51.

28 V. Eskenasy, Cercetări şi sondaje arheologice pe teritoriul aşezării medievale de la Streisângeorgiu, RMM-MIA 47, 1978, 1, p. 57-62.

29 InformaŃii noi şi câteva consideraŃii istorice privind biserica românească din Gurasada, jud. Hunedoara, SCIVA 35, 1984, 1, p. 54-67 (în colaborare cu I. Chicideanu).

22

lipsit de marcarea planimetrică a unui pătrat central, cu toate că în elevaŃie spaŃiul central este acoperit de o turlă prismatică. Patrulobul adăposteşte în prezent altarul şi naosul. Spre vest se află un pronaos scurt subdivizat în interior în mai multe spaŃii prin intermediul unor stâlpi şi a bolŃilor care se reazemă pe aceştia. Cercetarea arheologică, prilejuită de restaurarea monumentului (sondaje în 1977, finalizare în 1984) a stabilit ca primă etapă biserica în formă de patrulob, fără să poată oferi însă argumente concrete pentru datarea acesteia (cimitirul foarte dens, numeroasele lucrări de întreŃinere şi restaurare au provocat daune majore sitului arheologic). Planul inedit al bisericii, fără analogii în zonele apropiate, reflectând evidente influenŃe ale arhitecturii bizantine, l-au determinat pe Radu Popa să avanseze curajoasa ipoteză conform căreia “biserica poate să fie încă mai veche, din secolul al IX-lea sau de la începutul secolului al X-lea, situaŃie în care ar face parte dintre acele monumente de zid premaghiare din teritoriile româneşti intracarpatice, monumente a căror existenŃă a fost în repetate rânduri postulată din considerente logice şi care îşi aşteaptă încă confirmarea prin exemplificări concrete”.

Bisericile din HaŃeg au fost una dintre cele mai importante surse de informaŃie pentru Radu Popa: le-a observat cu ochiul istoricului şi arheologului specializat în monumente istorice, deseori a acumulat informaŃii fără să aibă posibilitatea de a face investigaŃii directe – cum a fost de pildă cazul la Ostrov30 şi la Densuş31. Izolând cel mai vechi grup de biserici româneşti, alcătuit din capele de curte ce pot fi datate în sec. XII-XIII sau chiar anterior, autorul constata că avem de-a face cu unicate „ce nu pot fi înseriate în scheme evolutive cu modele şi etape cunoscute”: capela din Streisângeorgiu cu altarul ei pătrat aproape la fel de mare ca şi naosul, biserica din Gurasada sau cea din Densuş cu planuri pentru care încă nu a fost găsită o analogie potrivită, ilustrează afirmaŃia. Tocmai această diversitate este considerată o caracteristică a societăŃii haŃegane din primele Vechea biserică din Ostrovu Mare (Râu de Mori), Mitropolia Banatului 36, 1986, 6, p. 88-94.

31 ViaŃa bisericească a românilor din spaŃiul intracarpatic în secolele XII-XIII. Biserica de la Densuş, Episcopia ortodoxă română de Alba Iulia. Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic, XII, 1988, p. 12-16.

30

23

secole ale evului mediu, reflectând o lume care încă îşi caută identitatea, experimentând în domeniul construcŃiei de zid diferite influenŃe, venite unele din lumea ortodoxă, altele din lumea catolică.

O altă categorie de monumente care a atras atenŃia autorului au fost fortificaŃiile, mai bine spus ruinele acestora. În afara cetăŃilor legate de instalarea şi organizarea autorităŃii regatului maghiar în zonă (Deva, Hunedoara şi HaŃeg), Radu Popa a evidenŃiat aşa numitele cetăŃi familiale sau cneziale de la Răchitova, Mălăieşti şi ColŃ. Nu a avut posibilitatea să cerceteze mai amănunŃit decât la Răchitova.

CetăŃile din Ńara HaŃegului, diferite ca epocă, formă, destinaŃie sau apartenenŃă, nu au format funcŃional un sistem unitar, dar ansamblul lor oglindeşte în felul său etapele generale şi particularităŃile dezvoltării istorice din această regiune. Turnurile-locuinŃă haŃegane dovedesc o dată în plus că pătura conducătoare a societăŃii medievale româneşti din Transilvania, cnezii, a constituit o pătură de feudali în sensul propriu al cuvântului32. În acelaşi sens sunt interpretate şi curŃile feudale nefortificate, cum este cea de la Streisângeorgiu, datată în prima jumătate a secolului al XII-lea, constând dintr-o casă de suprafaŃă şi probabil o incintă, ambele cu tălpi din lemn şi o elevaŃie care îmbina probabil structura de lemn cu segmente zidite. Materialul de construcŃie roman recuperat din umplutura casei arată că nu a fost vorba, în orice caz, despre o simplă structură din lemn. Pe de altă parte, un material arheologic bogat, ce conŃine piese de tipul pintenilor şi al vârfurilor de săgeŃi, arată că avem de-a face cu o reşedinŃă cnezială.

Cercetările lui Radu Popa din łara HaŃegului au tins spre reconstituirea complexă a existenŃei medievale a acestui Ńinut şi, cu limitele inerente unei cercetări ce dispune de surse pe cât de variate pe atât de fragmentare, a reuşit să ajungă la final. Cercetările arheologice au fost în general restrânse. Dar, din aceste săpături limitate uneori la câteva sondaje, Radu Popa a avut ambiŃia şi darul de a stoarce maxim de informaŃii, de a recupera toate amănuntele, cele Über die Burgen der Terra Hatzeg, Dacia N.S. 16, 1972, p. 243-269; CetăŃile łării HaŃegului, BMI 41, 1972, 3, p. 54-66.

32

24

mai neînsemnate dovezi materiale devenind argumente într-o pagină de istorie33.

Când a hotârât că a sosit momentul să însumeze stadiul de cercetare, autorul a putut reconstitui societatea medievală haŃegană într-un tablou veridic, în care Ńăranul, satul, obştea, cneazul, biserica şi fortificaŃia erau vizibili. S-a conturat o societate bazată pe obştea sătească, ca celulă de bază, pe cnezate de vale şi pe o pătură conducătoare care s-a detaşat treptat, şi-a construit un statut şi, pe măsură ce s-a întărit economic şi politic, a început să joace un rol tot mai important nu doar în viaŃa haŃegană, ci şi în raport cu autoritatea administrativă. Cnezii au construit fortificaŃii, reşedinŃe şi capele de curte: urmele acestora au fost indicii preŃioase pentru reconstituirea evului mediu românesc.

Cercetări privind cultura materială, metodologia cercetării şi sinteze Radu Popa a fost preocupat în principal de istoria Ńărilor româneşti în jurul anului 1000 şi în primele secole ale evului mediu34, un liman către care a navigat cu toate forŃele35 şi în desluşirea căruia a urcat trepte esenŃiale. A adus însă istoriei noastre multe alte contribuŃii, mai ales referitoare la cunoaşterea culturii materiale medievale.

33

Structures sociopolitiques roumaines au sud de la Transylvanie aux commencement du Moyen Âge, RRH 14, 1975, 2, p. 291-314; Las Etapas Históricas de la Formacion de la Langua y del Pueblo Rumano a la luz de los recientes resultados de las investigaciones arqueologicas, Semestre Historicó (Caracas) 6, iulie-decembrie, 1977, p. 113-124; Siedlungverhältnisse und Ethnodemographie des Hatzeger Landes im 13.-14. Jahrhundert, Forschungen zurVolks-und Landeskunde 31, 1988, 2, p. 19-33; Formations social-teritoriales aux débuts des États roumains, Études roumaines et aroumaines. Sociétés européennes, 8, Paris - Bucarest, 1990, p. 170-221.

34 Premisele cristalizării vieŃii statale româneşti, în Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 25-39.

35 Aux débuts de l'histoire médiévale roumaine. Problèmes spécifiques et résultats des recherches récentes, Anuario de estudios medievales (Barcelona) 13, 1983, p. 603-639. Forschungen zum Landesausbau im östlichen Karpatenbecken zu Beginn des Mittelalters, în Mensch und Umwelt. Studien zu Siedlungsangriff und Landesausbau in Ur- und Füihgeschichte, Berlin, 1992, p. 185-194.

25

A fost primul autor care a semnalat sistemul de încălzire cu sobe din cahle, folosit încă din secolul al XIV-lea în reşedinŃa voievodală de la Cuhea36: este instructiv pentru orice tânăr arheolog să urmărească acest demers, de la fragmentele de oale aparent banale, cu urme de lipitură de lut ce ar putea sugera rebuturi, incendii sau alte accidente – până la reconstituirea unei sobe, cu nimic mai prejos decât oricare altă instalaŃie de încălzit din Europa acelei vremi. În molozul din umplutura casei de pe Câmpul ŞanŃurilor din Suceava au fost descoperite numeroase fragmente de cahle, prin întregirea cărora a fost reconstituită o sobă monumentală, concepută ca o cetate în miniatură. Adevărată operă de artă realizată în stil gotic târziu, soba trădează o îndelungată tradiŃie moldoveană în producerea cahlelor de diferite forme şi dimensiuni, cu decoruri ancorate în tematica central europeană dar şi inedite, cu modalităŃi de tratare a suprafeŃelor care multiplică efectele ornamentale. Una dintre cele mai importante sobe europene din jurul anului 1500, descoperirea de la Suceava este „un document revelator al artei, arhitecturii şi, într-un sens mai general, al civilizaŃiei medievale româneşti, pentru a cărei cunoaştere deschide posibilităŃi şi drumuri noi” (Radu Popa) 37.

Plumburile de postav38, un mâner de spadă vikingă de la Păcuiul lui Soare39, ceramica bizantină40, consideraŃiile privind

36

O sobă cu cahle-oală din secolul XIV la Cuhea-Maramureş, SCIV 24, 1973, 4, p.

671-679.

37 O casă domnească din secolul al XV-lea lângă Cetatea Sucevei, SCIV 20, 1969, 1, p. 43-66; Mărturii de civilizaŃie medievală românească. O casă a domniei şi o sobă monumentală de la Suceava din vremea lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, Ed. Academiei, 1979, 163 pagini (în colaborare cu Monica Mărgineanu Cârstoiu); Ein monumentales Keramikmodell der Festung Suceava. Betrachtungen über einen Kachelofen vom Ende des 15. Jahrhunderts, Bulletin IBI 39, 1981, p.

100-110.

38 Plumburi de postav medievale, Sargetia XIV, 1979, p. 275-279.

39 Knaufkrone eines Wikingerzeitlichen Prachtschwert von Păcuiul lui Soare, Germania 62, 1984, 2, p. 425-431.

40 La céramique emailée des XIIIe et XIVe siècles de Păcuiul lui Soare, Dacia N.S. 9, 1965, p. 337-350 (în colaborare cu Corina Nicolescu). În legătură cu

26

evoluŃia ceramicii şi a pieselor de port şi podoabă în evul mediu din monografiile sale - aproape toate acestea au fost capete de serie, au deschis dezbateri şi căi care în multe cazuri încă îşi aşteaptă urmaşul.

Studiul privind spada medievală din Valea Streiului41 este o altă demonstraŃie despre cât de multe informaŃii putem deduce din analiza unui astfel de obiect, chiar dacă provine dintr-o descoperire întâmplătoare. Incursiunea în sursele scrise ale locului (satul Grid) şi ale timpului (cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului următor) a reconstituit contextul în care spada putea fi folosită, a sugerat posibilii proprietari şi chiar momentul istoric în care acest artefact putea fi abandonat.

Deşi poate părea prea mult, Radu Popa a adus de asemenea contribuŃii în cunoaşterea culturii materiale a oaspeŃilor transilvăneni, prin cercetările de la Sighişoara, care au pus în evidenŃă case din lemn din secolul al XIII-lea şi o ceramică specifică acestei populaŃii, constând din căni cenuşii cu exteriorul lustruit42.

Radu Popa a fost de asemenea preocupat de probleme de metodă în cercetarea arheologică: studiul său despre satul medieval poate fi privit ca şi un capitol dintr-un manual de arheologie locală43.

Fără să fie mare amator de sinteze, şi-a exprimat punctele de vedere privind începuturile arhitecturii de zid44, fortificaŃiile45, începuturile extragerea metalelor preŃioase la Baia Mare în secolul al XVI-lea, SCIV 16, 1965, 1, p. 113-127 (în colaborare cu E. Kovacs).

41 O spadă medievală din Valea Streiului şi câteva consideraŃii istorice legate de ea, Sargetia IX, 1972, p. 75-88.

42 Documente de cultură materială orăşenească în Transilvania din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, SCIVA 31, 1980, 1, p. 33-52 (în colaborare cu Gh. Baltag).

43 Probleme de metodă a cercetării arheologice a satului medieval românesc, SCIVA 30, 1979, 4, p. 555-563.

44 Contributions archéologiques a l'étude et á la valorisation de l'architecture médiévale en masonnerie á ses débuts en Roumanie, în „Il Brunelleschi. Quaderni del l'istituto di Storia del l'Architettura e di Restauro”, Firenze, 1982, 1 (Studi e contributi dedicaŃi a Piero Sanpaolesi).

45 Tours d'habitation au commencement du Moyen Âge roumain, Bulletin IBI 34, 1978, p. 115-126; Bürgen und Festungen in den Pässen der Südkarpaten, Bulletin IBI 41, 1983, p. 100-110; Hochmittelalterliche Wasserburgen an der Unteren Donau, Bulletin IBI 42, 1984, p. 122-129; Forteresse en terre et châteaux a motte

27

arhitecturii religioase46, iar în ultimii ani de viaŃă s-a implicat în mod deosebit în valorificarea şi protejarea patrimoniului construit47. Încheiere În deceniile care au trecut de la dispariŃia lui Radu Popa stiinŃa istorică a înregistrat progresele fireşti fiecărei generaŃii de istorici, cu alte orizonturi şi alte posibilităŃi de informare şi documentare. Arheologia a înregistrat de asemenea progrese importante dacă o privim în ansamblu, dar minore referitoare la secolele din jurul anului 1000, cele de la care sperăm să lumineze împrejurările cristalizării vieŃii statale româneşti din Transilvania. Nici un istoric nu s-a aventurat însă într-o întreprindere similară pe un teritoriu geografic şi istoric atât de vast, în studierea căruia să suprapună informaŃii teoretice diverse pe realităŃile din teren, să le verifice deschizând şantiere arheologice (ceea ce presupune, astăzi ca şi în urmă cu câteva decenii, o luptă pentru bani, aprobări, muncitori, tehnicieni, desenatori etc!) şi să încheie din toate acestea un singur tablou.

O cât de scurtă incursiune în opera lui Radu Popa nu se poate încheia fără a căuta şi un alt fel de împlinire a acestei opere, acel fel pe care puŃini dintre marii istorici, absorbiŃi de munca sur le territoire de la Roumanie, Bulletin IBI 43, 1985, p. 60-65 (în colaborare cu N. Chidioşan); Kreutzritterburgen im Südosten Transilvaniens, Bulletin IBI 47, 1990-1991, p. 107-112.

46 Autour des sources de l'architecture ecclesiastique roumaine, ARMOS, III (Omagiu N. Moutsopoulos) APMOΣ, TIMIHTIOΣ TOMOΣ, ΣTON KAΘHΓHTH N.K.MOYTΣΠOYA ΓLA TA 25 XPONIA ΠNEIMATIKHΣ TOY Π1NPOZΦOPAΣ ΣTO ΠANEΠ1ΣTHMIO, APIΣIEIO TIANEΠΣTHMIO ΘEZZA INIKHΣΠO. ΠTEXNIKH ΣXOAH, TMHAAPSITEKTON'ΏN), Tesaloniki, 1991, p. 1527-1535.

47 Integrarea în patrimoniul cultural-istoric a unor noi zone ale arhitecturii medievale de zid din România, ca urmare a cercetărilor arheologice, RMM 8, 1980, p. 45-52; Apport de la Transylvanie, Monuments historiques (Paris) 169, 1990, p. 43-46; Monuments historiques de la Roumanie. Héritage malhereux et perspectives pour le moment incertaines, Bulletin IBI 47, 1990-1991, p. 27-30; Monumente, ansambluri şi situri istorice din România între centrul şi sud-estul Europei, BCMI, 1993, 1-2, p. 5-8.

28

proprie, îl cultivă: cariera de mentor pentru aspiranŃii la meseria de istoric. Radu Popa, care în fapt nu a fost niciodată profesor cu acte în regulă, a format mulŃi importanŃi truditori de pe tărâmul istoriei, marcându-i fără cale de întoarcere cu pecetea profunzimii şi seriozităŃii. Adrian Rusu a perfomat în łara HaŃegului, Lukács Antal în łara Făgăraşului, Dumitru łeicu în Banat, Zeno Pinter în sudul Transilvaniei şi, poate mai important, în activitatea sa didactică.

Gheorghe Baltag, dintr-un muzeu de provincie aproape lipsit de fonduri, a făcut descoperiri temeinice în jurul Sighişoarei, aducând contribuŃii substanŃiale la cunoaşterea acestei regiuni înainte de organizările administraŃiei maghiare. Paraschiva Victoria Batariuc a dus mai departe preocupările legate de cahle, pe lângă care a abordat alte multe subiecte de istorie a Moldovei, Adrian IoniŃă a avansat în cercetările de la Feldioara, a publicat multe dintre rezultate şi încă lucrează acolo la finalizarea investigaŃiilor din cetate. Mai rătăcitoare decât alŃii, autoarea acestor rânduri a făcut ordine în cahlele din Transilvania şi, la capătul a zece ani de cercetări, a confirmat ipoteza lui Radu Popa privind începuturile timpurii ale arhitecturii de zid în sudul Transilvaniei prin descoperirea unei biserici bizantine din secolul al X-lea la Alba Iulia.

Prin opera sa complexă şi, poate încă mai mult, prin moştenitorii săi întru profesie, Radu Popa şi-a asigurat locul în panteonul celor care fac adevărata istorie a unei naŃii. Scrierile sale stau la temelia acestei istorii, iar multe dintre ele rămân în continuare capete ale unor drumuri care îşi vor găsi, când va sosi momentul, exploratorii potriviŃi.

Lista figurilor 1. Radu Popa în curtea Institutului de Arheologie din Bucureşti, 1976 2. Radu Popa în 1992 3. łara Maramureşului în veacul al XIV-lea, ed. II 4. Cercetările de la Giuleşti, Maramureş 5. Planul reşedinŃei cneziale de la Sânnicolau de Beiuş 29

6. Cetatea Feldioara, turn atribuit cavalerilor teutoni 7. Cahlă decorată cu Legenda Sfântului Gheorghe descoperită în săpăturile de la Feldioara 8. Cahlă decorată cu perechea de îndrăgostiŃi descoperită în săpăturile de la Feldioara 9. Familie de cnezi din łara HaŃegului (extras din pictura bisericii din Streisângeorgiu) 10. La începuturile evului mediu românesc. łara HaŃegului, 1988 11. Cnezatul Râu Bărbat 12. Sarmisegetusa Britonnia 13. Biserica din Strei 14. Cercetările arheologice de la biserica din Streisângeorgiu 15. Pisania bisericii din Streisângeorgiu 16. Mărci de olar folosite pe ceramica medievală de la Streisângeorgiu 17. Biserica din Gurasada, planul realizat în urma cercetărilor arheologice 18. Biserica din Gurasada văzută dinspre sud 19. Biserica din Gurasada, vedere dinspre est 20. Biserica din Densuş 21. FortificaŃii din łara HaŃegului 22. Cetatea ColŃ 23. Soba gotică descoperită la Suceava

30

31

32

33

34

35

36

37

38

39

40

41

42

43

44

45

46

47

48

49

50

Lui Octavian Floca, închinare Liviu Mărghitan

Motto: „Decât să ai un titlul care să nu-l meriŃi, E de preferat să-l meriŃi şi să-l n-ai”.

Octavian Floca Dintre toate judeŃele transilvănene în cadrul cărora după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 n-au existat instituŃii de învăŃământ superior numai Ńinutul Hunedoarei a avut marea şansă ca să vină să îşi desfăşoare activitatea un intelectual umanist de un foarte elevat nivel al pregătirii sale profesionale. Este vorba de originarul dintr-un sat situat în proximitatea oraşului Agnita, cel care la mai puŃin de 25 de ani absolvise cu remarcabile rezultate facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul UniversităŃii „Ferdinand I” din Cluj, Octavian Floca. Acel studios tânăr a mai urmat şi o perioadă de specializare în cadrul Şcolii Române din Roma, instituŃie ştiinŃifică şi culturală de mare prestigiu internaŃional demn de reputaŃia întemeietorului acesteia, nestorul arheologiei româneşti moderne, Vasile Pârvan.

Filologul clasicist Octavian Floca se dovedise un foarte bun cunoscător al limbilor latină şi greacă veche, a paleoslavei, precum şi a limbilor moderne germană, franceză şi italiană, nefiindu-i străină nici cunoaşterea maghiarei. Totodată cunoştea la mare amănunŃime istoria imperiilor roman şi cel bizantin şi nu îi era străin nici unul dintre importantele capitole ale istoriei românilor. Mai mult decât atât, în scurta perioadă de după absolvirea facultăŃii în care a activat ca cercetător al Institutului de Studii Clasice din Cluj s-a remarcat ca un cunoscător ca nimeni altul a problematicii numismaticii antice a lumii romane. Cu o astfel de impresionantă carte de vizită a venit la Deva în anul 1934 Octavian Floca, revenindu-i în judeŃul hunedorean misiunea de a reorganiza şi dirigui muzeul local prin crearea

51

unei noi expoziŃii permanente şi direcŃionarea cercetărilor viitoare în conformitate cu necesităŃile istoriografiei naŃionale româneşti.

Prin bogatele-i cunoştinŃe de specialitate, precum şi prin experienŃa muzeografică dobândită în Italia, Octavian Floca a reuşit de unul singur, într-o perioadă foarte scurtă de timp, să creeze la Deva un muzeu modern pentru acel timp, menit să ilustreze trecutul istoric al locuitorilor majoritari ai acestui Ńinut, românii. Practic de numele şi personalitatea lui Octavian Floca se leagă strâns debutul muzeologiei ştiinŃifice din judeŃul Hunedoara, ceea ce echivalează cu o nouă întemeiere a muzeului din oraşul de reşedinŃă judeŃeană, Deva. Înzestrat cu multilaterale cunoştinŃe de istorie, lingvistică, etnografie, arheologie, numismatică, demografie şi sociologie, şi toate acestea întregite cu o veritabilă patimă de implantare a noului în viaŃa instituŃiei ce i s-a încredinŃat spre a o conduce, tânărul director nu s-a înglodat în birocratismul steril al activităŃilor de ordin administrativ-organizatoric, ci a trecut la efectuarea de cercetări ştiinŃifice sistematice încununate de grabnice şi spectaculoase rezultate benefice nu doar pentru istoria locală, ci şi pentru diferite etape ale istoriei noastre naŃionale.

Familiarizat, îndeosebi de la Şcoala Română din Roma, cu activităŃi editoriale, contribuind la apariŃia periodicului şcolii întitulat „Ephemeris daco-romana”, a adus şi pe meleaguri hunedorene ideea necesităŃii de a difuza pe calea tiparului, pe o rază teritorială mult lărgită pentru fruntariile României, a rezultatelor investigaŃiilor ce vizau cunoaşterea trecutului îndepărtat al acestei părŃi a Transilvaniei, care este cuprinsul judeŃului Hunedoara. Rezultatul sa materializat în apariŃia în anul 1937 a anuarului muzeului „Sargetia”, prima publicaŃie realmente ştiinŃifică scoasă de un muzeu Ńinutal transilvănean. Dar, mai trebuie remarcat şi faptul că a avut iniŃiativa de a difuza revista în mai toate centrele de cultură din Europa, propunându-le conducerilor acestora începerea unui schimb de publicaŃii cu muzeul din Deva. Prin Ńinuta-i ştiinŃifică, cât şi prin conŃinutul de un larg interes pentru istoricii europeni, „Sargetia” a făcut din debut o excelentă impresie. În mari muzee sau luat cu repeziciune atlase la consultare spre a vedea reputaŃii cercetători posesori de răsunătoare titluri academice, în ce parte a

52

continentului se află acel mare muzeu al Devei în care se desfăşoară o activitate de cercetare de înaltă Ńinută ştiinŃifică? Ei nu ştiau şi dacă cineva le-ar fi spus-o refuzau să creadă, că în Deva se afla doar un singur cercetător care suplinea prin erudiŃie şi o mare putere de muncă activitatea unui grup de istorici. Ca urmare a schimbului de publicaŃii cu instituŃii muzeale şi de cercetări istorice de peste hotare biblioteca documentară a muzeului devean a intrat în posesia a numeroase cărŃi de înaltă specialitate pe care nu le posedă nici în prezent biblioteci bine cotate din Ńara noastră. Prin generoasa bunăvoinŃă a directorului Octavian Floca din acel fond de cărŃi rare s-au depus la universitatea din Cluj, fiind utilizate de zeci şi zeci de generaŃii de studenŃi ai facultăŃii de istorie. Chiar autorul acestor rânduri îşi aminteşte că în anii de studii a avut prilejul să constate că pe pagina de gardă a unora dintre lucrările recomandate ca bibliografie se află parafa ce indică proprietatea muzeului din Deva.

Doar după cinci ani de la stabilirea sa în Deva profesorul Octavian Floca a reuşit să cunoască în mod magistral judeŃul Hunedoara, fapt ce i-a permis să elaboreze şi să tipărească întâiul ghid în limba română al judeŃului hunedorean. Însă, prin bogăŃia de date şi informaŃii de o excelentă rigurozitate ştiinŃifică, lucrarea este un veritabil compendiu de istorie a acestui Ńinut şi în covârşitoarea sa parte textul nu s-a perimat prin trecerea timpului. Rare sunt şi astăzi studiile referitoare la Ńinutul hunedorean în care „Ghidul judeŃului Hunedoara”, apărut în anul 1936 sub semnătura lui Octavian Floca şi Victor Şuiaga să nu fie citat.

Din nefericire această debordantă activitate muzeistică complexă şi modernă în acelaşi timp a lui Octavian Floca a fost în mod brutal întreruptă după ce România a intrat în cel de al Doilea Război Mondial. Fără să se Ńină cont de faptul că directorul Octavian Floca era un savant în toată puterea cuvântului şi se afla în plin efort creator, edificând o operă pe care nimeni altul din judeŃ nu avea capacitatea de îl înlocui, în mod inexplicabil pentru noi cei de astăzi, s-a Ńinut morŃiş ca el să fie mobilizat şi trimis pe frontul din Rusia Sovietică. Oare într-adevăr Ńara avea în acel moment nevoie ca însuşi arheologul, istoricul şi muzeograful Octavian Floca de la muzeul din Deva să fie prezent în prima linie de foc Cuban, din stepa Calmucă

53

sau din nordul MunŃilor Caucaz? El care nu avea nicio specialitate aparte în domeniul militar şi în acel timp se apropiase de etatea de 40 de nai, fusese omul cel mai indicat de a fi expus de nenumărate ori să îşi piardă viaŃa? Ce ar fi avut de dobândit imensul front ce se întindea din Finlanda şi până la graniŃa Ceceniei dacă ofiŃerul Octavian Floca ar fi căzut eroic pe câmpul de onoare, aşa cum se preciza în înştiinŃările oficiale ce erau trimise familiilor celor ce piereau în bătălii.

După această terifiantă perioadă din viaŃa sa Octavian Floca a revenit în Deva, la acelaşi muzeu pe care el îl adusese la un standard de modernitate proprie epocii, însă firele tăiate ale muncii tiranic întrerupte nu s-au mai putut lega în totalitatea lor firească.

Din multele sale planuri nu s-au mai putut finaliza decât o modestă parte şi acestea prin învingerea unor insurmontabile greutăŃi.

O dureroasă lovitură a fost aceea a contenirii apariŃiei revistei „Sargetia” şi a sistării posibilităŃilor de a mai avea legături cu ştiinŃa istoriei din străinătate. Însă în pofida greutăŃilor, recurgând la un compromis, acela de a accepta o altă denumire pentru anuarul muzeal devean reuşise în anul 1956 să editeze cel de al treilea volum al anuarului. „ContribuŃii la cunoaşterea regiunii Hunedoara”, tom ce era însoŃit de trei steluŃe pe copertă (semnificând că este cel de-al III-lea număr al anuarului „Sargetia”), a fost şi el o premieră în muzeografia românească, înscriindu-se ca prima publicaŃie a unui muzeu judeŃean apărută după cel de-al Doilea Război Mondial (Studii şi comunicări, anuarul nou al muzeului din alba Iulia a apărut în 1961).

De numele şi probitatea ştiinŃifică a profesorului Octavian Floca se leagă şi introducerea în arheologia românească a metodologiei de studiere şi publicare a tezaurelor dacice de argint. Acest gen de urme arheologice s-a caracterizat prin faptul că cele mai numeroase descoperiri de acest gen au ieşit la iveală în modul ocazional, nu prin săpături arheologice sistematice. Ele (tezaurele) au avut parte de publicări elaborate de diverşi muzeografi cu un grad de pregătire nu prea elevat. Din acest motiv respectivele articole au avut felurite lacune, atât ca prezentare a fondului, cât şi ca interpretare şi conexiuni cu alte tezaure similare din Dacia.

54

Lucrarea profesorului Octavian Floca, întitulată „ContribuŃii la cunoaşterea tezaurelor de argint dacice”, Bucureşti, 1956, prin felul în care a fost elaborată a reprezentat modelul după care au fost publicate descoperirile ulterioare de tezaure dacice din argint. La o superficială privire asupra acestei cărŃi ce nu depăşeşte 40 de pagini, pare bizar de ce a stat în atenŃia Academiei Române. Acest lucru a fost consecinŃa acribiei ştiinŃifice cu care a fost elaborată, precum ş faptul că a adus în cercetare criterii clare de prezentare a respectivei categorii de antichităŃi.

Pentru fructuoasa sa activitate de cercetare a trecutului istoric al judeŃului Hunedoara, şi nu numai, în anul 1961 i s-a acordat titlul de doctor docent. Evident că acest fapt a fost o recunoaştere a unei munci asidui şi plină de realizări beneficie pentru istoria naŃională, dar, astăzi o putem afirma, că nu a fost îndeajuns. Pe drept cuvânt i se cuvenea cu prisosinŃă includerea sa în rândul membrilor Academiei Române, aşa cum de altfel au fost admişi în principalul for ştiinŃific al Ńării majoritatea colegilor săi de generaŃie împreună cu care a fost bursier al Şcolii Române din capitala Italiei.

Personal, pentru mine profesorul Octavian Floca este un deŃinător de drept al unui fotoliu în Aula nemuritorilor!

Dacă ar fi să concentrăm într-o unică frază crezul său de o viaŃă acesta cred că ar putea fi: întreaga-i existenŃă a fost o nemărginită dăruire unui ideal, acela al slujirii cu devotament şi fără nicio pretenŃie de răsplată, fie acesta doar simbolică, istoria naŃională a neamului românesc.

Măcar acum, să-i fim recunoscători cu adevărat şi să îi dăm numele său principalei instituŃii muzeale din judeŃul Hunedoara.

Muzeu pe care l-a preŃuit atât de mult încât a rămas până la finele vieŃii în municipiu Deva, nedând curs altor oferte de a-şi desfăşura activitatea în centru urbane universitare.

Deva, 2004

55

56

Dr. docent Octavian Floca, director al Muzeului JudeŃului Hunedoara (1931-1944).

Primii ani de activitate.

Dr. Ioachim Lazăr Muzeul din Deva s-a remarcat, pe parcursul celor 131 de ani de existenŃă, una dintre cele mai cunoscute instituŃii ştiinŃifice din Transilvania. Muzeul a fost înfiinŃat, în anul 1882, din iniŃiativa SocietăŃii de Istorie şi Arheologie a comitatului Hunedoara, fondată în anul 1880, sub a cărei egidă şi-a desfăşurat activitatea până la la sfârşitul primului război mondial1. Până la deschiderea muzeului, obiectele adunate au fost depozitate prin diverse locuri, în condiŃii destul de improprii.

Problema principală a conducerii societăŃii a fost găsirea unui spaŃiu de depozitare a obiectelor de muzeu, care au devenit tot mai numeroase. În cele din urmă, comitetul de conducere al societăŃii, în şedinŃa din 20 iulie 1881, cu unanimitate de voturi a aprobat ca localul muzeului să fie stabilit în casa particulară al lui Pogány Ádám din, Deva, strada Hunedoarei – în care scop jurisconsultul dr.

Lazăr Petco a încheiat contractul de închiriere cu 180 florini, chirie anuală2.

Până la înfiinŃarea muzeului, obiectele de patrimoniu descoperite întâmplător sau prin acŃiunea căutătorilor de comori au intrat în diverse colecŃii particulare sau au fost înstrăinate pentru totdeauna. Primele secŃii ale muzeului au fost cele de arheologie şi de etnografie, înfiinŃate în anul 18823. Încă de la înfiinŃare, muzeul s-a dezvoltat cu precădere, atât în ceea ce priveşte fondul de obiecte, cât

Oct. Floca, V. Şuiaga, Ghidul judeŃului Hunedoara, Deva, 1936, p. 64.

Ibidem, p. 403.

3 Oct. Floca, V. Şuiaga, op. cit., p. 64. În ultimii ani „specialişti” au încercat să se schimbe data înfiinŃării muzeului, luând în considerarea doar prevederile statutelor societăŃii, fără alte argumente documentare.

1 2

57

şi prin preocupările personalului ştiinŃific care l-a deservit, în direcŃia arheologică. În anul 1882, cele două colecŃii care s-au deschis erau departe de a-i mulŃumi pe iniŃiatorii acŃiunii. Pentru completarea colecŃiilor conducerea societăŃii trimite o circulară, în anul 1882, către conducerile primăriile din comitat prin care solicită ajutorul pentru adunarea de noi obiecte, arheologice, documentare sau etnografice, pentru muzeul societăŃii. În fruntea acestei instituŃii au fost aleşi personalităŃi de frunte a istoriei, etnografiei şi ştiinŃelor naturale din judeŃul Hunedoara între care amintim pe Teglas Gabor4 şi Iosif Mallász5. În ultimii ani ai vieŃii, din motive de sănătate, directorul Iosif Mallász este împiedecat să se ocupe de problemele muzeului.

Consiliul judeŃului Hunedoara l-a numit în funcŃia de director pe Valer Paveloni6. La 10 ianuarie 1931, preşedintele Consiliului 4 Téglás Gábor s-a născut la 30 martie 1848 la Braşov. Urmează studiile universitare la Budapesta, după absolvire stabilindu-se la Deva, unde îndeplineşte cariera de profesor (1871-1904) şi director (1883-1904) în cadrul Liceului Real de Stat. A fost primul director al muzeului din Deva pe care la condus timp de 23 ani. A început săpăturile arheologice la Ulpia Traiană unde a descoperit amfiteatrul roman. S-a stins din viaŃă în anul 1916. (Cf. Maria Razba, PersonalităŃi hunedorene (sec. XV-XX). DicŃionar, ed. a II-a, Deva, 2004, p. 550-551.

5 Iosif Mallász s-a născut la 18 iulie 1875 în oraşul Orăştie unde a urmat cursurile şcolii primare, iar cele liceale la Deva. După ce a urmat cursurile Şcolii de Contabilitate din Sibiu s-a înscris la Facultatea de ŞtiinŃe a UniversităŃii din Budapesta, fiind obligat să le abandoneze din cauza greutăŃilor materiale. A fost un pasionat naturalist, punând bazele unor colecŃii. În 1913 i s-a încredinŃat funcŃia de director al muzeului, fiind numit oficial în această funcŃie de către statul român în 1921. A întreprins o serie de cercetări în peşteri din judeŃele Hunedoara, MehedinŃi şi Gorj. RenumiŃi entomologi ai vremii au dat unor specii noi descoperite numele naturalistului hunedorean: Trechus mallaszi (Jeannel, 1929); Sophrochaeta reeiteri mallaszi (Bokor, 1928). A încetat din viaŃă în anul 1933. (Cf. Maria Razba, op. cit., p. 318-320).

6 SJHAN, Fond Prefectura judeŃului Hunedoara, dosar 64/1930, f. 14.

Majoritatea membrilor aparŃineau Partidului NaŃional łărănesc al cărui membru era şi Valer Paveloni.

58

judeŃean Hunedoara comunica ministerului că „a fost publicat concurs pentru completarea postului de director de muzeu şi Consiliul judeŃean a şi făcut numirea unui nou director de muzeu, însă alegerea de director, în urma apelurilor înaintate stă sub rezolvarea Comitetului Central de Revizuire Bucureşti”7.

Numirea lui Valer Paveloni este contestată de către Institutul de Studii Clasice din Cluj. În 31 octombrie 1930, din partea acestui institut, a fost expediată o telegramă către Prefectura judeŃului Hunedoara cu următorul conŃinut: „Vă atragem atenŃiunea că postul de director al muzeului din Deva, conform regulamentului, nu poate fi ocupat decât de un candidat cu o calificaŃie specială, printre concurenŃi este şi domnul Octavian Floca licenŃiat în istorie […] archeologie şi funcŃionar ştiinŃific la institutul nostru. Îl recomandăm ca pe cel mai indicat. Semnează directorul Institutului de Studii Clasice, Emil Panaitescu”8.

Urmează câŃiva ani de incertitudini, perioadă în care muzeul a rămas fără o conducere stabilă. Cu ocazia predării gestiunii muzeului către noul director se constata de către comisia însărcinată cu această operaŃiune că între 1 ianuarie - 24 iulie 1932 şi 29 martie 1933 – 1 iunie 1934 „muzeul n-a fost condus9. Octavian Floca a fost numit în funcŃia de director al Muzeului judeŃului Hunedoara prin Decizia Comisiei interimare a judeŃului Hunedoara cu nr. 7-3/934 din 9 mai 193410. Octavian Floca s-a născut la 23 martie 1904 în satul Zlagna, comuna Bârghiş din judeŃul Sibiu. A urmat liceul la Ibidem, f. 4.

Ibidem, f. 14.

9 Ibidem, dosar 109 /1934, f. 59.

10 Ibidem. Octavian Floca s-a născut la 23 martie 1904 în satul Zlagna, comuna Bârghiş din judeŃul Sibiu. A urmat liceul la Dumbrăveni şi apoi Facultatea de Litere şi filozofie a UniversităŃii din Cluj. După absolvire este încadrat la Institutul de Studii Clasice. În perioada 1930-1932 urmează o specializare la Roma. Între anii 1934-1963 conduce Muzeul judeŃului Hunedoara în calitate de director. Activitatea sa este recompensată prin acordarea a două premii: Premiul de Stat, clasa a II-a (1951) şi Ordinul Muncii clasa a III-a (1957). A încetat din viaŃă la 3 august 1979, la Deva (Cf. Maria Razba, op. cit., p. 202-203).

7 8

59

Dumbrăveni şi apoi Facultatea de Litere şi filozofie a UniversităŃii din Cluj. După absolvire este încadrat la Institutul de Studii Clasice. În anii 1930-1931 obŃinând o bursă de stat, Octavian Floca este membru al Şcolii Române din Roma, unde urmează o specializare11.

La trecerea gestiunii noului director Octavian Floca s-au predat pe bază de proces-verbal numai o parte dintre colecŃiile muzeului: arhiva de corespondenŃă, biblioteca şi colecŃia numismatică. Inventarul bibliotecii conŃinea 3.560 bucăŃi, cărŃi şi documente. Se constata că un număr de 30 volume lipseau, precum şi un număr de 585 documente care au fost ridicate de către Zaharie Karacsonyi pe bază de adeverinŃă12. Registrul colecŃiei de numismatică număra 672 poziŃii de inventar cu 4.804 bucăŃi piese13. Întrucât comisia a constatat că nu se poate stabili numărul precis al celorlalte obiecte de muzeu, deoarece „registrele au fost conduse cu multă neglijenŃă” se decide ca „până la întocmirea unui inventar exact, toate cheile de la sertarele diferitelor secŃii să fie păstrate în biroul direcŃiunii, sub dublă cheie, una fiind încredinŃată directorului şi una laborantului muzeului”14. După instalare tânărul Octavian Floca desfăşoară o muncă asiduă pentru rezolvarea problemelor constatate de către comisia de predare parŃială a inventarului. În raportul privind activitatea muzeului pe anul 1934, înaintat Prefecturii se preciza că „activitatea muzeului în cursul anului 1934, cu toată stagnarea la care a fost condamnat de câŃiva ani încoace, din cauza vitregiei timpurilor, se poate lăuda cu o activitate intensă, multilaterală, dând rezultatele cele mai frumoase şi stârnind interesul multor vizitatori şi învăŃaŃi străini sau localnici”15.

Activitatea muzeului – raporta Octavian Floca – se desfăşura pe două direcŃii: „una internă care are în vedere conducerea şi administrarea internă a muzeului cu toate secŃiile lui, iar a doua de ordin mai mult extern şi are în vedere cercetările pe teren, controlul Ioan AndriŃoiu, Dr. doc. Octavian Floca la a 75-a aniversare, în „Sargetia”, 14, 1979, p. 9-13.

12 Maria Razba, PersonalităŃi Hunedorene, p. 202-203.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Ibidem, dosar 21 /1935, f. 6.

11

60

şi supravegherea a tot ce există pe teritoriul judeŃului Hunedoara, de interes ştiinŃific, artistic şi mai ales istorico-arheologic”16. „Activitatea internă a fost una din îndatoririle cele mai grele şi anevoioase datorită organizării cercetării serioase şi ştiinŃifice a întregului material care formează muzeul judeŃean, cu scopul de a ridica această instituŃie la locul care i se cuvine”17. În acelaşi timp strânge obiecte prin donaŃii, achiziŃii şi cercetări de teren pentru îmbogăŃirea colecŃiilor. La 5 octombrie 1935 era achiziŃionat cu 50 lei un topor din piatră descoperit în satul Cerna, în locul numit „Groapa”18. La 8 ianuarie 1936, Octavian Floca solicita aprobare din partea prefecturii pentru suma de 1.035 lei „pentru cumpărarea unui altar roman aflat la Micia şi a 7 bucăŃi monede”19.

Descoperirea unei conducte romane în satul Căbeşti, în locul numit „La apa rece” îl determină să solicite prefecturii, la 15 martie 1936, suma de 3.000 lei pentru săpături20. În 5 octombrie 1937 sunt achiziŃionate alte două piese de la Micia (un monument funerar din piatră şi un lanŃ din bronz) cu 930 lei. Alte două achiziŃii de valoare deosebită sunt tezaurele de la Sălaş şi Geoagiu Băi, acesta din urmă fiind achiziŃionat pentru suma de 5.000 lei21.

Directorul muzeului, Octavian Floca este delegat de către prefect să se deplaseze la Primăria oraşului de reşedinŃă Alba Iulia pentru a prelua drapelul istoric de la încoronare care a fost dăruit gratuit Muzeului JudeŃean din Deva22.

Una dintre cele mai importante acŃiuni a constituit-o execuŃia testamentului văduvei lui Kunn Geza care a lăsat monumentele romane din parcul castelului din Mintia muzeului din Deva. Cu toate încercările fostului director Iosif Mallász de a le transporta la 16

Ibidem.

Ibidem.

18 Ibidem, f. 107.

19 Ibidem, dosar 35/1936, f. 118.

20 Ibidem, f. 104.

21 Ibidem, dosar 158/1942. Tezaurul constă din 157 piese, din care 1 de aur de la Maria Tereza, 147 din argint şi 9 de cupru. Tezaurul a fost descoperit de către locuitorul Augustin Cocoş la locul numit „Hotară”.

22 Ibidem, dosar 35/1936, f. 31. Din păcate acestui steag i s-a pierdut urma după instaurarea regimului comunist.

17

61

muzeu, din cauza dificultăŃilor unui asemenea transport, acŃiunea a rămas pentru anii următori. Octavian Floca, dispunând şi de sprijinul Prefecturii, intervine la proprietarul castelului cerând permisiunea să le ridice. La 12 iunie 1936, directorul Octavian Floca îi scria prefectului judeŃului Hunedoara că: „Subsemnatul m-am adresat de 2 ori în scris proprietarului pentru a ridica monumentele, însă el nici nu ne-a răspuns”23. În lipsa unui răspuns al proprietarului ungur, Octavian Floca apelează la prefectul judeŃului Hunedoara cerând ca proprietarul de la Mintia să fie somat să predea monumentele romane şi dacă „după această somaŃie va refuza, să fie dat în judecată”24. ÎncăpăŃânarea proprietarului ungur de a permite îndeplinirea prevederilor testamentului l-a determinat pe Octavian Floca să pregătească documentaŃia pentru deschiderea procesului de către prefectură. Până la urmă, conştient că va pierde procesul, proprietarul Horvath Töldi Ştefan acceptă ridicarea monumentelor.

La 17 noiembrie 1936, directorul Octavian Floca şi V. Winkler s-au deplasat la Mintia pentru a prelua cele 26 monumente romane lăsate prin testament de către doamna Contesă Horvath Töldy, care au şi fost transportate la muzeu25. Două zile mai târziu, Octavian Floca îi raporta prefectului următoarele: „În urma intervenŃiei Parchetului Deva toate monumentele aflătoare în parcul Castelului din Mintia ne-au fost predate şi transportate la Muzeul judeŃean”26.

O atenŃie deosebită a fost acordată de către Octavian Floca îmbogăŃirii Bibliotecii muzeului. În anul 1936 obŃine acordul conducerii Prefecturii judeŃului Hunedoara de a selecta pentru muzeu cărŃi din vechea bibliotecă a prefecturii. Au fost alese şi înregistrate în inventarul muzeului un număr de 229 volume. Între cărŃile obŃinute amintim: Corpus Juris Hungarici, Bukovina, Karinthia és Krajna, Morva és Szilezia, Magyarország vármegyei és városai etc27.

Ibidem, f. 49.

Ibidem.

25 Ibidem, f. 45.

26 Ibidem, f. 44.

27 Ibidem, f. 36-43.

23 24

62

Dar Octavian Floca nu se mulŃumeşte numai cu strângerea unor obiecte de muzeu prin donaŃii sau achiziŃii. El va efectua cercetări arheologice, singur sau în colaborare cu alŃi specialişti, la Zlatna-Corabia, CaşolŃ, HobiŃa, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Cinciş, Piatra Roşie, BăniŃa, Sarmizegetusa Regia, contribuind decisiv la îmbogăŃirea patrimoniului arheologic al Muzeului din Deva28. În timpul directoratului său au început şi s-au desfăşurat cele mai ample lucrări de cercetare arheologică la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. La 31 iulie 1934, prefectul judeŃului Hunedoara, Romulus Miocu intervenea la ministrul Cultelor şi Artelor scriindu-i următoarele: „În cei 16 ani de stăpânire românească, colecŃia muzeului a fost îmbogăŃită mult, totuşi nu suntem decât la începutul unei realizări în acest domeniu. Din cauza crizei săpăturile au fost sistate şi vă rugăm a aproba o subvenŃie de 500.000 lei pentru muzeul judeŃului nostru29. Apelul prefectului n-a rămas fără ecou şi în luna august vor începe marile lucrări de cercetare de la Sarmizegetusa, în care se vor implica cele mai însemnate personalităŃi politice ale Ńării în frunte cu regele Carol al II-lea şi primul ministru Gheorghe Tărărescu. „După marile serbări de inaugurare a începerii săpăturilor, Ńinute în ziua de 9 septembrie, în prezenŃa MajestăŃii Sale Regelui, a început marea operă de dezgropare a vechiului Amfiteatru roman”30. În raportul întocmit la 20 ianuarie 1937, Octavian Floca scria: „Ideea măreŃelor lucrări de la Sarmizegetusa, începute în 1934, cu prilejul inaugurării de către Majestatea Sa Regele Carol II a săpăturilor de dezgropare şi de reconstruire a vechii aşezări romane, a fost dată de d-l Gh[eorghe] Tătărescu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, dr.

R[omulus] Miocu, prefectul judeŃului Hunedoara, C[onstantin] Bursan, deputat şi M. Constantinescu guvernatorul Băncii NaŃionale.

Conducerea lucrărilor a avut-o d-l Constantin Daicoviciu, conferenŃiar la Cluj în colaborare cu Oct. Floca, directorul Muzeului Deva”31.

Ion I. Drăgoescu, Octavian Floca (1904-1983) corespondenŃă inedită, în „Sargetia”, XXVI/1, 1994-1996, p. 33-38.

29 SJHAN, Fond Prefectura judeŃului Hunedoara, dosar 21/1935, f. 12.

30 Ibidem, f. 14-17.

31 Ibidem, dosar 78/1937, f. 1-4.

28

63

„În vara anilor 1934-1936 săpăturile arheologice au fost executate neîntrerupt, cu mari echipe şi cu şi mai mari rezultate.

Prima descoperirea grandioasă a fost cea a amfiteatrului roman, care în urma unor lucrări de mari proporŃii a fost complet săpat. Acesta este singurul amfiteatru săpat în Dacia şi cel mai grandios monument arhitectonic roman din nordul Dunării”32. Entuziasmul tânărului director poate fi remarcat prin fragmentul următor din raport: „Nici unde contemplarea ruinelor înaintaşilor şi măreŃia unei civilizaŃii nu poate fi mai simŃită ca pe ruinele acestui monument.

Dezgroparea amfiteatrului roman de la Sarmizegetusa este o însemnată operă naŃională”33.

Tot cu ocazia impresionantelor cercetări arheologice, din anii 1934-1936, a fost descoperit Mausoleul lui A. Tertius, locuitor fruntaş al Sarmizegetusei. O senzaŃie a stârnit mormântul intact, aflat în interiorul acestui mausoleu, mormânt care a fost ridicat şi reconstruit în muzeul local. Atât săpătura executată la amfiteatru, cât şi cea de la mausoleu, pe lângă zidăria propriu-zisă, a dat la iveală o mulŃime de obiecte mărunte, de însemnătate arheologică, artistică, istorică şi numismatică, care toate au contribuit la îmbogăŃirea Muzeului filial din Sarmizegetusa”34.

Muzeul judeŃean – se menŃionează în raportul Prefecturii pe anul 1939 – a clădit prin grija Comisiunii Monumentelor Istorice, în comuna Sarmizegetusa un local propriu care a costat 1.000.000 lei35.

Octavian Floca scria: „Clădirea muzeului a fost transformată radical. În această formă există azi în centrul comunei un imobil constatator din clădirea muzeului, cu săli de expoziŃie, birouri, locuinŃă, baie pentru echipele de muncă, sufragerie, ce poate fi folosită şi ca sală de şedinŃe”36. Valoarea lucrărilor pentru reabilitarea clădirii muzeului (construită în anul 1885) s-a ridicat la suma de 683.882 lei37. Scopul urmărit prin modernizarea clădirii era „dezvoltarea ştiinŃei şi 32

Ibidem.

Ibidem.

34 Ibidem, dosar 21/1935, f. 14-17 şi dosar 78/1937, f. 1-4.

35 Ibidem, dosar 30/1939, f. 1-20.

36 Ibidem, dosar 78/1937, f. 1-4.

37 Ibidem.

33

64

propagarea culturii, astfel ca, prin activitatea lui [a muzeului] şi probele adunate să contribuie tot mai mult la afirmarea originii daco-latine a poporului român”38.

La 12 ianuarie 1940, directorul Octavian Floca înainta Prefecturii judeŃului Hunedoara „Tabloul dezvoltător al art. 105 pentru cheltuielile de personal şi materiale ale Muzeului din Deva pe anul financiar 1940-194139 care prevedea: Nr. crt.

Obiectul

Suma prevăzută

A. Personal 1

2

Plata păzitorilor de la Sarmizegetusa şi Micia (3 păzitori) cu un salariu lunar de lei 3000 pentru toŃi trei.

IndemnizaŃia directorului muzeului pe întreg judeŃul, pentru călătorii în interesul serviciului, adunarea materialului muzeal, cercetarea de teren, călăuziri de personalităŃi şi conducerea muzeului filial din Sarmizegetusa – 2.300 lei lunar.

B. Materiale

36.000

27.600

1.000 1 2 3

4 5

38 39

Prepararea animalelor împăiate, a obiectelor şi lucrărilor de laborator.

Renovarea mobilierului şi cumpărarea de mobilier nou în sălile de expoziŃie.

Completarea secŃiilor şi a bibliotecii prin cumpărarea de obiecte şi cărŃi, inclusiv transportul lor.

Executarea de săpături arheologice şi alte cercetări de teren.

Tipărirea Buletinului oficial al Muzeului cu rezultatul cercetărilor.

Ibidem, dosar 30/1939, f. 1-20.

Ibidem, dosar 138/1940, f. 2.

65

5.000 10.000 25.000 37.000

5.000

3.000 C. Muzeul filial Sarmizegetusa 1

1

ÎntreŃinerea muzeului din Sarmizegetusa şi a terenurilor de săpături din Sarmizegetusa şi Micia.

D. Cetatea Devei ÎntreŃinerea cetăŃii şi a dealului cetăŃii Total general

150.000

Directorul muzeului, Octavian Floca este preocupat şi de continuarea cercetărilor de la Micia şi mai ales de protejarea monumentelor dezvelite în urma cercetărilor arheologice40.

Datorită bogatei sale activităŃi ştiinŃifice, în anul 1940, îşi susŃine doctoratul în litere şi filozofie cu teza Sisteme de înmormântare în Dacia Superioară romană41. Bazându-se pe obŃinerea unei pregătiri superioare în activitatea sa ştiinŃifică, dr. Octavian Floca solicită trecerea într-o altă categorie de salarizare. El îşi baza cererea pe o Decizie a PreşedinŃiei Consiliului de Miniştri, publicată în Monitorul Oficial, prin care personalul ştiinŃific a fost încadrat după normele învăŃământului universitar”42. Pentru a primi o serie de clarificări, Prefectura judeŃului Hunedoara înaintează, la 22 noiembrie 1940, dosarul dr. Octavian Floca, Ministerului de Interne „pentru stabilirea normelor după care să procedăm şi a stabili dacă d-l Floca Octavian poate beneficia de dispoziŃiunile deciziunii mai sus amintite pentru ca în urmă să putem lua deciziunea cuvenită”43. Între timp soseşte la Prefectura judeŃului Hunedoara un document trimis de către Ministerul Cultelor şi Artelor cu următorul conŃinut: Ibidem, dosar 21/1935. La Micia a fost ridicată o clădire alcătuită din 2 săli, pentru paznic şi cercetători şi trei şoproane acoperite (unul de 9 x 5 m şi două de câte 10 x 4 m) pentru protejarea monumentelor romane. Din păcate astăzi monumentele sunt protejate doar de bolta cerului.

41 Ion I. Drăgoescu, op. cit., p. 33.

42 SJHAN, Fond Prefectura judeŃului Hunedoara, dosar 138/1940, f. 4.

43 Ibidem.

40

66

„Domnule prefect, Până la reorganizarea tuturor muzeelor din Ńară printr-o lege pe care Ministerul nostru o are în studiu şi care va fi promulgată înainte de 1 ianuarie 1941, avem onoare a vă ruga să binevoiŃi a da dispoziŃiuni serviciilor Dvs., pentru a acorda întreg sprijinul Muzeului JudeŃean din Deva, care este una dintre instituŃiile de ştiinŃă care ne fac cu adevărat cinste.

Totodată vă rugăm să daŃi dispoziŃiuni pentru încadrarea directorului Muzeului (dl. Floca) într-un grad corespunzător situaŃiei sale şi pregătirii ştiinŃifice, adică director cls. II. Într-adevăr, D-sa este doctor în litere şi filozofie, fost membru al Şcoalei Române din Roma şi unul dintre cei mai destoinici reprezentanŃi ai tinerei şcoale arheologice româneşti – consacrându-şi întreaga activitate pentru bunul mers al instituŃiei şi pentru conservarea tuturor activităŃilor din judeŃ. În aceste condiŃii este neîndoielnic ca şi statul legionar, care trebuie să acorde un interes sporit tuturor mărturiilor lăsate de strămoşii noştri pe pământul patriei – se cuvine să aibă grijă şi de cei care s-au devotat acestei romuri de activitate şi vă rugăm să ne comunicaŃi şi nouă soluŃia dată în acest caz.

25 noiembrie 1940 Secretar general Vladimir Dumitrescu”44.

Această recomandare primită din partea Ministerului Cultelor şi Artelor este trimisă Ministerului de Interne, la 10 decembrie 1940 cu rugămintea de a „avea în vedere acest aviz cu ocazia Deciziunei ce veŃi aduce, pe care vă rugăm a ne-o comunica”45. SituaŃia internaŃională cere luarea unor măsuri excepŃionale în privinŃa regimului armelor. La 20 ianuarie 1940 Octavian Floca solicita permisul de port-armă prin următoarea adresă înaintată Prefecturii: 44 45

Ibidem, f. 3.

Ibidem, f. 3 v.

67

„Domnule Prefect, În conformitate cu ordinele Marelui Stat Major privitor la armele expuse în muzeu, avem Onoare a vă înainta un tablou despre armele istorice expuse în Muzeul din Deva, rugându-vă să binevoiŃi a aproba conservarea şi expunerea pe mai departe a acestor vestigii ale trecutului în colecŃiunile Muzeului ca obiecte istorice.

După informaŃiile primite de la chestura PoliŃiei locale, Prefecturile de judeŃ sunt autorităŃile care au dreptul de a aproba păstrarea acestor obiecte în colecŃiunile muzeelor.

Deva, 20 ianuarie 1940 Directorul muzeului Octavian Floca”46.

Pe versoul adrese s-a consemnat: „Aprobat eliberarea permisului pentru a poseda armele conform tabloului anexat, în şedinŃa Consiliului de colaborare din 20 februarie 1940”47. „La 9 februarie 1940 directorul muzeului informa prefectura judeŃului Hunedoara despre obŃinerea unei donaŃii de armament: „D-l Virgil Olariu, fost prim preşedinte al Tribunalului Hunedoara, într-un memoriu despre armele ce le posedă, trecut în Registrul armelor la Prefectura judeŃului, nr. 16.233/1939, a anticipat cedarea pe seama muzeului din Deva a unor arme istorice, menŃionate în memoriul d-sale la poziŃia 4 şi 5.

Avem onoare a vă raporta că acele arme au fost donate în ziua de 9 februarie a.c., şi trecute în inventarele Muzeului şi anume: Inv. nr. 1986, două baionete austriece.

Inv. nr. 1987, armă germană de la 1860 cu toc de piele.

Inv.nr. 1988, două revolvere cu butoi.

Deva la 9 februarie 1940 Directorul muzeului, Octavian Floca”48.

Lista inventarului armelor înaintată prefecturii pentru eliberarea permisului cuprindea un număr de 47 poziŃii49:

Ibidem, f. 6.

Ibidem, f. 6 v.

48 Ibidem, f. 7.

46 47

68

Inventarul armelor istorice expuse în Muzeul JudeŃului Hunedoara, proprietatea judeŃului Hunedoara Nr. crt.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 49

Nr. de inventar E. 982 E. 1.001 F. 135253 E. 1354 E. 1355 E. 1356 E. 1358 E. 1360 E. 1361 E. 1363 E. 136740 E. 1641 E. 1642 E. 1644 E. 1645 E. 1646 E. 1647 E. 1648 E. 1649 E. 1650 E. 1651 E. 1652 E. 1653 E. 1654 E. 1655 E. 1656

Natura obiectului/armei CuŃit(pumnal) cu mâner de corn Cutit (pumnal) cu mâner de os Pistoale pentru duel (2 bucăŃi) Carabină germană Vârf de lance Sabie scurtă cu toc Sabie lungă cu toc Sabie medievală târzie Pumnal cu toc łeavă de la o puşcă łevi de puşcă (4 bucăŃi) Sabie fără toc Sabie fără toc Sabie cu toc Sabie cu mâner aramă, fără toc Sabie cu toc de aramă Sabie lungă fără mâner şi toc Sabie lungă fără mâner şi toc Sabie lungă fără

Ibidem, f. 8.

69

Epoca

ObservaŃii

Sarajevo

Sec. XIX

Medievală

Sec. XVIII ” ” ” ” ” ” ” ” ” Sec. XIX ” ”

29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46

E. 165758 E. 1659 E. 1662 E. 1660 E. 1661 E. 1663 E. 1662 E. 1663 E. 1665 E. 1666 E. 1667 E. 167980 E. 1730 E. 1731 E. 1797800 E. 1894 Cant. 3 Inv. 71 Inv. 72 Inv. 73

mâner şi toc Sabie lungă fără mâner şi toc Pistoale cu mâner de lemn Revolver vechi Revolver cu Ńevi de bronz Pistol cu o singură Ńeavă Pistol cu 2 Ńevi Pistol cu o Ńeavă Pistol (două bucăŃi) Puşcă germană Puşcă cu o Ńeavă pentru capse Puşcă austroungară Puşcă „Werndl” Puşcă cu o Ńeavă pentru capse Puşcă cu o Ńeavă pentru cremene Puşcă cu o Ńeavă pentru cremene Puşcă scurtă cu gura mare, pentru cremene Puşcă cu cremene cu gura mare Muschetă (tun) puşcă mare Vârf de săgeată (2 bucăŃi) Lance de fier Lance de fier

70

Sec. XIX Sec. XIX Sec. XVIII Sec. XVII Sec. XVI Sec. XVI Sec. XV Sec. XV Sec. XV Sec. XV Sec. XV Sec. XVII ? ? ?

Lance din fier (4 bucăŃi) Puşcă cu cremene cu o Ńeavă Puşcă (carabină) austro-ungară Armă cu 2 Ńevi pentru vânat Flobert, calibru 6 mm.

Flobert, calibru 9 mm Deva, 20 ianuarie 1940

Directorul muzeului Octavian Floca”.

Valoroasa activitate ştiinŃifică desfăşurată pe tărâmul cercetării istoriei naŃionale i-a fost răsplătită prin obŃinerea unor titluri şi distincŃii. În anul 1938 a obŃinut premiul „Vasile Pârvan” al Academiei Române, iar în anul 1961 i-a fost decernat titlul de doctor docent50. Directorul Octavian Floca este fondatorul revistei muzeului întitulată Acta Musei Regionalis Devensis – Sargetia, primul număr apărând în anul 193751.

Primele două volume au publicat în special studii şi articole din domeniul istoriei vechi şi arheologiei. După volumul al II-lea urmează o perioadă de întrerupere de peste un deceniu şi jumătate (1941-1956). La 30 decembrie 1944, directorul Octavian Floca raporta Ministerului Propagandei că „apariŃia publicaŃiunii periodice a Muzeului Regional al judeŃului Hunedoara din Deva « Sargetia » a fost sistată din lipsă de fonduri”52. În anul 1956, Octavian Floca a reluat editarea revistei muzeului dar este obligat de cenzura comunistă, să schimbe titlul revistei „Sargetia” în ContribuŃii la cunoaşterea regiunii Hunedoara, iar Ion I. Drăgoescu, op. cit., p. 33.

Adriana Rusu-Pescaru, op. cit., p. 12.

52 Ion I. Drăgoescu, op. cit., p. 35.

50 51

71

de la volumul IV (1967) revine la numele dat de fondator în anul 1937. Pe parcursul celor 75 de ani de existenŃă, revista „Sargetia” a apărut sub îngrijirea unor colegii redacŃionale, componenŃa lor suferind numeroase modificări de-a lungul anilor. În primii ani, redactorul responsabil al revistei a fost directorul muzeului53. În cei 75 de ani de la prima sa apariŃie, în paginile revistei „Sargetia” au publicat personalităŃi de renume din ştiinŃa istorică românească: arheologii Ioan Nistor, Mihail Macrea, Constantin şi Hadrian Daicoviciu, István Ferenczi, Ion I. Russu, Ioan HoraŃiu Crişan, Radu Vulpe, Lucia Marinescu, Ioan Glodariu, Sever Dumitraşcu, Dorin Alicu, Ioan Piso, Alexandru Diaconescu, Radu Popa, Adrian Andrei Rusu; etnografii Nicolae Dunăre, Lucia Apolzan, Elena Secoşan, Valeriu Butură; istoricii David Prodan, Aurel Decei, Dan Berindei, Maria Dogaru, Nicolae Lascu, Gelu NeamŃu, Costin Feneşan, Simion Retegan, Ioan Aurel Pop, Liviu Botezan, Maria UrsuŃiu, Ioan Dordea, Ion Poporogu, Dumitru Peligrad, Paul Abrudan, Ioan I. Şerban, Ioan Munteanu, Ioan Opriş, Iacob Mârza, Ion FrăŃilă, Mihai Cerghedean,Vasile Ionaş, Dumitru Barna şi mulŃi alŃii.

Alături de colaboratorii externi ai revistei şi-au adus contribuŃia cercetătorii şi muzeografii din cadrul instituŃiei hunedorene, între care amintim pe: Octavian Floca, Ioan AndriŃoiu, Liviu Mărghitan, Adriana Rusu, Gheorghe Lazin, Roland Schilling, Beniamin Bassa, Ioan Pătru Albu, Nicolae Wardegger, Mircea Valea, Ioachim Lazăr, Agnişa NuŃu, Cornelia GheorghiŃă, Maria Ciuntu, Silvia Burnaz, Marcela Balazs, Olimpia Palamariu, Adela Herban, şi alŃii. În anii 1970-1979, revista a fost condusă de dr. Octavian Floca (fondatorul revistei), dr. Mircea Valea (redactor responsabil) şi Ioan AndriŃoiu (secretar de redacŃie). Între 1978-1987, redactor responsabil a fost Ioachim Lazăr (director), iar secretar de redacŃie Ioan AndriŃoiu (până în 1981) şi Rodica Irimescu Andruş (1991). Din 1991 funcŃia de redactor responsabil a fost preluată de Ioachim Lazăr (1991-2009, volumele XIV- XXXVI), iar Adela Herban, secretar de redacŃie. Ultimele patru volume, serie nouă, (1 (XXXVII), 2 (XXXVIII), 3 (XXXIX), 4 (XL) au suferit transformări radicale sub aspect comercial dar nu şi de conŃinut, în ideea de a deveni o revistă europeană. Cu toate zbaterile unor angajaŃi din muzeu nu s-a reuşit acreditarea revistei până în prezent, fiind tot mai puŃin apreciată de către specialişti.

53

72

Dr. Octavian Floca s-a remarcat printr-o aprofundată cercetare şi cunoaştere a trecutului istoric al Ńinutului hunedorean, în special pentru perioadele dacică şi romană, ceea ce i-a oferit posibilitatea să publice valoroase studii încă de la începuturile cariere sale de arheolog54. În perioada 1932-1944 dr. Octavian Floca a publicat un număr de 23 lucrări, din domeniul istorie dacice şi romane, ceea ce ar însemna circa două studii pe an. După 1944 intervine o întrerupere în şirul publicaŃiilor până în anul 1950, provocată de schimbările survenite în sistemul politic din România, cu ideologia comunistă, care a influenŃat decisiv şi cercetarea dar mai ales interpretarea istorică. Abia în anul 1950 a publicat comunicarea „StaŃiunea de la sfârşitul treptei de jos a barbariei din marginea Devei. O civilizaŃie neatestată pe teritoriul Transilvaniei”55, a însemnat mai mult o sondare a noului drum pe care s-a îndreptat cercetarea istorică. În anul 1953 a publicat studiul „Fermă (villa rustica) din epoca sclavagistă romană”56, ceea ce marca reluarea şirului de studii publicate, stopate timp de aproape un deceniu, tocmai în perioada de apogeu a carierei sale. Printr-o muncă tenace, dr. Octavian Floca a reuşit să depăşească aceste obstacole şi să-şi reocupe locul care i se cuvenea în cercetarea arheologico-istorică din România, loc confirmat, în anul 1961, prin decernarea titlului de doctor docent şi acordarea altor ordine şi distincŃii57.

Vezi anexa.

Ioan AndriŃoiu, op. cit., p. 11.

56 Ibidem, p. 12.

57 Ibidem, p. 10.

54 55

73

Anexa CărŃi, studii şi articole publicate în perioada 1931-1944

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

8.

9.

10.

11.

12.

13.

14.

15.

16.

17.

InscripŃii inedite din Dacia, în „AISC”, 1, 1928-1932, p. 102-108.

O contribuŃie la istoria Legiunii a III-a Gemina în Dacia, în „AISC”, I/2, 1928-1932, p. 54-57.

Trovamenti di monete in Romania, în „Rassegna Numismatica”, XXX, 5, p. 175-179.

ColecŃia de monede a Institutului de Studii Clasice a UniversităŃii din Cluj, în „Gazeta Ilustrată”, 9, 1933, p. 180.

Coafura femeilor la greci şi la romani, în „Gazeta ilustrată”, 2, 1934, p. 33-34.

I culti orientali nella Dacia, în „Ephemeris Dacoromana”, VI, 1934, p. 204-239.

ConsideraŃiuni asupra unor monede barbare dace, Deva, 1935.

O mică descoperire arheologică la Sarmizegetusa, Deva, 1935.

Tezaurul de monede de la Potinceu, Deva, 1936.

Considerazioni su alcune monete daciche di Sălaş, în „Ressegna Monetaria”, XXXIII, 1936, p. 1-4.

Ghidul judeŃului Hunedoara, Deva, 1936. ( în colaborare cu Victor Şuiaga).

Mausoleul Aurelilor de la Sarmizegetusa, în „Sargetia”, I, 1937, p. 1-23.

Descoperiri arheologice în Ńinutul Hunedoarei, în „Sargetia” I, 1937, p. 57-91.

O nouă „villa suburbana” în hotarul Sarmizeegetusei, în „Sargetia”, I, 1937, p. 25-43.

ColecŃia arheologică a Muzeului de arheologie şi etnografie a Palatului Cultural din Târgu Mureş, în „Buletinul muzeal arheologic”, 1937, p. 3-18.

Cercetări arheologice în MunŃii Zlatnei, pe dealul Boteş şi Corabia, în „AISC”, III, 1936-1939, p. 3-16.

JudeŃul Hunedoara, regiunea cu cele mai admirabile şi variate aspecte, Deva, 1940.

74

18. Sistemele de înmormântare din Dacia Superioară Romană, în „Sargetia”, II, 1941, p. 1-104.

19. Cetatea Devei, călăuză istorică şi turistică, Deva, 1941.

20. Cetatea dacică de la Costeşti, în „Enciclopedia Turistică Română”, IX, 1942.

21. Monumenti romani inediti del distretto di Hunedoara, în „Dacia”, VII-VIII, 1937-1940, p. 337-344.

22. Deva et ses environs, în „Villes et paysages de Roumanie”, Bucureşti, 1944, 35 pagini.

23. Der römische Ziegelofen von Sarmizegetusa, în „Dacia”, IX-X, 1941, 1944, p. 431-440.

Dr. Octavian Floca, prof. I. I. Rusu şi Volker Wollmann pe un şantier arheologic

75

Dr. Octavian Floca şi prof. I. I. Rusu într-o pauză de masă

76

Migratori şi autohtoni în sud-vestul Transilvaniei în perioada secolelor III-IX. Aspecte social-politice şi religioase Pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei

Etnogeneza populaŃiei autohtone transilvănene a constituit un proces sinuos, derulat pe parcursul mai multor secole. În cadrul acestui proces evolutiv, retragerea aureliană a constituit un momentcheie. Motivată de necesitatea consolidării graniŃei septentrionale a întinsului Imperiu într-un cadru natural unic, anume valea Dunării, ca urmare a atacurilor conjugate ale goŃilor, carpilor şi dacilor liberi, aceasta a reprezentat un moment de cotitură în dezvoltarea ulterioară a spaŃiului intra şi extracarpatic. Parte componentă a vechii Dacii traiane – excepŃie făcea doar partea sa apuseană, linia de demarcaŃie între Imperiu şi dacii liberi pornind de la vestul marelui castru militar de la Micia (VeŃel) şi continuând peste culmile MunŃilor Apuseni, spre nord, până la castrul de la Bologa, de pe valea Crişului Repede1 –, teritoriul actualului judeŃ Hunedoara, la care, cu preponderenŃă, vom face referire, a făcut faŃă, după 271/275, unor schimbări similare celor atestate în regiunile daco-romane învecinate. Astfel, deodată cu armata şi administraŃia, au plecat marii proprietari de pământ, deŃinătorii de ateliere meşteşugăreşti mai importante, stăpânii de sclavi, negustorii şi orăşenii bogaŃi, adică toŃi cei care, prin interesele lor socio-economice şi politice, fuseseră nemijlocit legaŃi de stăpânirea romană. Pătura săracă a locuitorilor, oamenii de condiŃie mijlocie din oraşe şi sate, care alcătuiau majoritatea populaŃiei, au rămas însă pe loc2.

Dovezile continuităŃii acestei locuiri, atât în mediul urban, cât şi în cel rural, sunt numeroase. Spre exemplu la vechea „Colonia Istoria românilor II. Daco-romani, romanici, alogeni (coord. Dumitru Protase şi Alexandru Suceveanu), Bucureşti, 2001, p. 39.

2 Ibidem, pp. 266-267.

1

77

Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa”, blocarea cu caracter defensiv a porŃilor amfiteatrului, modificarea tramei stradale şi a arhitecturii unei clădiri din incinta forului, necropola şi descoperirile paleocreştine, tezaurul monetar de bronz din timpul condominiului împăraŃilor Valentinian I şi Valens (364-375) demonstrează dăinuirea neîntreruptă a populaŃiei romanizate locale de-a lungul secolelor IVVI3. La Micia, descoperirile din incinta vechiului castru militar, anume ceramică romanică târzie, monede de bronz emise până la GraŃian şi o fibulă de argint din secolul al IV-lea, cu inscripŃia: „Quartine vivas”, constituie, de asemenea, dovezi elocvente ale continuităŃii4. Aceeaşi situaŃie se constată şi în cazul altor aşezări hunedorene; piese numismatice, provenite din secolele III-IV, au fost semnalate în localităŃile Fizeş, Dobra sau Hunedoara şi în pasul Vâlcan5. Toate aceste urme de viaŃă materială, specifice aşa-numitului orizont cultural „Bratei”, sunt tipic romane. Strâns legată de Imperiul din care făcuse parte, societatea autohtonă îşi continua aşadar existenŃa6. În ansamblu, societatea se ruralizase. Deşi continuitatea de locuire în perimetrul Sarmizegetusei este atestată pe cale arheologică, despre o viaŃă urbană propriu-zisă nu se mai poate vorbi; absenŃa construcŃiilor de amploare, a monumentelor şi a inscripŃiilor votive reprezintă un important indiciu al acestei mutaŃii. După secolul al VI-lea aceste urme de locuire dispar cu desăvârşire, centrul de greutate mutându-se spre mediul rural, mult mai potrivit noilor necesităŃi de organizare şi de apărare a populaŃiei în faŃa asaltului migrator7. Aceste comunităŃi romanizate, răsfirate atât pe marile Ion I. Rusu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, p. 203; Hadrian Daicoviciu, Dorin Alicu, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984, pp. 37-38.

4 Istoria românilor..., II, p. 563.

5 Kurt Horedt, łinutul hunedorean în secolele IV-XII, în AMD, an III, 1956, pp.

103-106; Dumitru Protase, Probleme ale continuităŃii în Dacia, în lumina arheologiei şi a numismaticii, Bucureşti, 1966, pp. 165-169.

6 Ligia Bârzu, Stelian Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiŃie istorică, Bucureşti, 1991, pp. 196-198.

7 Istoria românilor..., II, pp. 556-560.

3

78

artere de circulaŃie a oamenilor şi a mărfurilor, reprezentate de depresiuni şi văile râurilor, cât şi în locuri mai retrase – ipoteza retragerii populaŃiei în locuri greu accesibile şi izolate a fost demontată de ansamblul descoperirilor arheologice8 –, au constituit nucleele viitoarelor structuri socio-politice româneşti de mai târziu9.

Pentru istoria poporului nostru, un capitol însemnat l-a reprezentat aşa-numita „perioadă a migraŃiilor”, deosebit de importantă în amplul proces de constituire şi consolidare a societăŃii româneşti. Prin situarea în partea sud-vestică a teritoriului intracarpatic, poziŃionare geografică ce i-a conferit statutul de veritabilă „poartă” a Transilvaniei, prin relieful său diversificat (regiuni muntoase, depresiuni montane şi colinare, defileuri), prin reŃeaua hidrografică densă şi clima continental-moderată, prin bogăŃia solului şi a subsolului (zăcăminte carbonifere, auro-argintifere, feroase şi neferoase, cariere de marmură, travertin, andezite şi calcare), prin flora (păduri dese, pajişti alpine şi lunci mănoase) şi fauna sa variată10, actualul spaŃiu hunedorean a constituit, într-adevăr, o Ńintă predilectă pentru diferitele populaŃii migratoare care, de-a lungul timpului, fie s-au stabilit definitiv în acest perimetru, fie doar l-au străbătut. Cu toate acestea, populaŃia autohtonă nu s-a dezintegrat, la consolidarea ei contribuind carpii şi dacii liberi, care au întărit, prin asimilare şi parŃiala compensare a pierderilor demografice ale Daciei, elementul autohton latinofon11.

Dată fiind poziŃia sa periferică, cu relieful său muntos, deci împădurit, partea sud-vestică a Transilvaniei a fost, în general, ocolită. Triburile germanice şi turanice ale primului val migrator sau mulŃumit doar cu a traversa depresiunile, văile şi pasurile hunedorene. Abia începând cu secolul al VII-lea se constată o prezenŃă mai accentuată a acestora, corespunzătoare unei a doua etape. Oricum, nu atât contactul direct, cât instabilitatea generală

Ibidem, p. 566. Ştefan Ştefănescu, TradiŃia daco-romană şi formarea statelor româneşti de-sinestătătoare, în vol. Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1980, p. 970.

10 JudeŃele Patriei. Hunedoara. Monografie, Bucureşti, 1980, pp. 10-37.

11 Istoria românilor..., II, p. 578.

8 9

79

produsă de şocul acestor migraŃii au influenŃat decisiv societatea hunedoreană protoromânească12.

Cronologic, după retragerea aureliană, primii migratori sosiŃi în arealul carpatic au fost germanicii. Pe teritoriul judeŃului Hunedoara nu au fost semnalate arheologic descoperiri de factură gotică13, dar contactul populaŃiei autohtone cu noii stăpâni politici este indirect sugerat de ascunderea tezaurului de monede din bronz de către locuitorii Ulpiei Traiane, în faŃa retragerii lor din jurul anului 37614. Nici hunii şi nici gepizii nu au fost semnalaŃi în spaŃiul hunedorean; contactele sporadice ale populaŃiei locale cu aceştia nu sunt însă excluse. În cazul celor dintâi trebuie luată neapărat în calcul eventualitatea unor expediŃii de jaf; ceilalŃi s-au limitat la o stăpânire mai mult nominală asupra Daciei intracarpatice15.

Cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea a stat sub semnul altor mari tulburări, cauzate de invazia conjugată avaro-slavă. Cei dintâi, avarii, deşi stabiliŃi în întinsa Câmpie Pannonică, şi-au exercitat stăpânirea, sub forma perceperii unui tribut agro-animalier, şi asupra zonelor limitrofe, anume Banat, Crişana şi Ardeal16. Din prima jumătate a secolului următor, în bazinul Mureşului mijlociu s-a constituit chiar un centru de putere avar, legat de exploatarea salinelor locale, atestat prin necropolele de la Teiuş, Aiud etc., aparŃinătoare „grupei culturale Gâmbaş”17. Contactul populaŃiei autohtone hunedorene cu aceşti migratori este sugerat de descoperirea unei fibule digitate de bronz, cu cinci butoni, printre ruinele Sarmizegetusei; piesa prezintă importante similitudini cu obiecte de aceeaşi factură din necropola avară de la Kiskörös (Ungaria)18.

Nicolae Popa, łara HaŃegului. PotenŃialul de dezvoltare al aşezărilor omeneşti.

Studiu de geografie rurală, Timişoara, 1999, pp. 211-212.

13 K. Horedt, op. cit., p. 107.

14 Ioan Marian łiplic, ContribuŃii la istoria spaŃiului românesc în perioada migraŃiilor şi Evul Mediu timpuriu (secolele IV-XIII), Iaşi, 2005, p. 42.

15 Ioan Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, ed. a II-a, Cluj-Napoca, 2003, pp. 31-33.

16 Mircea Rusu, Transilvania şi Banatul în secolele VI-IX, în rev. „Banatica”, ReşiŃa, an IV, 1977, p. 169.

17 I. M. łiplic, op. cit., p. 66.

18 Kurt Horedt, ContribuŃii la istoria Transilvaniei în secolele VI-XIII, Bucureşti, 1958, pp. 88, 102-103.

12

80

Cel de-al doilea grup migrator l-au constituit slavii. O prezenŃă efectivă a lor în spaŃiul hunedorean la începutul secolului al VII-lea poate fi dedusă, eventual, pe baza toponimiei19. În schimb, din a doua jumătate a aceluiaşi interval cronologic, slavii, însoŃiŃi sau nu de avari, au fost semnalaŃi arheologic în localităŃile hunedorene VeŃel, Sarmizegetusa, Boholt, Valea Nandrului etc.20 După anul 700, în contextul dislocării unor grupuri slave vestice, ca urmare a constituirii celui de al doilea khaganat avar din Slovacia şi Câmpia Tisei, dominaŃia slavilor în Transilvania s-a întărit21. Alte grupuri au pătruns în spaŃiul intracarpatic după 796, când alianŃa avaro-slavă a fost definitiv înfrântă de către franci22. În pofida prezenŃei lor masive în întreg spaŃiul românesc, cu o influenŃă covârşitoare asupra organizării politice, sociale, bisericeşti şi lingvistice locale – numărul mare de cuvinte laice şi bisericeşti slave intrate în limba română, ca şi al toponimelor şi al hidronimelor de aceeaşi factură este elocvent23 –, slavii, pe parcursul a doar câtorva secole, au fost total asimilaŃi în masa romanică autohtonă, proces încheiat în jurul anului 100024. În ceea ce priveşte influenŃele străine resimŃite în Transilvania între mijlocul secolului al IX-lea şi sfârşitul celui următor, acestei perioadei îi sunt specifice trei orizonturi culturale diferite, exponente ale celor trei autorităŃi politice care şi-au disputat moştenirea avară: Imperiul franc, Statul moravian şi łaratul bulgar. Dacă o prezenŃă efectivă a francilor în spaŃiul hunedorean nu se poate susŃine25, ci doar o influenŃă culturală colportată, impusă de păturile conducătoare – piesele de armament de la Tărtăria (jud. Alba) şi Alba Iulia, atribuite mediului carolingian, sunt sugestive26 –, în schimb, Radu Popa, La începuturile Evului mediu românesc. łara HaŃegului, Bucureşti, 1988, p. 51.

20 K. Horedt, łinutul hunedorean..., pp. 106-111.

21 Ibidem, pp. 109-110.

22 Istoria românilor III. Genezele româneşti (coord. Ştefan Pascu, Răzvan Theodorescu), Bucureşti, 2001, p. 39.

23 A se vedea, in extenso, Mircea Valea, Anghel Nistor, Mihail N. Rudeanu, Toponimie hunedoreană de la daci la români, Deva, 2002, passim.

24 I. A. Pop, op. cit., p. 33.

25 I. M. łiplic, op. cit., p. 116.

26 Zeno Karl Pinter, Piese de armament şi echipament militar de provenienŃă 19

81

întinderea autorităŃii politico-militare moraviene şi bulgare este uşor de întrezărit27. Astfel, „grupul Ciumbrud”, din care face parte şi necropola de la Orăştie (punct „Dealul Pemilor X8”28), este considerat a fi un aspect transilvănean al culturii moraviene „Stare Mesto”, reprezentând dovada existenŃei unor comunităŃi de slavi moravieni încreştinaŃi, aflate sub autoritatea łaratului bulgar sud-dunărean. În ceea ce priveşte prezenŃa nemijlocită a bulgarilor pe teritoriul hunedorean, unele materiale arheologice descoperite în siturile de pe valea Mureşului (punctele „Dealul Pemilor X2”-Orăştie, Blandiana A şi „StaŃia de Salvare II”-Alba Iulia) conduc spre formularea a două ipoteze: fie a existat un centru de putere în zona vechiul Bălgrad, motivat de prezenŃa bogatelor saline central-transilvănene, fie stăpânirea bulgară s-a rezumat la controlul punctelor-cheie de pe „drumul sării”, întinse din bazinul Mureşului mijlociu şi până la vărsarea acestuia în Tisa. În ambele cazuri, Hunedoara s-ar fi aflat în sfera de influenŃă a culturii balcano-dunărene, corespunzătoare orizontului extracarpatic „Dridu”29.

Cu excepŃia slavilor, se poate concluziona că valurile migratoare nu au putut schimba structurile social-economice şi lingvistice găsite la faŃa locului, atât din pricina numărului redus al alogenilor în comparaŃie cu masa romanică autohtonă, cât şi a inferiorităŃii lor culturale. Rolul acestor populaŃii în procesul general al etnogenezei româneşti a fost, prin urmare, minim. Doar la nivelul consolidării noilor cadre politice şi administrativ-teritoriale poate fi admis un aport direct30, în sensul că populaŃia romanizată de pe cuprinsul vechii Dacii a trebuit să-şi adapteze formele tradiŃionale de organizare potrivit noilor împrejurări istorice. Pentru început, s-au perpecarolingiană din Valea Mureşului, în rev. „Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, Bucureşti, an XLIX, 1998, nr. 2, pp. 135-144.

27 I. M. łiplic, op. cit., p. 116.

28 Zeno Karl Pinter, N. G. O. Boroffka, Necropola de tip Ciumbrud de la Orăştie „Dealul Pemilor”, punct X8, în rev. „Apulum”, Alba Iulia, an XXXVIII, 2001, nr. 1, p. 319-346; I. M. łiplic, op. cit., p. 114, 240; Aurel Dragotă, Aspecte de multiculturalitate spirituală. Rit şi ritual funerar în Transilvania şi în Europa Centrală şi de Sud-Est (sec. IX-XI p. Ch.), Alba Iulia, 2006, p. 145.

29 I. M. łiplic, op. cit., pp. 115-120, 240; A. Dragotă, op. cit., p. 145.

30 Istoria românilor…, II, p. 603.

82

tuat neschimbate structurile politice de dinaintea retragerii aureliene, conştiinŃa apartenenŃei la „Romania” sud-dunăreană menŃinându-se veacuri de-a rândul31.

Din acestea au derivat acele „Romanii populare” – termenul a fost introdus în istoriografia românească de marele polihistor Nicolae Iorga32 –, echivalentul „Ńărilor” medievale din secole X-XIII. În componenŃa acestora intrau, de regulă, mai multe subdiviziuni teritoriale simple. Diferit, în łara HaŃegului poate fi susŃinută prezenŃa unor uniuni de obşti săteşti, conduse de juzi, jupani şi cnezi, ajutaŃi de „sfatul oamenilor buni şi bătrâni” ai comunităŃii, formate din cel puŃin cinci grupări de sate, cu propriile lor legi interne de natură politică, socio-economică şi culturală, de tipul judeciilor, jupanatelor şi cnezatelor33. Alte uniuni de obşti săteşti au fost semnalate, atât arheologic34, cât şi pe considerente de ordin logicoistoric – vetrele satelor hunedorene pomenite în documentele maghiare de mai târziu s-au suprapus peste altele cu mult anterioare cronologic acelor consemnări35 –, pe văile Jiului, Streiului şi Cernei, în lunca Mureşului şi în depresiunea Brad; acestea au fost nucleele viitoarelor districte ale HaŃegului, Devei, Streiului, Hunedoarei şi ale Dobrei, respectiv ale voievodatului zărăndean din nordul actualului judeŃ36.

De la societatea iniŃială, presupus egalitară, în noile conjuncturi istorice determinate de invaziile populaŃiilor migratoare s-a ajuns, în decurs de câteve secole, la o ierarhizare de tip prefeudal, în sensul cumulării ereditare a prerogativelor de conducere – de aici decurgea şi obŃinerea preferenŃială a unor loturi de pământ mai bune – în sânul aceleiaşi familii; procesul era sincron cu creşterea prestigiului şi a puterii economice a reprezentanŃilor acesteia în Şt. Ştefănescu, op. cit., pp. 9-10.

Nicolae Iorga, Studii asupra Evului Mediu românesc (ed. îngrij. de Şerban Papacostea), Bucureşti, 1984, pp. 29-37.

33 Radu Popa, Premisele cristalizării vieŃii statale româneşti, în vol. Constituirea statelor feudale româneşti, Bucureşti, 1984, pp. 29-37.

34 Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII-XI), Bucureşti, 1983, pp. 24-25, 79, 226-228; R. Popa, La începuturile…, pp. 46-47.

35 Istoria românilor..., III, p. 72.

36 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, p. 35.

31 32

83

raport cu membrii simpli ai comunităŃii. Aceste realităŃi au constituit premisa transformării ulterioare a uniunilor de obşti săteşti în cnezate şi voievodate, fenomen specific secolelor VIII-IX, respectiv a asimilării comunităŃilor slave în faza finală a etnogenezei româneşti37.

Finalul celui dintâi mileniu a stopat, însă, această evoluŃie firească spre alte forme superioare de organizare politică a societăŃii româneşti. Pe plan european, acestei perioade îi corespunde apariŃia, în vasta Câmpie Pannonică, a unui nou popor migrator, de origine fino-ugrică: ungurii. Pentru istoria Transilvaniei, evenimentul a constituit o piatră de hotar, timp de un mileniu, destinul celor două popoare, român şi maghiar, împletindu-se neîncetat.

Din punct al dezvoltării religiei creştine, retragerea administraŃiei şi a armatei romane la sudul Dunării în 271/275 a dat un nou impuls dezvoltării vechilor nuclee existente. PopulaŃia a scăzut, dar între cei care au preferat să rămână s-au numărat în primul rând creştinii, liberi să-şi organizeze viaŃa cultică. De altfel, în perioada preconstantiniană38, prin numeroşii transfugi sud-dunăreni aceste comunităŃi trebuie să se fi întărit; cauza acestui exod a constituit-o persecuŃia lui DiocleŃian şi a lui Galeriu, în cursul căreia s-au înregistrat numeroşi martiri39. După anul 313, când prin edictul de la Mediolanum s-a acordat religiei creştine libertatea de manifestare, situaŃia credincioşilor nord-dunăreni s-a ameliorat. Recucerirea unor teritorii transdanubiene sub împăratul Constantin cel Mare (306337), rămase sub stăpânire imperială, cu mici întreruperi, până la finele secolului al VI-lea, a readus sud-vestul Transilvaniei în vecinătatea şi în sfera directă de influenŃă a civilizaŃiei romano-bizantine40.

Monedele, obiectele paleocreştine descoperite, precum şi menŃionarea Sarmizegetusei (sub forma „Sarmategte”) în Tabula Peutingeriana (hartă a Imperiului roman de la sfârşitul secolului al IV-lea sau de la

R. Popa, Premisele cristalizării…, pp. 30-32; Istoria românilor..., II, p. 213.

Dumitru Protase, Orizonturi daco-romane, vol. II, Cluj-Napoca, 2005, pp. 348.

39 Nicolae Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, Bucureşti, 1997, p. 287.

40 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. a III-a, vol. I, Iaşi, 2004, pp. 81, 84.

37 38

84

începutul celui următor)41 indică perpetuarea legăturilor cu provinciile sud-dunărene. În cadrul acestor legături strânse trebuie căutată şi relansarea creştinismului daco-roman din secolele IV-VI, creştinism ale cărui rădăcini fuseseră puse în veacurile anterioare42. Un rol deosebit l-au avut în această etapă misionarii, laici şi clerici deopotrivă43, trimişi de către ierarhii numeroaselor scaune episcopale sud-dunărene44. Nici prezenŃa călugărilor nu trebuie exclusă45; pentru teritoriul hunedorean, o poartă de pătrundere a monahismului a reprezentat-o Banatul învecinat, conectat în mod direct, prin partea sa sudică, la lumea imperială romano-bizantină46. Limba în care aceştia au răspândit cuvântul Evangheliei a fost latina, în care s-a formulat şi impus întreaga terminologie doctrinară creştină de bază47. Astfel, ferită de marile dispute teologice ale vremii48, noua învăŃătură s-a putut înrădăcina adânc în conştiinŃa populaŃiei romanizate. În număr relativ mare, obiectele creştine descoperite după 313 au fost localizate cam în aceleaşi puncte în care ele fuseseră semnalate şi în secolele precedente, anume capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi castrul de la Micia (VeŃel), semn al continuităŃii populaŃiei autohtone în cadrul aceloraşi aşezări49. Dacă anterior toate datele converg spre a indica un creştinism de tip urban, în 41 Doina Benea, Dacia sud-vestică în secolele III-IV. InterferenŃe spirituale, Timişoara, 1999, pp. 138-142.

42 N. Zugravu, op. cit., p. 288.

43 Vasile Pârvan, ContribuŃii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, pp. 91, 144.

44 M. Păcurariu, op. cit., I, pp. 105-106.

45 Coriolan H. Opreanu, Transilvania la sfârşitul antichităŃii şi în perioada migraŃiilor. SchiŃă de istorie culturală, Cluj-Napoca, 2003, p. 41.

46 Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Secolele XIV-XX, Bucureşti, 1982, p. 14.

47 Nicolae Stoicescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, dovezile continuităŃii, Bucureşti, 1980, pp. 149-150; Emilian Popescu, InscripŃiile din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti, 1976, p. 46.

48 N. Zugravu, op. cit., p. 299.

49 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 120.

85

secolele IV-VI se constată că preceptele evanghelice pătrund treptat şi în mediul rural, dominat de conservatorism50. Această translaŃie sa produs mai ales după 454, când datorită destrămării confederaŃiei hunice asistăm la o autentică ruralizare a întregii societăŃi romanice ex-provinciale51. Ruralizarea, înŃeleasă atât ca pierdere a caracterului urban al vechilor oraşe, cât şi ca deplasare a unui însemnat număr de oameni spre zonele învecinate, mai ferite din calea repetatelor invazii, a determinat ştergerea deosebirilor culturale dintre fostele citadele şi aşezările săteşti, locuite de dacii liberi sau de urmaşii coloniştilor romani52. Aceste deosebiri erau evidente mai ales în privinŃa ritului funerar53, în oraşe practicându-se înhumarea, iar la sate incineraŃia54.

Treptat, creştinismul s-a impus şi în mediul rural55. CredinŃele ancestrale ale noilor convertiŃi, reîmprospătate de nesfârşitele valuri ale migratorilor56 – creştinarea acestora s-a produs ulterior, în afara Transilvaniei57 –, au lăsat urme adânci în spiritualitatea Alexandru Madgearu, Expansiunea creştinismului în afara mediului posturban din Dacia (secolele IV-VI), în vol. Slujitor al Bisericii şi al neamului, Părintele Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei Române, la împlinirea vârstei de 70 ani, Cluj-Napoca, 2002, pp. 192-200; Idem, The spreading of Christianity in the rural areas of post-Roman Dacia (4th-7th century), în rev. „Archaeus. Studii de Istorie a Religiilor”, Bucureşti, I-IV, 2004, nr. 8, pp. 41-59.

51 N. Zugravu, op. cit., p. 411.

52 Alexandru Madgearu, Romanizare şi creştinare la nordul Dunării în secolele IV-VII, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»”, Iaşi, an XXXI, 1994, p. 484.

53 Ioana Hica-Câmpeanu, Riturile funerare în Transilvania, de la sfârşitul secolului al III-lea e.n. până în secolul al V-lea, în rev. „Acta Musei Napocensis”, Cluj-Napoca, an XVI, 1979, pp. 158-166.

54 N. Zugravu, op. cit., pp. 425-427.

55 Al. Madgearu, op. cit., p. 485.

56 N. Zugravu, op. cit., p. 300.

57 Augustin Bunea, Încercare de istoria românilor până la 1382, Bucureşti, 1912, pp. 72-73; Mihail Macrea, ViaŃa în Dacia romană, Bucureşti, 1969, pp. 477-478; Coriolan H. Opreanu, Creştinismul şi neamurile germanice în secolele IV-V în Transilvania, în rev. „Ephemeris Napocensis”, Cluj-Napoca, an V, 1995, pp.

237-238.

50

86

poporului român, sesizabile, la nivelul superstiŃiilor, al datinilor şi al obiceiurilor populare, până astăzi58. Aşadar, dacă la nivelul secolului al IV-lea populaŃia romanică rămăsese preponderent păgână59, până în prima jumătate a veacului al VII-lea creştinismul, printr-o moderată „conversio paganorum”60 (la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se constată, totuşi, urmele unor distrugeri intenŃionate ale unor monumente religioase păgâne61), s-a generalizat, acoperind, într-un mod relativ uniform, întreg spaŃiul provincial de odinioară62; influenŃa creştinismului sud-carpatic, potenŃat de includerea acestui spaŃiu între graniŃele imperiale iustiniene, a fost covârşitoare63. Într-adevăr, evenimentele militare de la Dunărea de Jos din primele decenii ale secolului al VII-lea au avut urmări dramatice în toate sferele societăŃii romanice. Marea migraŃie avaro-slavă a determinat întreruperea legăturilor politico-economice şi cultural-religioase ale teritoriului carpato-danubiano-pontic cu BizanŃul64; această criză a fost resimŃită din plin şi în spaŃiul intracarpatic. Întrucât izvoarele scrise ori cele arheologice nu mai oferă informaŃii privitoare la viaŃa bisericească a populaŃiei slavo-romanice din judeŃul Hunedoara în secolele VII-XI/XII, singurele surse rămân datele furnizate de siturile din celelalte zone ale Transilvaniei. Intervine, ca atare, deducŃia logico-istorică.

DispariŃia scaunelor episcopale dunărene, veritabile punŃi de legătură între creştinătatea carpato-danubiano-pontică şi cea bizantino-constantinopolitană, a dus la izolarea bisericească (şi politică) a comunităŃilor creştine romanice într-o mare de păgânitate avaro-slavă. În pofida toleranŃei religioase afişate de noii stăpâni politici, creştinismul a stagnat65. DispariŃia cvasitotală a obiectelor V. Pârvan, op. cit., pp. 143-144; N. Zugravu, op. cit., pp. 286, 429; Istoria României. Transilvania (coord. Anton Drăgoescu), vol. I, Cluj-Napoca, 1997, p. 216; M. Păcurariu, op. cit., I, p. 63.

59 I. M. łiplic, op. cit., p. 45.

60 N. Zugravu, op. cit., p. 295.

61 L. Bârzu, St. Brezeanu, op. cit., p. 170.

62 Al. Madgearu, Expansiunea creştinismului..., p. 195.

63 C. H. Opreanu, Transilvania la sfârşitul antichităŃii..., p. 29.

64 N. Zugravu, op. cit., p. 479.

65 Al. Madgearu, Rolul creştinismului..., p. 92; C. H. Opreanu, op. cit., p. 45.

58

87

creştine intracarpatice – vase de cult, un tipar pentru turnat cruci, cercei, catarame şi o fibulă, toate din secolele VII-VIII, au fost descoperite doar la Gâmbaş (jud. Alba), Bratei (jud. Sibiu), Moigrad (jud. Sălaj), Sălaşuri şi Sighişoara (jud. Mureş), Şopteriu (jud.

BistriŃa), Cristur (jud. Harghita) şi Poian (jud. Covasna)66 – ar sugera, potrivit istoriografiei recente, disoluŃia Bisericii transilvănene67. Spre aceeaşi concluzie ar îndemna şi rezultatele cercetărilor din necropolele intracarpatice, aparŃinătoare orizontului cultural „Mediaş” (secolele VII-IX), căci, în majoritatea cazurilor, mormintele tumulare de incineraŃie au luat locul celor de înhumaŃie68.

Cine a recurs la acest ritual de înmormântare eminamente păgân, Ńinând cont de apartenenŃa etnică slavo-romanică a acestor necropole? Părerile sunt împărŃite. Potrivit celei dintâi opinii, înhumaŃii ar fi fost romanicii creştini, iar cei incineraŃi slavii păgâni; acolo unde poziŃia defuncŃilor este chircită, orientată nord-sud, mormintele s-au atribuit bulgarilor69. Altă opinie sugerează posibilitatea ca incineraŃia să fi fost practicată chiar de către romanici, mergându-se pe ideea că înhumaŃia nu este o condiŃie a Învierii, ci doar un simbol al ei, neopunându-se astfel niciunei dogme a Bisericii70.

Totuşi, o revenire în masă a populaŃiei romanizate la practicile păgâne este greu de acceptat, întrucât creştinarea autohtonilor nu a fost una silnică, impusă de vreo autoritate politică superioară, ci un proces natural, treptat, în care răspândirea învăŃăturilor Evangheliei s-a făcut de la om la om şi de la o comunitate la alta în mod paşnic71. Aşadar, fie necropolele de incineraŃie ale slavilor au fost preluate de către romanicii creştini – aşa s-ar explica biritualismul lor –, fie o parte a autohtonilor nu îmbrăŃişase încă Sorin MarŃian, Biserica pe teritoriile fostelor provincii dacice (Transilvania, Banat, Oltenia) în secolele VII-XI. Aspecte de istorie, organizare bisericească, rit şi cult, Târgu-Lăpuş, 2006, pp. 147-153.

67 Al. Madgearu, op. cit., p. 92; C. H. Opreanu, op. cit., p. 45.

68 I. M. łiplic, op. cit., pp. 102-107.

69 N. Zugravu, op. cit., p. 494; Istoria românilor..., III, p. 85 70 Al. Madgearu, op. cit., pp. 102, 105; S. MarŃian, op. cit., pp. 134-135.

71 N. Zugravu, op. cit., p. 15.

66

88

„religia iubirii”, credinŃele lor ancestrale fiind potenŃate de obiceiurile păgâne ale noilor conducători politici ai Transilvaniei72; între cei din urmă s-ar putea enumera urmaşii dacilor liberi şi elementele migratoare rămase, aflate în faza de asimilare-creştinare73.

Ipoteza nu pare forŃată, atât timp cât şi astăzi, după aproape două milenii de creştinătate nord-dunăreană, se practică încă, mai ales în mediul rural, tot felul de obiceiuri de sorginte păgână: obolul lui Charon, găina dată peste sicriu, focurile aprinse în preajma solstiŃiilor şi a echinocŃiilor etc.74 Proximitatea unora dintre necropolele birituale aparŃinătoare orizontului cultural „Mediaş” – cazul celor de la Ghirbom (jud. Alba), Berghin (jud. Alba) etc.75 – face ca aceste consideraŃii să poată fi aplicate întru totul şi în ceea ce priveşte teritoriul hunedorean, unde, pentru secolele VII-VIII, nu există nicio sursă arheologică de acest gen. În secolele IX-X, contextul politico-religios al Europei de sud-est s-a schimbat radical, favorizând revitalizarea creştinismului nord-dunărean. Misiunile constantinopolitane în regiunile balcanodanubiene şi panonice, soldate cu creştinarea bulgarilor, a moravilor, a sârbilor, a ruşilor şi, temporar, a maghiarilor, precum şi revenirea BizanŃului la Dunărea de Jos în anul 971, însoŃită de reorganizarea sistemului episcopal în sudul Istrului şi în Dobrogea, au marcat debutul unei noi etape în dezvoltarea creştinismului slavoromânesc76. DispariŃia treptată a mormintelor de incineraŃie în raport cu cele de înhumaŃie, fenomen început după anul 700 şi finalizat în următoarele două secole, demonstrează că adepŃii acestui ritual de înmormântare s-au creştinat. Cu alte cuvinte, ar fi vorba de o reîncreştinare a societăŃii medieval-timpurii transilvănene, patronată de autoritatea politică a vremii, sub influenŃa creştinismului slav de tip moravian77. Acestei faze îi este atribuită introducerea aşa-

Al. Madgearu, op. cit., pp. 103-104.

Anton Moisin, Istoria Transilvaniei, vol. I/l, 1997, p. 381.

74 L. Bârzu, St. Brezeanu, op. cit., p. 208.

75 Al. Madgearu, op. cit., pp. 97-99; I. M. łiplic, op. cit., p. 103.

76 N. Zugravu, op. cit., p. 486.

77 I. M. łiplic, op. cit., p. 115.

72 73

89

numitului „rit bizantino-slav” (secolul al X-lea), adică a limbii slavone liturgice în viaŃa Bisericii78.

Concluzionând, se poate spune că istoria social-politică şi religioasă a teritoriului care se întinde de la Mureş până în MunŃii Retezat şi Parâng şi din Ńinutul Zarandului până în munŃii Poiana Ruscăi şi la hotarele Orăştiei, s-a identificat cu însăşi istoria Transilvaniei în ansamblu, aceleaşi vicisitudini şi aceleaşi aspiraŃii caracterizând toate etapele devenirii lor.

78 P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti. Problemele istoriografiei române, ed. a II-a, Bucureşti, 2000, pp. 186-187.

90

Un calendar transilvănean în limba germană din colecŃiile Biblioteca Brukenthal: ‚Neuer Siebenbürgischer Privinzialkalender’ (1797–1891) Dr. Constantin Ittu Ne-am propus să alegem, ca subiect al excursului nostru, un calendar în limba germană, Neuer Siebenbürgischer Privinzialkalender, unul editat de o familie de tipografi saşi din Sibiu – în principal familia Barth, la care se adaugă un ginere, von Closius – care s-a constituit într-o dinastie de tipografi, cunoscută extrem de bine în lumea românească, în special pentru meritul de a fi editat cărŃile şcolare şi de cult ale românilor de rit ortodox din Transilvania.

O discretă şi rapidă călătorie în istoria locală a tiparului ne dezvăluie faptul că în Sibiu a fost atestată o tipografie încă din secolul al XVI-lea. În acest sens, luând ca reper actul de partaj al averii unuia dintre tipografii cunoscuŃi că au activat în urbe, Johannes Gübesch, act încheiat în 12 iunie 1590, la câtva timp după moartea sa, aflăm, pe prima poziŃie în listă, o tipografie evaluată la 165 de florini, împreună cu o mare cantitate de material tipărit1. În anii ’50 ai secolului al XX-lea s-au găsit la Biblioteca “Teleki–Bolyai” din Târgu Mureş nişte exemplare de maculatură lipite între scoarŃele unui volum2, în total opt fragmente de tipărituri religioase în germană şi latină, precum şi un calendar al sărbătorilor mobile calculat pe 50 (recte 51) de ani, începând cu 1525. Astfel, data primei atestări a tipografiei sibiene este stabilită fără dubiu: anul 1525.

Ajungem, prin intermediul unui salt peste timp, în Transilvania sfârşitului de secol XVIII, când are loc o puternică renaştere naŃională a românilor, iar strădaniile cărturarilor din Liliana Popa, Oameni şi cărŃi în Sibiul de altădată, Sibiu–Bonn, Schiller Verlag/ Editura Schiller, 2010, p. 19.

2 Zsold Simon, Primele tipărituri din Transilvania (Sibiu, 1525) în „Anuarul Institutului de Istorie ‚G. BariŃiu’”, Cluj-Napoca, tom XLVI, pp. 89–106.

1

91

Marele Principat se împletesc în mod fericit cu filosofia politică a CurŃii de la Viena. Patentele imperiale vor fi tipărite şi în limba română, din moment ce ortodoxia românilor este recunoscută prin edictul de toleranŃă religioasă din 13 octombrie 17813, acordat de împăratul Iosif al II-lea (1780–1790). Numai că, atât pentru cult, cât şi pentru şcoală era nevoie de cărŃi, iar cererea depăşea posibilităŃile ofertei. Privilegiul acordat în 1770 tipografului vienez Joseph Kurzbök, privilegiu privind editarea cărŃilor neuniŃilor (ortodocşilor) din Imperiu, nu a rezolvat situaŃia, mai ales din cauza faptului că tipograful nu ştia româneşte şi nici nu era familiarizat cu ortodoxia.

AutorităŃile centrale, foarte grijulii în materie de administraŃie provincială, vor face apel la un ardelean, mai precis la Petrus Barth (1745–1801), care va tipări genul de cărŃi necesare românilor ortodocşi de aici. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, faima tipografilor Barth depăşise graniŃele Transilvaniei, dovadă fiind gestul episcopul Ioanichie al Râmnicului, care, când şi-a propus restaurarea tipografiei, în 1729, a făcut apel la tânărul Johann Barth (1702–1782), proaspăt întors din străinătate. El fusese trimis de către tatăl său, Johann Barth sen., la Leipzig pentru a se perfecŃiona în arta tipografică4. Johann Barth jun. îşi va dota propria tipografie cu litere chirilice, pe care se pare că nu a ajuns să le folosească. Presupunem acest lucru datorită faptului că la un control efectuat la tipografie în 1772 s-au găsit atât matriŃe, cât şi litere greceşti şi chirilice, toate noi, nefolosite5. PotenŃialul românesc va fi valorificat, ceva mai târziu, de fiul său, Petrus Barth (1745–1801), cel care va deveni şi primul editor al calendarului Neuer Siebenbürgischer Provinzialkalender (‚Noul calendar privincial transilvan‘). În 1790, Sibiul număra în jur de 16.000 de locuitori, dintre care aproximativ 2000 de militari şi funcŃionari, oraşul fiind capitala 3 Muzeul NaŃional Brukenthal a organizat o expoziŃie intitulată Efigii imperiale habsburgice din colecŃia Muzeului NaŃional Brukenthal (curator Dr. Maria Ordeanu; vernisaj 4 octombrie 2013; durata 4 oct.–10 nov. 2013) în care este expusă şi o copie a celebrului Edict de toleranŃă religioasă al împăratului Iosif al II-lea von Habsburg (http://www.brukenthalmuseum.ro/ cms/expo_more.php?id=706_0_11_0_M 11 oct 2013).

4 Popa, op. cit., pp. 25–27.

5 Ibidem, p. 28 n. 65.

92

marelui Principat al Transilvaniei, iar prin acesta, reşedinŃa instituŃiilor centrale austriece din principat. În plus, garnizoana din Sibiu, cu celebra cazarmă 90 – demolată în epoca ceauşiştă – era principala garnizoană a armatei austriece în afara Austriei. Oraşul era sediul primului teatru stabil din actuala Românie, a primei librării, a două tipografii, a trei biblioteci publice însumând peste 20.000 de volume, dintre care în jur de 300 de incunabule, la care trebuie adăugată atât prezenŃa unor societăŃi de lectură, cât existenŃa a două mari gimnazii, frecventate anual de cca 500–600 de elevi. Altfel exprimat, Sibiul sfârşitului de secol XVIII era un oraş ce număra relativ mulŃi ştiutori de carte, dintre care un procent semnificativ de cunoscători de limbi străine (franceză, italiană), în afară, bineînŃeles, de latină, germană şi maghiară6.

După 1790, capitala Transilvaniei se mută la Cluj, ca urmare a contraofensivei nobilimii maghiare, aflată în conflict acut cu reformismul absolutist centralizator habsburgic. Prin aceasta s-au mutat atât reşedinŃa guvernatorului Marelui Principat, cât şi sediul Guberniului, fiind vorba de un act cu profunde semnificaŃii politice: s-a plecat din Sibiu, oraş cu locuitori (români şi saşi) prohabsburgici, la Cluj, într-un oraş aflat în inima comitatelor ungureşti, care se opuneau reformelor Iluminismului iosefin7.

Revenind de la istoria oraşului la cea a dinastiei de tipografi sibieni, Johann Barth şi fiul său, Petrus, amintit mai sus, iau din nou în arendă, în 1775, pe trei ani, tipografia oraşului, propunându-şi săşi adjudece dreptul de executării rentabilelor lucrări de cancelarie, a calendarelor şi a cărŃilor de cântece, care se imprimau fără prea mari probleme şi care aveau debuşeul asigurat8. Câştigând încrederea Consistoriului ortodox din Sibiu, Petrus Barth şi-a propus să valorifice caracterele de litere chirilice, cu care tipografia fusese dotată încă de tatăl său, drept pentru care va înainta o petiŃie, în 1781, la locul cel mai înalt, în care menŃionează nevoia de carte a celor care fac parte din naŃiunea valahă... din Transilvania şi Ungaria în Liliana Maria Popa, Ioan-Nicolae Popa, Vasile Aaron 1780–1821. Studiu monographic, Sibiu, InfoArt Media, 2011, p. 95.

7 Ibidem, p. 96.

8 Popa, op. cit., p. 30.

6

93

general şi mai ales cea neunită [ortodoxă – n. n. C. I.] care în pofida tuturor talentelor ei nu se bucură de avantajele unui învăŃământ de înaltă Ńinută. SituaŃia se datorează faptului că românilor le este interzis să se tipărească în Ńară [Transilvania – n. n. C. I.] cărŃi pentru ritul lor. De aceea, ar fi de mare folos pentru deşteptarea talentului lor adormit, dacă ar avea posibilitatea să-şi procure în Ńară [Transilvania] cărŃile trebuincioase pentru a învăŃa şă citească. Totodată ar stopa hemoragia banilor în afară, ba chiar ar prilejui pătrunderea banilor dinspre Muntenia, Moldova... în biata noastră Transilvanie... întrucât Sibiul se găseşte chiar între aceste Ńări9. După ce invocă şi rugăminŃile a numeroşi supuşi neuniŃi, Petrus Barth vine, în sfârşit, la obiectul petiŃiei sale: prin urmare, m-am decis să infiinŃez o tipografie la Sibiu, unde tatăl meu, care încă mai trăieşte, a făcut începutul acum patruzeci de ani, mai ales că alta nu există nici în Ungaria, nici în Transilvania, motiv pentru care solicită un privilegium exclusivum pe douăzeci de ani pentru cărŃile de cult şi manualele şcolare neunite româneşti, greceşti şi ilirice10. Şi astfel, în 1788 apare, de sub teascurile Barth, prima dintre lucrările anunŃate de acesta într-un alt memoriu, din 1784, anume Bucoavna bilingvă. În anul următor apar Catehismul şi o Ducere de mână către aritmetică. De acum încolo, Petrus Barth va scoate anual cel puŃin 1-2 cărŃi, uneori chiar mai multe.11 Petrus Barth trece la cele veşnice în 1801, la 55 de ani, bolnav de saturnism, boala profesională a tipografilor, munca fiind continuată de fiul său, Johann-Andreas Barth (1773–1832). După moartea sa, urmată la doar câteva luni de cea a unicei sale fiice, Johanna Dorothea Friederica, tipografia va trece în proprietatea ginerelui său, Johann Georg Samuel von Closius. Din acel moment, tipografia va imprima sub marca Tipografia Closius, nume pe care îl va păstra până în 1890. * Într-adevăr, Provinzial-Kalender nu a fost rezervat exclusiv vorbitorilor nativi de germană din Ardeal, deoarece apare într-un

Ibidem, p. 45.

Idem.

11 Ibidem, pp. 52–53.

9

10

94

arc cronologic în care un anumit procent dintre români, nu doar elitele, era cunoscător de germană. După înfiinŃarea regimentelor grănicereşti s-au produs modificări substanŃiale în viaŃa localităŃilor româneşti înglobate. Regimentul I grăniceresc de la Orlat (în actualul judeŃ Sibiu) cuprindea iniŃial 82 de sate, ulterior numărul acestora urcând la 84. ÎnvăŃământul a fost domeniul în care s-au obŃinut rezultate remarcabile prin educarea unui număr mare de tineri.

InstituŃia grăniceriei a favorizat nu doar apariŃia condiŃiilor materiale, ci şi a unei stări de spirit necesară atingerii unui nivel real de instrucŃie şi educaŃie, după cum aflăm dintr-o Musterliste12. La puŃin timp după declanşarea constituirii regimentului de la Orlat, împărăteasa Maria Theresia (1740–1780) a emis, la 16 martie 1764, o patentă prin care a hotărât infiinŃarea, prin contribuŃie grănicerească şi de stat, a câte unei şcoli la sediul fiecărui regiment, ulterior în fiecare comună sediu de batalion sau companie. Scopul şcolilor era unul precis, anume pregătirea fiilor de Ńărani-grăniceri pentru ca să devină subofiŃeri în cadrul companiilor respective. În anul 1766 a fost emis un alt act normativ care privea tot şcolile grănicereşti. De reŃinut că cele două reglementări, cu arie de aplicabilitate limitată la zona de graniŃă, preced legile din 1774, 1777 şi 1781, care aveau drept scop modernizarea învăŃământului de pe întreg Imperiul Habsburgic13. IniŃial, limbile de predare în şcolile grănicereşti au fost româna şi germana, ulterior, din 1837, pe baza unui ordin al Consiliului Aulic de Război din Viena, preponderend germana.

Dintr-un document oficial (Musterungsliste) din 20 mai 1777, semnat de comisarul baron Christian Rall aflăm că, spre exemplu, Orlatul avea dascăl nemŃesc (adică unul cunoscător al limbi germane), anume Ioan Ignat, în timp ce Jina avea un învăŃător neamŃ, în persoana lui Josef Schaffner14. În 1782, împăratul Iosif al II-lea a dispus înfiinŃarea unor case speciale de educaŃie pentru şcolarizarea, pe cheltuiala Alexandru Bucur, Amprenta habsburgică asupra zonei Regimentului I român de graniŃă de la Orlat, în Sultana Avram (coord.), „Istorie şi tradiŃie în spaŃiul românesc”, 10, Sibiu, Editura Techno Media, Editura Astra Museum, 2013, pp. 85–109, la p. 90.

13 Ibidem, p. 91.

14 Ibidem, pp. 93–94.

12

95

statului, a copiilor de grăniceri. Legiuirile şcolare pentru îmbunătăŃirea şi modernizarea învăŃământului din anul anterior (1781), cunoscute ca Norma Regia pro Scholis Magni Principatus Transilvaniae se refereau la obligativitatea învăŃământului pentru toŃi copiii între 6 şi 12 ani aparŃinânt tuturor straturilor sociale, laicizarea acestuia, dreptul fiecărei naŃii transilvane de a se instrui in limba maternă, dar şi de a învăŃa limba germană, ca limba oficială a Statului (a Imperiului Habsburgic)15.

După răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan, ca urmare a unui rescript imperial, se autorizează înfiinŃarea, în 1786, a opt şcoli de stat ortodoxe, subvenŃionate din fonduri oficiale, care încep să funcŃioneze alături de cele vechi, confesionale, susŃinute de comunităŃile locale, sub îndrumarea noului organ înfiinŃat la Sibiu, Directorul naŃional al şcolilor din Ardeal16. În altă ordine de idei, un număr deloc de neglijat de alŃi români au frecventat liceele de limba germană din Marele Principat al Transilvaniei, după care – cel puŃin până la Dualismul Austro– Ungar din 1867 – au plecat la studii în Austria sau Germania. După Dualism, tinerii studioşi se vor îndrepta şi spre Budapesta. Spre exemplu, viitorul patriarh Elie Miron Cristea, după ce a urmat primele două clase în şcoala din TopliŃa natală, trece la şcoala primară săsească din BistriŃa, iar ulterior la gimnaziul săsesc din acest oraş. În octombrie 1891 a devenit student al FacultăŃii de Litere şi Filosofie al UniversităŃii din Budapesta, trimis fiind de mitropolitul Ardealului, Miron Romanul. La Budapesta, Elie Cristea îşi va desîvârşi studiile obŃinând titlul de doctor în filosofie cu o teză despre ViaŃa şi opera lui Mihai Eminescu, în limba maghiară17.

Un alt exemplu, mai modest, Ńinând doar de o istorie familială, este cel al lui Nicolae Ittu (maghiarizat în documente Ittu Miklos), din satul Vale, comuna Sălişte – Şăliştea Sibiului având şcoală românească din 1616, an în care este atestat un grămătic, pe Ioan Lupaş, ContribuŃiuni la istoria ziaristicei româneşti ardelene, Sibiu, 1926, p. 6.

16 Popa, op. cit., p. 41.

17 Cristian Vasile Petcu, Guvernarea Miron Cristea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, pp. 104–106.

15

96

nume Dumitru Popa18 – născut la 15 octombrie 1874, student medicinist la Universitatea din Budapesta între 1895 şi 1900, după cum atestă foia matricolă cu notele acestuia19. Neuitându-şi originile, doctorul Nicolae Ittu va fi deosebit de activ în viaŃa socială a Sibiului – oraş în care, de altfel, va avea cabinetul său de consultaŃii – el implicându-se, de exemplu, în sprijinirea Reuniunii române agricole sibiene, în calitate de membru pe viaŃă20. * De reŃinut faptul că titlul calendarului suferă mici modificări în decursul timpului. Astfel, între anul de debut al apariŃiei sale (1797) şi 1821 apare ca Neuer Siebenbürgischer Provinzialkalender (‚Noul calendar privincial transilvan‘), după care devine, din anul următor, Neu und alter Siebenbürgischer Provinzialkalender (‚Noul şi vechiul calendar provincial transilvan‘). Formula Neu und alter... este una arhaică, după care, din 1886, titlul se modernizează în Neuer und alter..., desigur însemnând acelaşi lucru. Calendarul este scris în germană cu caractere gotice, iar pe foaia de titlu întâlnim următoarele: Welches ein Gemeinjahr ist von 365 Tagen. Darinnen die Monate, Wochen, Sonn und Feyertage, Planetenlauf, Aspecten, Witterung, Sonnenauf und Untergang zu finden Hermannstadt und Klausenburg gedruckt bey Petrus Barth k. k. priv. Dikasterial Buchdruker [‚care este un an obişnuit cu 365 de zile în care se găsesc lunile, săptămânile, 18 Victor V. Grecu, Săliştea Sibiului străveche vatră românească, Sibiu, 1990, p. 211; cf. Arhivele Statului Sibiu, Protocolul Scaunului Sălişte, nr. 1, 1585–1709, p. 95.

19 Foaia matricolă în discuŃie, de forma unui carnet (22 x 12 cm) cu 18 foi, dintre care 13 scrise, precum şi cu poza studentului pe prima copertă interioară, se află în posesia familiei.

20 Dl. Dr. Nicolae Ittu, medic în Sibiu, a binevoit a se înscrie în şirul membrilor pe viaŃă ai Reuniunii române agricole sibiene cu taxa de 80 cor[oane] plătită. Cum în timpul mai nou între membrii pe viaŃă s-a înscris şi dl Aurel Barbu din Lancrăm, dl Dr. Ittu este al 17-lea membru pe viaŃă la numita Reuniune (Teleegraful Român, Anul LX, Nr. 11, Sibiu, sâmbătă 28 ianuarie (10 februarie), 1912, p. 43). Mai multe amănunte despre activitatea românilor în Ittu, op. cit., cap. „’În loc de cunună’: reuniuni şi fonduri greco-ortodoxe din Ardeal menŃionate în Telegraful Român din anul 1912”, pp. 166–199, respectiv „PreoŃimea noastră împreună cu învăŃătorii – aceşti stegari ai culturii naŃionale – în paginile Telegrafului Român (1913–1914)”, pp. 200–221.

97

duminicile şi sărbătorile, mersul planetelor, poziŃiile acestora, vremea, răsăritul şi apusul soarelui; Sibiu şi Cluj; tipărit de Petrus Barth, tipograf kk privilegiat‘21] Desigur, pe parcursul anilor vor apărea modificări ale textului, despre care vom vorbi la momentul oportun. Numai acest prim număr al calendarului a apărut la Sibiu şi Cluj, restul, până la ultima apariŃie, numai la Sibiu. Dimensiunile calendarului s-au păstrat în general neschimbate, în jurul a 11 cm x 9 cm, iar numărul paginilor a variat de la 64, în majoritatea cazurilor, la 80 şi chiar peste. Toate calendare apar în germană cu caractere gotice. Primul tipograf care apare este Petrus Barth (1745–1801), care a tipărit acest Provinzialkalender între 1797 şi 1801, cu alte cuvinte, până în anul morŃii, după care va fi urmat de fiul său, Johann Barth (Johannes Andreas Barth: 1773–1832), al cărui nume va apărea pe foaia de titlu, ca şi în cazul tatălui său, până în anul morŃii sale. Interesant este faptul că Johann apare fie cu titulatura k. k. priv. Dikasterial Buchdruker, între 1802–1813, respectiv 1816, 1819, fie cu o variantă uşor diferită, din care lipseşte Dikasterial, anume, kais. königl. priv.

Buchdruker [‚tipograf imperial şi regal privilegiat‘], între 1814–1815, ori, pur şi simplu, Johann Barth, în 1818, respectiv 1820–32. După această dată, locul celor din familia Barth este luat pe foaia de titlu de ginerele lui Johann, Georg v. Closius (Johann-Georg-Samuel von Closius: 1790–1859). În fine, între 1860 şi 1891 apare formula Druckt und Verlag bei Georg v. Closius’sche Buchdruckerei Erbin care se poate traduce atât prin ‚tipar şi editură executat la fosta tipografia Georg von Closius‘, cât şi ‚continuatoarea tipografiei Georg von Closius‘.

Ca notă generală, calendarul provincial transilvan dă amănunte – de obicei, imediat după foaia de titlu – despre semnele zodiacale, poziŃionarea planetelor, fazele lunii, după care urmează calendarul propriu-zis. Tot ca notă generală, urmează sfaturi şi informaŃii utile, acestea din urmă având atât un plan relativ rigid, cât şi particularităŃi care diferă, cum este şi firesc, de la un an la altul. Un exemplu, în chiar anul de debut găsim poezia de patru strofe, Der Brave Mann am Jahresschluss (‚Bravul bărbat la final de an’). Din anul următor, 1798, 21

În sensul că a primit privilegiul din partea CurŃii de CasaŃie.

98

calendarul devine mai pretenŃios în informaŃii deoarece are pagini rezervate poştei din Transilvania cu trasee şi localităŃi, cât şi, separat, cu localităŃi şi orar, urmat de cursul de schimb valutar guldeni maghiari vs valută germană22. Între 1797 şi 1819 este menŃionat, aproape de fiecare dată, anul de domnie al împăratului Francisc von Habsburg – 1797: Francisci II das 5te Jahr (Francisc al II-lea, anul 5 de domnie), respectiv 1819: Francisci das 27te Jahr (Francisc, anul 27 de domnie) –, iar din 1817 se trece la prezentarea genealogiei Casei imperiale de Austria. De remarcat faptul că, de obicei, între paginile calendarului propriu-zis sunt intercalate foi albe, menite a fi folosite pentru notiŃe. Textul numărului pe 1835 este precedat de 66 pagini albe, dintre care 64 pline cu însemnări manuscrise în gotica de mână, în funcŃie de lunile anului, şi de o foaie (nr. 31) rămasă albă. Începând cu 1833, în josul ultimei pagini întâlnim Cibinii, typis G. de Closius (‚Sibiu, tipărit de Georg von Closius‘), urmat de anul de apariŃie, aproape anual, până în MDCCCXLVIII (1848), ultima dată când mai apare. Cititorii (de atunci şi de azi) mai pot afla care au fost demnitarii şi funcŃionarii Guberniului Marelui Principat al Transilvaniei (Guberniului regal al Transilvaniei, cum apare din 1849). În general, lista menŃionată are un grad ridicat de ritmicitate, fără a putea vorbi despre o anualitate strictă. Fie în paralel cu aceasta, fie în locul ei este publicată, începând cu 1845, lista

Problema monedei în Transilvania, în sensul folosirii ori a permisiunii de a folosi o anumită monedă, a schimbului acesteia a fost una destul de interesantă chiar şi în secolele care au urmat; în Telegraful Român din 1912, la rubrica NoutăŃi este intercalată o ştire cu titlul valuta în coroane, din care aflăm că Dieta ungară, într-una din şedinŃele sale din ianuarie a. c., a votat proiectul de lege privitor la sporirea mijloacelor de circulaŃie băneşti. În acest sens, unul dintre articolele proiectului de lege prevedea ca industriaşii şi comercianŃii din Ungaria [inclusiv Transilvania – n. n. C. I.] se pot folosi în socotelile lor destinate pentru public numai de valuta în coroane, iar cei care nu vor respecta dispoziŃiile legale vor fi consideraŃi contravenienŃi (Telegraful Român, Anul LX, Nr. 10, Sibiu, joi 26 ianuarie (8 februarie) 1912, p. 39). Ceva mai târziu, ziarul respectiv anunŃa Socoteala în florini oprită, începând cu ziua de 15 martie 1912, motivaŃia fiind identică cu cea precedentă (Ibidem,3/16 martie 1912, p. 101).

22

99

demnitarilor şi funcŃionarilor din Universitatea Săsească (organul suprem administrativ al saşilor transilvăneni cu sediul la Sibiu). Din 1803 a survenit o schimbare, în sensul că, în afară de rubrica rezervată poştei din Transilvania, se adaugă lista localităŃilor prin care trece poşta pe ruta Sibiu – Timişoara – Buda – Viena. De reŃinut că sunt ani în care anumite rubrici dispar, pentru a reveni ceva mai târziu.

Din dorinŃa de claritate, precizăm că odată intrată în componenŃa monarhiei Habsburgice (1688), Transilvania va fi organizată de aşa manieră încât din 1693 va fiinŃa un Guvern (Guberniul Transilvaniei), ca for central cu atribuŃii în domeniile administrativ şi juridic. Teoretic, dreptul de a face propuneri pentru funcŃia de guvernator precum şi pentru alte înalte demnităŃi i-a revenit Dietei Transilvaniei, împăratul rezervându-şi dreptul de a alege din lista cu cei 12 candidaŃi, întocmită după criteriul confesional. Guberniul era compus din 12 (ulterior din 17–19) consilieri guberniali, care activau pe post de consilieri ai guvernatorului şi se constituiau din trei catolici iar restul din celelalte religii „recepte” (luterani, calvini, unitarieni). Sediul Guberniului, ca şi cel al guvernatorului, s-a aflat iniŃial la Alba Iulia, apoi la Sibiu şi în fine la Cluj. Guberniul, cel mai important organ administrativ local din Transilvania, era, împreună cu guvernatorul, subordonat Împăratului şi Cancelariei Aulice Transilvane de la Viena (activă între 1694–1867), acesta fiind condusă de un cancelar aulic având în subordine mai mulŃi consilieri aulici şi referenŃi, aleşi, cel puŃin în teorie, pe principiul proporŃionalităŃii confesionale, la propunerea Dietei Transilvaniei23.

Cancelaria Transilvaniei de la Viena a fost, de altfel, şi sediul colecŃiilor iniŃiale ale baronului Samuel von Brukenthal, viitorul guvernator al Transilvaniei (1777–1787), pe când acesta rezida în capitală, unde avea atribuŃii şi deŃinea demnităŃi. De altfel, la Viena existau, pe lângă galeriile de artă imperiale, un număr de cabinete particulare, printre care şi cel al baronului sibian, menŃionat în 1773 în calendarul Kurzbök. Autorul calendarului consideră cabinetul colecŃionarului ardelean ca fiind al doilea ca importanŃă în lumea 23 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaŃa socială, Sibiu, Hora, 2000, p. 31.

100

colecŃiilor particulare, după cea a baronului von Hagen. Iată informaŃia: Cabinets particuliers de tableaux: Le cabinet de SEM le Baron de Hagen..., celui de SEM le Baron de Bruckenthal de la Chancellerie de Transilvanie, celui de M. De Reitzer..., celui de M. Grosser. On a nommé ces quatre Cabinets parcequ’on les a cru les plus dignes de remarque, il en est encore plusieurs autres moins considérables24.

Revenind la Neu und Alter Siebenbürgischer Provinzial-Kalender, conŃinutul pe 1850 este extrem de interesant. Este cunscut faptul că anul revoluŃionar 1848 aduce o serie de schimbări, inclusiv una de domnie prin accederea la tron a tânărului împărat Franz Iosef (născut în 1830, cu alte cuvinte, în vârstă de 18 ani). În paginile acestui calendar întâlnim ConstituŃia Imperiului Austriac, cuprinzând 16 capitole şi semnată [de împăratul] Franz Joseph, urmată de Adresa oficială 383/R.M.I., adresată Domnilor deputaŃi ai NaŃiunii saşilor transilvăneni: Heinrich Schmidt, Friedrich Wagner, Josepf Rosenfeld, datată Viena, 25 decembrie 1848, precum şi Manifestul împăratului Franz Joseph I-ul, adresat NaŃiunii săseşti credincioase [nouă] din Transilvania.

Deşi în peisajul sibian nu ar fi o noutate, dar fiind faptul că urbea se afla la graniŃa dintre Transilvania şi łara Românească, inedită este informaŃia din calendarul pe 1864 din care aflăm, pe lângă orarul călătoriilor pe ruta Sibiu – Viena, via Timişoara şi legăturile [poştale] cu Ńările de graniŃă: I: Sibiu–Arad, II: Sibiu–Turnu Roşu, III: Sibiu–Timişoara, IV: Sibiu–Braşov, V: Sibiu–Cluj, VI: Sibiu– Metiş (Covasna) şi Gheorghieni (Harghita), VII: Braşov–Gheorghieni (Harghita) via Metiş (Covasna), VIII: Sibiu–BistriŃa, IX: Cluj–BistriŃa, X: Cluj–Tg. Mureş – ştire care se repetă şi în anii următori, chiar dacă fără regularitate. Nu lipsesc, dintr-un număr relativ mare de calendare, nici tarifele de călătorie de la Sibiu la Cluj, Tg Mureş, BistriŃa şi Timişoara. Începând cu 1865 se publică fragmente istorice, în special din Istoria saşilor transilvăneni, opera istoricului Georg Daniel Teutsch, Almanach de Vienne en faveur des etranges ou Abergé Historique, Vienne, Joseph Kurzbök, 1773, pp. 181–182. Mai multe amănunte despre acest subiect în Constantin Ittu, Biblioteca baronială Brukenthal: un tezaur al iluminismului transilvan, în „Biblioteca”, revistă de bibliologie şi ştiinŃa informării editată de Biblioteca NaŃională a României, 3/ 2011, pp. 81–85.

24

101

viitor episcop luteran al acestora, iar numai în numărul pe 1871 apare schimbată titulatura Casei Domnitoare – deşi Dualismul a fost instituit din 1867 – fiind, de acum încolo, vorba despre die Genealogie des regierenden oesterr. Kaiser–Konigshauses (‚genealogia Casei Imperiale şi Regale de Austria‘). Tot din acest calendar aflăm o noutate, prima cale ferată din Transilvania, ruta fiind Arad–Alba Iulia. De presupus că subiectul a fost dezbătut destul de mult şi în diferite medii, din moment ce întâlnim, la nivelul calendarului pe 1873, un articol, pe patru pagini, intitulat Ce [avantaje] vom avea de pe urma căii ferate.

Imediat după filele calendarului propriu-zis din 1875 este publicat articolul [de lege] nr. VIII pe anul 1874 privind implementarea noului sistem standard legal de măsuri şi greutăŃi, SancŃionat (aprobat) la 17 aprilie 1874; prezentat în Camera Inferioară la 20 aprilie şi în Camera Superioară în 21 aprilie 1874: este vorba despre (articol 1) implementarea în teritoriul aflat sub coroana maghiară (în Transleitania, adică inclusiv în Transilvania) a măsurilor şi greutăŃilor standard din Cisleitania, adică din cealaltă parte a Imperiului Austro–Ungar; spicuiri: articol 3: a zecea parte dintr-un metru este un decimetru; a suta parte dintr-un metru este un centimetru; a mia parte dintr-un metru este un milimetru/ o mie de metri reprezintă un kilometru; articol 4: o sută de metri pătraŃi reprezintă un ar; zece mii de metri pătraŃi reprezintă un hectar etc.

Dacă printre informaŃiile anului 1887 este şi cea referitoare la mersul trenurilor (valabil de la 1 iunie 1886), în calendarele pe 1890 şi 1891 avem date despre noile tarife de vară ale călătoriilor cu trenul. Prin profilul său şi tematicile alese, calendarul îşi propune să se adreseze unui evantai cât mai mare de cititori, motiv pentru care nu abordează numai subiecte serioase, precum legi, mersul trenurilor, ci conŃine şi pagini atât de sfaturi utile, spuse (scrise) pe un relativ ton lejer, uşor accesibil, cât şi o serie de povestioare, poezii (poezioare), chiar anectote, majoritatea cu rol educativ. Desigur, în astfel de coordonate s-ar putea vobi despre publicul Ńintă al calendarului, dar nu ne propunem să dezvoltăm subiectul, deoarece altul este scopul excursului nostru. Selectând doar câteva exemple de la rubrica Mannigfaltigkeiten (‚Diverse‘) – tot aşa, pe parcursul mai multor ani – ne putem delecta cu poezii precum Glockenpulse (‚Pulsul/ritmul ceasului‘– 1841), Scheeflocken (‚Fulgi de nea’ – 1842),

102

Erkennen und Verkennen (‚A recunoaste şi a nesocoti’ – 1843), istorioare ca cea intitulată Characterzüge aus dem Leben Kaisers Joseph II. (‚Caracterul şi viaŃa împăratului Iosif al II-lea‘ – 1846), o povestioară, Petru cel Mare şi corăbierul, desigur, în germană (1877), precum şi una cu titlu în germană şi română: der Teufesstein (Piatra dracului – 1882).

Numărul pe 1874 cuprinde o Rugăciune către Domnul cu prilejul Noului An în versuri. În 1870 aflăm veşti „De la Zilele AsociaŃiilor“, Sibiu, iulie– august 1869, expoziŃie cu produse tradiŃionale, completată de un tabel cu preŃurile produselor expuse şi cu numele celor care expun.

La nivelul anului 1884 cititorii se pot delecta cu un fragment din lucrarea lui E[duard] A[albert] Bielz, Reisehandbuch (Jurnal de călătorie; titlul complet fiind Reisehandbuch für Siebenbürgen nach eigenen wahlreichen Reisen und Ausflügen in diesem Lande, 1881, 296 p.). Şi, ca element de noutate, calendarul pe ultimul an, 1891, are ultimile 16 pagini rezervate exclusiv reclamelor. În loc de concluzii, câteva gânduri: contribuŃia acesta este deoptrivă o cercetare ştiinŃifică, dar şi un pios omagiu adus celor pe care îi omagiem cu acest prilej. Două personalităŃi ale istoriei noastre care au ştiut să călătorească în trecut, în istorie, dar şi în prezent şi viitor, oferind celor interesaŃi din prea-plinul cunoştinŃelor lor, cunoştinŃe acumulate prin muncă, strădanii şi perseverenŃă.

103

104

Repere din viaŃa şi activitatea episcopului Iuliu Firczak Iulius Marian Firczak Epoca Modernă consacră renaşterea naŃională a rutenilor odată cu Unirea cu Biserica Romei1 realizată prin Diplomele Leopoldine din anii 1691 şi 17012. În acest context un rol important are Episcopia de Munkacevo, care este eparhia cu cei mai mulŃi credincioşi ruteni din comitatele Abov, Bereg, Borsod, Gemer, Hajdu, Maramureş, Saris, Satu-Mare, Szabolcs, Spis, Turna, Ugocsa, Ung şi Zemplen. IniŃial, eparhia a fost una ortodoxă ale cărui începuturi trebuie să le căutăm în secolul al IX-lea3. Mai sigur este că ea datează din timpul cneazului Feodor Koriatovici (?-1414), principe al lituanienilor şi rutenilor, originar din Munkacevo4. Unirea cu Biserica Romei a acestei eparhii se realizează în aprilie 1646, în timpul episcopului Vasili Tarasovici (1634-1648), urmat de Parfenii Petrovici (1649-1665)5. Printre figurile marcante aflate în fruntea eparhiei îi menŃionăm pe Joseph de Camelis (1690-1706), apoi pe Andrei David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedcică, Bucureşti, 1984, pp.134-150; Athanasius B. Pekar, History of the Church in Carpathian Rus, New York, 1992; Pavlo Robert Magocsi, Poporul de niciunde.Istorie în imagini a rutenilor carpatici, 2007, Ujgorod, Editura lui V. Padeac, pp. 41-54.

2 Istoria României.Transilvania, volumul I, Edit. „George BariŃiu”, ClujNapoca, 1997, pp. 647-650.

3 Encyclopedia of Rusyn History and Culture, Paul Robert Magocsi and Ivan Pop Editors, Revised and expanded edition, 2005, University of Toronto Press, p. 147.

4 Joannicio Basilovits, Brevis notitia Fundationis Theodori Koriatovits, olim ducis de Munkacs, pro religionis RuthenisOrdinis Sancti Basilii Magn, in Monte Csernek ad Munkacs: Anno MCCCLX, vol. 1-2, Kosice, 1799-1805.

5 Antal Hodinka, A munkácsi görög-katholikus püspökség története, Budapest, 1916.

1

105

Bacinsky (1772-1809), în timpul căruia reşedinŃa episcopală se stabileşte la Ujgorod. O perioadă noua eparhie catolică a fost sub jurisdicŃia episcopului romano-catolic de Eger. În anul 1771, împărăteasa Maria Tereza emite un decret acceptat de Roma prin care Episcopia de Munkacevo devine una de sine stătătoare6. Astfel ea se poate dezvolta prin sporirea parohiilor, prin permanenta legătură dintre episcop şi credincioşi, prin permanenta grijă a liderilor ruteni pentru afirmarea identităŃii naŃionale prin promovarea tradiŃiilor, credinŃei, limbii şi culturii rutene. Să-i menŃionăm în acest sens pe Alexander Duhnovici (1803-1865)7 şi Adolf Dobreanski (1817-1901)8, personalităŃi marcante ale rutenilor în secolul al XIX-lea.

Rutenii, în cvasitotalitatea lor erau locuitori ai Imperiului austriac, de la sfârşitul secolului al XVII-lea până la finele Primului Război Mondial. Să menŃionăm că pentru popoarele imperiului a avut un impact deosebit compromisul austro-ungar din anul 1867.

Burghezia austriacă şi nobilimea maghiară îşi împart sferele de influenŃă prin constituirea dublei monarhii. ConsecinŃele sunt privite, în scrisul istoric, prin atitudini diferite. Punctul de vedere al nonmaghiarilor reproşează politica Budapestei faŃă de naŃionalităŃile din partea maghiară9. Istoriografia maghiară are puncte de vedere neunitare. Pe de o parte, apreciază drept o realizare necesară dualismul10. Pe de altă parte există atitudini care consideră că Encyclopedia of Rusyn History and Culture, p.147.

Aleksandr V. Popov, Aleksandr Vasilievici Dukhnovich:kritiko bigraficheskii ocherk, Mukachevo, 1929.

8 Stepan Dobosh, Adolf Ivanovich Dobrianskii: ocherk zhiznii i deiatelnosti, Bratislava şi Presov, 1956.

9 Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p.

293: În timp ce în partea austriacă (Cisleithania) statul şi-a păstrat caracteristicile supranaŃionale, partea ungară (Transleithania) a ales, prin politica Budapestei, calea naŃională. Numărul şi forŃa ungurilor în plan economic şi politic a determinat instaurarea unor relaŃii nedemocratice cu naŃionalităŃile, care reprezentau peste 50% din populaŃia zonei; Pavlo Robert Magocsi, Op.cit., p. 59: În anii 1870 guvernul maghiar a declanşat cursul spre sporirea statutului maghiarilor, a limbii şi culturii lor naŃionale. Drept rezultat, raşterea naŃională a rutenilor a fost suspendată de intensificarea şovinismului maghiar.

10 Erdély Története. Harmadik kötet. 1830-tól napjainkig, Fıszerkestı Köpeczi Béla, Akadémiai Kiadó, Budapest,1987, p. 1624-1641.

6 7

106

dualismul nu a fost o binefacere pentru naŃionalităŃile din Ungaria11.

Practic, în perioada amintită şcolile naŃionalităŃilor s-au înjumătăŃit mai ales datorită conceptelor contelui Albert Apponyi, ministru de resort în anii 1906-191012. O mare problemă a fost şi pierderea identităŃii etnice de către ruteni care devin fie slovaci în 176 de aşezări, fie maghiari în 37 de aşezări13. În acest context devine episcop de Munkacevo Iulii Firtsak sau Gyula Firczak, după grafia maghiară, care a trăit în anii 18361912, pedagog, activist politic şi civic, militant pentru cauza rutenilor în Podkarpatska Rus14. În istoriografia maghiară există o serie de lucrări care prezintă datele sale biografice15. Există şi un punct de vedere ucrainean, catolic care, însă, poartă în el germenii naŃionalismului ucrainian în interpretarea activităŃii acestuia16. Să menŃionăm că atât în arhivele din Ungaria cât şi în cele din Podkarpatska Rus există documente încă necercetate17.

11 Paul Lendvai, Ungurii, Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 310: Premierul Kálmán Tisza se simŃea exonerat de obligaŃiile legale şi în 1875 declara fără înconjur: “În interiorul Ungariei nu poate exista decât o naŃiune viabilă: această naŃiune politică este maghiară. Ungaria nu va putea niciodată să devină o ElveŃie a estului, căci altminteri ea ar înceta să mai existe”. Ce a însemnat aceasta pentru “ceilalŃi”, deci pentru slovaci şi ruteni, pentru români şi sârbi, pentru croaŃi şi germani, nu mai acoperă nici istoricii maghiari –cum se întâmpla în vremea naŃionalismului romantic- cu vălul tăcerii.

12 Ibidem, p. 311.

13 Jaromir Korčák, Etnický vývoj československého Potisí în „Národnostní obzor”, III, Praha, 1933, pp. 194-200.

14 Encyclopedia of Rusyn History and Culture, p.124.

15 József Botlik, Hármas kereszt alatt, Görög katolikusok Kárpátalján az ungvári uniótól napjainkig (1646-1997), Hatodik Síp Alapítvány - Új mandátum, Budapest, 1997, pp. 114-162; I. Pirigyi, A Magyarországi görög katolikusok története II., Görög Katolikus Hittudományi Fıiskola, Nyíregyháza 1990, pp.

67-70.

16 А. В. Пoкар, Нариси історії церкви Закрпаття, Місіонер, Рим – Львов 1997, p. 191.

17 István Marosi, A munkácsi görög katolikus egyház kihívásai és a megoldási kísérletek Firczák Gyula püspök (1891-1912) tevékenysége idején, Budapest, 2010, p. 34.

107

Iulii Firtsak s-a născut la 22 august 1836 la Hudljava după grafia maghiară Horlyó, în Podkarpatska Rus18. Pentru această dată pledează certificatul de botez eliberat la 29 iulie 1891 cu ocazia desemnării sale ca episcop19. Tocmai de aceea, credem noi, au apărut o serie de afirmaŃii divergente privind data naşterii sale. Tatăl său este Vasilii Firtsak, preot greco-catolic în comuna natală a viitorului episcop, iar mama sa este Tereza Hadjega. Naşul său de botez a fost Andrii Holozniai, profesor de teologie la liceul din Ujgorod. Naşă de botez a fost Veronica Dolesai, soŃia preotului greco-catolic Ivan Fundanius20. Primele clase, cele primare, le absolvă la Munkacevo.

Clasele de gimnaziu le urmează la Ujgorod, primele şase clase, apoi câte una la Satu-Mare şi Kosice21. Se pare că episcopul Vasilii Popovici (1796-1864), ierarh la Presov22 a fost rudă cu mama sa. În anul 1855 l-a trimis la Viena pentru a urma colegiul Sfânta Barbara iar în anul 1860 este absolvent, susŃinându-şi teza de doctorat. După absolvire devine profesor la Seminarul teologic din Ujgorod, iar la 26 septembrie 1861 este hirotonit preot. Se căsătăreşte cu Emilia Gerevics. Căsnicia lor durează circa 15 luni deoarece soŃia lui la finele acestui timp trece la cele veşnice. După acest tragic eveniment îşi consacră întreaga energie pentru cariera ecleziastică şi cea politică. Strădaniile sale sunt demne de remarcat în contextul activităŃii desfăşurate la seminarul teologic. Încununarea muncii didactice o reprezintă desemnarea sa ca rector la instituŃia mai sus amintită în anul 187623. Presa vremii consemnează activitatea sa amintind că a înfiinŃat pentru cursanŃii săi, viitorii preoŃi, o societate literară ecleziastică, un cor bisericesc, a promovat cursuri de protecŃie medicală, de grădinărit şi pomicultură. A considerat că nivelul de cunoştiinŃe al viitorilor preoŃi trebuie să le permită să-şi manifeste vocaŃia pe multiple planuri: ecleziastic, cultural, pragmatic, în aşa fel 18

Ibidem.

Vezi Anexa 1.

20 István Marosi, Op. cit., p. 34.

21 József Botlik, Op. cit., p. 114.

22 Encyclopedia of Rusyn History and Culture, p. 394.

23 Új országgyülési almanach 1887-1892. Rövid életrajzi adatok a fırendiház és a képviselıház tagjairól, Szerkesztı A. Sturm, Budapest, 1888, p. 206.

19

108

încât să reziste şi în satele mai izolate24. E adevărat că doar când a devenit episcop în presă a apărut un articol care-i preamăreşte vocŃia de pedagog, de mentor al viitorilor preoŃi25. În anul 1879 devine stareŃ la mănăstirea Becsületvölgy, pentru ca în anul 1886 să devină mare preposit, calitate pe care o păstrează până la desemnarea sa ca episcop. În perioada 1887-1891 activează ca deputat al Partidului Liberal în parlamentul maghiar. În forul legislativ este desemnat preşedinte al Comisiei de învăŃământ, demnitate pe care o deŃine până când este înălŃat în scaunul episcopal, când devine membru al senatului. În felul acesta a făcut parte din majoritatea guvernamentală. Senator fiind, alături de opoziŃie, Partidul Popular Catolic, face propuneri privind libertatea naŃională şi problema sărăciei în comitatul Bereg. Programul acestui partid se intersectează cu activitatea ecleziastică şi socială a episcopului Iulii Firtsak26.

La 6 aprilie 1891 trece la cele veşnice episcopul Pastelii Ioann. Conducerea eparhiei este preluată de Victor Gebe în calitate de vicar. Este primită cu bucurie vestea că Iulii Firtsak va fi noul episcop de Munkacevo27. Conform relatărilor presei la 8 septembrie 1891 la orele 12 noul episcop depune jurământul la Viena în faŃa împăratului Francisc Iosif, în calitatea acestuia de rege al Ungariei28.

Scaunul papal emite decretul de întronizare la 18 decembrie 1891.

Vicarul Victor Gebe face publică desemnarea noului episcop29. Tot el István Marosi, Op. cit., p. 35.

Firczák Gyula, mint papnöveldei igazgató, în “Kelet”,IV, 28/1891, p. 2.

26 István Marosi, Op. cit., pp. 36-37.

27 Emeljük fel a sziveinket ! Adjunk hálát az Urnak ! Nagy örömet hirdetünk ! în “Kelet”, IV, 28/1891, p. 1: Nagy örömet hirdetünk. Az örömhír harsonája bezengi a Kárpátok minden zugát, hogy ünnepeljen, és hálát adjon az Istennek az ösrégi egyházmeye minden fia…igen, egy vezércsillag támad ı benne… dicsısítsük népszerő apostolic Királyunkat és áldjuk közjavunkat szívén viselı blocs kományt, hogy Firczák Gyula ı méltóságát, a Magyar görögkatholicizmus legelsı jelesét adták nekünk fıpásztorul. İ az, akit mindnyájan vártunk, akibe egy szebb és jobb jövendı iránti minden reményünket helezzük…

28 “Kelet”, IV, 37/1891.

29 István Marosi, Op. cit., p. 39: Firczak Gyula, munkacsi gör(ög). szert(artású).kath(olikus). Székeskáptalani nagyprépost, becsületvölgyi czimzetes 24 25

109

anunŃă, la 27 aprilie 1892, întronizarea, data ei, 1 mai, procedura ei30.

Pregătirile pentru ceremonie, datele biografice ale celui înscăunat, amintind că mama sa Tereza Hadjega, în vârstă fiind, se bucură de reuşitele fiului său sunt relatate în presa vremii care-i apreciază calităŃile, fiind siguri că în calitate de vlădică le va dezvolta31. De fapt, presa, în totalitatea ei, are cuvinte de apreciere la adresa sa32.

SfinŃirea ca episcop are loc în Duminica Floriilor, la 10 aprilie 1892 fiind oficiată de János Vályi, episcop de Presov, ajutat de Mihai Pavel, episcop de Oradea şi Iuliu Mesleni, episcop de Satu-Mare.

Activitatea propriu-zisă o începe la 1 mai 1892, chiar dacă de la desemnare şi până atunci toŃi i se adresează cu formulele şi respectul cuvenite unui ierarh33.

Un puternic ecou a avut în epocă AcŃiunea Verhovineană34.

Este vorba de propunerea economistului maghiar de origine scoŃiană, Edmund Egan (1841-1901) prin care acesta iniŃiază un program de protejare a gospodăriilor Ńărăneşti rutene de efectele acŃiunii cămătarilor şi de creditare a acestora în condiŃii nespoliatoare pentru Ńărani35. Episcopul are un rol important în iniŃierea şi supravegherea acestei acŃiuni. În viaŃa rutenilor o semnificaŃie deosebită au avut calendarele populare. Tipărirea lor cu caractere chirilice nu a fost privită cu ochi buni de autorităŃile maghiare care considerau că este absolut necesară transliterarea lor cu caractere latine36. Toate acestea au fost percepute de episcopul Iulii Firtsak ca o problemă importantă pentru ontosul rutean. El nu a intrat în conflict deschis cu autorităŃile apát és szentszéki ülnököt, a munkácsi gör(ög). szert(artású).kath(olikus).püspöké legkegyesebben kinevezni méltózatott...egyházi ténykedéseknél és a püspöki jelleg – illetve névvel járó névemlítés iránti késıbb fog megtétetni.

30 “Görög Katholikus Szemle”, IV, 21/1903, pp.2-3.

31 Firczák Gyula munkácsi görög szertartású katholikus püspök ,în „Vasárnapi Ujság”, XXXIX, 18/1892, pp. 1-2.

32 A munkácsi új püspök, în „Bereg”, XVII,28/1892, p. 2.

33 Firczák Gyula székfoglalása, în “Ung”, XXX, 18/1892, p. 2.

34 József Botlik, Op. cit., pp. 114-134.

35 Pavlo Robert Magocsi, Op.cit., p. 61.

36 Ibidem.

110

maghiare dar, în mai multe rânduri, de exemplu în anii 1898 şi 1910 a fost nevoit să ia atitudine. El nu a dezavuat transliterarea dar a arătat că folosirea caracterelor chirilice pentru ruteni este absolut necesară37.

Sărbătorirea Mileniului a fost pentru naŃiunea maghiară un prilej de afirmare a identităŃii naŃionale dar şi o modalitate de dialog cu naŃionalităŃile din Ungaria. Deşi istoricii nu au o dată concretă sau o perioadă exactă de aşezare a ungurilor în Câmpia Panonică, istoriografia maghiară a concluzionat că acest eveniment s-a derulat în intervalul 888-900. În urma unor discuŃii între istorici şi politicieni s-a ajuns la concluzia că ar fi anul 895. Din cauza evoluŃiei lente a pregătirilor deja în anul 1893 guvernul a decis că sărbătoarea va avea loc trei ani mai târziu. De aceea în anul 1896 s-a sărbătorit traversarea CarpaŃiilor de către maghiari, se spune, în anul 896. Acel an aniversar a cunoscut o efervescenŃă extraordinară, maghiarii dorind să-şi întărească poziŃia în cadrul dualismului atât faŃă de austrieci cât şi faŃă de multitudinea de naŃionalităŃi existente în acest spaŃiu38. Cu acest prilej se afirmă cu şi mai multă tărie ceea ce spuseseră în anul 1848 Ludovic Kossuth şi în anul 1867 Francisc Deák39.

Evident că şi în Podkarpatska Rus, căreia maghiarii îi spuneau Ungaria Superioară, pregătirile pentru această sărbătoare nu au rămas mai prejos decât în celelalte părŃi ale Ungariei. Diverse personalităŃi ale comitetului local de organizare l-au invitat pe episcopul Iulii Firtsak să fie în fruntea celebrării acestui eveniment.

El acceptă şi la Ujgorod celebrează sfânta liturghie, iar la Munkacevo rosteşte un discurs. Cu ocazia apariŃiilor sale publice nu uită să aducă în prim plan starea social economică precară a rutenilor, coetnicii săi. În concepŃia sa este nevoie de o renaştere spirituală şi economică a rutenilor. Propune, de exemplu, înfiinŃarea eparhiei greco-catolice de Hajdúdorog. De asemenea acreditează ideea că ar fi benefic pentru cauză ruteană înfiinŃarea unei episcopii greco-

István Marosi, Op. cit., p. 41.

Paul Lendavai, Op. cit., pp. 321-339.

39 Ibidem, p. 315: În Ungaria există naŃionalităŃi, dar numai o naŃiune.

37 38

111

catolice rutene în America de Nord40. Activitatea sa este apreciată atât de Scaunul Papal cât şi de Curtea de la Viena41. În anul 1897 este decorat cu Crucea Mijocie a Ordinului Leopold de către împăratul Francisc Iosif, distincŃie care se acorda tuturor acelora care aduceau servicii fie statului, fie suveranului42. Primii cinci ani ca ierarh a avut multe acŃiuni merituaoase. La întronizare a susŃinut financiar cu 6.000 de forinŃi instituŃiile eparhiei; a reconstruit orfelinatul distrus de un incendiu; a amenajat terenul din faŃa şi de lângă sediul episcopiei; a înfiinŃat un orfelinat pentru fete; a efectuat constant vizitele canonice la parohiile eparhiei; a iniŃiat o campanie de ajutoare sociale pentru ruteni şi pentru stoparea emigrării acestora; împreună cu parohiile a dus o campanie pentru participarea enoriaşilor la viaŃa spirituală promovată de biserică43. Cu ocazia aniversării unui deceniu de episcopat Iulii Firtsak este distins de papa Leon al XIII-lea (18101903), devenit pontif în anul 1878, cu o serie de ranguri ecleziastice.

Repetă acest gest un an mai târziu cu prilejul aniversării a 25 de ani de pontificat44. La 15 februarie 1903, împăratul Austriei/regele Ungariei, Francisc Iosif, îl numeşte în Consiliul Secret pe episcopul de Munkacevo. Din acest organism consultativ al suveranului făceau parte persoane care se bucurau de încrederea acestuia45.

ViaŃa şi activitatea sa sunt foarte bine apreciate la împlinirea unei jumătăŃi de secol de la hirotonirea sa ca preot46.

Trecerea sa la cele veşnice se petrece la 8 iunie 1912, în timpul pontificatului (1903-1914) lui Pius al X-lea. AnunŃul este făcut

István Marosi, Op. cit., p. 42.

I. Pirigyi, A Magyarországi görög katolikusok története II., Görög Katolikus Hittudományi Fıiskola, Nyíregyháza 1990, p. 67.

42 József Botlik, Op. cit., p. 119.

43 “Kelet”, X, 18/1897, p.1 44 István Marosi, Op. cit., p. 43.

45 “Görög Katholikus Szemle”, VII, 4/1903, p.1 .

46 Fıpásztorunk 50 éves jubileumához, în “Görög Katholikus Szemle”, XIV, 45/1910, p. 315: Ennek a papságnak ragaszkodása fıpásztorához, lelkesedése magasztos intentiói megvalósításához valóban olyan, mint a keletiek rajongása az ı eszményeik iránt.

40 41

112

de vicarul Antonii Papp (1867-1945), cel care de fapt îi succede ca episcop47. Tot el semnează şi necrologul48.

Din ceea ce am prezentat despre biografia şi activitatea sa ecleziastică se desprind, credem noi, două concluzii fundamentale.

Nu le ierarhizăm dar trebuie să le prezentăm întro succesiune. S-a dedicat în totalitate misiunii ecleziastice fiind apropiat de enoriaşii din eparhie, militând spiritual şi social pentru cauza lor. Deşi a fost apreciat de autorităŃile austriece şi maghiare, de Curtea de la Viena nu a făcut niciodată rabat de la promovarea rutenismului, de la afirmarea identităŃii neamului său, ceea ce nu a a fost un demers tocmai uşor în condiŃiile politicilor dualiste.

Encyclopedia of Rusyn History and Culture, pp. 374-375.

István Marosi, Op. cit., p. 45: …Folyó hó 1-én táviratok, majd rövid idı múlva a hírlapok is hirdették mindenfelé, hogy Dr. Firczák Gyula munkácsi püspök… İ Nagyméltósága hajnal 2 órakor Isten szentakaratában való példás megnyugvással majdnem két éven át viselt betegség következtében, a haldoklók szentségeinek többszöri buzgó fölvétele után, a pápa İ Szentsége apostoli áldásával megerısítve, életének 76-ik és püspökségének 21-ik évében elhunyt…Önök Krisztusban kedvelt fiaim! – velem együtt mindnyájan jól ismerték a megboldogult fıpap fennkölt, nagymőveltségő lelkét, erényekkel ékesített nemes szívét, igazságszeretetét, jóságát, elıkelı, vonzó modorát és tapintatosságát, amelyek segélyével a legnehezebb kérdéseket mindenkor sikerrel oldotta meg; jól tudjuk, hogy apostoli hivatásával járó kötelességeinek teljesítése közben sokszor milyen súlyos akadályokkal, mily sajnálatos félreértésekkel kellett megküzdenie, de a föl-fölmerülı nehézségek el nem csüggesztették, munkakedvét el nem vették, ellenfeleinek szivesen megbocsátott és a félreértések, támadások ellenére is rendíthetetlen kitartással, kötelességszerően tovább haladt azon az úton, amelyet a gondjaira bízott halhatatlan lelkek örök boldogságának biztosítása követelt tıle… Általánosan ismeretes az a sokoldalú tevékenység, amelyet İexellentiája 21 éves (a kinevezéstıl tekintik püspöknek) egyházfejedelmi mőködése alatt egyházmegyénk hitéletének, tanügyének, hitközségeink, híveink szellemi és anyagi helyzetének fölvirágoztatása körül kifejtett. …nemcsak egyházi, hanem, állami és társadalmi téren is sokat tett, hogy mindenkinek osztatlan nagyrabecsülését… kiérdemelte. Hazafias tevékenységénekmővei között elsı helyen a hegyvidéki társadalmi akciót kell említenem… amely teljesíti azokat a feladatokat amelyeket a nagynevő fıpásztor jelölt meg.

47 48

113

ANEXA 1 Certificatul de naĹ&#x;tere al Episcopului Iulii Firtsak

114

ANEXA 2 Imagini ale Episcopului Iulii Firtsak

115

ANEXA 3 Comitatele ale căror parohii greco-catolice aparŃineau Eparhiei de Munkacevo la sfârşitul sec. al XIX-lea şi primele două decenii ale celui următor

116

ANEXA 4 Textul scris de Iulii Firtsak în Cartea de Onoare a parohiei Máriapócs cu ocazia aniversării a 10 ani de la întronizarea sa ca episcop

117

118

„Testimonii” trecute pentru istorii actuale Maria Basarab

Mărturiile documentare de arhivă revin în timp într-o formă ciclică. Ele leagă vremea de destine sau de fapte. Întoarcerea la vechile „testimonii” cuplează, în fapt, trecutul cu prezentul. În această configuraŃie a „aducerilor aminte”, a „rimemberului”, ne prevalăm de trei documente arhivistice, care în aparenŃă şi chiar în fond, sunt fără continuitate, fără asemănări. Legătura şi conexiunea o face adresabilitatea lor către o categorie socială aparte, aceea a preoŃilor, încadraŃi ca timp, de această dată, în secolul al XIX-lea.

PreoŃii, pe lângă misiunea lor sacră de a mijloci spiritual calea spre divinitate, au avut rostul de intermediari pozitivi între comunitate şi diriguitorii laici. Au căutat o cale ajutătoare de a asigura pacea socială, de a îndrepta pe cei păstoriŃi sufleteşte, după dictonul biblic „să umble în lumina lui Dumnezeu”. O diversificare pe tema argumentelor istorice scrise, îndeosebi în circumstanŃe speciale, restabileşte părŃi din istoria rămasă încă nescrisă, la care preoŃii au avut partea lor.

Un prim act oficial, pe care îl luăm în seamă acum, este o „circulară”, semnată la HaŃeg în 19 octombrie 1848, nenominalizată, cu trimitere directă la evenimentele istorice şi politice ale perioadei1.

Nu ne asumăm responsabilitatea interpretărilor istorice, încercăm doar, să evidenŃiem că „circulara”, recomandarea cu rol de lege, pornită oficial cu o extindere în spaŃiu, atunci, anume către preoŃi.

Circulara prevedea „5 puncte”, dar dominant este cel care merge spre ideea referitoare la „Slobozenia şi NaŃionalitatea”, cerute de români în răsunătorul an 1848.

1 Serviciul JudeŃean Hunedoara a Arhivelor NaŃionale, Fond Protopopiatul greco-catolic Orăştie, Dos. 1/1948, f. 41

119

Retranscriem, selectiv, din conŃinutul circularei, scrisă cu litere latine, înainte de trecerea oficială de la alfabetul chirilic la cel latin: „Adunarea poporului român la HaŃeg au avut scopu de au pus prin jurământ credinŃă Înaltului Împărat Ferdinand I, a asigura şi păstra NaŃionalitatea, a lăsa pe tot omul, mai ales, toată NaŃia care are credinŃa către Înaltul Împărat …a nu asupri nici un mirean şi cu un cuvânt a fi supuşi şi ascultători tuturor poruncilor pomenitului Împărat, aşadar şi dirigătoriilor puse şi întărite prin ştirea maiestăŃii Sale, dintre aceia urmează: 1. Obligativitatea îndeplinirii poruncilor împărăteşti…; 2.

NaŃionalitatea a o păstra şi asigura, numai atunci se poate când iubirea între oameni şi între naŃii, că numai prin aceia va putea şi NaŃia Română a învinge şi a dobândi ce demult au dorit şi încă doreşte, adică Slobozenia şi NaŃionalitatea sa asemenea altor naŃii cultivate; 3. La slujba împărătească numai aceia să se trimită care au case şi moşie, dară slugi, birişi şi alŃii ca aceştia să nu se silească; 4. Pedepsirea rebelilor; 5. Alegerea conducătorilor: fieştecare sat să-şi aleagă un birău şi 7 bătrâni, care să povăŃuiască, şi decumva va vre unu sau altu dintre săteni nu va fi îndestulat cu vreo judecată, acelora este slobod a merge în satu din vecini şi aş da jalba din nou Diregătorilor de acolo aşteptând de la aceştia hotărârea judecăŃii…”. Încheierea misivei este cu destinaŃie: „Fieştecare cinstit preot are circulara aceasta, minteni de a o lua jos în scisoare şi mai încolo de a o trimite apoi, cu prilejul cel mai dintâi să o propovăduiască în satul său, ferbinte, ca să se întocmească poporul după cum este poruncit, HaŃeg, în 19-lea october 1848”.

Subliniate cu litere întărite cuvintele „Slobozenie şi NaŃionalitatea”, au fost şi cele care au exprimat revendicările românilor la 1848, punctând celebrul „Discurs” al lui Simion BărnuŃiu, rostit în 14 mai 1848, în Catedrala de la Blaj, etapa de început a naŃionalismului românesc şi apoi a urmat definitivarea conceptului de libertate2. Slobozenia şi NaŃionalitatea românilor nau fost îndeplinite imediat de guvernanŃii vremii, ministrul de interne al Ungariei înaintea deschiderii Dietei de la Cluj, din 27-28 mai 1848, a trimis instrucŃiuni, specificând că în legătură cu „naŃionalitatea, dacă e posibil, nu trebuie discutată”3.

Ioan Chindriş, Transilvanica, Cluj-Napoca, 2003, p. 283-284.

Silviu Dragomir, RevoluŃia din Transilvania în anii 1848-1849, Cluj, 1946, p.

220-221.

2 3

120

Circulara a fost expediată preoŃilor prin superiorii lor ecleziaşti, referindu-ne, în cazul de faŃă, la românii greco-catolici din Vicariatul HaŃegului, îndrumările le primeau de la vicarul de atunci Constantin Papfalvi. Este dificil şi interpretabil a clarifica acum, cu exactitate poziŃia conducătorilor bisericii faŃă de enoriaşi, în acest strict caz. Se ştie doar, că Marea Adunare a Românilor transilvăneni de pe Câmpia libertăŃii de la Blaj, a fost pregătită de teologi şi de preoŃii profesori ai Blajului. În acea perioadă învăŃământul şcolilor blăjene nu a fost exclusiv teologic, coordonatele învăŃământului corespundeau cerinŃelor naŃionale ale românilor. Prin urmare, preoŃii în mâna cărora a ajuns această circulară, au transmis-o enoriaşilor, Ńinând cont de mesajul „proclamaŃiilor” anului 1848. ImportanŃa generaŃiei epocii 1848, ca şi cea de la „1918” este dată de încercarea de a depăşi bariera dintre confesiunile religioase şi preoŃii, în general, greco-catolici şi ortodocşi au cultivat interesele naŃionale.

Exemplificăm, în ce priveşte implicarea preoŃilor în evenimentele vremii, cu însemnarea preotului Vizantie din Densuş (PopDensuşeanu) de pe fila Bibliei lui Samuil Micu, tipărită la Blaj în anul 1795: „1848 ungurii voind a uni Ardealul cu Ungaria şi cerând Ministeriu deosebit de cel împărătesc, ca despăgubire au ieşit iobăgia, ungurii trăgându-să îndărăpt cu ministeriul lor în a cărui frunte se puse Karol Lajos, s-au început ura cu guvernul împărătesc şi celelalte naŃiuni locuitoare ( români, sârbi, saşi) încât M.S.S. Ferdinand mulŃumindu-să de tron au urmat 1848, 2 dechemvrie, Francisc Iosif I, M.S. Ferdinand s-a tras în Boemia”4.

Un cantor, format şi el în spirit bisericesc, a notat pe o carte veche (Antologhion, Bucureşti, 1766-biserica Cuieş): „La anu 1848 în luna lu martie în două zile, răbotele şi zăciuiala, adică destuurile din Ńara nostă Ardeal, adică au ieşit de sub tălpile ungurilor prin monarhul nost împărat Ferdinand”5. Aşadar, implicarea preoŃilor şi a oamenilor de biserică în momentele remarcabile ale istoriei, a ajutat la deschiderea drumului spre reformele sociale, economice şi politice.

4 5

Maria Basarab, Cuvinte mărturisitoare, Deva, 2002, p. 147.

Ibidem, p. 151

121

Un alt document de o factură diferită faŃă de cel semnalat, este o epistolă semnată de preotul din Zăbran ( Banat) şi canonicul de Lugoj, Ioan Boroş6 şi expediată de la Zăbran în 9 februarie 1892, lui Ioan Pop, preot şi protopop în Hunedoara. După o vizită canonică, probabil, la biserica din Hunedoara, Ioan Boroş a cerut amănunte despre documentele văzute. Redăm fragmente pentru a justifica interesul autorului scrisorii, pentru documente vechi, mai ales că s-a ocupat „de un timp încoace cu istoria unirii bisericii din părŃile banatice” şi la biserica din Hunedoara a văzut „scrisori vechi precum şi bisericeşti”, „pre părete… icoana unui călugăr, iar între scrisorile arătate am văzut nescai decrete de denumire ori de pacificare scrise pe pergament cu litere latine gotice… din veacul al 15-lea” şi „am dat de un document al lui Ioan Hunyadi… documentul acesta încă nu este întrebuinŃat în istoria bisericii noastre şi e mai necunoscut. Deoarece acel document se referea şi la Hunedoara şi după ce acolo există scrisori vechi din timpul lui Hunyadi, respectiv a soŃiei lui Ioan Corvin, Beatrice Franzeban, căreia s-au fost cedate castelele din Hunedoara şi Lipova prin convenŃiunea încheiată cu Wladislav: urmează ca între documentul de sus şi scrisorile aflătoare în archivul de acolo pot să existe relaŃiuni pentru mine interesante ori cel puŃin pot să facă concluziuni temeinice”. Ioan Boroş a continuat cu alte date despre cele văzute, importante şi acum pentru Ioan Boroş, s-a născut în 27 octombrie 1850, în Carei, Comitatul Sătmarului. Studiile gimnaziale le-a urmat la Carei şi în Beiuş, apoi a urmat Teologia morală şi pastorală, la seminarul „Sfintei Barbara” din Viena, până în 1873. A fost hirotonit preot celib, „introdus” în Cancelaria diecezană, în 1880 numit vice-notar şi asesor consistorial. În 1881 a fost numit preot la parohia Zăbran, unde a stat până în 1897, când a fost numit protopop onorariu şi numit la Lugoj secretar episcopesc şi directorul Cancelariei diecezane, apoi numit canonic prebant. În anul 1900 a fost promovat canonic cancelar şi în 1901 canonic custode. Din anul 1894 a fost preşedinte al reuniunii învăŃătorilor gr.-cat. din Ńinutul Lugojului. A publicat periodicul „Ritualul” pentru gimnazii şi preparandii; „Dumnezeiasca liturghie a Sf. Chrisostom”, „Directorul serviciului divin”, „Explicarea rugăciunii Tatăl Nostru”, „Ierarhia bisericeasca tom I” şi studii în „Preotul român”, „Foaia bisericească-scolastică”, „Unirea”, în Demetriu Radu, Dieceza Lugojului, Şematism istoric, Lugoj, 1903, p. 141-142.

6

122

istoria bisericii din Hunedoara. Despre icoana amintită a scris: „Ştiu că renumitul călugăr Georgiu Martinuzzi (Utisinovici) fost episcop din Oradea şi al Cenadului ucis prin oamenii lui Castaldo în Alvinor, s-a crescut în castelul văduvei lui Ioan Corvinul din Hunedoara, unde se zice că ar fi fost întâi ca un servitoriu mai secundar al casei şi numai mai târziu s-a făcut călugăr şi în urmă chiar cardinal, oare icoana aceea nu este a lui Martinuzzi, prin influenŃia căruia se va fi zidit acea biserică în semn de memorie pentru susŃinerea sa în Hunedoara.

Te rog a-mi da mâna de ajutoriu în cercetările mele: a) trimite-mi în copie bună acele scrisori vechi, care s-ar afla în archivă de la 1400-1500 ori 1600; b) descrie-mi icoana călugărului din cestiune, notifică-mi şi ce zice tradiŃiunea despre biserica de acolo; c) dacă poŃi descifrează-mi scrisoarea aceea în formă de dyptich făcută pe păretele de la proscomidie; d) dacă ai şti acolo la oarecineva nescai documente vechi de exemplu la biserica neunită, ori la cea romano-catolică, nu le-ai putea decopia, de e în matricolă nescai notiŃă şi altele. e) n-a fost în Hunedoara mănăstire pentru franciscani ori dominicani? Tare mă vei deobliga dacă cât mai curând te vei osteni a-mi subminstra datele şi informaŃiunile cât mai interesante”.

A încheiat scrisoarea cu reverenŃa uzitată atunci între cel care trimitea şi cel care primea epistola: „Dacă îŃi va cade cu osteneală a decopia, te rog ca la mână fidelă să-mi trimeŃi cerutele acte şi te asigurez că cu toată credinŃa Ńi le restituez…Cu salutare cordială sum frate, Ioan Boroşiu”.

Desigur, multe dintre documente au fost comentate şi publicate de atunci. Nu ştim cu exactitate ce mai există în arhiva bisericii cu hramul „Sf. Nicolae”, fostă după anul 1700, grecocatolică, dar ştim că în 24 iulie 1905, protopopul Ioan Pop a scris „Inventarul documentelor şi manuscriselor vechi din biserica gr.-cat. din Hunedoara” care cuprindea 22 de documente şi 10 cărŃi vechi.

Redăm titlul documentelor din inventar: „1. Diploma bisericii de la Regele Mathia din anul 1458; 2. Decret de protopop de la Beatrix Frangepan, muierea contelui Ioan Corvin, fiu nelegitim al regelui Mathia, de la anul 1507; 3. păucenia de Grigore eppul Râmnicului, prin care pe Chir Simion din Teliuc îl denumeşte protopop în

123

Hunedoara an f. Lumei 7268 ( 1760 n.n.); 4. Decret de protopop de la principele G. De Brandenburg de la anul 1526; 5. Decret de protopop de la anul 1582 ; 6. Teofil vlădicul Bălgradului denumeşte în 9 aprilie 1697 pe popa Ioan de protopop al hunedoarei, iar în dosul păuceniei şi Vespremi Istvan superintendentul calvin încă îl întăreşte de protopop pănă la Soboru mare; 7. Păucenie în limba slavă; 8. scrisoare în limba maghiară de la anul 1697; 9. Scrisori în limba maghiară din anul 1699; 10. scrisoare maghiară de la anul 1731, 11.

IncuisiŃiune din anul 1740, 12. un raport din anul 1748, 13. resoluŃiune din anul 1775; 14. Episcopul Petru pavel Aron de Bistra denumeşte de paroh la Hunedoara pe Iosif Pop la anul 1755; 15. episcopul Petru Pavel Aron denumeşte pe Iosif pop de protopop al Hunedoarei la anul 1762; 16. Estras de inventar despre eclesia bisericii gr.-cath. din Hunedoara de la anul 1730, 17. Urbariul de la anul 1754; 18. Testamentul lui Batiga George despre averea testată bisericii la anul 1775; 19. Aprobarea testamentului lui Batiga George din partea Magistratului, la anul 1783; 20. Carte de împărŃire preste Manga la anul 1750; 21. Scrisoarea Episcopului Grigore Maior din anul 1779; 22. Cercular de episcopul Grigore Maior prin care anunŃa moartea Împărătesei şi reginei Maria Terezia şi ÎnălŃarea lui Iosif al II-lea pe tron, la anul 1780”.

La aceste documente s-a referit Ioan Boroş în scrisoarea trimisă în anul 1892, cu 13 ani înainte de anul 1905, când Ioan Pop a întocmit inventarul bisericii din Hunedoara. Sunt scrieri documentare, rămase, din nefericire, doar în menŃionări ale denumirii lor, dar care şi în această formă pot completa o istorie a bisericii române, sau pot fi integrate într-o istorie a culturii române. Într-o succesiune a prezentării „testimoniilor”, relevăm o circulară, ca un chestionar, semnată de Episcopul Demetriu Radu la Lugoj în 1 septembrie 1900, care cuprindea întrebări cu referire la istoricul bisericii gr.-cat. din Turdaş, cu scopul de a fi incluse răspunsurile în Şematismul episcopului, publicat în anul 1903.

Pentru clarificarea informaŃiilor istorice, trebuie, însă, pornit de la o însemnare scrisă de „parohul” Grigorie Vlad din Turdaş, în anul 1655, pe un Triod slavon tipărit la Târgovişte în anul 1649. Într-o logică a rememorării datelor istorice, redăm însemnarea, publicată deja, pentru a stabili continuitatea documentului semnalat acum.

124

Iată însemnarea: „Să să ştie cum la anul 1582 de la Cristos, biserica de la Turdaş din Costă, care încă de la Daci rămasă Romanilor, au fost su stăpânirea Episcopului Alexă Tordaş, împreună cu toate pământurile de la câmp. Dându-să apoi dintră noi români calvini: Ioan Baldea cui i s-au dat apoi nume unguresc Satmari Ianoş, Dumitru JeledinŃan, care după aceea s-au numit Laszardi Demeter, Gruia Pătru, care cu acest nume au şi rămas şi CăpruŃa Adam ce s-au numit Kapronczai Adam împreună cu femeile lor şi copii, cu numărul 26 de suflete, craiulArdealuluim Măria Sa Giorge RacoŃi, la anul 1652 ni-au luat bisărica cu pământurile de la câmp dimpreună şi au dat calvinilor ce să numiră mai sus, pentru cari multă vrajbă au avut cu ei, ci neputând prididi am fost siliŃi a ne face altă biserică şi aceea de nuiele care am lipit-o cu pământ şi am văruit-o. În Turdaş, mesiaŃa cirişeri (luna mai n.n.) la anul 1655 Grigorie Vlad (m.p.) paroch Turdaş, Darabant Lazăr (m.p.) Boldea Alexandru, Toader On, lula Adam, Toader I., Muntean Pătru, Roman Dumitru, Titorii bisericii”.

Pentru că nu a fost amintit numele care a rescris însemnarea, îl presupunem pe Demetriu Iancu, preot la Turdaş între anii 18811905, care a transmis-o canonicului Ioan Boroş care, apoi, a publicato în revista „Unirea„ din Blaj, în anul 1900, însemnare publicată şi în revista de la Cluj „Răvaşul”, în anul 1907. Zenovie Pâclişanu (în anul 1945) a rescris parte din însemnare considerând că „însemnarea din 1655 publicată de revista clujeană „Răvaşul” V (1907) p. 433, pe care o tipărise şi I. Boroş în „Unirea ” din Blaj ( a. 1900, nr. 38) este foarte suspectă. Este într-adevăr greu de presupus că parohul Grigorie Vlad să fi putut scrie în 1655 că biserica din Turdaş din coastă „încă de la Daci rămasă Românilor”, asemenea că abia în 1652 principele să fi luat averile de la biserica românească ca să le dea celor trecuŃi la calvinism în 1582, care sigur erau toŃi morŃi la cea dată. Apoi savantele maghiarizări de nume prea seamănă a veacul al 19-lea”7. Însemnarea a fost reluată ( în anul 1997) şi comentată pe larg de Ana Dumitran, în revista „Apulum”8.

Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, partea I-a 1697-1751, ediŃia a II-a, în „Perspective”, Munchen, iulie 1994-iunie 1995, p. 38.

8 Ana Dumitran, Cavinizarea sinonim al maghiarizării? Cazul Turdaş, în Apulum XXXIV, 1997, p. 301.

7

125

Mărturia arhivistică pe care o prezentăm, de această dată, datează din anul 1900 şi se leagă de însemnarea din anul 1655, de pe Triodul slavon ( Târgovişte 1649), conectată la istoricul bisericii din Turdaş. În data de 1 septembrie 1900 Episcopul Demetriu Radu, prin Veneratul Ordinariat, a revenit cu o altă adresă prin care cerea completare la răspunsul dat de preotul, Demetriu Iancu de la Turdaş, despre istoricul bisericii, solicitându-i date „Cu privire la documentul istoric din 1655 să se desluşească: a)Unde este coasta situată Costa Turdaşului?; b) oare acolo a fost oarecând satul cel vechi?; c) ce tradiŃiune este în popor cu privire la acel loc, fost-a acolo ceva mănăstire?; d) în hotarul satului vreo parte nu are numire ce ar avea ceva referinŃă la ceva mănăstire, ori la domeniul episcopului Alexa Tordaş?; e) este ceva tradiŃiune în popor cu privire la acel episcop, unde a reşedat, fost-a ortodox, calvinesc român, ori român dtrept credincios? Pentru ce n-a luat pământurile de la câmp de la acel episcop? Sustă încă şi acum biserica aceea luată de la români şi unde a stat? Dacă sustă să se cerce nu este oarece pictură veche întrînsa, trăiesc încă urmaşii familiei amintite în acel document.

Subscrierea după Todor I. despre care se zice că e nelegibilă să se scrie întocmai tot aşa să se scrie chiar după original anul 1749 (sic) şi să mi se notifice că anii 1582 şi 1652 nu sunt scrişi doar cu litere cirile.

Preste tot oficiul parohial să se descrie tot ce ar avea referinŃă cu cele cuprinse în documentul citat”9 (urmează întrebări despre şcoală şi venitul parohial).

Documentul citat expres în acest chestionar, este desigur, însemnarea de pe cartea slavonă, pe care a publicat-o şi a interpretao canonicul Ioan Boroş şi surprinzător, nu Demetriu Radu în Şematismul Diecezei Lugoj, tipărit în anul 1903, pentru care s-au cerut informaŃii istorice despre toate bisericile diecezei. În acest set de întrebări trimise de la Episcopie s-au menŃionat anii: 1749, credem greşit, poate s-a referit la 1649, anul tipăririi Triodului cu însemnarea dezbătută, apoi anul 1582 anul în care episcopul Mihail Tordaşi a luat în stăpânirea românilor trecuŃi la calvinism, biserica din „costă”, anul în care tot el a patronat tipărirea Paliei de la Orăştie şi anul în 9

SJHAN, Fond Protopopiatul greco-catolic Orăştie, Dos. 1/1900, f. 28.

126

care probabil a murit, nemaipomenindu-i-se numele după acel an şi mai este scris anul 1652 în care „Craiul Ardealului” „George RacoŃi a luat bisărica cu pământurile de la câmp”. În însemnarea citată numele episcopului este Alexa Tordaş, dar istoricii care au cercetat perioada, (exemplu şi Augustin Bunea), au clarificat că Alexa era numele de familie şi Tordaş era un atribut al nobleŃei. Zenovie Pâclişanu a comentat, dar n-a elucidat, partea transcrisă din însemnare: „încă de la Daci rămasă Românilor” sau „rămasă Romanilor”.

Ar trebui recitită şi retransliterată însemnarea originală, dar din păcate, Triodul tipărit la Târgovişte în anul 1649 nu se mai găseşte la biserica din Turdaş, dar sperăm să cunoască o îndelungată circulaŃie şi să reapară cândva la vre-un alt deŃinător. La întrebarea episcopului Demetriu Radu despre urmaşii celor pomeniŃi în însemnare, putem adăuga acum, că în Turdaş toponimul „coasta Turdaşului” se păstrează încă, numele de familie Alexa are continuitate, ca şi cel al parohului Grigorie Vlad, pe care l-au purtat generaŃiile urmaşe, de pildă la anul 1858 era un Matei Vlad reformat, care l-a „ponosluit” (acuzat n.n.) pe preotul gr.-cat. Petru Todor, iar Mihail Vlad a fost preot gr.-cat. în Turdaş, între anii 1874-1879.

ContinuităŃi ale datelor istorice din însemnarea din anul 1655 ne sunt date şi în „Istoricul Parohiei gr.-cat. din Turdaş” scris de preotul Adam Lupşor, în 11 februarie 1934: „…după tradiŃie românii uniŃi chiar înainte de această dată a ridicării bisericii actuale sub Iosif al II-lea,(1780-1790) ei şi-au avut locaşul lor de închinare într-o biserică făcută de nuiele în altă parte a comunei în apropierea malului Murăşului… în ce priveşte arhiva parohială ea este destul de abundentă în documente istorice…fiind unele documente foarte vechi, unele care sunt scrise în limba slavă…”. Poate s-a referit la Triodul slavon cu însemnarea care a suscitat consideraŃiile făcute.

Parafrazăm binecunoscutele spuse „cuvintele se caută unele pe altele” şi continuăm spunând „cărŃile se caută” şi se găsesc unele prin altele, în cazul de faŃă şi documentele se cheamă unele pe celelalte şi toate la un loc descifrează tainele vechilor mărturii, testimonii, scrise, care se adaugă rând pe rând la noi şi actuale istorii.

127

128

Preocupări ale Astrei privind alfabetizarea adulŃilor în comitatul Hunedoara Dr. Ciprian Drăgan

În Transilvania, mişcarea naŃional-politică a românilor s-a manifestat după revoluŃia din 1848-1849 în diferite forme. Cea mai frecventă a fost mişcarea naŃional-culturală, ce urmărea în primul rând emanciparea culturală prin cultivarea limbii şi a literaturii române, ridicarea nivelului cultural al maselor largi, menŃinerea trează a conştiinŃei naŃionale. Aceste tendinŃe au fost urmărite şi în programul AsociaŃiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) – înfiinŃată la Sibiu în anul 1861.

Născută pe pământul românesc al Transilvaniei, Astra a înscris în istoria culturii din România o pagină originală prin zestrea specific naŃională pe care a avut-o. Întemeierea Astrei s-a realizat prin crearea unor noi forme instituŃionale de cultură, originală, adecvată nevoilor proprii şi a fost opera unor minŃi luminate care, sesizând necesităŃile obiective ale perioadei respective, au răspuns adecvat cerinŃelor izvorâte din ele. Astra a constituit o adevărată şcoală naŃională pentru poporul de rând, căruia altfel, cultura îi era numai în parte accesibilă. În cadrul ei activitatea de educaŃie şi instruire populară a fost realizată, în primul rând, de către intelectualitate1.

După 1867, când politica de maghiarizare a guvernelor statului dualist ameninŃa însăşi existenŃa fiinŃei naŃionale a românilor, Astra a devenit principala conducătoare a luptei politice de eliberare naŃională a românilor prin cultură. Dacă prin secŃiile ei Astra a contribuit efectiv la ridicarea şi promovarea ştiinŃei româneşti, prin întreaga ei activitate ea a contribuit la ridicarea nivelului de cultură al poporului român din Transilvania. În favoarea acestei 1 Ioachim Lazăr, DespărŃămintele hunedorene ale Astrei, în JudeŃul Hunedoara, monografie, vol. 3, Deva, Iaşi, Editura Emia, Editura Timpul, 2012, p. 130.

129

idei, Astra a creat biblioteci, muzeu, şcoli de adulŃi2. De asemenea, Astra s-a preocupat şi de răspândirea ştiinŃei de carte în rândul populaŃiei adulte româneşti a Transilvaniei. În acest scop, a sprijinit editarea abecedarului scris de I. Bota şi a premiat abecedarul învăŃătorului N. Iosif3.

Alături de procesul maghiarizării învăŃământului românesc, consecinŃa cea mai gravă a politicii şcolare a reprezentat-o numărul analfabeŃilor care s-a înregistrat în mijlocul românilor. Cronicizarea acestui fenomen a avut consecinŃe şi asupra participării la viaŃa politică. Analfabetismul a însemnat o armă în mâinile guvernelor maghiare, care au încercat să-l folosească pentru a limita în primul rând dreptul la vot.

Analfabetismul a fost în acelaşi timp o expresie a inferiorităŃii economice, a sărăciei în care erau menŃinuŃi românii, marea lor majoritate fiind Ńărani lipsiŃi de pământ sau cu loturi ce abia le permiteau să-şi asigure existenŃa. Slaba dotare a gospodăriilor Ńărăneşti i-a determinat pe aceştia să-i reŃină pe lângă case pe copiii ajunşi la vârsta la care puteau fi utilizaŃi la munca câmpului. Aceşti factori au contribuit la situaŃia deosebit de gravă a majorităŃii populaŃiei, care nu a beneficiat de posibilitatea instruirii prin şcoală.

Această situaŃie a determinat luarea unor măsuri menite să combată flagelul analfabetismului, un rol important revenindu-i Astrei. Încă de la începutul anului 1905, Iosif Sterca-ŞuluŃiu, în calitatea sa de preşedinte al Astrei, a lansat un apel în vederea organizării unor cursuri pentru alfabetizarea neştiutorilor de carte: „E timpul suprem deci să ne încordăm toate puterile pentru a împrieteni Ńărănimea noastră cu cetitul şi scrisul, înlesnindu-i prin aceasta posibilitatea de a-şi câştiga cunoştinŃe folositoare în lupta pentru viaŃă”4.

Maria Itu, Forme instituŃionalizate de educaŃie populară în România 1859-1918, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1981, p. 52.

3 Valer Moga, Astra şi societatea 1918-1930, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2003, p. 25.

4 Liviu Maior, Politica şcolară a guvernelor maghiare faŃă de români (1900-1914), în Anuarul Institutului de Istorie Cluj, 1990-1991, XXX, p. 137.

2

130

Proiectele de legi electorale supuse discuŃiei parlamentului legau dreptul de vot de ştiinŃa de carte, fapt care a dus la intensificarea acŃiunilor româneşti privind organizarea de cursuri pentru analfabeŃi. Din acest punct de vedere, trebuie subliniată contribuŃia masivă a presei româneşti privind stimularea campaniei de alfabetizare. Au fost publicate aproape număr de număr numele învăŃătorilor şi ale preoŃilor care au obŃinut rezultate semnificative în această acŃiune. S-au instituit premii în vederea cointeresării celor care s-au angajat în programul de alfabetizare. În anul 1908, Lupta a publicat un nou apel al conducerii Astrei către toŃi directorii de despărŃăminte, prin care se cerea organizarea în continuare a cursurilor de alfabetizare, care urmau să se desfăşoare în timpul iernii la sate. La rândul său, łara noastră îndemna în permanenŃă luarea de măsuri în vederea lichidării analfabetismului. „Ne-am îngrozit văzând starea de înapoiere în care se găseşte poporul nostru în privinŃa cunoaşterii de carte […]. Strânşi cu uşa de planul infernal al legii electorale, neam alarmat cu toŃii”5.

La începutul anului 1909, organele administrative au primit din partea Ministerului de Interne un ordin secret, prin care se recomanda cu insistenŃă zădărnicirea cursurilor de adulŃi care doreau să înveŃe scrisul şi cititul. PreoŃii şi învăŃătorii care urmau să Ńină astfel de cursuri fără concesiunea inspectorului regional şcolar erau pedepsiŃi cu destituirea din posturi. Aceste măsuri au avut un caracter deosebit de grav, ele înscriindu-se în politica şcolară a guvernelor maghiare. Cu toate eforturile autorităŃilor, cursurile de alfabetizare au continuat, obŃinându-se rezultate modeste, dacă le raportăm la situaŃia analfabetismului în mijlocul românilor. În perioada 1909-1910, sub auspiciile Astrei funcŃionau 23 de cursuri cu 236 de elevi, ca în anul următor numărul acestora să ajungă la 43, funcŃionând în 23 de despărŃăminte, cu aproape 1.000 de cursanŃi6. Pe cât de mare este dorinŃa Astrei de a răspândi ştiinŃa de carte, pe atât de mare a fost interesul pe care îl manifestă românii

5

Ibidem.

V. Curticăpeanu, Mişcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică, 1968, p. 118.

6

131

transilvăneni în această operă de culturalizare. Astfel până în anul 1913, cu colaborarea învăŃătorilor şi a preoŃilor au fost Ńinute în 179 de comune cursuri de alfabetizare urmate de circa 2.690 de persoane7.

O iniŃiativă lăudabilă pentru comitatul Hunedoara, unde procentul neştiutorilor de carte era mai mare decât în celelalte comitate din Transilvania, a fost organizarea cursurilor de alfabetizare a adulŃilor. Pe baza instrucŃiunilor Ministerului Cultelor şi InstrucŃiunii Publice, consistoriul şcolar al mitropoliei ortodoxe din Sibiu a difuzat o circulară către comunităŃile bisericeşti prin care se cerea să se treacă la organizarea cursurilor cu adulŃii „pentru a se învăŃa tinerimea înaintată în etate, citirea, scrierea şi computul”8.

Organizarea acestor cursuri a fost foarte dificilă.

Circulara 14.359 din 1911 emisă protopopiatelor şi parohiilor îndeamnă să se iniŃieze cursuri de analfabeŃi, mai ales acolo unde numărul credincioşilor analfabeŃi este mai mare. Tot cu această ocazie se precizează că se va pune la dispoziŃia organizatorilor un număr mare de Abecedare, în mod gratuit, dar şi a se împărŃi 10 premii de câte 50 coroane pentru preoŃii şi învăŃătorii care se vor distinge în acest domeniu9. În cadrul documentele de arhivă am regăsim o instrucŃie privitoare la organizarea cursurilor de analfabeŃi. La începutul documentului găsim argumentarea şi scopul acestor cursuri. Se precizează că „formând problema cursurilor de analfabeŃi, un obiect de îngrijire generală în cele mai multe state europene, ea trebuie să ne preocupe şi pe noi într-o măsură chiar mai mare decât pe acestea, cu atât mai vârtos cu cât se ştie, că în Ungaria cel mai însemnat procent al analfabeŃilor – conform statisticilor oficiale – îl dă tocmai poporul nostru”. De aceea, se menŃionează că doar o organizare serioasă a acestor cursuri şi o buna organizare vor avea rezultatele aşteptate: „instituŃia răspânditoare de lumină binefăcătoare, în rândurile credincioşilor noştri”. Se dă ca exemplu faptul că şi alŃi

Valer Moga, op. cit., p. 25.

Din istoria învăŃământului hunedorean, Deva, Inspectoratul şcolar judeŃean Hunedoara, 1973, p. 119.

9 SJHAN, Fond Protopopiatul Ortodox HaŃeg, dos. 1/1911, f. 314.

7 8

132

compatrioŃi au organizat asemenea cursuri. De exemplu, maghiarii au o instituŃie numită „Országos közmüvelıdési Tanács”, care de mai mulŃi nai, lucrează sistematic la instruirea analfabeŃilor. Ei au dat acestor cursuri o organizare destul de solidă, ceea ce dovedeşte rezultatele strălucite obŃinute an de an. Astfel, în anul 1911 această instituŃie a organizat în 42 de comitate 342 cursuri de analfabeŃi, dând examen cu succes 6.748 de cercetători10. În anul 1870 s-au organizat pentru prima oară aceste cursuri din iniŃiativa mitropolitului Şaguna. Atunci s-au Ńinut cursuri în 155 comune, instruindu-se 5.442 analfabeŃi. ÎnsufleŃirea aceasta de la 1870 nu a Ńinut decât câŃiva ani. Cursurile au fost reluate după 35 de ani, în anul 1908. pentru anul 1911 s-au Ńinut cursuri în 46 comune aparŃinătoare la 20 protopopiate, având ca rezultat 570 analfabeŃi instruiŃi cu succes în scriere şi citire. Consistoriul arhidiecezan pentru a da un avânt nou acestor cursuri a luat următoarele măsuri: începând cu iarna anul 1912, în fiecare comună bisericească din arhidieceză, se declară ca obligaŃie Ńinerea cursurilor de analfabeŃi. Aceste cursuri vor fi înfiinŃate prin cooperarea parohului şi a învăŃătorului local, iar dacă sunt mai mulŃi a tuturora. Însărcinarea aceasta constituie pentru preot una din îndatoririle sale pastorale, iar pentru învăŃător unul dintre obligaŃiile sale culturale extraşcolare. ÎnfiinŃarea cursurilor se va face astfel: fiecare preot va Ńine în una din duminicile lunii octombrie după liturghie o cuvântare, arătând scopul şi însemnătatea acestor cursuri. De asemenea, fiecare învăŃător este obligat a Ńine oamenilor în şcoală o conferinŃă populară liberă, care va avea să trateze aceeaşi chestiune.

Paralel cu această acŃiune pregătitoare, preotul şi învăŃătorul vor alcătui lista analfabeŃilor anunŃaŃi de bună voie care vor participa la cursuri. Dacă se constată că numărul celor anunŃaŃi benevol nu este în proporŃie cu numărul total al analfabeŃilor din comună, atunci atât preotul, cât şi învăŃătorul vor merge insistând personal la fiecare analfabet în parte să se înscrie la aceste cursuri. Toate aceste demersuri se vor face în cursul lunii octombrie, astfel încât la sfârşitul acesteia să fie fixată lista celor care vor urma cursurile.

10

Ibidem, dos. 2/1912, ff. 188-189.

133

Considerând că aceasta este o chestiune de cultură generală, neavând să primeze alte puncte de vedere decât cele strict culturale, la cursuri vor fi primite şi femeile analfabete, dar acestea vor fi instruite separat.

Cercetătorii vor fi împărŃiŃi în două grupe. Prima grupă o vor forma analfabeŃii cu vârsta cuprinsă între 15 şi 25 ani, iar grupa a doua cei de la 25 la 45 ani11. Una urma să fie condusă de preot, iar cealaltă de învăŃător. După ce s-a stabilit lista celor ce urmează cursurile, fiecare preot va adresa o petiŃie Consistoriului prin care va solicita Abecedarul lui I. Buda în atâtea exemplare de câte sunt necesare. Consistoriul îl pune gratuit la dispoziŃia comunelor bisericeşti.

Pe lângă Abecedar, fiecare analfabet trebuie să aibă cel puŃin cinci caiete, două condeie şi două creioane. Toate acestea necesare cursurilor vor fi cumpărate de fiecare persoană din banii proprii.

Mijloacele de încălzit şi luminat vor fi suportate de către comunele bisericeşti. Cursurile se vor Ńinea în spaŃiul şcolii confesionale. Cursurile vor începe necondiŃionat la 1 noiembrie şi se vor termina la 1 martie. Se vor Ńinea de trei ori pe săptămână, câte două ore, mai ales seara. Dacă într-o comună numărul celor anunŃaŃi este foarte mare şi se formează două grupe, fiecare conducător va Ńine în trei zile ale săptămânii cu grupa sa, iar celelalte trei zile rămân pentru al doilea conducător. Unde nu este învăŃător, preotul va Ńine cursurile cu cele două grupe în trei zile ale săptămânii. În comune unde preotul este prea înaintat în vârstă, cursurile le va conduce învăŃătorul singur. Dacă sunt mai mulŃi învăŃători se vor împărŃi între aceştia. În ambele grupe se vor preda trei obiecte: Scrierea, Citirea şi Aritmetica. În prima oră se va propune scris-cititul. În ora a doua se va preda aritmetica. Ca manual pentru analfabeŃi se va folosi la scriscitit Abecedarul lui I. Bota. La aritmetică, nu este nevoie de carte.

Materiile care trebuie să se preda sunt următoarele: a) La scris-citite: materialul cuprins în Abecedar, dar se va citi şi din alte cărŃi: cărŃi de rugăciune, cărŃi cu 11

Ibidem, f. 190.

134

poveşti şi cărŃi de economie, cărŃi de igienă, cărŃile din Biblioteca poporală a AsociaŃiunii, cărŃile din Biblioteca Şaguna editată de părintele protopop I. Lupaş de la Sălişte. b) La aritmetică se vor lua cele patru operaŃii fundamentale (adunare, scădere, multiplicare şi împărŃire) oral şi în scris cu cifrele de la 1 la 1.00012.

O atenŃie deosebită trebuie să se dea cunoaşterii banilor, măsurilor, timpului, preŃului, capitalului, dobânzii, lucrurilor de care Ńăranul are neapărată nevoie în viaŃa zilnică. În primele trei luni se vor face exerciŃii, atât la scriere, cât şi aritmetică cu creionul. În ultima lună a cursurilor se va scrie exclusiv cu peana, fiindcă acest mod de scriere este mai greu, dar şi mai însemnat. Fiecare adult va prezenta la sfârşitul cursului un caiet scris curat şi frumos cu peana, care să dovedească progresul ce l-a făcut. În perioada 15 februarie – 1 martie, toŃi conducătorii de cursuri vor Ńinea cu „elevii” lor examenele publice. Ziua Ńinerii examenelor se va anunŃa în biserică cu opt zile înainte, având să fie poftiŃi toŃi credincioşii adulŃi. Este recomandat ca examenele să se Ńină în ziua de duminică, ca să poate fi cercetate de cât mai mulŃi credincioşi. Aceste examene sunt necesare din două motive: în primul rând ca adulŃii instruiŃi să aibă prilej a dovedi că timpul petrecut în această şcoală de iarnă n-a fost zădarnic; al doilea motiv ca obştea satului să se convingă cât de folositoare sunt aceste cursuri pentru cei neînvăŃaŃi, astfel încât ele să influenŃeze în mod binefăcător şi asupra celor îndoielnici, determinându-i să le cerceteze pe viitor. La sfârşitul examenului, şeful comisiei va Ńine o cuvântare potrivită de laudă la adresa celor instruiŃi, de îndemn la adresa publicului. La examen se va prezenta lista cercetătorilor. Această listă va fi semnată de conducătorul cursului şi de preşedintele examenului, care era preotul local. Lista împreună cu caietul fiecărui elev şi cu Cronica şcolii de adulŃi se va trimite în primele cinci zile după examen protopopului13.

12 13

Ibidem, f. 191.

Ibidem, f. 192.

135

Scopul şcolii nu este numai acela ca să înveŃe pe Ńăran a scrie, a citi şi a socoti. Acesta e numai un scop formal. Se poate spune că e numai un mijloc pentru realizarea unui scop. Un lucru important este ca oamenii să aibă posibilitatea de a se convinge ei înşişi despre trebuinŃa şi folosul real al cărŃii. Doar în acest sens munca celor care sunt cărturari va fi încununată de succes, când se va putea arăta un număr cât mai mare nu de Ńărani care au atestat de şcoală primară sau au urmat şcoala de analfabeŃi, ci un număr cât mai considerabil de case Ńărăneşti, în care întâlneşti călimară, condei şi cărŃi, pe care Ńăranii le utilizează încredinŃaŃi de necesitatea şi folosul lor. Aceasta trebuie să fie Ńinta supremă a luminătorilor de la sate.

Prin urmare, prin simpla instruire a analfabeŃilor în scriere, citire şi socotit s-a săvârşit doar un lucru pe jumătate. O altă modalitate ar fi ca în fiecare duminică din durata cursului de instrucŃie, se vor Ńinea după vecernie, şezători de citire. Ele se declară obligatorii şi se vor Ńinea fără întrerupere. La aceste şezători pe lângă analfabeŃi, va trebui să fie prezentă şi obştea satului. În Transilvania, din 1912, au fost declarate obligatorii şezătorile de citire ca parte integrantă a instrucŃiei în şcolile de adulŃi. Asemenea forme s-au realizat prin străduinŃele societăŃii Astra, care a reuşit să totalizeze în 1913, 47 de şezători14.

Pentru a avea rezultate, instruirea oamenilor trebuie să se facă printr-o formă potrivită în raport cu capacitatea spirituală a Ńăranului. Această formă este dialogul. Astfel se va renunŃa la forma conferinŃelor citite cum s-a făcut până acum şi se va accepta dialogul la întrunirile de duminică. În legătură cu această formă de discuŃie se vor face citiri libere în fiecare duminică. Prin „liber” se înŃelege că conducătorul să nu citească necontenit din carte, ci să reproducă anumite părŃi oral, în rezumate scurte. Citirile se vor face din cărŃi religioase, de istorie naŃională, de igienă, de economie, de constituŃie. Citirile trebuie să fie alese ca ele să fie pe deplin înŃelese de ascultători, astfel încât să contribuie la întărirea conştiinŃei lor religioase şi naŃionale, dar şi la îmbogăŃirea minŃii cu cunoştinŃe de valoare practică. După fiecare 14

Maria Itu, op. cit., p. 234.

136

citire se va face un rezumat al bucăŃii citite şi discuŃie asupra ei.

Alături de aceste citiri vor avea loc în fiecare duminică şi diferite cântări de corul elevilor ori al adulŃilor. Corurile au o înrâurire binefăcătoare asupra educaŃiei credincioşilor. Atât corurile, cât şi poeziile trebuie selecŃionate, având să se folosească doar acelea care sunt atrăgătoare şi educative. Citirile făcute duminica, împreună cu corurile, vor fi introduse în Cronică la rubrica „Observări”. Tot aici se va introduce la timpul lor şi titlurile conferinŃelor scrise. Aceste conferinŃe se vor promova după examen Consistoriului împreună cu Cronica şi Lista. Consistoriul va alege din ele pe cele mai bune şi le va publica în „Telegraful Român”. De aici se vor strânge într-un volum, punându-le la dispoziŃia preoŃilor şi învăŃătorilor15.

ConferinŃele scrise se vor Ńinea târziu, doar atunci când ascultătorii au trecut prin acele exerciŃii intelectuale, care le-a fortificat spiritul în aşa măsură încât să poată urmări cu interes şi înŃelegere ideile din conferinŃă. Cursurile de analfabeŃi vor fi în cea mai strânsă legătură cu aceste şezători de citire. Astfel ele nu vor da roadele dorite. InstituŃia cursurilor de analfabeŃi numai prin o astfel de interpretare şi organizare vor da rezultate durabile şi efective. În comitatul Hunedoara, potrivit unui raport trimis de protopopul Popescu Consistoriului Arhidiecesan de la Sibiu la data de 15/28 martie 1912, cursuri pentru instruirea analfabeŃilor s-au Ńinut în comunele Boşorod, Covragiu, Fizeşti, GânŃaga, Livezeni, Nucşoara, Ocolişul Mic, Rea, Ruşi, Sânpetru, Silvaşul inferior, Vâlcelele bune şi Valea Sângeorgiu. Cursurile au început la date diferite începând cu intervalul 22 noiembrie-1/14 decembrie.

Acestea au durat până la data de 11-15/24-28 februarie 1912. Au fost prezenŃi la Boşorod 22 analfabeŃi, în Covragiu 18, în Fizeşti 14, în GânŃaga 20, în Livezeni 18, în Nucşoara 16, în Ocolişul Mic 21, în Rea 9, în Ruşi 11, în Sânpetru 23, în Silvaşul inferior 17, în Vâlcelele bune 12 şi în Valea Sângeorgiu 1616. Prelegerile pentru comunele Fizeşti, Livezeni, Nucşoara şi Valea Sângeorgiu au fost conduse de către învăŃători, iar în celelalte comune de către preoŃi. S-au obŃinut 15 16

SJHAN, Fond Protopopiatul Ortodox HaŃeg, dos. 2/1912, f. 194.

SJHAN, Fond Protopopiatul Ortodox HaŃeg, dos. 1/1911, f. 263.

137

rezultate mulŃumitoare în următoarele localităŃi: Boşorod, Nucşoara, Valea Sângeorgiu şi Sânpetru. În celelalte localităŃi din zona HaŃeg nu s-au Ńinut astfel de cursuri din diferite motive prin care putem enumera conform raportului următoarele: pentru comunele Băieşti, Băreşti, Ohaba de subpiatră, Sălaşul superior şi HaŃeg au fost puŃini analfabeŃi. În comunele Măceu, Ocolişul Mare, Lupeni şi Vulcan nu a existat un spaŃiu potrivit, întrucât au existat şcoli străine, iar pentru comunele Luncani şi Federi nu s-au Ńinut aceste cursuri întrucât comunele erau împrăştiate şi în timp de iarnă nu se puteau aduna oamenii la şcoală. În comunele Chitid şi Grid nu s-au Ńinut aceste cursuri, fiind postul de paroh vacant, iar şcoala confesională în această comună nu exista. În cele din urmă comunele Petrila-Brad, Petrila Lunca de Sus, Sântămărie de piatră, Streiu Sângeorgiu şi Vâlcelelel-rele au fost oprite Ńinerea cursurilor întrucât erau considerate şcoli clandestine17. În sprijinul suplinirii neştiinŃei de carte în care se găseau o bună parte a românilor din Transilvania, „Astra” a dus o luptă susŃinută împotriva analfabetismului. AcŃiunile sale în acest sens se manifestă prin sprijinirea şcolilor, prin crearea de premii pentru manuale şi cărŃi literare, dar cu primii ani ai secolului al XX-lea, întreprinde acŃiuni mai organizate, creând cursuri speciale de alfabetizare.

De la înfiinŃarea cursurilor până la sfârşitul războiului „Astra” a constituit izvorul de unde a plecat în toate părŃile abecedare, manuale, cărŃi de tot felul, pentru luminarea poporului.

17

Ibidem.

138

Sebastian Bornemisa – ziarist şi editor Valentin Orga

În anii comunismului, multe personalităŃi locale, cu o activitate mai mult sau mai puŃin vizibilă, dar cu contribuŃii însemnate la viaŃa culturală, socială, economică sau chiar politică transilvăneană ori naŃională au fost trecute „la index”. O astfel de soartă a avut şi Sebastian Bornemisa, ziarist, scriitor, om politic, care şi-a început activitatea punându-se în slujba mişcării naŃionale a românilor din Transilvania, la începutul secolului al XX-lea, ajungând la o mai mare vizibilitate în perioada interbelică, când devine chiar secretar de stat în guvernul Goga-Cuza. În paginile ce urmează, ne propunem o „restitutio” pentru activitatea şi concepŃia sa jurnalistică.

Sebastian Bornemisa s-a născut în comuna Burjuc (lângă Deva), în 12 iunie 1890, fiul Elenei şi al lui Anghel Bornemisa (învăŃător). Studiile şi le începe la şcoala din localitatea de baştină, urmează apoi gimnaziul la Braşov. Se înscrie la Universitatea din Budapesta unde obŃine licenŃa în Litere, iar în 1914 titlul de doctor, cu teza: Három hazai román költı a XIX század elejérıl (Trei poeŃi români de la începutul secolului al XIX-lea). CalităŃile care l-au orientat spre o asemenea specializare şi le-a exploatat încă din anii de studii, când colaborează la mai multe publicaŃii româneşti, cel mai adesea cu texte folclorice culese de el şi mai rar cu creaŃii proprii: Tribuna (Arad), Luceafărul (Budapesta, Sibiu), Transilvania (Sibiu), Libertatea (Orăştie) etc.

1. De la ucenic la întreprinzător Sebastian Bornemisa se căsătoreşte cu fiica preotului-ziarist Ioan MoŃa1 din Orăştie. Acest statut, de ginere al unui lider local al mişcării naŃionale, dar şi proprietarul unui adevărat trust de presă românesc, îi creează un statut favorizat, dar mai ales îl apropie de Despre viaŃa şi activitatea preotului şi ziaristului Ioan MoŃa, vezi pe larg V.Orga, MoŃa: pagini de viaŃă, file de istorie, Cluj-Napoca, Argonaut, 1999.

1

139

ziaristică. Colaborează cu socrul său în redacŃiile gazetelor acestuia fie scriind articole, ştiri, fie făcând corectură.

Ioan MoŃa luase în proprietate Tipografia Nouă2 tipărind aici ziarul Libertatea şi suplimentele acestuia, Foaia interesantă (din 1905, cu profil cultural), Tovărăşia (din 1906, supliment economic) şi Bobârnaci (foaie umoristică).

Forjat în această meserie, Sebastian Bornemisa porneşte propria întreprindere, cu siguranŃă având sprijinul socrului, investind într-o librărie, o editură şi o revistă literară.

Ideea unei reviste literare apăruse pe fondul unui gol, resimŃit de presa ardeleană şi care, în urma unei analize atente a listei cu publicaŃii apărute în Transilvania în acea perioadă, este uşor de observat. Cu excepŃia prestigioasei reviste Luceafărul, care polariza energiile creatoare ale scriitorilor români de pretutindeni, nicio altă revistă ardeleană nu mai egalase asemenea performanŃă. Desigur, paginile ziarelor, în ansamblul lor, se deschid tot mai mult producŃiilor literare, reflectând totodată revirimentul cunoscut de viaŃa literară din Ardeal3. După cum se aprecia la scurtă vreme de la apariŃia sa, Cosinzeana era o publicaŃie de o remarcabilă amplitudine şi de largă respiraŃie, apropiindu-se de valoarea Luceafărului.4 Chendi saluta şi el iniŃiativa lui Bornemisa: „Că revista va fi binevenită, nu mă pot îndoi. Mai întâi că este loc şi pentru ea, destul. Căci în afară de Luceafărul, (...) nu găsim la noi deocamdată nicio altă revistă, care să se fi anunŃat cu sentimente mai bune pentru cultivarea cetitului..."5.

MoŃa fusese la început doar unul dintre cei patru acŃionari ai întreprinderii tipografice (alături de Aurel Vlad, Ioan I. Vulcuşi Justin Pop). După 1905, când tovarăşii săi se implicaseră mai mult în politică (A. Vlad şi I. Pop) sau în afaceri (I. Vulcu), MoŃa preia acŃiunile acestora şi odată cu aceasta şi controlul asupra ziarului Libertatea. Vezi pe larg în V. Orga, Aurel Vlad: istorie şi destin, Cluj-Napoca, Argonaut, 2001.

3 D. Curticean, Cosinzeana (1911-1915, 1922-1928). Indice bibliografic, Cluj, 1985, p.III. 4 B. Gruia, Receptivitatea ,,Cosânzenei", în Luceafărul, 1973, nr.23; M. Popa, V. Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania până la 1918, Cluj, 1980, p. 183.

5 Cosinzeana, I, 1911, nr. 5.

2

140

Într-o vreme când, datorită slabelor resurse materiale ale proprietarilor lor, publicaŃiile româneşti din Transilvania erau în general modeste, noua apariŃie cultural-literară avea o Ńinută grafică excelentă, o iconografie inspirat aleasă, hârtie de bună calitate (ca de altfel şi celelalte publicaŃii orăştiene), condiŃii redacŃionale excelente, putânduse compara cu publicaŃiile maghiare sau germane ale vremii. În programul foii se stabilea: „łinta Cosinzeneinoastre va fi: vecinicul frumos, scos din sufletul scânteielor înrudite cu Dumnezeirea, şi o năzuinŃă spre a înrudi aceste suflete cu mulŃimea cea mare. Dacă vom afla vreodată, că munca noastră a făcut câtuşi de puŃin bine, dacă ni se va spune cândva, că multor suflete însetate După clipe senine în această viaŃă de zbuciumări, le-am dus cu fiecare număr al Cosinzenei măcar câte o rază de senină plăcere sufletească, - suntem mulŃumiŃi de munca noastră, căci atunci nu zadarnic am muncit”6. Orientarea tematică a revistei se face treptat, după apariŃia scrisorii adresate redacŃiei de către Ilarie Chendi.

Acesta recomanda o „deosebită grijă în alegerea colaboratorilor, impunerea unei limbi literare alese, o cugetare clară şi o simŃire ordonată în toate genurile literare”7.

Sebastian Bornemisa era preocupat de calitatea revistei Cosinzeana, căci îi răspunde lui Gavril Todica, cel care îi făcuse observaŃii: „Ai dreptate să faci observări la felul cum se redactează acum Cosânzeana, cu o droaie de greşeli, - dar n-ai dreptate când mă faci pe mine responsabil de ele. Tocmai din pricina acestor greşeli am şi eu o mulŃime de nemulŃumiri.” Din această scrisoare reiese că proprietarul revistei se afla la Budapesta (era perioada pregătirii doctoratului), iar corectura rămânea pe angajaŃii din tipografia condusă de Ioan MoŃa8.

Pentru a înŃelege rostul întreprinderii lui Bornemisa (Editură şi Librărie) este suficient să parcurgem listele de cărŃi ce le avea spre Ibidem, 1911, nr.1.

Ibidem, nr.5.

8 S. Bornemisa către G. Todica, Budapesta, 11.III.1914, după Adela Herban, Maria Basarab, Gavril Todica între ştiinŃă, istorie şi cultură, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010,p.123.

6 7

141

vânzare în Librăria sa. Acesta, preluând o practică încercată cu succes de MoŃa, oferă abonaŃilor săi care plătesc anticipat abonamentul pe un an, prin tragere la sorŃi, 8 biblioteci în valoare de 25 coroane fiecare, „cu cele mai noi cărŃi literare, pe ales". Date fiind condiŃiile materiale de care dispune, Bornemisa îşi propune să tipărească „pe rând, toŃi scriitorii români din Ardeal, łara Ungurească şi Banat, morŃi sau în viaŃă”, în ColecŃia „Biblioteca scriitorilor de la noi”.

Valoarea revistei poate fi demonstrată de numele colaboratorilor săi: I. Agârbiceanu (care a fost un colaborator permanent şi a publicat aici nuvele inedite)9, N. Iorga, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif, I. A. Bassarabescu, Em. Gârleanu, Jean Bart, V. Eftimiu, Elena Farago, Z. Bârsan, Al. Ciura ş.a. Alături de aceştia semnează şi economistul Vasile C. Osvadă, medicul N. Hârşu, precum şi Tit Liviu Blaga şi G.Todica care redactau articole de popularizarea ştiinŃei.

Cosinzeana a avut o valoare naŃională, atât prin colaboratorii săi şi prin tematica majoră abordată în paginile sale, cât şi prin Ńinuta sa în ansamblu, care reprezenta un important pas înainte în ziaristica transilvăneană. Spre deosebire de celelalte publicaŃii de la Orăştie, în care literatura a fost adiacentă, ea a fost o revistă predominant şi adesea exclusiv literar-ilustrativă, care şi-a adus o contribuŃie majoră în mişcarea scriitoricească română de dincoace de munŃi, militând alături de Familia şi Luceafărul pentru o literatură şi o cultură puse în slujba desăvârşirii unităŃii naŃionale10.

Din al treilea an se poate remarca o transformare treptată, dar evidentă a revistei dintr-o publicaŃie de atitudine în una simplă de informare, cu valoare de magazin cultural11. RealităŃile sociale şi culturale din Transilvania nu permiteau afirmarea cu mult succes a unei publicaŃii literare prin excelenŃă.

R. Andruş, Periodice hunedorene din colecŃiile Muzeului judeŃean Deva (18761918), în SargeŃia, XVIII-XIX, 1984-1985), p.411.

10 I. Iliescu, I. Istrate, Orăştie 750, p.89.

11 M. Popa, V. Taşcu, Istoria presei literare româneşti din Transilvania până la 1918, Cluj, 1980, p.183, pp.185-186.

9

142

2. În pribegie Socrul său, preotul-ziarist Ioan MoŃa, a devenit personanon grata pentru autorităŃile maghiare, fapt care îl determină să treacă graniŃa în România pentru a evita arestarea sa, dată fiind starea de război. Nici atitudinea lui Bornemisa nu este pe placul extremiştilor maghiari, existând şi pericolul înrolării. Prin urmare, în octombrie 1914, cei doi pleacă spre Bucureşti12. La scurt timp ei reuşesc să-şi reîntregească familiile. Profitând de faptul că Ionel MoŃa a fost muşcat de un câine, preoteasa Maria MoŃa solicită aprobarea de a-l duce la Institutul antirabic din Predeal. Beneficiind de această înlesnire, aceasta ia în călătorie şi pe cele două fete ale lor, continuându-şi apoi călătoria la Bucureşti13. Înainte de a pleca, MoŃa a încredinŃat ziarele şi tipografia cumnatului său, Nicolae Damian. Acesta din urmă nu reuşeşte să continue apariŃia LibertăŃii, fiind nevoit să-i sisteze tipărirea, mai mult, este concentrat şi trimis pe front. Pe tipografia lui MoŃa şi pe librăria lui Bornemisa a fost pus sechestru, sub pretextul că proprietarii lor nu se mai aflau în Ńară, urmând a fi scoase la licitaŃie pentru recuperarea eventualelor datorii sau pentru satisfacerea unor reclamaŃii. Pentru a evita intrarea tipografiei pe mâna unui străin, Aurel Vlad, preşedinte al băncii Ardeleana, invocă unele datorii către aceasta şi îşi adjudecă licitaŃia.14 Ajuns la Bucureşti, Sebastian Bornemisa se integrează repede în cercurile naŃionaliştilor ardeleni emigranŃi, care în cea mai mare parte au fost redactori sau colaboratori de bază ai ziarelor româneşti din Ardeal: O.Goga, O.Ghibu, Sever Bocu, Vasile Stoica, GhiŃă Pop, Cassian R. Munteanu, V. Branişte, Ion Agârbiceanu, Ioan Mateiu, Voicu NiŃescu, Oct. Tăslăuanu ş.a. Cei mai mulŃi dintre ei au militat prin scrisul lor, şi după anul 1914, pentru unitatea tuturor românilor. Întreaga lor forŃă şi-au concentrat-o spre determinarea intrării României în război, împotriva Austro-Ungariei. Pentru aceasta le-au stat la dispoziŃie paginile ziarelor din Bucureşti sau Iaşi, găsind sprijin la oamenii politici şi de cultură animaŃi de aceleaşi sentimente: N. Filipescu, N.

V. Orga, MoŃa…, p.132.

I. MoŃa, 42 de ani de gazetărie, Orăştie, 1935, p.49 ; V. Orga, MoŃa…, p.133.

14 V. Orga, MoŃa…, p.133.

12 13

143

Iorga, Delavrancea, N. D. Cocea ş.a., care conduceau ziare precum Epoca, Neamul Românesc, Curentul, NaŃionalul, Universul etc.15 Românii ardeleni îşi intensifică activitatea. Ei vor adresa directorului ziarului Epoca o scrisoare prin care cereau ospitalitate pentru a lucra spre „realizarea ideii unităŃii politice a neamului românesc”, socotind că a „sosit ceasul să se îndeplinească visul atâtor generaŃii”. Printre semnatari se numărau şi Sebastian Bornemisa şi Ioan MoŃa, alături de Goga, Tăslăuanu, V. Osvadă, O. Ghibu, Avram Imbroane ş.a.16. Îl vom găsi pe Bornemisa, aşadar, semnând articole în rubrica „Ardealul vorbeşte” din ziarul amintit, condus de N. Filipescu.

Nu puŃini dintre cei care semnează articole, dat fiind conŃinutul lor, sunt condamnaŃi de Curtea MarŃială din Cluj (în contumacie) chiar la moarte.17 Totuşi, ardelenii considerau că cea mai bună soluŃie era înfiinŃarea unui ziar propriu, care să nu implice nici partide, nici personalităŃi politice din România, datorită statutul de neutralitate al acesteia. După două proiecte eşuate, Ardealul – iniŃiat de Goga şi Unitatea NaŃională, a cărei conducere trebuia asigurată de Iorga, Delavrancea şi Goga, reuşeşte iniŃiativa unui grup de foşti redactori şi colaboratori ai Tribunei, care reeditează la Bucureşti un ziar cu acelaşi nume. Conducerea o asigurau tribuniştii de la Arad, Gh. Pop şi Constantin Bucşan. Printre colaboratorii publicaŃiei îl regăsim pe Sebastian Bornemisa, alături de MoŃa, dar mai ales de Sever Bocu, Zaharia Bârsan, Gh. Stoica, O. Ghibu, fraŃii Enescu, Oct. Tăslăuanu etc.18 Demnă de reŃinut ni se pare declaraŃia dintr-o „notă-program”, apărută în primul număr: „Astăzi ne îngăduim a vorbi prin coloanele acestei reviste, cu toată modestia şi sinceritatea. Mâine, dacă va trebui, vom lăsa condeiul şi vom prinde arma – pentru izbânda aceluiaşi ideal.”19 Acest lucru s-a şi întâmplat cu o parte a Ibidem, p.135.

V. Orga, MoŃa…, p.135. Pentru scrisoare şi lista integrală vezi Epoca, XXII, 1916, nr.161 din 2/15 iunie.

17 V.vOrga, MoŃa…, p. 136.

18 Pe larg la Octavian O. Ghibu, „Tribuna” de la Bucureşti (1915-1916) – cea dea treia „Tribună”, în Studii şi referate, vol. II, Sibiu, 1980, pp.284-285.

19 Tribuna, I, 1915, nr.1 din 20 martie.

15 16

144

semnatarilor articolelor din ziar odată cu intrarea României în război de partea Antantei.

Pe la mijlocul lunii septembrie 1915, la Bucureşti ia fiinŃă FederaŃia Unionistă, organizaŃie care se dorea mai radicală decât Liga culturală, şi ale cărei rânduri înregimentau numeroşi ardeleni, dar şi fruntaşi ai partidelor politice româneşti din Regat, precum şi oameni de cultură români20. Printre membrii acesteia îi regăsim, foarte activi, pe Bornemisa şi MoŃa.21 Neastâmpărul, dar mai ales focul mistuitor al naŃionalismului, îl îndeamnă pe Ioan MoŃa să tipărească la Bucureşti ziarul său. Astfel, începând cu 29 septembrie/11 octombrie 1915 reapare în capitala României Libertatea din Ardeal şi „adausul” său, Foaia interesantă, având ca redactor pe S. Bornemisa22. Cele două publicaŃii vor apărea până în 9/17 august 1916, cu câteva zile înainte de intrarea României în război23. „Renăscută din cenuşă ca pasărea Phoenix”, va activa cu aceeaşi energie pentru cauza naŃională, cum a făcut-o timp de peste un deceniu, considerându-se un simbol al prezenŃei românilor ardeleni în mijlocul fraŃilor din Ńara mamă şi, prin urmare, o expresie a solidarităŃii întregului popor român. Gazeta milita, la fel ca celelalte, pentru intrarea României în război împotriva Puterilor Centrale, subliniind că „numai în acest fel se poate împlini idealul sfânt al unităŃii naŃionale”.24 La scurtă vreme de la apariŃie, ziarele au fost abonate de cititori din Moldova, Oltenia şi Muntenia. Acest fapt îi permite proprietarului să obŃină chiar beneficii25. Dar nu numai ca tiraj ia amploare, ci şi ca arie de distribuire. PublicaŃiile ajung să fie citite şi dincolo de hotare, în lagărele de prizonieri din Rusia europeană şi din Siberia, unde se găseau zeci de mii de români care serviseră în armata austro-ungară.26 Ştefan Pascu, Marea Adunare NaŃională de la Alba Iulia, Bucureşti, p.261.

V. Orga, MoŃa…, p. 137.

22 S. Bornemisa, Gazetele poporale din Transilvania şi Banat, Cluj, Tipografia „Astra Ardeleană”, 1939, p. 140.

23 Almanahul Presei Române, 1926, p. 68 24 Libertatea, I, 1916, nr. 30-33.

25 I. MoŃa, 42 de ani…, p. 50.

26 S. Bornemisa, Gazetelevpoporale…, p. 140.

20 21

145

3. La dreapta şi la stânga Prutului Evenimentele s-au precipitat şi sub presiunea armatelor germane autorităŃile române s-au refugiat în Moldova şi odată cu acestea şi ardelenii refugiaŃi din Ungaria.

Onisifor Ghibu menŃiona prezenŃa ardelenilor în acest refugiu: „A venit, în curând, retragerea în Moldova. Eu mă găseam, cu familia mea, la o soră, în Podul Iloaiei, lângă Iaşi (...) devenise în anii 1916/17 un important centru militar. Două comandamente, unul românesc şi unul rusesc, îşi aveau sediul aici. Pe lângă cel românesc se găseau mai mulŃi ofiŃeri ardeleni, în calitate de interpreŃi. Printre ei era, alături de dr. S. Bornemisa, GhiŃă Stoica, Cosma, dr. Văleanu, Cassian Munteanu etc.”27.

Atât Bornemisa, cât şi MoŃa au colaborat în această perioadă la organul de presă editat de Marele Cartier General, sub conducerea lui Nicolae Iorga.

Dar de întreprinderile lui Onisifor Ghibu se va lega activitatea lui Bornemisa în ultima parte a războiului. Profesorul şi cărturarul ardelean se angajează, începând cu luna martie a anului 1917, într-un intens efort pe toate planurile – politic, jurnalistic, educaŃional – în Basarabia cuprinsă de flăcările revoluŃiei. Acesta se alătură fruntaşilor moldoveni conduşi de Pantelimon Halippa, susŃinându-le eforturile de emancipare politică de sub autoritatea Ńaristă, manifestându-se pentru unirea acestei provincii cu România.

Misiunea sa are girul autorităŃilor române, dar şi suportul moral şi logistic al foştilor săi tovarăşi de luptă din Ardeal, în primul rând al lui Octavian Goga.

Prin urmare, aflaŃi în drum spre Petrograd (Sankt Petersburg), Goga şi Osvadă se opresc în 28 martie 1917 la Chişinău, unde se întâlnesc cu Pan Halippa şi cu O. Ghibu. Ei discută aspectele legate de programul şi planul de acŃiune al Partidului NaŃional Moldovenesc.

Un punct al strategiei formaŃiunii politice din Basarabia viza „dezvoltarea gazetei Cuvânt moldovenesc şi introducerea treptată a alfabetului latin.” Pentru aceasta se stabilea că este necesară 27 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni: amintiri, Bucureşti, Albatros, 2006, vol. II, p. 308.

146

aducerea la Chişinău a unor întăriri, „cel puŃin doi din Regat şi doi din Transilvania”, precum şi înfiinŃarea unei tipografii. Goga îi viza pe ardelenii Ioan MoŃa şi A. Esca, precum şi pe regăŃeanul Em. Panaitescu.28 Propunerea lui Goga nu rămâne fără efect, căci îl găsim pe MoŃa, şi alături de el şi pe Sebastian Bornemisa, colaborând la publicaŃiile susŃinute sau iniŃiate de Ghibu în Basarabia, atât la Cuvânt Moldovenesc (condus de Pan Halippa), cât şi la Ardealul29 şi România Nouă.

Sebastian Bornemisa, aflându-se la Iaşi, era nemulŃumit de utilitatea sa în perioada retragerii din Moldova a administraŃiei româneşti. Acesta se oferă să colaboreze cu Onisifor Ghibu, aflat la Chişinău: „Văd acum un prilej de a mă apropia şi eu de acea activitate [de la Chişinău – n.n.] şi trimit prin părintele MoŃa o cerere.

Te rog s-o sprijineşti, dar dacă nu s-o putea la Chişinău, renunŃ a merge în altă parte”30. Solicitarea sa a fost acceptată, fapt confirmat printr-o scrisoare datată 29 decembrie 1917, prin care îl anunŃa pe Ghibu că în cca. o săptămână va ajunge la Chişinău.31 Prin urmare, evenimentele anului 1918 îl găsesc în plină activitate jurnalistică şi revoluŃionară în Basarabia.

Bornemisa este unul dintre cei 24 semnatari (din partea Ardealului) ai Marii DeclaraŃii (apărute ca editorial) în nr.1 din 24 ianuarie 1918 al României Nouă32, alături, printre alŃii, de Onisifor Ghibu33, Axente Banciu, Nicolae Colan, Andrei OŃetea (transilvăneni), George Tofan, Dimitrie Logigan, Ovidiu łopa (bucovineni), Onisifor Ghibu, În vâltoarea revoluŃiei ruseşti: însemnări din Basarabia anului 1917, Bucureşti, Editura FundaŃiei Culturale Române, 1993, pp.30-32.

29Editareaacestuiaîncepe la 1 octombrie 1917, fiindprimul periodic cu alfabetlatin din Basarabia, transformat, din 24 ianuarie 1918, încotidian cu numele de RomâniaNouă.

30 S. Bornemisacătre O. Ghibu, Iaşi, […] 1917, în Din scrisorile primate de Onisifor Ghibu, vol. I, Bucureşti, Semne, 2007, p.65.

31 S. Bornemisacătre O. Ghibu, Iaşi, 29.XII. 1917, în Ibidem p.65.

32 Vezi în Onisifor Ghibu, Pe baricadele vieŃii. În Basarabia revoluŃionară (19171918). Amintiri, Chişinău, Universitas, 1992, pp. 515-516.

33 El a redactat DeclaraŃia, fiind prim-redactorul publicaŃiei.

28

147

Vasile Harea, Vladimir Cazacliu, Ion VăluŃă, Al. Văleanu (basarabeni), G. Murgoci, Munteanu-Râmnic, P.V. Haneş, V. Tempeanu (regăŃeni), Atanasie Popovici (din Serbia), Epaminonda Balace, Constantin Noe (din Macedonia).34 „Începând cu ziua de astăzi – precizau autorii –, în care toŃi românii trebuie să serbeze amintirea celei dintâi uniri săvârşite la 1859 între două Ńări româneşti, noi cei de aici mai jos iscăliŃi, potrivit punctului nostru de plecare, nu ne mai socotim ca până acum ardeleni, bucovineni ş.a.m.d. şi nu ne mai socotim nici numai fiii aceluiaşi popor, ci ca cetăŃenii aceluiaşi stat unitar românesc, ca cetăŃeni ai României nouă a tuturor românilor, cu aceleaşi datorii faŃă de fiecare parte a ei, cu aceleaşi drepturi.

De astăzi înainte noi vom fi totodată ostaşi ai acestei Românii, pentru fericirea şi întărirea căreia dorim să luptăm, cu orice armă va trebui. (...) Fiecare să-şi dea seama că mântuirea noastră este numai într-o Românie nouă a tuturor românilor. Pentru înfăptuirea acestei Românii nouă vom lucra, pentru înfăptuirea ei vom muri dacă va fi nevoie”35.

Implicat în eforturile de organizare a vieŃii româneşti din Basarabia, alături de Onisifor Ghibu, Sebastian Bornemisa nu a reuşit să participe la Marea Adunare NaŃională de la Alba Iulia care hotăra Unirea Transilvaniei cu România. Bucuria şi-a împărtăşit-o de la distanŃă. Un grup de români adresa o telegramă Adunării NaŃionale a Transilvaniei la Alba Iulia: „Românii de pretutindeni, adunaŃi în Chişinăul Basarabiei şi chemaŃi astăzi 18 noiembrie 1918 de Universitatea populară moldovenească şi de Comitetul pentru unirea Ardealului cu România, pătrunşi de cea mai curată bucurie şi adâncă veneraŃie pentru marele act care se pecetluieşte astăzi în simbolica cetate a unirii tuturor românilor, vă roagă să primiŃi urările lor călduroase şi prinosul de recunoştinŃă pentru fericita generaŃie care l-a pregătit şi l-a îndeplinit. Trăiască Ardealul, Trăiască Regele şi România tuturor românilor”. Printre semnatari se Onisifor Ghibu, Amintirile unui pedagog militant, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2004, p.347.

35 România Nouă, an II, 1918, nr.8 din 24 ianuarie. După Ion Popescu-PuŃuri, Augustin Deac, Gheorghe Unc, 1918: Unirea Transilvaniei cu România, Bucureşti, Editura Politică, 1978, p.455.

34

148

afla şi Sebastian Bornemisa, alături de D. Munteanu-Râmnic, I.U. Soricu ş.a.36 O altă telegramă, de această dată în numele ardelenilor, adresată tot din „capitala Basarabiei româneşti libere”, întărea adeziunea la actul unirii: „(...) La iscăliturile voastre prin care întăriŃi unirea Ardealului cu Ńările române, vă rugăm să le adăugaŃi şi pe ale noastre. Dimpreună cu dumneavoastră, strigăm şi noi, din adâncul sufletului: Trăiască Transilvania dezrobită, Trăiască România Mare, trăiască majestatea Sa Ferdinand I, regele tuturor românilor.” De această dată, semnatarii sunt mult mai numeroşi. Pe lângă S. Bornemisa şi I.U. Soricu îi mai întâlnim pe G. Baiulescu, N. PetraPetrescu, Ioan Mateiu, Iancu MeŃianu, Axente Banciu, Şt. Meteş, Candid Muşlea ş.a.37 4. În România Mare După evenimentele din noiembrie-decembrie 1918, se decide tipărirea la Sibiu a ziarului Patria, ca ziar al Partidului NaŃional, sub conducerea lui Ion Agârbiceanu în calitate de director şi Sebastian Bornemisa ca prim-redactor. Aici îşi pune în aplicare tot ceea ce a învăŃat la Orăştie din colaborarea cu MoŃa, dar mai ales experienŃa dobândită în colaborarea cu Onisifor Ghibu în perioada basarabeană.

Tot în 1919, Sebastian Bornemisa îşi propune să reia, încă din perioada când se afla la Sibiu, în slujba Consiliului Dirigent, editarea Cosinzenei, „cunoscuta revistă a familiilor româneşti”, cum scria G. Todica în Convorbiri ştiinŃifice38. Deşi îi este anunŃată apariŃia cu această dată, în fapt tipărirea acesteia devine posibilă numai după stabilirea proprietarului ei în Cluj.

Astfel, după îndelungi preparative, asigurarea suportului financiar, conturarea grupului de colaboratori, strategia de distribuire etc., revista apare începând cu luna ianuarie 1922. Iată cum anunŃa Sebastian Bornemisa viitorul Cosinzenei – revistă ilustrată, în România Nouă (Chişinău), an II, nr. 220 din 19 nov. După,1918 la români : documentele Unirii, vol. X, Bucureşti, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, 1989, p. 311.

37 Ibidem, p.312.

38 Convorbiri ştiinŃifice, an. III, nr.1-2, martie-aprilie 1919, p.28.

36

149

calitate de director şi proprietar: „Drumul nostru de azi înainte? Noi promitem să mergem pe acelaşi drum deschis şi cinstit, pe care am pornit acu-s unsprezece ani şi de care ne leagă şi o tradiŃie şi un principiu.

Căutând să dăm publicului românesc o revistă prietină, streină de ură şi de patimă, streină de interese meschine şi de influenŃe politice, pe drumul pe care pornim vom avea călăuză numai sufletul nostru vrăjit de dragostea de neam şi de tradiŃia vieŃii româneşti celei adevărate.

Mare şi curată va fi bucuria noastră găsind, că drumul acesta duce şi azi la suflete înŃelegătoare, la inimi bune şi cinstite, cari, ridicându-se peste o preocupare generală atât de materialistă, - cred totuşi şi în necesitatea imperativă a unei mişcări culturale”39.

De acum, Bornemisa fixa ca periodicitate apariŃia bilunară, dar cu gândul de a o face săptămânală, propunând-o nu doar ardelenilor, ci „fireşte, şi cetitorilor noi din Basarabia, Bucovina şi vechiul regat şi-i rugăm şi pe dânşii, ca să sprijinească această revistă, care va căuta totdeauna să le ducă numai bucurie, petrecere, şi seninătate în casă”40. Astfel că, încă din acest prim număr, îi face o prezentare de o pagină lui Dionisie Roman – poetul orb al Basarabiei, pe care l-a cunoscut personal în vremea când activa în redacŃia Cuvântului moldovenesc41. În aceeaşi notă publică şi un articol al lui Onisifor Ghibu, deja profesor la Universitatea din Cluj, despre experienŃa sa basarabeană, „Cu gândul la Basarabia noastră”42.

Debutul revistei este unul promiŃător, dacă îi inventariem colaboratorii : Ion Agârbiceanu, Onisifor Ghibu, Ecaterina Pitiş, I. Enescu, Teodor Murăşanu, I.U. Soricu, Emil Chiffa, Vasile Al. George, Iustin Ilieşiu, Al. Ciura, Volbură Poiană, Horia Petre Petrescu, Gavril Todica, Al. Hodoş (acesta devine începând cu anul 1924 colaborator permanent, trecut pe frontispiciul revistei alături de director), Sebastian Stanca, Teofil Bugnariu (devenit după anul 1924

Cosinzeana, VI, 1922, nr.1, la Anul Nou, p. 2.

Ibidem.

41 Ibidem, p. 8.

42 Ibidem, pp. 20-21.

39 40

150

responsabil de rubrică). Calitatea conŃinutului este asigurată şi de traducerile din Jack London, Rabindranath Tagore, Bernard Shaw, A. Bisson, A. Conan Doyle. Crochiurile sunt semnate de studentul (în anii de debut ai publicaŃiei) George Şerban.

SusŃinerea financiară este asigurată şi din reclamele (inserŃiuni) contractate la Banca Albina (Sibiu) şi Banca Centrală pentru Industrie şi ComerŃ (Cluj), la care se adaugă Turnătoria de clopote Schieb (Sibiu) – la primul număr, după care prezenŃa reclamelor se reduce la câte o firmă locală : Fabrica de spirt Czell (azi Ursus), Uzina electrică Ganz (suprafaŃă mică, dar cu apariŃii repetate), Întreprinderea românească electrotehnică şi mecanică Teodor Maior, Societatea ardeleană de asigurări generale din Cluj, FraŃii Renner & Co. (fabrică de pielărie), Institutul hidroterapeutic Diana. Constatăm o sporire a „inserŃiunilor” după nr.7/1922.

O parte din cheltuieli sunt acoperite din abonamente. Tirajul primului număr a fost de 4.000 exemplare trimise la tot atâtea adrese pentru promovare. Cu siguranŃă că cei ce au abonat publicaŃia au fost mai puŃini. Aflăm că, la finele anului 1924, revista avea 1.500 de „statornici abonaŃi”, cărora S. Bornemisa le mulŃumea. În anul următor celui de debut al Cosinzenei, în 1923, Sebastian Bornemisa aduce pe piaŃă ziarul Lumea şi łara – foaie ilustrată cu ştiri de pretutindeni.

El concepe şi o campanie de promovare atât a Cosinzenei, cât şi a ziarului Lumea şi łara.Astfel, la începutul anului 1925, în „Chemare la abonament” la ziarul Lumea şi łara, anunŃă păstrarea costului abonamentului la 100 lei/an (pentru străinătate era 200 lei/an), organizând o tombolă cu premii în bani, cărŃi sau abonamente : „Atragem deosebit luarea aminte a cetitorilor noştri asupra câştigurilor de 15.000 lei, pe care le dă în luna aprilie foaia noastră, aşa după cum am vestit (…) şi anume : un câştig de 5.000 lei în bani, 50 de câştiguri de câte 100 lei, care se vor transforma în abonamente pe 1926 şi cincisute de câştiguri de câte 1o lei, pentru care se va da câştigătorilor câte un calendar pe 1926.” Norocosului câştigător al marelui premiu urma să-i fie publicată şi poza în ziar.43 La începutul anului 1926 reia aceeaşi strategie, păstrând valoarea abonamentului 43

Lumea şi łara, an III, 1925, nr. 1 din 1 ianuarie; nr.7 din 15 februarie.

151

din anul precedent. Pe de altă parte, pentru a-i stimula pe abonaŃi, anunŃa: „vom trage din nou o mare loterie în primăvară, la care vom da mai multe câştiguri în preŃ de zece mii de lei”.

Acelor cititori ce aduc minim cinci abonamente noi (trimise odată cu propriul abonament), le acordă un premiu la sfârşitul anului în volume de poveşti şi poezie în valoare de 100 lei44. În numărul 2/1925 este reprodusă fotografia lui Petru Drăgan din VraniuŃ, plasa Răcăjdia „care i-a câştigat foii o mulŃime de abonaŃi în părŃile acelea”, iar în nr.7 din 15 februarie găsim fotografia lui Toma Simion (în Ńinută militară) din Valeadeni din Banat.45 Sistemul de premiere cunoaşte şi alte variante. În 1928, de pildă, oferea bonus Calendarul foii Lumea şi łara pentru acel abonat ce mai reuşeşte să aducă cel puŃin alte două abonamente.

Tiparul Cosinzeneis-a făcut, la început, la Tipografia Libertatea din Orăştie, a socrului său, Ioan MoŃa, urmând ca din 30 iunie 1922 să fie funcŃională TipografiaSebastian Bornemisa.

Un aspect deosebit, ce merită evidenŃiat, este utilizarea ca ilustraŃie a unor piese din ColecŃia Sion ce a ajuns prin act de donaŃie la Biblioteca Universitară din Cluj. În întreprinderea sa, Bornemisa se loveşte de o serie de probleme. Cu durere, el constata că : „Ardealul geme de ziarele şi revistele ungureşti şi literatura lor se resfaŃă triumfătoare delaSătmar până la Braşov în toate vitrinele librăriilor, la toate chioşcurile de prin gări, la toŃi depozitarii, în vreme ce ziarele, revistele şi cărŃile noastre tânjesc şi abia se zăresc ici-colea, mai mult ca un semn de cultură plăpândă şi naivă, decât ca un drapel conştient al unei naŃii stăpânitoare.”46 Ziarele şi revistele scrise în limba română nu îşi găsesc loc nici în politica statului român, nici în interesul publicului redus numeric din punctul de vedere al accesibilităŃii după ce generaŃii după generaŃii a trecut prin politici şcolare şovine.

Bornemisa îşi arată îngrijorarea pentru presa culturală de limba română din Ardeal şi nu numai, cu ocazia disponibilizării din Lumea şi łara, an IV, 1926, nr.1 din 3 ianuarie.

Lumea şi łara, an III, 1925, nr. 2 din 11 ianuarie.

46 Cosinzeana, VII, 1923, nr.1 din 10 ianuarie, p. 2.

44 45

152

bugetul Ministerului de InstrucŃie a unei sume de un milion de lei destinat „pentru propagandă culturii româneşti din Ardeal”. Apreciind decizia mai veche din timpul ministeriatului lui Octavian Goga, care a orientat susŃinerea financiară prin crearea de biblioteci săteşti, el atacă dur modul în care noii guvernanŃi îşi asumă investiŃia în cultură. „Un milion de Lei pentru răspândirea culturii româneşti în Ardeal este o sumă ridicolă,mai ales astăzi, când abonamentul unei reviste costă 200 de lei, iar al unui ziar 360. Dacă este însă prea neînsemnată suma, este de-a dreptul criminal felul, cum aceasta se întrebuinŃează! Căci în afară de cele 150,000 de lei, daŃi pentru AsociaŃiunea dela Sibiu, restul se dă pentru a se umplea golurile lăsate în casa ziarelor de partid de încăpăŃânarea acestor ziare de a se oferi gratuit, numai să fie cetite, — şi pentru a mulcomi spiritul hrăpăreŃ al politicianilor «culturali», care au, vai, totuşi un rol atât de şters în viaŃa noastră culturală din Ardeal, cu toate publicaŃiile ce le scot. Şi-n timpul acesta vitreg, publicaŃiile româneşti din Ardeal, cu adevărat culturale, care au făcut totdeauna jertfe pentru a putea împlini aici o misiune, se luptă cu cele mai negre mizerii, ca să mai poată exista şi în România-Mare, căci din partea guvernelor nu găsesc niciosolicitudine, niciun ajutor, pentru simplul motiv, că nu se prezintă la uşa ministrului nici în haină de cerşetor, şi nici în cea de aderent politic.

Este prea tragic, şi cu toate acestea prea adevărat. Politica culturală în Ardeal a guvernului, este şi neînsemnată şi profund greşită şi antipatriotică. Şi dacă un creer înŃelegător al nevoilor noastre culturale, nu va inaugura repede o eră mai fericită pentru scrisul nostru cultural, - atunci vom ajunge să vedem publicaŃiile ardelene încăpute pe mâni mercantile streine, şi rolul lor atât de frumos şi cu un trecut atât de naŃional, să nu ne mirăm că se va şterge, că va dispărea şi că într'obună zi ne vom pomeni întrebând: «Dar unde sunt publicaŃiile româneşti din Ardeal?»”47. În numărul din septembrie (1923) al łării Noastre, Alexandru Hodoş trăgea şi el un semnal de alarmă asupra absenŃei unei publicaŃii culturale puternice, care să grupeze elementele valoroase ale Ardealului şi concluziona: „Şi Ardealul n-are astăzi o revistă 47

Cosinzeana, VII, 1923, nr. 10-11 din 10 iunie, p. 154.

153

literară, împrejurul căreia să vedem adunându-se puterile noastre prezente şi speranŃele zilei de mâine. Dezorientarea e întristătoare.

Deşertul acesta ne arde privirile. Să nu răsară, de nicăiri, nicio îndreptare nouă?"48.

Sebastian Bornemisa îi răspunde acestuia : „Suntem de acord cu simpaticul redactor al łării Noastre în ceea ce priveşte constatarea domniei sale cu privire la lipsa unei reviste literale ardelene, care sadune în jurul ei «puterile noastre prezente şi speranŃele zilei de mâine», dar pentru că gândul dsale nu este complet, ne luăm voie să-1 întregim noi. Nevoia unei reviste literare ardelene se impune, fără îndoială. Dacă ea totuşi nu răsare, de nicăiri, de vină sunt nefastele împrejurări sociale de azi. PuŃinii scriitori ardeleni au ajuns în trista situaŃie de-a se privi întâi politiciani şi numai în planul al doilea literaŃi. PlasaŃi în angrenajul diferitelor partide politice, ei au rupt dintre olalte toate legăturile literare şi sociale şi purtând unii cu alŃii polemici politice, au ajuns să-şi piardă reciproc stima literară, micşorându-şi valorile cu bună ştiinŃă şi în chip metodic. Astfel nimic nu mai există, ca să poată aduna la un loc pe aceşti oameni, care formează «puterile noastre prezente» şi pilda lor înfluinŃează în chip înspăimântător «speranŃele zilei de mâine», care se văd fără de nicio îndrumare şi fără de niciun sprijin. Mai mult decât scumpetea hârtiei, mai mult chiar decât oribila indiferenŃă a publicului, cauza pentrucare Ardealul nu poate avea deci revista sa literară îndrumătoare este însăşi fiinŃa scriitorilor noştri ardeleni. În clipa, în care numele scriitorilor Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, I. U. Soricu şi Alexandru Ciura ar forma de pildă cheagul unei serioase reviste literare, criza aceasta ar dispărea, ca prin farmec şi am putea din nou spune, că «un puternic cheag sufletesc leagă laolaltă, într-un singur trup, pe slujitorii aceluiaşi ideal de luptă şi nu e o imagine, nu este un gând, nu este un ritm, care să strice armonia întregului». Pentru a porni însă lucrurile pe drumul acesta, se cere puŃină jertfă şi nu ştim dacă scriitorii ardeleni sunt capabili s-o aducă. Dacă ar aduce-o, atunci... atunci n-am avea o criză literară, domnule Hodoş.”49 48 49

łara Noastră, 1923, nr. 23 din 2 septembrie, p.1123.

Cosinzeana, VIII, 1923, nr. 10 din 10 septembrie, p. 258.

154

O conferinŃa Ńinută de Octavian Goga la Teatru NaŃional, în toamna anului 1923, îi prilejuieşte lui Bornemisa o mutare a discuŃiei pe rolul şi importanŃa presei : „Sprijinirea presei şi a revistelor româneşti şi boicotul celor înstreinate şi streine este o datorie morală pentru toate elementele culturale româneşti ale Ńării. O izolare a scriitorilor români de publicaŃiile editate cu capitaluri streine, este, bineînŃeles, cea dintâi condiŃie a izbândei. (…) Gazetarul şi scriitorul român va trebui multă vreme încă să fie şi apostol nu numai profesionist, iarapostolia nu se poate face, desigur, în contradicŃie cu sufletul omului şi alăturea de tovarăşi care atacă zi de zi fiinŃa neamului tău”50. „PriviŃi o clipă fugară peste ceea ce ne dă astăzi viaŃa culturală şi politică de la Braşov şi până la Arad şi dela Sighet până la Timişoara. O singură gazetă de zi, anemică şi desigur, foarte departe a satisface necesităŃile de azi ale unui cărturar chiar din Ardeal, — câteva gazete săptămânale cu o compoziŃie doar cu-n grad mai ridicată, pentru a nu fi banală; singură aceasta revistă de familie, modestă, care pentru a-şi înfige rădăcinile plăpânde cât de cât într-un sol hrănitor, se zbate să dea alăturea de literatură tot ce-şi închipuie că poate interesa sufletul simplu al burghezimii noastre de pe aceste plaiuri; o singură revistă socialeconomică, fără niciun program bine determinat şi care trăieşte încă lunile de miere şi nu a simŃit nici greutatea indolenŃii şi nici nepăsarea crudă; şi pentru ancheia tabloul, o singură revistă politică-culturală, care dacă este prosperă, se datoreşte pe lângă geniul directorului ei şi faptului că este cu mai multă dragoste îmbrăŃişată dincolo de CarpaŃi decât dincoace. Aceasta este presa, care e chemată să reprezinte frământările mari sociale, culturale, politice şi economice ale unei duble provincii româneşti, cu aproape cinci milioane de suflete, care au totuşi şi aspiraŃii politice şi veleităŃi de cultură naŃională. Cine ar putea spune că tabloul este încântător, când el e atât de anemic, atât de plăpând şi de naiv.

Desigur că concluzia nu poate fi, decât una singură: publicaŃiile româneşti de din’ coace de CarpaŃi se luptă cu moartea. Insufi50

Cosinzeana, VIII, 1923, nr. 24 din 25 noiembrie, p. 350.

155

cienŃa sprijinului unui public nepăsător azi, dar poate dornic totuşi de-aavea o presă, ca mâine, grelele condiŃii ale tiparului, care aajuns să fie un lux şi, în sfârşit, lipsa aproape totală a unui contigent de publicişti, care să caute, în presă o misiune şi nu un adăpost, fac ca această moarte să fie chinuitoare, îndelungată, demoralizatoare. Azi se sapă aici, mâine dincolo câte-un mormânt proaspăt şi-n faŃa acestei dureroase şi nesfârşite agonii a publicaŃiilor româneşti nu se mişcă nici publicul, nici guvernul şi nici chiar însuşiSindicatul preseiromâne din Ardeal şi Banat, ale cărui rosturi par a se cufunda tot mai mult cu ale unei societăŃi de exploatare în coman-dită, la care consiliu! De administraŃie nu se schimbă niciodată! ...”.

Pentru Bornemisa soluŃia este ca această problemă să fie privită ca o problemă naŃională de primă importanŃă, asumată de toate guvernele Ńării, care să înŃeleagă că este necesar ca în toate Ńinuturile proaspăt alipite României să existe „o puternică presă culturală şi politică, care să oglindească în coloanele ei sufletul bogat al stăpânitorului şi nu anemica înfăŃişare a sclavului de ieri!”51. În calitate de director de gazetă şi deopotrivă de om politic, Bornemisa surprinde o importantă problemă a implicării presei în campaniile electorale şi a intoxicării opiniei publice. Iată ce scria după alegerile anticipate din circumscripŃia Reghin din aprilie 1925 : „am aruncat ochii deodată pe teancul de gazete, ce zăceau alăturea de mine. Litere de-o şchioapă Ńipau strident în uruitul roŃilor, zugrăvind ingerinŃele electorale, bătăile şi valurile de beutură, care ar fi contribuit din greu la educaŃia cetăŃenească a acestui cerc electoral.

Desigur, e departe de noi gândul, să facem aprecieri şi să tragem concluzii electorale din tot vraful acela de insulte şi de calomnii, pe care pressade, şi fără partid, le-a vânturat cu o nobleŃă atât de risipitoare, cu acest prilej. Prin sufletul nostru vrând-nevrând trece însă icoana acestor lupte electorale şi ne întrebăm gânditori, care este psihologia acelor mii de săteni, cari timp de trei săptămâni au văzut gonind prin satele lor sute de automobile, au auzit oameni cu răspundere şi cu pretenŃiuni de perfect echilibru sufletesc sămănând minciuna şi calomnia fără pic de jenă şi au fost martori până şi la 51

Cosinzeana, IX, 1925, nr. 5 din 15 martie, p. 58.

156

bătăi odioase şi la înjurături ca la uşa cortului ? Oare aceasta să fie educaŃia politică, pe care poporul nostru o aşteaptă dela fruntaşii săi chemaŃisă-i facă cunoscute curentele şi ideile sociale şi economice, ale vremilor de astăzi? Acestea să fie metodele de educaŃie, acestea să fie căile de înrâurire asupra sufletelor lor obidite şi acestea să fie, însfârşit, drept Ńintele finale ale unei lupte electorale? Nu credem şi desigur, că nu o cred nici aceia, care au vânturat şi la Reghin perversitatea morală şi au înălŃat tronuri false minciunii şi calomniei”. NemulŃumit de implicarea presei, directorul CosinzeneisusŃine că se impune „soluŃia ca pentru refacerea morală a cercului Reghin să se cheltuie acum cu o propagandă culturală măcar a zecea parte, din ceeace s'a cheltuit cu propaganda politică. Poate aceasta ar fi totuşi o compensaŃie, pe care poporul de-acolo o merită, pe bună dreptate”52. În privinŃa publicului consumator de lectură, fie ea politică din gazetele de profil, fie de cultură, Bornemisa insistă asupra necesităŃii educării acestuia. În articolul „Să ne creştem cititorii !”, în calitate de director de ziar şi scriitor, acesta scria : „Iată psihologia noastră, a tuturor celor ce ne risipim în aceste rânduri mărunte sufletul şi încercăm să consolidăm publicistica românească. Este ceva dârz şi nestăpânit în pornirile care nu ne lasă să murim şi să ne frângem în două condeiele, ci ne mână tot înainte mereu, încrezători, că până la urmă biruinŃa tot a noastră va fi şi nu a indiferenŃei, care ne înconjoară”. Parcurgând retrospectiv bilanŃul făcut an după an, ajunge la o concluzie dureroasă: „Cititorii publicaŃiilor culturale din Ardeal rămân an de an aceiaşi şi nu se mai înmulŃesc niciodată, ba, parcă dimpotrivă, scad an de an”. Prin urmare, în faŃa acestor stări, sugerează ca soluŃie, ca punct programatic pentru ziariştii români din Transilvania necesitatea „de-a ne creşte cititorii”. Salvarea publicaŃiilor culturale româneşti de la o moarte considerată silnică nu putea avea loc, în opinia lui Bornemisa, decât „după ce vom fi pregătit ani de zile numărul necesar de cititori, care să simtă nevoia de a citi. Până la realizarea acestui fapt, truda ce se depune de către toŃi aceia care ne străduim să dăm publicului nostru publicaŃii culturale, este un martiraj, care odată şi odată trebuie să-nfrângă şi 52

Cosinzeana, IX, 1925, nr. 6 din 30 martie, p. 74.

157

voinŃa cea mai puternică”. Una dintre căile pentru atingerea acestui scop o vede – după modelul suedez şi norvegian – în introducerea ca studiu obligatoriu în şcolile primare şi secundare cititul ziarelor.

El vede în impunerea unei astfel de măsuri că „generaŃia noastră de mâine s-ar deprinde astfel, încă din copilărie cu cetitul revistelor şi ziarelor şi ea ar da, în viitor, un contingent incontestabil mai numeros de cititori şi de înŃelegători pentru nevoile presei”53.

Bornemisa identifică şi alte probleme ce împiedică o bună funcŃionare a presei în general şi mai cu seamă a celei culturale. Aşa de pildă, hârtia de ziar necesară grevează foarte mult bugetul redacŃiilor. El scria în această chestiune : „SoluŃie ni-se pare, că nu există decât una singură: trecerea hârtiei în categoria articolelor de prima necesitate. Articol de prima necesitate cu caracter cultural, reglementatprin lege şi ridicarea opreliştilor vamale pe toată frontiera! Ce se pierde la unitate, se câştigă la cantitate şi bilanŃul fabricelor de hârtie vor putea, desigur, da aceeaşi dividendă. În schimb însă va creşte tirajul şi cartea românească va înceta să mai fie un articol de lux. Ea se va răspândi cu uşurinŃă în toate straturile sociale şi va crea în această Ńară perfecta unitate de gândire şi de simŃământ, pe care politicei îi trebuiesc altfel, desigur, decenii ca s'o creeze”54.

5. Grija pentru „breaslă” Sebastian Bornemisa a fost preocupat şi de statutul jurnalistului în societate, siguranŃa acestuia, fiind printre promotorii unor forme asociative. Astfel, îl găsim printre organizatorii primei întruniri a ziariştilor din Transilvania şi Banat (26 octombrie 1920) la Cluj.

Cu această ocazie, participanŃii pun bazele Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat. Această organizaŃie importantă de presă îşi propunea să apere interesele morale şi materiale ale membrilor săi şi să lupte pentru dezvoltarea spiritului de solidaritate şi colegialitate între profesioniştii condeiului.

Proiectul de statut al sindicatului a fost întocmit de gazetarul de prestigiu Ion Dragu şi de Leonard Paukerow. A fost dezbătut 53 54

Cosinzeana, XII, 1928, nr. 12 din 5 ianuarie.

Ibidem, IX, 1925, nr. 10 din 30 mai, p. 138.

158

apoi şi aprobat definitiv în şedinŃa din 3 noiembrie 1920 – după cum îşi amintea peste ani Iustin Ilieşiu55, când a fost convocată adunarea generală de către semnatarii actului de constituire: Ion Agârbiceanu, D. Tomescu, Radu Dragnea, Ecaterina Pitiş, Cezar Petrescu, Ion Dragu, Gib I. Mihăescu, Jack Paleologu, D.I. Cucu, Adrian Maniu, Leonard Paukerow, Aurel Vasilescu, M.E. Procopiu, Costache Humureanu, Ion ClopoŃel, Vladimir Ionescu.

Sebastian Bornemisa ajunge chiar preşedintele Sindicatului, impunându-se prin activitatea desfăşurată în cadrul acestuia, precum şi în afară, prin experienŃa gazetărească, dar şi prin poziŃia politică din care combate pentru rezolvarea problemelor jurnaliştilor, ale presei în general şi ale celei culturale în special. În discursul „Durerile Ardealului” rostit în decembrie 1926 în Parlament, în calitate de deputat în circumscripŃia Hunedoara, îşi preciza poziŃia de om politic şi mai ales de jurnalist: „De cinci ani de zile, de când scot această foaie cu sudoarea frunŃii mele, cei ce aŃi cetit scrisul meu, aŃi putut lesne vedea, că am făcut mai mult decât mulŃi dintre cei ce vă cer astăzi voturile. N-a fost săptămână să nu vă lămuresc prin scrisul meu cum stau lucrurile în Ńară şi în lume şi nu cred să mă fi prins cineva cu minciună. Tot ce am scris, a fost curatul adevăr, căci pentru mine adevărul e viaŃa şi fără adevăr eu altceva nu vreau să cunosc. Politica, pe care am făcut-o în scrisul gazetei mele, na fost politica vreunui partid, ea a fost politica oamenilor necăjiŃi de la Ńară, de unde mă trag şi eu şi pentru necazurile şi pentru îndreptarea sorŃilor mi-am ridicat cuvântul totdeauna”56. Aceeaşi poziŃie o revendică şi în Parlament, constatând, însă, că aşa „după cum prin scrisul meu – susŃinea el – tot aşa şi prin cuvintele mele nu am putut îndrepta încă relele”57. El se angaja prin scris şi prin poziŃia din Parlament să vorbească „unde se va putea despre marile dureri ale Ardealului şi ale Vezi Iustin Ilieşiu, Printre gazetarii Clujului de altădată. Însemnări şi amintiri, vol. II: 1918-1940 (manuscris din Arhiva C.N.S.A.S., aflat în procesare editorială sub îngrijirea lui Virgiliu łârău).

56 Discursul ,,DurerileArdealului”, p.4.

57 Ibidem, p.5.

55

159

Banatului”, la care guvernul pare a fi surd58. Îşi doreşte chiar un nou mandat din partea Partidului Poporului59, condus de Al. Averescu şi Octavian Goga. Atât prin scris, cât şi prin declaraŃii, Bornemisa îşi arăta ataşamentul faŃă de principiile şi programul acestui partid: „nu mă despart de ei şi nu mă duc aiurea, căci nu văd nicăieri un partid care să aibă mai mult curăŃenia inimii şi a planurilor de fericire a Ńării”60.

La tribuna Camerei DeputaŃilor sublinia însemnătatea gazetelor poporale: „Mijloacele de cultură care s-au dat până acum populaŃiei de dincolo de munŃi au fost dintre cele mai puŃine. Aceea care a susŃinut flacăra idealismului în aceste suflete, aceea care a susŃinut sentimental şi dragostea frăŃească între ei, a fost presa populară ardeleană care în adevăr este o presă specifică în felul ei, care în celelalte părŃi ale vechiului regat nu s-a desvoltat. Vorbind de această presă îmi permit să rog onoratul guvern, ca să facă tot posibilul să-i creeze acestei prese toate condiŃiile de existenŃă, deoarece situaŃia în care ea se găseşte astăzi, este dintre cele mai triste. În adevăr, într-o vreme când presa străină dincolo de munŃi, înfloreşte mai mult ca niciodată, presa românească ardeleană se luptă cu greutăŃile cele mai mari, cu cele mai îngrozitoare chinuri.”61 Tot de la tribuna Parlamentului fixa cadrele conduitei celor implicaŃi în actul jurnalistic faŃă de interesele generale, naŃionale: „cu sentimentul şi sufletul de român, conştient de ceea ce ne aşteaptă în viitor, trebuie să vă spun, că ceea ce eu cer şi cu eu vreau să fie presa, este ca această presă în toate împrejurările, să servească mai presus de orice, şi înainte de toate, ideea integrităŃii de stat naŃional”62.

Niciun gazetar onest nu poate să se ferească de răspunderi. Ziaristica este o meserie onorabilă, ca oricare meserie şi cere răspundere deplină pentru felul cum se desfăşoară”63.

Ibidem, p.5.

Candidează în 1926 în două circumscripŃii electorale, Hunedoara respective Cluj.

60 Discursul ,,DurerileArdealului”, p.6.

61 Ibidem, pp.17-18.

62 Ibidem, p.18.

63 Ibidem, p.19.

58 59

160

Bornemisa critica efectele nocive ale presei de după război, trăgând un semnal de alarmă asupra modului în care unii ziarişti sau directori de gazete înŃelegeau să facă presă: „Fireşte, nu se miră nimeni, că între astfel de împrejurări presa românească nu este astăzi acea formidabilă putere îndrumătoare, pe care presa în general o reprezintă în viaŃa socială a altor popoare. Publicul nostru învăŃat cu expresiile ei, de surugiu, trece pe lângă ea fără a se lăsa nici îndrumat şi nici convins de adevărul scrisului ei. Am putea spune, că ea a devenit imună şi nu mai poate nici insulta,oricât de tare ar fi verbul ei şi nici îndruma, oricât ar vrea să-şi iee acest rol de în serios. (…)

Ei bine, socotim şi noi, ca toŃi slujitorii serioşi ai scrisului onest şi cu misiune, că acest uriaş năbădăios trebuie în sfârşit reglementat! Puterea civilă trebuie să intervină fără amânare, ca năbădăile lui să fie restrânse între marginele răspunderii şi să se pună o categorică barieră tuturor braconierilor, care mai vor să intre pe acest teren, într-o mână cu ascuŃişul condeiului, iar în cealaltă cu hangerul haiducesc.

Iată concepŃia noastră! Nu restrângerea libertăŃii scrisului, pentru câştigarea căreia s-au adus în cursul deceniilor atâtea jertfe scumpe şi s'a vărsat atâta sânge nobil, – ci barieră severă la poarta presei, ca să nu mai poată intra în ea fără selecŃie şi fără de un minuŃios examen moral toŃi aventurierii, toŃi piraŃii şi toŃi asasinii simŃului naŃional şi moral! Noi nu vedem alt mijloc mai bun pentru a reglementa presa şi a-i ridica nivelul decât impunând norme severe de selecŃionare pentru toŃi slujitorii ei.

Aplicând acest sistem, câştigul ar fi dublu. Breasla ziariştilor ar deveni o onorabilă profesiune socială, de elită, căreia să i se poată deschide toate perspectivele, iar presa ar fi, cu adevărat, în stat, a patra putere, constructivă, care să creeze şi să îndrume opinia publică spre Ńelurile ei ideale. Statul român şi mai presus de stat naŃiunea română de aceasta presă are nevoie şi este suverană a întocmi legi şi regulamente, care să-i dea, fără întârziere, presa aceasta!”64.

Fiind consecvent cu atitudinea sa de luptător pentru susŃinerea presei de limbă română în Transilvania, Bornemisa trage un 64

Cosinzeana, IX, 1925, nr. 17-18 din 30 septembrie, p.242.

161

semnal de alarmă chiar şi atunci când adversarii săi politici, concurenŃi pe piaŃa presei sunt nevoiŃi să înceteze apariŃia ziarelor româneşti. În articolul A murit o gazetă, anunŃă încetarea ziarelor liberale ce apăreau la Cluj, ÎnfrăŃirea şi suplimentul său, ÎnfrăŃirea poporului. „Un lucru pe care noi l-am prevăzut, de altfel, de atâta vreme şi care acum s-a împlinit pe neaşteptate. Dar, deşi i-am fost acestor două gazete contrari politici şi de câte ori am văzut greşelile stăpânilor lor, le-am arătat cu degetul, - nu putem totuşi spune, că moartea lor nu ne înduioşează. Căci oricât de liberal ar fi fost amândouă aceste foi şi oricât de urgisit ar fi fost partidul, pe care-l sprijineau, ele reprezentau totuşi în Clujul acesta unguresc un steag naŃional românesc şi erau un semn de trăinicia şi de stăpânirea noastră românească pe aceste plaiuri. Şi desigur, că pricinile, pentru care ele au trebuit să se stingă nu sunt numai politice, ci şi de altă natură. Moartea lor dovedeşte doar două lucruri, întâi, că oricât ar cheltui un partid ca să-şi facă o presă şi să-şi susŃină foi, el nu izbuteşte până la capăt, dacă nu înfăŃişează foile lui o lipsă simŃită – şi a doua oară, că publicul nostru nu înŃelege încă pe deplin rostul foilor. Negustorii români nu dau foilor româneşti anunŃuri, iar cititorii înŃeleg adesea să citească dar nu să şi plătească foaia pe care o citesc.” (…) „O foaie este ca un steag de luptă, şi cei care se înşiră sub umbra lui au faŃă de el nu numai drepturi ci şi datorii. Printre acestea cea dintâi şi cea mai mare este să-l apere, să-l sprijinească şi să nu-l lase să cadă! Iar sprijinul ce-l cere de la cetitorii săi o foaie este doar unul singur: să-şi plătească la vreme abonamentul şi să răspândească foaia neîntrerupt printre cunoscuŃii lor!65”. * Bornemisa va edita Cosinzeana până în anul 1928, când, fără să anunŃe, brusc (după un număr dublu – 6-7, finalul lunii februarie) va sistea apariŃia. Lumea şi łara va apărea până în anul 1940 (ultimul an la Bucureşti).

ExperienŃa de jurnalist a lui Sebastian Bornemisa va fi completată după 1943 prin colaborarea la ziarul Solia DreptăŃii (Orăştie), al cărui director şi proprietar era Aurel Vlad, unde îi are 65

Lumea şi łara, an III, 1925, nr. 7 din 15 februarie.

162

colegi pe tinerii Cornel Mihăilă şi Valeriu Bora66. În anii 1940-1944, Clujul aflându-se sub administraŃie maghiară în urma Arbitrajului de la Viena, familia Bornemisa ia drumul „pribegiei”şi, după o perioadă petrecută în Bucureşti, se stabileşte la Orăştie. * Demersul editorial al lui Sebastian Bornemisa este dublat de o politică de promovare a culturii scrise. Într-o primă perioadă, acesta derulează un proiect mai amplu, la Orăştie în jurul Cosinzenei şi a Librăriei NaŃionale – S. Bornemisa, apoi la Cluj, după război, când constituie colecŃia Biblioteca Populară Lumea şi łara, din cadrul Editurii „Lumea şi łara”.

Iată câteva titluri publicate în Editura Librăriei NaŃionale – S. Bornemisa: Al. Ciura – Amintiri, V. Eftimiu – Poemele singurătăŃii, L. Rebreanu – Frământări, V. Stoica – Scrisori, E. Suciu – Sara pe uliŃă şi łiganul în căruŃă, Ion Dragoslav – Volintirii şi Împăratul Rogojină, culegerea de povestiri Bălăior şi TămâiŃă.

Bornemisa a tradus şi editat la Orăştie în Editura Librăriei NaŃionale: A. Thewrewk - Întâia scrisoare de dragoste – monolog comic, S. Peterdi – Nasul, E. Guiard – Musca (toate în anul 1911)67.

O altă latură a activităŃii sale editoriale o reprezintă culegerea şi editarea creaŃiei folclorice. O primă astfel de întreprindere a reprezentat-o culegerea realizată în anul 1912 sub titlul Cele mai frumoase! (poezii poporale). El scria cu acest prilej: „Dau publicului cititor din popor o colecŃie de poezii poporale, alese mai cu seamă din volumele Foii interesante. Laudă pentru asta întru nimic nu mi se cuvine, căci de laudă întru adevăr numai aceia sunt vrednici, cari leau cules din popor la timpul său”. Pe lângă efortul său de a le lectura şi selecta pe cele mai frumoase, considerându-l el însuşi neimportant, merită să apreciem investiŃia făcută într-un astfel de produs editorial. Poeziile sunt grupate în volum „după felul lor de-a fi”: de dragoste, de dor, de jale, cântece cătăneşti, cântece de batjocură, „blăstămuri”, chiuituri şi cântece americane. Acest volum cunoaşte şi o a doua ediŃie, în 1926, de această dată, la Cluj, în colecŃia Biblioteca „Lumea şi łara”, dar cu un alt titlu: Cele mai frumoase cântece 66 67

V. Orga, Aurel Vlad…, p. 404.

Textele au apărut şi în Cosinzeana.

163

poporale din Ardeal şi Banat. Acelaşi conŃinut a fost editat şi în fascicule: O sută chiuituri de la joc, Nouăzecişiopt de cântece de dragoste, Dor şi jale – cântece poporale. La acestea se adaugă fasciculele Doine şi chiuituri ardeleneşti şi Florile dalbe – colinzi.

Sebastian Bornemisa publică în mai multe reviste poezii, încă din anii de şcoală, dar mai ales în anii din studenŃie când scrie la Libertatea din Orăştie. Va publica, în anul 1929, în volumul Sufletu-mi de-odinioară, un număr de 25 creaŃii poetice din perioada 1912-1918.

Fără pretenŃia unor aprecieri stilistice sau de altă natură, ne mărginim să semnalăm legătura dintre versurile scrise în anii 1917-1918 şi situaŃia sa de refugiat în vechiul regat sau de timpul petrecut în Basarabia, de vremurile grele din anii războiului: łara mea… (1917), Prebeag, Viziune, Dacăastăzinoi ne-ntoarcem…, Aşteptare, Răvaş de pe malul Nistrului, Cad tronurile siluirii! (închinată victimei de la Turda – Mihai Viteazul), Prăbuşirea (Împăratului Austriei), CăsuŃa albă fermecată (1918). În anul 1927, Sebastian Bornemisa publică romanul Duhul cel rău, scris (sau încheiat) în primăvara anului 1921, la Paris. E povestea lui Ioan Pescaru, un Ńăran dintr-un sat din Ńinutul Orăştiei, Măgura, ce începe a se derula în perioada premergătoare războiului, relatând experienŃa frontului, dar şi neîmplinirile şi deziluziile trăite de acesta şi familia sa după război, sub o nouă administraŃie – cea românească. Romanul are un final tragic.

Din nefericire, tot efortul făcut de-a lungul unei vieŃi pentru promovarea istoriei şi culturii româneşti, pentru apărarea democraŃiei au fost zadarnice în faŃa politicii de epurare a societăŃii de „elementele burghezo-moşiereşti retrograde”, căreia îi cade victimă.

Este ridicat în cadrul unei operaŃiuni mai ample a SecurităŃii în noaptea de 5/6 mai 1950, odată cu numeroase alte personalităŃi: Gh.I. Brătianu, C.C. Giurescu, Gh. Tătărăscu, Dinu şi Bebe Brătianu, Tancred Constantinescu, Pan Halippa, Aurel Vlad, Valer Moldovan, Valer Pop, C. Argetoianu, gen. Răşcanu, Al. Lapedatu, Sever Bocu, C. Angelescu, D. Caracostea, gen. H. Cihoski, Sever Dan, Ioan Lupaş, V. Papacostea ş.a.68 Nu puŃini dintre aceştia aveau o vârstă Revista 22, IX, 1998, nr. 33 din 18-24 august, pp. 10-12, articolul Noaptea demnitarilor.

68

164

înaintată, peste 70 de ani. Dintre cei peste 100 de foşti demnitari arestaŃi în noaptea de 5/6 mai sau în zilele următoare, puŃini au supravieŃuit regimului de exterminare din închisoarea de la Sighet.

Ridicarea acestora de la domiciliul lor s-a făcut în temeiul Decretului nr. 6 din 14 ianuarie 1950, art. 3 (înfiinŃarea UnităŃilor de muncă). A existat, însă, o decizie (334 din 1 august 1951) ca un număr foarte mare dintre aceştia (90), printre care Sebastian Bornemisa, Aurel Vlad (figura primul pe listă), I. Nistor, Gh. Brătianu, Pan Halippa, să fie trimişi în unităŃile de muncă.69 Sebastian Bornemisa va muri în închisoare în 16 iulie 1953, în acelaşi an cu Aurel Vlad şi Iuliu Maniu.

Memoria acestui slujitor al culturii româneşti merită o reevaluare a întregii activităŃi puse în slujba istoriei şi culturii româneşti şi deopotrivă a cetăŃeanului. Rândurile de faŃă se doresc să fie un început în acest sens.

69

Arhiva SRI, dos.9572, vol.9, ff.35-37; dos. 4136, f.3 (prin amabilitatea cercetătoarei Andrea Dobeş).

165

Cosinzeana din perioada orăştiană 166

Revista Cosinzeana şi ziarul Lumea şi łara, editate la Cluj 167

Calendarul Lumea şi łara, editat la Cluj 168

Cele două ediŃii ale culegerii de folclor

169

Materialul folcloric editat Ĺ&#x;i tematic

170

Romanul Ĺ&#x;i volumul de poezii semnate de Sebastian Bornemisa

171

Trei dintre traducerile semnate de Sebastian Bornemisa 172

Organizarea vânătorii în perioada interbelică în judeŃul Hunedoara Dr. Liviu Lazăr Vânătoarea a apărut ca ocupaŃie a omului în prima epocă a pietrei, în paleolitic. Înainte ca omul să crească animale şi să cultive plante, vânătoarea a constituit principalul mijloc de existenŃă.

Fiecare epocă istorică a avut caracteristicile ei în ceea ce priveşte vânătoarea. În Ńara noastră, după Marea Unire din 1918, reglementările în ceea ce priveşte vânătoarea s-au făcut pe baza unei legislaŃii noi, moderne. În timpul Consiliului Dirigent, în Transilvania a luat naştere Reuniunea vânătorilor pentru ocrotirea vânatului în Ardeal, cu sediul la Sibiu. Mai târziu s-a constituit Uniunea Generală a vânătorilor din România cu sediul la Bucureşti. În octombrie 1921 s-a adoptat Legea pentru protecŃia vânatului şi reglementarea vânătoarei. Gheorghe Nedici, renumitul cinegetician din Banat a participat la elaborarea acestei legi, care a fost folosită ca bază şi sursă de inspiraŃie pentru modernizarea legislaŃiei de vânătoare din majoritatea Ńărilor din Europa.

Legea reglementa dreptul de exercitare a vânătorii, arendările dreptului de vânătoare pe terenurile comunale, ocrotirea obligatorie a vânatului, despăgubiri pentru cei care au suferit pagube cauzate de animalele sălbatice (mistreŃi, lupi, urşi etc.) sau de participanŃii la vânătoare. Legea avea prevederi clare pentru prevenirea braconajului şi restricŃiile de vânătoare, condiŃiile de obŃinere a premiselor de vânătoare, taxele pentru dreptul de a deŃine arme de vânătoare, condiŃiile de desfăşurare a vânătorii din oficiu pentru stârpirea animalelor răpitoare şi împiedicarea înmulŃirii lor peste măsură.

La 5 martie 1923 în Adunarea DeputaŃilor şi la 8 martie 1923 în Senat, a fost votată Legea, împreună cu „Statutele Uniunii Generale a Vânătorilor din România”, prin care se recunoştea

173

personalitatea juridică a Uniunii, fiind promulgată la data de 29 martie 1923. Încă de la început, Uniunea Generală a Vânătorilor din România s-a bucurat de un prestigiu aparte, sub patronajul membrilor Familiei Regale. Însuşi regele Ferdinand I, vânător pasionat şi de mare Ńinută etică, şi-a găsit timp pentru a se adresa, în mod repetat, membrilor Uniunii pe care familia Regală continua să o patroneze.

Reglementarea organizării vânătorii, conform legii din 1921 era acordată Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, DirecŃiunea Vânătoarei. InstituŃia subordonată ierarhic era Inspectoratul de Vânătoare al Ardealului, care avea reşedinŃa la Arad. La nivelul judeŃului nostru exista Inspectoratul de Vânătoare al JudeŃului Hunedoara cu sediul în Deva. Acesta era condus de un Inspector General şi avea în subordine un Subinspector General, un Inspector şi un Subinspector1. Majoritatea documentelor de arhivă consultate, care reglementau practicarea vânătorii în judeŃul Hunedoara erau semnate de subinspector. În această funcŃie a fost foarte mulŃi ani inginerul Aurel Vernichescu, instalat la 20 decembrie 1928 în locul lui Mircea Oprea. Începând cu data de 4 ianuarie 1929, s-a creat al doilea post de subinspector de vânătoare al JudeŃului Hunedoara. Cu această dată, a fost instalat în funcŃie dr. Sever Orbonaş din Orăştie2.

La instalarea în funcŃie se depunea un jurământ, care avea următoarea formă: „Jur în numele lui Dumnezeu pe onoare şi pe conştiinŃă, că voi păzi cu cea mai mare grijă şi sârguinŃă, potrivit legei, toate drepturile de vânătoare a căror pază îmi sunt încredinŃate, că voi păzi, urmări şi arăta pe cei care vor să calce sau vor fi călcat aceste drepturi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu3!

Aurel Vernichescu răspundea administrativ de vânătoarea din plasele: HaŃeg, Pui, Dobra, Baia de Criş, Brad, Şoimuş, Simeria, Hunedoara, Petroşani şi Sarmizegetusa. Restul comunelor urbane şi rurale din celelalte plase, reveneau lui Sever Orbonaş4.

Serviciul JudeŃean Hunedoara a Arhivelor NaŃionale (în continuare SJHAN), Fond: Prefectura JudeŃului Hunedoara, dosar 74/1930, f. 68.

2 Ibidem, f. 64.

3 Ibidem.

4 Ibidem, f. 69.

1

174

În conformitate cu dispoziŃiile articolului 8 din Legea pentru protecŃia vânatului şi reglementarea vânătoarei, comunităŃile puteau arenda dreptul de vânătoare pe teritoriul care le aparŃinea. Multe comune au apelat la astfel de arendări pentru a-şi spori veniturile la buget. De exemplu, la 19 septembrie 1932, Comisia interimară a comunei Crişan, sub preşedinŃia lui Nistor Magdalina, reînnoia Contractul de arendare a dreptului de vânătoare pe teritoriul comunei. Documentul menŃiona că membrii comisiei îl autorizează pe Nistor Magdalina să arendeze „dreptul de vânătoare pe teritoriul comunei prin licitaŃie publică, sau în cazul în care se va prezenta numai un licitant, [şi] oferta lui va fi favorabilă prin bună învoială”5. LicitaŃia s-a propus deoarece în comuna Crişan, doar doi locuitori, Rusu Petru şi Avram Tănase posedau arme de vânătoare cu două Ńevi, de calibrul 16 mm6. La licitaŃie puteau participa însă şi vânători din satele învecinate: RibiŃa, Valea Bradului, Junc sau Potingani. Printr-o licitaŃie reuşită, comuna putea beneficia de o importantă sumă de bani necesară constituirii bugetului, care, an de an, se prefigura cu un deficit important. Un alt venit realizat de comuna Crişan în perioada interbelică a fost arendarea dreptului de pescuit în apa Crişului Alb7.

Arendarea se făcea către societăŃile de vânat, care, conform legii din 1921 se puteau înfiinŃa „pentru exercitarea dreptului şi pentru favorizarea intereselor ocrotirii vânatului”. SocietăŃile de vânat trebuiau autorizate de ministerul de domenii, iar acele societăŃi care aveau merite în ceea ce priveşte protecŃia intereselor de vânat şi ocrotirea vânatului, puteau primi de la ministerul de domenii animale de prăsilă în mod gratuit sau cu preŃ redus. În condiŃiile reglementate de lege s-au înfiinŃat numeroase societăŃi de vânătoare şi în judeŃul Hunedoara. De exemplu, Societatea de vânătoare „Şoimul” din Dobra s-a înfiinŃat pe baza unui statut şi a unui regulament, ambele alcătuite în temeiul legii din

Ioachim Lazăr, RibiŃa. Monografie istorică, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2010, p. 134.

6 Ibidem.

7 Ibidem.

5

175

1921. Scopul societăŃii era: „cultivarea vânătoarei, gospodărirea şi întrebuinŃarea raŃională a vânatului, în strictă conformitate cu prevederile legii pentru protecŃia vânatului; combaterea braconajului; educaŃia etică şi instruirea tehnică a membrilor în legătură cu ocrotirea, gospodărirea şi recoltarea vânatului; stârpirea câinilor şi pisicilor vagaboande; colaborarea cu comisia monumentelor naturii şi cu centrala ornitologică română pentru promovarea şi coordonarea intereselor mutuale în scopul conservării faunei şi florei; promovarea creşterii câinilor de vânătoare; cultivarea camaraderiei vânătoreşti etc”8.

Statutul mai prevedea dreptul societăŃii „de a lua în arendă, dobândi prin cumpărare sau cesionare orice patrimoniu vânătoresc, în conformitate cu prevederile legii”9.

Fondul bănesc al SocietăŃii de vânătoare „Şoimul” din Dobra se compunea din cotizaŃiile anuale ale membrilor, taxele de înscriere ale membrilor noi aleşi, taxa invitaŃiilor de vânătoare, subvenŃii, donaŃii etc. Din acest fond, Adunarea Generală stabilea obligatoriu o cotă parte pentru crearea unui fond de rezervă care nu putea fi consumat de cât cu aprobarea Adunării Generale şi cu consimŃământul inspectorului de vânătoare judeŃean10. Fondurile se depuneau pe numele societăŃii la una din băncile din localitate, iar preşedintele societăŃii şi casierul erau împuterniciŃi să le ridice. În legătură cu membrii SocietăŃii de vânătoare „Şoimul” din Dobra, statutul prevedea următoarele categorii: membrii fondatori (cei care au votat şi semnat actele de constituire a societăŃii); membrii activi (cei care s-au înscris după constituirea societăŃii), membrii de onoare şi membrii aderenŃi (membrii cu caracter temporar, cu plată dar fără drept de vot). Noii membrii erau admişi după recomandarea în scris a doi membri fondatori şi ratificarea de către Adunarea Generală. Se plătea apoi o taxă de membru pentru anul în curs, precum şi cotizaŃia de înscriere, în termen de 30 de zile de la data înştiinŃării prin scrisoare recomandată că este vânător cu acte în regulă. Numărul membrilor era variabil şi proporŃional cu Viorel Vânătoru, Dobra (1919-1950). Repere istorice în lumina izvoarelor documentare, vol. II, Ed. Corvin, Deva, 2008, p. 183.

9 Ibidem.

10 Ibidem.

8

176

întinderea patrimoniului vânătoresc. Statutul prevedea următoarele proporŃii: „un membru la nu mai puŃin de 100 ha de şes sau deal, conŃinând iepuri, potârnichi sau fazani; un membru la nu mai puŃin de 50 ha teren de baltă conŃinând vânat de apă; un membru la nu mai puŃin de 150 ha teren de pădure, conŃinând căprioare în mod stabil, fără cerbi; un membru la nu mai puŃin de 400 ha de pădure conŃinând cerbi în mod stabil; un membru la nu mai puŃin de 200 ha teren de pădure şi gol de munte, conŃinând capre negre în mod stabil”11.

Referitor la membrii societăŃii, statutul mai prevedea excluderea temporară sau definitivă pentru o faptă infamantă sau pentru încălcarea legii vânatului. Cei cărora li s-a retras sau li s-a refuzat permisul de vânătoare de către autorităŃile competente, cei care, fie cu rea credinŃă, fie din interes personal, nu au susŃinut interesele societăŃii de vânătoare12.

Administrarea societăŃii era asigurată de un consiliu de administraŃie compus dintr-un preşedinte activ, ales de adunarea generală cu majoritate absolută de voturi, pe termen de trei ani.

Consiliul de administraŃie mai avea patru membri aleşi tot de adunarea generală cu majoritate absolută de voturi şi tot pentru trei ani. Biroul consiliului de administraŃie avea un secretar, doi cenzori şi unul sau mai mulŃi maeştri de vânătoare onorifici, aleşi pe termen nelimitat. Maeştrii de vânătoare onorifici se alegeau, de preferinŃă dintre vânătorii domiciliaŃi în regiunea unde se aflau terenurile de vânătoare. Fiecare membru fondator sau activ, era obligat „a trimite maestrului de vânătoare, sub luare de dovadă, în cursul anului vânătoresc zece perechi de gheare de ciori, în caz contrar va plăti la casieria societăŃii, două sute de lei de fiecare pereche de gheară necompletată” 13.

Statutul SocietăŃii de vânătoare „Şoimul” din Dobra mai prevedea obligaŃia membrilor din consiliul de administraŃie, a secretarilor, a maeştrilor de vânătoare, de a fi abonaŃi la cel puŃin una din revistele de vânătoare din Ńară. De asemenea, societatea era obligată să înfiinŃeze o bibliotecă la sediul său în termen de 6 luni de

Ibidem, p. 184.

Ibidem.

13 Ibidem.

11 12

177

la primirea personalităŃii juridice şi de a o dota cu volumele ce tratează problemele tehnice de vânătoare.

O altă societate de vânătoare de la care s-au păstrat statutele este Societatea de vânat din Ludeşti şi jur, cu sediul în Ludeşti. Acest statut a fost tipărit în 1924 la Tipografia „Libertatea” din Orăştie.

Scopul societăŃii era oarecum diferit faŃă de statutul celor din Dobra, deoarece se referea strict la arendarea terenurilor: „Scopul societăŃii era de a lua în arândă terenul de vânătoare a comunelor Ludeşti şi jur, pentru a practica vânatul raŃional în sensul legilor în vigoare, a îngriji în mod corespunzător efectivele animalelor sălbatice, a sprijini înmulŃirea acelora, ca în forma aceasta să facă membrilor societăŃii o distracŃie plăcută14.

Paragrafele 3-7 ale statutului se referă la membrii societăŃii care puteau fi: „membrii ordinari care pot fi numai cetăŃeni români şi membrii participanŃi, care pot fi şi străini. Membrii ordinari sunt aceia care au preluat arenda şi pe timpul arendării garantează pentru plătirea sumei arendate. Membrii participanŃi sunt aceia care din partea societăŃii se primesc pe un an. Au dreptul şi aceia de a intra ca membri care se declară în scris că se supun şi ei datorinŃelor membrilor ordinari, şi sunt cetăŃeni români. Ca membrii se pot primi numai aceia care nu din punct de vedere al câştigului vânează, ci din sport se ocupă cu vânatul. Membrii ordinari se primesc pe 3 ani iar membrii participanŃi pe 1 an15.

Societatea de vânat putea exclude pe unii din membrii săi, în cazul în care nu se conformau statutului, dacă nu-şi achitau taxa de membru sau dacă au suferit o pedeapsă pentru o faptă imorală.

Referitor la drepturile membrilor societăŃii, aceştia aveau permisiunea: „să vâneze pe întreg teritoriul de vânat al societăŃii, pe lângă respectarea legilor de vânat şi a statutelor prezente şi totodată a participa la vânătorile aranjate de membrii societăŃii. Cedarea acestui drept altei persoane este interzisă. Membrii au dreptul de alegere pasivă şi activă şi au SJHAN, Fond: Prefectura JudeŃului Hunedoara, dosar 74/1930, f. 103.

(Statutele SocietăŃii de vânat din Ludeşti şi jur cu sediul în Ludeşti, jud.

Hunedoara, Tipografia „Libertatea”,Orăştie, 1924).

15 Ibidem, f. 104.

14

178

dreptul de vot la adunarea generală. Fiecare membru are dreptul a primi cu sine un prieten, pe durata unei luni, despre care membrul respectiv e dator a insinua preşedintelui, şi totodată a solvi anticipativ taxa statorită de adunarea generală la casierul societăŃii”16.

Fiecare membru primea de la societate un bilet de vânat.

ToŃi membrii societăŃii aveau datoria de a informa pe preşedintele societăŃii despre abaterile şi ilegalităŃile săvârşite pe teritoriul societăŃii dacă aveau cunoştinŃă despre aşa ceva. Taxa de înscrierea se plătea o singură dată şi era de 100 lei. Taxa anuală era stabilită de adunarea generală şi trebuia plătită în termen de 14 zile de la stabilirea ei. Organismele de conducere a societăŃii erau: Adunarea Generală şi Comitetul Permanent. AtribuŃiile Adunării Generale erau următoarele: „1. Citirea raportului anual şi primirea lui.

2. Aprobarea proceselor verbale ale Adunării Generale.

3. Controlarea socotelilor anuale.

4. Arândarea noilor teritorii de vânat.

5. Aplicarea şi plătirea personalului de ajutor.

6. Modificarea statutului.

7. Rezolvarea eventualelor apelaŃiuni din partea membrilor eschişi (excluşi n.n.) sau a rugărilor de primire respinse de Comitetul permanent.

8. Alegerea funcŃionarilor societăŃii.

9. DesfiinŃarea societăŃii17.

Comitetul permanent era format din: preşedinte, vicepreşedinte, secretar, casier, controlor de cheltuieli şi 6 membri. Comitetul decidea în toate cazurile care nu Ńineau de Adunarea generală sau de preşedinte, adică: „1. Proectarea vânătoarelor asociate.

2. Aranjarea acelora.

3. Designarea revirelor pentru vânătoarele asociate.

Afară de aceea se îngijeşte: a) Primirea membrilor noi şi distribuirea biletelor necesare pentru vânat. b) Conducerea proceselor verbale.

16 17

Ibidem, f. 106.

Ibidem, f. 107.

179

c) Arândarea revirelor (fondurilor de vânătoare n.n.) nouă şi aplicarea personalului păzitor, în sensul concluzelor adunării generale. d) Ridicarea semnelor la teritoriile de vânat oprite. e) Statorirea taxei pentru vânatul puşcat şi a puşcăturilor greşite la vânătoarele asociate. f) Vânzarea vânatului puşcat din partea acelora care nu sunt membri, în favorul casei societăŃii18.

Erau precizate apoi atribuŃiile funcŃionarilor societăŃii.

Veniturile care se virau la casieria societăŃii, proveneau din: taxa de înscriere în societate, taxele anuale ale membrilor ordinari, veniturile din biletele de vânat ale membrilor extraordinari, veniturile după prada de vânat la vânătorile asociate, alte venituri. Banii încasaŃi se întrebuinŃau pentru plata terenurilor arendate, pentru plata celor care asigurau paza vânatului, pentru ridicarea semnelor în cazul vânătorilor oprite, pentru tipărirea biletelor de vânat, a chitanŃierelor etc.

Statutul prevedea în mod expres şi condiŃiile în care societatea risca o suspendare din partea forurilor superioare de control: „Dacă societatea nu respectă scopurile şi interesele impuse prin statutele prezente, sau îşi calcă drepturile, şi prin asta ar cauza daună sau alt pericol statului sau oricărui alt membru, atunci forul superior are dreptul a o suspenda şi a o supune unor controale severe, ori pe lângă ameninŃarea ei cu dizolvarea, o sileşte ca să se conformeze statutelor prezente. (…) În caz de desfiinŃare a societăŃii, fondul ce va exista în acel moment va trece în întregime la fondul de vânat, creat de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, pentru organizarea, administrarea şi ocrotirea vânatului19.

Statutul a fost întocmit la data de 1 septembrie 1920 la Ludeşti, dovadă că a fost printre primele societăŃi de vânătoare înfiinŃate pe teritoriul judeŃului Hunedoara în perioada interbelică.

Preşedintele societăŃii era Ernst Müller, vicepreşedinte Remus Baciu şi Simion Cozmescu-secretar20.

Ibidem, f. 108.

Ibidem, f. 110.

20 Ibidem, f. 109.

18 19

180

Conform Legii din 1921, activitatea societăŃilor de vânătoare şi problemele legate de vânat era coordonată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, având o instituŃie specializată, DirecŃiunea Vânătoarei. În judeŃul Hunedoara, activitatea era supravegheată de Inspectorul JudeŃean de Vânătoare din cadrul Prefecturii judeŃului Hunedoara, acesta subordonându-se Inspectorului de Vânătoare al Ardealului, care avea reşedinŃa în cadrul Prefecturii Arad21. În acest sens, menŃionăm că instituŃiile superioare ierarhic au intervenit pentru a reglementa unele scăpări ale legislaŃiei, sau unele interpretări care ocoleau legea şi aduceau daune statului sau periclitau vânatul. De exemplu, la 19 decembrie 1931, „Decizia Ministerul Agriculturii şi Domeniilor nr. 18013/1931, menŃiona următoarele: „În conformitate cu art. 39 din Legea pentru protecŃia vânatului şi reglementarea vânătoarei, sunt scutite de la plata permisului de vânat persoanele propuse pentru ocrotirea vânatului şi pentru paza terenurilor de vânătoare, dar numai când vânează din ordinul stăpânului. SocietăŃile de vânătoare ocoleau legea şi se înŃelegeau ca în schimbul pazei să le acorde dreptul de a vâna fără a mai fi plătiŃi. SocietăŃile de vânătoare nu vor putea dispune vânătoarea din ordin, întrucât prin statute, scopul societăŃii este de a înlesni membrilor vânătoarea, iar nu de a procura vânat. SocietăŃile care vor comite astfel de abateri, nu li se vor mai aproba dreptul de arendat”22.

Conform legislaŃiei, în judeŃul Hunedoara, s-au înfiinŃat o serie de societăŃi de vânătoare. Printre cele mai timpurii, a fost şi Societatea de vânătoare „Şoimul” din Dobra pentru care există documente din 192323. Societatea de vânătoare „Căprioara” din Ilia, avea în 1931 un număr de 20 de membri, dintre care 16 agricultori, 1 judecător, 1 proprietar, 1 brigadier silvic şi primarul din Almaş Sălişte, Bornemisa Ioan24. Societatea de vânătoare „Căpriorul” din Deva, avea în 1931 un număr de 42 membri, 11 membri externi, 8 membri fiind excluşi sau au decedat. Preşedintele societăŃii era dr. E. Hossu25.

Idem, dosar 46/1932, f. 19.

Idem, dosar 46/1932, f.26.

23 Viorel Vânătoru, op. cit., p. 188.

24 SJHAN, Fond: Prefectura JudeŃului Hunedoara, dosar 94/1931, f. 19.

25 Ibidem, f. 47-49.

21 22

181

În Deva, exista şi Societatea de vânătoare „Copoiul” care arendase deja în 1930, fondul cinegetic de pe teritoriul comunei urbane Deva şi a localităŃilor Sântuhalm, Cristur, Hărău, Şoimuş, Bârcea Mare, Sântandrei, Mintia. Arenda anuală se ridica la 24 000 de lei. În 1928, societatea avea 48 de membri şi împuşcase 495 de iepuri, iar în 1929 avea 42 de membri care împuşcaseră peste 1 000 de iepuri. Taxa anuală plătită de fiecare membru era de 1 500 lei. La data de 16 mai 1930, societatea avea în bancă suma de 88 000 de lei.

Societatea a angajat un brigadier de vânătoare, absolvent al Şcolii de brigadieri de vânătoare, pe care-l plătea cu un salariu de 3 000 de lei26. Societatea de vânătoare „Copoiul” din Deva şi Societatea de vânătoare „Leul” din Măgura-TopliŃa, au încheiat la 1 august 1931, un protocol de colaborare prin care ambele aveau drept de vânat printr-o carte de recunoaştere pe teritoriul localităŃilor: Măgura-TopliŃa, TopliŃa Mureşului, Certejul de Sus, Mintia, VeŃel, Căoi27.

Societatea de vânătoare „Zimbrul” din Hondol a fost recunoscută legal la 19 octombrie 1924, în 1931 având 25 de membri, societatea urmând a face parte din Uniunea Generală a Vânătorilor28. ÎnfiinŃarea societăŃilor de vânătoare trebuia să urmeze calea legală. În acest scop, era întocmită lista cu membrii şi statutul care trebuia redactat în conformitate cu Legea din 1921. Acestea erau adresate Inspectorului JudeŃean de Vânătoare din cadrul Prefecturii judeŃului Hunedoara care, după analizarea dosarului, le înainta DirecŃiunii Vânătoarei din cadrul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor. Dacă documentaŃia era conformă cu legea, societatea primea o carte de recunoaştere, care îi atesta existenŃa legală şi îi conferea drepturile de arendare a terenurilor de vânătoare.

Au existat cazuri, când neîndeplinirea condiŃiilor legale a dus la eşecul acŃiunii de a forma o societate de vânătoare, aşa cum a fost cazul SocietăŃii de vânătoare a localnicilor din Uricani şi Câmpul lui Neag29. Pentru a preîntâmpina eşecurile în cazurile înfiinŃării

Ibidem, f. 62.

Ibidem, f. 65.

28 Ibidem, f. 74.

29 Idem, dosar 77/1934, f. 62.

26 27

182

societăŃilor de vânătoare, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a fixat, prin decizia nr. 3791/1932, ca numărul minim pentru înfiinŃarea societăŃilor de vânătoare să fie de 12 membri. Acest lucru l-a transmis SocietăŃii de vânătoare„Retezatul” din Pui, care la 15 octombrie 1934 întâmpina dificultăŃi în ceea ce priveşte numărul de membri30.

ExigenŃele privind înfiinŃarea societăŃilor de vânătoare au făcut ca în unele cazuri să fie desfiinŃate unele dintre ele şi să fie înfiinŃate din nou cu respectarea condiŃiilor legale. De exemplu, la 20 martie 1935, Ioan Băncean, trimitea o cerere de reînfiinŃare a SocietăŃii de vânătoare din Petrila”31.

După constituirea societăŃilor de vânătoare şi având în vedere faptul că Legea pentru protecŃia vânatului şi reglementarea vânătoarei din 1921 a fost folosită ca bază şi sursă de inspiraŃie pentru modernizarea legislaŃiei de vânătoare din majoritatea Ńărilor europene, România a aderat la propunerile Consiliului InternaŃional de Vânătoare din Paris. Astfel, în Jurnalul Consiliului de Miniştri nr.

2256 din 25 noiembrie 1935, publicat în Monitorul Oficial nr. 276 din 30 noiembrie 1935, s-a decis adoptarea unui triptic privind armele de vânătoare şi de tir: „Acest triptic se va elibera în fiecare Ńară pentru străini, de către delegaŃii Ńării respective în Consiliul InternaŃional de Vânătoare din Paris, iar pentru români de către delegaŃii români în acel consiliu. (Din partea României, delegaŃi ai Consiliului InternaŃional de Vânătoare din Paris, sunt: d. Săulescu vice-preşedinte şi d. Plaino membru).

Tripticul va da drept posesorului de a aduce şi scoate din Ńară, de fiecare dată, două arme cu glonŃ şi două cu alice, din cele prevăzute în triptic şi muniŃie de cel mult 30 de cartuşe cu glonŃ şi 200 de cartuşe cu alice. Odată cu viza consulară română, a paşaportului vânătorului care vine în România, obŃinută în Ńara sa de origine, se va prevede numărul tripticului, seria armelor, precum şi muniŃia lor. Armele sunt scutite de orice taxă”32.

Din pasajul citat, rezultă faptul că şi în perioada interbelică se practica vânatul internaŃional, iar România era o Ńară preferată de vânătorii din Europa.

Idem, dosar 61/1935, f. 113.

Ibidem, f. 93.

32 Idem, dosar 34/1936, f. 111.

30 31

183

AtenŃia acordată vânătorii s-a manifestat la cele mai înalte foruri de decizie ale Ńării. De exemplu, adresa Oficiului Vânătorilor Regale nr. 183 din 4 aprilie 1928, informa Prefectul JudeŃului Hunedoara că în toate moşiile Regale şi pe Domeniile Coroanei s-au înfiinŃat muzee de ştiinŃe naturale parŃiale. Directorul Vânătorilor Regale, colonelul August Spiess a cerut prefectului să-l trimită pe preparatorul Winkler de la Muzeul JudeŃean Deva să împăieze exemplare faunistice pe moşia princiară Mănăstirea din judeŃul Ilfov. În adresa menŃionată se trimiteau mulŃumiri pentru activitatea depusă de angajatul muzeului: „Oficiul Vânătorilor Regale vă roagă a primi mulŃumirile sale, iar împăetorul a lucrat cu multă sârguinŃă şi a avut o purtare bună. Cu această ocazie, ne-am permis să vă trimitem prin împăetor, câteva paseri sălbatice de pradă”33.

Un alt exemplu, se referă la aniversarea a 20 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România. Cu acest prilej, Uniunea Generală a Vânătorilor din România, aflată sub protecŃia regelui Carol al IIlea, intenŃiona să elaboreze o lucrare intitulată Monografia JudeŃelor Ardelene Socialo-vânătoreşti, la care trebuiau să contribuie toate judeŃele din Transilvania. Adresa era semnată de Septimiu Savu şi primită de Prefectura JudeŃului Hunedoara la 19 august 193634.

Prefectura JudeŃului Hunedoara, prin Inspectoratul JudeŃean de Vânătoare, coordona şi urmărea respectarea legii vânatului în judeŃ şi era instituŃia care făcea legătura cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, DirecŃiunea Vânătoarei. În administrarea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, DirecŃiunea Vânătoarei a intrat şi pescuitul în râurile de munte, conform Jurnalului Consiliului de Miniştri nr. 959 din 21 iulie 193235.

Pentru a-şi realiza obiectivele, societăŃile de vânătoare trebuiau să arendeze dreptul de vânătoare pe terenurile care aparŃineau comunelor rurale sau urbane. Drepturile de vânătoare pe terenurile comunale se acorda în urma unor licitaŃii, termenul obligatoriu pentru licitare era între 5 şi 10 ani. Arendarea trebuia să aibă acordul Idem, dosar 94/1928, f. 1.

Idem, dosar 34/1936, f. 12.

35 Idem, dosar 70/1941, f. 6.

33 34

184

consiliilor comunale cu respectarea condiŃiilor legale. Banii obŃinuŃi din arendarea teritoriilor de vânătoare intrau în bugetul comunal şi erau folosiŃi în diferite scopuri. După încheierea licitaŃiilor, documentele se trimiteau Inspectorului de Vânătoare al judeŃului Hunedoara, care le aviza favorabil dacă erau respectate condiŃiile legii.

Pentru ca licitaŃiile terenurilor de vânat să fie în conformitate cu legea, au fost trimise prefecturilor instrucŃiuni care aduceau precizări suplimentare articolelor legii, mai ales că din 25 aprilie 1940, o parte din veniturile din arendarea dreptului de vânătoare, reveneau Camerelor de Agricultură. Această prevedere se aplica însă numai terenurilor comune. Prin terenuri comune se înŃelegeau: „Terenurile comune (adică terenurile aflate în proprietatea locuitorilor), ce au o suprafaŃă mai mică de 100 ha la şes şi 1 000 ha la munte, în aceste terenuri intră orice proprietate, fie a comunei politice, a composesoratelor şi obştilor, dacă au o suprafaŃă mai mică de 100 ha la şes şi 1 000 ha la munte. Aceste terenuri formează un singur bloc şi fac obiectul unui singur contract de arendare. Arendarea acestor terenuri se făcea, până la data de 19 august 1938 de primăriile comunelor respective, cu contracte aprobate de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor sau de Prefectura judeŃului. La arendarea dreptului de vânat pe terenurile comune, în majoritatea cazurilor, primăriile care le efectuau, arendau împreună cu ele într-un singur contract, şi terenurile proprietatea comunei politice deşi aveau o suprafaŃă mai mare de 100 ha la şes şi 1 000 ha la munte36.

Controalele efectuate urmăreau dacă arendările erau făcute cu aprobarea Prefecturii prin Inspectoratul de Vânătoare JudeŃean, în cazul când terenul a fost arendat prin licitaŃie publică, sau a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, dacă terenul a fost arendat prin bună învoială. Cu data promulgării Legii Camerei de Agricultură (25 aprilie 1940), arendaşul de pe terenurile comune era obligat să depună la casieria Camerelor de Agricultură 90% din valoarea arenzii iar 10 % se vărsa la stat sub titlul de „venit vânătoare” la AdministraŃia Financiară a judeŃului, conform art. 98 din Legea Vânătoarei37.

36 37

Idem, dosar 145/1940, f. 12.

Ibidem.

185

Referitor la arendările „prin bună învoială”, menŃionăm că sau trimis precizări şi în acest caz. Astfel, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin DirecŃia Vânătoarei, trimitea la 11 octombrie 1928, un ordin circular care aducea precizări suplimentare textului de lege. În respectiva adresă trimisă Prefecturii JudeŃului Hunedoara se preciza: „Avem onoarea a vă aduce la cunoştinŃă că nu vom da nicio aprobare de contract de arendarea dreptului de vânat, în baza art. II din Legea Vânatului prin bună învoială, dacă pe lângă contractul tip, nu vom avea în copie sau original, între alte acte şi declaraŃia sătenilor proprietari că acceptă arendarea sau constatarea că s-a avut această acceptare. Întrucât legea pentru protecŃia vânatului şi reglementarea vânătoarei instituie, în principiu, în materie de arendarea terenurilor comune de vânătoare (terenuri mai mici de 100 de ha fiecare), pe primar ca mandatar legal al locuitorilor proprietari ale acestor terenuri. Avem onoarea a vă face cunoscut că ministerul consideră ca suficientă hotărârea primarului relativă la arendare, însoŃită de decizia consiliului comunal, fără să mai fie nevoie de dovada asentimentului tuturor locuitorilor, ceea ce în practică ar fi aproape imposibil”38.

Pentru a putea licita terenurile de vânătoare, societăŃile sau particularii trebuiau să obŃină o autorizaŃie de licitaŃie de la Inspectorul de vânătoare de pe lângă Prefectura judeŃului Hunedoara. Exemplificăm acest lucru prin autorizaŃia de licitaŃie semnată de Pompiliu Piso, inspector de vânătoare delegat al judeŃului Hunedoara, la 19 martie 1934 pentru Societatea de vânătoare „Hubertus” din Orăştie „pentru dreptul de vânat pe terenurile comunelor Mărtineşti, JeledinŃi, Tămăşasa şi Turmaş. Terenul din Turmaş avea 235 de iugăre, urma să fie arendat pe 5ani (1 iulie 1934-1 iulie 1939), cu suma de 300 lei pe an, iar cel de la Tămăşasa de 1 100 iugăre cu 500 lei pe an39.

Contractele de arendare s-au încheiat până în 1940 între primării şi societăŃile de vânătoare. Prezentăm, ca studiu de caz, contractul încheiat între Primăria comunei Turmaş, în calitate de mandatar legal al Proprietarilor terenurilor de vânătoare mai mici de 100 ha şi reprezentantul SocietăŃii de Vânătoare din Orăştie, lt. Col. 38 39

Idem, dosar 93/1928, f. 37.

Idem, dosar 61/1935, f. 70.

186

în rezervă, Băncescul Vasile. Societatea a luat în arendă pe 5 ani (1 iulie 1934 – 1 iulie 1939), terenurile mai mici de 100 ha din cuprinsul acestei comune în suprafaŃă de 235 de iugăre. Se menŃiona că încheierea contractului nu impunea „nici o restricŃie din punct de vedere al exploatării produselor principale, secundare şi accesorii de pe aceste terenuri, afară bineînŃeles de dreptul de vânătoare ce se arendează şi care prin acest contract se rezervă exclusiv numai pe seama arendaşului”40.

PreŃul arendării era de 300 de lei/an, care se plăteau anual la percepŃia comunală, dar într-o singură rată. Un procent de 10% din suma arendării se plătea la AdministraŃia Financiară în contul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, conform art. 98 din Legea Vânătoarei. Se preciza că în caz că arendaşul nu plătea la termenul stabilit, se prevedea o dobândă de întârziere de 10%, iar în cazul schimbării preŃurilor, comuna îşi rezerva dreptul de a majora arenda. Pentru asigurarea îndeplinirii condiŃiilor din contract, arendaşul trebuia să plătească la AdministraŃia Financiară a judeŃului Hunedoara, în termen de 8 zile de la semnarea contractului, o sumă echivalentă cu preŃul arendei pe un an ca garanŃie.

Contractul mai prevedea următoarele obligaŃii din partea arendaşului: „Art .6. Practicarea vânătoarei se va face în limitele Legei pentru protecŃia vânatului, a regulamentului său şi a tuturor dispoziŃiunilor luate de Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi publicate în Monitorul Oficial nr. 6 din 7 aprilie 1922 şi toate altele. a) Pentru teritoriile până la 3 000 ha, la şes sau la munte, se va întreŃine de către arendaşi, un păzitor de vânat special. În cazul când teritoriul este mai mare de 3 000 ha, va fi câte un păzitor pentru fiecare 3 000 ha, neŃinându-se seama de fracŃiunile mai mari, de inclusiv 1 500 ha. b) În timpul iernii, când zăpada acoperă pământul mai îndelungat, arendaşul va face depozite de nutreŃ, după felul vânatului, câte un depozit pentru fiecare 150 ha la şes şi 1 000 ha la munte. c) Arendaşul va lua toate măsurile şi va folosi toate mijloacele pentru stârpirea fiarelor şi a păsărilor răpitoare. Arendaşii vor comunica la trei luni, prin scrisoare recomandată şefilor de ocoale silvice ale statului precum şi inspectorului regional, măsurile luate şi rezultatele obŃinute.

40

Ibidem, f. 71.

187

d) Vânătoarea cu caracter distructiv este cu desăvârşire oprită. e) Pe ¼ din suprafaŃa întregului teren arendat nu se poate vâna niciodată. f) ContravenŃiunile la aceste condiŃii atrag după ele rezilierea contractului de arendare iar arendaşul va fi obligat să plătească şi eventuala diferenŃă de arendă, ce s-ar obŃine la noua arendare a teritoriului de vânat.

Art. 7. Arendaşul nu poate subarenda sub nicio formă; fie în întregime sau în parte, dreptul de vânătoare, nici nu va permite nimănui vânătoarea pentru vre-o contravaloare pe terenul arendat fără autorizaŃia Ministerului Agriculturii şi Domeniilor.

Art. 8. Pentru paza vânatului arendaşul e obligat a Ńine un număr de paznici stabilit de Inspectorul de vânătoare. Arendaşul nu poate numi pe aceştia decât cu aprobarea Inspectorului de vânătoare al judeŃului după care va depune jurământul legal.

Art. 9. Dacă în exercitarea dreptului de vânătoare, arendaşul n-ar proceda conform cu principiile corecte ale unei prăsiri raŃionale şi ar împuşca prea mult vânat folositor, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor este în drept, prin inspectorii de vânătoare, a fixa cantitatea de vânat pe capete ce se pot împuşca anual. În caz de abatere, Ministerul este în drept a pretinde de la arendaş, pentru fiecare cap împuşcat, mai mult peste numărul fixat, câte 5 000 de lei pe cap de cerb sau ciută, 4 000 lei pentru căprui sau căprioară, 3 000 de lei de Ńap sau capră neagră, 100 de lei pe cap de epure, potârniche, fazan sau găinuşe. Se exclude vânatul răpitor sau al păsărilor călătoare: sitari, prepeliŃe etc., al căror număr este nelimitat. (…)

Art. 11. Dacă înmulŃirea vânatului ar fi periclitată, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor este în drept a opri vânătoarea pe un an sau mai mulŃi ani, în acest caz se poate cere rezilierea contractului, fără nici un fel de pretenŃii din parte.

Art. 12. Orice abatere la oricare din clauzele cuprinse în acest contract, el va fi socotit ca reziliat de drept, fără somaŃii sau puneri în întârziere şi fără judecată, numai după hotărârea Ministerului, Primăria respectivă putând da dreptul de vânat altei persoane”41.

Contractele de arendare se încheiau în 4 exemplare, din care unul se trimitea Ministerului Agriculturii şi Domeniilor prin inspectorul de vânătoare. După semnare, contractul nu avea forŃă legală dacă nu era confirmat de prefectura judeŃului, în cazul când 41

Ibidem, f. 72-73.

188

dreptul de vânat s-a arendat prin licitaŃie publică sau de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, atunci când terenul s-a dat prin bună învoială. În anul 1929, existau în judeŃul Hunedoara un număr de 17 societăŃi de vânătoare, cele mai importante fiind Societatea de vânătoare „Şoimul” din Dobra, Societatea de vânătoare „Căprioara” din Ilia, Societatea de vânătoare „Cerbul” din Pui şi Societatea de vânătoare „Copoiul” din Deva. Numărul terenurilor de vânătoare scoase la licitaŃie în 1929 era de 311.

Cele 17 societăŃi de vânătoare licitaseră 126 terenuri, ceea ce reprezenta 40,5% din numărul total al terenurilor de vânătoare scoase la licitaŃie. Un număr de 104 particulari au arendat 44,3% din totalul terenurilor de vânătoare, un particular arendând cel mai mult 4 terenuri şi cel mai puŃin un teren. Rămăseseră nearendate la aceea dată, 47 terenuri de vânătoare (15,11% din totalul terenurilor), o explicaŃie posibilă fiind debutul crizei economice şi politice de la începutul anului 1929.

O serie de societăŃi de vânătoare au apărut după anul 1929, după cum rezultă din documentele studiate. De exemplu, Societatea de vânătoare „Leul” din Hondol s-a înfiinŃat la 7 iulie 1930 fiind formată din „localnici, intelectuali şi Ńărani”42. Tot la Hondol s-a încercat înfiinŃarea SocietăŃii de vânătoare „Zimbrul” dar nu s-a reuşit decât în anul 1931 prin Decizia Ministerială nr. 23155/193143. Societatea de vânătoare „Măgura” din TopliŃa s-a înfiinŃat la 11 octombrie 1930, având 25 de membri fondatori44. La 28 septembrie 1930, Societatea de vânătoare „Vidra” din Uroi arenda terenurile din Rapoltu Mare şi RapolŃel45. La Deva s-a înfiinŃat şi Societatea de vânătoare „Căpriorul”, care la 2 octombrie 1931, primea din partea inspectorului de vânătoare delegat al judeŃului Hunedoara dr. Sever Orbonaş, o adresă prin care înştiinŃa societatea nou formată că pentru a participa la licitaŃie era nevoie de autorizaŃie46. Un document din 31 Idem, dosar 74/1930, f. 1.

Idem, dosar 94/1931, f. 74.

44 Ibidem, f. 3.

45 Ibidem, f. 61.

46 Ibidem, f. 46-47.

42 43

189

august 1934 atestă existenŃa, la aceea dată a SocietăŃii vânătorilor români din Valea Jiului Petroşani47. Societatea de vânătoare „Voivodul” din Petrila este atestată la data de 19 martie 1935, când Bunea Ion cerea, în numele societăŃii, o autorizaŃie de licitaŃie pentru terenul de 1 200 de iugăre ale comunei Petrila, oferind o arendă 3 150 lei/an, cea mai mare sumă licitată pentru un teren de vânătoare pe care am întâlnit-o în documentele consultate48. La 14 februarie 1935, Societatea de vânătoare „Aurel Vlaicu” cerea autorizaŃie de licitaŃie pentru terenurile din BăcăinŃi şi Sărcăsău49. Terenurile de vânătoare nu se puteau licita fără o AutorizaŃie de licitaŃie. De exemplu, la 19 martie 1934, Pompiliu Piso, inspectorul de vânătoare delegat al judeŃului Hunedoara, emitea o AutorizaŃie de licitaŃie SocietăŃii de vânătoare „Hubertus” din Orăştie pentru terenurile de vânătoare ale localităŃilor Mărtineşti, JeledinŃi, Tămăşasa şi Turmaş. Terenul de la Turmaş avea 235 de iugăre şi era arendat de la 1 iulie 1934 la 1 iulie 1939, cu o arendă de 300 lei/an. Terenul din Tămăşasa avea 1 100 iugăre, era licitat pentru aceeaşi perioadă, dar suma licitată era de 500 lei/an50. La 14 ianuarie 1936 este atestată Societatea de vânătoare „Bistra” din Bucova, la 26 februarie 1936 se înfiinŃau Societatea de vânătoare „Vidra” din Rapoltu Mare şi Societatea de vânătoare „Aurora” din Romos 51. În perioada 1930-1935, după cum rezultă din documente s-au mai înfiinŃat în judeŃ încă 12 societăŃi de vânătoare.

Din cele prezentate rezultă faptul că în perioada interbelică, în judeŃul Hunedoara, vânătoarea a constituit o sursă de venituri pentru comunităŃile locale, dar şi un mijloc plăcut de a petrece timpul liber şi de a face mişcare.

Idem, dosar 77/1934, f. 122.

Idem, dosar 61/1935, f. 144.

49 Ibidem, f. 165.

50 Ibidem, f. 69-70.

51 Idem, dosar 34/1936, f. 84, 89, 114.

47 48

190

Dr. Petru Groza, un burghez sub stindard comunist Simion Molnar De multe ori, cei care sondează trecutul istoric, nefiind înzestraŃi cu metodă şi rigoare ştiinŃifică, tind să analizeze subiectul în contextul prezentului, uitând că, în istoria-cunoaştere, orizontul unor judecăŃi de valoare se conturează numai şi numai Ńinând cont de contextul în care au evoluat evenimentele şi s-au afirmat personajele studiate. O atare personalitate a istoriei contemporane, aflată cu preponderenŃă sub deformatoarele „lupe” ale subiectivităŃii şi controversei impuse, a fost şi dr. Petru Groza (1884-1958), jurist, mare proprietar, dar mai cu seamă om politic, militant activ pentru drepturile naŃiunii române şi Ńărănimii, primul-ministru sub mandatul căruia istoria României şi-a schimbat radical matca, de la democraŃie spre bolşevism. Recompunerea profilului biografic al lui Petru Groza cunoaşte diverse nuanŃe, funcŃie de perioada când a fost creionat. Astfel, înainte de 1989, acest hunedorean era prezentat întro lumină cu tente emoŃionale, „tovarăşul de drum” care a patronat „primul guvern democrat-popular” al Ńării, deschizătorul profundelor schimbări şi reforme ce separau România de o aşa-zisă „societate burghezo-moşierească”, orientându-i viitorul spre idealurile socialiste. De altfel, statuile şi portretele sale îl întruchipau, în epocă, în chip paternalist, un „pater familias”, autoritar, jovial şi pontos, care s-a bucurat de o considerabilă simpatie populară, poate şi datorită minei sale de burghez, în distonanŃă cu stereotipa arătare a politrucilor bolşevici. După 1989, curentele de opinie ale societăŃii civile l-au înregimentat de-a dreptul în cohorta „nomenclaturiştilor” vechiului regim, uitându-se complet că Petru Groza nu a fost nicio clipă membru al P.C.d.R. Astfel, imaginea sa istorică a suferit o voalare intenŃionată, retuşându-i-se chipul în culori sumbre, ca şi când acesta ar fi fost unul dintre „temnicerii” renegatului sistem comu-

191

nist, şi nu cel care, atât cât i-a stat în putere, a deschis uşile temniŃelor.

Aproape nicio istoriografie, „de dinainte şi după”, nu s-a străduit să releve în mod obiectiv profilul complet şi complex al hunedoreanului dr. Petru Groza, precum şi inserŃia sa reală în istoria secolului XX, aşa cum apar reflectate în mărturii documentare (de arhivă şi memorialistice) şi în ochii puŃinilor săi contemporani care mai trăiesc, încă. łinând seama de contribuŃiile majore ale acestui om politic aduse în direcŃia modernizării societăŃii hunedorene, precum şi la edificarea vieŃii culturale şi bisericeşti de pe aceste meleaguri, am considerat că suntem datori să schiŃăm câteva repere mai puŃin cunoscute, inedite chiar, dar imperios necesare, pentru a oferi publicului larg o pertinentă carte de vizită a celui care a reuşit să construiască prestigiu şi reputaŃie numelui său – dr. Petru Groza.

A văzut lumina zilei, într-o străveche aşezare românească de pe malul Streiului – Băcia, din comitatul Hunedoara, la data de 7 decembrie 1884, ca fiul cel mai mare al familiei parohului Adam Groza. Pe linia ascendenŃei paterne, îşi avea rădăcinile în dinastia de preoŃi Groza, originară din părŃile Zărandului, dintre care unii înaintaşi, precum tribunul Simion Groza de la Rovina, luptase în RevoluŃia de la 1848-1849, alături de Avram Iancu, pentru emanciparea naŃiunii române din Transilvania. Mama sa, Maria Popovici, era din părŃile Ocolişului, provenind dintr-o familie de preoŃi1. Deşi a rămas orfan de mamă încă de timpuriu2, educaŃia copilului Petru Groza a purtat, încă de la început, marca ambientului familial, fiind crescut în spiritul valorilor morale perene, a preŃuirii de neam şi de credinŃă, a corectitudinii şi afirmării prin meritele proprii.

Deoarece tatăl său a primit spre păstorire Parohia ortodoxăromână Coşteiul-Mare, în părŃile Lugojului, primii ani de şcoală primară îi va urma în această localitate3. Mereu pus pe năzdrăvănii şi năzbâtii cu ceilalŃi copii, a manifestat precoce germenii unei puternice personalităŃi. Din cauza temperamentului odraslei sale, Petru Groza, Adio lumii vechi. Memorii, Bucureşti, Editura Compania, 2003, pp. 14-15.

2 „Mama a murit înainte de a intra eu la şcoală, lăsând în urmă trei orfani”. Petru Groza, Adio lumii vechi..., p. 17 3 Ibidem, p. 17.

1

192

preotul Adam Groza îşi înscrie fiul la şcolile maghiară şi izraelită din Lugoj, cu nădejdea că viaŃa semicazonă de acolo îl va struni într-o oarecare măsură4. Câştigul anilor de şcoală primară la Lugoj a fost acela al unei cunoaşteri optime a limbilor maghiară şi idish. La vârsta adolescenŃei, este admis între primii la Colegiul Reformat „Kun” din Orăştie, o reputată instituŃie de învăŃământ liceal, încă din timpul Barocului transilvănean, alături de vestitul Colegiu Bethlenian de la Aiud5. GraŃie unui standard de exigenŃă şi austeritate ridicat, deprinde limbile latină şi germană, dar şi temeinice cunoştinŃe de filosofie, matematică şi fizică6. Încă din această perioadă, se înscrie pe coordonatele mişcării de afirmare prin cultură a naŃiunii române.

După absolvirea studiilor liceale la Orăştie, în 1903, tatăl său îl îndrumă spre a se înscrie la Universitatea din Budapesta, la Facultatea de Drept şi ŞtiinŃe Economice, unde a beneficiat de o bursă de studii a FundaŃiei „Emanoil Gojdu”7. În cadrul asociaŃionist, se afirmă în funcŃiunea de bibliotecar al SocietăŃii de Lectură „Petru Maior” a Junimei Române din Budapesta8, context cultural în care leagă trainice prietenii cu Octavian Goga, Ion Lupaş, Ioan Lapedatu, Onisifor Ghibu ş.a9. La îndemnul lui Goga, de a merge „în lumea mare”10, din 1905, va efectua o lungă călătorie de studii în Occident, experienŃă deosebit de fertilă în ceea ce priveşte Dorin Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Editura Compania, 2004, pp. 13-14.

5 Pentru ambientul educaŃional reformat de la Orăştie, a se vedea anuarul A Szászvárosi Ev. Ref. Kún-Kollegium Értesitıje az 1891-2-ik tanévrıl, Szászváros (Orăştie), 1892, pp. 90-112.

6 Dr. Petru Groza în istorie. Mărturii şi documente, coordonator Ioachim Lazăr, Deva, Editura Destin, 2002, p. 10.

7 Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 19-20.

8 Date monografice cu privire la Societatea de Lectură «Petru Maior», a se vedea la Eugenia Glodariu, AsociaŃiile culturale ale tineretului studios român din Monarhia Habsburgică, 1860-1918, Cluj-Napoca, 1998, pp. 51-64.

9 Flori Stănescu, Petru Groza (1884-1958), în „Arhivele totalitarismului“, II, 1994, nr. 4, pp. 210-212 ; Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., p. 21; Dr. Petru Groza în istorie..., p. 10.

10 Petru Groza, Adio lumii vechi..., pp. 78-79.

4

193

cristalizarea unei formaŃii profesionale plurivalente. În Berlinul imperial, frecventează Universitatea Imperială, precum şi cercurile literare ale lui Caragiale şi Delavrancea, iar la Paris, îl va cunoaşte pe inventatorul Traian Vuia11. După un periplu la Londra şi Bruxelles, în anul 1907, la Universitatea din Leipzig, audiază cursuri de drept comercial, drept canonic şi economie politică12. Este şi perioada când ia contact cu un cerc al elitei iniŃiate. De asemenea, ia cunoştinŃă cu ideologia de stânga, vehiculată în mediul socialist, la Dresda şi Weimar13. Parcursul universitar îi va fi încununat în anul 1907, când îşi susŃine, la Budapesta, doctoratele în ştiinŃele de stat şi ştiinŃe economice, teze apreciate „Magna cum Laudae”14.

Se întoarce între ai săi, la Lugoj, unde, între anii 1907-1911, efectuează stagiatura în avocatură15. Ca membru al Partidului NaŃional Român, tânărul jurist dr. Petru Groza aderă la mişcarea politică de emancipare a naŃiunii române din Imperiul austro-ungar.

Deprinde abilităŃile luptei politice în campania electorală pentru alegerea deputatului de Lugoj în parlamentul budapestan. Totodată, comunitatea română îl va alege ca membru în CongregaŃia comitatensă a Lugojului, funcŃie echivalentă celei de consilier judeŃean16. În 1911, după examenul de definitivat în profesie, îşi deschide un cabinet de avocatură în oraşul Deva17. Comunitatea bisericească hunedoreană îl susŃine spre a fi desemnat deputat în Sinodul Mitropoliei Ortodoxe Române de la Sibiu18, for eclezial în care va activa pe toată durata vieŃii.

La izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, este încorporat în Armata cezaro-crăiască, la un regiment de honvezi din pusta ungară. Însă, va refuza constant sa fie avansat la gradul de ofiŃer, potrivit cu pregătirea sa, deoarece contesta cauza flamurei sub Dr. Petru Groza în istorie..., p. 10.

Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 30-31.

13 Dr. Petru Groza în istorie..., p. 10.

14 Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 32-33.

15 Petru Groza, Adio lumii vechi..., pp. 103-111.

16 Ibidem, pp. 144-145.

17 Dr. Petru Groza în istorie..., p. 11.

18 Ibidem.

11 12

194

care lupta. Dezertează în mai multe rânduri, odată pentru a participa la o Adunare Sinodală, la Sibiu, dar angrenajul birocraŃiei militare austriece nu îl va trimite în faŃa CurŃii MarŃiale, graŃie relaŃiilor tatălui său la Viena19. În anul 1916, se căsătoreşte cu Ana Moldovan din BăiŃa, descendenta educată a unei familii de prosperi proprietari de mine, consilieri aulici şi membri dietali, ea însăşi cu studii în Apusul Europei20.

Pe fundalul aplicării principiilor wilsoniene ale autodeterminării naŃionale, în octombrie-noiembrie 1918, când monarhia dualistă se prăbuşea, îl regăsim pe Petru Groza în primele rânduri ale Partidului NaŃional Român. Activează în calitate de secretar al Consiliului NaŃional Romând Arad, iar la Deva, este ales în Comitetul Executiv al C.N.R. din localitate21. Participă la Marea Adunare NaŃională de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918, între cei 1228 delegaŃi, iar în ziua de 2 decembrie, la adunarea restrânsă a politicienilor ardeleni, va fi împotriva ideii înfiinŃării unui guvern transilvănean paralel - Consiliul Dirigent22.

Despre o scurtă perioadă din biografia sa, respectiv primăvara anului 1919, nu dispunem de date lămuritoare, iar unii dintre oponenŃii săi politici au acreditat chiar ideea că, în acel răstimp, ar fi avut oareşcari legături cu sora lui Bela Kun23.

După Marea Unire, va pleda pentru ieşirea din reagionalism a elitei politice transilvănene. Se afirmă pe eşichierul bucureştean, în 1919, odată cu „descălecarea” ardelenilor în metropola de pe malurile DâmboviŃei. Astfel, îl vom regăsi ca deputat în Adunarea Constituantă, ales din partea Cercului electoral BăiŃa. Din 1920, Gheorghe I. IoniŃă, Dr. Petru Groza: un portret politic în două acte. I. De la Marea Unire la guvernul «democrat popular» (1918-1945), în Revista « Dosarele Istoriei », Bucureşti, nr. 2 (18), 1998, p. 11.

20 Maria Toma-Damşa, PersonalităŃi ale comunei BăiŃa, Cluj-Napoca, Editura „Studia”, 2011, pp. 80-81.

21 Victor I. Şuiaga, Consiliul NaŃional Român din Deva, 1918-1919, Deva, 1994, p. 33; Idem, Hunedorenii la Marea Unire 1 Decembrie 1918, Deva, 1993, p. 23.

22 Petru Groza, Adio lumii vechi..., pp. 181-205.

23 Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit. , pp. 61-62.

19

195

alături de Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, se înscrie în Partidul Poporului condus de Mareşalul Averescu. În cadrul primului guvern Averescu, ocupă funcŃiunea de Ministru al Ardealului, portofoliu destinat rezolvării complexelor probleme ridicate de alipirea acestui spaŃiu multicultural şi multietnic. Sub egida legislativului, a funcŃionat ca membru în Comisia Parlamentară de anchetă asupra activităŃii Consiliului Dirigent, iar concluziile sale vor concura la dizolvarea acestui for administrativ intermediar. În cadrul Comitetului Superior Agrar, concură la aplicarea reformei agrare24.

Pe planul afacerilor, Petru Groza urma să se afirme, între anii 1922-1926, când Partidul Poporului se afla în opoziŃie. GraŃie abilităŃilor şi expertizei dobândite la înaltele şcoli europene, va reuşi să deŃină acŃiuni majoritare în peste 45 de întreprinderi. Totodată, cumpără fabrici, mine de aur, magazine, mori, edifică hoteluri şi înfiinŃează „institute de credit”. Va dobândi un prestigiu remarcabil în lumea capitalului interbelic, astfel încât a urmat să fie ales ca preşedinte al Uniunii Marilor Industriaşi din România25. În anul 1926, prin mijlocirea unei mişcări inspirate a liberalilor, Partidul averescan revine la putere, iar Groza are oportunitatea de a fi numit titular la Ministerul Lucrărilor Publice. Sub girul de încredere al noului portofoliu, ia măsuri drastice pentru stoparea corupŃiei prin care se cheltuiau, în chip nejustificat, imense fonduri în beneficiul Casei Regale. Datorită atitudinii corecte şi intransigente, va fi demis din funcŃie, la cererea expresă a regelui Ferdinand26.

Deziluzionat de marasmul vieŃii politice bucureştene, între anii 1927 – 1933, se retrage la Deva, răgaz în care va studia evoluŃia curentelor şi doctrinelor politice europene. Nu renunŃă, însă, la legăturile cu capitala Regatului, unde, periodic, face vizite de informare. Cu mai bine de un deceniu şi jumătate înaintea bolşevizării Ńării, Petru Groza intuieşte că estul Europei va cădea în sfera de influenŃă a socialismului de tip sovietic27.

Dr. Petru Groza în istorie..., p. 13.

Ibidem, pp. 13-14.

26 Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 97-100.

27 Petru Groza, Adio lumii vechi..., pp. 475-488.

24 25

196

Pe plan politic, devine fondatorul şi preşedintele Frontului Plugarilor, constituit la Deva, în 8 ianuarie 1933. Alături de ceilalŃi corifei, precum Ioan Moga-Fileru, Romulus Zăroni, Guia MoŃul, a acŃionat pentru consolidarea noului partid, care se adresa în special electoratului Ńărănesc28. În anul 1935, oferta politică depăşeşte barierele etnice, dovadă că va încheia o alianŃă cu MADOSZ-ul. Încă din acel an, urmând o ideologie de stânga, ia atitudine împotriva curentelor fasciste din occident, semnând la łebea alianŃa în cadrul Frontului Popular Antifascist29.

După intrarea României în al Doilea Război Mondial, Petru Groza se va dovedi un politician prosovietic, ceea ce-l va situa repede în atenŃia Serviciului Special de InformaŃii, condus de celebrul Eugen Cristescu. În 1943, când pe Frontul de Est, balanŃa se înclinase deja în favoarea ruşilor, împreună cu Frontul Plugarilor, liderul Groza aderă la Frontul Patriotic Antihitlerist30, grupare din care făceau parte formaŃiunile de orientare socialistă şi comunistă.

Datorită acestei activităŃi, considerată subversivă la vreme de război, şi la insistenŃele lui Manfred von Killinger, Petru Groza este arestat în decembrie 1943. Până la 30 ianuarie 1944, a urmat să fie anchetat în arestul SiguranŃei Statului. La intervenŃia lui Iuliu Maniu şi a Veturiei Groza pe lângă mareşalul Antonescu, Groza a fost eliberat şi fixat cu domiciliu supravegheat la Deva. Această scurtă experienŃă carcerală îl va inspira să scrie lucrarea cu iz memorialistic, intitulată „În umbra celulei”, edificându-i o aură de dizident31. În septembrie 1944, după încheierea ArmistiŃiului cu Uniunea Sovietică, Petru Groza va gira, în numele Frontului Plugarilor, aderarea la Frontul NaŃional Democrat, alături de P.C.d.R., P.S.D., Uniunea Democrată a Maghiarilor şi sindicatele muncitoreşti32.

Din 4 noiembrie 1944, va funcŃiona ca vicepremier, în guvernele Sănătescu II şi Rădescu33.

Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 151-155.

Dr. Petru Groza în istorie..., p. 14.

30 Ibidem, p. 16.

31 Petru Groza, În umbra celulei. Malmaison, 1943-1944 Iarna, Editura «Cartea Rusă», 1945, 314 p.

32 Dr. Petru Groza în istorie..., p. 18.

33 Ibidem, pp. 18-19.

28 29

197

Beneficiind de susŃinerea Moscovei şi la presiunea lui Vâşinski pe lângă tânărul rege Mihai I, la 6 martie 1945, Petru Groza era desemnat ca prim-ministru al României. Însă, tocmai în acel context, apelează cu abilitate la instanŃa de putere a lui Stalin, spre a obŃine redobândirea Transilvaniei de Nord, care era aflată vremelnic sub administraŃie sovietică34. Reîntregirea Ardealului a şi fost celebrată, la 13 martie 1945, la Cluj, în prezenŃa Regelui Mihai I şi a lui Petru Groza.

Deşi a funcŃionat ca prim-ministru într-o perioadă de tranziŃie spre comunism, în repetate rânduri, Petru Groza a intervenit pentru salvarea elitei culturale şi politice din închisori şi refugierea acesteia în Occident35.

Documentele vremii relevă legăturile sale privilegiate cu Biserica Ortodoxă din Rusia. În semn de preŃuire pentru funcŃiunea sa, înalŃii prelaŃi ai bisericii din Uniunea Sovietică au vizitat România, în vara anului 1947. La 2 iunie 1947, Patriarhul Rusiei – Alexei, Mitropolitul Leningradului – Grigorie, Arhiepiscopul Dimitrovskului – Vitalie, au fost prezenŃi în comuna Băcia, unde au oficiat un parastas la mormântul preotului Adam Groza, tatăl primului-ministru Petru Groza. Mai mult, în 3 iunie, la Deva, în prezenŃa a cca. 70 000 de credincioşi pelerini, înaltele feŃe bisericeşti din Rusia au oficiat Liturghia la vechea Biserică cu hramul „Sf. Nicolae”36. Sub un anumit aspect, autoritatea supremă bisericească din U.R.S.S. îl recunoştea de Groza drept lider necontestat al României, şi nu pe Regele Mihai I, iar aceasta poate fi o abilă stratagemă asupra psihologiei maselor din partea ruşilor.

A fost apreciat de mari personalităŃi ale timpului, precum I.V. Stalin, Mao Zedong şi Dalai Lama37, ceea ce, în acel context Dorin Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 255-270 ; Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, Bucureşti, Editura RAO, 2012, pp. 143-151.

35 Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal (1935-1963), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 396.

36 Arhiva familiei Groza din Deva: Nicolai Gheorghiev, Peste hotarele Ńării – Întâlnire cu Petru Groza, mss., pp. 141-142.

37 Petru Groza, Prin Ńara celor şase sute de milioane. China de ieri şi de azi : Note de drum, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, passim.

34

198

istoric, însemna foarte mult pentru România, izolată de lumea occidentală.

Urmându-se procedura aplicabilă „tovarăşilor de drum”, din 1952, Petru Groza a fost trecut într-un con de umbră, fiind scos din fruntea resorturilor executive ale puterii şi numit într-o funcŃiune onorifică – preşedinte al Marii Adunări NaŃionale, de facto un aşa-zis parlament popular38. În urma unei afecŃiuni maligne, moare în noaptea de 7-8 ianuarie 1958, la Bucureşti, fiind primul şi singurul lider procomunist al României înmormântat cu funeralii religioase naŃionale39.

Dr. Petru Groza a fost un om politic de marcă în istoria României din secolul XX. Aşa cum aprecia istoricul Ioan Scurtu, a crezut că va putea să domine situaŃia şi să-şi impună propria linie de conduită în politica Ńării. Nu a izbândit decât să atenueze unele măsuri extrem de dure, luate de ocupanŃii sovietici şi de agenŃii lor din România. În schimb, şi-a asumat o răspundere pe care alŃii dintre liderii partidelor istorice au refuzat-o, mulŃi dintre aceştia sperând că „în curând, vor veni americanii”!40 Activitatea lui dr.

Petru Groza nu poate fi apreciată, aşadar, decât în contextul istoric în care el a trăit şi acŃionat, iar nu pe temeiul unor şabloane preconcepute. Mai devreme sau mai târziu, fiecare personalitate îşi ocupă locul pe care îl merită cu adevărat pe marea scenă a istoriei.

Dr. Petru Groza în istorie..., p. 25.

Ziarul « Magazin », Bucureşti, nr. 14 din 11 ianuarie 1958, pp. 1-2.

40 Ioan Scurtu, Reevaluarea lui Petru Groza, articol publicat în « Tricolorul », format electronic la adresa : www :ziartricolorul.ro/reevaluarea-lui-petrugroza.

38 39

199