Revista Asociației Profesorilor de Istorie din România ”CLIO”, filiala Hunedoara - Numărul 10 by ASOCIATIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMANIA, FILIALAL HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Editorial 100 de ani de la moartea regelui Carol I Prof. Simion Molnar, preşedintele APIR Hunedoara avut loc alegeri în 1857 pentru constituirea Divanurilor ad-hoc. Dintre punctele Rezoluțiilor Divanurilor pe care le-au votat, poate să surprindă una dintre ele care prevedea ca noul stat unit să fie condus de un principe străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, ai cărui moștenitori să fie crescuți în religia țării. Era acesta un act de trădare al Divanurilor sau o profundă înțelegere a necesității că un principe străin ar fi putut fi un mediator între disputele frecvente ale facțiunilor politice și, în același timp, ar fi ridicat prestigiul Principatelor Unite, în rândul Marilor Puteri. Acest punct ca și de altfel, altele care prevedeau neutralitatea Principatelor Unite, au fost respinse de către Marile Puteri. Astfel, s-a ajuns la alegerile pentru tronul Principatelor, în 1859, care a dat câștig de cauză colonelului Alexandru Ioan Cuza, devenit Principe unificator. Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au acceptat dubla alegere, iar ulterior, pas cu pas, procesul de unificare deplină, și de transformare a Principatelor în noul stat România. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza este o domnie reformistă, dar si cu tendințe autoritariste, așa cum a fost lovitura de stat de la 2 mai 1864. De asemenea, consemnăm și un alt eveniment nefericit, petrecut în 1862, pin asasinarea primului-ministru Barbu Catargiu, lider al conservatorilor, fapt ce a introdus crima în politica românească, asasinatele fiind folosite de multe ori în istoria modernă și contemporană a României (vezi cazurile I. G. Duca, Armand Călinescu, Nicolae Iorga, Corneliu Zelea-Codreanu). Sfârșitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a fost marcat de multe elemente negative: viața lui personală, rolul nefast al camarilei, ceea ce a determinat facțiunile politice conservatoare și liberale să pregătească o lovitură de stat pentru înlăturarea lui Cuza. În noaptea de 10/11

S-au împlinit în luna octombrie a acestui an, 100 de ani de la moartea regelui Carol I. Evenimentul mi-a părut că a trecut oarecum neobservat, cu toată ceremonia care a avut loc la Curtea de Argeș. Probabil încă mai dăinuie în spiritul nostru vechea educație comunistă antimonarhică, cu toate că în ultimii ani sondajele arată o creștere a interesului societății pentru monarhie. Oricum s-au petrecut evenimentele, regele Carol I nu poate fi scos din istorie, pentru că rolul său a fost extrem de important în făurirea României moderne. Sigur că ne întrebăm și astăzi de ce o monarhie străină? Pentru aceasta, ar trebui săne întoarcem în istorie, la momentul Unirii Principatelor Române. Problema românească a intrat în atenția Marilor Puteri europene, odată cu războiul Crimeii și încheierea Congresului de pace de la Paris, din 1856. Marile puteri doreau crearea unui stat al Principatelor danubiene care să fie un tampon între expansiunea rusească și Imperiul Otoman. Au decis ca soarta Unirii să fie transferată chiar Principatelor, acolo unde, au 1

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA februarie 1866, complotiștii au pătruns în palat chiar cu sprijinul gărzii, și l-au determinat pe Cuza să semneze abdicarea. În istoria noastră alianța mai sus menționată, a intrat sub numele de „monstruoasa coaliție”. Ne punem iarăși întrebarea oare cei care l-au înlăturat nua au fost tocmai cei care l-au sprijinit să ajungă al tron, cei care au înfăptuit Unirea Principatelor, tocmai de aceea evenimentele trebuie văzute nu cu ochiul de astăzi, că în contextul epocii în care s-au petrecut. Problema care s-a ivit a fost problema succesiunii. Cel propus pentru preluarea tronului a fost Filip de Flandra, dar acesta a refuzat. Refuzul a ridicat o problemă majoră României, amenințată cu destrămarea prin protestele Rusiei și ale Imperiului Otoman. Soluția a venit de la împăratul Napoleon al IIIlea, unul din marii susținători ai României, care l-a recomandat pe principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Aducerea acestuia în țară a fost o adevărată aventură, pentru că exista riscul să fie prins la trecerea prin Imperiul Habsburgic, care se pregătea de război cu Prusia. Prințul a călătorit incognito, sub un nume fals, iar la coborârea de pe vapor, punând piciorul pe pământul românesc a declarat: „de acum eu sunt român”. Îndelungata sa domnie de 48 de ani a demonstrat acest fapt. A fost un mediator între liberali și conservatori, a introdus punctualitatea în viața politicienilordin guvern, oferindu-le câte un ceas, a fost comandantul armatelor româno-ruse de la Plevna în războiul de independență, și spunea cu mândrie: Principele Carol nu poate fi condus de un general rus, dar 10 generali ruși pot fi conduși de el. A fost un învingător în acest război și independența României a fost câștigată. A contribuit din plin la modernizarea statului: căi ferate, drumuri de comunicație, transformarea Bucureștiului într-o adevărată capitală, construirea Castelului Peleș. În 1881 România a surprins din nou Marile Puterile. Declarat Alteță Regală în 1879, Carol I se încoronează ca rege al României

purtând pe cap o coroană din oțelul unui tun capturat la Plevna. Transformarea României în regat a crescut prestigiul acesteia și respectul puterilor europene. Nu a reușit să constituie o societate echilibrată, fiind mari dezechilibre între starea socială, reflectată prin răscoalele țărănești din 1888, și mai ales cea din 1907. Evenimentele petrecute după războiul de independență atât prin pacea de laSan Stefano și mai ales prin Congresul de pace de laBerlin, au arătat că alianța cu Rusia nu a fost respectată de către aceștia, încălcându-se grav convenția de la 4 aprilie 1877. Declarațiile belicoase ale rușilor că vor dezarma armata română, au primit răspunsul ferm al lui Carol: armata care s-a distins în fața Înălțimii Voastre în bătăliile de la Plevna, Rahova, Vidin, Smârdan, poate fi înfrântă, dar nu dezarmată. Răceala relațiilor româno-ruse a dus la o reorientare a politicii externe românești. Carol s-a apropiat tot mai mult de Germania și, vrând–nevrând, de Austro-Ungaria, datorită răspunsului ferm a lui Bismarck, că drumul spre Berlin trece prin Viena. Astfel se puneau bazele alianței Puterilor Centrale. Tratatul a fost ținut secret, departe de opinia publică și de liberali, deoarece orientarea acestora rămânea către Franța și Anglia. Cu toată această apropiere, regele Carol I nu s-a depărtat de cauza românilor din Transilvania. A intervenit ferm pe lângă Austro-Ungaria în procesul memorandiștilor, și declara unui lider al opoziției, că monarhia rămâne preocupată de soarta celor 3 milioane de români din Transilvania. A deranjat Austro-Ungaria și prin primirea de înalt rang făcută Arhiducelui Franz Ferdinand și soției sale, în vizita acestora în România. Arhiducele era moștenitorul tronului austro-ungar, dar avea tendințe federaliste, dorind să transforme Imperiul într-un stat federal, care ar fi acordat o largă autonomie celor din imperiu, fapt neagreat de clasa politică de la Viena și mai ales, Budapesta. Asasinarea arhiducelui și a soției sale la Sarajevo, a fost scânteia care a declanșat Primul Război Mondial. România era chemată să ia și ea poziție față de acest conflict, ca urmare Carol a convocat Consiliul de coroană 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA din vara anului 1914. Acolo a fost prezentat pentru prima dată tratatul de alianță cu Germania și Austro-Ungaria, dar membrii consiliului nu au fost de acord cu intrarea în război de partea acesteia, cu excepția liderului conservator P.P. Carp, care vedea în Rusia principalul pericol pentru România. Concluzia finală era că, pentru moment, România se declara neutră. Decizia l-a mâhnit pe regele Carol I, dar acesta și-a păstrat demnitatea de rege constituțional, acceptând-o. La scurtă vreme după acest eveniment, la 10 octombrie, regele se stinge din viață după o domnie îndelungată de 48 de ani. Lasă în urma sa o Românie modernă, total diferită de cea de la 1866 și un succesor la tron, pe nepotul de frate, Ferdinand I și soția sa Maria,

amândoi având un spirit antantist, trecând printr-un război dificil și reușind să întregească România. Tocmai de aceea Ferdinand va intra în istorie sub numele de Ferdinand I Întregitorul, iar soția sa Maria, va rămâne ca una dintre cele mai implicate regine, atât în viața socială cât și în viața politică, cu un respect deosebit pentru poporul român. Credem astfel, că faptele lui l-au înscris în istoria României la un loc bine meritat și care trebuie respectat indiferent de opțiunile noastre politice, pentru că istoria nu se poate scrie cu pauze între evenimente ca pe vremea lui Roller…

Regina Maria, ultima regină romantică a României

Prof. Alina Bratu

conte de Kent și Ulster, și a Mariei Alexandrovna, Maria a preluat de la spiritul britanic echilibrul, pragmatismul, pasiunea organizării sociale, excentricitatea, iar de la cel slav, o cultură „în același timp sălbatică și rafinată” care i-a oferit „atracția egală pentru lumină și ceață, pentru violența contrastelor și pentru nuanțele calde” și în plus ”violența specifică Romanovilor”. 1 A devenit la numai 17 ani, prin căsătoria cu principele moștenitor Ferdinand al României, principesa moștenitoare a uneițări îndepărtate și necunoscute. În noua sa țară, tânăra principesăeste primită cu manifestări spontane de afecțiune, și devenindo regină iubită de popor și care la rândul său s-a confundat cu poporul căruia i-a devenit regina. Iată ce spunea în Povestea vieții mele: „știu bine că este între noi o diferență de rasă: sunt anglo-saxonă, iar voi sunteți latini. Sunt din fire încrezătoare. Cred în bine, în Dumnezeu, în dreptate, în dragoste și în milă. Voi sunteți sceptici, la voi nimic nu e sfânt, vă bateți joc de toate, peste tot vedeți urâciune și trădare, nu 0F

Nepoata reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea, fiica lui Alfred de Edinburg,

Guy Gauthier, Missy, regina României, Editura Humanitas, București, 2006, p. 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA credeți într-o inimă curată. Voi vedeți latura neagră și întunecată a oricărui lucru, pe când eu o văd pe cea luminoasă…Am venit în România ca un viteaz tânăr și vesel, gata să intru în rândurile voastre, să mă închin la steagul vostru, să pășesc neînfrânată alături de voi, cu un cântec pe buze, bucuroasă de orice greutate, de orice stăruință, poate prea îndrăzneață și neascultătoare, dar a voastră cu inima și sufletul. Dar nu mă pot prinde în luptă cu vicleșugul vostru, nici cu șireteniile și capcanele voastre. Sunt ursită să fiu mereu învinsă, dacă armele voastre sunt bănuiala și înșelăciunea. Dar a cui e rușinea? A mea sau a voastră?” Acest citat este o referință pentru personalitatea fascinantă a reginei Maria 2. Crescută într-o atmosferă de libertate aproape totalăși ferită cu abilitate de implicațiile politice și dinastice ale rangului său, tânăra principesa era total nepregătită pentru rolul pe care i-l hotărâseră monarhii și clasa conducătoare din România. Iubește viața de societate, este cochetă, fapt care îl contrariază pe sobrul și rigidul Carol I. Pentru regele Carol I, în concepția căruia existența se confunda cu ideea de datorie, atribuțiile unei tinere principese moștenitoare nu se puteau desfășura decât în cadrul domestic, sub zeloasa supraveghere a suveranului. „Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci pentru a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost importată, pentru a fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui bărbat.” 3 Orice alte activități care depășeau cadrul rigid al protocolului, mondenitățile, sportul, ba chiar o simplă plimbare, erau considerate frivolități și prompt sancționate. Descrierea făcută regelui Carol de către Maria este sugestivă: „Prima lui înfăţişare îmi aduse o mică desamăgire. Văzusem mai multe portrete de ale regelui Carol; faţa lui impunătoare, puţin cam austeră, nasul de acvilă, barba neagră, ochii

pătrunzători, mă făcuseră, să mi-l închipui înalt şi falnic, închipuire însă cu totul greşită. Regele Carol era mic de statură şi, la prima vedere, navea nimic impunător, afară de mişcările-i încete, hotărâte, pline de demnitate şi de ochii lui albaştri, ageri, atotvăzători, cam mici şi uneori injectaţi. Regele Carol părea că vede toate împrejur fără a întoarce capul, ca o acvilă. S-ar putea spune că privirea lui pâlpâia şi sclipea ca flacăra. Toate acestea însă, nu le băgai de seamă întâia oară. Îmi păru numai un om cam scund, cu genunchii puţin îndoiţi, purtând ghete ca tălpile groase, înfipte în pământ cu o siguranţă fără seamăn. (…)regele Carol era de o linişte aproape nefirească. Foarte închis în sine, mişcările lui aveau un fel de măreţie voită, care ajunsese la el naturală. Erau mişcările unui om deplin stăpân pe sine, care poate domina pe alţii. Cu toate acestea, la prima înfăţişare, „der Onkel” nu satisfăcu deloc aşteptările sufletului meu tânăr. Părea aspru şi nicidecum falnic. Mă îmbrăţişă cu multă căldură, se arătă cât se poate de curtenitor cu mama, dar n-avea într-însul nimic din calda însufleţire a fratelui său; înainte de toate, era un om tăinuit, neînduplecat, impunându-se faţă de toţi, foarte pătruns de însemnătatea sa; de fapt, un om creat de propria sa voinţă.” 4Despre relaţiile soţului său cu regele Carol scrie că acesta era „subjugat de cultul pentru bătrânul de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe acest sclav al datoriei care era capul familiei” 5. Relaţiile lui Ferdinand cu regele Carol sunt sugestiv descrise şi în fragmentul următor: „Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu moștenitorii lor. Regele Carol nu sa abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele Nicolae,

Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria. Trei vămi ale feminității exemplare, Editura Humanitas, București, 2013, p. 22 3 Regina Maria a României. Capitole târzii din viața mea. Memorii redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, p. XXII

Regina Maria, Povestea vieții mele, vol. I, Editura Adevărul, p. 205-206 5 Ibidem

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua succesiunea.” 6 Contactul cu România și cu regele Carol sunt descrise la fel de sugestiv: „Începuse să-mi vorbească despre România, dar n-avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deştepta în minte adevărate tablouri; vorbea întrucâtva cum vorbeşte un şcolar în vacanţă despre şcoala lui. Parcă auzeam în ce spunea un îndepărtat zăngănit de lanţuri. Aici la Sigmaringen se simţea liber, iubit şi inima îi înflorea, răsufla mai slobod. Oare ce vroia el să mă facă să înţeleg, despre acea ţară îndepărtată? Era oare mai puţin liber acolo? Nu era o ţară minunată, plină de poezie şi de romantism? Totdeauna, de câteori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de nelinişte, care deştepta în mine ceva ce nu puteam pricepe şi care parcă era o ameninţare. Era oare greu de trăit într-o ţară depărtată? Ca un refren, se auzea mereu şi necontenit: „der Onkel”; el se găsea la capătul fiecărui drum şi în miezul fiecărei plănuiri... „Der Onkel”, oare îi insufla lui această umbră de teamă? Peste câteva zile, avea să sosească „der Onkel”; venea cale lungă din România, ca să vadă pe mireasa lui Nando. Şi Nando se strângea de mine, ca unul ce vede apropiindu-se un nour care ar putea să-i întunece proaspăta fericire.” 7 Peste ani, Maria își amintea despre relațiile cu Carol I: „Am suferit mulți ani povara dominației lui. A fost o școală bună și astăzi îmi dau seama că trebuie să-i fiu recunoscătoare; cu toate acestea, mi-a pricinuit multă amărăciune și ne-a întunecat tinerețea, ba uneori ne aducea în pragul deznădejdii și al răzvrătirii…” 8 Maria este imaginea totală a entuziasmului constructiv, cu trăiri năvalnice și

plenare, cu altruism neștirbit și o extraordinară capacitate de dăruire. 9 Are cultul devotamentului, al abnegației și datoriei, urăște sărăcia și mizeria. De aceea împarte cu încântare, orice și oricui: bani, dulciuri, haine, țigări, mici atenții, copiilor, țăranilor, soldaților, supușilor, doamnelor de companie, țiganilor. 10 Iubește frumosul, armonia fizică și sufletească, detestă ipocrizia, artificialitatea, gândirea negativ, constrângerile canoanele. Este conștientă de magnetismul pe care-l areși cu care a vrăjit mari oameni de stat. La un moment dat, istoria consemnează, guvernul liberal nu reuşea să scoată avantaje de pe urma Conferinţei de Pace de la Paris. Pur şi simplu Georges Clemenceau nu dorea să-i bage în seamă pe diplomaţii trimişi de Ionel I.C. Brătianu. Aflând acest lucru, a purces la drum ca o persoană particulară. Ajunsă la hotelul din centrul Parisului, purtată de un val de simpatie, când i se pupau mâinile şi i se mângâia trena, sa grăbit să-i trimită intransigentului prim ministru francez o invitaţie la cină. „Doar nu putea să refuze o Regină,” spunea ea. Regina îi face o impresie aşa de bună, încât, entuziasmat, îi comunică ministrului român, după încheierea conversaţiei: “O regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu Mareşalul Foch în frunte.” Paginile scrierilor sale scot la iveală atitudinea necruțătoare 11 , prietenia și rivalitatea 12, caracterul bărbaților din viața ei și a României: Ferdinand, Barbu Știrbei și colonelul Boyle, dar și alții 13. Atunci când l-a cunoscut, îl descrie pe Ferdinand ca având „o 8F

10F

11F

12F

Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982, p.103 7 Regina Maria, Povestea vieții mele, vol. I, Editura Adevărul,p. 205 8 Ion Mamina, Regalitatea în România 1866-1947, Editura Compania, București, 2004, p. 75-76

Dan C. Mihăilescu, op. cit. , p. 24 Aceste acțini sunt descrisede însăsi regină în însemnările sale: La vremea ceaiului, toți copiii de țărani m-au înconjurat pe terasa unde stăteam și i-am hrănit cu biscuiți dintr-un sac enorm pe care-l port întotdeauna cu mine în mașin sauCantități însemnate de lapte condensat….este minunat să le poți împărți. 11 „Madame Dissescu, extraordinar de idioată”, „…doamna Charles Adolphe Cantacuzene, născută Missir, care a stat în străinătate de când s-a măritat cu soțul ei, un poet cam grotesc”, „Urâta, dar plăcuta doamnă Pompiliu Eliad” 12 Fără îndoială că Martha (Bibescu) este o companie plăcută și încântătoare și nu are nici un rost să-i ceri ceea ce, din punct de vedere moral, nu-ți poate da. Ea este instinctiv o ambițioasă, s-a născut așa, iar frumusețea și inteligența o ajută mult” 13 Ionel Brătianu, Averescu, Maniu, Iorga; I. G. Duca. 10

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA neîncredere în sine aproape dureroasă şi era cât se poate de modest; pe când fratele său, alb ca laptele şi cu mijlocul ca de viespe, avea însuşiri opuse. Ferdinand se arăta de o smerenie neînţeleasă, faţă de încrezutele aptitudini ale fratelui său. Eu însă, îi priveam pe toţi cu ochi nedestoinici la cumpănirea firii omeneşti şi eram gata să preţuiesc pe fiecare om, după valoarea ce-şi închipuia că o are.” 14 Apoi îl găsim prezentat ca fiind „atât de obositor și de greu să-l faci să întreprindă ceva în vreo direcție și să rezolve ceva”, fapt care o determină pe regină să se implice ea. În februarie 1920 spunea că „aș vrea să fiu rege. Simt că mi-aș strânge oamenii laolaltă cu o energie aprigă. Este nevoie de mâna unui stăpân. În cazuri extreme, este nevoie de mijloace extreme.” De aceea spunea că „eu fac munca unui bărbat și a unei femeitotodată, iar oamenii mă tratează ca și cum aș vrea o autoritate pe care, de fapt nu o am.” Cu toate acestea are încredere în capacitatea regelui Ferdinand de a rezista şi de a acţiona doar în interesul naţiunii: „Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că sunt un bun câine de pază!” 15 A acţionat pentru interesele României, pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria susținând realizarea obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei. Având în vedere descendența sa regală anglo-rusă, dar și de popularitatea foarte mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările Antantei ca ca unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei Antantei în România. A fost alături de poporul său în

timpul războiului şi a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la sfârșitul Primului Război Mondial. Îl susține pe Ferdinand în angajarea țării de partea Antantei, îl secondează în cursul greului război al întregirii, în momentele înfrângerii, ale retragerii în Moldova, ale marilor încercări din 1917 și 1918. Cum spunea ea însăși, „aveam încredere unul în altul și o stimă reciprocă. Ne unea același ideal. Chiar dacă temperamentele noastre erau atât de diferite, trăiam în cea mai bună armonie. Presupun că ne completam. Eu dădeam obstacolele la o parte, credeam în șansa mea. Uneori l-am neliniștit. Era mai puțin sigur pe el, dar ezitările lui aveau nevoie de siguranța mea plină de voiciune. Eram ozonul plămânilor lui slăbiți. Tovarăși, parteneri de lucru, împărtășind aceeași cauză pe care o reprezentam, am mers mână în mână. El era prea lent. Eu eram prea iute. Dar am găsit cel mai bun ritm pentru a lucra împreună.” 16

13F

15F

14F

Înzestrată cu îndrăzneală și energie , în timpul războiului se integrează în corpul surorilor de caritate. Cu riscul vieții merge în tranșee, printre combatanți, în spitale, printre răniți și bolnavi de tifos. Îmbărbătează, susține moralul celor din jur, întrupând în momentele tragice aspirațiile cele mai înalte ale națiunii române.

Regina Maria, Povestea vieții mele, vol. I, Editura Adevărul p. 199 15 Hannah Pakula, Ultima romantică. Viața reginei Maria a României, vol. II, Editura Lider, București, 2003, p.236-237

I. Mamina, op. cit., p. 76

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA La finalul războiului a făcut o călătorie la Paris și Londra, care se constituie, alături de activitatea oficială a delegației României la Conferința de pace, într-un demers important în favoarea intereselor țării. „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigurare întoarcereaTransilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial…. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă oferindu-le supușilors ăi o mai bună înțelegere a ceea ce urmasă fie România, decâtoricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.” 17 Împlinirea supremă are loc la Alba Iulia, la 15 octombrie 1922, când, alături de soțul ei este încoronată Regină a României întregite.

„Eu scriu pentru a atrage atenția lumii asupra țării mele, pe care o iubesc din toată inima și căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea și nenorocirea acestei țări fac fericirea și nenorocirea propriei mele vieți.” 18 Regina Maria a scris în timpul primului război mondial doua cărți despre România. În prima dintre acestea, intitulată De la inima mea la a lor, scria că „iubirea mea pentru aceastățară, pe care am făcut-o a mea prin lacrimi și suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanțuri de oțel, legată prin inimă, prin creier și prin sânge. Simt că fiecare din cei șase copii ce i-am dat, e unul din inelele acestui lanț pe care numai moartea și dezastrul îl pot sfărâma". 19 A doua carte, intitulatăȚara mea a fost scrisă cu scopul „de a face cunoscută România și de a face cunoscut sufletul de o melancolie stranie al poporului nostru" 20. Personalitate complexă, Regina Maria a știut să fie și reginăși femeie în același timp, personalitatea sa a înregistrat și lumini și umbre, dar a știut întotdeauna să treacă peste propriile pasiuni și interese și să pună mai presus de toate datoria față de poporul roman. Ultimul cuvânt al Reginei Maria a fost o binecuvântare către țara sa: „Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.” 21 În clipa morții, survenită la 18 iulie 1938, patriarhul Miron Cristea va rosti o scurtă rugăciune și va închide cu un gest blând acei ochi superbi. Apoi va rosti cuvintele memorabile: "În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care și-a trăit viața intens". 17F

16F

18F

19F

După moartea lui Ferdinand I (1927), Maria nu mai ocupă o poziție politică proeminentă. După încoronarea lui Carol II, acesta urmărește în mod sistematic îndepărtarea sa din treburile publice. Regina Maria va ajunge să petreacă tot mai mult timp departe de capitală, la reședințele sale. Având har de povestitor și o vie imaginație, Regina Maria a scris. A publicat articole în reviste și ziare europene importante, pentru a face cunoscută România.

20F

Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts - A journey through history, St. Martin's Press, New York, 1996

I. Mamina, op. cit., p.82 Regina României, Povestea vietii mele, vol. 3, Ed. Eminescu, Bucuresti 1991, p. 64-67 20 Ibidem 21 I. Mamina, op. cit. , p. 83 19

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Carol I și modernizarea societății

Prof. Dr. Doru Dumitrescu

rigoare instituțională sub Carol), însă însemnătatea lor poate fi apreciată ca echivalentă 1 Sesizând marile carenţe de dezvoltare ale ţării, Carol I va impune un ritm accelerat pentru modernizarea acesteia, ceea ce îi făcea pe contemporani să numească România Belgia Orientului sau Japonia europeană. 2 Trebuie precizat că, procesul necesar al modernării a cuprins toate sectoarele vieţii economice şi sociale, politica guvernamentală, indiferent de partid, găsind un sprijin în monarh. Nu de puţine ori, procesul de modernizare s-a aflat sub amprenta naţionalului, având drept ideal realizarea unităţii statale. Procesul de modernizare a avut de înfruntat nu numai piedici interne (lipsa de capital , lipsa de forţă de muncă calificată, lipsa de experienţă, rutina etc.) ci şi obstacole externe, marile puteri văzându-şi ameninţate propriile interese în România. O primă atenție a noului al șef al statului fost îndreptată spre organizarea instituțiilor moderne. Este perioada în care sunt adoptate noi măsuri pe plan legislativ, care veneau în completarea celor adoptate de domnul unirii: sistemul monetar național (1867), primul Cod de comerț (1886), Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune (1880), Legea brevetelor de invențiune(1906) etc. Printr-o serie de legi sunt modernizate ministerele ca instituții centrale le statului: Ministerul de Interne (1892), Ministerul Afacerilor Externe (în urma mai multor legii, ultima în 1894), Ministerul de Finanțe (1886), Ministerul de Război (1868, 1883, 1906) etc. Se acordă o atenție deosebită Autocefaliei Bisericii Ortodoxe. În acest sens, în 1872, se adoptă Legea organică privind alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioțiși pentru constituirea Sfântului Sinod al Sfintei

În amplul proces de dezvoltare al societății românești, domnitorul şi ulterior regele Carol I a fost preocupat de materializarea unor inițiative care să transforme România, dintr-o țară relativ înapoiată, într-una modernă, continuând, în acest sens, reformele inițiate de predecesorul său Al I. Cuza.

21F

22F

Vorbind despre acest proces de continuitate Lucian Boia remarca: bazele statului modern s-a pus sub Al. I. Cuza, desăvârșindu-se, desigur, sub Carol I. Cei șapte ani ai lui Cuza, atât de denși în înfăpturi, pot sta foarte bine alături de cei 48 ai lui Carol I. Profilul celor două domnii e diferit(mai multă efervescență creativă sub Cuza, mai multă

Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia o soluție. Editura Humanitas, București, 2014, p37 2 Istoria românilor, vol VII, tom II, Editura enciciclopedică, București, p 203

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bisericii Autocefale Ortodoxe Române. După obținerea independenței (1878) și proclamarea Regatului (1881) Patriarhia de la Constantinopol recunoştea Autocefalia Bisericii 3 Ortodoxe Române (1885). Modernizarea economiei în timpul lui Carol I a însemnat, în principal, industrializarea țării și a raportului industrie-agricultură care a suscitat mari discuții în care s-au implicat nu numai partidele politice ci și reprezentați ai intelectualității. Economia a înregistrat un ritm accelerat de dezvoltare. Astfel toate statiscile economico-sociale demostrează că România anului 1914 era diferită radical de țara pe care o găsise Carol I la 1866 4 Noul şef al statului a fost şi pentru implicarea statului în economie. Personal, Carol I a a încurajat dezvoltarea unor obiective economice, participând la inauguarea unora dintre acestea cum ar fi: fabrica de chibrituri din Bucureşti (1879), amenajarea portului Constanţa (1886), tăierea canalului Sulina (1894) etc. 5 Carol I s-a pronunţat, încă dela venirea în ţară, pentru construirea unei rețele de căi ferate și, în paralel, și a uneia de drumuri care să permită o mai bună circulație a persoanelor și a mărfurilor, dar şi legarea concretă a ţării cu Europa centrală şi apuseană. După o perioadă, în care statul român a concesionat construirea căilor ferate, în 1880, odată cu răscumpărarea de la societăţile străine a aparatului căilor ferate, statul român va extinde, în regie proprie, reţeua naţională de căi ferate. Cu toate impedimentele şi scandalurile care au însoţit, o perioadă, acest amplu proces, în 1915 în România erau peste 3500 de km de cale ferată şi peste 46.000 de km de drumuri. Tot pentru a comunica mai uşor atenţia autorităţilor, inclusiv a monarhului, se va

îndrepta şi spre modernizarea serviciilor de poştă, telegraf şi apoi pentru introducerea telefoniei. 6 Preocupat de dezvoltarea instituţiilor de cultură, dar şi de schimbarea imaginii ţării Carol I a avut vocaţia unui adevărat constructor. Adept al transformării înfăţişării ţării, având la fundament legislativ Legea pentru înfiinţareaarea de edificii şi construcţiuni publice (1882), şeful statului a fost prezent la cele mai importante momente ale edificării noii Românii. Personal a pus piatra de temelie a castelului Peleş, a participat la inaugurarea Şcolii de poduri şi şosele (1886), a Palatului de Justiţie (1895), a fost prezent la punerea pietrei de temelie a Podului de la Cernavodă (1890), dar şi la inaugurarea lui (1895), a tăiat panglica fundaţiei care îi poartă numele (1895), dar şi a construcţei moderne a Universităţii din Iaşi etc. De asemenea, Carol I a participat la dezvelirea solemnă a statuii lui Mihai Viteazul (1874) rostind şi o cuvântare cu acest prilej, a celei a lui Ştefan cel Mare din Iaşi(1883), precum şi la sfinţirea bisericii episcopale de la Curtea de Argeş (1886) etc.. 7 26F

23 F

24F

25F

27F

Ion Mamina, Monarhia constituțională în România, Enciclopedie politică,1866-1938,Editura enciclopedică, București, 2000, pp132-178 4 Vezi pe larg Gheorghe Iacob, Luminița Iacob, ModernizareEuropenizare. România de la Cuza vodă la Carol al II- lea, vol I, Editura Universității Al. I Cuza, Iași 1995, p74 și următoarele 5 Vezi amănunte în Victor Axenciuc, Evoluția economiei a României. Cercetări statistico-istorice.1859-1947, 1. Industria, București, 1992, p 453

Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României.Epoca modernă, București, 1997, p62 7 Vezi Istoria României vol VII, tom II, 594,595

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA De o atenţie specială s-a bucurat, ţinând cont de preocupările regelui Carol I, dotarea şi instruirea armatei naţionale şi extinderea învăţământului militar. Urmând modelul prusac de organizare, având la bază legea din 1868, modificată de cîteva ori în anii următori, serviciul militar devenea obligatoriu, pentru toţi cetăţenii ţării cu vârsta cuprinsă între 17 şi 50 de ani, pentru o periodă de trei ani. Interesul acordat armatei s-a materializat şi prin înzestrarea acesteia cu armament şi muniţie, comandate, în special, în Europa apuseană, dar şi de peste ocean, din SUA. Nu de puţine ori, când bugetul precar al ministerului de resort nu permitea plata ofiţeilor sau achiziţionaea unor arme necesare oştirii, Carol I punea la dispoziţie, cu largheţe, sume apreciabile din lista sa civilă. În ceea ce priveşete învăţământul militar, acum încep să activeze Şcoala de infanterie şi cavalerie din Bucureşti, Şcoala fiilor de militari din Iaşi.amândouă în 1872, Şcoala fiilor de militari din Craiova (1881), Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu (1881), Şcoala militară de administraţie (1883) etc. 8

1871 Carol patrona premierea celor care obţineau rezultate deosebite la învăţătură. Mai mult, pentru a veni în sprijinul ţinerei generaţii, monarhul plătea, din caseta personală, tipărirea la Paris a unui atlas geografic, în limba română, pe care îl punea, cu generozitate, la dispoziţia elevilor din Bucureşti şi din ţară. Nu de puţine ori, absolvenţii merituoşi primeau burse din partea lui Carol I, pentru a studia în străinătate. Nu trebuie uitat ridicarea, după 25 de ani de domnie, a palatului Fundaţiei Universitare Carol I, o bibliotecă pentru studenţii din întreaga ţară şi care a fost inaugurată, aşa cum arată astăzi, în 1914. 9 Chiar dacă sincronizarea societăţii româneşti cu lumea şi realităţile central şi vest europeane începuseră cu aproape un secol în urmă, accenturea şi diversificarea procesului de modernizarea s-a înfăptuit în această perioadă. Cu toate că eforurile acestei ample acţiuni au fost suportate de întreaga societate, responsabilitatea dar şi meritul măsurilor de modernizare revin atât clasei politice româneşti, indiferent de partid, cât şi şefului statului care a iniţiat şi a menţinut, în tot acest timp, echilibrul politic, atât de necesar, într-o epocă plină de convulsii sociale. 29F

28F

Preocupările monarhului s-au îndreptat şi spre dezvoltarea şi modernizarea învăţământului laic românesc. Pe lângă creşterea numărului de şcolilor de toate gradele, în timpul domniei sale învăţământul s-a diversificat, accentuându-se caracterul său practic, aplicativ, creşterea reţelei învăţământului rural şi sprijinirea învăţământului pedagocic. Interesat de progresele elevilor, din 8

Sorin Liviu Damean, Carol I al României 1866-1881, vol I Editura Paideia, București, 2000, p151 și următoarele

Dan Berindei, Societatea românească în vremea lui Carol I (1866-1876), Editura Militară, București, 1992, pp211-231

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Regina – mamă Elena Un domn, un rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt. Când un popor îşi pierde suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu şi pierde ceea ce în chip esenţial îl ţine laolaltă. (...) Un asemena popor căruia i s-a luat regele îşi pierde fereastra spre cer şi posibilitatea de a privi în sus. (...) Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, fiinţa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. (Gabriel Liiceanu, Apel către lichele)

Prof. Leleșan Loredana

era sora lui Wilhelm al II-lea. Înrudită cu regii Angliei, Danemarcei, Norvegiei şi Suediei, verişoară primară cu ducesa de Kent şi cu ducele de Edinburgh, verişoară cu regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, prinţesa Elena are cu certitidine sânge regesc. Prinţesa Elena a copilărit la Atena, petercându-şi o mare parte a timpului la Palatul de Vară de la Tatoi (la N de Atena), în insula Corfu unde familia regală îşi petrecea vacanţele în compania regelui Eduard al Angliei, “unchiul Bertie”, pentru Elena, a soţiei sale regina Alexandra, a fraţilor ei George, Alexandru, Paul sau ocazional a împăratului Wilhelm. 1 Beneficiară a unei educaţii alese, cultă şi inteligentă, regina Elena vorbea mai multe limbi: greaca, engleza, franceza, romana şi italiana. Urmăreşte cu mândrie ascensiunea la tron a tatălui ei Constantin, care devine rege al Greciei, în urma asasinării tatălui acestuia, regele George. Grecia trecea printr-o perioadă deosebit de dificilă: mai întâi datorită implicării ei în războaiele balcanice, apoi datorită izbucnirii Primului Război Mondial, când Grecia s-a aflat între Tripla Alianţă şi Tripla Înţelegere. Antanta, dorind Grecia de partea sa, făcea presiuni asupra guvernului de la Atena şi asupra regelui Constantin. Pentru a-l determina pe regele Greciei să intre în război, s-a apelat la mijloace dintre cele mai neortodoxe: de la acuzaţii de simpatii germane şi trădare faţă de Aliaţi până la bombardarea de către aceştia a Palatului sau incendierea Palatului de la Tatoi, sau debarcarea unor trupe franceze pe pământ grecesc. În acest timp prinţesa Eleana participa alături de mama sa la deschiderea de cantine pentru a ajuta populaţia Atenei. Tatăl sau, regele Constantin, e nevoit să abdice, iar rege devine al doilea fiu al său, Alexandru. 2 Într-o atmosferă cu 30F

S-a spus că viaţa reginei Elena se aseamănă cu povestea Cenuşăresei, dar inversată, pentru că începe cu fericirea copilăria frumoasă din Atena - şi se termină cu plecarea ei definitivă în exil, din ţara ei de adopţie, România. Cu o descendenţă atât de ilustră, nepoată de împăraţi şi fiică de regi, Elena, sortită să fie suverană, a devenit regină, dar nu a domnit niciodată. Şi-a văzut rând pe rând tatăl, fratele, soţul şi fiul renunţând la coroană. Regina Elena era fiica fostului rege al Greciei, Constantin, care fusese nevoit în timpul Primului Război Mondial să abdice în favoarea fiului său Alexandru. Mama sa, Sofia,

31F

A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, pp.101-102 2 Ibidem, pp. 45-46

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA adevarăt emoţionantă, regele şi familia sa părăsesc Grecia, îndreptandu-se spre Elveţia. 3 În timpul exilului familiei regale a Greciei, prinţesa l-a cunoscut pe viitorul ei soţ, Carol, principe moştenitor al tronului României; a fost invitată de regina Maria să viziteze împreună cu sora ei Irina, Bucureștiul. Se întâlneşte din nou cu prinţul Carol la castelul Peleş, unde avea loc logodna dintre fratele ei George şi sora lui Carol, Elisabeta. 4 La puţin timp Carol i-a cerut regelui Constantin mâna prinţesei Elena: “mă simţeam atrasă de el şi în timp eram sigură că m-aş fi putut îndrăgosti de el”, nota prinţesa în jurnalul ei. Ea mărturisea că ceea ce a determinat-o să accepte această căsătorie a fost moartea fratelui ei Alexandru şi năruirea speranţei că s-ar mai putea întoarce vreodată în Grecia. “Căsătoria cu Carol şi stabilirea în România şi nu într-o ţară care m-ar fi rănit întruna prin amintirile lui, păreau în acele zile pline de durere, un fel de eliberare”. 5 Regina Sofia, mama ei s-a împotrivit, motivând diferenţele de educaţie şi de mediu dintre cei doi viitori soţi. 6 Cu toate acestea, prinţesa Elena s-a logodit cu prinţul Carol, logodna fiind anunţată oficial la Lucerna. 7 În acelaşi timp s-a petrecut un eveniment tulburător pentru prinţesă: reîntoarcerea în ţară, ca rege, a tatălui său. La scurt timp după căsătoria Elisabetei cu George, la 10 martie 1921 are loc la Atena căsătoria dintre prinţul moştenitor Carol de România cu prinţesa Elena a Greciei 8. După luna de miere petrecută în Grecia, cei doi tineri căsătoriţi s-au îndreaptat spre Bucureşti, unde au fost primiţi cu mult entuziasm de popor şi întâmpinaţi de înalte oficialităţi, de familia regală, de Rege şi Regină. 9 Prinţesa a intrat în contact cu o nouă lume,

cu poporul român, cu viaţa la Curte, atât de diferită de cea din Grecia. Elena şi Carol petrec vara lui 1921 la Sinia: “începeam să simt că îl iubesc pe Carol”, nota prinţesa; “aveam multe gusturi comune pe atunci şi viata era foarte plăcută. Dar pentru ca educaţia şi înclinaţiile lui Carol erau fundamental deosebite de ale mele, armonia dintre noi a început să se destrame încet-încet”. 10 Pe 25 octombrie 1921 s-a născut prinţul Mihai. A fost o naştere grea, care i-a pus viaţa în primejdie, atât ei cât şi fiului său, astfel încât medicii i-au interzis a doua sarcină. 11

32F

39F

33F

40F

34F

35F

Tatăl prinţesei Elenei se confrunta cu grave probleme şi a fost nevoit să abdice pentru a doua oară, de data aceasta în favoarea fiului său George. Elena a părăsit din nou România pentru a fi alături de tatăl ei. După nici patru luni, prinţesa Elena primeşte o nouă lovitură: moartea tatălui ei. Relaţia Elenei cu Carol se răceşte tot mai mult. Ea se dedică total fiului ei Mihai. Era în relaţii bune cu socrii ei, pe care îi respecta. La sfârşitul anului 1923 regele George, fratele ei, s-a stabilit la Bucuresti, locuind o vreme la Cotroceni. Lui Carol nu îi făcea plăcere faptul că soţia sa era înconjurată de greci, îi displăceau desele vizite ale mamei sau surorii sale. Relaţia dintre cei doi soţi se răceşte tot mai mult, Carol începe să o înşele, dar “Sitta era orice în afară de o nevastă

36F

37F

38F

Ibidem, pp.48-55 Paul.D. Quinlan, Regele playboy, Humanitas, Buc., 2001, p. 86 5 A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p.63 6 Idem 7 Paul.D. Quinlan, Regele playboy, Humanitas, Buc., 2001p. 90 8 Ibidem, p.91 9 A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 74 4

10 11

Ibidem, p.77 Paul.D. Quinlan, Regele playboy, Humanitas, Buc., 2001, p.93

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA geloasă” 12. Carol nu a înceract să ţină secretă legătura lui cu Elena Lupescu, iar prinţesa a încercat să păstreze aparenţa de normalitate. În 1925 legatura lui Carol a fost intens criticată, se făceau presiuni asupra lui, iar Elena Lupescu a plecat din ţară. Guvernul a decis să nu permită prinţului să părăsească ţara. La scurt timp după aceste evenimente a murit regina Alexandra a Marii Britanii, iar prinţul Carol a fost trimis la înmormântare ca reprezentant al regelui Ferdinand şi al statului român. După funeralii, Carol s-a întalnit cu Elena Lupescu. De la Milano, a trimis o scrisoare prin care renunţa la tron. Elena a vrut sa plece la Milano, pentru a-l convinge să se întoarcă, dar i-a fost interzis acest lucru. Pe 31 decembrie 1925 Parlamentul a acceptat renunţarea la tron a lui Carol şi l-a exclus din familia regală. Mihai, în vârstă de 4 ani, a fost numit moştenitorul tronului. 13 Elena, printr-un decret special, a primit titlul de Prinţesa Elena de România, Prinţesa – Mamă, stabilindu-i – se şi o listă civilă. Acuzată de unii că ar fi responsabilă pentru plecarea soţului şi martoră la suferinţa socrilor ei, prinţesa a plecat în Italia pentru a discuta cu Carol, însă acesta a refuzat să se întoarcă. In 1927, la moartea regelui Ferdinand, Mihai a devenit rege, conducând ţara printr-o regenţă. În repetate rânduri Carol îi cere divorţul, dar ea, la sfatul guvernului şi datorită faptului că îi promisese socrului ei că nu va accepta divorţul, îl refuză. Supusă unei adevărate presiuni psihologice, ea a acceptat în cele din urmă divorţul. 14 În perioada 1925-1930 prinţesa se dedică educaţiei fiului său şi câştigă încrederea şi dragostea poporului. Datorită situaţiei dificile din ţară se propune întoarcerea lui Carol. A fost martor tăcut la întoarcerea în ţară a fostului soţ, nefiind înştiinţată de planurile care vizau întoarcerea lui. Întrebându-l mai tarziu pe Iuliu Maniu de ce nu a fost informată, el i-a spus ” Poate aţi fi încercat o contralovitură cu

regimentul Dumneavoastră”, explicându-i că el dorise ca prinţul să fie numit regent, să o părăsească pe Elena Lupescu şi să se împace cu soţia sa. Numirea lui Carol rege schimbă lucrurile, astfel încât Maniu a continuat: “în ultimii 4 ani poporul a ajuns să vă simpatizeze şi să vă respecte şi popularitatea Dumneavoastră trebuie să îl ajute pe rege”. 15 Deşi la început Elena a fost reticentă la ideea anulării divorţului : “Da, să vie, dar cu o condiţie: să nu îmi vorbească de anularea divorţului”, îi cere ea prinţului Nicolae, acum prinţesa acceptă ideea anulării divorţului, o împăcare aparentă pentru Mihai, însă Carol e cel care se opune cu înverşunare, cerându-i pe deasupra să declare că nu vrea anularea divorţului. Printesa Elena este umiltă în public, nu are dreptul să poarte titlul de Regină, ci doar “Majestatea Sa”. Mihai este încet îndepărtat de ea, i s-a interzis contactul cu oamenii politici, i s-a retras titlul de colonel al regimentului 9 Roşiori, i-a fost şters portretul din popota ofiţerilor. 16 Prinţesa l-a înfruntat totuşi pe rege, ieşind la teatru însoţită de fratele său George, cu toate că regele Carol i-a interzis orice apariţie în public. 17 Elena Lupescu s-a întors în ţară, iar prinţesa Elena a fost nevoită să părăsească România: “Regele este absolut convins că prezenţa Dumneavoastră îl impiedică să se concentreze asupra problemelor guvernării, că din cauza Dumneavoastră ţara este divizată, că Dumneavoastră sunteţi pe punctul de a deveni centrul opoziţiei faţă de el.” 18 După nici o lună prinţesa Elena se reîntoarce în ţarî, dar este izolată, desparţită de fiul ei; pleacă din nou în străinătate deoarece mama ei era pe moarte. Elena nu s-a intors în ţară deoarece a ajuns la o înţelegere cu Carol: putea petrece în România 4 luni pe an (nu a folosit niciodata această clauză), iar 2 luni pe an prinţul Mihai o putea vizita în străinătate. Beneficia de o pensie

41F

44F

42F

45F

46F

43F

47F

Ibidem, p. 109 Ibidem, p. 127 17 Paul.D. Quinlan, Regele playboy, Humanitas, Buc., 2001p. 128 18 A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 158 16

Ibidem, p. 99 I. Scurtu, Monarhia în Romînia, Buc. , 1991, pp. 77 - 78 14 A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, pp. 103-105 13

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA anuală de 7,200 milioane. S-a stabilit la Florenţa (s-a intors pentru a fi cu fiul ei de ziua lui, dar a fost esortată de poliţie la întoarcere). Anul 1940 aduce noi schimbari în viaţa Elenei: soţul său a abdicat, iar fiul ei a devenit rege. S-a întors în România ca Regină – mamă, fiind sfetnic discret al fiului ei. Atitudinea lui Antonescu faţă de familia regală s-a schimbat. 19 Cu toate că nu s-a amestecat niciodată până atunci în politică, regina Elena ia făcut o vizita lui Hitler: a plecat cu ideea că vizita ei nu a servit la nimic, speriată de ideea că Romania va fi sub tutela Germaniei. 20 În tot acest timp regele nu era informat de catre Antonescu despre principalele probleme ale politicii Romaniei : Mihai a aflat din presa despre cucerirea Odessei, despre trecerea Prutului. La protestele acestuia, Antonescu a replicat: “Dacă războiul se va sfârşi prost, va fi mult mai bine pentru Rege să nu fi participat la acest război”.

România. A încercat să îl convingă pe fiul ei să acţioneze în favoarea apărării evreilor, în caz contrar îi argumenta ea, ar fi rămas în istorie ca “Mihai cel Cumplit”. Marele Rabin Al. Şafran a scris în memoriile sale despre acţiunile Elenei în favoarea evreilor. 21 El a descris rolul jucat de regina Elena în salvarea a zeci de mii de evrei, precum şi în amânarea şi apoi anularea deportării evreilor din România în Polonia. Regina – Mamă a adoptat o poziţie rece, chiar ostilă faţă de germani, înclinând mai mult spre Aliaţi: asculta radio BBC, vorbea în engleză cu fiul său, chiar în prezenţa ofiţerilor germani. În timpul războiului, ca şi în anii tinereţii în Grecia, a făcut multe vizite răniţilor din război. Regina Mamă a fost martoră la istoria tragică a României în anii războiului şi după aceea. E un martor tăcut la arestarea lui Antonescu de către fiul ei, cu toate că participă la discuţiile referitoare la ieşirea României din război. După aceste evenimente e nevoită să părăsească Sinaia pentru siguranţa sa, e martoră la dezastrele produse de armata “aliată” rusească şi la încercările guvernului sovietic de a impune la Bucureşti un guvern comunist. E martoră la arestarea a peste 200.000 de oameni, a multor cunoscuti, a lui Iuliu Maniu, pe care îl stima. Desi nu avea niciun rol de decizie politică, ea l-a sprijinit pe fiul ei în momentele grele prin care a trecut: când a fost nevoit să acepte guvernul Groza, după ce prin “greva regală” încercase înlăturarea lui. Un moment demn de reţinut este faptul că avionul Reginei a fost forţat şă aterizeze de către comunişti: “două ore, probabil cele mai îngrozitoare din viaţa mea”, nota regina în jurnalul său, jurnal care consemna atent evenimentele care s-au petrecut în România în tot acest timp. 22 Elena îşi însoţeste fiul într-o vizită oficială la Londra, la nunta prinţesei Elisabeta. Sfătuită să nu se mai întoarcă în România deoarece situaţia era foarte grea şi să îl lase 50F

48F

49F

Poziţia Reginei – Mamă în ceea ce priveşte situaţia evreilor în perioada războiului este demnă de semnalat: a ajutat medici şi intelectuali evrei să plece din ţară cu ajutorul ambasadorului SUA Frank Gunther. Atât Regina - Mamă cât şi fiul ei, erau în contact cu Marele Rabin al României. Au exercitat presiuni asupra lui Antonescu, pentru a proteja populaţia evreiască: Elena a ameninţat că va părăsi 19 20

Ibidem, pp. 211-220 Ibidem, pp. 209-210

51F

Ph. Desplaces, Mihai I al României, o domnie întreruptă, Ed. Libra, Buc., 1995, p. 86 22 A. G. Lee, Elena, Regina – mamă a României, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 241

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA doar pe Mihai, care în caz de forţă majoră ar resuşi mai bine să fugă, ea a afirmat: “în orice caz nu îl pot lăsa să se întoarcă acolo de unul singur.” 23 Regina – Mamă a fost alături de fiul ei până la sfârşit, aşa cum l-a sprijinit în anii razboiului. S-a întors la Bucureşti împreună cu fiul ei, însă la doar 10 zile de la întoarcere Dej şi Groza îi cer regelui să abdice. Într-o atmosferă tensionantă, regele îşi pune semnătura pe actul de abdicare. Elena îşi va urma fiul în exil, asa cum îşi urmase cu mai bine de 25 de ani în urmă tatăl: “nici nu găsesc cuvinte ca să descriu cât de zdrobiţi ne-am simţit în timpul orelor următoare. Au avut loc scene sfâşietoare pe care le cunoscusem în adolescenţă la Atena, în 1917”. 24 Regina Elena a trăit peste 30 de ani în exil la Florenţa; înconjurată de artişti, scriitori, poeţi, arhitecţi, a câştigat respectul şi aprecierea tuturor. Pentru cei care au cunoscut-o a rămas drept una dintre cele mai distinse figuri regale ale secolului XX. Regina Maria o caracteriza ca “adorabilă”, iar Martha Bibescu spunea despre ea că este “prezentabilă, înaltă, brunetă, cu un farmec discret şi o fire plăcută care-i atrăgea pe cei din jur. ” Regina Elena s-a stins din viaţă în 1982, fiind înmormântată la Lousanne. Regele Mihai descrie înmormântarea mamei sale: ”prezenţa multor oameni la înmormântare mi-a arătat că mama a însemnat pentru ei, înainte de toate legătura cu ţara. N-a fost o înmormântare obişnuită, a fost mai degrabă o adunare în jurul unui simbol”. 25 La 11 ani de la moartea sa, Regina Elena a primit titlul de “Drept între popoare”, iar numele său a fost scris pe Zidul de Onoare de la Ierusalim. Marele Rabin al Genevei, Alexandru Şafran, cu ocazia remiterii titlului a surprins în câteva cuvinte portretul reginei Elena: “de fiecare dată şi fără întârziere

Regina–mamă a răspuns chemării mele; cu pietate şi înţelepciune, cu delicateţe şi fermitate. Ea a făcut eforturi să salveze evreii persecutaţi şi i-a salvat. Îi datorez recunoştinţă. În scrierile mele am numit-o o adevărată mamă. Da, aşa a fost Regina – mamă Elena pentru evreii României în anii în care ei erau vânaţi fără milă. Sufeltul ei atât de bun stă pentru totdeauna în înălţimile sublime, printre cei drepţi”. 26 Regina Elena s-a remarcat prin discreţie, rafinament, integritate şi eleganţă; a dat dovadă de spirit justiţiar şi curaj, chiar şi în cele mai dificile momente, şi-a slujit cu devotament ţara şi nu a abdicat de la datoria sa princiară şi regală.

52F

55F

53F

54F

Ibidem, p. 244 Ibidem, p. 248 25 M. Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Ed. Humnaitas, Buc., 2004, p.112 24

http://casa-regala.blogspot.ro/2014/05/regina-elena-dreptintre-popoare.html

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Ȋntȃiul monarh al Romȃniei

Dinu-Pătraşcu Mădălina Dinu-Pătraşcu Mihail

contribuit la mutaţii esenţiale în societatea româneascăşi la afirmarea ţării în contextual european 1. La început a fost ales Filip de Flandra, dar acesta refuzând, este ales, prin plebiscit, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. La 10 mai 1866, principele Carol însoţit de I.C.Bratianu, soseşte în ţară, cu toate protestele Porţii. Sub domnia lui Carol I s-au pus bazele României moderne. S-au făcut reforme noi, s-au început organizarea vieţii noastre interne, administrative şi economice. Mijloacele de comunicaţie s-au înmulţit şi s-au construit reţele de căi ferate. Ȋnvăţământul primar şi secundar a luat o mare dezvoltare, iar universităţile au devenit adevărate focare de cultură. Mişcarea literară şi culturală s-a extins prin numeroase societăţi culturale ce s-au înfiiţat. Noul domn a dat ţării Constituţia de la 1866, prin care se garantau libertăţile cetăţeneşti. 2 Tânărul principe avea 27 de ani în anul 1866. Se născuse la data de 8 aprilie 1839 la Singmaringen, ca al doilea fiu al principelui Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen şi al Josefinei de Baden. După ce primise educaţie în familie, intră în armată în anul 1857, doi ani mai târziu fiind sublocotenent, iar din 1863, locotenent în Regimentul dragonilor de gardă din Prusia. A urmat cursuri de istorie la Universitatea din Bonn.A luat parte la războiul contra Danemarcei din anul 1864 şi este înaintat la gradul de căpitan.Era înrudit cu regele Prusiei şi cu împăratul Franţei. Carol I a fost soluţia de care era nevoie în acel moment pentru România. El nu a avut favorţi sau favorite în România; nici prieteni n-

La 11/23 februarie 1866 a luat sfârşit domnia celui care fusese ales domn în cele două ţări române, Ţara Românească şi Moldova: A. I. Cuza. Cu brutalitate, a fost încheiată prima etapă a procesului de constituire şi consolidare a României.Cuza, a fost neîndoielnic o victimă a nedreptăţii.Nu i se cuvenea un astfel de sfârşit. “Domnul Uniri” fusese cel care se aflase la cârmă în timpuri de grele începuturi şi care, prin dubla sa alegere, simbolizase însăşi ideea unităţii. Clasa politică a momentului s-a dovedit a fi cu remarcabile calităţi. Actionând în spirit de solidaritate şi cu dăruire patriotică, a reuşit să stingăconflictele interne dintre grupările liberale şi cele conservatoare. România a realizat, la 10 mai 1866, încă un punct al programului naţional fixat de Adunările Ad-hoc, din anul 1857. Carol I de Hohenzollern n-a fost singurul prinţ străin din epocă, în zona Europei de Sud-Est. Ȋl precedaseră în Grecia, bavarezul Otto, constrâns să abdice în anul 1862, dar urmat la tron în anul 1863 de danezul George I Glűcknburg şi-l va urma în Bulgaria, prinţul Alexandru de Battenberg, în anul 1879, dar numai pentru o efemeră domnie. Dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, spre deosebire de ceeace avea să se întâmple în celelalte două ţări amintite, a dovedit statornicie în timp. Carol I, care începând de la 10 mai 1881a devenit rege, a domnit aproape 48 de ani, iar dinastia sa se va menţine până la 30 decembrie 1947, adică peste 81 de ani. Proclamarea Regatului a fost importantă pentru Carol I şi pentru consolidarea instituţiei dinastice, dar a fost în egală măsură importantă şi pentru ţară, progresele şi locul pe care România ajunsese să-l deţină pe continental european fiind unele deloc de neglijat. Carol a îndeplinit cu rigoare şi cu multă seriozitate sarcinile care i-au revenit, a

56F

57F

Dan Berindei, “1866-1881:momente hotărâtoare în istoria României”, Dosarele Istoriei, an XI,nr.5 (117), 2006, pp.33-36. 2 Maior Grigore Ernescu, Maior George Borneanu, “Manual de admitere în Şcoala Superioară de Războiu”, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1934, pp.99

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA a avut ducând preceptul lui Ludovic al XIV-lea: “n’ayez jamais d’attachement pour personne”. Prezenţa sa pe tron, o jumătate de veac, a asigurat României o stabilitate politică normal, care, la rândul ei, a înlesnit o muncă rodnică. 3 Ȋn concepţia lui Carol I, Regele trebuia să ofere marelui public o imagine de solemnitate îngheţată. Contemporanii scriu că regele primea la Castelul Peleş elevi din întreaga ţară cărora le arăta ca model didactic cum îşi cârpeşte singur ghetele. Ȋntre darurile pe care le oferea, nelipsit rămâne ceasornicul. Nu întâmplător. Ştiţi care este adevărata mare revoluţie pe care a făcut-o Carol I în România? A reuşit după ani de strădanii, ca totul să înceapă la fix!

conducătoare de a-l înlătura, cum făcuse cu marele său predecesor Cuza Vodă. 4 Programul lui Carol I a avut trei mari obiective fundamentale: stabilitate politică prin regim constituţional, modernizare şi continuitate dinastică. Ȋn primii ani ai domniei, rodajul politic a fost anevoios şi formula părea să falimenteze. Carol I a fost şi el atacat cu violenţele de limbaj al unei vieţi politice încă primare. Ȋntr-o ţară cu mentalitate orientală, el a adus un spirit occidental tocmai în vremea când acea ţară se străduia să se avânte în vâltoarea civilizaţiei occidentale. Mai grav, un grup de liberali radicali-în frunte cu Eugeniu Cosada- a organizat o conspiraţie republicană, care a izbutit să instaureze o republică de o zi (8/20 august 1870) la Ploieşti, lipsită de sprijin popular şi social, pulverizată de un batalion al armatei. De reţinut că liderul republican Al. Candiano-Popescu, a devenit, zece ani mai târziu, aghiotantul regelui Carol I. Momentul critic odată depăşit, viaţa politică avea să intre pe făgaşul normalităţii, adică al alternării la guvernare a celor două partide politice: conservator şi liberal. Manifestările primitive ale setei de putere a partidelor au creat o imagine defavorabilă românilor, naţiunea fiind confundată cu clasa politică, bântuită de venalitate şi oportunism. “Românii nu sunt o naţiune, ci o profesie”, spunea Bismark, care recomanda, pentru progresul societăţii româneşti, nu construcţia de căi ferate, ci folosirea biciului. 5 Secolul al XIX–lea reprezinta epoca modernizării României.Termenul de modernizare ar echivala cu occidentalizare. Titu Maiorescu vorbea (la 1868) despre “barbaria orientală”, de care românii abia se despărţiseră. La polul opus, Nicolae Iorga nu înceta să repete ca românii reprezintă o civilizaţie străveche şi sunt continuatori ai civilizaţiei bizantine. Barbarie sau civilizaţie 59F

58F

Se înţelege că stabilitatea s-a realizat numai pentru asezământul de temelie al Domniei, şi că aplecarea către schimbare, înrădăcinată în deprinderile poporului român, s-a abătut asupra roţilor de a doua mână a maşinii guvernamentale, asupra ministerelor şi, prin ele, asupra întregului sistem de ocârmuire; căci la noi întreaga ierarhie a dregătorilor atârna de capii serviciilor publice. Ȋntradevăr, dacă Principele şi Regele Carol I a putut să se menţină în tronul României, aceasta se datorează fricii clasei

60F

Ion Bulei, “O istorie a românilor”, Editura Meronia, Bucureşti, 2006, pp.11-114.

A.D.Xenopol, “A introdus în România stabilitatea”, Dosarele Historia, anul I, nr.7, sept.2002, pp.12-14. 5 Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului roman”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp.223-224.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA străveche, românii trebuie să depaşească stadiul acesta, pentru a-şi însuşi cât mai eficient, instrumentele şi valorile occidentale. Ghinionul nostru a constat în strivirea cizmei sovietice care “ne-a aruncat” în “ghiarele” ciumei roşii pentru aproape o jumătate de veac. Cel mai ilustru dintre “nou-veniţi” este fără îndoială, însuşi regele Carol I. S-a dorit a fi în lunga sa domnie (din 1866 până în 1914) un model de rigoare şi de ordine: exact ceea ce nu corespundea tradiţiei româneşti. Boierii români nu cunoşteau încă virtuţile orei exacte: le-au aflat acum de la uncârmuitor german. Carol a fost omul datoriei, correct, ordonat şi metodic. Cel mai mult l-a preocupat să ţină în echilibru jocul politic. Carol I a înţeles să fie un arbitru aflat, faţă de cei arbitraţi, la o înălţime excesivă în mentalul nostru colectiv, dar era, în fond expresia unei politici necesare. Foarte interesat de modul cum dădea mâna cu “supuşii”, întindea două sau trei degete, după rangul fiecăruia, dar niciodată mâna întreagă. La fel de caracteristică este reacţia primului-ministru, Lascar Catargiu, care a întrevăzut posibilitatea unei “contaminări” româneşti a familiei regale (idila dintre principele moîtenitor Ferdinand şi Elena Văcărescu): “Maiestate, aistea nu se poate!”, a zis el pe “moldoveneşte”. Această “contaminare” românească va fi vizibila în 1938 odată cu regimul autoritar al lui Carol al II-lea. 6 Proiectul românesc, ca şi cel al popoarelor balcanice, nu era imperial, ci naţional. Criza prelungită a Imperiului Otoman lasă să se întrevadă împărţirea Peninsulei Balcanice în state naţionale, fapt ce conducea la dezmembrarea monarhiei austro-ungare. Ȋn timp ce lunga guvernare conservatoare dădea un răgaz de stabilitate ţării, Problema Orientală cunoştea o nouă criză, ca urmare a tulburărilor din Balcani. Răscoala antiotomană din Bosnia şi Herţegovina (1875), apoi din Bulgaria (1876), urmată de izbucnirea ostilităţilor dintre Serbia

şi Muntenegru pe de o parte şi Turcia de alta (1876) au creat un cadru prielnic pentru intervenţia Rusiei, al cărei ţar Alexandru al IIlea era hotărât să recupereze tot ce pierduse ţara sa în urma Tratatului de la Paris (1856). Decizia României de a folosi acest prilej pentru a dobândi independenţa a fost precipitată de noua constituţie otomană care califica România drept “provincie privilegiată” (11/26dec.1876) Ȋncădin septembrie/octombrie 1876, în cursul unei întrevederi la Livadia între primministrul I.C.Bratianu, secondat de ministrul de război, col.Gh.Slaniceanu, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul A.M.Gorceakov a fost luată în considerare izbucnirea războiului ruso-turc şi trecerea trupelor ruse prin România. La 9/21 mai, M.Kogalniceanu, ministru de externe declara că “suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. Camera Deputaţilor şi Senatul au votat ulterior moţiunea de proclamare a independenţei României. Participarea armatei române la operaţiunile militare din sudul Dunării s-a produs în urma unei telegrame a marelui duce Nicolae, care solicita domnitorului Carol asistenţă militară. Astfel, în urma unei întrevederi între Carol, Alexandru al II-lea şi marele duce Nicolae, prinţul român a primit comanda trupelor de la Plevna. Nicolae Iorga aduce un reproş domnitorului şi sfetnicilor săi de a nu fi profitat de situaţia grea a armatei ruse pentru a pune condiţii-în acele momente turcii îi prăpădeau pe ruşi. N-am ştiut să abordăm chestiunea judeţelor basarabene. 7 Ministrul de război al Rusiei, Miljutin, ştiind că starea lucrurilor pe câmpul de luptă este primejduită, a salutat cu bucurie intervenţia armatei române, a cărei artilerie a intrat în foc la 26 august 1877 începând cu bombardarea întâriturilor turceşti de la Plevna, pentru ca patru zile mai târziu, la onomastica Ţarului, batalioanele româneşti atacând cu deosebit avânt să izbutească a cuceri reduta Griviţa, care era în N fortăreţii, cheia situaţiei

Florin Constantiniu, “O istorie sinceră a poporului roman”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pp.226-227.

61F

62F

Lucian Boia, “De ce este România altfel?”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012, pp.27-30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA strategice a turcilor. Preţul acestei cuceriri l-au plătit românii destul de scump:cu 50 de ofiţeri şi 2600 de ostaşi căzuţi în cursul atacurilor şi contraatacurilor repetate de dimineaţă, până târziu după miezul nopţii. Carol deplângea moartea vitejilor căzuţi pe câmpul de onoare, ţinea să afirme că sângele lor nu a fost vărsat în zadar, căci dintr-însul va rodi mărirea şi independenţa patriei… Succesul militar de la Griviţa sporea în însemnătate prin faptul că generalii ruşi Krylov şi Skobelev, care atacaseră fortăreaţa în alte puncte, nu putură dobândi vre-un rezultat. Biruinţa de la Griviţa era, după lungă trecere de vreme, cea dintâi păşire eroică a oştirii române, reorganizată după cerinţele veacului al XIX-lea. Ţarul Alexandru vădit impresionat de acest câştig, l-a decorat pe Carol cu crucea Sf. Gheorghe “putătorul de biruinţe”. Un ziar englez (The Morning Post de la 1 octombrie 1877) publica despre isprăvile ostăşeşti ale românilor, rânduri pline de înţeles ca acestea: “ Dacă vre-odată ungurii au bănuit că la Bucureşti sunt planuri de a se folosi de vre-un prilej datorită unor întâmplări, spre a întruni părţile împrăştiate ale neamului moldovalah într-un regat bănuiala aceasta trebuie să fie întărită prin descoperirea că Românii nu sunt numai ambiţioşi, ei pot să fie bravi. Ȋn faţa Plevnei brigadele româneşti au secerat singurul success al zilei…s-a uitat că numele poporului roman e acela al unui neam vânjos şi voinic. Având în vedere că sunt mai mulţi români în cuprinsul ţărilor Coroanei austro-ungare, decât în afară de ele, capacitatea militară (destoinică ostăşească) şi aspiraţiilor vădite ale satelitului Rusiei nu pot fi bine venite pentru oameni de Stat de la Pesta şi de la Viena”. 8 Ziarul “Românul” de la 14 martie, publică în afacerea steagului o scrisoare a D-lui dr. Polichron Iliescu: Adevăratul cuceritor al drapelului turcesc de la 30 august 1877

“A mistifica adevărul în afacerea cuceririi drapelului de la 30 August este a lovi în una din cele mai glorioase pagini ale istoriei noastre, este a crea precedente nenorocite, de care ar putea beneficia la timp oportun toţi ace ice nu roşesc când este vorba d-a se împopoţona cu gloria şi meritele altora, este a căuta să dărâme edificiul glorios ale cărui baze sunt cimentate cu vitejia şi sângele atâtor mii de Români căzuţi împrejurul Plevnei luptând pentru independenţa patriei lor. Citesc de câteva zile, prin ziare, discuţiuni în Cameră şi alte scrieri asupra unui “voal de întunerec”. Aceasta e că se caută a se arunca asupra meritelor celor trei vânători din batalionul 2, de pe acel timp, “voalul ţinut în mână de D-l deputat Cuza”- şi ajutat “memoria D-lui colonel Gh. Boteanu”. 9 Prin tratatul de la Berlin (13 iulie1878) care a schimbat în câteva puncte pe cel preliminar de la San-Stefano, drepturile României fiind jertfite ea a pierdut din nou cele trei judeţe din sudul Basarabiei, oferindu-i-se în schimb Dobrogea până la Silistra şi Mangalia, recunoscându-i-se independenţa cu condiţia însă a schimbării art.7 din constituţie îndepărtând îngrădirea privitoare la exercitarea drepturilor politice numai de către cetăţenii de rit creştin. Rezultatul Congresului de la Berlin a pricinuit nemulţumiri în opinia publică a Ţării care după înălţătoarele izbânzi de pe câmpul de luptă se vedea acum nevoită a primi ca răsplată înfrângerile diplomatice. Această amărăciune pricinuită de slabele rezultate diplomatice a putut fi însă uşurată prin obşteasca bucurie, de care s-a mişcat sufletul poporului roman de pretutindeni, când Ţara i-a fost înălţată la rangul de Regat liber şi independent (14 martie 1881). Domnitorul Carol a fost încoronat ca cel dintâi Rege al României cu o coroană de oţel, făcută din tunurile cucerite la Plevna, iar Regina Elisabeta cu o coroană de aur. 10 64F

63F

65F

I.Lupaş, Cartea satului 18,”Istoria Unirii Românilor”, Fundaţia Culturală Regală, <Principele Carol>, Bucureşti, 1938, pp.321322.

G-ral Al. Candiano-Popescu, “ Răsboiul Neatârnarei. Asaltul şi luarea Griviţei”, Institutul de Arte Grafice şi Editura “Flacăra”, Bucureşti, 1913, pp.232-233. 10 I.Lupaş, Cartea satului 18,”Istoria Unirii Românilor”, Fundaţia Culturală Regală, <Principele Carol>, Bucureşti, 1938, pp.324325.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Ȋn schimb, personalitatea morală a lui Carol I merita din partea cui putea să o înţeleagă şi s-o preţuiască într-o societate de sus compusă din boieri, cam indiferenţi la principia etice, şi de parveniţi pentru care nu era nimic sfânt pe lume, toată recunoaşterea şi respectful cel mai adânc. Ȋn ultimii ani când suferinţi fizice grozave îl torturau, nimic nu apărea în afară la Acela care ţinea să păstreze, în orice

împrejurare, regalităţii atitudinea ei de o intangibilă maiestate. Ȋn Zilele de 10 Mai, în care-i plăcea să admire preciziunea mişcărilor oştirii de la care nu-şi dezlipea privirea ascuţită, nimeni nu-şi dădea seama, nici medical devotat care-i îngrijea pătimirea, cu crispaţie a ultimelor resurse trupeşti îi trebuie acelui care, nemişcat pe calul de război, asista, năpădit de amintiri glorioase, la defilarea armatelor sale, veşnic întinerite.

Carol I și sistemul constituțional românesc

Prof. Mirela Grădină

După abdicarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a refuzului lui Filip de Flandra de a accepta tronul României, I.C. Brătianu, în urma consultărilor cu împăratul Franței, Napoleon al III-lea, va propune lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, ca pe tronul României să vină cel de al doilea fiu al său, Carol. Acesta acceptă după consultări cu tatăl său și cu cancelarul Bismarck. Pe numele său Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, născut la data de 8 aprilie 1839, având în spate o pregătire militară și o participare la războiul din 1864 pe care Prusia l-a purtat cu Danemarca, Carol vine în România în urma organizării unui plebiscit care confirmă acordul populației pentru aducerea sa ca principe al României. Călătorește incognito împreună cu I.C. Brătianu, deși cei doi nu au contacte pe parcursul călătoriei, și la 10 mai 1866 ajunge la București. Ceremonia depunerii jurământului și încoronarea principelui, au avut loc în clădirea Parlamentului. Tot atunci va rosti cuvintele care îi vor defini dezvoltarea personalității sale pe tronul României: „Punând picioarele pe acest pământ, am și devenit român!” 1 Carol a fost proclamat domnitor al României, în aceeași zi de 10 mai, păstrându-și această titulatură până în 14/26 martie 1881, când a fost proclamat rege, cu numele de Carol I, fiind astfel primul rege al României. În

Susținută sau nu, blamată sau regretată, perioada monarhică din România reprezintă totuși, de necontestat, o perioadă de maximă dezvoltare a României în istoria ei modernă. Chiar dacă suntem sau nu adepți ai regimului monarhic, nu avem cum să nu recunoaștem meritele – alături de forțele politice românești - monarhilor României în construcția României moderne. Și poate că este cazul ca azi, la aproape 70 de ani de la înlăturarea monarhiei din România, să încercăm să privim lucrurile „sine ira et studio”, să intrăm într-o mult dorită normalitate, a acceptării istoriei reale, așa cum a fost ea, cu bune și rele. Dintre toți cei patru regi ai României, rolul primului este, de departe, cel mai important, fără a minimaliza aspectele pozitive ale domniei celorlalți. Domnia de 48 de ani a lui Carol I a fost cea mai lungă din istoria românilor și a reprezentat momentul de transformare a statului român dintr-un stat vasal, fără recunoaștere internațională, într-un stat modern, factor de echilibru în zonă și afirmat pe plan european, astfel că se poate afirma fără ezitare că data de 10 mai 1866 a schimbat istoria României și destinul ei. Aducerea în România a prințului străin dintr-o dinastie europeană, deziderat precizat și în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, a reprezentat momentul de împlinire a generației unirii. Prin aducerea prințului străin urmărindu-se exact acest aspect al consolidării Unirii și al afirmării României.

66F

Ioan Scurtu, Monarhia în România, București, Editura Danubius, 1991, p. 16

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA această postură, el a acționat întotdeauna în dubla sa calitate de prinț al unei vechi case germane, dar și de suveran al României, aspecte care au coexistat pe tot parcursul vieții sale, mai puțin poate în momentul dramatic al anului 1914. 2 Deși au existat voci contestatare ale domniei unui principe german pe tronul României (mai ales în timpul războiului francoprusac din 1870-1871, știută fiind afinitatea românilor față de francezi și Franța) și începutul a fost cu anumite greșeli și dificultăți, domnia regelui Carol I se caracterizează printro perioadă de stabilitate, de echilibru și dezvoltare, în care statul român devine independent și ulterior, regat. Totodată, încă de la începutul domniei sale, pe lângă preocupările de organizare a armatei, de construcția de căi ferate și alte obiective ce vizau modernizarea, principele Carol a fost adeptul regimului monarhic constituțional, care să reglementeze clar atribuțiile monarhului, în raport cu forțele și instituțiile politice. Se punea problema însă, a modelului de urmat. S-a spus că Europa putea oferi, pentru România sec. al XIX-lea, toate aspectele unui model cultural: unul ideal, normativ – indicat a fi urmat, un altul de sistem ideologic și un al treilea, de schemă teoretică, cu o mai mare sau mai mică legătură cu realitatea. 3 Nu exista însă un model unitar, astfel că românii, în construcția lor politică, au preluat mai multe aspecte comune cu ale statelor europene: monarhia, preponderentă în toate statele europene, românii urmărind în acest context ralierea la realitățile europene, și astfel, acceptarea lor 4. O altă trăsătură importantă o reprezintă desacralizarea instituției monarhice și laicizarea vieții, astfel că puterea regelui venea în urma manifestării voinței populare, a acceptării lui, fiind vorba de fapt de acel contract social specific iluminiștilor. Limitarea prerogativelor monarhilor devine un aspect

important în statele europene în secolul al XIXlea, în sensul în care legile fundamentale urmau să garanteze o serie de drepturi și libertăți, iar din punct de vedere politic se introducea principiul separării puterilor în stat, ceea ce însemna în fapt limitarea prerogativelor regale.Pe lângă aceste trăsături comune, există particularități ale fiecărei monarhii în parte; de exemplu, în unele state se păstrează legea salică, conform căreia succesiunea la tron se făcea pe linie bărbătească, primul născut – care se va păstra și în dinastia din România), desacralizarea se produce inegal: dacă în Belgia regele domnește datorită voinței poporului, statele din centrul Europei principiul divin rămâne aproape neschimbat. Diferențele cele mai mari se pot observa însă în domeniul limitării puterii monarhice. Există, în Europa sec. al XIX-lea, monarhii parlamentare, unde puterea reprezentanței naționale este superioară celei regale (Anglia, Belgia), dar există state (Austria, Prusia), în caremonarhul, prin prerogativele sale, fie are o putere efectivă mai mare decât a parlamentului, fie deține singur puterea. 5 Toate aceste modele politicele permit astfel românilor să poată alege, fiind elaborat primul act constituțional cu adevărat modern din spațiul românesc. Iar la două luni după ce devine domn, Carol I promulgă deja prima constituție, graba cu care a fost dezbătută și votată justificându-se și prin faptul că se dorea punerea puterilor garante în fața faptului împlinit. Iar modelul folosit a venit mult în sprijinul acestui fapt. Acesta a fost reprezentat de Constituția belgiană din 7 februarie 1831 (deși sunt voci care susțin că modelul constituțional românesc este mai apropiat de cel central-european, decât de cel belgian), considerată printre cele mai avansate, liberale ale Europei. Cu toate acestea, elaborarea Constituției a generat ample discuții între liberali și conservatori, proiectul de constituție fiind dezbătut pe parcursul a unsprezece ședințe. Principalele teme ale disputei au fost

67F

70F

68F

69F

VasileDocea, Carol I și monarhia constituțională. Interpretări istorice, Presa Universitară Română, Timișoara, 2001, p. 8-9 3 Adrian Marino, Pentru Europa, Polirom, Iași, 1995, p. 159 4 Vasile Docea, op. cit, p. 88

Ibidem, p. 90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cea a sistemului bicameral, a succesiunii la tron și a dreptului de veto al monarhului. Această ultimă chestiune – ca și sistemul bicameral parlamentar de altfel – a fost voința expresă a lui Carol I, care a dorit obținerea dreptului de veto. Deși se luase în calcul acordarea dreptului de veto suspensiv, conform căruia domnitorul putea să dizolve Parlamentul dacă nu dorea sancționarea unei legi, dar dacă noul parlament constituit vota din nou legea, principele era obligată să o sancționeze, nu se ajunge la o astfel de soluție, deoarece acest aspect reprezenta de fapt tot o limitare a puterii domnului, cu care Carol nu a fost de acord, el reușind să impună principiul dreptului de veto absolut, deși nu și l-a exercitat niciodată. Nu trebuie uitat faptul că legea fundamentală a reprezentat un adevărat act de independență, ea ignorând raporturile cu puterea suzerană otomană dar și garanția marilor puteri, de care Principatele Române, ulterior România beneficia din 1856, dar și că ea consacra oficial numele statului, de România ca „un singur stat indivizibil”, ceea ce demonstra fără echivoc dorința românilor de a nu respecta solicitarea puterilor garante de separare a Principatelor. Era de fapt, un preambul al luptei pentru independența statului pe care Carol și întreaga suflare românească o doreau. Astfel, la 1 iulie 1866, Principatele Unite Române s-au emancipat total, adoptând o Constituție proprie. Aceasta reprezenta o revizuire totală a Convenției de la Paris, fiind un pact fundamental care reprezenta voința națiunii. Națiunea își rezerva și dreptul exclusiv de a-și revizui propria Constituție, drept rezultând din faptul că ea însăși a elaborat-o. 6 Votată de Parlament la 29 iunie/11 iulie 1866 și publicată în „Monitorul oficial” din 1 iulie1866, Constituția era structurată pe 8 titluri și 133 articole, ea consacra totodată principiul dinastic ereditar, specific monarhiilor europene. În discursul ținut după depunerea

jurământului, principele susținea faptul că „…Acest act pentru mine în parte este cel mai solemn al vieții mele, căci el este pactul definitiv, care mă leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele patrii, România…” 7 Conform Constituției, domnul era implicat în toate ramurile puterii de stat, având largi prerogative, atribuțiile sale fiind stabilite prin art. 93, dar îngrădite față de Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris, constituția stabilind cazuri concrete când domnul nu avea dreptul să intervină: nu putea ierta sau micșora pedepsele hotărâte de justiție în privința miniștrilor; nu putea interveni în nici un mod în administrarea justiției, nu putea modifica sau suspenda legile și nu putea scuti pe nimeni de aplicarea lor 8 etc. În ceea ce privea succesiunea la tron, art. 82 al Constituției prevedea faptul că:„puterile constituționale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare și directă (…)din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură (…). Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxă a Răsăritului”. Este de menționat aici faptul că, deși catolic devotat, Carol a sprijinit Biserica ortodoxă română. Cum moștenitorul său a fost nepotul de frate, viitorul rege Ferdinand, tot catolic, singurii moștenitori botezați ortodocși au fost copiii acestuia și ai reginei Maria. Elaborată pe baza principiilor separării puterilor în stat și a suveranității naționale, legea fundamentalăprevedea faptul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către domn și Reprezentanța națională bicamerală, iar puterea executivă era încredințată domnului ce o exercita prin constituție, fiind echilibrată puterea domn-miniștri, cei din urmă fiind răspunzători, astfel că orice act al domnului trebuia contrasemnat de ministrul de resort. Iar puterea judecătorească revenea judecătorilor, hotărârile pronunțându-se în virtutea legii și fiind executate în numele 72F

73F

71F

EleodorFocșăneanu, Istoria constituțională a României – 1859-1991, Editura Humanitas, București, 1992, p. 33

Cuvântările regelui…, I, p. 14, în Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Carol I, vol. I,Ed. A II-a, revăzută și adăugită, Editura Enciclopedică, București 2004, p. 41 8 Ioan Scurtu, Carol I, p. 43

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA domnului, instanța supremă fiind însă Înalta Curte de Casație. Constituția prevedea o serie de drepturi și libertăți: de opinie, de a alege, de instruire și de asociere, libertatea conștiinței, a învățământului, inviolabilitatea persoanei și a domiciliului, proprietatea era declarată „sacră și inviolabilă” și alte libertăți care consacră statul român modern de factură liberală. Un mare minus al Constituției rămâne însă art. 7, care acorda cetățenie română doar locuitorilor creștini. Datorită acestui aspect și nu numai, legea fundamentală din 1866 a fost contestată fiind considerată o „formă fără fond”, cu toate acestea, prin această constituție România devenea primul stat constituțional din sudestul Europei, oferind un exemplu demn de urmat popoarelor aflate în această arie geografică. 9

recunoscând alegerea lui Carol ca domn al Principatelor Române Unite, acceptând astfel unirea deplină. Ulterior, pe plan intern, Carol se va dovedi un adevărat monarh constituțional devotat țării sale de adopție, din al cărei progres, dezvoltare și afirmare își va face o adevărată misiune de credință. Astfel, va fi preocupat pentru dezvoltarea și modernizarea vieții politice românești, susținând înființarea partidelor politice, dar fiind și un adevărat arbitru al vieții politice românești. A colaborat bine și cu liberalii (I.C. Brătianu, Eugeniu Carada etc.) și cu conservatorii (Lascăr Catargiu, Petre P. Carp, Titu Maiorescu etc.). Într-un stat majoritar român în care pasiunile erau mai importante decât interesele, principele și ulterior regele Carol I a avut calmul necesar unui mediator atent la semnele epocii 10 .Nu trebuie omis însă rolul regelui Carol I și în restul domeniilor de interes ale statului român. A fost implicat activ în modernizarea economică a României, a contribuit la dezvoltarea căilor ferate române, în timpul lui a fost înființată Banca Națională a României, a fost bătută moneda proprie, leul, s-a dezvoltat armata, sistemul de învățământ (aici e de menționat și importantul rol al lui Spiru Haret), a fost construit Podul de la Cernavodă, iar capitala României devine un oraș modern, o adevărată capitală europeană, regelui Carol dându-i-se pe drept denumirea de rege-constructor: de la clădiri pentru instituții publice (Palatul Băncii Naționale, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice etc.), la instituții de învățământ (Școala Centrală de Fete) și instituții cu caracter cultural (Ateneul Român, Muzeul Geologic), culminând cu Castelul Peleș, devenit reședința de varăa regelui și construit cu bani din caseta particulară a acestuia. 11 Dincolo de rolul esențial și de netăgăduit al regelui Carol I în modernizarea

74F

75F

Odată legea fundamentală în vigoare, îi va reveni guvernului Ion Ghica sarcina aplicării ei și normalizarea relațiilor cu marile puteri și mai ales cu puterea suzerană, care, după un schimb de scrisori cu limbaj „medieval”, îl va recunoaște pe Carol ca și prinț ereditar, acesta efectuând vizita oficială la Istanbul în octombrie 1866, la 23 octombrie Înalta Poartă 9

Ibidem, p. 44

76F

Adrian Cioroianu, 10 adevăruri sau falsuri despre primul Rege al românilor, în Revista „Historia”, nr. 152/ AN XIV, sept. 2014 11 Coord. Doru Dumitrescu, 101 momente din istoria românilor, Regele Carol I – constructorul, Editura Media Alert, București, 2013, p. 160

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA tunurile capturate de români în conflictele cu otomanii în timpul războiului de independență. Deși regele Carol I nu va apărea in fotografii sau albume cu coroană, ea este cel mai important simbol monarhic, regăsindu-se pe stema României până la înlăturarea monarhiei în 1947. După cum afirmam la început, susținători sau nu ai monarhiei, nu se poate să nu acceptăm rolul regelui Carol I în schimbarea și modernizarea României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului XX. Personalitatea sa marcantă, nu a trecut niciodată fără să lase urme, printre admiratori, colaboratori sau opozanți. Sfârșitul vieții regelui Carol I va fi marcat de momentul dramatic al izbucnirii Primului război mondial și a deciziei României de a se declara neutră, deși bătrânul rege dorea intrarea în război de partea Triplei Alianțe. Regele se consideră trădat și dezamăgit, dar respectă decizia poporului căruia și-a dedicat viața. De altfel, într-o scrisoare adresată împăratului Napoleon al III-lea la începutul domniei, regele afirma că: „fericirea poporului meu a devenit scopul vieții mele; pentru îndeplinirea acestei misiuni miam închinat toate zilele, toate aspirațiunile mele”. Subiectiv poate, susținem că și-a îndeplinit misiunea cu onoare, dar lăsăm istoria să judece…

politică, economică, socială, culturală a României, primul monarh al României moderne este cunoscut și prin implicarea sa directă în obținerea independenței României. Odată cu participarea României la războiul ruso-turc din 1877-1878, în cadrul unei întrevederi dintre Carol, Marele Duce Nicolae și Țarul Alexandru al II-lea, domnului român îi este oferită comanda trupelor ruso-române de pe frontul balcanic, „mare onoare și mare răspundere” după cum considera Titu Maiorescu. Obținerea victoriei de către trupele româno-ruse și capitularea otomanilor, a dus la organizarea a două congrese de pace unde României îi va fi recunoscută independența, chiar dacă în anumite condiții și cu unele sacrificii teritoriale: cedarea celor trei județe din sudul Basarabiei în favoarea Rusiei, România primind în schimb Dobrogea, Delta Dunării și lnsula Șerpilor. Urmare importantă a obținerii independenței României, este proclamarea regatului și desemnarea lui Carol ca și rege, după ce ulterior, la 9 septembrie 1878 primise titlul de Alteță regală. La 14 martie 1881 va fi proclamat regatul, iar ceremonia de încoronare a lui Carol I și a soției sale Elisabeta ca și regi ai României a avut loc la data de 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei. După cum este bine știut, la dorința regelui, coroana a fost confecționată la Arsenalul Armatei, din oțelul unuia dintre

Carol I – destin, datorie și onoare Rigoare, sobrietate şi tenacitate – acestea sunt caracteristicile domniei lui Carol I, primul rege al României, cel care îndeplinit dezideratul de secole al României, acela de independenţă şi de suveranitate naţionalăpentru a dispune liberă de soarta sa.Poate că „destinul” i-a zâmbit României atunci când doar un miracol a făcut ca după abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul Principatelor Unite, ţara să nu intre într-un colaps politic şi social. Ori la acest miracol a contribuit se pare şi inspiraţia abilului politician I.C. Brătianu,

Prof. Viorel Guţu

artizanul aducerii pe tron al lui Carol I, cel care în urma unei lungi domnii va făuri România Modernă.Astfel,disciplinat, călit în arta războiului, diplomat şi ofiţer cu o largă apreciere în rândul soldaţilor, Carol îşi va manifesta din start intenţia de a prelua tronul României, menţionând că supunerea faţă de sultan nu reprezenta un impediment atât de mare şi că acesta va fi înlăturat la momentul oportun. România şi-a câştigat astfel, principele pe care şi-l dorise şi aceasta spre surprinderea întregii Europe, care vedea mai degrabă o continuare a suzeranităţii Turciei 24

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA faţă de România.La venirea în ţară, obligat fiind să străbată o Austrie ostilă şi să folosească un paşaport elveţian fals, pe numele de Karl Hettingen, Carol va ajunge la 8 mai 1866 la Turnu Severin, iar la 10 mai va intra în Bucureşti, fiind întâmpinat de peste 30.000 de locuitori entuziaşti. În aceeaşi zi va depune, în limba franceză, jurământul de credinţă în calitate de domnitor, iar singurul cuvânt pronunţat în româneşte, cuvântul „jur”, va reprezenta „angajamentul” unui prinţ străin, că va deveni un „bun român” 1. La scurt timp după sosirea lui în ţară,Carol va fi artizanul adoptării Constituţiei de la 1866, document alcătuit după modelul Constituţiei belgiene şi care a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării, dar şi dependenţa curentă faţă de Imperiul Otoman, acţiune care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă şi suveranitate 2 . Astfel, după cum declarase încă de la venirea în ţară,Carol I nu a uitat niciodată promisiunea de înlăturare a dominaţiei otomanedin Româniaşi dobândirea independenţei ţării. Carol a avut o atitudine hotărâtă, demnă pentru un principe al unei ţări aşa cum era România, iar acest lucru s-a observat cel mai bine în călătoria pe care a făcut-o la Constantinopol, atunci când a trebuit să primească firmanul de investiturăde la sultan. Astfel, memorabilă rămâne scena întrevederii dintre conducătorul Imperiului Otoman şi Carol,mai precis gestul aceluia din urmă, care face uz de privilegiul său de domnitor şi prinţ de sânge regal şi se aşează direct lângă sultan,dând la o partescaunul pregătit în acest scop, ceea ce produce o clipă de confuziune, fiind în acelaşi timp un act de cutezanţă al lui Carol de a trece pesteprotocolul otoman, recunoscut pentru rigurozitatea şi sobrietatea sa 3. Faptul că principele Carol a avut o atitudine demnă la această întrevedere demonstrează şi mai mult că el dorea cu

ardoare independenţa ţării, ori şi el era conştient că un astfel de deziderat nu se putea realiza fără ajutorul Marilor Puteri şi mai alescă acest vis nu se putea realiza decât pe calea armelor, prin lupta românilor la obţinerea independenţei. Acest moment a sosit în aprilie 1877, atunci când Ţarul Alexandru al II-lea a declarat război Turciei şi a dorit să-şi recupereze teritoriile pierdute în Războiul Crimeii din 1853-1856şi după ce Imperiul Ţarist semnase cu România un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul ţării în

77F

78F

drumul spre Balcani.Profitând de această ocazie, membri Guvernului român condus de Mihail Kogălniceanu consideră că ţara trebuie să renunţe la suzeranitatea otomană şi la 9 mai 1877 se proclamă Independenţa de stat a României.

79F

A doua zi principele Carol promulgă declaraţia de Independenţă a României şicere ruşilor ca şi armata română să ia parte la război, însă va fi refuzat de către autorităţile militare ruse, care erau încredinţate că trupele

Giurescu C. Constantin, Cuvântările Regelui Carol I,Fundația pentru literatura şi artă, București, 1939, p. 6. 2 Ibidem, p.16. 3 Neagoe Stelian, Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular,Editura Scripta,Bucureşti,1992, p. 95.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sale la Palatul Regal din Bucureşti în ziua 10 mai 1881:„Cu fală primesc această coroană ce este bătută din metalul unui tun, udat cu sângele eroilor noştri şi sfinţită de biserică. O primesc ca un simbol al independenţei şi puterii României! Ca un preţios giuvaer, ea va fi martoră grelelor şi glorioaselor timpuri petrecute împreună, va aminti generaţiunilor viitoare vitejia strămoşilor lor şi buna înţelegere ce a domnit între principe şi popor” 4. În ceea ce priveşte personalitatea lui Carol I, este cunoscut faptul că era un om extrem de sobru şi disciplinat, cu o moralitate impecabilă, care a încercat toata viaţa să impună colaboratorilor stilul său meticulos şi exact. Despre sobrietatea şi meticulozitatea lui Carol vorbeşte însăşi regina Elisabeta,care spunea despre soţul ei că „şi în somn el poartă Coroana pe cap” 5. Astfel, Carol I era adeptul „monarhiei active” care nu s-a mulţumit să gireze numai prin semnătura sa deciziile guvernelor şi ale miniştrilor, ci a manifestat spirit de iniţiativă, a venit cu propuneri şi soluţii pentru realizarea cărora a stăruit cu o perseverenţă deosebită. A reuşit să învingă numeroase piedici şi împotriviri, dar nu s-a descurajat, ci a ştiut să folosească o gamă largă de metode şi mijloace pentru a-şi atinge scopul, scop care era însă spre binele ţării.Şi deşi nu întotdeauna i-a fost uşor, pentru că mulţi nu se simţeau confortabil cu rigoarea, disciplina şi intransigenţa regelui, acesta totuşi a reuşit să modernizeze ţara, să îi asigure independenţa şi să facă din Bucureşti o capitală respectatăîn Europa. Desigur, pentru a ajunge aici, Carol I a recurs şi la gesturi extreme, chiar laameninţarea cu abdicarea, cum s-a întâmplat în cazul mişcărilor antimonarhiceşi pro-republicane dintre anii 1870 -1871, când temându-se de o criză politică majoră, cu un puternic impact internaţional, liderii politici au cedat,

lor vor câştiga singure războiul. Astfel, este refuzată armatei române posibilitatea de a se afirma pe câmpul de luptă şi numai puternica rezistenţă a turcilor şi eşecul trupelor ruse asupra Plevnei, va face ca armata română să intre în luptă fiind condusă de principele Carol, care îşi demonstrează şi de această dată vastele abilităţi de conducător militar. Astfel, în august 1877 principele Carol în fruntea armatei române, s-a deplasat pe frontul ruso-otoman, iar tactica propusă de el şi anume asedierea armatei otomane de la Plevna până la capitularea acesteia, s-a dovedit a fi soluţia cea mai eficientă pentru distrugerea sistemului defensiv turcesc şi înfrângerea, în cele din urmă, a Imperiului Otoman. După terminarea războiului în noiembrie 1878, principele Carol va realiza prima sa vizită în Dobrogea, teritoriu unit cu România în urma hotărârilor tratatelor de pace de la San-Stefano şi Berlin, ocazie cu care principelui Carol îi apar primele preocupări pentru construirea unui port la Constanţa, care urma să fructifice poziţia strategicăa ţării noastre în această parte a Europei. Tot în acel an 1878 , principelui Carol i s-a acordat titlul de Alteţa Regală, urmând ca la 10 mai 1881, în urma proclamării regatului, el si soţia sa Elisabeta,să fie încoronaţi ca primii regi ai României, acest moment reprezentând începutul unei perioade remarcabile din istoria României, o perioadă de mari realizări ale unui stat ce-si câştigase independenţa pe câmpul de luptă.

80F

81F

Memorabile rămân astfel cuvintele Regelui Carol I, rostite cu ocazia încoronării 26

Lindenberg Paul, Regele Carol I al României, Editura Humanitas, Ediția a-III-a, București, 2008, p. 118. 5 Păun Badea Gabriel , Carmen Sylva. Uimitoarea regină Elisabeta a României, Editura Humanitas, București, 2008, p. 202.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA deosebit fast, unde o mare de oameni a însoţit cortegiul până la Gara Sinaia şi-apoi pe străzile Capitalei. La Palatul Regal, trupul neînsufleţit al regelui a fost expus pentru câteva zile, pentru ca poporul să poată aduce un ultim omagiu înfăptuitorului României Moderne.

acceptând rolul decisiv al suveranului în luarea hotărârilor de importanţă majoră pentru statul român. Astfel, Carol I a fost omul datoriei, slujirea şi înălţarea statului în fruntea căruia se afla, au fost ţelul său suprem, iar faptul că în timpul domniei sale România a făcut progrese importante în toate domeniile,contribuie la consolidarea ideii că regele Carol I a fost „omul potrivit, la locul şi timpul potrivit”.Se adevereşte astfel faptul că el a ştiut să ia decizii care vizau binele ţării, lăsând la o parte sentimentalismele sau beneficiile de ordin personal de care ar fi putut profita. Acest lucru s-a văzut cel mai bine în 1914, când problema centrală era atitudinea României faţă de taberele aflate în războişi după ce majoritatea participanţilor la Consiliul de Coroană s-au pronunţat pentru neutralitateaţării.Astfel, Carol I ca rege constituţional, a trebuit să se supună acestei decizii, care chiar dacă o considera o înfrângere personală, a ştiut să o impună spre binele statului în fruntea căruia se aflaşi pentru care jurase că va fi un „bun român”. La 27 septembrie 1914, la Castelul Peleş de la Sinaia şi la capătul celei mai lungi domnii din istoria României, înceta din viaţă la vârsta de 75 de ani Regele Carol I al României. Au fost organizate funeralii naţionale desfăşurate cu

Dorinţa sa testamentară a fost să fie înmormântat în catedrala de la Curtea de Argeş, iar la plecarea din Bucureşti, sicriul înfăşurat în drapelul României şi depus pe un afet de tun, a fost însoţit de salve de tun şi de bătăile clopotelor tuturor bisericilor din ţară. Astfel, Regele Carol I a fost regretat nu doar de clasa politică, ci şi de poporul pe care l-a condus şi slujit cu devotament timp de 48 de ani.

Forme de guvernământ în România: monarhia și republica

Prof. Lupșa Elena

Statele se diferențiază între ele și prin forma de guvernământ care se referă la modul în care se constituie, se organizează și funcționează instituțiile puterii în stat, fiind vorba despre monarhie și despre republică, România cunoscând de-a lungul timpului, ambele forme de guvernământ. Dacă privim istoria civilizației umane, de la începuturi și până în zilele noastre, sesizăm puterea de rezistență și durata de viață a sistemului monarhic, dar și a celui republican. Falimentul ideilor revoluționare, marxiste și revoluția din anul 1989 au adus pe prim plan ideea de regalitate, de guvernare monarhică, în țara

noastră. Astfel, în cele ce urmează voi trata, într-o manieră extrem de succintă, principalele trăsături ale celor două regimuri politice, pentru ca, în cea de a doua parte a eseului, să abordez modul în care aceste forme de guvernământ s-au manifestat în țara noastră. Din antichitate și până în prezent, studiind istoria societății, constatăm că statele au cunoscut diferite forme de guvernământ, însă două dintre aceste pot fi considerate fundamentale: monarhia și republica. Conceptul de „formă de guvernământ”, în cadrul științelor politice, se referă la modul în care este organizată puterea executivă în 27

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA membri ai parlamentului. Republica prezidențială și semi-prezidențială presupun alegerea șefului statului de către electorat, prin vot direct sau indirect, în felul acesta președintele dobândește o legitimitate egală cu a parlamentului, prerogativele sale fiind mai mari. Caracterul prezidențial sau semiprezidențial vine la existența sau de la inexistența unui prim-ministru, a unui șef al guvernului, în funcție de care sunt stabilite și prerogativele șefului statului. Funcția de șef al statului este, de regulă, individuală, dar poate fi și colegială, în situații speciale, cum a fost în unele state comuniste din Europa de Est (de exemplu, România , în timpul Constituției din 1948). Teoria separației puterilor este strâns legată de noțiunea de stat de drept și a apărut odată cu filosofia iluministă și vizează distribuirea puterilor (funcțiilor) pentru a se garanta libertățile individuale și pentru a se împiedica abuzul de putere. Monarhia absolută presupune concentrarea tuturor puterilor statului în persoana monarhului care avea o legitimitate divină. Separația puterilor înseamnă „dispersarea atribuțiilor nu neapărat în persoane diferite cât în organe diferite și autonome unele față de altele, existând posibilitatea ca o persoană să cumuleze funcții ale mai multor organe (deși aceasta nu este totuși dezirabil)” 1. John Locke formula, pentru prima dată, în lucrarea Eseu asupra guvernării civile (1690) principiul separației puterilor, însă el făcea diferență doar între puterea legislativă și cea executivă (puterea judecătorească fiind subordonată puterii executive). Montesquieu în lucrarea Despre spiritul legilor (1748) vorbea despre existența, în stat, a celor trei mari puteri: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească care trebuie să se îngrădească reciproc, deoarece puterea îngrădește puterea. Separarea puterilor nu înseamnă numai autonomie între aceste puteri, ci și colaborarea, conlucrarea între acestea și realizarea unui echilibru astfel încât

cadrul statului, precum și la modul în care este numit și legitimat conducătorul, de fapt se referă la modul în care se organizează și funcționează puterile în cadrul statului. Astfel, monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin existența în funcția de șef de stat a unui monarh, cu diferite denumiri, care poate fi ereditar sau electiv (alegerea este pe viață). Caracterul ereditar al funcției presupune transmiterea puterii de la titular la rudele sale, într-o anumită ordine a gradelor de rudenie stabilită de reguli precise. În ceea ce privește caracterul electiv al funcției, alegerea monarhului se poate realiza în diferite moduri. Mai trebuie subliniat faptul că monarhia poate fi absolută sau limitată. Monarhia absolută presupune că toate puterile sunt concentrate în persoana monarhului, acesta nefiind limitat nici de legile pe care el le proclamă. Acest tip de monarhie a fost dominant în Evul Mediu până la revoluția franceză din 1789, în epoca modernă caracterizând doar imperiul țarist și otoman. Monarhia limitată presupune că puterea exercitată de către monarh este limitată de alte puteri ale statului, în special de către organul reprezentativ (parlament, adunare etc.), pe baza unei constituții, motiv pentru care acest tip de monarhie se numește constituțională. În acest ultim caz, există mai multe variante și anume situația în care monarhul are un rol dominant, situația în care monarhul și organul reprezentativ existent în țară au o poziție egală în actul de legiferare și situația în care monarhul are un rol redus, un rol simbolic. Cea de a doua formă de guvernământ, adusă în discuție, este republica. Aceasta se caracterizează prin alegerea periodică a șefului statului care este numit președinte. Alegerea președintelui se poate realiza direct de către electorat, de către organul reprezentativ sau de către un corp electoral special. Există trei forme de republică: prezidențială, semiprezidențială și parlamentară. Republica parlamentară presupune alegerea președintelui de către parlament sau de către un colegiu electoral special din care fac parte și

82F

Lazăr, C. Constituții contemporane. Cluj-Napoca: Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Studii Europene, p. 30.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA mare” cu sarcini în rezolvarea problemelor interne și externe ale țării și un divan „pravilnicesc”, cu atribuții judecătorești. Proiectul avea în vedere și constituirea unui divan „de jos” constituit din câte trei deputați din fiecare județ care să cerceteze și să gospodărească „suma pentru cheltuieli de obște ale republicii” 2. În anul 1834, la Sibiu, activa o societate secretă, condusă de Dimitrie (Mitică) Filipescu care urmărea să unească cele trei țări românești sunt forma unei republici. Efortul de reformă socială și națională va culmina cu revoluția de la 1848, când în Proclamația de la Izlaz (9/21 iunie 1848) se vorbea despre alegerea domnului pe o durată de cinci ani, el putând să provină din orice strat al societății, astfel Nicolae Bălcescu va sintetiza cel mai bine concepția republicană a revoluționarilor de la 1848, în lucrarea Manualul bunului român. Deși ideea unei organizări republicane a statului este susținută de importanți oameni politici, ea nu poate fi pusă în aplicare, deoarece, în Europa, forma dominantă de organizare era monarhia, iar Țările Române se aflau în preajma unor mari imperii care nu putea îngădui experiențe republicane. În plus, românii au fost conduși de voievozi, regi, sau domnitori, iar această tradiție nu putea fi abandonată fără riscuri 3. În aceste condiții, este justificată opțiunea oamenilor politici români pentru un domnitor străin. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în calitate de domnitor al Moldovei și al Țării Românești a însemnat impunerea voinței românilor în fața Puterilor Garante. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1864, reprezintă prima sau adevărata Constituție a României, ce consacră independența legislativă a țării și care prevedea încredințarea puterilor publice domnitorului, unei Adunări Ponderatice (Ponderatoare) și Adunării Elective, iar puterea legiuitoare se exercita în colectiv de aceste puteri cu mențiunea că domnul are singur dreptul de inițiativă legislativă.

nicio putere să nu fie mai presus decât celelalte. Într-un regim prezidențial, șeful statului este ales prin vot universal, ca și legislativul astfel încât are o legitimitate egală cu legislativul. Întrucât nu există funcția de prim-ministru, șeful statului este și șeful guvernului. Guvernul nu răspunde în fața parlamentului (compoziția sa nu depinde de rezultatul alegerilor parlamentare, iar membrii săi nu pot fi membrii ai parlamentului). Parlamentul nu poate fi dizolvat de către executiv, dar șeful statului are drept de veto asupra legilor. Șeful statului, în situații speciale poate fi destituit de către parlament. Regimurile de tip parlamentar presupun fie existența unui monarh în funcția de șef de stat sau, în cazul republicii, avem de a face cu alegerea șefului statului de către parlament sau de către un colegiu electoral. Șeful statului nu este șeful guvernului și nici parte a acestuia, deoarece primul-ministru îndeplinește acest rol. Regimurile de tip semi-prezidențial combină trăsături ale regimului parlamentar și prezidențial. Astfel șeful statului este ales prin vor universal și are prerogative mai mari, fiind totodată parte a executivului, coexistând cu primul-ministru, în calitate de șef al guvernului. Guvernul este rezultatul majorității parlamentare și răspunde în fața parlamentului și poate emite acte cu caracter de lege. Parlamentul poate fi dizolvat de șeful statului, dar el poate destitui guvernul și, în anumite cazuri, pe șeful statului. Există nuanțe ale acestui regim politic, România fiind considerată, în prezent, o formă atenuată de regimului de tip semi-prezidențial. Încă de la începutul epocii moderne, alegerea formei de guvernământ a reprezentat un subiect de interes pentru oamenii politici români, iar apariția burgheziei va impulsiona procesul de alegere a formei de organizare a statului. Primele proiecte de organizare a statului sub forma republicii datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de-al XX-lea secol. Proiectul de Constituție din 1786 preconiza o „republică aristodemocratică” în care puterea să fie concentrată în mâna unor „divane”, „divanul

83F

84F

Istoria României (1964), volumul III. București: Editura Academiei, p. 604. 3 Ioan Scurtu. (2001). Carol I. București: Editura Enciclopedică, p. 15.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Mihai I, moment în care se instaura o nouă formă de guvernământ: republica (Republica Populară Română), fapt ce echivala cu instaurarea dictaturii comuniste. Spre deosebire de dictaturile de dreapta, care critică deschis regimul constituțional (nu au constituții), dictaturile comuniste se pretind regimuri democratice, deoarece guvernează pe baza unor constituții. Analiza acestor constituții și a modului în care acestea au fost adoptate și aplicate reflectă un fapt evident și anume că ele, de cele mai multe ori, „pot fi considerate cel mult legi organice statale” 4. În cei 42 de ani de dictatură comunistă, după o scurtă perioadă de vid constituțional (30 decembrie 1947 -13 aprilie 1948), țara a fost guvernată pe baza a trei constituții (Constituția din 13 aprilie 1948, Constituția din 24 septembrie 1952 și Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965).

Înlăturarea lui Cuza, după șapte ani de domnie, aducea iarăși în actualitate ideea unui principe străin în persoana lui Carol de Hohenzollern. Constituția promulgată de Domnitor în 30 iunie și intrată în vigoare la 1 iulie 1866 prevedea drept formă de guvernământ monarhia constituțională ereditară în familia principelui Carol de Hohenzollern (monarhia electivă era înlocuită de cea ereditară). Denumirea oficială a statului este România, Constituția afirmând principiul separării puterilor în stat, puterea legislativă fiind reprezentată de Domn, Reprezentanța Națională (formată din Senat și Adunarea Deputaților), puterea executivă reprezentată de Domn, iar puterea judecătorească era reprezentată de instanțele judecătorești. Deși se menține sistemul de vot cenzitar, Constituția reglementează drepturile fundamentale ale cetățenilor, precum: libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini. Ca urmare a obținerii independenței de stat, această constituție, va fi revizuită în anul 1879, fiind urmată de o nouă revizuire la un an după proclamarea Regatului (8 iunie 1884). La trei ani de la începerea primului război mondial și de la urcarea pe tron a lui Ferdinand I (1914-1927) a avut loc o nouă revizuire a Constituției (19 iulie 1917). Încheierea războiului, realizarea Marii Uniri, impuneau adoptarea unei noi Constituții la 29 martie 1923 care consacră unirea din 1918, existența celor tei mari puteri: puterea legislativă (regele, Reprezentanța Națională), puterea executivă (regele) și puterea judecătorească. După o lungă perioadă de stabilitate politică, de progres economic și cultural și de continuitate constituțională urmează o perioadă tensionată în istoria României marcată de numeroase lovituri de stat. Fără a trece în revistă evenimentele care au marcat țara după domnia lui Carol I (18661914) și a lui Ferdinand I (1914-1927), trebuie menționat faptul că instituția monarhică a început să fie pusă în discuție, chiar după lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, după răsturnarea monarhiei și alungarea regelui

85F

Eleodor Focșeneanu (1992). Istoria constituțională a României (1859 -1991). București: Editura Humanitas, p. 115.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Fără a face referire la modul abuziv în care au fost aplicate constituțiile comuniste, trebuie precizat faptul că ele nu reprezintă voința întregului popor, ci voința unei formațiuni politice: Partidul Comunist Român. Toate puterile statului sunt subordonate voinței unei singure formațiuni politice și, în plus, Constituția din 21 august 1965 aducea în actualitate o noutate, deoarece pe lângă o formațiune politică privilegiată se creează și „o categorie de cetățeni privilegiați, membrii ai partidului comunist” 5 , care erau considerați cetățenii cei mai avansați și mai conștienți ai societății. Societatea era împărțită în două categorii de cetățeni: privilegiați (o minoritate) și neprivilegiați (marea majoritate a populației). Puterea executivă reprezenta singura putere reală în stat, întrucât aceasta, ignorând puterea legislativă emitea decrete (unele secrete, dacă conținutul lor era considerat antidemocratic, atunci nu trebuia cunoscut) sau se implica în activitatea judecătorească, fapt făcut posibil prin suprimarea inamovibilității judecătorilor (Legea nr. 56/1965 prevedea dreptul consiliilor populare județene și al municipiului București de a alege și de a revoca judecătorii din funcție). Principiul separării puterilor în stat a fost înlocuit cu principiul colaborării puterilor în stat, fapt ce echivala cu subordonarea tuturor puterilor în stat față de forța conducătoare reprezentată de partidul comunist. În ceea ce privește drepturile omului, acestea erau cu ușurință încălcate, deoarece Constituția din anul 1952, la articolul 88, alineatul II arată că libertățile omului trebuie exercitate „în conformitate cu interesele celor ce muncesc și în vederea întăririi regimului de democrație populară”, fapt ce excludea posibilitatea oricărei opțiuni 6. Aceeași Constituție desființa principiul pluralismului politic, în fapt existând o singură formațiune politică conducătoare și anume Partidul Comunist Român. Revoluția din 16-22 decembrie 1989 va duce la răsturnarea de la conducerea țării a

ultimului reprezentant al regimului comunist și la instaurarea statului de drept, forma de guvernământ fiind republica. Noua Constituție va fi adoptată, prin referendum, în anul 1991 și va instaura un regim semi-prezidențial. Astfel, președintele este ales de către popor, prin vot universal, fapt ce îi conferă acestuia independență față de Parlament, iar demiterea președintelui se realizează prin referendum. Decretele emise de către președinte nu trebuie contrasemnate niciodată de către miniștrii de resort, iar de către primul-ministru decât în cazul angajării răspunderii internaționale și aceasta reprezintă o omisiune importantă a constituției 7. În consecință, în țara noastră nimeni nu răspunde pentru aplicarea legilor, deoarece președintele nu poate fi tras la răspundere pentru actele sale (art. 84/2), iar miniștri nu răspund, deși ei elaborează proiecte de legi și administrează domeniul respectiv, pentru simplul motiv că ei nu contrasemnează legile. În 2003, Constituția a fost modificată prin referendum, principalele modificări se referă la prelungirea mandatului președintelui României, de la 4 la 5 ani, la garantarea proprietății private, nu doar ocrotirea ei, la faptul că arestarea preventivă și percheziția nu vor putea fi decise decât de judecător și nu de procuror, la competențe diferite ale celor două Camere ale Parlamentului. Imunitatea parlamentară este limitată, minoritățile naționale au dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție și nu se mai stipulează caracterul obligatoriu al serviciului militar. Problematica formei de guvernământ este una dintre cele mai complexe, iar istoria țării noastre constituie o dovadă elocvență, în acest sens. Disputele ideologice și acțiunile concrete sunt o mărturie vie în acest sens. Deși, țara noastră este o republică, opțiunea pentru un regim politic monarhic rămâne una deschisă.

86F

88F

87F

5 6

Ibidem, p. 129. Ibidem, p. 136.

Ibidem, p. 163.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Colaborarea militară româno-franceză în timpul Primului Război Mondial

Prof. Ciort Bogdan

anul 1914”, publicat în ,,Analele Universităţii Bucureşti, în 1974. Pentru a observa evoluţia operaţiunilor militare am consultat şi lucrarea autorului amintit mai sus ,,Primul Război Mondial”. Alte lucrări care surprind evoluţia evenimentelor militare din timpul războiului au fost: ,,Istoria războiului pentru reîntregirea neamului”, publicată de Constantin Kiriţescu şi ,,România în marele război”, avându-l ca autor pe Pamfil Şeicaru. Despre relaţiile românofranceze în anul 1916 aduce un plus de informaţii, lucrarea lui Dumitru Preda ,,România şi Antanta 1916-1917”, publicată în 1998. De asemenea au fost studiate colecţiile ziarelor locale: Universul, Foia Poporului, Telegraful Român, Gazeta Poporului. Din articole a reieşit în principal atitudinea filofranceză a opiniei politice româneşti şi astfel s-a conturat o imagine veridică asupra relaţiilor neoficiale româno-franceze. Colaborarea României cu Franţa s-a realizat prin încheierea unor convenţii care prevedeau colaborare pe plan politic şi militar. În domeniul militar colaborarea prevedea, ca Franţa să trimită ofiţeri care să instruiască armata română şi să conducă operaţiunile militare 1 . Partea română trebuia să asigure cererile impuse de partea franceză şi să respecte ordinele primite. Intrarea României în război, dă semne de speranţă în marile capitale occidentale, Paris şi Londra precum că „cei o jumătate de milion de soldaţi români puteau... distruge un echilibru pe care Puterile Centrale abia l-au putut menţine în ultimele săptămâni” 2. După campania din anul 1916, Antanta trimite în România o misiune franceză cu rolul de reorganiza armata, cu scopul de a salva

Relaţiile dintre România şi Franţa în anii Primului Război Mondial au constituit mereu un subiect intens dezbătut. Franţa a servit mai mereu ca model pentru statul român. Acest subiect este tratat de numeroşi cercetători, însă rămâne un câmp cu multe şi numeroase noutăţi. Problematica relaţiilor românofranceze a suscitat în permanenţă interesul istoricilor. O lucrare fundamentală care se ocupă de abordarea relaţiilor româno-franceze este cea a lui Vasile Vesa, ,,România şi Franţa la începutul secolului al XX-lea”, apărută în 1979. Lucrarea sa surprinde în profunzime antecedentele apropierii dintre România şi Franţa, acordând o pondere destul de însemnată perioadei 1871-1914, dintre cele două state. Asupra raporturilor României cu Antanta în general şi cu Franţa în special, se opreşte şi Eliza Campus în lucrarea ,,Din politica externă a României” (1980). Pentru cunoaşterea raporturilor militate româno-franceze este esenţială lucrarea în limba franceză ,,La présance française en Roumanie pedant la grande guere 1914-1918”, din anul 1997, avându-i ca autori pe George Cipăianu şi Vasile Vesa. Detalii în privinţa misiunii generalului Berthelot sunt furnizate de către istoricul american Glenn E. Torrey în lucrarea ,,General Berthelot and Romania”, o colecţie de memorii şi corespondenţe, avându-l ca autor pe însuşi generalul francez. Pentru a ne forma o imagine mai concretă asupra premiselor care au condus ulterior la apropierea franco-română, menţionăm studiul lui Vasile Vesa ,,Relaţiile politice româno-franceze în perioada 19001914 în lumina corespondenţei diplomatice franceze” dar şi studiul ,,Din activitatea diplomatică a Antantei şi Puterilor Centrale în România în cursul anului 1914”. Ambele studii au fost publicate în Studia Universitas Babeş Bolyai Historiae, din 1971. La titlurile precizate mai sus se adaugă articolul lui Mircea N. Popa ,,Contribuţii privind relaţiile româno-franceze în

89F

90F

Mihai Bărbulescu, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Şerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Corint, Bucureşti, 2003, p. 126. 2 Mircea N. Popa, Primul Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1979, p. 250.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA armata şi de a o pregăti pentru un nou atac. Misiunea era reprezentată prin structura ei atât din reprezentanţi militari pentru armată, dar şi personal medical format din medici şi farmacişti care să-i ajute pe răniţii 3. Tratativele purtate pe plan militar încep chiar mai devreme, înainte ca România să devină oficial, membru al Antantei, ştiindu-se deja că interesul Românei era să participe la război alături de Franţa şi de Tripla Înţelegere. „Din Bucureşti se anunţă, că în vremea ceea mai scurtă au să se formeze patruzeci de regimente şi nouă de infanterie. Armata română va avea prin urmare 120 de regimente, modern echipate şi instruite cu 750,000 de ostaşi” 4. În procesul de instruire şi pregătire a viitoarei armate au luat parte ofiţeri francezi care au fost aduşi special pentru a-i pregăti pe lideri armatei române cum rezultă din înţelegerea avută cu Franţa dar şi din tratatul încheiat de România, aşa cum citează ziarele ruseşti: „reorganizarea armatei române a fost terminată. În fruntea regimentelor şi batalioanelor româneşti au fost puşi comandanţi, ofiţeri destoinici francezi şi până acum 56 de ofiţeri români au fost demişi şi pedepsiţi pentru nedestoinicie, dovedită pe câmpul de luptă!” 5. În condiţiile campaniei din toamna lui 1916 şi a rezultatelor înregistrate pe front de armata română, care erau într-o uşoară pierdere, liderii politici, inclusiv Regele Ferdinand şi-a menţinut poziţia fermă de a continua lupta şi colaborarea pe front sub comanda generalilor francezi, deoarece regele credea că victoria finală va aparţine Antantei. ”România va lupta mai departe, până la sfârşit, pentru că învingerea finală a Antantei are să fie!” 6. În timpul ofensivei din Transilvania, în urma unui comunicat al Conciliului Antantei, trupele române vor trece peste linia de marcaj

şi vor lua în stăpânire şi zonele care nu erau incluse de reprezentaţii Antantei ca parte a planului de cucerire pe care liderii români împreună cu liderii militari francezi îl stabiliseră de comun acord. Trecerea peste linia de marcaj pe plan militar a fost făcută cu acordul consiliului dat României pentru a prelua ceea ce Antanta i promisese înaintea intrării statului român în război.”Consiliul de război din Versailles a poruncit trupelor române să treacă linia demarcaţională şi să ocupe cele 26 de comitate locuite de Români până la Tisa” 7. Campania de ocupare s-a făcut la ordinele generalului francez Berthelot, el fiind cel care va organiza campania armatei române: ”Generalul Berthelot a încunoștințat comitetul armistiţiului că a împuternicit trupele române să depăşească linia demarcaţională şi să ocupe următoarele puncte strategice: Sighetul Marmaţiei, Mărgita, Sătmarul, Oradea-Mare, Dej, Arad, Radna” 8.

91F

95F

92F

96F

93F

Din discuţiile cu localnicii a reieşit că Generalul Henri M. Berthelot (1861-1931) venise în România în 1916 în fruntea misiunii militare franceze și a colaborat la refacerea și reorganizarea armatei române. La 1 decembrie 1918, generalul francez a rostit memorabilele cuvinte: „Sângele eroilor căzuți în luptele Marelui Război să fie pentru tine, o frumoasă Românie, în așa fel încât copiii tăi să fie mereu

94F

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, p. 389. 4 Regimente nouă, în „Telegraful Român”, LXIV, nr 21, 25 februarie/9 martie 1916, p. 83. 5 Reorganizarea armatei române, în Ibidem, LXIV, nr 91, 10/23 noiembrie 1916, p. 369. 6 România luptă până la sfârşit, în Ibidem, LXIV, nr 100, 20 decembrie 1916/2 ianuarie 1917, p. 406.

Nu mai este linie demarcaţională! în „Gazeta Poporului”, I, nr 51, 22 decemvrie 1918, p. 8. 8 Generalul Berthelot, în „Telegraful Român”, LXVI, nr 146, 16/29 decemvrie 1918, p. 537.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA demni de părinții lor și gata să-ți apere pământul sacru, atât de des invidiat, dar în cele din urmă întregit prin efortul ultimelor generații.“ Pentru meritele sale de excepție, la sfârșitul războiului și încheierea păcii, Generalul Berthelot a fost decorat și declarat cetățean de onoare al României. În 1922 „pentru a-și arăta și mai mult recunoștința față de generalul Berthelot“, Corpurile legiuitoare au votat o lege prin care se dona generalului francez, (poreclit de localnici ,,Burtălău”), „în deplină proprietate, în mod irevocabil și gratuit“ un lot de pământ, de 60 ha, cu casă în comuna Fărcădinu de Jos. Anul următor, generalului francez i-a fost oferit castelul „ca semn de recunoștință a nepieritoarelor sale merite față de poporul român“. Tot în acest an i-au mai fost donate o fermă, un grup de clădiri și cu tot ce aparținuse familiei Nopcsa, iar comuna urma să poarte numele General Berthelot. Prin testamentul din 1 decembrie 1926, Generalul H. M. Berthelot lăsa Academiei Române moșia primită în 1922, „toate drepturile asupra solului și subsolului, precum și clădirile, plantațiile, ameliorările de toate soiurile și tot avutul mobiliar...“Din venitul obținut urma să fie acordate burse „pentru studii sau cercetări într-o universitate franceză, fie pentru cheltuieli de întreținere pentru completarea de studii într-o mare școală franceză, civilă sau militară”. Conducerea operaţiunilor de către generalul Berthelot arată faptul că armata română nu operează singură şi că operează doar la ordinele generalului francez, care stabileşte momentul când se atacă şi pe unde. În cadrul campaniei, conform înţelegerii, vor lua parte şi trupe franceze „trupe franceze vor sosi astăzi şi în Sibiu. Aşteptăm verificarea grabnică prin fapte a acestei ştiri” 9 . După cucerirea Transilvaniei din mâna duşmanilor, militarii francezi aveau rolul doar de a menţine ordinea şi securitatea oraşelor cucerite. ,,Joi în 2 ianuarie a sosit în Arad cel dintâi batalion francez cu soldați africani, pentru a restabili

ordinea şi de a ţinea bandele ungureşti în frâu. Francezii şi africanii vor rămâne numai în Arad, până când vor fi înlocuiţi cu trupele române. După aceasta francezii vor ocupa Bănatul, pe care sârbii vor trebui să-l golească fără de nici o condiţiune 10. Trupele care aveau ca misiune să ocupe Timișoara şi regiunea Banatului au fost aduse din Bulgaria. Această veste s-a făcut cunoscută în urma unei vizite a ofiţerilor italieni care erau prezenţi în Craiova. ,,Nu demult au sosit în oraşul nostru d-nii maiori Botto şi locotenentul Luigi Bianchi de la comandamentul italian din Vidin. Stând de vorbă cu noi, ne-au spus că.... fostele trupe de ocupaţie franceze din Bulgaria au plecat spre Bănat, spre a lua locul trupelor sârbeşti 11. Încununarea cu succes a colaborării militare dintre români şi francezi s-a putut observa după cucerirea Transilvaniei, prin efectuarea unor vizite ale liderului misiunii militare franceze în România, generalul Henri Berthelot. Vizitele au fost făcute în câteva oraşe transilvănene precum Sibiu, OradeaMare. Atitudinea cu care a fost primit Berthelot de românii din Transilvania arată recunoştinţa şi mulțumirile acestora pentru colaborarea şi ajutorul primit din partea Franţei de către România, şi în special de către românii din Transilvania, în scopul căreia aceasta s-a realizat. Românii au fost impresionaţi să-l primească pe general şi să-i adreseze câteva cuvinte.”Generalul a sosit Duminecă la ora 5 după amiazi, a fost întâmpinat la gară de numeroase 12 deputaţiuni. Prin participarea trupelor trimise de Franţa în România, aceasta a reuşit să-şi îndeplinească obiectivul realipirii Transilvaniei şi al tuturor românilor la ţară, ca parte din programul politic pentru care a încheiat înţelegere cu Antanta în 1916. 98F

99F

100F

97F

Francezi în Sibiu, în Ibidem, LXVI, nr 123, 9/22 noemvrie 1918, p. 478.

Trupe franceze în Arad, în „Gazeta Poporului”, II, nr 2, 12 ianuarie 1919, p. 7. 11 Francezii ocupă Bănatul, în Ibidem, II, nr 6, 9 februarie 1919, p. 3. 12 Generalul Berthelot la Oradea-Mare, în Ibidem II, nr. 2, 12 ianuarie 1919, p. 5.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Opinii despre războiul mondial în presa românească din 1914

Prof. Praporgescu Mioara Prof. Praporgescu Sergiu

Anul 1914 aducea schimbări fundamentale, ireversibile, în istoria omenirii ținând cont de consecințele războiului care tocmai începea, război care avea să schimbe harta politică a lumii, raporturile de forțe, structuri sociale și mentalități. Războiul debuta ca un conflict european, dar foarte repede a devenit evidentă mondializarea lui. Începând din 15/28 iulie 1914, 57 de țări și-au declarat război una alteia 1 și s-au angajat într-un război total, cum omenirea nu mai cunoscuse până atunci. După unele aprecieri războiul a afectat peste 1,5 miliarde oameni și au fost mobilizați aproape 74 milioane oameni 2. În vara anului 1914 puterile Antantei puteau să arunce în luptă 220 divizii de infanterie și 36 divizii de cavalerie, iar Germania și Austro-Ungaria aveau la dispoziție 143 divizii de infanterie și 22 divizii de cavalerie, trupele germane și franceze având cea mai bună pregătire, în vreme ce britanicii dispuneau de cea mai puternică marină militară 3. Cele patru fronturi deschise în 1914, în vest (Franța, Belgia), în est (Rusia), în Balcani (Serbia), în Transcaucazia (Imperiul Otoman), au fost caracterizate de operațiuni dinamice, urmate de o stabilizare spre sfârșitul anului, ceea ce dovedea un echilibru de forțe între cele două mari grupări, precum și faptul că războiul avea să fie unul de durată. România se afla într-o situație delicată fiind prinsă între marile puteri dezlănțuite și era evident că nu va putea evita angajarea în conflict. Consiliul de Coroană întrunit la Sinaia în 21 iulie/3 august 1914, prezidat de regele Carol I, se pronunța pentru neutralitatea României, decizie făcută publică la 16 august.

România avea un tratat de alianță cu Germania și Austro-Ungaria, dar interesele naționale și opinia publică se pronunțau puternic spre alăturarea la statele Antantei. Atitudinea din trecut a Rusiei față de România continua să îngrijoreze cercurile politice de la București, făcând și mai grea luarea unei decizii privind tabăra căreia România trebuia să i se alăture. În acest context un moment important, care avea să cântărească mult în luarea unei decizii, a fost semnarea convenției secrete cu Rusia, la 18 septembrie/1 octombrie 1914, un mare succes diplomatic pentru care meritele revin regelui Carol I și prim-ministrului Ionel Brătianu. În schimbul neutralității binevoitoare a României, Rusia recunoștea drepturile României asupra teritoriilor locuite de români din cuprinsul monarhiei austro-ungare. I. G. Duca își arăta uimirea asupra acestui mare succes diplomatic și considera că ar fi fost ultimul serviciu pe care regele Carol I l-a adus României 4. Venirea la tron a regelui Ferdinand I a însemnat încă un impuls spre alăturarea României la puterile Antantei. Opinia publică românească trăia o zbatere nemaiîntâlnită intuind momentul de răscruce în care se afla statul român, și marea responsabilitate pe care aveau să și-o asume factorii de decizie în momentul intrării în război. Majoritatea opiniei publice se pronunța pentru alăturarea la Antanta, această atitudine fiind dezvoltată și datorită activității intense a Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. O altă parte a opiniei publice considera că țara datorează mult Germaniei, care timp de peste 30 de ani susținuse ridicarea României pe treptele civilizației, prosperității și prestigiului european 5. În acest context complicat, presa românească s-a dovedit un atent și fin

101F

102F

103F

104F

105F

Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul război mondial, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1995, p. 60; 2 Ion Cupșa, Armata română în campaniile din anii 1916, 1917, Ed. Militară, București, 1967, p. 16; 3 Nicolae Ciachir, Marile puteri și România (1856-1947), Ed. Albatros, București, 1996, p. 163;

I.G.Duca, Amintiri (1914-1916), cap. VI, p. 18; Mircea Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, Ed. Saeculum, Ed. Vestala, București, 1999, p. 21; 5

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA observator atât al mersului războiului, cât și al demersurilor diplomatice și propagandistice făcute de forțele implicate, precum și al dezbaterilor opiniei publice românești și internaționale. Un ziar românesc din Transilvania surprindea cu mare acuratețe starea de tensiune care cuprinsese Europa după atentatul de la Sarajevo: „Se spune că Muntenegru e mobilizat gata! (...) Sîrbia ci-că tot așa se pregătește, dar în mare tăcere. Italia are deja jumătate din armată sub arme. Bulgaria face spume la gură și crîșcă din dinți, căutînd pricină României! La noi în țară nu-i iertat să spunem ce se petrece în cercurile armatei. Rusia face chiar acum, manevre cu 650.000 de rezerviști sub ochii Președintelui Franciei! Va trece vara asta încă cu pace peste noi?” 6 Declarația de război adresată Serbiei de către Austro-Ungaria este relatată și comentată pe larg în presa românească, care se dovedește foarte atentă mai ales la reacțiile marilor puteri și ale opiniei publice internaționale. Spre exemplu ziarul ”Minerva” urmărea poziția opiniei publice britanice și tipărea un punct de vedere apărut în ziarul britanic ”Observer”: „Sperăm că opinia publică din Anglia va condamna pasul hotărât al politicei austro-ungare și că nimeni nu va mișca un deget spre a întări Serbia în îndărătnicia ei. (...) Trebuie să se recunoască că în această chestie Austro-Ungaria este în dreptul ei și Serbia a greșit. Datoria Angliei este să intervină ca mediatoare.” 7 Prin urmare, britanicii încă sperau în găsirea unor soluții diplomatice pentru dezamorsarea crizei. Cu mare interes era urmărită starea de spirit a populației din Belgrad față de iminentul război cu AustroUngaria: „Ziarele aprobă în unanimitate răspunsul negativ al guvernului sârbesc la nota austro-ungară (...) În oraș e liniște perfectă.” 8 Analizând nota ultimativă trimisă Serbiei, presa constata că Austro-Ungaria dorea războiul cu Serbia ceea ce făcea ca încercările de mediere a conflictului să devină simple formalități:

„Este un ultimatum din cele mai violente. Un guvern nu poate întrebuința astfel de termeni decât dacă e din toate punctele de vedere hotărât pentru război.” 9 Hotărârea AustroUngariei este reliefată și de manifestul guvernului ungar din 15/28 iulie 1914: „Acum e timpul să arătăm, că pentru a căpăta onoarea noastră, suntem gata să punem în joc fără șovăire forța încercată a națiunei și a armatei” 10. Starea de război între Austro-Ungaria și Serbia instalată încă din seara zilei de sâmbătă, 12/25 iulie 1914, este comentată și de presa românească transilvăneană care relata trecerea trupelor austro-ungare în Serbia: „Iar Sâmbătă când a venit răspunsul la care se așteptau, încă în acea sară au putut face trecerea unei părți de armate peste Dunăre în Belgrad, - căci conducătorii statului sârbesc, sau tras în jos din Belgrad, lăsând orașul gol” 11. În comunicatul trimis presei duminica, 13/26 iulie 1914, autoritățile militare anunțau mobilizarea parțială a armatei austro-ungare: „Majestatea Sa cesaro și regească apostolică, a binevoit preagrațios a ordona o mobilizare parțială, precum și o conchemare parțială a gloatei.” 12 Era analizată iminenta implicare în război a Germaniei și a Rusiei, fiind afirmată vinovăția Germaniei în declanșarea conflictului și se anticipa o rapidă generalizare a războiului în Europa: „Germania stă cu totul pe partea Austroungariei, (ba ea e punătoarea la cale a întregei războiri!). Rusia e tot așa cu totul pe partea Sîrbiei. Primejdia unui războiu european, în a cărui horă fioroasă, să între aproape toate statele Europei, bate la ușă. Va fi o groază, cum n-a mai văzut lumea! 13”. Presa românească din Transilvania insista asupra faptului că dubla monarhie nu dorea să anexeze teritorii, ci doar să pedepsească Serbia pentru crima de la Sarajevo, iar greaua răspundere pentru declanșarea războiului ar 109F

110F

106F

111F

112F

107F

113F

108F

Minerva, Anul VI, No. 2005, București, 17/30 iulie 1914; Minerva, Anul VI, No. 2004, București, 16/29 iulie 1914; 11 Libertatea, Anul XIII, Nr. 32, Orăștie, 14/27 iulie 1914; 12 Ibidem; 13 Ibidem; 10

Libertatea, Anul XIII, Nr. 31, Orăștie, 10/23 iulie 1914; Minerva, Anul VI, No. 2004, București, 16/29 iulie 1914; 8 Ibidem; 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cădea asupra Germaniei: „Tot mai limpede iese la iveală, că întreagă scularea asta îndîrjită a Austroungariei contra vecinei sale neliniștite, a fost cerută și îmbărbătată de Germania, de Impăratul Wilhelm.” 14 După declanșarea ostilităților principala preocupare a presei românești devenea poziția pe care România urma să o adopte față de război, dată fiind situația specială a țării, limitrofă cu Serbia și cu Austro-Ungaria: „Ochii părților înteresate în această încăerare, cît erau asupra Sîrbiei și Rusiei, cît asupra Romăniei, a cărei ținută trage greu în cumpănă și pentru unii și pentru alții.” 15 Comunicatele oficiale, preluate de presa vremii, arată atitudinea prudentă a României față de conflictul austro-sârb și îngrijorarea guvernului român față de consecințele nefaste ale unui război de amploare: „Situațiunea este extrem de gravă, cu toate sforțările diplomației europene, care pare că încearcă să înlăture pericolul sau cel puțin să-l limiteze. Nu s-ar putea spune dacă ea va reuși în această încercare, foarte grea în urma faptelor împlinite. Să sperăm totuși, că oroarea unui războiu, care ar însemna poate cea mai mare ucidere de oameni la care umanitatea a asistat, va face să se ezite și în cele din urmă să dea înapoi pe cei cari conduc destinele popoarelor.” 16 Presa românească prelua declarații ale ministrului de externe Emanoil Porumbaru și ale prim-ministrului Ionel Brătianu, care prefigurau decizia ce avea să fie luată de Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, privind neutralitatea României. În consultările cu reprezentanții diplomatici ai marilor puteri, E. Porumbaru și I. Brătianu afirmau că România nu avea motive să se implice în conflictul dintre Austro-Ungaria și Serbia: „România va sta liniștită față de războiul austro-ungaro-sârb, întrucît războiul nu va atinge nici una din trebile cari o privesc și pe ea. România nu are nici un fel de înțeles de alianță (tovărășie de arme) nici cu Austria, nici cu Sîrbia, care s-o oblige să între și ea în război.

România e prietenă și cu Austria și cu Serbia, așa că nimic nu o îndreptățește să se învrăjbească ori cu una ori cu cealaltă.” 17 117F

114F

115F

În toamna anului 1914, odată cu extinderea războiului, o preocupare a presei românești devenea și situația românilor din zonele de conflict. Atenția se îndrepta, mai cu seamă, asupra românilor supuși ai dublei monarhii, în condițiile în care cea mai mare parte a opiniei publice românești se pronunța pentru eliberarea fraților din Ardeal și pentru alianța cu puterile Antantei, alianță care părea să răspundă mai bine intereselor românești. Presa de la București condamna atitudinea autorităților austro-ungare față de supușii români, considerând că soldații români erau sacrificați cu bună-știință, fiind aruncați în luptă în punctele cele mai fierbinți: „Peste tot, Ungurii iau băgat în foc tot pe ai noștri (...).” 18 În acest sens era publicată o scrisoare a unui român din Ardeal: „Voi ați publicat telegramele cari anunțau că regimentul al 2-lea de infanterie, corpul al 7-lea dela Temișoara, reg. 85 din Maramureș, corpul al 12-lea, regimentul 64 dela Orăștie, reg. 24 de Honvezi și alte regimente au fost complet zdrobite, de sîrbi sau de ruși. (...) Dacă, însă, ați fi știut că toate aceste regimente au fost curat românești, ar fi trebuit să plângeți, nu pentru că au fost învinși, ci (...) pentru că au fost stropșiți de mulțimea adversarului din cânească rea voință a

116F

118 F

Libertatea, Anul XIII, Nr. 33, Orăștie, 17/30 iulie 1914; Ibidem; 16 Minerva, Anul VI, No. 2005, București, 17/30 iulie 1914;

Libertatea, Anul XIII, Nr. 33, Orăștie, 17/30 iulie 1914; Dumineca poporului, Anul I, No. 7, București, 26 octombrie 1914; 18

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA comandamentului. Ne-au dus feciorii ăi frumoși anume ca să ni-i omoare.” 19 O altă relatare cu privire la soldații români din armata austro-ungară face referire la situația regimentului 50 din Alba Iulia: „Când a sosit transportul de răniți la Șard și la Ighiu, răniții sau adresat mulțimii de români care plângeau în jurul lor, cu cuvintele: «Vedeți oameni buni câți am mai rămas din regimentul nostru românesc, pe când regimentele ungurilor sunt neatinse!»” 20 Presa din Vechiul Regat condamna atitudinea de forță a administrației austro-ungare față de presa și fruntașii românilor din Ardeal: „Ziarele românești din Ardeal nu trebue să le condamnați pentru felul cum vedeți că scriu. În coloanele lor nu pot publica de cât ceea ce li se dă din partea comisarilor regești. Declarațiile celor mai mulți dintre conducătorii români de acolo au fost stoarse prin teroare, li s-a spus acestor conducători că de nu le vor iscăli nimeni nu garantează de viața preoților români, în majoritate arestați.” 21 Presa de la București insista asupra acestei probleme și publica scrisoarea deschisă a unui român ardelean în care se arăta adevărata stare de lucruri din Transilvania: „În chestia declarațiilor de patriotism date de câțiva fruntași de aici, nu e bine să aruncați ponosul pentru acelea pe întreaga Românime de la noi. Deți afla 3-4 la sută cari să le aprobe.” 22 În presa românească era supusă analizei și situația românilor care trăiau pe teritoriul Bulgariei și Serbiei și era scoasă în evidență discriminarea sistematică la care aceștia erau supuși: „Bulgarii, ori cât i-am ajutat după vremuri, dar nu îngăduesc Românilor de pe malul drept al Dunării nici măcar în biserică să citească evanghelia pe românește. (...) Sârbii așișderea: au pe valea Timocului un ținut (Craina) plin numai de Români, dar nu se pomenește pe acolo nici

școală, nici biserică românească. (...) Iar acuma, împotriva Ungurilor i-a pus pe Români înainte și s-au prăpădit atâți frați de-ai noștri, că Sârbiii singuri s-au scârbit de atâtea pagube și au luat comanda generalului lor Kondici, care a risipit fără chibzuință atâta sânge românesc.” 23

119F

123F

120F

Evoluția fronturilor era urmărită cu maximă atenție de opinia publică românească, dat fiind că și aceasta era un factor care ar fi putut să influențeze implicarea României în război și alegerea grupării de forțe căreia să i se alăture. Cu multă acuratețe presa românească relatează desfășurarea campaniilor și echilibrul de forțe care, încă din luna septembrie 1914, devenise vizibil: „Răsboiul merge încet. Nu se poate alege încă pe partea cui va fi izbânda. Nemții au plecat la război cu mare însuflețire. (...) Francezii earăși sunt oameni tare mândrii de țara lor și o iubesc foarte. Fiind pripiți de năvala oștirilor germane s-au dat întâi îndărăt. Apoi au apăsat ei asupra Nemților și i-au întors până la hotar. Acum, lupta s-a încleștat cumplit. Stau oștile față în față, ca două ziduri. (...) Aici, în preajma noastră, bătăliile earăși se țin lanț.” 24 Într-o manieră pitorească erau relatate marile bătălii de pe frontul de est, de la Tannenberg și

121F

122F

124F

Minerva, Anul VI, No. 2051, București, 1/14 septembrie 1914; 20 Ibidem; 21 Ibidem; 22 Minerva, Anul VI, No. 2054, București, 4/17 septembrie 1914;

Dumineca poporului, Anul I, No. 7, București, 26 octombrie 1914; 24 Dumineca poporului, Anul I, No. 2, București, 21 septembrie 1914;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Lacurile Mazuriene: „Rușii au dat năvală cu nesfârșite șireaguri de oaste. Dar n-au nimerito bine peste tot. La o aripă a oștilor lor, le-a stat împotrivă din partea Nemților un general tare meșter-unul Hindenburg- un moșneag care eșise din armată, fiindcă nu mai putea încăleca pe cal. În pripa războiului, împăratul la chemat earăși la oaste. Și așa de bine a tocmit moșneagul lucrurile, că a spart toată puterea muscălească din părțile acelea, înecând sumedenie de lume în niște mlaștini și luând vreo 90 de mii de soldați în robie.” 25 Analizei critice a ziariștilor români nu putea să scape slăbiciunea Austro-Ungariei, precum și motivele acestei stări a dublei monarhii: „În partea însă unde se războesc Austriacii și Unguri, Muscalii dimpotrivă au eșit până acum biruitori. Fiind oaste de amestecătură cea austriacă, Rușii a isbit-o grabnic și a dat-o îndărăt peste tot.” 26 Dilema opiniei publice românești privind alăturarea României la una dintre taberele beligerante este excelent surprinsă de presa vremii, care făcea o analiză temeinică a relațiilor cu vecinii și a politicii acestora față de românii supuși lor. Presa îndemna la o cântărire calmă și rațională asupra opțiunilor României la acel moment și surprindea cu claritate marea problemă care frământa opinia publică: „În vara asta de multe ori am auzit: acu-i acu! Să pornim și noi la hotare și, mare-i Dumnezeu, vom scăpa pe frații noștri din robia streinilor. Se înțelege, bun gând. Bun, cinstit și inimos. Căci ori unde vei eși din hotarul României tot peste frați de-ai noștri dai, și toți sunt apăsați. (...) De aceia, ușor e să zici trec hotarul...Dar care hotar? Cu care dușman începi mai întâi?” 27 Prin urmare se considera că intrarea României în război era inevitabilă și presiunea opiniei publice era tot mai mare: „În București se adună lumea pe uliți și cere să pornim mai repede încotrova.” 28 În opinia presei românești, încleștarea marilor puteri nu

avea motive la fel de temeinice cum erau motivele pentru care România trebuia să lupte: „În caltea noi, când vom porni la războiu, avem pentruce ne bate, căci ori unde am eși din hotarele noastre, avem tot Români, care abia așteaptă ajutorul nostru.” 29 În contextul războiului și presa românească, asemeni presei din alte țări, devenea un instrument propagandistic important și, pentru a menține la cote ridicate moralul opiniei publice, afirma că România era gata oricând să facă față oricăror amenințări: „Suntem autorizați a afirma că (...) tot armamentul nostru se află într-o stare de perfecțiune cu totul superioară armamentelor țărilor vecine, și că posedăm absolut toate munițiile necesare pentru a face față la ori ce eventualitate.” 30 Așadar, presa românească din a doua jumătate a anului 1914 surprindea cu abilitate evoluția politică, diplomatică și militară a marilor puteri europene, dar și a puterilor regionale în zona cărora România acționa cu multă prudență, remarca apariția unui context favorabil pentru realizarea intereselor naționale românești și milita pentru angajarea României în Marele Război. 129F

125F

130F

126F

127F

128F

Ibidem; Ibidem; 27 Dumineca poporului, Anul I, No. 7, București, 26 octombrie 1914; 28 Dumineca poporului, Anul I, No. 2, București, 21 septembrie 1914; 26

Dumineca poporului, Anul I, No. 4, București, 5 octombrie 1914; 30 Evenimentul, Anul XXII, No. 189, București, 20 septembrie 1914.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Reacţii interne şi internaţionale faţă de intervenţia României în primul război mondial

Prof. dr. Gheţău Gh. Florin Prof. Gheţău Olenca Georgiana

Menţionăm că ultima persoană care şi-a pus semnătura pe acte a fost Ion I.C. Brătianu 1. Tratatul era compus din două Convenţii, şi anume Convenţia politică (VII – articole) şi Convenţia militară (XVII – articole). Cele mai importante prevederi – fiindcă priveau viitorul României pe termen lung – erau cele cuprinse în Convenţia politică. Astfel, la articolul I se prevedea că Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia garantau integritatea graniţelor din acel moment ale României; prin articolul II România îşi lua obligaţia să declare război Austro-Ungariei şi să stopeze orice schimburi comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor; în articolul III se admitea că România este îndrituită să anexeze acele teritorii ale AustroUngariei, specificate în articolul IV; în articolul V se stipula faptul că nici una dintre părţile contractante nu va încheia pace separat. Antanta îşi mai lua încă o dată angajamentul că România va primi teritoriile specificate la articolul IV; prin articolul VI România urma să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi aliaţii săi la Conferinţa de Pace iar prin articolul VII semnatarii convenţiei se angajau să păstreze secret conţinutul documentului 2. Prin Convenţia politică (şi prin cea militară) România a fost răsplătită pentru atitudinea prudentă şi tenace pe care guvernul Brătianu a dus-o timp de doi ani în condiţii din ce în ce mai ostile. Dar, dacă tratatul din august 1916 a fost în termeni reali un succes, momentul ales pentru intrarea în război nu a fost unul dintre cele mai oportune. Fapt pentru care, putem risca afirmaţia că, orbiţi de promisiunile

În primăvara anului 1916 şi, mai ales în vara aceluiaşi an, Antanta, presată de realităţile de pe câmpul de luptă, nu mai era dispusă să mai accepte tergiversările părţii române. În atare circumstanţe, Tripla Înţelegere i-a cerut ţării noastre să-şi precizeze o poziţie definitivă faţă de războiul care intrase în impas, fiindcă intervenţia Italiei în 1915 nu a rezolvat mare lucru, Austro-Ungaria i-a făcut faţă cu succes, iar intervenţia Bulgariei a dus la prăbuşirea rezistenţei sârbeşti, de fapt, „harta războiului” era favorabilă Puterilor Centrale. În aceste condiţii, România a trebuit să se decidă, dacă nu vroia să decidă alţii pentru ea. Aşadar, în vara lui 1916 neutralitatea ameninţa să pună în pericol şansele României de a deveni un stat naţional-unitar, transformându-se într-un bumerang ce se întorcea în mare viteză spre punctul de plecare, iar impactul putea fi evitat prin intervenţia în conflict, sau cel puţin aşa credeau cei care ţineau în mâini destinele naţiunii române. Confruntată cu puternice presiuni de ordin intern şi extern, România a semnat la 4/17 august 1916 Tratatul de Alianţă cu Franţa, Marea Britanie, Italia şi Rusia. Pentru o mai bună păstrare a secretului conţinutului şi datei, cele cinci exemplare din fiecare document fuseseră scrise de mână de chiar reprezentanţii părţilor contractante şi semnate pe rând, mai întâi de miniştrii Franţei, Marii Britanii şi Italiei, respectiv de toţi ataşaţii militari ai Quadruplei Înţelegeri. Ultimul episod al istoricului moment s-a petrecut în jurul orei 11, în casele lui Vintilă Brătianu din strada Ţăranilor (azi Aurel Vlaicu); în afara premierului şi a fratelui său, de faţă au mai fost doar colaboratorii intimi – C. Diamandy şi I.G. Duca – precum şi ministrul rus Poklewsky-Koziell, cel care se învrednicise cu rolul de mesager al exemplarelor convenţiilor.

131F

132F

Dumitru Preda, România şi Antanta, Iaşi, Editura Institutul European, 1998, p. 80-81. 2 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1879-1916, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, doc. 236, p. 766-767.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Antantei, guvernanţii de la Bucureşti nu au analizat tocmai la rece realităţile din acel moment ale conflagraţiei mondiale. Apetisantele fructe oferite României de către Antanta trebuiau culese şi, după cum indica L. Ferigo într-un memoriu înaintat baronului Fasciotti, la 25 iunie 1916: „Prezenta situaţie militară din Peninsula Balcanică poate fi rezumată astfel: După scoaterea din luptă a armatelor sârbe şi muntenegrene, Puterile Centrale – cu aliaţii lor turcii şi bulgarii – nu au în Balcani alţi adversari decât trupele Antantei dispuse în zona Salonicului şi trupele italiene existente lângă Valona; şi este sigur că pentru moment de la Salonic şi Valona nu pot porni acţiuni ofensive. De altfel, este sigur că anumite divizii austro-germane, angajate împotriva Serbiei şi Muntenegrului, sunt în acest moment disponibile şi constituie o nouă ameninţare pentru interesele Antantei. În aceste condiţii, e uşor de prevăzut că, dacă România devine serios ameninţată de către Puterile Centrale, pentru a nu-şi diviza prea mult trupele, trebuie să se pregătească pentru apărarea unei singure regiuni din propriul teritoriu, Moldova sau Valahia; dar chiar dacă va proceda în acest fel există serioase dubii că va putea să reziste mult timp” 3. În lumina celor de mai sus, nu ne mai miră faptul că la începutul anului 1917 teritoriul României a ajuns să fie compus doar din Moldova, cu greu apărată de trupele româno-ruse. Înaintea intrării efective în război, s-a mai consumat un ultim act, constituit de Consiliul de Coroană, care s-a ţinut în ziua de duminică 14/27 august 1916, la Cotroceni, ora 11, şi s-a desfăşurat în sufrageria mare 4, fiind mai mult o reuniune formală deoarece decizia fusese deja luată şi România nu mai putea da înapoi.

După cum relata I.G. Duca, martor al acestui important eveniment: „La unsprezece fix, aghiotantul de serviciu ne-a introdus în sala Consiliului. Eram de faţă întreg Consiliul de Miniştri, adică: Ion I.C. Brătianu, Emil Costinescu, Emil Porumbaru, Vasile Morţun, Alexandru Constantinescu, Alexandru Radovici, dr. C. Angelescu, Victor Antonescu şi cu mine. Reprezentanţii Parlamentului: M. Pherekyde, preşedinte al Camerei, şi E.F. Robescu, care-l înlocuia pe V. Missir, preşedintele Senatului, care lipsea din ţară. Foşti preşedinţi ai Consiliului de Miniştri: Theodor Rosetti, Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Şefii de partid: Take Ionescu, Filipescu şi Marghiloman. Şi, în fine, foştii preşedinţi ai corpurilor Legiuitoare, Costică Olănescu şi Cantacuzino-Paşcanu” 5. „În rezumat regele a spus că a convocat pe mai marii ţării nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată, ci ca să le ceară sprijinul. În situaţia actuală, neutralitatea nu mai este cu putinţă, România trebuie să ia o hotărâre şi să aleagă. Soarta războiului înclină spre înţelegere, dar, oricum ar fi, România nu poate lupta alături de Puterile Centrale, căci ar însemna să mergem împotriva evoluţiunii istorice a neamului nostru” 6. După ce regele şi-a terminat expunerea, a dat cuvântul celor prezenţi, care şi-au exprimat opiniile, astfel: membrii guvernului, în frunte, cu Brătianu au susţinut energic intervenţia alături de Antanta (cum era şi firesc), Titu Maiorescu, Al. Marghiloman şi, mai ales P.P. Carp au fost împotrivă însă cu diferite nuanţe, începând de la vag (Marghiloman) până la vehement (Carp). Ceilalţi participanţi au gravitat în jurul acestor două puncte de vedere şi, bineînţeles, câştig de cauză au avut adepţii intervenţiei; nu vom insista asupra faimosului duel verbal, care i-a opus pe rege şi Brătianu, de o parte, şi P.P. Carp, de cealaltă parte. Acelaşi I.G. Duca scria: „Regele a încheiat discuţia, repetând că hotărârea lui a luat-o după multe chinuri sufleteşti şi după o îndelungată chibzuinţă, dacă astăzi, după ce a 135F

136F

133F

134F

La Romania nella grande guerra 1914-1918. Documenti militari e diplomatici italiani, editate de Rudolf Dinu şi Ion Bulei, Bucureşti, Editura Militară, 2006, doc. 95, p. 166. 4 I.G. Duca, Memorii, vol. II, Neutralitatea, partea a II-a (19151916), Ediţie îngrijită de Stelian Neagoe, Timişoara, Editura Helicon, 1993, p. 159.

Ibidem, p. 160. Ibidem, p. 162.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sistem politic au dispărut în acelaşi timp 10. Mai departe se specifica în text şi baza morală pentru care România fusese nevoită să declare război Austro-Ungariei, şi anume: „În cursul unei perioade de mai bine de 30 de ani, românii din monarhie, nu numai că nu au văzut niciodată introducându-se o reformă de natură a le da măcar aparenţă de satisfacţie, dar, din contră, au fost trataţi ca o rasă inferioară şi condamnaţi să sufere apărarea unui element străin, care nu constituie decât o minoritate în mijlocul naţionalităţilor deosebite din care se compune statul austro-ungar” 11. În legătură cu momentul declanşării ostilităţilor, Nichifor Crainic avea să noteze: „Războiul s-a declarat în noaptea de 15 august 1916. Ah, toată viaţa mi-am adus aminte de această noapte fericită, când Dacia strămoşilor avea să renască din cenuşa milenară. Cinasem cu scriitorul Mihail Pricopie la un birt modest de pe Schitu Măgureanu şi când am ajuns la încrucişarea străzii Popa Tatu cu Ştirbei Vodă, deodată clopotele oraşului au început să sune. Şi sunau şi sunau şi văzduhul tremura până la stelele acelei nopţi a Sfintei Fecioare Maria. Ieşite ca din pământ, ediţiile speciale şi proclamaţia de război vesteau că armata română a trecut Carpaţii. Deznodământ fericit a doi ani de neutralitate groaznic de încordată” 12. Despre neutralitate şi implicarea în război, Alexandru Averescu avea să noteze mai târziu în vestitele sale Răspunderi: „Într-un moment atât de solemn în viaţa neamului nostru ne-am găsit dezbinaţi, şi ca gândire, şi ca simţire, şi ca faptă” 13. Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Republicii Franceze în România, care a jucat un rol important în convingerea diriguitorilor de la Bucureşti să se alăture Antantei, nota în memoriile sale bucuria românilor la aflarea veştii că s-a declarat război Austro-Ungariei:

auzit glasul tuturor fruntaşilor ţării, este şi mai convins că a avut dreptate şi că intrarea în război pentru realizarea idealului naţional este singura soluţie corespunzătoare adevăratelor interese ale ţării” 7. Rezultatele istoricului Consiliu de Coroană au fost primite cu urale de mulţimea adunată pe străzile capitalei. Bucuria a fost de scurtă durată, căci rapid au apărut primele semne ale războiului. După amiază oraşul a fost împânzit cu afişe, care aduceau la cunoştinţă instituirea stării de asediu, iar pe înserat cu cele care anunţau mobilizarea generală a armatei. La ora 20,45 ministrul nostru la Viena remitea, la palatul din Ballplatz, declaraţia de război a României, adresată Austro-Ungariei. Germania s-a solidarizat imediat cu aceasta, făcând cunoscut, la 15 august, că se consideră în stare de război cu România. Au urmat-o Turcia la 17 august şi Bulgaria la 19 august 8. Declaraţia de război, remisă ministrului de externe austro-ungar, de către Edgar Mavrocordat, era un adevărat rechizitoriu la adresa politicii vecinului din vest faţă de România şi, mai ales, faţă de românii aflaţi sub stăpânirea sa. În declaraţie se specifica de la bun început că: „Alianţa încheiată între Germania, Austro-Ungaria şi Italia n-avea după chiar declaraţiile guvernelor decât un caracter esenţialmente conservator şi defensiv. Obiectul său principal era de a garanta ţărilor aliate în contra oricărui atac din afară şi a consolida starea de lucruri creată prin tratatele anterioare. Numai în dorinţa de a-şi pune politica sa în acord cu aceste tendinţe pacifice, România se alipise la acea alianţă” 9. Baza juridică a declaraţiei o constituia faptul că la izbucnirea războiului România, ca şi Italia, îşi declarase neutralitatea, dar când în mai 1915 Italia a declarat război AustroUngariei, prin fapta ei a desfiinţat Tripla Alianţă, iar motivele alipirii României la acest

140F

137F

141F

138F

142F

143F

139F

Ibidem. Ibidem, f. 1 v.-2. 12 Nichifor Crainic, Zile albe zile negre, vol. I, ediţie îngrijită de Nedic Lemnaru, Bucureşti, Casa Editorială Gândirea, 1991, p. 116-117. 13 Alexandru Averescu, Răspunderile, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 107. 11

Ibidem, p. 174. Ion Mamina, Consilii de Coroană, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 83. 9 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (de aici înainte A.N.I.C.), fond Casa Regală – Oficiale, dosar 16/1916, f. 1. 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA „Tot în ziua de 28, o mulţime entuziastă a defilat timp de mai multe ore în faţa legaţiei, cântând Marseieza şi arborând steaguri româneşti şi franceze. A trebuit să apar de mai multe ori la balcon şi să răspund la câteva discursuri, împărtăşind cu oratorii certitudinea victoriei, nu fără să-mi înăbuş un sentiment de îngrijorare pe care eram aproape singurul ce-l resimţea, România având în Franţa o încredere mai mare decât a mea” 14. Reţinerea diplomatului din hexagon era îndreptăţită. Convenţia militară prevedea declanşarea unei ofensive la Salonic de către trupele aflate în subordinea generalului Sarrail. Această ofensivă ar fi trebuit să înceapă înainte de intrarea efectivă în acţiune a armatei române. Atacul dinspre Salonic trebuia să fixeze numeroase unităţi bulgare, turce şi germane pentru ca acestea să devină indisponibile pentru un asalt asupra României dinspre sud. Însă, ofensiva de la Salonic nu s-a produs, permiţând Puterilor Centrale să atace decisiv în Dobrogea şi să obţină succesul de la Turtucaia, precum şi stoparea avansului trupelor române în Transilvania. Se observă încă o dată, că eşecul campaniei din 1916 poate fi imputat în mare măsură şi aliaţilor din Antanta. Oamenii simpli, în schimb, aveau îngrijorări de o cu totul altă natură, după cum indică poetul George Topîrceanu, care se găsea încorporat la „capul de pod fără pod” de la Turtucaia: „Infanteriştii erau toţi rezervişti sau miliţieni, unii concentraţi încă de pe iarnă – în cea mai mare parte oameni trecuţi de patruzeci de ani… În ochii lor nu se citea dorul tineresc de acasă, ci numai grija mohorâtă şi senilă de nevastă şi copilaşi, părăsiţi fără sprijin, cine ştie unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate” 15. În provincie, pe de altă parte, efuziunea de la Bucureşti era resimţită în forme ceva mai temperate. La 14/27 august 1914, liniştitul orăşel Râmnicu-Vâlcea află vestea cea mare.

Un participant la acest moment şi combatant în primul război mondial, Constantin C. Popian, remarcă: „La ora 12 noaptea încep a se tângui clopotele bisericilor, iar gorniştii sună pe străzi atacul de se cutremură carnea pe rumân. O ceată de copii îi urmează strigând: Trăiască România Mare! Zic de copii pentru că oamenii mari lipseau, ambele regimente lipsind din garnizoană, iar boierii nu sunt nebuni să se scoale la acea oră să manifeste pe străzi. Somnul însă li l-au stricat şi lor, căci am întâlnit pe mulţi, pe Strada Traian, plouaţi şi plini de griji. În fine, ceasul cel mare sunase” 16. După cum era de aşteptat, din partea noilor aliaţi au început să curgă felicitările. Întro telegramă adresată regelui Ferdinand, de către ţarul Nicolae al II-lea, la 11 august, acesta din urmă spunea: „Eu sunt ferm convins că eforturile noastre comune vor fi încununate de o victorie completă şi sper că prin fraternitatea de arme ce se va stabili între trupele noastre, vom obţine încă alte avantaje şi motive pentru a strânge legăturile dintre ţările noastre” 17. La rândul său, regele Italiei a telegrafiat la 19 august monarhului din România: „Eu doresc să adresez imediat felicitările cele mai cordiale şi să-mi exprim plăcerea pentru această decizie care uneşte armatele române şi italiene pentru realizarea comună a aspiraţiilor naţionale ale celor două ţări” 18. Însă, felicitările s-au stins odată ce România s-a găsit faţă-n faţă cu realitatea crudă a războiului, pentru care doi ani de neutralitate nu reuşiseră s-o pregătească. România a ales să intre în războiul mondial de partea Antantei fiindcă, după cum preciza Ion I.C. Brătianu într-o conversaţie din august 1916, purtată cu fiul său Gheorghe I. Brătianu: „Momentul de faţă e hotărâtor. Dacă se încheie pacea fără noi, vom fi zdrobiţi între o Ungarie mare şi o Bulgarie mare. Trebuie să vază lumea ce voim şi pentru ce voim…” 19.

144F

146F

147F

148F

145F

149F

Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui bătrân diplomat, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 70. 15 George Topîrceanu, Evocări de război, Bucureşti, Editura Scripta, 2006, p. 12-13.

Constantin C. Popian, Amintiri din viaţa militară, Bucureşti, Editura Militară, 2007, p. 67. 17 A.N.I.C., fond Casa Regală – Oficiale, dosar 18/1916, f. 1. 18 Ibidem, dosar 21/1916, f. 1 v. 19 Gheoghe I. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucureşti, Editura Scripta, 2006, p. 23.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA pentru a fi prezentă decisiv pe frontul din Europa. În consecinţă, România putea juca un rol esenţial în primul război mondial. Dar, aceasta este o speculaţie, o ucronie. Însă, trebuie să reţinem un adevăr incontestabil, alipirea la Puterile Centrale era mult mai logică din punct de vedere strict militar. Opinii despre angajarea armatei române în război au formulat şi două personalităţi ale lumii militare, Carl Gustaf Emil Mannerheim, viitor mareşal al Finlandei şi erou al războiului fino-sovietic (1939-1940) şi Erwin Rommel, viitoarea „Vulpe a deşertului”. Mannerheim şi Rommel au luptat pe frontul românesc în primul război de anvergură mondială. Primul în armata ţaristă, iar al doilea în armata germană. În memoriile sale, Mareşalul Mannerheim face şi câteva remarci la adresa României. Acestea conţin o consistentă şi uimitoare doză de subiectivism, dată fiind statura intelectuală a acestui comandant militar. Printre altele, domnia sa ne informează că: „O consecinţă a succeselor ofensivei trebuie considerată şi hotărârea României de la sfârşitul lunii august 1916 de a se alătura puterilor Antantei – un obiectiv pentru care diplomaţii acestora au lucrat cu perseverenţă. Te puteai totuşi cu temei întreba dacă aceasta corespundea intereselor militare ale Rusiei. Noul aliat, care trebuia să asigure acum flancul stâng al armatei ruse, dispunea de o armată salbă şi insuficientă – slabă atât numeric, cât şi ca pregătire şi dotare” 20 . Ofiţerul rus Mannerheim mai arată că: ar fi fost de preferat o Românie neutră fiindcă menţinerea frontului din România a necesitat prezenţa a circa o pătrime din efectivele armate ruse. În plus, de la bun început România solicitase ajutorul Rusiei, iar aprovizionarea cu hrană şi muniţie intrase în sarcina Rusiei. Concluzia se impune de la sine, cel puţin pentru Mannerheim: „Un exemplu clasic că nişte aliaţi slabi mai mult dăunează decât sunt de folos!” 21

Aserţiunea primului ministru este parţial corectă. Într-adevăr, neutralitatea până la capăt se putea dovedi o mişcare periculoasă pe termen lung. În primul rând, o victorie a Puterilor Centrale ar fi condus în mod inexorabil, după cum arăta şi Ion I.C. Brătianu, la asfixierea României între Austro-Ungaria şi Bulgaria. În plus, nu ar mai fi existat nicio altă influenţă care să poată contrabalansa forţa acestor două state. Tocmai pentru a împiedica impunerea unei hegemonii austro-ungarobulgare a participat România şi la al doilea război balcanic în 1913. România se putea aştepta şi la o atitudine ostilă din partea Puterilor Centrale, deoarece nu intrase în război de partea lor, ignorând tratatul de alianţă care o lega de acestea încă din 1883. În al doilea rând, o victorie a Antantei fără participarea României ar fi fost de asemenea periculoasă. Rusia, care îşi dorea cu ardoare strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ar fi dominat în totalitate tot sud-estul Europei. În aceste condiţii, viitorul României ar fi fost incert, ca şi soarta teritoriilor româneşti din AustroUngaria. Deci, România trebuia să intre în război. În altă ordine de idei, Brătianu, lasă impresia că Antanta ar fi fost singura variantă, ceea ce nu este corect. Din punct de vedere strict militar, ignorând problema transilvăneană, trebuie spus că ralierea la Puterile Centrale ar fi fost mult mai indicată. În cazul în care România ar fi ales Puterile Centrale, lungimea frontului ar fi fost mult mai mică, iar aprovizionarea cu tehnică de luptă sar fi făcut mai lesne. Pe de altă parte, riscând un pronostic de natură contrafactuală, putem spune că România ar fi putut tranşa deznodământul războiului de partea Puterilor Centrale. Să ne imaginăm în toamna anului 1916 un atac al trupelor române ajutate de trupele centrale, care au luptat în fapt contra României, împotriva Rusiei. Putem să credem că Rusia ar fi fost scoasă din război mult mai devreme, fără ajutorul revoluţiei bolşevice, ceea ce ar fi disponibilizat numeroase trupe pentru frontul de vest în 1917, nu 1918. Să nu uităm că Americii i-a luat mai mult de un an

150F

151F

Mareşalul Finlandei Carl Gustaf Emil Mannerheim, Memorii, Bucureşti, Editura Militară, 2011, p. 56. 21 Ibidem, p. 57.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA acestei cărţi se află şi evenimente de pe frontul românesc.

În spusele ofiţerului ţarist se găsesc câteva inexactităţi flagrante: 1. După cum am putut vedea în cele expuse până acum, neutralitatea până la capăt nu era o opţiune viabilă pentru România. Dacă nu ar fi intrat în război de partea Antantei, ar fi făcut-o de partea Puterilor Centrale. Evident, era de preferat ca România să fie de partea Rusiei şi nu împotriva ei, în pofida inconvenientelor care au decurs din acest fapt. 2. Într-adevăr armata română era mică şi slab dotată şi antrenată. Dar, nici armata rusă nu era tocmai un monument de eficienţă. Pe deasupra, în Convenţia militară Rusia se angajase să trimită trupe în Dobrogea pentru a întări defensiva de acolo. Trupele ruse au sosit în Dobrogea în număr suficient şi în acord cu cele promise mult mai târziu, facilitând avansul inamicului în respectiva provincie. Deci, Rusia are un mare „merit” în eşecul campaniei româneşti din anul 1916. Dacă coroborăm acest fapt cu promisa, dar necomisa ofensivă de la Salonic, vedem că fiasco-ul românesc este în strânsă legătură cu nerespectarea promisiunilor asumate de Antanta faţă de România. 3. Aprovizionarea cu armament şi muniţii a ţării noastre a fost de asemenea asumată de Antanta prin Tratatul din august 1916. Acestea soseau dinspre franco-britanici, iar Rusia era doar zonă de tranzit şi nu de provenienţă. Aşa că Rusia nu a luat pe seama ei aprovizionarea cu muniţii a României. Rusia nu dispunea de muniţii suficiente nici pentru propria armată. Chiar şi operaţiunea de tranzit nu a funcţionat tocmai bine, din nefericire pentru România. În definitiv, chiar şi un aliat slab ca România ar fi putut fi mult mai folositor Antantei decât a fost, dacă Rusia şi ceilalţi aliaţi ar fi respectat în integralitate tratatul semnat în august 1916. Prin urmare, criticile eroului de mai târziu al Finlandei sunt în mare parte neîntemeiate. Feldmareşalul Erwin Rommel, care şi-a câştigat o binemeritată notorietate în Africa de Nord în anii celui de-al doilea război mondial, a publicat în anul 1937 un volum de memorii despre primul război mondial. În economia

Rommel, era pe atunci un simplu ofiţer, care nu avea legături cu sferele înalte ale comandamentului german,spre deosebire de Mannerheim, care era un ofiţer de rang superior în armata ţaristă. De aceea, Rommel se abţine de la aserţiuni de ordin strategic, limitându-se la nararea cât mai fidelă a faptelor. Aşadar, aflăm că: „At this point the Rumanians marched onto the stage as new enemies. They believed that their entry into the war would result in a quick Entente victory. As reward they expected much from their allies. On August 27, 1916, Rumania declared war on the Central Powers and half a million Rumanian soldiers crossed the frontier pass and moved into the Siebenbiirgen district. When toward the end of October, the Wurttemberg Mountain Battalion arrived in the Siebenbiirgen district, far-reaching victories had already been won in the Dobrudja, at Hermannstadt and at Kronstadt, and the Rumanians had been thrown back across their frontiers, but the decisive battle remained to befought. The Russians reinforced the Rumanian Army, which a few weeks before had crossed the frontier with the brightest of hopes, but had been forced back across that frontier” 22. 152F

FieldMarhal Erwin Rommel, Attacks, E-Book, USA, Athena Press, 1979, p. 221.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Indiferent cât de eficientă sau ineficientă a fost pe termen scurt intrarea României în primul război mondial, în final

România s-a dovedit un aliat valoros, contribuind decisiv la victoria Antantei.

Corneliu Coposu - apostol neobosit al democraţiei

Prof. Leleșan Loredana

Conducătorul adevărat mare este ca un meteor, care străluceşte şi se mistuie luminând: iar din lumina meteorilor neamului sunt ţesute paginile de istorie. Nu întotdeauna însă mulţimea are puterea de a se solidariza cu el, de a lupta alături de el, de a se jertfi alături de el. O singură datorie are conducătorul, în afara de aceea de a-şi urma destinul: datoria de a convinge mulţimea de dreptatea lui. (Corneliu Coposu)

însă acest lucru nu l-a împiedicat să continue lupta pentru drepturile românilor; a militat în continuare pentru drepturile politice ale românilor şi a participat la Marea Unire. Din partea mamei, se înrudea cu Alexandru Vaida Voievod. 1 Formaţia sa politică a fost desăvârşită de apropierea de Iuliu Maniu, apropiere favorizată de prietenia dintre marele om politic şi tatăl lui Corneliu Coposu (locuiau în comune învecinate Bobota şi Bădăcin, iar Coposu copil fiind îşi însoţea deseori tatăl în vizitele la Iuliu Maniu; aici i-a cunoscut pe Ion Mihalache, pe Constantin Stere). Atmosfera în care a crescut tânărul Coposu l-a ajutat să îşi aleagă modele: Simion Bărnuţiu, marele luptător pentru drepturile românilor din sec. al XIX-lea şi desigur pe Iuliu Maniu, pe care îl considera “cel mai mare om politic din perioada interbelică, nu numai al României, ci al Sud-Estului Europei”. De la Maniu a învăţat că principiile nu se negociază: “Maniu era de părere că, indiferent de maleabilitatea la care îl obligă pe un om politic situaţia pe care o deţine, nu îi este îngăduit să facă tranzacţii cu principiile. Şi Maniu este omul care niciodată nu a tranzacţionat principiile”; marele om politic i-a inspirat şi profundul respect pentru democraţie. 2 Venind din lumea curată şi demnă a greco-catolicismului, format în marea tradiţie a iluminismului transilvan 3, Corneliu Coposu a fost discipol şi continuator al lui Iuliu Maniu. A contribuit în mod decisiv la păstrarea tradiţiei PNŢ, respectând cuvintele lui Maniu adresate lui în închisoarea Malmaison: “Voi, cei care veţi supravieţui, aveţi obligaţia de a prelungi viaţa 153F

Corneliu Coposu. Un om politic excepţional, trecut prin temniţele comuniste, un politician vizionar, vertical, cu o mare capacitate de sacrificiu, realist şi pragmatic în acelaşi timp, un om al dialogului, dar nu un om al compromisului: negociem orice, dar nu negociem principii, au fost poate cele mai memorabile vorbe ale Seniorului, care îl definesc pe deplin.

154F

155F

Provine dintr-o familie cu o bogată tradiţie de implicare în viaţa politică a românilor ardeleni. Bunicul din partea tatălui, Grigore, a fost protopop greco-catolic, colaborator al lui Gheorge Pop de Băseşti, tatăl său, Valentin a fost la rândul lui protopop greco-catolic şi membru activ al Partidului Naţional Român. A fost închis la Budapesta,

Ch. Mititelu, Remember... Ce ar fi putut să fie, în www.corneliucoposu.ro 2 Idem 3 Vladimir Tismăneanu, De ce contează Corneliu Coposu, în www.contributors.ro, 7 mai 2014

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA partidului şi de a-l reorganiza...fiindcă existenţa lui este salutară pentru viitorul României.” Mai mult decât atât, a reuşit în 1987, în secret să afilieze Partidul Naţional Ţărănesc la Internaţionala Creştin Democrat; s-a întâlnit cu vicepreşedintele Uniunii Europene Creştin Democrate, Jean Marie Doyer, care a acceptat imediat afilierea, însă a menţinut-o secretă pentru a nu determina arestarea lui Corneliu Coposu. Imediat după revoluţia din 1989 această afiliere a fost făcută publică. 4 Nu şi-a abandonat principiile nici în lunga perioadă de detenţie, nici după eliberare când i s-a cerut de către Ghe. Ghe. Dej să îl condamne pe Maniu şi nici după revoluţia din 1989, când a fost denigrat în cel mai perfid mod. A rămas ataşat valorilor monarhice şi a pledat pentru revenirea Basarabiei la România. Minciuna, falsul, propaganda au făcut din “omul politic cel mai curat şi mai demn pe care l-am avut în aceşti ani 5” o ţintă constantă, un inamic care trebuia anihilat; obiect al linşajului mediatic, discreditat, umilit, ameninţat cu moartea: „Mulţimea dezlănţuită bătea cu mâinile şi cu picioarele în tanchetă, neacceptând ideea că-l vor scăpa şi nu-l vor masacra pe Coposu. Câţiva soldaţi lăsaseră o ferăstruică a tanchetei deschisă. Pe acolo se înghesuiau foarte mulţi să scuipe şi să arunce cu tot felul de lucruri. Nemaisupotând această batjocură, aflându-mă chiar lângă gemuleţ, am astupat acea gaură cu mâna. Norocul meu a fost extraordinar deoarece, o fracţiune se secundă după ce mi-am înlăturat mâna, a apărut un cuţit care încerca să ne rănească. În acea tanchetă, eram cu toţii speriaţi de ceea ce se va întâmpla cu noi. Singurul de neclintit era Corneliu Coposu. Prin cuvinte de îmbărbătare, el a reuşit să ne facă să ne recăpătăm speranţa. Tot ce se întâmpla în jurul său îl lăsa impasibil. După anii petrecuţi în puşcărie el devenise al doilea Sfinx.” 6

În funestul an 1990 i-a fost pusă viaţa în pericol; experienţa nefericită s-a repetat şi la mineriade, când mulţimea fanatizată de propaganda deşănţată îl considera principalul responsabil pentru toate problemele ţării. Respectat şi apreciat în mediile internaţionale, era hulit în ţară. Doar dispariţia sa în noiembrie 1995 a ridicat vălul lăsat pe ochii românilor în nefasta „duminică a orbului” şi i-a ajutat să vadă că acest om şi-a rostit convingerile şi a rămas ferm pe poziţii, nu a făcut concesii imposturii totalitare, nu şi-a trădat principiile şi valorile deprinse în sânul familiei, al Bisericii şi la umbra marelui om politic care a fost Iuliu Maniu. Parcă treziţi din amorţeală, românii iau acordat în acest ultim ceas omagiul pe care îl merita şi care îi fusese cu încăpăţânare refuzat în anii postdecembrişti. S-a bucurat de un prestigiu foarte mare în străinătate; presa internaţională l-a numit, la moartea sa “cel mai moral şi mai important politician român de după revoluţie”. Fidel principiilor sale, încrezător în destinul României, nu s-a lăsat intimidat de această campanie atât de nedreaptă şi de mizerabilă la adresa sa; a continuat să promoveze în mediile internaţionale interesul major al României, să pledeze pentru o Românie integrată în Europa şi construită pe principiile solide ale democraţiei şi statului de drept. A cerut în permanenţă şi cu intransigenţă ruptura de „statul de nedrept” 7 întruchipat de statul totalitar comunist şi practicile sale; nu a crezut nicio clipă în „democraţia originală” şi a militat neobosit pentru o Românie în care să primeze valorile democraţiei autentice, pro – occidentale. A fost un susţinător al integrarării în Uniunea Europeană. A făcut numeroase vizite externe în perioada 1990 – 1995: a început cu o vizită în Elveţia, în februarie ’90, urmată de vizite în Franţa, Italia, unde are o întâlnire foarte importantă cu preşedintele Uniunii Europene Creştin Democrate Emilio Colombo şi cu Thomas Jansen, secretarul general al Uniunii, a participat la Congresul Internaţional

156F

157F

159F

158F

Corneliu Coposu – confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandresu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 137 5 Idem, p. 238 6 Ion Gherasim, Corneliu Coposu, maestru al tinerilor din România, în Analele Sighet 4: Anul 1946. Scrisorei şi alte texte, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997

Vladimir Tismăneanu, Corneliu Coposu, liderul moral al Românei, în www.contributors.ro, 5 ianuarie 2014

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA al Partidelor Creştin Democrate. A fost invitat de Margaret Thatcher la Congresul Conservatorilor, unde a luat cuvântul şi a vorbit despre situaţia din România. A urmat şi o întâlnire cu Margaret Thatcher,care i-a dat asigurări că era „neclintită pe poziţia adoptată de guvernul britanic”, şi anume acea de a susţine „ o adevărată democraţie” şi că „de la această linie nu se va abate 8”.

Occidentului de a nu face confuzie între un guvern provizoriu (...) şi poporul român”. 10 A avut numeroase întâlniri cu românii din străinătate, cu regele Mihai, cu care a discutat despre susţinerea cauzei României în Europa. Au urmat în 1993 un turneu în Europa pe parcursul căruia Seniorul Coposu a susţinut interesele României de a se integra în Uniunea Europeană şi NATO. A participat în decembrie 1993, la congresul al X-lea al PPE şi a propus ca România să beneficieze de protecţia NATO. A urmat un turneu în SUA, o întâlnire cu preşedintele Bill Clinton, în cadrul căreia a reluat ideea unei apropieri a României de NATO. Ca un semn de apreciere pentru activitatea sa, Corneliu Coposu a primit în 1995 distincţia de Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze. Ambasadorul Franţei la Bucureşti, în scurtul său discurs cu prilejul acordării înaltei distincţii i-a făcut un excelent portet: „N-aţi fost nici şef de stat, nici ministru, nici comandant al armatei, nici academician şi nici măcar ambasador. Dar n-aţi avut nevoie de aceste titluri pentru a vă face un nume recunoscut şi respectat pretutindeni (...). Era normal ca după Revoluţie să jucaţi un rol în această ţară (...) pentru care sunteţi un punct de referinţă (...) Graţie dumneavoastră, graţie câtorva oameni, România de azi e o Românie liberă şi toţi românii, oriunde ar fi ei şi orice ar fi făcut se recunosc în dumneavoastră”. 11 Seniorul Coposu şi-a dedicat întreaga viaţă slujirii ţării, democraţiei şi integrării României în marea famile europeană. Sunt edificatoare în acest sens cuvintele pe care le rosteşte cu prilejul decernării distincţiei de Ofiţer al Legiunii de Onoare: „Permiteţi-mi să consider acordarea acestui titlu în primul rând un omagiu adus României şi poporului român. Aş vrea să cred, în acelaşi timp, că onoarea pe care mi-o faceţi constituie un semn de încurajare şi speranţă. Nădăjduiesc de fapt că ţara mea îşi va găsi locul demn printre naţiunile democratice ale Europei, un loc din care a fost 162F

160F

Corneliu Coposu a militat încă din anii’90 pentru integrarea României în Uniunea Europeană; „România trebuie să se integreze în Europa democratică. Extinderea în ţara noastră a instituţiilor europene este de dorit şi se găseşte în logica istoriei. România a fost smulsă cu forţa din familia democraţiilor occidentale, fiind lipsită de libertatea de a dispune de soarta sa. Desigur integrarea în Europa va veni după ce vom fi reuşit să restructurăm instituţiile democratice şi vom fi deschis calea economiei de piaţă”. 9 Seniorul Coposu a fost un adevărat ambasador al României în Europa; a promovat interesele ţării în toate întâlnirile pe care le-a avut cu reprezentanţi ai Partidelor Creştin Democrate sau cu oficiali europeni; a încercat, după cum el însuşi mărturisea, “să-mi fac datoria şi să combat toate învinuirile care ni se adresează, insistând asupra obligaţiei

163F

161F

Activitatea politică a lui Corneliu Coposu pe plan extern în perioada 1990-1995, în www.corneliucoposu.ro 9 Idem

Dreptatea, nr. 501, 21/22 noiembrie 1991 Activitatea politică a lui Corneliu Coposu pe plan extern în perioada 1990-1995, în www.corneliucoposu.ro

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA exclusă cu brutalitate prin lunga şi întunecoasa dictatură comunistă”. 12 Coposu a fost un creştin - democrat şi un european în cel mai profund sens al cuvântului. El vedea construcţia europeană ca şi părinţii ei fondatori: “reîntoarsă la izvoarele creştine, cu originea şi tradiţia spirituală a Ierusalimului, în înţelepciunea Atenei şi în dreptul şi ordinea romane” 13. Corneliu Coposu a reuşit să onoreze jurământul de a nu lăsa să se stingă valorile pentru care mentorul său a murit. Mai multe decât atât, a reuşit să construiască în România un partid creştin-democrat european, ivit, aşa cum spune Ioan Stanomir, din educaţia sa creştină dobândită în familie: “Biserica Română Unită cu Roma, ucisă de comunism în 1948, dar niciodată lichidată cu adevărat, trăind în catacombe şi în inimi, a fost matricea care i-a dăruit rădăcinile din care s-a ivit opţiunea democrat-creştină din 1990”. 14

exercite cu instrumente similare; cu toate acestea a reuşit să pună bazele unei şcoali de gândire şi de viziune politică. A avut un rol esenţial în formarea Convenţiei Democrate în 1992 şi în coagularea forţelor de opoziţie care în 1996 urmau să câştige alegerile.

164F

165F

Care este moştenirea politică a Seniorului? A acestui om care a ştiut să împletească magistral onoarea cu demnitatea, credinţa în victoria democraţiei, credinţa creştină şi patriotismul? A acestui om cu un spirit de oţel, care nu a putut fi îngenunchiat nici de comunişti, nici de urmaşii acestora vopsiţi peste noapte în constructori ai “democraţiei originale”. „Obraul neprihănit al Românei” 15, după cum l-a numit mitropolitul greco-catolic Lucian Mureşan, ne-a lăsat o mare moştenire: forţa spiritului său şi speranţa. Moştenirea politică a lui Coposu este morala creştină, familia, dragostea de neam, democraţia, statul de drept, libertatea, pro occidentalismul, moralitatea în politică, demnitatea. Lecţia pe care trebuie să o învăţăm de la acest mare om politic este că România trebuie să încurajeze iniţiativa privată, să continue pe drumul democraţiei, statului de drept, integrării în familia europeană.

166F

167F

Seniorul Coposu, sacrificat ca mulţi din generaţia sa în numele unei ideologii criminale, a fost apoi denigrat de cei care preluaseră puterea în decembrie 1989 şi încercau să o 12

Idem Idem 14 Ioan Stanomir, Corneliu Coposu şi secolul său, în Revista 22, 5 mai 2014 13

Corneliu Coposu Alexandresu,p. 240

–

confesiuni.

Dialoguri

Doina

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Scurtă monografie a orașului Orăștie

Prof. Toma Elisabeta Mirela

Municipiul Orăştie este situat în sudestul Transilvaniei, în centrul culoarului Orăştiei, la sud de râul Mureş şi la marginea de vest a Câmpului Pâinii. Culoarului Orăştiei, este o depresiune de formă alungită, asimetrică, ce se deschide spre nord, spre Valea Mureşului, fiind mărginit de Munţii Metaliferi şi spre sud de Munţii Şureanu. Din punct de vedere al reliefului, culoarului Orăştiei este alcătuit din lunca largă a Mureşului şi un câmp de terase care se continuă spre sud prin dealuri piemontane. În partea central a culoarului, la poalele Dealului Holumb, este aşezată Orăştia, în zona de confluenţă a râurilor Grădişte cu Sibişelul. Prin mijlocul localităţii trece un canal a cărui apă era folosită pentru punerea în mişcare a morilor oraşului sau la operaţiunile de argăsire a pieilor. Situată la o altitudine medie de 220 metri, aşezarea este dominată de cel mai înalt vârf de deal, Holumb (345 metri). Este aşezată la 45° 47’ 30” latitudine nordică şi 23° 11’ 30” longitudine estică, la o altitudine medie de 220 metri faţă de nivelul mării. 1 . Clima Orăştiei - determinată de aşezarea sa din depresiunea montană, în culoarul Mureşului - este de tipul continentaltemperată, destul de blândă, cu ierni nu prea aspre şi veri călduroase, temperatura medie anuală este de 9, 8 C. Frecvenţa mare a maselor de aer umed determină şi un regim bogat al precipitaţiilor. 2 Prin oraş trec râurile de munte Sibişel şi Grădişte. Râul Grădiştei, numit şi Râul Beriului sau Apa Oraşului, izvorăşte din Munţii Şureanu sub vârful Godeanu, trece pe lângă aşezările dacice din zonă, traversează opt localităţi rurale şi un oraş. Râul Sibişelului are lungimea cursului de apă de 32 km şi îşi adună apele dintr-un bazin cu suprafaţa de 171 km pătraţi.

Din acest râu se realizează alimentarea cu apă a oraşului Orăştie. Din reţeaua hidrografică mai fac parte şi lacul Şumuştău, lac alimentat din pânza de apă freatică. Situându-se într-o zonă prielnică agriculturii, creşterii animalelor şi comerţului, Orăştia s-a dezvoltat ca un important centru meşteşugăresc şi comercial. Călătorii străini care au trecut prin oraş au apreciat poziţia favorabilă şi frumuseţea oraşului . Cronicarul turc Evlia Celebi, la 1661 relata: „Era un oraş mare, împodobit cu tot felul de palate, hanuri şi biserici, un oraş dulce, înfrumuseţat cu vii, grădini şi cu târg acoperit şi piaţă, şi când i s-a dat foc au fost găsite atâtea lucruri de pradă şi provizii, încât oastea islamului s-a umplut şi s-a săturat de pradă.” 3 170F

168F

Municipiul Orăştie deţine o importantă şi valoroasă zonă istorică şi de arhitectură dintre toate localităţile judeţului Hunedoara. Cercetările arheologice de pe „Dealul Pemilor” au scos la iveală dovezi ale culturii neolitice „Turdaş”, dar şi pentru epocile ulterioare. Descoperirile au confirmat dezvoltarea unei civilizaţii romane înfloritoare. Între secolele IIIX, comunităţiile, daco-romană şi apoi română, s-au retras spre zone mai puţin accesibile din faţa migratorilor. Din secolul IX au rămas

169F

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăştie – 750 ani, C.C.D., 1974, p. 23 2 A. Dorner, T. Istrate, I. Lazăr , M. Căstăian, Orăştie – 775 ani, Omnia, Deva, 1999, p. 9

Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 1970, p 231

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA urmele unor populaţii moraviene, slavi de vest. Elementul băştinaş stabil, a supravieţuit migraţiilor şi a contribuit la formarea unui voievodat al românilor. Este cunoscută existenţa unui voievod pe aceste meleaguri, Voievodul Mercurius amintit în documentele din anii, 1103, 1113. 4 Urmele locuirii oraşului sunt demonstrate de existenţa unei cetăţi care se află în centrul de astăzi al oraşului, cetate înconjurată cu zid de piatră. S-a descoperit în interiorul cetăţii o rotondă alături de un donjon din piatră construit pe o palisadă din sec. X-XI, distruse de tătari la 1241. Rotonda de la Orăştie, unul dintre primele edificii de cult creştine, din piatră, construită între secolele XI –XII, probabil era folosită de familiile nobiliare care dominau la acea vreme, ca influenţă, zona Orăştiei. 5 Cetatea avea rol militar, zidul de piatră era întărit în interior cu arcade, şanţ de apă, turnuri şi bastioane. Ultima restaurare a cetăţi a avut loc în anul 1735, după care ea şi-a pierdut rolul militar. Şanţul protector a dispărut, fiind umplut cu pământ, loc pe care locuitorii oraşului şi-au edificat case lipite chiar de zidurile cetăţii. Astăzi, partea centrală a cetatii este ocupată de cele doua biserici, reformată si luterană. În a doua jumătate a secolului al XII-lea în regiune au fost colonizaţi saşii. Colonizarea s-a făcut pe etape. Într-o primă etapă coloniştii germani s-au aşezat în părţile Orăştiei, la Romos Cugir şi Şibot. Orăştia era o localitate extremă, se pare că avea un rol de apărare a liniei Carpaţilor Meridionali. Regele Geza al IIlea a adus din Germania, saşi care să repopuleze unele oraşe „ruinate şi părăginite”, printre care Mediaşul (1147), Sibiul (1160), Miercurea şi Orăştie (1200). 6 Regii maghiari au acordat noilor veniţi privilegii, grupările lor aveau caracter ecleziastic până în a doua jumătate a secolului al XIV, când vor dobâdi un caracter politic. Orăştia nu a făcut parte de la început din „Pământul crăiesc”, ci din

stăpânirea cnezatelor şi voievodatelor, mai apoi fiind sub jurisdicţia principilor Transilvaniei, fiind astfel „Opidus regium”. 7 Prima denumire a Orăştiei, ce apare în documente este cea de Waras, în Diploma regelui Ungariei Andrei al II-lea, din anul 1224. Diploma confirmă înnoirea privilegiilor acordate saşilor de aici de către înaintaşul său regele Geza al II-lea. În acest act se menţionează că tot poporul de la Orăştie (Waras) la Baraolt (Boralt), se află sub autoritatea aceluiaşi jude. Diploma aceasta recunoaşte prezenţa aici a unei populaţii autohtone româneşti (blachi) şi pecenege (bisseni). Se atestă că folosirea pădurilor şi a apelor se va face în comun cu românii şi pecenegii. Oraşul se bucură de o serie de privilegii recunoscute de regalitatea maghiară. Era condus de un sfat ce se va numi mai târziu magistratură şi care avea în frunte un jude regal (iudex regium), ajutat de un număr de 12 juraţi (cives jurati) aleşi din rândul meşteşugarilor şi comercianţilor locali înstăriţi. 8 Alte denumiri date oraşului au fost Bros sau Broos, denumire germană ce apare în prima jumătate a secolul al XV-lea. Pe la jumătatea secolului al XVI-lea, i se spunea şi Saxopolis, iar la 1577 este atestat numele maghiar Szaszavaros, oraşul saşilor. Numele de Orăştie este atestat în anul 1582 în cunoscuta lucrare Palia de la Orăştie. Evul Mediu poate fi caracterizat printro intensă activitate meşteşugărească. Orăştia avea de la sfârşitul secolului XIV, mai multe bresle meşteşugăreşti. Sunt menţionate în reglementările din anul 1376, prin care 25 branşe meşteşugăreşti, erau organizate în 19 bresle. 9 Între sec. XIV-XV, Orăştia oscilează între statutul de oraş şi cel de târg. În anul 1324, Oraştia avea statut de oraş (civitas de Waras), având 334 de fumuri şi o populaţie de 1300 174F

171F

172F

175F

173F

176F

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăştie, op.cit.,, p.45 Anton Dörner, Ionaş Vasile, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian , op. cit., p 190 9 Ştefan Pascu Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Ed. Dacia, Cluj, 1971, p 120.

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op.cit., p. 43 5 Anton E. Dörner - Documente şi Cronici Privind Istoria Oraşului şi Scaunului Orăştie - volumul I : 1200 – 1541, p.202 6 Anton Dörner, Ionaş Vasile, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian, op. cit., p 189

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA locuitori, ea s-a dezvoltat ca centru administrativ, scăunal, dar din pricina năvălirilor, în sec. XV Orăştia a fost arsă, jefuită şi dărâmată de patru ori de către turci, decade la starea de târg, cum este consemnat la sfârşitul sec al XV-lea, cu 159 de gospodării. Ca juzi regali ai Orăştiei vor fi numiţi în această perioadă mai mulţi membri ai familiei Olah, precum Ladislau, Matei, Ştefan. Modul de organizare al saşilor, scaunul săsesc, formă bine cunoscută de organizare administrativă şi politică atestată la Orăştie încă din secolul XIII, a dăinuit până în secolul al XIX-lea, când „Pământul crăiesc” este inclus în noile comitate. Astfel, 11 sate din jurul Orăştiei, îşi aveau scaunul săsesc la Orăştie. În această perioadă, potrivit însemnărilor, s-au dezvoltat meşteşugurile. Georg Reicherstorffer aminteşte la 1550, Scaunul Orăştiei cu cele 11 sate, iar Nicolas Olahus aminteşte de „praefectura haereditaria” de la Orăştie în frunte cu fratele său „Mattheus Olahus” 10 Georg Reicherstorffer, în „Chronographia Transilvaniae", tipărită la Viena în 1550 scrie: „Orăştie, numit de saşi Broos, la o milă depărtare spre sud de Câmpia Pâinii, este aşezat pe râul Mureş. Pământul este nespus de roditor, dând din belşug grâu, vin şi tot felul de poame; acolo locuitorii sunt foarte îndatoritori şi se apropie mult, în privinţa portului şi a felului de hrană, de obiceiul şi deprinderea românilor, care locuiesc, răspândiţi prin tot locul pe câmpii pustii de jur împrejur, într-un fel de posesiuni (ale lor) şi cu o climă minunat de temperată. Iar în pădurile foarte dese trăiesc iepuri, căprioare şi cerbi în mare mulţime şi e belşug acolo de peştii cei mai buni". 11 Orăştia va reprezenta un centru cultural. Încă din anul 1582 se va tipări „Palia”, prima traducere a celor cinci cărţi de la începutul Vechiului Testament. S-au dezvoltat instituţii de învăţământ care atrag elevi şi profesori din Transilvania şi Banat. La sfârşitul sec. al XVI-lea şi în cel următor, va funcţiona în

Orăştie o Şcoală reformată al cărei rector va fi Mihail Halici, un umanist instruit în Anglia şi Olanda, fiul unui nobil român din Caransebeş. Dominaţia habsburgică care s-a instalat în Transilvania va aduce obligaţii în plus constând în aprovizionări cu alimente, contribuţii în bani, încartruiri. În anul 1736, s-a produs la Orăştie, ca şi în satele din jur, o scindare a locuitorilor în două: greco-catolici şi ortodocşi, între care sau desfăşurat permanent conflicte. În funcţie de unele evenimente ale epocii, sau de unele raţiuni politice şi economice, au fost făcute unele modificări atât în ceea ce priveşte organizarea scaunului, cât şi la apartenenţa acestuia. În februarie 1763 sunt emise „Puntumuri vestite la Orăştie”, în care se reglementa starea militarilor din regimentele de grăniceri. Puntumurile de la Orăştie reprezintă o ordonanţă premergătoare Decretului din 13 noiembrie 1766 al Mariei Tereza, care stabileşte statutul de organizare definitivă a celor doua regimente româneşti, regulament care a fost tipărit şi în limba română. În „puntumuri" se precizau avantajele de care se bucurau militarii care făceau parte din regimente: scutirea de impozite, în afară de taxa capului şi a marhelor (taxa pe vite). În secolul al XVIII-lea sunt consemnate şcoli primare, ortodoxă şi greco-catolică, aparţinând românilor. Cele două biserici vor convieţui în pace, după numeroase dispute, iar când va fi nevoie vor acţiona pentru interesul naţiunii. Din punct de vedere administrative, la 1784, Scaunul Orăştiei este alipit la Comitatul Sibiului, revenindu-se la vechea situaţie abia peste 6 ani. La 1813 şi 1839, Scaunul Orăştie avea, pe lângă târgul Orăştiei, 13 sate. 12 În perioada revoluţiei de la 1848, Orăştia este încadrată în planurile militare a celor doi combatanţi austrieci şi maghiari. În apropierea oraşului a avut loc o bătălie, după care armata maghiară s-a retras spre Simeria. După încheierea revoluţiei Orăştia devine sediul pefecturii militare. Românii nu aveau nici un post de conducere în cadrul

177F

178F

179F

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, op. cit., p. 64 Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p 159

Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăştie , op. cit., p. 65

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA magistraturii orăşeneşti. Protopopul grecocatolic Ioan Pop Ilieş va înainta în 1851 o petiţie prin care cereau drepturi şi pentru români. Românii vor avea acces la funcţii în cadrul administraţiei în perioada liberală. În anul 1850, Orăştia ţinea de Districtul Sibiului, fiind un cerc, iar în anul următor se propune împărţirea în „căpitănate”, Orăştia ţinând de Alba-Iulia, ca în 1852 să se revină la districte. În anul 1853 - Guvernul austriac a emis o serie de patente imperiale şi ordonanţe ministeriale, prin care s-a restabilit existenţa Marelui Principat al Transilvaniei, fiind împărţit în 10 prefecturi teritoriale (circumscripţii). Între acestea, cea de-a treia circumscripţie avea sediul la Orăştie. Forma de organizare din 1854, definitivă era una teritorială, în care Orăştia avea rangul de prefectură. Fiind centru al Comitatului, Orăştia, avea în subordine 9 prefecturi, între care şi Hunedoara, Deva, o parte din Zarand, Ilia, Dobra, Haţeg. 13 Organizarea aceasta va dăinui o scurtă vreme, deoarece în 1861-1863 s-a plănuit o nouă împărţire a teritoriului Transilvanieie, în 10-15 comitate. Orăştia devine unul din cercurile Comitatului Hunedoarei. În anul 1864, Orăştia va fi subordonată oraşului Deva. În anul 1876, Orăştia era o plasă a Hunedoarei. Oraşul avea în frunte un magistrat şi un primar, consilieri şi membrii, notar şi secretari, un aparat birocratic. Abia în anul 1886 oraşul îşi recapătă autonomia şi conducerea proprie. Politica dusă de guvernul maghiar după instaurarea dualismului în 1867, va fi îndreptată spre maghiarizarea populaţiei române. Împotriva maghiarizării învăţământului s-a manifestat avocatul Avram Tincu, o adunare de protest a avut loc la Deva, pe 10 martie 1883. Oamenii politici ai Orăştiei precum: Ioan Mihu, Aurel Vlad, Ioan Moţa, vor lupta pentu drepturile naţiunii române. Aurel Vlad va participa la alegerile parlamentare şi va ajunge în Parlament în anul 1903. El va avea un rol important în evenimentele care au avut loc în anul 1918, fiind ales preşedinte al Consiliului

Naţional Român din Orăştie. Iar în urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, Aurel Vlad va fi ales în Consiliul Dirigent. 14 În timpul regimului dualist oraşul a devenit un centru al mişcării naţionale. S-au pus bazele băncii „Ardeleana”, a unor asociaţii culturale, economice şi a unui număr mare de ziare româneşti, care au avut un rol foarte important în mişcarea naţională. O meserie mai nouă, specifică Orăştiei de la finele secolului al XIX-lea, şi începutul secolului XX, era cea de tipograf. Primele ziare şi reviste apărute în oraş au fost: „Revista Orăştiei”, apărută în 1893, „Activitatea”, ziar apărut în 1901, „Libertatea”, ziar ce apare în 1902 cu suplimentele literare: „Foaie interesantă”, „Lada cu comorile”, „Tovărăşia” şi „Bobârnacii”. Alte publicaţii au fost: „Studii ştiinţifice”, în 1910, revistă de ştiinţă şi cultură, „Cosânzeana”, în anul 1911, revistă literară pentru familie cu ilustraţii. 15 În Orăştie au apărut o serie de instituţii precum: „Societatea de lectură a inteligenţei române din Orăştie şi jur”, apărută în anul 1883, „Institutul de credit şi economii Ardeleana”, în 1886, „Reuniunea femeilor române”, în anul 1886, „Reuniunea meseriaşilor”, în 1899, “Reuniunea de înmormântări” iar mai târziu o filială a „Societăţii pentru fond de teatru roman”, şi o filială a “Astrei”, în anul 1868 s–a înfiinţat Corul de la Orăştie. Această activitate intensă desfăşurată la Orăştie, atestă rolul oraşului în lupta pentru afirmare naţională şi culturală a populaţiei româneşti. 16 În anul 1919, după Marea Unire, au fost luate măsuri prin care teritoriile Transilvaniei să facă parte din Vechiul Regat, învăţământul românesc s-a dezvoltat, prin apariţia unor instituţii noi, se va înfiinţa Liceul de Stat „Aurel Vlaicu”, una din cele mai mari realizări ale orăştienilor în domeniul învăţământului, 181F

180F

Ibidem , p. 78

182F

183F

Anton Dörner, Ionaş Vasile, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian, op. cit., p 190 15 Petru Baciu, Ioan Loiş, Orăştie, mic îndreptar turistic, Bucureşti, 1985, p. 33 16 Ibidem, p.35

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Gimnaziul teoretic de fete al statului „Despina Doamna”. În pragul secolului al XX-lea conducerea oraşului dispune o serie de măsuri pentru schimbarea aspectului străzilor, a frontului clădirilor, a şanţurilor de scurgere a apei. Modernizarea oraşului a continuat şi după Marea Unire din 1918. În anul 1921 se iau măsuri pentru amenajarea oraşului, prin lărgirea străzilor şi ridicarea unor noi instituţii, deşi oraşul şi-a păstrat aspectul medieval până astăzi. Instaurarea comunismului în România va însemna şi pentru Orăştie lichidarea tuturor organizaţiilor culturale şi economice, trecerea la producţia planificată şi cooperativizarea agriculturii. Se vor dezvolta întreprinderi precum „Chimica”, „Vidra” şi „Întreprinderea

Mecanică Orăştie”, care vor atrage forţa de muncă din împrejurimi, dând noi dimensiuni demografice oraşului. După anul 1989, tradiţiile culturale păstrate au determinat reînfiinţarea unor vechi asociaţii culturale şi economice, între care amintim Despărţământul Orăştie al Astrei (1993), Reuniunea meseriaşilor români (1996) şi se pun bazele a noi Asociaţii culturale şi sportive. Orăştia demonstra şi de astă dată că este capabilă să depăşească perioada dictaturii comuniste şi să-şi redobândească strălucirea culturală pe care o avusese secole de-a rândul. Datorită tradiţiilor sale istorice, importanţei culturale şi gradului de dezvoltare economică şi urbană, în anul 1995, Orăştia a fost ridicată la rangul de municipiu.

Considerații privind natalitatea în comunități ale Comitatului Zarand între 1857-1876

Prof. dr. Felicia Adăscăliței

În prezent istoriografia este marcată de o nouă tendință de abordare a evenimentului istoric, care impune trecerea de la simpla înregistrare, la descifrarea acestuia, astfel încât recursul la interdisciplinaritate se dovedește indispensabil cercetării. Alături de celelalte discipline de frontieră, demografia istorică, permite exploatarea unor teritorii ale istoriei necunoscute până nu demult, pe baza evenimentului demografic de ordin biologic sau social. Astfel, se poate reconstitui în întregime evoluția unor populații dintr-un spațiu, ținând cont de natalitatea și mortalitatea acestora, dar și de modul de formare a familiei. 1 Datorită metodei moderne de despuiere a registrelor parohiale de stare civilă, propusă de francezii Louis Henry și Michel Fleury, studiile de demografie istorică au posibilitatea să pătrundă în viața intimă a unei comunități ori a unei familii și să le interpreteze comportamentele și atitudinile în

fața celor trei momente fundamentale care le jalonează existența: nașterea, căsătoria și moartea. 2 Între Revoluția Pașoptistă și Primul Război Mondial au survenit în Transilvania schimbări semnificative în privința comportamentului demografic al populației. Statul modern a intervenit, a corectat și corelat momentele majore din viața individului, în așa fel încât acesta să corespundă cerințelor noi de organizare. În secolele XIX-XX, statul modern, atât în formele sale democratice cât și totalitariste, a dus deseori o politică eminamente autoritară pentru a-și extinde controlul asupra domeniului vieții private prin îndrumarea familiei, sexualității, reproducerii și paternității. 3 Comunitatea locală nu putea rămâne nici ea străină de aranjamentele 185F

184F

186F

Sorina Bolovan , Demografia: metodă de reconstituire a familiei. Considerații istorice și istoriografice privind Demografia istorică, în volumul „Familie și societate”, coord. Ionuț Costea, Valentin Orga, Cluj Napoca, 1999, p.35.

Monica Mureșan, Evoluţia demografică a comunităţii Grecocatolice din localitatea Jucu de Jos între anii 1840-1890, în „Om și societate.Studii de istoria populaţiei României”, coordonatori: Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean, Presa Universitară Clujeană, 2007, p. 423. 3 Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, Familie și comportament matrimonial în Transilvania între 1850 și 1914 (Între tradiție și modernizare) în „Om, și societate. Studii de istoria populației României (sec. XVII-XXI)”; p. 123.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA indivizilor, încât peste presiunea transmisă de cadrul legislativ și moral prescris de stat și biserică, s-a pus și „diplomația comunitară” pentru evitarea situațiilor conflictuale. 4 Condițiile materiale din societatea transilvăneană au suferit schimbări majore după mijlocul secolului al XIX-lea, în urma desființării relațiilor feudale, ceea ce a influențat condițiile întemeierii familiei, relațiile dintre sexe, cele dintre părinți și copii. Modernizarea a însemnat și modernizarea comportamentului demografic, transformările cu cel mai profund impact asupra destinelor umane operau la un alt nivel, cel al existenței cotidiene. 5 Aceasta presupune printre altele, difuzarea controlului nașterilor, creșterea ilegitimitații, înmulțirea divorțurilor, revolta tinerilor – este adevărat, deocamdată timidă – față de aranjamentele matrimoniale operate de părinți sau colectivitate. Prin urmare „laboratorul” care permite poate cel mai bine sesizarea translației de la tradițional la modern este familia, instituție fundamentală a societății omenești, cu funcții multiple. 6 În continuare voi aborda unul dintre cele mai importante aspecte care marchează existența unei familii și anume nașterea. Natalitatea populației caracterizează frecvența nașterilor de copii vii în cadrul unei populații, într-o anumită perioadă de timp. 7 Principal factor al creșterii populației, natalitatea a urmat în perioada 1857-1876 o direcție oscilantă între creșteri si descreșteri ale noilor născuți. Diminuată de mortalitatea infantilă, situată la un nivel ridicat pentru perioada investigată, datorită igienei necorespunzătoare, lipsei asistenței medicale în comunitățile rurale, epidemiilor diverse natalitatea se poate urmări în intervale de timp mai mici. Pe baza informațiilor care ne-au fost accesibile am încercat să reconstituim evoluția anuală a nașterilor din câteva comunități ale

Comitatului Zarand între 1857 (anul recensământului pentru a putea avea în vedere populația totală) și 1876. Așa cum rezultă din situația prezentată mai jos, una din caracteristicile acestui fenomen o reprezintă variația regulată a numărului de născuți anual. Se constată de la un an la altul fie o creștere sau o scădere a numărului de nașteri, fenomen explicabil mai ales între anii 1873-1874 când Comitatul a fost cuprins de epidemia de holeră. Această situație menționată mai sus este valabilă nu numai pentru întreg Comitatul Zarandului, ci și pentru eșantionul de control ales, care însumează nașterile din câteva comunități ale Comitatului. Aceste comunități au fost selectate dintr-un număr mai mare de localități cercetate prin intermediul registrelor parohiale de stare civilă, însă ne-am oprit asupra acelor comunități care au registre complete și prezintă continuitate pentru perioada cercetată (1857-1876) la nivelul celor trei fenomene ce compun mișcarea naturală a populației: nașteri, decese, căsătorii. 8 Tabel 1- Evoluția nașterilor în 10 comunități din Comitatul Zarandului între 1857-1876 Surse:Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Hunedoara, Fond ColecțiaRegistre de stare civilă,; Registre botezați, foi volante – Parohia romano-catolică, Băița (1870-1876); Registrulnăscuți Greco-orientali, Blăjeni (1856-1874); Registrul-născuți Greco-orientali-Bucureșci; Registrul-născuți Greco-orientali-Căzănești; Registrul-născuți Buceș (1852-1885); Registrul-născuți Greco-orientali Hărțăgani (1860-1886); Registrul născuților, cununaților și răposaților-Dobroț (1853-1897); Registrul născuților, cununaților și răposaților-Vața de Jos (1857-1876); Protocolul botezaților (18521876)- Mesteacăn.

187F

188F

191F

189F

190F

Ibidem. Ibidem. 6 Ibidem, p. 124. 7 Daniela Deteșan, Mișcarea naturală a populației comitatului Cluj între 1870 – 1910, în „Om, și societate. Studii de istoria populației României (sec. XVII-XXI)”p. 458. 5

După Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p.112.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Anul Blăjeni % Bucureșci % Buceș % Hărțăgani

1857 44 5,90 14 4,26 27 4,72 -

1858 34 4,56 20 6,09 14 2,44 -

1859 47 6,30 17 5,18 36 6,29 -

1860 44 5,90 13 3,96 30 5,24 12

1861 28 3,75 17 5,18 29 5,06 37

1862 40 5,36 13 3,96 16 2,79 56

1863 22 2,95 7 2,13 26 4,54 59

1864 45 6,04 14 4,26 31 5,41 59

1865 46 6,17 13 3,96 33 5,76 62

1866 47 6,30 18 5,48 26 4,54 65

1867 52 6,97 19 5,79 35 6,11 57

1868 49 6,57 19 5,79 28 4,89 57

1,39

4,30

6,51

6,86

7,21

7,56

6,63

Dobroț % Căzănești % Mesteacăn % Stănija % Vața de Jos %

14 6,63 15 6,91 17 3,84 12 3,24 6 3,40

7 3,31 12 5,52 22 4,97 15 4,05 9 5,11

12 5,68 16 7,37 20 4,52 12 3,24 9 5,11

7 3,31 11 5,06 14 3,16 18 4,86 3 1,70

11 5,21 12 5,52 18 4,07 14 3,78 6 3,40

10 4,73 4 1,89 21 4,75 17 4,59 9 5,11

11 5,21 13 5,99 25 5,65 14 3,78 8 4,54

10 4,73 16 7,37 15 3,39 17 4,59 11 6,25

13 6,16 8 3,68 24 5,42 21 5,67 9 5,11

7 3,31 23 10,59 22 4,97 22 5,94 11 6,25

13 6,16 9 4,14 26 5,88 23 6,21 13 7,38

13 6,16 16 7,37 19 4,29 16 4,32 12 6,81

Anul Băița (romanocatolici) % Blăjeni % Bucureșci % Buceș % Hărțăgani % Dobroț % Căzănești % Mesteacăn % Stănija % Vața de Jos %

1869 -

1870 25

1871 29

1872 20

1873 32

1874 34

1875 27

1876 32

51 6,84 17 5,18 39 6,81 61 7,10 8 3,79 10 4,60 32 7,23 20 5,40 13 7,38

12,56 43 5,77 19 5,79 35 6,11 60 6,98 16 7,58 14 6,45 31 7,01 24 6,48 12 6,81

14,57 42 5,63 19 5,79 28 4,89 40 4,65 11 5,21 4 1,89 27 6,10 22 5,94 7 3,97

10,05 41 5,50 19 5,79 28 4,89 41 4,77 9 4,26 8 3,68 18 4,07 25 6,75 10 5,68

16,08 46 6,17 19 5,79 22 3,84 40 4,65 9 4,26 6 2,76 24 5,42 20 5,40 7 3,97

17,08 24 3,22 17 5,18 33 5,76 52 6,05 10 4,73 5 2,30 19 4,29 15 4,05 4 2,27

13,56 16 4,87 26 4,54 41 4,77 13 6,16 8 3,68 28 6,33 17 4,59 9 5,11

16,08 18 5,48 30 5,24 60 6,98 7 3,31 7 3,31 20 4,52 26 7,02 8 4,54

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În urma acestei prezentări putem constata că în perioada celor douăzeci de ani numărul nașterilor a înregistrat o creștere ușoară sau a rămas constant până în anul 1872. Anii 1873, în unele localități și 1874, în altele înregistrează rata cea mai scăzută la capitolul nașteri, fapt datorat în mare parte epidemiei de holeră, care a afectat toate comunitățile cercetate mai sus, după cum rezultă din registrele de stare civilă. Efectele negative ale scăderii natalității în perioadele epidemice se înregistrau mai târziu, în epoca încheierii căsătoriilor și conceperii copiilor de către generația puțin numeroasă a celor care veniseră pe lume în timpul molimei. 1 Natalitatea a înregistrat, la rândul ei, o ascensiune vizibilă în anii care au urmat acestor epidemii pentru a recupera pierderile datorate holerei și celorlalte epidemii locale. O asemenea „reacție” a natalității, de a reface imediat golul produs în urma unei mortalități ridicate, provocate local sau regional de vreo epidemie sau calamitate naturală, s-a verificat prin intermediul registrelor parohiale de stare civilă. 2 În comunitățile studiate am analizat numărul de nașteri raportate la perioada de timp studiată calculând o medie a nașterilor pe an astfel: în parohia romano-catolică Băița (singura parohie romano-catolică cuprinsă în acest eșantion și de altfel una dintre puținele parohii romano-catolice din Comitat cu mai mulți credincioși, restul parohiilor cuprinse în eșantion sunt ortodoxe) s-au înregistrat un număr de 199 de nașteri pentru perioada 1870-1876 3 în medie pe an de 28,42. În comunitatea ortodoxă Blăjeni s-au înregistrat între 1857-1876 un număr de 745 nașteri, în medie 37,25 nașteri; în Bucureșci numărul nașterilor înregistrate pentru aceeași perioadă a fost de 328 în medie 16,4 pe an. Un număr mai mare de nașteri pe an constatăm în comunitatea ortodoxă Buceș - 572 de nașteri, o

medie pe an de 28,6. Comunitatea ortodoxă Hărțăgani deține supremația cu un număr de 859 de nașteri pentru perioada 1860-1876 și o medie de 50,52 nașteri pe an. O altă comunitate ortodoxă, Căzănești a înregistrat pentru perioada 1857 – 1876 un număr de 217 nașteri, respectiv o medie pe an de 10,85. În comunitatea ortodoxă Stănija s-au înregistrat un număr de 370 de nașteri pentru aceeași perioadă, cu o medie de 18,5 nașteri pe an. Parohia ortodoxă Mesteacăn a înregistrat în perioada 1857-1876 un număr de 442 de nașteri, o medie pe an de 22,1. Media cea mai mică a nașterilor pe an 8,8 pentru perioada studiată o întâlnim în comunitatea ortodoxă Vața de Jos unde s-au înregistrat 176 de nașteri, la o populație de greco-orientali de 206 locuitori, potrivit Recensământului din 1857. Aceste variații a mediilor anuale a nașterilor este în legătură directă cu numărul total al populației din respectiva comunitate. La o analiză mai atentă a evoluției nașterilor pentru perioada de timp 1857-1876, constatăm că în comunitatea Bucureșci s-au înregistrat în 6 ani, din cei 20 supuși cercetării același număr de nașteri iar în alți 8 ani cu un plus sau minus de una două nașteri pe an. Pentru Blăjeni, anii cu mortalitate ridicată sunt și anii cu nașteri mai puține (1861 -17 decese numai în parohia Valea Satului iar în 1863 – 20 decese). O evoluție pozitivă a numărului de nașteri se constată înainte de epidemia de holeră, iar în 1874 s-au înregistrat doar 24 de nașteri, comparativ cu anii precedenți când se înregistrează peste 40 de nașteri pe an (exceptând anii 1861-1863). Anul 1863 este un an cu nașteri puține și pentru celelalte comunități. O evoluție clară se constată la Stănija, unde an de an, numărul copiilor născuți este în creștere. Situația prezentată în comunitățile din Comitatul Zarand se încadrează în fenomenul general de evoluție ascendentă a natalității între Revoluția Pașoptistă și Primul Război Mondial. Acest fapt se datorează complexității transformărilor socio-economice din perioada avută sub observație, mutații care sunt

192F

193 F

194F

Daniela Detașan, op.cit., p. 341. Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p. 117. 3 SJANH, Fond, Colecția Registre de stare civilă,; Registre botezați, foi volante – parohia romano-catolică-Băița (18701876). 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA pătrunsese în această vreme la români. 7 Această imagine arhaică a masei demografice țărănești este revizuită de știrile care anunță investițiile industriale, mărirea teritoriilor cultivate, introducerea de mașini în agricultură, obținerea unor recolte mai bune. Toate acestea au determinat creșterea căsătoriilor și implicit a nașterilor, potrivit unui principiu fundamental în demografie: un eveniment demografic nu se poate produce fără să fi avut loc înainte un alt eveniment demografic. 8 Un alt aspect al natalității se referă la ilegitimitate. Frecvența nașterilor extraconjugale, a celor nelegitime, a fost interpretată variat de-a lungul timpului, fiind considerată un indice al dezorganizării sociale, al imoralității sau al pierderii de către familie a controlului și coeziunii interne. 9 Pentru comunitățile studiate din Comitatul Zarand constatăm că din cele 4096 nașteri înregistrate în intervalul 1857-1876 doar 16 au fost nelegitime, adică un procent de 0,39%. Din cele 16 nașteri ilegitime 11 au fost înregistrate în parohia romanocatolică Băița 10 în intervalul de timp 18701876, în timp ce în cele opt comunități ortodoxe supuse analizei au fost identificate doar cinci nașteri ilegitime. Cu alte cuvinte, ilegitimitatea este mai mare la maghiari și chiar foarte scăzută la românii din comitat. În obținerea unei ilegitimitați sporite sau a uneia modeste, contribuie o serie întreagă de cauze concrete locale: tradițiile, caracterul ocupațional, gradul de penetrare al moralității rurale de către influențele mentale urbane. 11 Un alt aspect al natalității care poate fi reconstituit cu ajutorul registrelor parohiale de stare civilă se referă la sezonalitatea nașterilor, respectiv repartizarea lunară a acestora.

rezultatul, înainte de toate, al desființării relațiilor feudale din Transilvania. Specialiștii au demonstrat, pe baza mărturiilor contemporane, că satul ardelean recent deziobăgit, a constituit cadrul unei natalități viguroase, al unui avânt general și continuu al efectivelor demografice rurale. 4 Dobândirea de către țărani a dreptului de proprietate deplină asupra pământului a condus la despărțirea familiilor mari, compuse anterior revoluției din mai multe familii mici, încât se vorbește frecvent în presa epocii de presiunea demografică tot mai evidentă care se resimte în sate. 5 O atare înmulțire a oamenilor în urma sporirii nașterilor este asociată adesea cu „reorganizarea spațiului agricol, cu trecerea de la sistemul solelor la agricultura continuă”. 6

198F

195F

199F

196F

197F

200F

201F

Mărturiile lui George Bariț și ale contemporanilor săi, imediat după Revoluția Pașoptistă, evocă locuințele țărănești cu câte 6 - 12 copii, regi Comitatul Zarand mul deficitar al țăranului, bazat în general pe porumb și lactate, casele de pământ joase, fără lumină, nesănătoase. Declarațiile contemporane sunt unanime în a aprecia că în familiile românești se nășteau atâția copii câți se puteau naște din punct de vedere biologic, că sistemul de doi copii aproape generalizat în satele săsești nu

202F

Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p.114. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

Daniela Deteșan, op.cit., p. 341. Ibidem, pp. 341-342. 9 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p.133. 10 SJANH, Fond, ColecțiaRegistre de stare civilă,; Registre botezați, foi volante – parohia romano-catolică-Băița (18701876). 11 Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p. 138. 8

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

7,53 88

8,54 87

5,52 67

10,05 64

12,06 61

8,04 48

7,53 45

6,03 63

9,04 54

7,03 61

8,04 63

10,55 44

11,81 51

11,67 24

8,99 24

8,59 31

8,18 21

6,45 18

6,04 33

8,45 26

7,24 31

8,18 23

8,45 37

5,90 9

15,54 22

7,31 23

7,31 22

9,45 13

6,40 17

5,48 33

10,06 1

7,92 18

9,45 14

7,01 15

11,28 23

2,74 16

10,13 44 9,95 22

10,59 40 9,04 16

10,13 43 9,72 23

5,99 45 10,18 20

7,83 34 7,69 15

15,20 54 12,21 22

0,46 23 5,20 9

8,29 28 6,33 14

6,45 29 6,56 18

6,91 44 9,95 21

10,59 31 7,91 24

7,37 27 6,10 3

10,62 77

7,72 83

11,11 71

9,66 47

7,24 57

10,62 53

4,34 70

6,76 54

8,69 97

10,14 76

11,59 90

1,44 84

8,96 49

9,66 40

8,26 32

5,47 33

6,63 24

6,16 50

8,14 9

6,28 17

11,29 33

8,84 37

10,47 27

9,47 19

13,24 17

10,81 21

8,64 18

8,91 17

6,48 21

13,51 22

2,43 6

4,59 14

8,91 6

10,00 8

7,29 13

5,13 13

9,65

11,93

10,2

9,65

11,9

12,50

3,40

7,95

3,40

4,54

7,38

Tabel 2 . Sezonalitatea nașterilor în 9 comunități din Comitatul Zarand 350 300 250

Stanija

200

Hartagani

150

Dobrot

100

Cazanesti

Bucuresci

Blajeni Baita

Grafic - Sezonalitatea nașterilor în 7 comunități din Comitatul Zarand 59

Decembrie

Noiembrie

Octombrie

Septembrie

August

Iulie

Iunie

Mai

Aprilie

Martie

Băița 1870-1876 % Blăjeni 1857-1874 % Bucureșci 1857-1876 % Căzănești 1857-1876 % Mesteacăn % Dobroț 1857-1876 % Hărțăgani 1860-1876 % Stănija 1857-1876 % Vața de Jos 1857-1876 %

Februarie

Ianuarie

Localitatea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Această repartizare lunară relativ egală a nașterilor pe parcursul întregului an contrastează cu distribuția foarte dispersată a căsătoriilor în cele 12 luni. Din cauza posturilor religioase și a muncilor agricole, nunțile au înregistrat procentaje ridicate în lunile ianuarie, februarie și noiembrie și respectiv o pondere mai redusă în lunile martie, aprilie, august sau decembrie. Atât interdicția impusă de biserică, cât și calendarul lucrărilor câmpului au contribuit la o asemenea polarizare a căsătoriilor, în schimb concepția și, implicit nașterea nu au urmat fidel același grafic. 1 Putem considera distribuția nașterilor un indicator al stării de religiozitate al oamenilor, care nu prea au respectat normele religioase privind abstinența sexuală în timpul posturilor. Mai degrabă se poate intui o slabă corelație între nivelul redus al nașterilor din decembrie și, firesc, al concepției din luna martie (considerând perioada de sarcină normală de 9 luni) și începutul muncilor agricole de primăvară. 2 Constatăm că în majoritatea comunităților, din cele analizate, descoperim un număr mare de nașteri în luna decembrie, dovada nerespectării normelor religioase, aici putem lua în calcul nerespectarea postului Paștelui. Comunități cu un număr mare de nașteri în luna decembrie, comparativ cu celelalte luni ale anului sunt: Băița, Blăjeni, Căzănești Mesteacăn, Hărțăgani, Stănija și Vața de Jos. Aceeași situație este valabilă și pentru nașterile din luna iulie, august dacă luăm în calcul concepția în postul Crăciunului. Avem însă și două comunități în care se constată o reducere numărului de nașteri în decembrie comparativ cu media celorlalte luni, Bucureșci și Dobroț. Dinamica populaţiei poate fi pusă în legătură şi cu evenimetele ce au marcat zona Zarandului, în diferite etape ale evoluţiei sale istorice. Fiecare eveniment istoric major, la care zărăndenii au avut implicaţii directe a avut

consecinţele sale. Anii 1848-1849, au reprezentat ani de cumpănă pentru zărăndeni, atât din perspectiva pierderilor demografice, mai ales în comunităţile unde au avut loc confruntări militare urmate de măsuri represive din partea autorităţilor, dar mai ales sub aspect economic, ţăranii zărăndeni obţinând în urma revoluţiei eliberarea din iobăgie şi împroprietărirea, iar din punct de vedere social formarea unei clase de mici proprietari funciari. Aceasta este una din cauzele existenței unei populaţii relativ ridicate în deceniul şase şi menţinerea ei la valori aproximativ egale pe parcursul celui de-al şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea, în ciuda epidemiei de holeră ce a cuprins întreaga Transilvanie, precum şi a consecinţelor economice repercutate indirect asupra populaţiei în urma Războiului Crimeii. Un trend descendent al dinamicii populaţiei acestei comunităţi se va resimţi mai puternic în urma epidemiei de holeră din deceniul opt, care corelată cu criza generală a monarhiei habsburgice din 1873, va genera ani consecutiv de recolte proaste, foamete şi în consecinţă o diminuare a populaţiei. 3

203F

204 F

205F

Ioan Bolovan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918, p.133. 2 Ibidem.

Monica Mureşan,op.cit, p. 425.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Cauzele declinului Imperiului Bizantin

Prof. Ovidiu-Nicolae Moldovan

Cruciada a IV-a şi întemeierea Imperiului latin de Răsărit.

Căderea Constantinopolului, la 29 mai 1453, a însemnat sfârşitul Imperiului Bizantin, imperiu cu o istorie lungă, care a jucat un rol deosebit de important la graniţa a trei continente, dezvoltând o cultură şi o civilizaţie înfloritoare. Momentul 1453 reprezintă sfârşitul imperiului, dar declinul şi cauzele acestuia sunt mai vechi, ele trebuind căutate cu un sfert de mileniu în urmă. După cum orice imperiu are perioade de apogeu, tot aşa acestora urmează şi momente de decădere. În cazul Bizanţului, apogeul este reprezentat de epoca Comnenilor (a doua jumătate a secolului al XI-lea - sfârşitul secolului al XII-lea) atunci cînd societatea bizantină apare minunat de elegantă şi rafinată, plină de interes pentru problemele spirituale şi iubitoare a lucrărilor de artă iar Constantinopolul, prin splendoarea şi prin bogăţiile sale este capitala incomparabilă 1 . După această etapă a istoriei bizantine urmează momente de decădere, acestea începând odată cu cruciada a IV-a şi urmând cu întemeierea Imperiului latin de Răsărit, luptele interne pentru tron care au condus la adevărate războaie civile, decăderea economică datorată în special comerţului şi influenţelor statelor Veneţia şi Genova, lipsa alianţelor cu statele puternice ale vremii în vederea stopării expansiunii otomane. Toate aceste cauze au influenţat negativ Bizanţul diminuându-i treptat, treptat, puterea politică şi economică, restrângându-i sfera influenţei şi aria graniţelor teritoriale. Un rol important l-au jucat şi raporturile dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus, prima având de suferit din cauza celei din urmă. În cele ce urmează, vom încerca mai pe larg în timp a acestor cauze şi consecinţele pe care le-au avut în istoria ultimă a Imperiului Bizantin.

Cruciada a IV-a a reprezentat o pagină neagră scrisă de Apusul Europei în Istoria universală. Ideea cruciadei a pornit de la Henric al VI-lea al Germaniei în anul 1196, dar adevărata cruciadă va avea ca punct de plecare acordul dintre dogele Henrico Dandolo al Veneţiei şi solia cruciaţilor, acord semnat în mai 1201, prin care Veneţia se obligă să transporte în Egipt 4.500 de cavaleri, 9.000 de scutieri, 20.000 de pedeştri, caii şi proviziile necesare în schimbul a 85.000 de mărci de argint. La 14 septembrie 1201 a fost ales Bonifaciu de Monferrat ca şi conducător al cruciadei în locul lui Thibaud de Champagne care decedase la 24 mai. În iunie-iulie 1202, cruciaţii reuniţi la Veneţia au constatat că nu acoperă suma pretinsă de doge pentru transport, drept pentru care Henrico Dandolo cere cruciaţilor să cucerească cetatea Zara de pe coasta dalmată în schimbul sumei rămase de completat 2. În luna noiembrie a anului 1202 cetatea Zara a fost cucerită de către cruciaţi, fără să poată opune prea mare rezistenţă. Cuprinşi de disperare, locuitorii cetăţii au înălţat pe zidurile Zarei crucifixul, dar cruciaţii, spre stupoarea papei Inocenţiu al III-lea, în setea lor de sânge, şi-au bătut joc de acest sfânt însemn sfidându-l şi începând măcelul pe străzi. Aceasta este prima abatere de la scopul

206F

207F

Charles Diehl, Bizanţ – Mărire şi decădere, Bucureşti, 1937, p.25

Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti, 1981, p.161.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA expediţiei, mai mult decât atât, cruciaţii au ridicat sabia împotriva unor creştini 3. În aceste momente ajunge la Verona tânărul Alexios Anghelos, fiul fostului împărat bizantin Isaac II Anghelos care solicită sprijin din partea cruciaţilor pentru restaurarea la tron a părintelui său, după ce reuşise să fugă în Italia pe o navă pisană şi ceruse ajutor, fără succes, papei Inocenţiu a III-lea în cadrul unei întrevederi. La sfârşitul anului 1202, o delegaţie a cruciaţilor poartă tratative cu Philip de Suabia în vederea deturnării expediţiei spre Constantinopol. Solia cruciată se întoarce cu răspuns pozitiv pentru prinţul bizantin care trebiua să plătească 200.000 de mărci de argint, să accepte unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma, să participe la cruciadă cu 10.000 de soldaţi şi să suporte întreţinerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri 4. În luna iunie a anului 1203, flota cruciată a ridicat pânzele spre insula Corfu, unde urmau să se regrupeze. Era o flotă cum nu se mai văzuse până atunci 5. Ajunsă în faţa porţilor Constantinopolului la 24 iunie, armata cruciată a avut un schimb de mesaje obişnuit, după care a urmat declaraţia de război.

Mathieu de Montmorency şi Balduin de Flandra au atacat dinspre uscat, în timp ce restul armatei condusă de Henrico Dandolo i-a sprijinit de pe mare. Loviturile bombardelor, tirul arbaletelor, strigătele lăncierilor făceau un tumult de nedescris. Galera lui Dandolo care purta stindardul Sfântului Marco a fost trasă la ţărm, urmându-i şi celelalte vase veneţiene. În toiul luptelor cineva a strigat arătând spre un turn în care era înfipt stindardul veneţian. Acest moment i-a indus în derută pe apărătorii bizantini care au luat-o la fugă, porţile au fost deschise iar oraşul cucerit. Împăratul Alexios III Anghelos a fugit iar Isaac II Anghelos a fost reaşezat în scaunul din Bizanţ, la 1 august 1203, avându-l ca asociat la tron pe fiul său Alexios IV. După ce aceştia refuză să-şi îndeplinească obligaţiile asumate la Corfu, cruciaţii hotărăsc să-şi amâne plecarea spre Egipt până în primăvara următoare. În acest timp, Theodor Laskaris, ginerele lui Alexios III Anghelos, refugiat în Asia Mică, pune bazele unui principat teritorial cu centrul la Brussa şi, câteva luni mai târziu, la Niceea, iar Alexios I Mare Comnen, nepotul lui Andronic Comnenul, va înfiinţa un stat bizantin pe coasta pontică a Asiei Mici cu centrul la Trapezunt (Imperiul de la Trapezunt 12041461). În 9 aprilie 1204 cruciaţii atacă pentru a doua oară Constantinopolul pe care-l vor cuceri în 13 aprilie. Cuceritorii se dedau la crime şi jafuri cum nu mai văzuse Bizanţul până atunci. Au fost devastate bisericile, palatele şi casele particulare; o pătrime din gloriosul Constantinopol a căzut pradă flăcărilor 6. Un istoric bizantin, Nikitas Choniates, referindu-se la furturile săvârşite de cruciaţi în Bizanţ, scria că atâtea edificii au fost prădate, încât nimeni nu era în stare să precizeze cantitatea furată de aur, argint, pietre preţioase, catifea, mătăsuri, haine de blană şi alte obiecte de valoare. Vestea despre atrocităţile provocate în

208F

209F

210F

211F

Cruciaţii împărţiţi în şapte corpuri au cucerit întâi Galata şi au intrat apoi cu forţa în portul Constantinopolului. Trei corpuri de armată conduse de Bonifaciu de Montferrat, 3

Florentina Căzan, Cruciadele, Bucureşti, 1990, p.98.

Stelian Brezeanu, op.cit., p.161. 5 Florentina Căzan, op.cit., p.100.

Teodor M. Popescu, Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală – manual pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1956, p.23.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Constantinopol ajunge şi la papa Inocenţiu al III-lea care-i scrie lui Bonifaciu de Montferrat acuzându-l pentru cele întâmplate: “purtarea voastră a făcut ca Biserica grecească să nu mai vrea să se supună tronului apostolic, văzând din partea latinilor numai fapte diabolice şi criminale, ceea ce le dă dreptul dreptul de a-i privi cu dezgust, ca pe nişte câini” 7. Cuceritorii au dus la fărâmiţarea fostului Imperiu Bizantin, creându-se noi graniţe şi noi state.

lea este dominată de lupta statelor greceşti, îndeosebi a Imperiului de la Niceea, pentru recucerirea teritoriilor vechiului imperiu de sub dominaţia latină şi pentru readucerea capitalei la Constantinopol. Pentru a ajunge la acest ideal, lasconizii, conducătorii Niceei, au pus în valoare toate resursele pe care le aveau. Au însănătoşit viaţa economică, armata, sistemul defensiv la graniţele orientale, fiscalitatea, toate acestea ducând în final la reuşita lor în ceea ce priveşte refacerea unităţii statului bizantin, care a fost încununată cu recucerirea Constantinopolului la 25 iulie 1261 de către renumitul strateg niceean Alexis Strategopulos. Astfel la 15 august 1261, împăratul Mihail VIII Paleologul mută administraţia de la Niceea la Constantinopol, sfârşindu-se atât Imperiul de la Niceea, cât şi cel latin. Cruciada a IV-a şi formarea Imperiului latin de Răsărit au dat o lovitură grea Bizanţului şi au adâncit şi mai mult criza dintre cele două părţi ale lumii 9. Declinul economic. O altă cauză care a condus la cucerirea din 1453 a Constantinopolului, a fost şi decăderea economică a acestuia. Bizanţul, cândva o forţă economică, a început să traverseze o criză iremediabilă, datorată pe de o parte consolidării controlului republicilor maritime italiene în strâmtori şi în Pont, iar pe de altă parte scăderii valorii monedei bizantine şi decadenţei agriculturii 10. În agricultură se va vedea o schimbare datorată procesului de feudalizare, odată cu care aristocraţia bizantină îşi va consolida poziţia în viaţa socială şi politică a imperiului. Începând din secolele IX-X, Imperiul a recurs la “promoia”, titlu dat unei concesiuni de către împărat în schimbul obligaţiei beneficiarului de a presta serviciul militar şi de a ceda din venituri pronoianului. Pronoia, la început temporară, va deveni permanentă. Aceşti ţărani dependenţi, numiţi “pareci”

212F

214F

Francii şi veneţienii semnează un acord în mai 1204 purtând numele “Partitio Romaniae” prin care Balduin al Flandrei devine primul împărat al Imperiului latin de Constantinopol, exercitându-şi autoritatea peste un sfert din teritoriul bizantin (5/8 din Constantinopol, regiunea tracă din jurul capitalei şi întreaga Asie Mică bizantină), jumătate din rest este dată cavalerilor latini ca feude imperiale (în partea europeană a statului bizantin), iar cealaltă jumătate revine Veneţiei (3/8 din Constantinopol, coasta şi insulele adriatice, Creta, parte din coasta tracă şi strâmtorile). Tot veneţienii intrau în posesia bisericii “Sfânta Sofia” şi le revenea dreptul de a alege patriarhul latin 8. Din fostul imperiu bizantin s-a menţinut în Asia Mică un imperiu în Niceea, unul în Trapezunt şi principatul Epirului, transformat în Imperiul de Thessalonic. Istoria secolului al XIII-

215F

213F

7 8

Florentina Căzan, op.cit., p.102. Teodor M. Popescu, şi colaboratorii, op.cit., p.23.

Charles Diehl, op.cit., p.301. Stelian Brezeanu, op.cit., p.179.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA (paroikoi) 11 sau “pariki” 12, trăiau pe pământul pe care de fapt nu le aparţineau, fiind concesionat. Situaţia parecilor nu era mai grea decât a ţăranilor liberi doar că ei au trecut de sub autoritatea statului în starea de dependenţă faţă de marii proprietari feudali 13 . Sistemul pronoiei în Bizanţ a durat patru secole, constituind un factor principal al feudalizării staului. Din secolul X pronoianii, aparţinând clasei aristocraţiei feudale aspiră la hegemonia economică şi politică, înfruntând puterea centrală, constituind unul din elementele decadenţei imperiului. Predominând marile domenii şi regimul de exploatare rurală ce este aplicat, au drept efect faptul că pământul nu dă deloc atât cât ar putea produce. Situaţia la care sunt supuşi parecii crează mizeria şi părăsirea ţarinilor ducând la o nemulţumire generală a claselor de jos, care conduce în secolul al XIV-lea la o încordare socială din ce în ce mai mare. Numeroasele imunităţi şi scutiri de care se bucurau marii proprietari au diminuat simţitor veniturile pe care impozitul funciar le furniza tezaurului, determinând creşterea fiscalităţii suportată de ţăranii liberi şi de celelalte pături sociale, care oricum erau strâmtorate continuu 14 . Criza financiară cauzată de ruinarea agriculturii va deveni profundă. Pe lângă criza agriculturii imperiul s-a confruntat şi cu scăderea masivă a monedei, care începând cu secolul XIII va avea grav de suferit în favoarea monedelor occidentale. Besantul de aur, bătut prima dată de împăratul Constantin cel Mare în anul 312, din aur curat şi având o greutate de 4,48 gr. s-a menţinut şi a avut o largă răspândire, fiind apreciat în întreg bazinul mediteranean, având 216F

o valoare stabilă până la sfârşitul secolului al XI-lea. Fiind confecţionat din aur în proporţie de 96% cu puritatea de 24 de carate, a ajuns la sfârşitul secolului VII la o scădere serioasă (40% aur de 9 carate, 52% argint şi 8% aur pur) pentru ca în secolul al XIII-lea cantitatea de aur să fie redusă la 25% 15. Această monedă de o slabă calitate a adus o mare pagubă comerţului internaţional, în momentul în care el cunoştea o deosebită înflorire, drept pentru care occidentalii au luat repede măsuri bătând monede de aur. Spre exemplu, Frederic al II-lea bate augustalul, în 1252 Florenţa va emite florinul, cu floarea de crin, iar în 1284, Marele Consiliu al Veneţiei hotăreşte emiterea ducatului, care din acest moment va fi foarte căutat 16. Bizantinii încearcă o revigorare a monedei proprii mai ales prin monedele cu dublă efigie ale lui Andronic al II-lea şi Mihail al IX-lea, dar mai ales prin cele cu Andronic al IIlea şi Andronic al III-lea, care vor cunoaşte o oarecare îmbunătăţire. În continuare se va observa strădania de a menţine titlul sacrificând din greutatea monedei. Astfel, va apărea pe la 1391, în vremea împăratului Ioan al V-lea, o piesă din aur de 1,88 gr., dar cu un

217F

218F

220F

221F

219F

titlu excelent, având pe revers efigia Sfântului Ioan Botezătorul.

Ovidiu Drâmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.II, Bucureşti, 1987, p.167. 12 Charles Diehl, op.cit., p.251. 13 Louis Brehier, Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994, p.138. 14 Charles Diehl, op.cit., p.253.

15 16

Ovidiu Drâmba, op.cit., p.170. Louis Brehier, op.cit., p.180.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA asigurau bogăţia economiei bizantine şi măreţia statului 19 , referindu-se la aceasta, Nichifor Gregorias scria în secolul XIV: „Latinii au pus mâna nu numai pe toate bogăţiile Bizanţului şi resursele mării, ci şi pe toate veniturile ce îmbogăţeau tezaurele principelui”. Situaţia financiară a imperiului devenea dezastruoasă. Cele două principale surse de venituri ale imperiului, impozitul funciar şi vămile, erau secătuite. Prima sursă se încasa slab şi nu mai aducea tezaurului decât venituri insuficiente, iar cea de-a doua, veniturile vamale, scădeau cu repeziciune. Criza ce se abătea peste tezaurul imperiului, a condus la neglijarea flotei începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea şi la reducerea bugetului armatei, neţinându-se seama de necesitatea lor pentru siguranţa Bizanţului. Curtea a încercat să salveze aparenţele dar era mult prea târziu, sărăcia era mult prea lucie, iar şansele de redresare mult prea palide. Pe la mijlocul secolului al XIV-lea, Ioan Cantacuzino, împăratul Bizanţului, declara: „Nu mai sunt bani nicăieri. Rezervele au fost cheltuite; bijuteriile imperiale vândute; şi venituri nu mai intră, ţara fiind complet ruinată”, iar soţia sa constata că imperiul este redus la nimic, că sărăcia a ajuns într-un grad „într-atât, spune ea, încât eu nu îndrăznesc a vorbi, pentru a nu roşii înaintea celor ce mă ascultă” 20 . La căsătoria împăratului Ioan V Paleologul, în 1347, ospăţul de nuntă a fost servit în farfurii de pământ şi de cositor şi nimic de aur nu apăru pe masă, iar în 1423 imperiul ajunsese în asemenea stare de sărăcie încât va vinde veneţienilor pentru 50.000 de ducaţi Tesalonicul, al doilea oraş al monarhiei. Starea acută de criză economică, a jucat un rol deosebit la înfrângerea Constantinopolului de către otomani, la ştergerea de pe harta vremii a unuia dintre cele mai puternice, cândva, imperii. Războaiele civile din Bizanţ (secolul XIV) Marile războaie civile din secolul al XIV-

Totuşi aceste noi emisii de monedă bizantină nu au ajutat foarte mult în bătălia cu florinul şi ducatul, mai ales că plăţile se calculau după greutate în detrimentul titlului. Moneda bizantină nu mai era considerată decât ca monedă de calcul, iar la plăţi ea intra evaluată în monedele italiene. De altfel, începând cu primele decenii ale secolului XV, în Bizanţ s-au bătut numai monede de argint şi de aramă 17. Un aport decisiv la scăderea economică a Imperiului l-au avut şi unele state italiene care au preluat controlul comerţului în bazinul mediteranean şi nu numai, în detrimentul Bizanţului. Primele contacte între italieni şi bizantini au avut loc pe la mijlocul secolului al X-lea, atunci când Bari, Amalfi şi mai des Veneţia au semnat tratate (la anul 992 şi 1082) prin care primii au fost scutiţi de taxe şi li s-a îngăduit să-şi deschidă porturi în spaţiul bizantin. Veneţienii s-au instalat confortabil primind chiar un cartier în Constantinopol, situat în cea mai frumoasă poziţie a Cornului de Aur. Corăbiile lor pluteau pe Marea Neagră, în porturile Crimeei, până la Marea de Azov, în căutarea grânelor din Rusia de sud şi a mărfurilor sosite acolo pe drumurile Asiei Centrale. Încet, încet, Veneţia, în detrimentul rivalelor ei italiene: Bari, Amalfi, Pisa şi Genova şi profitând de decăderea marinei bizantine, pune stăpânire pe toate mările din jur, controlând comerţul dintre Orient şi Occident 18. Încă de la început, datorită intereselor şi propriilor vanităţi, între Veneţia şi celelalte state italiene pretendente la hegemonia mărilor s-au ivit neînţelegeri care nu de puţine ori au degenerat în adevărate războaie. Cea mai mare rivalitate a existat între Veneţia şi Genova, şi aceasta datorită împăraţilor de la Constantinopol care nu acordau privilegii în mod egal. Coloniile italiene prin comerţul pe care îl practicau au acoperit resursele care altă dată

224F

222F

225F

223F

17 18

Ovidiu Drâmba, op.cit., p.170. Charles Diehl, op.cit., p.256.

19 20

Louis Brehier, op.cit., p.181. Charles Diehl, op.cit., p.265.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 1341, atunci când Andronic III moare, iar pe tron urcă fiul său minor Ioan V Paleologul, sub regenţa lui Ioan Cantacuzino. Împotriva acestuia din urmă s-a format o opoziţie alcătuită din Anna de Savoia (împărăteasa mamă), patriarhul Ioan Calecas şi Alexios Apocancos. În acelaşi an, Ioan Cantacuzino reuşeşte să respingă atacurile turce, sârbe şi bulgare şi să restabilească pacea în imperiu. Izbucnirea răscoalei antiaristocratice în Tracia va cuprinde în 1342 şi Macedonia lovind în poziţia lui Ioan Cantacuzino. La 26 octombrie 1341 Ioan VI Cantacuzino se proclamă împărat la Didymotika, după ce adversarii săi l-au declarat duşman public. Astfel începe primul război civil dintre Ioan V şi Ioan VI. Conducerea în Constantinopol va fi preluată, în numele minorului Ioan V, de către o regenţă formată din mama sa, patriarh şi Alexios Apocancos. În iulie 1342, Ioan VI Cantacuzino încheie o alianţă cu Ştefan Duşan, iar un an mai târziu emirul Umur (un mai vechi aliat al lui Cantacuzino) debarcă în Tracia şi-i atacă pe bulgari, partizani ai Paleologului. Vor avea loc mai multe lupte şi alianţe în care pe lângă cele două partide bizantine vor juca un rol important şi sârbii, bulgarii şi turcii, ia la 3 februarie 1347, Ioan VI Cantacuzino va intra în Constantinopol, după ce populaţia şi garnizoana au trecut de partea sa, iar prin acordul încheiat la 8 februarie cu Anna de Savoia, s-a hotărât ca timp de zece ani să guverneze singur imperiul. Încoronarea solemnă va avea loc la 13 mai, iar mai târziu cu o săptămână, va avea loc cununia fiicei acestuia cu Ioan V Paleologul. În 1347 împăratul îi dă fiului său, Matei, un principat în Tracia, iar în anul următor lui Manuel, fiul mai mic, Moreea. Anul 1352 marchează începutul celui de-al doilea război civil între Ioan VI Cantacuzino şi Ioan V Paleologul. Cu ajutorul financiar al Veneţiei şi graţie intervenţiei unor contingente sârbe şi bulgare, Ioan V Paleologul ocupă principatul lui Matei Cantacuzino din Tracia. Ioan VI trece la

lea au întreţinut şi au accentuat şi ele criza deja existentă în sânul Imperiului. În momente grele, când era nevoie mai mult ca oricând de pace şi unitate, s-au născut adevărate lupte civile care aveau drept scop impunerea unui împărat în detrimentul altuia. Istoria bizantină a secolului al XIV-lea menţionează existenţa a trei războaie, care au avut în centrul lor pe împăraţii Andronic II în dispută cu Andronic III şi pe Ioan V Paleologul împotriva lui Ioan VI Cantacuzino. În cele ce urmează vom vedea pe scurt evoluţia acestor confruntări. a) Primul război începe având ca punct de plecare uciderea, din greşeală, în 4 octombrie 1320, a despotului Manuel, de către oamenii lui Andronic al III-lea şi de hotărârea lui Andronic II de a-l priva pe nepotul său de dreptul de succesiune la tron. În aprilie 1321 Andronic III încearcă împăcarea cu bunicul său, dar aceasta eşuează, drept pentru care primul, împreună cu partizanii săi părăseşte capitala şi se refugiază la Adrianopol. În acelaşi an, Andronic III, în fruntea unei mari armate se apropie de Constantinopol, lucru care-l face pe împăratul Andronic II să încheie pacea de la Rhegion şi să-şi recunoască nepotul ca succesor. Andronic III primeşte Tracia şi importante teritorii din Macedonia. Pacea nu avea să durezee decât foarte puţin, deoarece megaducele Syrgiannes avea să reaprindă flacăra discordiei dintre cei doi Andronici, În 1322, Andronic III înfrânge campania antibizantină a ţarului Georgios Terter al II-lea, după care sprijinit şi de Ioan Cantacuzino, ocupă Thessalonicul, zdrobeşte lângă Didymotika o oaste turcă aflată în slujba bunicului său şi ameninţă din nou Constantinopolul. Urmează o nouă pace, care va fi din nou compromisă, de data aceasta prin Andronic II cu ajutor sârb. Între 1327-1328, Andronic III ocupă toată Macedonia, pătrunde în Tracia, şi cu ajutorul flotei veneţiene, la 24 mai 1328, împăratul abdică, iar nepotul său rămâne singur împărat. Un al doilea război civil se va naşte în 66

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA contraofensivă, cu ajutorul lui Orhan obligându-i pe bulgari să bată în retragere, apoi îi zdrobeşte pe sârbi (la sfârşitul anului 1352) şi reocupă Tracia proclamându-l pe Matei coîmpărat şi succesor (1354). O revoltă populară la Constantinopol, izbucnită (în noiembrie 1354) la vestea sosirii în ascuns a lui Ioan V Paleologul, îl obligă pe Ioan Cantacuzino să abdice şi să se retragă întro mănăstire din Peloponez. Astfel Ioan V Paleologul rămâne singur împărat 21. Cele trei războaie civile nu au adus un progres imperiului, ci dimpotrivă au fost generatoare de criză, de nelinişti, de lupte şi de alianţe de multe ori nefavorabile. Aceste războaie au venit în timpul în care sârbii şi bulgarii au încercat o rupere de imperiu iar pe partea cealaltă se va observa o creştere a puterii turceşti. Formarea sultanatului otoman şi creşterea unui nou imperiu La sfârşitul secolului al XIII-lea, în Anatolia existau un număr mare de emirate ale turcilor - selghiuchizi, continuatori ai popoarelor turcice, mai cu seamă a triburilor din ramura oguză. Din rândul acestor emirate se va evidenţia unul, condus de către Osman, care în 1289 asediază cetatea Melassghio şi o cucereşte, fapt ce va atrage după sine răsplată din partea lui Alaeddin al II-lea, sultanul selghiuchizilor. Osman primeşte cetatea cucerită, iar din acest moment soldaţii săi i-au purtat numele, de otomani. În 1300 statul selghiuchid se dezmembrează împărţindu-se în zece provincii. Una dintre ele fiind condusă de către Osman. După mai multe victorii împotriva bizantinilor în Asia Mică, acesta moare, lăsând statul în mâinile fiului său Orhan, în anul 1326. Orhan (Orchan) cucereşte oraşul Brusa pe care-l transformă în capitala statului său. În 1330 cucereşte Nicomedia, astfel Bitinea era aproape toată sub dominaţie otomană, iar în anul următor recucereşte Niceea şi alte cetăţi ale Asiei Mici.

Orhan se îngrijeşte de consolidarea statului otoman şi din punct de vedere administrativ, întăreşte armata înfiinţând primul corp al ienicerilor, bate prima monedă otomană, din argint 22. Otomanii se implică şi în războaiele civile din Bizanţ, Umur bei îl sprijină pe Ioan VI Cantacuzino iar mai târziu pentru a întări releţiile dintre cele două puteri, Theodora, fiica lui Ioan VI Cantacuzino, se va căsători cu Orhan. Emirul otoman îi sprijină pe bizantini împotriva atacurilor sârbeşti, salvând în 1349 Salonicul iar în 1352 Adrianopolul. Profitând de această situaţie, Suleiman paşa, fiul lui Orhan, trece în fruntea unei armate pe ţărmul european al strâmtorii Gallipoli stabilind garnizoana în localitatea Tzympe şi formând prima colonie turcească în Europa. Istoricul român Nicolae Iorga considerând că aceasta sa datorat pe de o parte luptei dintre Cantacuzini şi Paleologi şi pe de cealaltă parte conflictului dintre veneţieni şi genovezi pentru supremaţia politică şi economică în Orient. 227F

226F

Primul sultan otoman, Murad I (13591389) a dat un nou impuls ofensivei turceşti în Balcani ca şi pentru unificarea emiratelor din Anatolia. Cucereşte Ankara, iar în 1361 Adrianopolul, în Tracia, care devine o importantă bază politică şi militară turcească. 22

Stelian Brezeanu, op.cit., p.186-196.

Mehmet Ali Ekrem, Civilizaţia turcă, Bucureşti, 1981, p.92-93.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Urmează atacarea Zagorei, Phillipoli şi a Macedoniei. Prima încercare a unei coaliţii bizantino-bulgaro-sârbe s-a soldat cu înfrângerea de pe Mariţa din 1364. Unele izvoare amintesc, pentru întâia oară, de participarea unor contingente din Ţara Românească pentru stăvilirea expansiunii otomane. Înfrângerea turcilor la Plocknik, în 1387, a reanimat speranţele unei coaliţii europene, dar turcii, sub comanda lui Ali paşa, vor trece la izolarea ţaratului bulgar al lui Şişman (1388) pentru a-l împiedica pe acesta să participe la „cruciada” care va culmina cu bătălia de la KosovoPolje (Câmpia Mierlei) din 1389 23. Confruntarea de la Kosovo a pus faţă în faţă, la 15 sau 21 iunie, armata creştină avându-l în frunte pe despotul sârb Lazăr şi pe craiul bosniac Tvrtko, susţinuţi de corpuri de armată formate din sârbi, bosniaci, maghiari, români (trimişi de Mircea cel Bătrân), albanezi, iar după izvoare turceşti şi din poloni şi cehi; şi armata otomană condusă de Murad I şi fii acestuia, Baiazid şi Yacub, sprijiniţi de beilerbei şi unităţi trimise din principatele anatoliene 24.

Armata otomană deşi mai puţin numeroasă (cca. 60.000 de oameni faţă de 100.000 a aliaţilor) a ieşit învingătoare datorită organizării şi tacticii. La această luptă a fost folosit pentru prima dată tunul de către turci 25 . Sultanul se sfârşeşte din viaţă pe câmpul de luptă iar locul său va fi luat de către Baiazid I, fiul său. Noul sultan încheie cu fii cneazului sârb un tratat de pe poziţia de învingător, prin care-i obligă să plătească un haraci anual şi să sprijine cu oaste la nevoie. Aceştia au respectat tratatul şi l-au ajutat cu oaste atât în bătălia de la Rovine cât şi la cele de la Nicopole, din Anatolia şi Ankara. Baiazid I Ildîrim trece în Anatolia, unde vestea morţii sultanului Murad I, a creat tulburări din partea unor emirate proaspăt cucerite. Aici restabileşte ordinea prin forţă dar ajungând la graniţa emiratului Karaman află, că voievodul Ţării Româneşti, a trecut Dunărea şi atacă teritorii turceşti. Astfel, încheie în grabă o înţelegere cu principele de Karaman, şi se porneşte spre Europa. Lupta de la Rovine (după unii cercetători undeva pe apa Ialomiţei) din anul 1394 va opune armata otomană condusă de Baiazid I oastei Ţării Româneşti. Românii, mai puţin numeroşi (10.000 faţă de 40.000 de turci) profită de mlaştina din apropierea câmpului de bătălie în care-i va atrage pe otomani după va simula o retragere. Turcii vor fi înfrânţi şi obligaţi la o fugă ruşinoasă. Această înfrângere nu-l face pe Baiazid să renunţe la planurile lui de expansiune, ci dimpotrivă el îşi va îndrepta în continuare atenţia atât spre Balcani cât şi spre Anatolia. În faţa acestei ameninţări, europenii vor organiza o cruciadă la care vor participa zece state (printre care şi Belgia, Olanda, Anglia, Ţara Românească, cavalerii din Rhodos conduşi de regele Ungariei - Sigismund de Luxemburg), dar care se va solda cu eşecul din 25 septembrie 1396 de la Nicopole. Expediţionarii europeni au fost înfrânţi şi mulţi 230F

228F

229F

Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p.122-124. 24 Aurel Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p.54.

Ibidem, p.43.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA dintre conducătorii lor au căzut în captivitate sau au fost ucişi. Efectivele armatelor au fost evaluate la aproximativ 100.000 de soldaţi de ambele părţi, iar un rol decisiv la victorie l-a avut tactica otomană, îndeosebi dosirea unei rezerve militare, ca ultim şoc derutant al adversarului. Baiazid se reîntoarce în Anatolia unde va supune şi Karamanul. Dar acest lucru îl va pune în conflict cu Timurlenk, un alt pretendent la supremaţia Orientului. Acesta din urmă se afla în fruntea unui nou imperiu, constituit după destrămarea Hoardei de Aur, încorporând o mare parte a populaţiei turcomongole. Trecerea unor conducători locali dintr-o tabără în alta a dus la creşterea animozităţii dintre cei doi, care a sfârşit prin lupta de la Ankara din 28 iulie 1402, în care iniţiativa a aparţinut lui Timur, care va forţa aripa stângă a oştilor lui Baiazid, creând o stare de panică ce nu va mai putea fi redresată. Baiazid împreună cu fiul său Musa Celebi vor fi luaţi captivi, iar dezastrul de la Ankara va determina o criză politică datorită certurilor dintre ceilalţi fii ai sultanului prizonier 26. Această perioadă de criză a fost numită, în general, interregn şi a durat mai bine de zece ani. Imperiul lui Timur se va descompune după moartea făuritorului său, dar cel otoman va găsi destule resurse pentru a se reface. Intervenţia împotriva lui Baiazid, care cucerise teritorii importante în jurul Bizanţului şi se pregătea să îl atace, a fost o bulă de aer pentru Constantinopol, care a mai rezistat o jumătate de veac. Suleiman, fiu al lui Baiazid I, emir al Adrianopolului (1402-1411) încheie un tratat în primăvara lui 1403, cu regentul Ioan VII Paleologul, prin care retrocedează Bizanţului Thessalonicul, Athosul şi renunţă la obligaţiile de vasalitate şi la plata tributului pe care basileul le datora 27. Mehmed I Celebi (emir de Anatolia, 1402-1413) readuce hotarele din Anatolia la limitele de dinaintea luptei de la Ankara, iar în

Rumelia şi-a extins stăpânirea până la gurile Dunării, prin expediţia din 1417. Un document din Ţara Românească ne spune că în urma acestei expediţii, turcii au stabilit un cap de pod în nordul Dunării, la Giurgiu şi plata unui haraci, ca simbol al trecerii sub influenţă otomană. Pentru a stăvili expansiunea turcilor, împăraţii bizantini şi-au pus în funcţie diplomaţia, opunând sultanilor diverşi pretendenţi, care erau găzduiţi în Constantinopol. Murad II îi succede în 1421 lui Mehmed I şi va conduce imperiul otoman trei decenii pline de lupte. În 1412 atacă Constantinopolul cu o armată de 30.000 de soldaţi, dotată cu tunuri şi sprijinită de o flotă 28 dar a fost nevoit să oprească ofensiva datorită unor intrigi de familie şi zvonuri cu privire la o revoltă. Urmează o campanie în Anatolia încununată de succes după care ameninţă peninsula balcanică atacând printre altele şi Ţările Române. Pătrunde în Transilvania unde va repurta o victorie la Sântimbru, 18 martie 1442, în faţa voivodului Iancu de Hunedoara, dar după numai şase zile voivodul transilvănean transformă înfrângerea în victorie. În septembrie 1442 oştile turceşti vor fi urmărite peste Carpaţi, în Ţara Românească, şi vor fi zdrobite pe Ialomiţa. Victoria românului transilvănean reaprinde în occidentali flacăra speranţei, punându-se problema organizării unei noi cruciade antiotomane, care se va concretiza în 1444. Dar cu toată vitejia creştinilor apuseni, ei vor fi înfrânţi la Varna în luna noiembrie, datorită superiorităţii numerice a otomanilor, în această confruntare murind şi regele Vladislav al Ungariei, fapt ce a demoralizat şi mai mult armata 29. Expediţiile creştine cu caracter de cruciadă se vor încheia cu o nouă înfrângere la Kossovo în 1448, astfel drumul spre Constantinopol se scurta din zi în zi. 233F

231F

234F

232F

28 26

Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p.133. 27 Stelian Brezeanu, op.cit., p.201.

Aurel Decei, op.cit., p.84. Constantin Daicoviciu, Miron Constantinescu, Ştefan Pascu, Istoria României, Bucureşti, 1971, p.96.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Toleranţă religioasă în Ţările Române (sfârşitul secolului al XVI-lea -- începutul secolului al XVII-lea)

Viorel Bolduma*

Sfârşitul secolului al XVI-lea, sub aspect politic şi religios, este o perioadă dificilă pentru Europa Răsăriteană şi de Sud - Est. În Ţările Române atinge apogeul dominaţia otomană, a cărei reacţie a fost declanşarea luptei antiotomane, prin aderarea lor la Liga Creştină. Liga Creştină a luat naştere din iniţiativa Papei Clement al VIII-lea, la care au mai aderat Imperiul Habsburgic, statele germane, ducatele italiene Toscana, Mantova şi Ferrara. În numele Papei, călugării iezuiți vizitează curțile stăpânitorilor creștini supuși Imperiului Otoman și îndeamnă la ridicarea popoarelor robite. Sentimentul religios a îmbrăcat forme de fanatism. Episcopii bulgarilor și grecilor, ca și Patriarhul Constantinopolului, au găsit ca fiind potrivit momentul eliberării popoarelor din Sud - Estul Europei. În rândul grecilor se răspândea ideea reînvierii Imperiului Bizantin. Gândul aşezării din nou a crucii pe cupola Sfintei Sofii şi a instalării unui împărat creştin la Constantinopol, ca şi a restabilirii rolului de odinioară al Patriarhului de Constantinopol a pătruns larg în sânul populaţiei, devenind un element însemnat în definirea politicii naţionale greceşti 1. De altfel, din izvoarele vremii rezultă că politica Contrareformei catolice era în plină expansiune. Interesul statelor catolice era direcţionat spre contracararea protestantismului care sprijinea cauza Imperiului Otoman. Papalitatea, după Consiliul de la Trento 2, s-a orientat spre problematica

Estului, neglijată atât timp cât Roma era confruntată cu reforma bisericii şi cu revoluţia protestantă. Sfântul Scaun intenţiona să compenseze pierderile suferite în vest relansând ideile unirii de la Florenţa 3. Soluţia era însă inseparabilă de factorul otoman care făcea să se năruie orice şansă de reunire a bisericilor. Aşa se explică faptul că în aceste circumstanţe Papa Pius al V- lea, încă la începutul pontificatului său, în 1565, şi moartea lui Suleiman (1566), făcea eforturi de organizare a unei ligi antiotomane, idee care va rămâne constantă în obiectivele Sfântului Scaun. Coaliţia antiotomană, preconizată în aceşti ani, se va materializa în ultimul deceniu al secolului când, pe fondul războiului declanşat, se vor înteţi şi încercările de reunire a bisericilor, finalizate în Unirea de la Brest (9 octombrie 1596), care a marcat, prin unirea rutenilor, un prim succes al catolicismului în spaţiul răsăritean 4. 237F

238F

235F

236F

* Universitatea Pedagogică de Stat ,, Ion Creangă’’ din Chișinău, Republica Moldova. 1 Şt. Ştefănescu, Mihai Viteazul. Între „Republica christiana” şi monarhia absolută, în Istoria României. Pagini Transilvănene, Ed. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1984, p. 81. 2 Consiliul de la Trento şi-a desfăşurat lucrările în perioada anilor 1545-1564. Prin actul final al consiliului dat în 1564 de papa Pius al IV-lea, biserica romană a fost individualizată ca „Biserica romano-catolică”, faţă de protestantism şi ortodoxie, ea pierzând orice interes pentru autentica Ortodoxie. Astfel

prin Trento s-a inaugurat istoria „Bisericii papale” cu autoritatea pontificală. S-au luat două feluri de hotărâri: „cannones de fide” sau decizii de ordin dogmatic, prin care sau revizuit aproape toate punctele doctrinale atacate de protestaţi, fixându-se concepţia catolică, iar pentru disciplină şi administraţia bisericească s-au adus „decreta de reformaţiune”. (Istoria Bisericească universală, vol. II, Ed. Institutului Biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 229-230). 3 În perioada anilor 1437-1439, la Ferarra, Florenţa s-a ţinut lucrările Sinodul la care au participat înalţii reprezentanţi ai Bisericilor catolice şi ortodoxe. La Sinodul de la Florenţa catolicii şi ortodocşii au ajuns la numitor comun asupra a 4 puncte: primatul papal, Filogue, purgătorul şi azimile care au intrat în istorie ca „cele patru puncte florentine” care a fost ulterior impuse de papalitate la încheierea unor „uniri”. Decretul unirii a celor două Biserici a fost semnat de delegaţii latini şi 30 ortodocşi. La 6 iulie 1439 la Catedrala Santa del Fiore din Florenţa a fost oficial proclamată unirea celor două Biserici, dar în timpul imediat de după Sinod majoritatea semnatarilor ortodocşi s-au dezis de actul unirii. Într-un Sinod în 1483 la Constantinopol, la care au participat şi Patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, a fost denunţată unirea de la Florenţa ca falsă şi străină de Biserica Răsăritului. (Istoria Bisericească universală..., p. 120-121, 124). 4 Pompiliu Teodor, Politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania, în ,,Revista Istorică’’, nr. 5-6, Bucureşti, 1993, p. 479, 480.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În asemenea împrejurări au domnit Ieremia Movilă (1595-1600; 1600-1606) în Ţara Moldovei şi Mihai Viteazul (1593 -1601) mai întâi în Ţara Românească, apoi în Transilvania şi Moldova. Ambii domnitori au fost nevoiţi, din considerente politice mai mult decât din convingeri religioase, să promoveze o anumită toleranţă religioasă. Ţinem să amintim faptul că atât catolicismul cât şi ortodoxismul au avut de suferit în urma Reformei. Referindu-ne la Ieremia Movilă vom menţiona că domnul Moldovei a venit la domnie fiind susţinut de poloni. În urma unor intense tratative diplomatice cu Poarta Otomană a fost recunoscut la 4 august 1598 5. Conform jurământului din 27 august 1595, depus de domnul Moldovei, Rzeczpospolitei, se asigură libertatea credinţei catolice şi a celei ortodoxe 6. Participarea la viaţa lumii ortodoxe a lui Ieremia Movilă, ca şi religiozitatea sa, apar profunde şi izolate dintr-o convingere de nestrămutat în valorile acestea. Astfel, Ieremia Movilă a protejat biserici şi mănăstiri de la Sfântul Munte Athos. Sprijinul lui Ieremia Movilă mănăstirilor athonite sau materializat prin: renovarea şi împodobirea unor construcţii mănăstireşti, sprijin bănesc, închinări ale mănăstirilor, schiturilor şi bisericilor moldoveneşti cu toate metoacele, diverse daruri 7 . De sprijinul lui Ieremia Movilă sau bucurat mănăstirile Vatoped, Marea Lavră, Zografu, Dionisiu, Hilandar, Dochiaru, 8 Stavronichita . Patriarhia de la Constantinopol de asemenea a beneficiat de sprijinul generos al

domnitorului moldovean. Domnul Moldovei i-a trimis Patriarhului ajutoare la Constantinopol şi 1-a invitat de mai multe ori să vină în Moldova. Chiar i se făgăduieşte că Moldova se va face ctitoră la Patriarhia de Constantinopol. La rândul său, Patriarhul a promis să ridice Mitropolia din Suceava la treapta de Patriarhie. Un prim pas tacit în această direcţie a fost înfiinţarea Episcopiei de Huşi în anul 1598 9. S-a susţinut că la câţiva ani după înfiinţarea Patriarhiei de la Moscova (26 ianuarie 1589), Biserica Moldovei să fie ridicată la o treaptă mai înaltă de organizare ecleziastică – Arhiepiscopie sau Patriarhie – fapt ce implicit iar fi adus şi deplina neatârnare. După aceasta, ca şi în alte cazuri, de altfel, urma ca un sobor al patriarhilor ortodocşi să recunoască această nouă situaţie intervenită în viaţa Bisericii Moldovei 10 . Dar şi fără aceasta din urmă formă, la 3 noiembrie 1598, Patriarhul Meletie Pigas, întors acum în Egipt, vestind un asemenea fapt Mitropolitului Gheorghe Movilă (1595-1600), care deja printr-un hrisov din 3 martie 1597 era întitulat ,,Chir Gheorghe Moghilă Arhimitropolit de Suceava” 11, printre altele îi arată că ,,scaunul” lui ,,fiind ridicat acum la rang de Arhiepiscopie” el, Mitropolitul, pentru ,,cinstea” ce din acel moment i se cuvenea, ca o consecinţă a înălţării în treaptă a eparhiei sale, ,,are’’ ,,din partea lui, a patriarhului, dreptul să poarte pentru aceasta înaltă demnitate” mantia patriarhală împodobită cu patru râuri (cruci) (numită Palistravion) prescrisă în lumea răsăriteană numai pentru patriarhii scaunelor apostolice şi cârja patriarhală. Săvârşită numai în acest fel, ridicarea în treaptă a Biserici din Moldova, după moda grecească, la rangul de ,,Arhiepiscopie” trebuia să fie ratificat, însă el de unul singur, fără acordul celorlalte scaune 243F

239F

244F

240F

245F

241F

242F

A. Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. 1, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1976, p.

143. 6 E. Hurmuzaki, Documente privind istoria Românilor, vol.1, Suplimentul II , Bucureşti, 1893, p. 344. 7 I. Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Athos (1650-1863). Întâmpinarea a 1054 de ani de la fondarea Muntelui Athos (963-2008). Ed. Institutului Biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p.67. 8 F. Marinescu, N. Mertzimekis, Ieremia Movilă şi ajutorul acordat unor mănăstiri de la Muntele Athos în Movileştii. Istorie şi spiritualitate Românească, vol. 2, Ed. Mușatinii, Suceava, 2006, p. 188.

I. Ivan, Patriarhi ortodocşi în Moldova, în ,,Mitropolia Moldovei şi a Sucevei’’, nr. 9-12, Iaşi, 1975, p. 670. 10 L. Pilat, Între Roma și Constantinopol: Biserica și puterea în vremea lui Ieremia Movilă, în Studii privind privind Relațiile Moldovei cu Sfântul Scaun și Patriarhia Ecumenică ( secolele XIV- XVI), Ed. Universității ,, A. I. Cuza”, Iași, 2012, p. 261-283. 11 Documente privind Istoria României. A. Moldova. Veacul XVI. Vol. IV (1591-1600), Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1952, p. 157-158.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA patriarhale ortodoxe, nu putea, cum dorise Meletie Pigas 12 . Cunoscuta precipitare a evenimentelor din Ţările Române din zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul şi plecarea din Constantinopol a prelatului Alexandrian au împiedicat desfăurarea sinodului şi, odată cu aceasta, reluarea în discuţie a problemei în cauză 13. Domnitorul nu a ezitat să se amestece în tensiunile generate de unirea rutenilor, apropiindu-se de Frăţia Ortodoxă din Lvov, care respingea unirea religioasă. El a devenit un sprijinitor al acesteia pe lângă coroana poloneză, al cărei vasal era şi pe al cărei sprijin militar şi politic se baza 14. Pe de altă parte, acest domnitor de lege ,,greacă” atât de profund introdus în viaţa ecleziastică a orientului ortodox, o atenţie deosebită o arată faţă de biserica catolică. Când în 1597 în Moldova a sosit episcopul Bernardo Qurini, cu scopul de a avea grijă de credincioşii ,,latini” din acest spaţiu, Ieremia l-a primit la curte conferindu-i jurisdicţia asupra latinilor ,,etiam in temporabibus”. De asemenea Qurini este cel care a readus la credinţă catolică diversele nuclee latine din Moldova afectate de protestantism. Perioada în care a păstorit Bemando Qurini în Moldova coincide cu uniunea de la Brest, înfăptuită printr-o serie de acte instituţionale în anii 1595-1596. După cum subliniază istoricul italian Cezare Alzati, Qurini nu a fost în afara pregătirii diplomatice a acestui act, deşi, erau voci la Roma care doreau extinderea unirii şi asupra bisericilor din Moldova şi Ţara Românească. Această situaţie nu a împiedicat raporturile lui Quirini cu ierarhia ,,greacă”, din contra ele au devenit mai intense şi mai semnificative, cu implicaţii extrem de interesante. Quirini a impus tuturor

credincioşilor aflaţi sub jurisdicţia sa respectarea calendarului iulian. Pentru a nu crea scandal, în legătură cu celebrarea diferită a marilor sărbători creştine, obţine, în schimb, de la ierarhia ortodoxă, în cazul aderării catolicilor la biserica ,,greacă”, mai ales ca urmare a căsătoriilor mixte, să nu se practice rebotezarea, recunoscându-se astfel botezul catolic 15. Climatul eclezial din Moldova, fapt extraordinar într-o Europă sfâşiată de rivalităţi confesionale, este foarte bine evidenţiat de prezenţa episcopului catolic la sărbătorile Bobotezei în rit răsăritean 16. Episcopul Quirini se laudă faţă de Papa că ar fi slujit în voie la sărbătoarea catolică Corpus Domini, ducând după dânsul, în alai, pe domnul însuşi, pe Mitropolitul Gheorghe, pe vlădicii ceilalţi, boierimea şi oastea 17. Ctitorul de la Suceviţa, care a refăcut-o din nou, mai mare şi frumoasă, împodobită cu picturi bogate şi alese şi cu un pridvor în stil cu totul nou, a dat şi 300 de galbeni pentru împodobirea bisericii catolice a Maicii Domnului din Suceava. A venit de două ori cu episcopii săi la slujba dumnezeiască a lui Quirini, care predica în greceşte şi întrebuinţa chiar un tălmăciu moldovean 18. S-a ajuns chiar la un proiect de sinod comun pentru corecţia concordantă a abuzurilor declanşate întru greci şi latini. Iniţiativa a fost făcută insuportabilă prin tulburările produse în Moldova de cruciada imperială 19. Despre toleranţa religioasă a voievodului Ieremia Movilă ne vorbeşte şi faptul că domnul era obişnuit să se împărtăşească atât la altarul grec, cât şi la cel latin 20. S-a conturat, aşadar, o oarecare formă

246F

247F

249F

250F

248F

251F

252F

253F

254F

C. Alzati, In inima Europei. Studii de istorie religioasă a spaţiului românesc, Ed. Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1998, p. 155, 157, 159. 16 N. Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ediția a II-a, Ed. Ministerului de Culte,

N. Şerbănescu, Autocefălia Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul centenarului (1885-1985). în Centenarul Autocefăliei Bisericii Ortodoxe Române (1885-1985), Ed. Institutului Biblic și de misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p. 63. 13 Ibidem, p. 64-65. 14 V. Bolduma, Contribuții la relațiile Țării Moldovei cu centrele ortodoxe din Lvov și Kiev (sfârșitul secolului al XVI-lea – prima jumătate a secolului al XVII-lea), în ,,Carpica’’, vol. XLII, Onești, 2013, p. 129-145.

Bucureşti, 1995, p. 210. 17

L.Pilat, op., cit., p. 274. N. Iorga, op., cit., p. 211. 19 E. Hurmuzaki, Documente privind istoria Românilor, vol. VIII, Ed. Academiei Române, București 1894, p. 139. 20 В. P. Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Ed. Universitas, Chişinău, 1991, p. 45-46. 18

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de unitate ecleziastică, total diferită de modalităţile şi criteriile care au compus unirea rutenilor, dar în care s-au găsit directă aplicare noilor principii ecleziologice elaborate în epoca postridentiană pentru definirea raporturilor dintre orientali şi Roma. Nu întâmplător însă, după cum remarcă C. Alzati, în contextul contrapunerilor suscitate de unirea de la Brest în Rzeczpospolita, acelaşi Ieremia, care frecventa biserica catolică şi acolo primea sfintele taine, s-a situat în mod evident de parte comunităţii neunite, intervenind în favoarea lor pe lângă regele Sigismund al IIIlea 21. O politică confesională asemănătoare domnitorului Moldovei a promovat-o şi Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti. Faptul că Papa Clement al VII-lea patrona Liga Creştină a determinat stabilirea unor relaţii mult mai strânse între liderul spiritual al lumii apusene şi Mihai Viteazul. Sub acest aspect trebuie privit raporturile domnului muntean cu biserica catolică. Cronica franciscanilor din Târgovişte îl evocă pe voievodul muntean ca ,,protector al mănăstirii” de acolo, deoarece el a ajutat la refacerea ei, după ce fusese pentru a treia oară ruinată 22. Este de bună seamă o refacere după distrugerea acestui aşezământ catolic în 1595, în urma ocupării cetăţii de scaun a Ţării Româneşti de către oştile otomane ale lui Sinan Paşa. Refacerea mănăstirii nu s-a făcut mai devreme decât în cursul anului următor, 1596. Conform opiniei lui Ştefan Andreescu, bunăvoinţa lui Mihai Viteazul faţă de mănăstirea franciscană din Târgovişte a fost gândită ca un viitor argument pentru îngăduinţa cerută - şi obţinută - de la principele Sigismund Bathory, la finele aceluiaşi an de a zidi, lângă incinta cetăţii din Alba Iulia, mănăstirea ortodoxă ce va deveni curând sediul stabil a Mitropoliei Transilvaniei 23.

Cu privire la atitudinea lui Mihai Viteazul faţă de situaţia confesională din Transilvania, episcopul Napragy notează următoarele: ,,Palatinul a arătat multă bunăvoinţă faţă de religia catolică şi scârbă faţă de eretici şi în timpul din urmă a propus măsurile de le-ar putea lua pentru a purcede contra ereticilor şi a curăţa ţara de această sămânţă blestemată doar consultându - se cu mine, episcopul numit şi cu părinţii iezuiţi, au socotit că palatinul ne-a cerut părerea în chestiunea de mai sus nu din zel religios, ci pentru a stăpâni nobilimea. Noi i-am răspuns să ia în această privinţă, înţelegerea cu împăratul” 24 . Alt izvor însă ne lămureşte suficient de convingător că cel ce l-a îndemânat pe voievod să ia măsuri contra ,,ereticilor”, adică mai ales contra nobilimii calvine şi ariene, în sensul de а-i obliga ,,să trăiască după ritul roman”, a fost însuşi episcopul Napragy. Şi tot acesta l-a sfătuit să ceară consimţământul apostolic încă prezent la curtea din Alba Iulia, pentru această acţiune de catolicizare forţată. Bineînţeles, refuzul de a trece la catolicism ar fi atras după sine represalii, aceasta însemnând chiar pedeapsa capitală, însoţită de confiscarea averii celor în cauză 25. În izvoarele timpului sunt exprimate păreri precum că Mihai Viteazul era înclinat spre catolicism. Chiar Stavrinus, panegristul grec al lui Mihai Viteazul, spune că el ar fi dorit unirea bisericilor din Roma şi 26 Constantinopol . Conform relatării lui Basta, Mihai Viteazul se considera drept ,,precatolic” (catolisimo). Ce avea în vedere prin aceasta domnul unirii? Sfinţii părinţi ai Bisericii, în cursul primelor două concilii ecumenice, de la Niceea (325) şi Constantinopol (381), au proclamat că Biserica a fost şi este ,,catolică”, adică ,,universală, integrală, totală”. Textul grec al ,,Crezului” atestă că Biserica de Răsărit,

255F

258F

256F

259F

260F

257F

C. Alzati, op. cit., p. 160. Călători străini privind Ţările Române, vol. IV, Ed. Științifică, Bucureşti, 1972, p. 164-165. 23 Şt. Andreescu, Restitutio Daciae. Studii cu privire la Mihai Viteazul (1593-1601), vol. III. Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 238. . 22

I. Crăciun, Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui privitoare la români (1566-1608), Ed. Institutul de Arte Grafice ,, Ardealul”, Cluj, 1928, p. 127. 25 Şt. Andrescu, op.cit., p. 249. 26 Ibidem, p. 250.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ortodoxă, se proclamă ,,universală”, la fel, de altminteri, cum face şi sora ei latină. însă în versiunea românească a Crezului niceanoconstantinopolitan cuvântul ,,catolică” a fost înlocuit prin cuvântul de origine slavonă sobornicească 27. Istoricii au observat existenţa unui proiect confesional a lui Mihai Viteazul, a cărui esenţă era ca alături de confesiunile catolică şi luterană, în Transilvania să fie acceptată şi cea ortodoxă, iar aceasta însemna de fapt, includerea românilor printre ,,naţiunile” politice 28. Despre atitudinea tolerantă faţă de catolicism vorbeşte decizia lui Mihai Viteazul, de a lua sub protecţie societatea iezuiţilor din Transilvania, precum şi ordinul lui Mihai Viteazul către Francisc Banfy din Botnida de reinstalare în biserica din Macău a unui paroh catolic şi înlăturarea de acolo a preotului ,,eretic” (calvin). Ordinul a fost emis spre satisfacerea părinţilor iezuiţi de la colegiul din Cluj. La începutul lunii ianuarie 1600, Colegiul de la Alba Iulia, paralel cu cel de la Cluj, funcţiona fără întrerupere 29. Conform consemnării lui Pietro Maggiore, Mihai Viteazul a participat la slujbele de Crăciun, a fost după ritul catolic, pe 25 decembrie 1599, în catedrala din Alba Iulia, cât şi după ritul ortodox, pe 4 ianuarie 1600. Totodată Mihai Viteazul se ducea 19 zile la biserica latinilor şi altele în cea a grecilor 30. De altfel întreaga sa politică confesională Mihai Viteazul şi-a desfăşurat-o în funcţie de interesele lui politice, de nevoia recunoaşterii stăpânirii Transilvaniei şi ajutorul din partea Curţii din Praga şi a celei pontificale. Evoluţia vieţii ecleziastice româneşti din Transilvania a fost însă în legătură ci cu mişcările din interiorul bisericii din Țara Românească şi Moldova, unde, spre sfârşitul secolului, se înregistrează atitudinii împotriva prozelitismului catolic din zona ruteană. Ruperea de Constantinopol a episcopiilor din Lvov şi Brest în 1593 determină

convocarea sinodului de la Iaşi din august 1594, cu participarea ierarhilor moldoveni şi Țării Românești, în care s-au luat hotărâri pentru întărirea ortodoxiei primejduite. Tot în timpul domniei lui Mihai Viteazul se va convoca în Ţara Românească sinodul de la Târgovişte din 13 aprilie 1596, important pentru organizarea internă a vieţii bisericeşti. Hotărârile sinodului erau o replică la acţiunile Constantinopolului care aveau în vedere reorganizarea încă din 1591 a Episcopatului Catolic din Argeş. Dacă subordonarea ierarhică a bisericilor româneşti din Transilvania, stipulată de tratatul din 1595, avea un sens hotărâtor anticalvin, măsurile sinoadelor de la laşi şi Târgovişte erau orientate împotriva asaltului contrareformei în epoca unirii de la Brest. Dacă în cazul Transilvaniei, Mihai Viteazul colaborează cu Sigismund împotriva calvinismului, în Ţara Românească şi Moldova, caută să stăvilească penetraţia catolicismului prin procesul de unire a bisericilor 31. Destinul raţiunii politice Mihai Viteazul a tolerat biserica catolică, el nu a acceptat, la insistenţa Papei, convertirea sa la catolicism. Dimpotrivă, Mihai Viteazul a avut o grijă deosebită faţă de ortodoxie. Domnul a fost unul dintre cei mai credincioşi. De altfel, 90% din daniile făcute în secolul al XVI-lea îi aparţin lui 32. A închinat biserica pe care a ctitorit-o, Sfântul Nicolae în Bucureşti, mănăstirii Simonopetra. Mihai Viteazul a făcut danii şi pentru mănăstirea Xenofon de la Sfântul Munte Athos şi mănăstirii din Ierusalim. A avut strânse legături cu mitropolitul Dionisie din Peloponez. Ca şi Ieremia Movilă, a întreţinut corespondenţă cu Meletie Pigas, pe care l-a rugat să-i ajute pe ortodocşii din Rzeczpospolita 33. De asemenea, a avut grijă de organizarea vieţii bisericeşti din Țara Moldovei etc..

261F

262F

265F

263F

264F

266F

267F

Pompiliu Teodor, op.cit., p. 485. I. Petrescu, Mihai Viteazul şi arta diplomaţiei, Ed. Premier, Ploieşti, 2010, p. 168. 33 V. Bolduma, Politica confesională a lui Mihai Viteazul (15931601), în ,,Destin Românesc’’, nr.-1, Chișinău - București, 2003, p. 78. 32

27 28

Ibidem, p. 251.

Ibidem, p. 253. Ibidem, p. 282. 30 Ibidem, p. 255. 29

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Din cele expuse putem concluziona: Ieremia Movilă şi Mihai Viteazul s-au aliat politicii Contrareformei pe care au susţinut-o în interesul ortodoxiei. Toleranţa religioasă a avut un motiv politic: Ieremia Movilă era vasal al Regatului

Rzeczpospolita, iar Mihai Viteazul făcea parte din Liga Creştină, organizată de puterile catolice, de al cărui ajutor avea nevoie pentru lupta antiotomană.

Mănăstirea Afteia (fostă Cioara) – istorie și actualitate

Pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei

În partea superioară a văii Archişului, în hotarul satului Mărgineni (com. Săliştea, fostă Cioara) – odinioară, parte componentă a scaunului săsesc al Orăştiei, acum încorporat în judeţul Alba –, se găseşte o străveche vatră monahală ortodoxă, cunoscută în istorie ca „mănăstirea din Plăişorul Ciorii”, „sfânta monastire Afteia” sau Mărgineni 1.

conscripţia din 1733, ca „popa non unitus Sztán” 3, acesta îşi făcuse, prin anul 1750 4, „o ţâr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil depărtare de sat, locuind acolo şi rugânduse lui Dumnezeu pentru sufletul lui”. Dar pacea i-a fost însă tulburată curând, de vreme ce, într-o plângere a credincioşilor ortodocşi ardeleni, adresată, la 21 mai 1757, Mitropoliei de Karlowitz (Carloviţ), se arăta că, în acel an, „în Dumineca Floriilor spre luni, au sculat fibirăul de la Vinţi doisprăzece unguri şi a venit în puterea nopţii în Tărtaria şi a legat pe birău şi pe juraţi şi i-a făcut, de frică, de i-a dus la schitul acela. Și, fiind călugărul în frică, a avut straje şi, simţind straja, a alergat de a dat veste şi, fiind în pădure, a scăpat călugărul în pădure şi cu care a mai fost, care cu ce a putut, că erau vreo trei sau patru copilaşi la învăţător de pomană şi, întorcându-să unul a doua oară, să ia sfintele icoane, au sosit şi prinzătorii şi a cursu tot cu puştile tecăruite, când de când să-l puşte. Ci numai a apucat în pădure şi n-a putut prinde pe nime şi a venit la sfânta biserică şi s-a suit întâiu pe sfântul altar şi a început a descoperi şi a-1 strica, a doborî acoperişul şi a sparge ceriul şi a doborî pereţii. După aceea a tunat în biserică şi iară a făcut aşa, după aceea a tunat în chilii şi iară a făcut aşa, după aceea a venit ispravnicul moşiei aceia, pe care-i biserica, că este pe loc nimişesc, a Domnii Sălădoai din Timişoara, şi Măria Sa a pus felelat, [ca] nime pe acel loc să nu calce, ci cine va avea vreo nevoie să caute la curte. Și, dacă a sosit ispravnicul şi a zis cu a cui poruncă strică şi pentru ce strică, ei au răspuns 270F

268F

Deşi rădăcinile vieţuirii sihăstreşti pe aceste meleaguri sunt mult mai vechi, putând coborî, potrivit tradiţiei locale, până în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea 2 , începuturile sfântului aşezământ au fost asociate în mod constant cu neînfricatul apărător al Ortodoxiei, călugărul Sofronie, canonizat – ca zi de prăznuire s-a fixat data de 21 octombrie – în anul 1955. Menţionat, în 269F

Dragosin Oană, Schitul „Afteia”, în rev. „Apulum. Acta Musei Apulensis”, Alba Iulia, an XI, 1973, p. 851; Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (coord. Adrian Andrei Rusu), Cluj-Napoca, 2000, p. 167. 2 Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească. Secolele XIVXX, Bucureşti, 1982, p. 326; Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean în trecut şi astăzi, Sibiu, 2008, pp. 392-393.

271F

Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 388. 4 Dragosin Oană, „Un ţâr de schit”, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timișoara, an XVI, 1966, nr. 7-9, p. 518.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA că cu porunca crăiesii strică şi aşa a rămas sfânta lui Dumnezeu biserică spartă şi stricată şi în ziua de astăzi aşa este, iară călugărul, fiind om slab pentru bătrâneţe, că este ca la şaptezeci de ani înainte, zace ascuns, de nici prietenii nu-1 ştiu, pentru frica vrăjmaşilor şi a pizmaşilor” 5 . Motivul îl constituise atitudinea tranşantă a monahului ortodox în faţa întreitei silnicii – politice, naţionale şi religioase – abătute asupra românilor transilvăneni în acele vremuri.

mănăstirea din Plaiu Cioara, care se au stricat pe la anul 1788, prin zavistia uniţilor de pe acel timpu; aceea mănăstire, de când s-au înfiinţat, nu avem documente, fără cei bătrâni spun că moşii şi strămoşii li-au povestit că a fost foarte bogată şi au fost închinată la mănăstire din Ţara Românească, de la Cozia” 8 . Oricum, obştea se afla în mari dificultăţi financiare, de vreme ce, în anul 1774, monahului Samuel – alt călugăr menţionat era Georgius Gersz, economul acestui aşezământ monahal – i se îngăduia să umble prin localităţile învecinate pentru a strânge ajutoarele materiale necesare redresării „săracii mănăstiri din satul Cioara, numită Plăişor” 9. Grinzile masive, parţial pictate, au fost recuperate de săteni, fiind refolosite, după un deceniu, la ridicarea actualei bisericimonument istoric (AB-II-m-A-00314) din Sălişte. De la edificiul iniţial a fost adus clopotul de bronz – purta inscripţia chirilică: „FC (făcut) AC (acest) CL (clopot) DE (de) SM (smeritul) EROM (eromonah) STE (Ştefan) TITO (titorul) SI (şi) EGU (egumenul) SF (sfintei) MI (mănăstiri) DE (din) PL (Plăişor). IN (în) KO (Cioara) 1763” – şi mai multe icoane 10 , unele executate de „Stan Zu[grav] ot Orăştie 1767, Plăişor”, altele, în 1770, de Chiril Monahul, ucenicul celui dintâi 11. Mănăstirea beneficiase de o importantă zestre librescă, transferată în 1798 la noul edificiu sătesc. Însemnările demonstrează, fără echivoc, apartenenţa acelor cărţi la patrimoniul sfântului aşezământ dezafectat. Urmaşul lui Sofronie la stăreţia chinoviei, călugărul Ştefan, dăruia obştii un Penticostar (Râmnic, 1743) – „L-am cumpărat eu, părintele Ştefan ieromonah şi egumen al sfintei mănăstiri Afteia, să fie de pomenire” –, un Nou

272F

275F

276F

În anii următori, bisericuţa de lemn a mănăstirii, închinată, cu probabilitate, praznicului „Adormirii Maicii Domnului”, a fost refăcută 6 – pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773) 7 apar redate, cu indicaţia de „monasterium”, două lăcaşuri de închinare şi nouă clădiri anexe – doar aşa explicându-se consemnarea definitivei sale dispariţii trei decenii mai târziu. Într-adevăr, un document descoperit în Arhivele Statului din Viena consemna distrugerea acesteia la data de 23 iunie 1786. La mijlocul secolului următor, preotul-paroh Nicolae Benţa (1843-1852) nota, pe filele unui exemplar din Îndreptarea Legii (Târgovişte, 1652), următoarele: „Această sfântă şi dumnezeiască Pravilă e a sf. biserici greco-orientale din Cioara, remase de la

277F

273F

274F

278F

8 5

Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII (reed.), vol. I, Cluj-Napoca, 2002, pp. 508-509. 6 Dragosin Oană, Parohia Săliştea (Cioara), în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an XVII, 1972, nr. 7-8, pp. 557-558. 7

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fişier:Josephinische_Landaufna hme_pg201.jpg.

Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, pp. 46-47. 9 Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate și creație românească, Alba Iulia, 1987, p. 127; Dicționarul mănăstirilor..., p. 167. 10 Şt. Meteş, op. cit., p. 49. 11 D. Oană, op. cit., p. 557; Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Transilvania. Sec. XIII-XVIII, Bucureşti, 1998, pp. 76, 380.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Testament (Bălgrad, 1643) – „Să se ştie că această sfântă şi dumnezeiască carte am cumpărat-o eu Ştefan, eromonah, din harul lui Dumnezeu, cu a mea cheltuială şi osteneală şi cine ar vrea s-o înstrăineze de la această sfântă biserică, fără de voia mea sau a acelora ce vor fi rânduiţi ispravnici sau slujitori ai acestei biserici, şi va umbla cu niscai viclenii ca să o dea de aici, unul ca acela să fie anatema, leat 1755” – şi un Apostol (Iaşi, 1756): „Ca să fie de slujbă întru această sf. mănăstire, anume Afteia ... 1761”. De asemenea, un negustor dona, „sf. mănăstiri cu hramul Precestei, în plăişorul Cioarei, 1770 martie 5”, un Octoih (Râmnic, 1750), iar ieromonahul Ioanichie, o Evanghelie (Bucureşti, 1770), „cumpărată de la părintele Antonie din Tibru cu fl. 12 şi închinată sf[intei] mănăstiri a Plăişorului” 12. În plus, în jalba adresată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici în anul 1757 se preciza şi faptul că Sofronie ţinea în preajma sa „vo tri sau patru copilaşi, la învăţătură de pomană” 13. Ulterior, în 1770, este pomenit aici „Ioan Giul, dascăl ot Bălgrad, neunit” 14 . Rolul culturaldidactic al chinoviilor româneşti transilvănene este, aşadar, reconfirmat. 279F

La începutul secolului al XX-lea, pe locul sfântului aşezământ monahal de odinioară, desemnat prin toponimul „La Mănăstire”, s-a construit un paraclis de zid, lângă o troiţă de lemn pe care au fost însemnate cuvintele: „Această sfântă cruce s-a ridicat de românii greco-orientali din Cioara, în locul fostei mănăstiri Afteia (Plăişorul Cioarei), desfiinţată în anul 1778, la stăruinţa preotului Constantin Oancea, lemnar George Dăian, pictor D. Pecurariu, în anul după Hristos 1905”. În 1924, Mitropolia Sibiului a aprobat reluarea tradiţiei chinoviale. Biserica de lemn, ridicată, după planurile arhitectului Octavian Mihălţan din Alba Iulia, în anii 1934-1935, a fost sfinţită, de către arhiereul Veniamin Nistor (fost episcop al Caransebeşului, pensionat forţat de comunişti), abia la 21 mai 1952. Renovat în 1965 şi 1979, locaşul a fost pictat în frescă, pe un strat de tencuială, în 1981, de către Nicolae Găvrileanu din Suceava, ajutat de ucenicii Liviu Dumbravă şi Radu Gherghean. Tot atunci, vechea tâmplă, pictată de Constantin Bucăturu din Sibiu, a fost înlocuită cu un nou iconostas, lucrat de meşterul Vasile Roşca din Maramureş. Reparaţii s-au adus, în 1986-1988 şi 1993, şi chiliilor, refăcute integral în anii 1946-1950.

280F

281F

Şt. Meteş, op. cit., pp. 48-49; D. Oană, „Un ţâr de schit”..., p. 518. 13 S. Dragomir, op. cit., II, pp. 146-147. 14 I. Cristache-Panait, op. cit., p. 127.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Desfiinţată prin decretul 410 din 1959, mănăstirea, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, a fost redeschisă în anul 1975. Între realizările de după 1989 se numără construcţia altarului de vară, a bisericii treflate din cărămidă (2005-2008) şi a unui corp nou de chilii. Obştea este îndrumată de stareţul Ioan Paven 15. 282F

Sfințiri de biserici, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timișoara, an II, 1952, nr. 7-9, p. 16; Dicționarul mănăstirilor..., p. 168; Vasile Dumitrache, Mânăstirile şi schiturile României pas cu pas, vol. IV, Bucureşti, 2002, pp. 135-138; S. D. Cârstea, op. cit., pp. 395-396.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Sinoadele ecumenice – expresie a universalității Bisericii

Prof. dr. Tripa Felicia

fiecărui episcop sau măcar orientarea votului lui erau necesare, desigur pentru cântărirea în orice problemă discutată, dar ele erau, în acelaşi timp, indicative pentru gradul de Ortodoxie al reprezentanţilor Bisericii. Biserica întreagă trecea un examen sever cu fiecare sinod ecumenic. Configuraţia geografică a Ortodoxiei și a ereziei sau a schismei interesa administraţia Imperiului,dar și ansamblul Bisericii, a cărei vigoare depindea de constatările făcute şi de măsurile de luat în consecinţă. Nu ni s-au păstrat documente de la Sinodul I ecumenic de la Niceea (325),unde au participat 318 membrii. Dintre aceștia nu toţi erau episcopi, ca de exemplu: Sfântul Atanasie,care era numai diacon. La acest sinod au luat parte ierarhi din cele mai îndepărtate părți ale Imperiului lui Constantin,ca de exemplu:Eustaţiu al Antiohiei, Osiu de Cordoba, Alexandru al Alexandriei,Teofil al Goției, Eusebiu al Cezareii,Eusebiu al Nicomidiei,Nicolae al Mirelor Lichiei, Spiridon al Trimitundiei și alții. Din Spania în Nicomidia şi din Egipt în Goția, Biserica a fost reprezentată la Niceea prin tot ceea ce a avut mai bun. Sinodul acesta s-a bucurat şi se bucură şi astăzi,în Ortodoxie mai ales,de un prestigiu şi de o autoritate deosebită, atât pentru numărul mare al participanţilor de pretutindeni, cât şi pentru valoarea credinţei şi teologiei hotărârilor sale referitoare la primele două persoane aIe Sfintei Treimi (primele 7 articole din Simbolul de credinţă). Unii dintre sinodali puteau arăta sfintei adunări semnele mărturisirii lor din timpul persecuţiilor. Elementul pur geografic nu poate fi despărţit de valoarea elementului uman în cadrul sinoadelor ecumenice. Calitatea,mai exact nivelul calităţii ecumenicului şi universalului, depind exclusiv de calitatea orizontul spiritului uman,care lucrează în aria respectivă. Ecumenicul nu devine şi universal, decât prin avântul inimii şi geniul minţii. Ierarhi

Biserica în sine este şi ecumenică sau universală, în timp ce sinoadele sunt numai un capitol,un aspect sau un instrument al Bisericii. Sinoadele ecumenice sau a toată lumea sunt orientate universal, pentru că apar într-un cadru universal şi acţionează spre universal. Ele sunt unul din momentele importante ale Bisericii în care se face un pas serios spre realizarea universalului în care acesta se realizează. Ca Trup al Domnului, Biserica trebuie să devină o pleromă cosmică, o universalitate. În această perspectivă şi angajată într-o considerabilă operă multilaterală, Biserica Universală devine o autoritate din ce în ce mai cuprinzătoare. Orizontul larg al Bisericii celei una din epoca patristică şi a sinoadelor ecumenice şi desfăşurarea lucrării ei cu osebire în cuprinsul unui singur stat - cel roman - care cuprindea aproape toată lumea cunoscută atunci, făceau ca ideea de ecumenicitate a credinţei să se apropie şi, uneori, să coincidă cu aceea de ecumenicitate a imperiului roman, apoi bizantin, mai ales după proclamarea creştinismului ca religie de stat prin împăratul Teodosie. Ecumenismul bisericesc a profitat de ce politic, dar s-a petrecut şi fenomenul invers. Opera misionară la toate popoarele de dincolo de hotarele Imperiului roman a lăsat uneori în umbră ideea de ecumenic, favorizând pe aceea de universal, căreia încă de mult cultura greacă îi pregătise şi îi dăduse o sferă mai largă şi un conţinut mai bogat. La sinoadele ecumenice au participat numeroşi episcopi, aparţinând tuturor regiunilor Imperiului roman sau bizantin. Nu cunoaştem criteriul exact după care erau convocaţi membri sinoadelor, dar e aproape sigur că elementul geografic se impunea cu necesitate, întrucât el era reprezentativ şi obligatoriu atât pentru împărat, care făcea convocarea, cât și pentru ansamblul episcopilor, care ţineau să audă părerea tuturor bisericilor locale. Ascultarea părerii 79

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bisericii despre adevărurile intangibile ale credinţei ortodoxe. Acest consimţământ este un element fundamental al fiinţei şi existenţei Bisericii. Fără consimţământul întregii Biserici creştine, un sinod, oricare ar fi pretenţiile sau proclamaţiile sale, nu poate fi considerat ecumenic. Sinoadele ecumenice au exprimat, cu mijloace şi la nivelul vremii lor, universalitatea Bisericii într-o anumită epocă istorică. Ele n-au epuizat universalitatea Bisericii, care s-a manifestat şi se poate manifesta şi pe alte căi, ca de pildă atunci când se străduieşte pentru dreptate, libertate, înţelegere şi pace, fie în adunări intercreştine, fie pe popoare sau regiuni. Aceste forme moderne ale universalităţii Bisericii sunt necesare şi binevenite, pentru că ele se ocupă cu o latură morală - economico - socială - care n-a preocupat sau a preocupat puţin vechile sinoade.

ca Sfântul Atanasie, Grigorie de Nazianz şi Chiril al Alexandriei puteau conferi, după cum au făcut-o, Bisericii o universalitate autentică, într-un perimetru ecumenic mai mic decât cel cunoscut. Sinoadele n-au făcut decât să confirme valori care existau înainte şi înafara lor. Sinoadele ecumenice au fost una din expresiile istorice cele mai categorice ale universalităţii Bisericii. Această universalitate nu este adeverită, la nivel mondial şi în forma tradiţională a Bisericii, decât de sinodul ecumenic. Universalitatea nu consta însă numai din întinderea ecumenică,spaţială, oricât de largă a Bisericii, ci mai ales din adevărurile ortodoxe de credinţă,de învăţătură şi viaţă creştină, propovăduite fără greş de sinoade şi acceptate de toţi creştinii, cum ne indică hotărârile acestor sinoade. Această condiţie conferă sinoadelor o infailibilitate, graţie controlului lor prin Consensus Ecclesiae,adică prin convingerea unanimă a

Convocarea sinoadelor ecumenice În epoca primară a creştinismului, purtarea de grijă pentru lucrarea bisericească o aveau în chip solidar toţi membrii Bisericii. Tertulian arată că în Orient toate bisericile se adunau în acelaşi loc pentru a trata în comun problemele mai importante. 1 Când aceste probleme ameninţau pacea întregii Biserici, la sinod era reprezentată întreaga creştinătate şi pentru importanţa lor, aceste sinoade au primit denumirea de Sinoade ecumenice. 2 Se poate spune că în secolul al IV-lea, când a fost convocat primul sinod ecumenic, Imperiul forma cadrul geografic al Bisericii. Pentru unitatea şi liniştea Imperiului şi a Bisericii, apar din secolul al IV-lea două mari pericole: barbarii şi ereticii care constituiau un element dezident şi periculos. Se observă că la convocarea sinoadelor ecumenice au condus

cauze religioase, în special, dar şi cele nereligioase. Efortul pe care l-au făcut împăraţii romani de a aduna de pe tot cuprinsul ei episcopi, preoţi şi diaconi, învăţaţi şi alţii, precum şi hotărârea lui Constantin cel Mare (305-337) de a nu aştepta terminarea lucrărilor de construire a noii capitale, Constantinopolul, arată că, pe lângă motive religioase, au existat şi interese presante ale imperiului, care au condus la convocarea Sinodului de la Niceea (325) care nici nu s-a numit pe sine cu acest nume (ecumenic), deşi el inaugurează seria Sinoadelor ecumenice. 3 Sinodul I ecumenic având totuşi conştiinţa importanţei sale, se numeşte pe sine Sfântul şi marele sinod. Graniţele de nord ale Imperiului roman de Răsărit erau grav ameninţate de populaţiile migratoare, în special de goţi împotriva cărora Constantin cel Mare a organizat două

283F

284F

285F

Pr. Prof. dr. Constantin Dron, Canoanele, vol. II, Arad, 1960. Arhidiacon prof. dr. Ioan Floca, Dreptul canonic bisericesc, legislație și administrație bisericească, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1990.

Prof. Tripa Louise Gabriel

Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1993.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bisericii Alexandriei, împăratul Constantin cel Mare îşi exprima bucuria că neînțelegerile au fost învinse, din această fiind convocați mai mult de 300 de episcopi. Din cele expuse, reiese faptul că primul sinod ecumenic ţinut la Niceea (325) a fost convocat de împăratul Constantin, dar că a fost influenţat de unii episcopi: Supliciu Sever, Osiu de Cordoba. Oricum împăratul dorea să cerceteze adevărul, ca unul ce se considera împreună-slujitor cu episcopii Bisericii. Se poate observa că, în actul convocării sinodului ecumenic, papii au fost reprezentaţi, trimiţând şi o scrisoare către sinod, care putea constitui cel mult un ghid pentru sinodali. Convocarea sinodului ecumenic de către împărat însemna un plus de autoritate, dar indiferent de cauze sau de cine altcineva ar fi fost convocate, ele nu s-ar fi putut realiza dacă n-ar fi fost o expresie reală a proniei divine, sau şi mai obiectiv spus, dacă n-ar fi fost o întruchipare a harismei ecumenice a Bisericii, întemeiată în materie de credinţă pe formula apostolică a asistenţei Duhului Sfânt. Deci, adevărata soluţie este că, indiferent cine ar fi convocat sinoadele ecumenice, în speţă, sunt o instituţie apostolică sub inspiraţia lui Hristos (Matei 18,20), fără care Apostolii n-ar fi putut să spună la sfârşitul sinodului Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă (Faptele Apostolilor 15, 28), realitate de care erau convinşi şi urmaşii lor întruniţi în sinoade.

campanii, şi care, voind să consolideze o pace trainică în interiorul Imperiului, nu precupeţea nici un efort. Sinoadele ecumenice au intrat în istoria Bisericii creştine nupentru cauzele nereligioase, ci pentru acelea ce interesau învăţătura de credință şi disciplină bisericească, ameninţate de puternice erezii ca cea a lui Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie, cele legate de cult (sinodulal VII-lea) sau de ordin organizatoric şi disciplinar. Unii istorici şi teologi apuseni care s-au ocupat cu problema convocării sinoadelor ecumenice susţin că, convocarea unui sinod ecumenic intra în atribuţiile Papei, dar în absenţa acestuia, acest lucru îl putea face însuşi împăratul. Incontestabil, scrisorile de convocare a primului sinod ecumenic emanau de la împăratul Constantin cel Mare, dar cum nici una din ele nu a sosit până la noi, nu putem şti dacă aceste scrisori, au fost sau nu, prin urmare publicate după un acord prealabil al Papei. Luând act de convocarea făcută de Constantin cel Mare, episcopii au venit cu mare bucurie la Niceea, dorind să restabilească pacea şi înţelegerea în Biserică, tulburată adânc de erezia lui Arie şi de agitaţia pe care o producea aceasta în lumea influentă. Şedinţa de deschidere a sinodului I ecumenic s-a desfăşurat cu mare solemnitate, fiind inaugurată de însuşi împăratul Constantin cel Mare care a rostit o faimoasă cuvântare ce i-a impresionat pe Părinţii sinodali şi întreaga asistenţă. În scrisoarea trimisă după sinod

Extrema dreaptă din Grecia în perioada interbelică Date istorice relevante indică o perioadă de extremă frământare în viaţa politico-socială a Greciei în primele decenii ale secolului XX. Ea a fost confruntată cu o multitudine de probleme social-politiceeconomice, cu dispute teritoriale şi cu altele generate de existenţa minorităţilor naţionale şi a unui număr de cetăţeni de origine greacă în alte ţări balcanice, cu o problemă specială refugiaţii din Asia Mică - cu o repetată criză a

Ciprian Drăgan

instituţiilor fundamentale ale statului prin schimbarea frecventă a formei de guvernământ de la republică la monarhie şi vice-versa, de cele mai multe ori cu intermezzo-uri de tip dictatorial militar 1 . În intervalul 1912-1922, Grecia a avut de făcut 286F

Cristian Popişteanu, Grecia, în „Regimuri fasciste şi totalitare din Europa”, vol . II, Editura Militară, Bucureşti, 1983, pp. 208209.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA faţă războaielor balcanice, primului război mondial şi celui greco-turc. După primul război mondial, în care Grecia a fost la început neutră (până la 29 iunie 1917) şi apoi a luat parte alături de Antantă, sa desfăşurat războiul greco-turc între ianuarie 1921 şi octombrie 1922, în urma căruia aproximativ 1.500.000 de greci din Asia Mică au trebuit să se refugieze în arhipelagul insular propriu-zis, datorită gravei înfrângeri a armatei naţionale 2. În viaţa politică a ţării au avut loc în această epocă câteva lovituri de stat şi puciuri militare, abolirea monarhiei sub impulsul principalului lider politic grec din acel timp, şeful Partidului Liberal, Eleftherios Venizelos (18 decembrie 1923), instaurarea republicii (13 aprilie 1924) şi din nou întoarcerea regelui la 25 noiembrie 1935 3. Alegeri parlamentare au avut loc în iunie 1935. Deoarece partidul lui Venizelos nu a participat, Partidul Populist a obţinut o victorie clară. Singura provocare a fost aceea a Partidului Unionist Regalist al generalului Ioannis Metaxas, care a obţinut însă numai o mică parte a voturilor. Tsaldaris reprezentantul Partidului Populist a vrut să organizeze un plebiscit asupra chestiunii revenirii regelui. I s-a opus generalii regalişti, care voiau să realizeze restabilirea monarhiei într-un mod mai sigur; ei l-au forţat pe Tsaldaris să demisioneze şi l-au numit premier pe generalul Kondylis. Acesta a impus ulterior trecerea prin Adunare, la lucrările căreia participau doar puţini din membrii ei, a unor măsuri care prevedeau abolirea republicii. Având controlul deplin al poliţiei şi administraţiei, noul guvern a organizat un plebiscit ale cărui rezultate au produs o răsturnare, 97,8% din voturi fiind pentru restaurarea monarhiei 4. După revenirea sa la Atena în noiembrie 1935, regele Ghiorghios al II-lea a dovedit curând că nu avea deloc intenţia să devină o unealtă a facţiunii care îi redase

tronul. El l-a înlocuit pe Kondylis cu Constantin Demertzis, profesor de drept la Universitatea din Atena, care a format un guvern independent. Oponenţii republicani aflaţi în închisoare au fost amnistiaţi, mulţi dintre ei recăpătându-şi posturile pierdute anterior. Au fost făcute apoi pregătiri pentru organizarea unor alegeri cinstite. Rezultatele votului, care a avut loc în ianuarie 1936, reflectau situaţia existentă în politica Greciei. Cele patru partide monarhiste au obţinut 143 de locuri, iar cele cinci republicane 141 5. Echilibrul era deţinut de cei 15 reprezentanţi comunişti. Acest partid, care jucase până atunci un rol minor pe scena politică grecească, avea deci o poziţie decisivă. Cu toate că nici regaliştii, nici republicanii nu erau entuziasmaţi în privinţa cooperării cu comuniştii, nu au putut ajunge la o înţelegere între ei. Miza era controlul asupra împărţirii posturilor, inclusiv a celor din armată şi din administraţie. Liberalii erau conduşi de Themistoklis Sofoulis, care îl înlocuieşte pe Venizelos, aflat în exil, iar Tsaldaris continua să fie în fruntea taberei monarhiştilor. În februarie, liberalii au făcut o învoială cu comuniştii, care presupunea ca aceştia din urmă să voteze în favoarea lui Sofoulis ca preşedinte al Camerei, liberalii urmând în schimb să sprijine introducerea unor măsuri reformatoare moderate. Aranjamentul era secret, dar Sofoulis nu era dispus să meargă mai departe şi să alcătuiască un guvern de coaliţie cu comuniştii. Întrucât formarea unui cabinet cu sprijin majoritar era imposibilă, Demertzis a fost autorizat să numească un nou guvern independent. Deoarece în aprilie premierul a murit, regele Ghioghios al II-lea l-a numit drept succesor pe generalul Metaxas, care fusese ministru de război 6. Acest cabinet nu numai că o obţinut votul de încredere al adunării, dar cu acordul liberalilor acest organism a aprobat întreruperea lucrărilor pe o perioadă de cinci luni, permiţându-i în acest interval lui Metaxas să guverneze prin decrete. Adunarea a intrat apoi în vacanţă

287F

290F

288F

291F

289F

Ibidem, p. 209. Ibidem. 4 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 192. 3

5 6

Ibidem. Ibidem, p. 193.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA parlamentară, programată să dureze toată vara, dar nu avea să se mai întrunească. După preluarea puterii, Metaxas a iniţiat prompt o serie de acţiuni rapide. A luat mai întâi măsuri împotriva sindicatelor şi a liderilor acestora, grevele fiind declarate ilegale. Drept replică, Partidul Comunist şi unele organizaţii muncitoreşti au încercat să organizeze o opoziţie. În primele luni ale anului 1936, mişcarea grevistă a intrat într-o nouă perioadă de avânt. La 25 aprilie a izbucnit greva celor 12.000 de muncitori din industria tutunului, care a avut un puternic ecou în toată ţara 7. În mai a fost declarată o grevă generală la Salonic, dar ea a fost înăbuşită de armată. O altă grevă, în toată ţara de data aceasta, a fost anunţată pentru 5 august. Această ameninţare i-a oferit lui Metaxas justificarea de care avea nevoie pentru a prelua controlul asupra întregii ţări. Cu toate protestele din partea unor lideri politici, Metaxas a continuat să nesocotească pactul cu Parlamentul, promulgând la 22 iulie 1936 decretul-lege privind arbitrajul obligatoriu în neînţelegerile de muncă dintre patroni şi salariaţi (în fapt, acest act legislativ era destinat să pună capăt grevelor în continuă creştere ca frecvenţă şi participare) 8. La 4 august, Ghirghios al II-lea a fost de acord cu instituirea dictaturii lui Metaxas 9. În dimineaţa de 5 august se făcea cunoscut opiniei publice internaţionale că în seara precedentă regele Ghirghios al II-lea a acordat primului ministru, generalul Metaxas, puteri discreţionare printr-un decret de instituire a legii marţiale şi proclamare a stării de asediu 10. Astfel greva a fost preîntâmpinată şi au început să se facă arestări masive. Aproximativ 2.000 de oameni au fost închişi sau exilaţi în insule 11. În mesajul adresat populaţiei de către premier

şi adus la cunoştinţa corpului diplomatic se enumerau celelalte măsuri care însoţeau starea de asediu: abolirea principalelor prevederi ale Constituţiei din 1911, repusă în vigoare în 1936, dizolvarea Parlamentului, interzicerea tuturor partidelor şi a oricărei activităţi politice şi sindicale, instituirea cenzurii, instaurarea unei discipline stricte a tuturor cetăţenilor. 12 Deoarece Grecia era acum o dictatură, omul care deţinea puterea era generalul, nu regele. Metaxas nu era numai premier, ci şi ministru al Afacerilor Externe şi al Apărării, iar după 1938 şi al Educaţiei Naţionale. 297F

292F

293F

Represiunea principală a fost îndreptată împotriva comuniştilor şi a tuturor simpatizanţilor de stânga. La 16 decembrie 1936 au fost confiscate arhivele Partidului Comunist din Grecia, prin care guvernul a căpătat informaţii privind activitatea desfăşurată de comuniştii greci în toate oraşele şi satele ţării, numele tuturor activiştilor de partid, inclusiv simpatizanţii din rândul armatei, flotei şi aviaţiei, precum şi legăturile multor personalităţi cu partidul comunist. Potrivit datelor guvernamentale, tot atunci au fost arestaţi 1000 de activişti ai partidului, iar 3 din cei 5 membri ai conducerii partidului comunist au fost deportaţi 13.

294F

295F

296F

Al. Vianu, C. Buşe, Istorie Universală, Epoca contemporană (1918-1939), vol. I, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 105.

298F

Cristian Popişteanu, op. cit., p. 216. B. Jelavich, op. cit., p. 193. 10 Cristian Popişteanu, op. cit., p. 206. 11 Al. Vianu, C. Buşe, op. cit., p. 105. 9

12 13

Cristian Popişteanu, op. cit., p. 206 Ibidem, p. 217.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În afara miilor de comunişti şi simpatizanţi se stânga au fost arestaţi şi deportaţi numeroşi lideri ai partidelor burgheze tradiţionale, între care Kafandaris (Partidul Progresist), Sofulis (Partidul Liberal), Theotokis (Partidul Populist Regalist), Mihalakopulos (Partidul Independent Republican). Generalul Metaxas a fost ulterior cunoscut sub numele de „Regimul de la 4 august”, după data instalării lui. Deşi conducătorul „Regimului de la 4 august” jucase până atunci un rol important atât în treburile militare, cât şi în cele politice, el nu se bucura personal de un sprijin numeros; partidul lui obţinuse doar un mic număr de voturi în alegerile anterioare. Poziţia lui depindea deci de susţinerea regelui care, la rândul lui, se bizuia pe loialitatea armatei. Ca în toate dictaturile, acest guvern a trecut imediat la suprimarea oricărui fel de opoziţie posibilă. Partidele politice au fost scoase în afara legii, iar liderii lor au fost întemniţaţi sau au fost nevoiţi să declare că vor sprijini noul regim. Presa era strict controlată, iar educaţia supravegheată îndeaproape. S-a instituit o cenzură foarte strictă, a fost închisă catedra de drept constituţional de la Universitatea de la Atena 14. În ciuda metodelor dure adoptate împotriva stângii, au fost totuşi luate unele măsuri reformatoare. Printre măsurile de ordin social preconizate a fi introduse, se numărau: lărgirea aplicării zilei de muncă de 8 ore, cu o zi de repaus săptămânal; contracte colective cu salariul minim garantat; sărbători plătite, inclusiv duminica; concediu de 14 zile pentru toţi salariaţii; un sistem de asigurări sociale pentru toţi muncitorii; reducerea datoriilor ţăranilor cu o treime; case pentru acordarea ajutoarelor de şomaj 15 . Deosebit de importante erau însă acţiunile întreprinse în vederea îmbunătăţirii stării forţelor militare greceşti. Sub conducerea generalului Alexandru Papagos a fost achiziţionat

armament nou pentru armată, marină şi aviaţie, iar fortificaţiile de la frontiere au fost întărite. Au fost făcute stocuri de provizii pentru o eventuală stare de război 16. În 1940 când catastrofa s-a produs în cele din urmă, Grecia a reuşit să reziste cu succes invaziei italiene. Generalul Metaxas a anunţat, de asemenea, elaborarea planului de zece ani, după modelul german, destinat în primul rând construcţiei de drumuri şi lucrări publice. Era prevăzută, de asemenea, reorganizarea şi o oarecare modernizare a armatei, inclusiv prin crearea a unei linii de fortificaţii Metaxas (pe linia frontierelor cu Bulgaria), care, începută în 1936, nu a ajuns decât până la confluenţa frontierelor Greciei cu Iugoslavia şi Bulgaria. La câteva zile după lovitura de stat, la 7 august 1936, organul de presă al Vaticanului „L’ Osservatore Romano” scria: „Motivul care a determinat această nouă direcţie trebuie căutat în refuzul maselor muncitoare de a accepta arbitrajul obligatoriu în controversele eventuale dintre patroni şi muncitori”. Acelaşi ziar remarca “nemulţumirile populare” 17. Dacă în august 1936, prin decretarea legii marţiale s-a impus mobilizarea generală a greviştilor, arestarea tuturor deputaţilor comunişti, închiderea tuturor cluburilor politice, epurarea sindicatelor, la 15 septembrie „Jurnalul oficial” a publicat decretul privind măsurile pentru combaterea comunismului şi a urmărilor sale, respectiv scoaterea Partidului Comunist în afara legii, precum şi interzicerea sub pedepse, mergând până la doi ani deportare, a oricărei incitări la grevă sau la activităţi antiguvernamentale şi împotriva ordinii sociale existente, precum şi confiscarea din toate librăriile, bibliotecile şi editurile a unui mare număr de lucrări, inclusiv clasici greci (operele lui Heine, Shaw, Freud, Gorki, Dostoiewski erau arse). Guvernarea Metaxas a acţionat consecvent şi într-un ritm intensiv împotriva oricărei forme de democraţie (apreciată de dictator drept „un

301F

302F

299F

300F

Al. Vianu, C. Buşe, op. cit., p. 105. Cristian Popişteanu, op. cit., p. 218-219.

B. Jelavich, op. cit., p. 194. Cristian Popişteanu, op. cit., p. 216.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sistem de libertăţi morbide”) şi pentru militarizarea vieţii publice după model fascist şi nazist, inclusiv în ceea ce priveşte educaţia tineretului. A fost înfiinţată o Organizaţie Naţională a Tineretului, menită să-i cuprindă pe copiii din diferite clase sociale, în scopul instruirii militare a băieţilor şi al deprinderii de către fete a îndemânărilor casnice. În ianuarie 1939, a avut loc primul şi ultimul congres al comandanţilor E.O.N. (Organizaţia naţională a tineretului grec), apreciată ca drept cea mai ambiţioasă încercare a lui Metaxas, modelată după organizaţiile de tineret din Germania hitleristă şi din Italia fascistă până în cele mai mici amănunte, inclusiv salutul fascist 18. La 23 septembrie 1936 „Jurnalul oficial” publica un decret special, conform căruia orice funcţionar al statului putea fi concediat fără alt motiv decât simpla sa preferinţă politică. Regimul lui Metaxas semăna în multe privinţe cu cele din Italia şi Spania. După modelul celorlalţi dictatori, generalul şi-a luat titlul de Archigos, conducătorul. Mişcarea lui, care nu a beneficiat niciodată de un număr mare de partizani, avea de asemenea uniforme, sloganuri, saluturi şi cântece proprii 19 . Neavând iniţial nici o ideologie precisă, mişcarea a adoptat curând un program extrem de naţionalist. Susţinătorii lui declarau că existaseră trei mari perioade în istoria grecilor: clasică, bizantină şi Regimul de la 4 August. Se punea accentul pe obişnuitele virtuţi conservatoare ale familiei, pe religie, stabilitate şi pe ordinea socială şi politică. Profesorul A. W. Gomme de la Universitatea din Glasgow aprecia că „în multe privinţe dictatura lui Metaxas a urmat moda acelor zile, apărând la o primă vedere ca o imitaţie a aceleia din Italia. El a condus ca un dictator, asumându-şi singur posturile de primministru, ministru de externe, de război, al marinei şi al aviaţiei. Dintr-o singură lovitură el a lichidat dezbaterile parlamentare şi a pus mâna pe liderii sindicali şi pe comunişti, lichidând dreptul şi libertatea. Oamenii de stat

comunişti şi liberali au fost exilaţi într-una sau alta din insule; activitatea sindicatelor a fost interzisă; presa a fost pusă sub o cenzură strictă. A fost creată o poliţie secretă care urmărea mişcările oamenilor” 20. În repetate rânduri, generalul Metaxas şi-a expus concepţiile privind sistemul de guvernare „a celei de-a treia civilizaţii elenice”. Deşi în primele luări de poziţie, el afirma: „Însănătoşirea statului mă interesează şi nu forma pe care el o va avea ”, dictatorul nu ezita să indice modelul sau mai exact modelele spre care se îndreaptă: „la fel ca în Italia, unde există Partidul fascist şi în Germania, Partidul naţional-socialist, de asemenea, cu timpul în Grecia va fi organizat Frontul naţional guvernamental” 21. La 1 septembrie 1936, generalul Metaxas a expus în mod amplu programul său de guvernământ. Acesta prevedea crearea unui partid guvernamental naţional, după modelul fascismului italian şi al naţional-socialismului german, precum şi o serie de măsuri pentru reorganizarea ţării, inclusiv o legislaţie şi o serie de măsuri de ordin social pentru remedierea condiţiilor grele de viaţă ale populaţiei. La 6 decembrie 1936, Metaxas a dat semnalul pentru crearea partidului naţional de stat prin înfiinţarea Societăţii naţionale Etniki Eteria, a cărei misiune era „consolidarea regimului de la 4 august în toate clasele sociale 22. La una din festivităţile aniversative ale instaurării dictaturii sale pe Stadion Street din Atena, au fost înălţate mari arcuri de triumf, simbolizând cele trei mari ere din civilizaţia greacă - prima, epoca Greciei clasice; cea de-a doua , Bizanţul şi a treia regimul lui Metaxas 23. Orientarea regimului Metaxas în viaţa internaţională determină orice analiză să ia în considerare unul din principalele sale paradoxuri. În ciuda afinităţii sale ideologice şi politice cu dictaturile Axei şi cu toate 305F

303F

306F

304F

307F

308F

Cristian Popişteanu, op. cit., p. 220. Ibidem, p. 218. 22 Ibidem, pp. 219-220. 23 Ibidem, p. 221. 21

18 19

Ibidem, p. 220. B. Jelavich, op. cit., p. 194.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA preponderenţele dobândite de Germania nazistă şi de Italia mussoliniană asupra ţării (înalţii demnitari nazişti Goebbels, Schacht, von Schirach erau bineveniţi în Grecia cu oricare prilej), deşi Berlinul şi Roma au recurs la dese presiuni generalul-dictator a continuat să menţină politica sa externă pe linia tradiţionalelor legături cu Franţa, S.U.A. şi în special cu Anglia (ale cărei puternice influenţe începeau cu familia regală). Metaxas s-a pronunţat constant pentru relaţii de prietenie şi colaborare cu România, Iugoslavia şi Turcia prin intermediul alianţei regionale, defensive, de securitate şi cooperare, Înţelegerea Balcanică 24. Primind odată cu România garanţiile anglo-franceze din primăvara anului 1939 (în baza cărora între statele majore grec şi britanic au fost puse la punct înţelegeri strategice pentru eventualitatea unui atac), Metaxas a sprijinit normalizarea relaţiilor în Balcani, inclusiv prin acordul de la Salonic din 31 iulie 1938 între Înţelegerea Balcanică şi Bulgaria, şi apoi neutralitatea regiunii balcanice la începutul celui de-al doilea război mondial. În circumstanţele crizei europene din ajunul celui de-al doilea război mondial, guvernul Metaxas şi-a fixat drept linie de demarcaţie evitarea antrenării ţării în conflict, o politică de neutralitate 25. Prin întreaga sa politică dictatorială anticomunistă şi antidemocratică, generalul Metaxas s-a lipsit de sprijinul cel mai important pe care cauza libertăţii şi independenţa ţării în reclamau, lovind cu sălbăticie tocmai în forţele pe care se putea bizui Grecia în apărarea integrităţii şi suveranităţii sale 26. Cu toate că Grecia s-a pronunţa pentru o politică de neutralitate, la 28 octombrie 1940, Mussolini, iritat de suita de triumfuri hitleriste asupra majorităţilor ţărilor europene, şi-a precizat decizia de atacare a Greciei. La 29 ianuarie 1941, generalul Ioannis Metaxas a încetat din viaţă, urmându-i la

conducerea ţării Koridzis, fostul guvernator al Băncii Naţionale. La data de 30 aprilie generalul Tsolakoglou, care a semnat capitularea a fost numit şeful „guvernului naţional” grec care s-a angajat a urma o orientare după programul Axei 27. Acest guvern, cu care Germania avea chiar relaţii diplomatice, reprezenta un organ colaboraţionist care nu exercită nici un fel de putere efectivă, întrucât întreaga Grecie a fost supusă unui regim de ocupaţie militară. Decesul dictatorului Metaxas şi condiţiile războiului au făcut ca proiectata „a treia civilizaţie elenă” să dureze mai puţin de cinci ani. „Regimul de la 4 august 1936” din Grecia a avut, în acelaşi timp, o serie de laturi profund contradictorii ţinând atât de condiţiile specifice şi de tradiţiile în cadrul cărora s-a manifestat cât şi de persoana generalului. Observăm astfel particularitatea de a nu fi reuşit să creeze un partid de discriminare rasială. Acest regim de dictatură militară de extremă dreapta a opus rezistenţă armată agresiunii puterilor Axei, nu a participat la nici o alianţă cu acestea, nu s-a orientat spre ţeluri expansioniste sau revizioniste în relaţiile internaţionale. S-a pronunţat constant pentru relaţii de bună vecinătate în Balcani, participând la cooperarea multilaterală în cadrul Înţelegerii Balcanice, păstrând şi dezvoltând relaţii tradiţionale cu democraţiile occidentale 28. Se poate aprecia că „Regimul de la 4 august 1936” a fost, în esenţă şi în manifestările sale principale, o dictatură militară. Evenimentele internaţionale şi, în primul rând, agresiunea puterilor fasciste au determinat astfel ca, la începutul celui de-al doilea război mondial, Grecia să primească drept moştenire metaxistă una din cele mai grave crize naţionale, politice, sociale, economice şi culturale din îndelungata ei istorie.

Ibidem, p. 235.

Cristian Popişteanu, op. cit., p. 240.

312F

309F

310F

313F

311F

Cristian Popişteanu, op. cit., p. 224. Ibidem, p. 226. 26 Ibidem, pp. 227-228. 25

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Cum înmulţesc chinezii

Prof. drd. Lupu Gianina Diana

intersecţie este importantă pentru că se începe întotdeauna din colţul din stânga sus se continuă cu cel din dreapta jos şi apoi cu

Se pare că chinezii folosesc şi astăzi o metodă foarte originală şi interesantă pentru a efectua înmulţirile prin trasarea unui număr corespunzător de linii orizontale pentru deînmulţit şi verticale pentru înmulţitor şi numărarea punctelor de intersecţie dintre ele pentru aflarea rezultatului final, după cum se poate observa şi din imaginea alăturată unde este efectuată înmulţirea lui 3 ×4=12.

Dacă deînmulţitul şi înmulţitorul sunt formate din două cifre este nevoie de reprezentarea fiecărei cifre a deînmulţitului şi respectiv a înmulţitorului prin numărul corespunzător de linii orizontale şi respectiv verticale după cum se poate observa şi din imaginea alăturată.

partea din mijloc care rămâne nemarcată între liniile separatoare, după cum se poate observa şi din imaginile alăturate unde este reprezentată operaţia de înmulţire a numerelor 13 × 12 = 156. Pentru obţinerea rezultatului final sunt citite cifrele reţinute în ordine crescătoare de la dreapta spre stânga, începând cu ordinul unităţilor conform principului de scriere a numerelor în cadrul sistemului de numeraţie zecimal şi poziţional, care în cazul reprezentat de figura alăturată sunt: 6,5 şi 1, adică 156.

Apoi sunt urmărite punctele de intersecţie dintre fiecare cifră a deînmulţitului şi respectiv a înmulţitorului care în desenele ce urmează sunt marcate de linii separatoare. Şi ordinea în care sunt urmărite aceste puncte de

Dacă deînmulţitul şi înmulţitorul sunt formate din câte trei cifre fiecare cele două numere sunt reprezentate după acelaşi principiu dar este nevoie de trasarea mai multor linii de separaţie pentru a putea urmării intersecţia dintre fiecare cifră a deînmulţitului 87

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi respectiv a înmulţitorului, iar dacă unele rezultate parţiale depăşesc o colecţie de zece elemente cele care sunt în plus sunt transferate către următorul ordin zecimal de magnitudine în ordine crescătoare, după cum se poate observa şi din imaginea alăturată, unde este reprezentată înmulţirea numerelor 142×161=22 862. Această

metodă

efectuare

Imaginea alăturată reprezintă înmulţirea a două numere care conţin în componenţa lor cifra zero, 203×5023=1 019 669 pe care noi le-am reprezentat printr-o linie punctată pentru a le putea deosebii mai uşor de celelalte cifre ale deînmulţitului şi respectiv înmulţitorului. De asemenea datorită faptului că orice număr înmulţit cu 0 are tot valoarea 0 punctele de intersecţie ale acestor cifre au fost notate cu un mic cerculeţ pentru a le deosebii de celelalte şi pentru a uşura numărătoarea finală. În concluzie, oricât de ingenioasă ar părea această metodă, ea nu este totuşi universal valabilă pentru că nu se poate aplica şi în cazul numerelor zecimale.

înmulţirilor folosită de chinezi este valabilă pentru oricare două numere întregi indiferent câte cifre conţin acestea şi poate fi efectuată şi înmulţirea cu cifra 0 după cum se poate observa şi din exemplele ce urmează: Se poate observa din imaginea alăturată că avem de înmulţit două numere care conţin câte patru cifre 4231×5231=22 056 203 şi ca atare este nevoie de trasarea a şase linii de demarcaţie care să ne ajute la numărarea punctelor de intersecţie în vederea obţinerii rezultatului final.

Mulţumiri speciale domnului Bian Zhengdong, şeful Departamentului de Educaţie al Ambasadei Republicii Populare Chineze în România, care mi-a oferit informaţiile necesare pentru redactarea acestui material.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Influența franceză în România

Prof. Nicolae Stoian

la Brașov a funcționat o apreciată uzină de avioane, iar în ultimele decenii autoturismele noaste Dacia au fost realizate împreună cu grupul Renault din Franța. În plan științifico-cultural influența franceză pentru poporul latin de la Dunăre și Carpați a fost copleșitoare. Timp de aproape două secole limba, literatura, științele, artele frumoase, educația, într-un cuvânt cultura, expresie a tot ce spiritul omenesc a produs în sfera înaltă a suprastructurii, vor exercita o influență considerabilă asupra românilor; cultură sigură și un exemplu demn de urmat. Ne asociem lui Ion Bianu care încă de la sfârșitul secolul al XIX-lea nota: „Cultura franceză a avut pentru noi de la început o foarte mare putere atrăgătoare. Ideile mari și generoase, ideile care au regenerat popoarele vechii Europe, adică ideile marii revoluții franceze au avut pentru bătrâna noastră generație începând chiar de la sfârșitul veacului trecut un farmec extraordinar”. O parte dintre valorile culturale și științifice ale noastre și-au împletit atât de mult activitatea și creația cu știința și cultura franceză încât astăzi ele sunt revendicate deopotrivă de România și Franța: Victor Babeș, C. Brâncuși, Traian Vuia, H. Coandă, Panait Istrate, Emil Cioran, George Enescu, Eugen Ionesco. Marele nostru istoric și patriot N. Iorga de câte ori avea prilejul amintea cât de mult datorează Franței: „… Ridic în cinstea Franței care m-a învățat și disciplina și credința în ideal…”, iar diplomatul de talie mondială Nicolae Titulescu care a găsit în Franța adăpost la crepusculul vieții și mormânt până nu de mult nota „… Cine a băut din paharul culturii franceze nu o poate uita niciodată…”. Alexandru Rosetti care a voit să exprime sintetic copleșitoarea influență a culturii franceze pentru țara noastră a argumentat: „… Dacă prin absurd și evident de nedorit un cataclism ar distruge complet

Începuturile legăturilor politice și culturale dintre Franța și România se plasează în zorile epocii moderne și vor deveni apoi o permanență. În perioada edificării României moderne, românii, oază de latinitate în sudestul Europei, s-au orientat spre Occident și mai ales spre Franța, luată cu spiritualitateași instituțiile ei drept exemplu de urmat, fapt amintit de O. Densusianu: „… Țara care urma să-i atragă cel mai mult, să răspundă la toate aspirațiile lor a fost Franța, de unde au purces strălucind atâtea fapte înalta atâta noblețe, Franța generoasă, protectoare a celor asupriți…”. Amintim că numeroși și cei mai activi dintre pașoptiștii noștri – N. Bălcescu, C. A. Rosetti, frații Brătianu, C. Negri, I. Ghica - și-au desăvârșit educația în Franța de unde au adus în Principate nobilele idealuri de libertate, egalitate și fraternitate. Franța a fost alături de noi (dar și din interese proprii) și ne-a susținut masiv în cele două momente majore ale istoriei noastre: Unirea din 1859 și Marea Unire din 1918. Constanți și utili prieteni ai românilor au fost Jules Michlet, Edgar Quinet (căsătorit cu o româncă), împăratul Napoleon al III-lea, generalul Berthelot etc. Cu Franța împreună am avut amara vară a anului 1940, și tot ea ne-a ajutat cel mai substanțial după decembrie 1989. Pentru mulți dintre făuritorii României moderne sau pentru prigoniții epocii totalitare, Franța a fost, daca se poate spune, „a doua patrie”. Iată deci că aforismul „Franța este sora noastră mai mare” are o deplină acoperire. Arhitectura și sculptura noastră au fost influențate la cele franceze. Ateneul român și statuia lui Mihai Viteazul din centrul capitalei au fost realizate de francezi și nu sunt singurele. Bucureștiul a devenit „Micul Paris”. Și în domeniul economic am avut și avem colaborări bune. În perioada interbelică 89

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Franța, omenirea nu ar pierde civilizația franceză, toate dimensiunile ei majore s-ar regăsi în România”. Diminuate sau uneori întrerupte, în mod brutal, în epoca totalitară, legăturile pe multiple planuri între cele două țări și popoare

cunosc astăzi reluarea și amplificarea atât de mult dorite. Ne apropiem de 100 de ani de la Marea Unire: trebuie să ne iubim patria, să dezvoltăm economia României și civilizația ei astfel încât Franța și România să devină „surori gemene”.

Preot dr. Pavel Vesa, Eparhia Aradului în timpul episcopului Sinesie Jivanovici (1751-1768) (Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2013, 250 pag.)

Gabriela Adina Marco

Istoriografia bisericească s-a îmbogăţit cu încă o lucrare a părintelui Pavel Vesa, doctor în istorie. Avem în faţă ultima carte pe care a reuşit să o vadă tipărită, după care Dumnezeu l-a chemat (prea devreme) să slujească la altarul ceresc şi nu a mai apucat să o lanseze. În data de 2 februarie 2014, odată cu slujba de parastas de 40 de zile de la mutarea la Domnul a părintelui Pavel Vesa, a avut loc şi lansarea acestui volum. Este vorba de a nouăsprezecea carte, scrisă cu aceeaşi pasiune de istoriograf. Cum ne-am obişnuit în trecut, lucrarea de faţă este bine documentată şi vine cu informaţii noi şi preţioase, evenimentele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea fiind puse acum într-o lumină nouă. Viaţa bisericească din zona Aradului din acea perioadă fiind mai puţin cunoscută, această carte vine în întâmpinarea iubitorilor trecutului părţilor arădene, adunând între coperţile sale informaţii interesante.

La cele 244 de pagini de text ale cărţii, se adaugă 6 file în care autorul a inserat un număr de 11 fotografii care înfăţişează unele aspecte reprezentative pentru istoria eparhiei arădene de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Autorul a structurat informaţiile legate de viaţa societăţii eclesiastice arădene într-un număr de 17 capitole. În stilu-i caracteristic, preotul Pavel Vesa prezintă Situaţia Episcopiei Aradului la mijlocul secolului al XVIII-lea (pp. 16-23), Alegerea, numirea şi instalarea în scaunul de episcop a lui Sinesie Jivanovici (pp. 24-27), Jurisdicţia Episcopiei (pp. 28-35), Reşedinţa episcopală (pp. 36-43), Biserici episcopale (pp. 44-49), Protopopiate, parohii, filii (pp. 50-53), Mănăstirea Hodoş-Bodrog (pp. 54-63), Biserici de mir (pp. 64-74), Clerul de mir (pp. 75-94), Starea materială a eparhiei (pp. 95-105), Abuzuri ale organelor comitatense şi ale domnilor de pământ împotriva ortodocşilor (pp. 106-108), Dispute confesionale (pp. 109130), Comisia imperială din 1754-1758 (pp. 131-137), Vizitaţii canonice (pp. 138-154), Viaţa bisericească (pp. 155-169), Viaţa culturală (pp. 170-178), şi Sfârşitul episcopului şi perioada imediat următoare (pp. 179-183). În finalul volumului sunt adunate câteva documente deosebit de interesante prin care sunt (re)aduse în faţa cititorului unele aspecte grăitoare pentru perioada mijlocului secolului al XVIII-lea. Prin volumul dedicat episcopului arădean Sinesie Jivanovici, autorul a dorit să puncteze încă odată importanţa ierarhului de 90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA numita „ţara românilor”, în părţile Hălmagiului. Acea zonă a avut mult de suferit din cauza celor care doreau cu orice preţ trecerea ortodocşilor la uniaţie, precum şi maghiarizarea românilor. Episcopul arădean a fost nevoit să întreprindă numeroase acţiuni în vederea apărării credincioşilor săi în faţa prozelitismului catolic. Fiind amintit foarte rar în istoriografia de specialitate, acest volum dedicat episcopului Sinesie Jivanovici vine să pună la loc de cinste un ierarh care „prin întreaga activitate bisericească desfăşurată în cele aproape două decenii de păstorire, rămâne unul dintre cei mai mari ierarhi pe care i-a avut Episcopia Aradului în secolul al XVIII-lea” (p. 7). Moştenirea cultural-spirituală lăsată de episcopul Sinesie al Aradului a fost o luptă contra duşmanilor ortodoxiei, continuată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi primele decenii ale veacului următor de intelectuali, clerici şi mireni, care a culminat cu numirea la Arad a unui ierarh de origine română (Nestor Ioanovici în 1829) şi cu înfiinţarea unor instituţii culturale importante: Preparandia (1812) şi Institutul Teologic (1822). Geniul creator al părintelui Pavel Vesa nu s-a stins odată cu trupul, lăsând încă numeroase materiale în manuscris, în diferite etape de finalizare. Rămâne ca discipolii săi, „epigonii”, să continue munca pasionantă de cercetare istorică, atât de iubită de preotul Pavel Vesa, doctor în istorie.

pe malul Mureşului şi contribuţia sa la viaţa ecleziastică a Aradului. Să nu uităm că în timpul păstoririi acestuia şi din iniţiativa sa a fost ridicată mănăstirea Arad-Gai, devenită reşedinţă episcopală. Prin vizitaţiile canonice pe care le-a întreprins, mai ales în zonă Bihorului şi a Hălmagiului, episcopul arădean a contribuit la întărirea ortodoxiei în zona, având în vedere puternicele manifestaţii pro-catolice, pro-unioniste. Ierarhul arădean nu a ţinut prea mult cont de etnia de care aparţineau păstoriţii săi, în viziunea lui Sinesie Jivanovici a contat doar apartenenţa confesională. Astfel se face că s-a îngrijit şi de românii din Bihor, şi de sârbii de pe valea Mureşului. Grija pentru apărarea ortodoxiei este manifestată de către ierarhul arădean încă din primele momente ale începerii activităţii sale: „imediat după instalarea în scaunul de episcop al Aradului (1 septembrie 1751), episcopul Sinesie a căutat să se familiarizeze cu problemele şi neajunsurile clerului şi enoriaşilor din cuprinsul eparhiei, obligat să suporte abuzurile autorităţilor locale şi acţiunile clerului unit.)” (p. 139) Acum două veacuri şi jumătate, întinderea Episcopiei Aradului era diferită faţă de realităţile începutului mileniului trei. În jurisdicţia scaunului episcopal de pe malul Mureşului intrau localităţi care astăzi se află în judeţele Arad, Timiş, Hunedoara, Bihor. În timpul păstoririi episcopului Sinesie Jivanovici, credincioşii ortodocşi care astăzi se află sub păstorirea ierarhului hunedorean, alături de unele localităţi din judeţul Arad formau aşa-

Istoria exploatărilor auro-argintifere în zona Săcărâmb prof. Cristina Donovici Istoria căutării şi prelucrării aurului în spaţiul carpato-danubiano-pontic este una deosebit de veche - preistorică. Vestigiile arheologice evidențiază prezența timpurie a așezărilor omenești in zona studiată, la Măgură găsindu-se fragmente ceramice din perioada mijlocie a Neoliticului, ceramică de Turdaș a fost gasită in localitatea Hondol iar la poalele

Șetrașului au fost gasite monede si bijuterii romane. Săcărâmbul este depozitul unui zăcământ unicat, care de-a lungul timpului a suscitat un interes deosebit, concretizat in publicarea până in prezent a peste 150 de lucrări care au reusit să descifreze secretele sale. Putini oameni stiu astăzi ca Săcărâmbul a 91

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ce conditionau orientarea lucrarilor miniere a determinat aparitia in secolul XVIII a unui numar insemnat de documentatii, majoritatea cu caracter descriptive, perioada in care s-a efectuat deschiderea asiva a celor mai multe zacaminte si cand s-au descoperit noi zone mineralizate. Astfel pentru realizarea unui program în minerit, care cerea rezolvarea unor probleme pe plan local legate de cunoasterea structurilor vulcanice, s-au creat cele mai bune conditii pentru o ampla si profunda investigatie, concretizata in diverse studii si lucrari sistematizate in cateva publicatii cu caracter monographic (M. PALF, 1912; T.P. GHITULESCU, M.SOCOLESCU, 1941). Poligonul aurifer al Munţilor Apuseni este cea mai veche şi mai renumită regiune auriferă din Europa. Principalele zăcăminte auro-argentifere din Munţii Metaliferi se află în grupul minier Brad (Musariu, Brădişor-Barza, Valea Morii, Curechi - Hărţăgani, Caraciu), grupul minier Băiţa-Troiţa-Măgura (Băiţa Crăciuneşti, Troiţa - Trestia - Topliţa - Măgura), grupul minier Săcărâmb - Hondol, grupul minier Zlatna (Stănija, Almaş, Haneş, Breaza), grupul minier Bucium (Rodu - Frasin, Vulcoi Corabia, Boteş), grupul minier Roşia Montană şi Baia de Arieş. Mineralizaţia zăcămintelor auroargentifere este în principal, auriferă, numai cu totul subordonată polimetalică (plumb, zinc, cupru). Cuarţul este prezent în toate zăcămintele aurifere însoţind în mod constant granulele de aur. Alături de cuarţ, ca minerale de gangă, găsim calcita, baritina, sericitul, caolinul, ş.a. Pirita nu lipseşte niciodată din filoanele cu aur liber. Asociaţia pirită-blendăgalenă-calcopirită este comună în toate zăcămintele. Blenda indică deseori prezenţa aurului şi chiar bogăţia în aur a filonului. In urma cu 225 de ani, s-a descoperit unul dintre cele mai interesante zacaminte, cu o mineralizatie diversificată, (cca 100 minerale), distribuite pe o suprafată de numai 1km². De acest zăcământ se leagă descoprirea și descrierea pentru prima dată în lume a mineralelor: krenerit, muthmannit, săcărâmbit (nagyagit), telurit, petzit, silvanit. De aseme-

fost cel mai rentabil complex minier din Europa. Timp de peste doua secole această localitate a fost renumită în lumea întreagă prin bogăția filoanelor aurifere din subsolul său. Zăcământul este rodul activitătii aparatului vulcanic care a luat nastere prin fenomene de explozie si prin miscari ascendente, cu faze alternative de ridicare si coborare a lavei. Săcărâmbul are una dintre cele mai importante structuri vulcanice efuzive din sudul Muntilor Apuseni. Edificiul vulcanic, desi intens erodat, păstrează vizibil conturul unui crater spart pe directia vaii. Reconstituirea ipotetică a edificiului initial presupune o inaltime de 3000 m. 1. Cadrilaterul aurifer

În sudul Munţilor Apuseni, între văile Mureşului, a Crişului Alb şi Arieşului, se află Munţii Metaliferi, cu vestitul poligon aurifer delimitat de localităţile Caraci, Baia de Arieş, Zlatna şi Săcărâmb, cu o suprafaţă de 2.500 km2. Pe acest teritoriu se găsesc unele din cele mai însemnate zăcăminte auroargentifere, cuprifere, plumbo-zincifere de la noi din ţară şi chiar din Europa (Ex. Roşia Montană). Structurile vulcanice din Apusenii Sudici (Muntii Metaliferi), sunt cele care au atras in primul rand atentia oamenilor si inca din timpuri foarte vechi, descoperite fiind inca din epoca preromana, concentratii bogate auroargentifere (Rosia Montana, Baita etc). Descifrarea aspectelor geologice elementare 92

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA s-a pastrat intr-o forma apropiata in zona Apusenilor pana in perioada interbelica. Pe baza mai multor studii detaliate, se poate afirma că exploatarea aurului din zăcămintele de la Roşia Montană, Căraci şi Câinel, a început încă din timpuri preistorice. Între popoarele antice, primii care au fost atraşi ca un magnet de aurul dacilor nu au fost romanii, aşa cum se crede în mod obişnuit, ci primele triburi de greci, care, în migraţia lor spre teritoriul de astăzi al Greciei, au trecut prin Munţii Apuseni, unde au jefuit zăcămintele de aur local, din care şi-au făurit monede. Unele studii istorico-lingvistice au sugerat chiar că termenul vechi grecesc pentru aur - khrūsos - ar veni de la numele Crişurilor, râurile noastre care străbat ţinuturile aurifere. Alte cercetări susţin că primele monede de aur greceşti conţineau acelaşi tip de aur cu cel extras şi astăzi din Apuseni. Pe lista invadatorilor ahtiaţi după aurul din Apuseni au urmat, la rând, străvechii perşi. Herodotus, Părintele Istoriei, relata în scrierile sale cum împăratul Darius, fiul lui Hystaspes, stăpânitor al tuturor perşilor, a pornit război împotriva triburilor dacice ale agatârşilor, care locuiau în Munţii Apuseni, îndeosebi pe malurile Mureşului de astăzi, pentru a-i jefui de aur, fiindcă această ramură a daco-geţilor se desfăta în podoabe de aur. 1.2. Exploatarea aurului în antichitate Primele urme ale exploatării in zona Certej-Săcărâmb La Certej a fost descoperită ceramică din epoca neolitică, aparținând culturii de Turdaș, si de asemenea, doua fragmente de ciocane de piatră din aceeași epocă. Pe teritoriul Săcărâmbului, in zona denumită “Piatra Sincuiușului” intr-o pesteră, au fost găsite in secolul al XVIII-lea unelte din epoca bronzului. Acestea duc la ipoteza folosirii uneltelor pentru extractia cuprului si aurului în comuna primitivă. Exploatarea metalului pretios i-a amploare in Dacia liberă. In Dacia romană au fost intens exploatate minele de la Abrud, Rosia Montană (Alburnus Major), Bucium, Zlatna, (Ampelum), Stănija, Băița si desigur Magura-Hondol-

nea, Săcărâmbul este unicul loc de pe teritoriul țării noastre unde a fost semnalată prezența mineralelor: eukarit, plumbogumit, skorodit, jordanit (de altfel foarte rare in scoarta terestra). Săcărâmbul a îmbogățit si chimia cu un element necunoscut până atunci-telurul-, demonstrând în acelasi tip că aurul intră în reacție chimică cu alte elemente. Interesul deosebit stărnit de acest zăcământ este demonstrat de vizitele documentare efectuate de numeroase personalități stiințifice din țară și de peste hotare (Ungaria, Germania, Austria, Cehoslovacia, Anglia, Olanda, Suedia, Turcia, Brazilia, Japonia, si S.U.A.). De altfel, minele de la Săcărâmb au devenit un loc de practică căutat de viitori specialiști. Orice geolog cu experienţă în domeniu ne va spune că zăcămintele aurifere apar sub două forme principale: aurul de filon şi cel aluvionar. Iniţial, toate zăcămintele s-au format în straturile de pământ şi rocă, fiind dispuse în filoane. În urma procesului natural de eroziune, determinat de apa ploilor, care desprindea mici fragmente de aur şi le transporta în pâraie şi alte cursuri de apă, apărea aşa-numitul aur aluvionar. 1.1. Legenda lânii de aur Dacii au exploatat, în prima fază, aurul aluvionar, cu ajutorul blănurilor de oaie puse de-a curmezişul râurilor. Miţele de lână ale blănurilor aveau proprietatea de a reţine micile fragmente de aur, mai grele, lăsând să treacă majoritatea celorlalte impurităţi aduse de apă. E vorba fie despre apa unor rauri aurifere, ca Ariesul (al carui nume vine tocmai de la aureus, insemnand, in limba latina, „aurit“ sau „de aur“), fie despre apa unor canale dinadins sapate de oamenii locului astfel incat aceasta sa treaca peste zone bogate in minereu de aur, ducand cu ea metalul pretios. Tesatura cu pricina era apoi scuturata deasupra unui vas cu apa, aurul fiind separat ulterior de nisip prin decantare, cu ajutorul unei unelte numite saitroc. Metoda colectarii firisoarelorde aur din nisipul raurilor cu ajutorul blanurilor de animal 93

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA aurului hunedorean, între secolele XVI-XVIII. Secretarul regal, de origine sibiană, Georg Reicherstorffer, reuşea să publice, la Viena, în anul 1550, lucrarea „Chorographia Transilvaniae”, în paginile căreia face pomenire despre zăcămintele din Munţii Metaliferi. Eruditul cărturar prezenta lumii occidentale următoarele: „…sunt în acea provincie, munţi nespus de bogaţi în aur şi argint, ca Abrudul, Zlatna şi Baia de Criş, din care se ia mare bogăţie şi se dă Cămării regeşti pentru a se bate atât monedă de aur, cât şi de argint…”. 3. Începuturile mineritului în zona Săcărâmb Totul a început, potrivit legendei, după ce un sătean din Nojag (Nagyag – vechea denumire maghiară a localităţii), care îşi mâna porcii prin pădurile de munte, a observat sclipind, dintr-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui şi a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înţepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în faţa unui moşier care avea o mică exploatare minieră în acele ţinuturi. „Piatra” s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului preţios s-a răspândit cu repeziciune. În anii următori, la mijlocul secolului XVIII, în Săcărâmb avea să fie deschisă prima exploatare minieră. Aici lucrau români, maghiari, slovaci şi italieni, iar satul a ajuns să numere peste 350 de locuinţe, cele mai multe de mineri. Maximul de extracţie auriferă din acest perimetru a fost atins în perioada Imperiului Austro-Ungar. Îndeosebi în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi anul 1918, când Ardealul a revenit unde-i era locul, adică la patria-mamă, se estimează că de aici s-a exploatat o cantitate record de aur, în ciuda mijloacelor tehnice rudimentare. 3.1. Originea numelui Se spune că, demult, Ioan Ormindean, ţăran din satul Nojag, umblând prin pădurile de sub muntele Cetraşului, a găsit întâmplător un loc în care preţiosul metal ieşea la suprafaţă. Şi că ar fi simţit nevoia să împărtăşească şi altor consăteni imensa bucurie ce-l va fi inundat, îndemnându-i: „Hai

Săcărâmb. Treptele romane de la mina Ruda, tablele cerate de la Roșia Montană, reprezintă pagini de o inestimabilă valoare istorică pentru inceputurile și continuitatea mineritului in Muntii Apuseni. Romanii au introdus elemente tehnice noi in minerit: vagonet pe șine de lemn, evacuarea apei cu roți hidraulice, tăierea cu dalta, scări pentru suitori și iluminatul cu ștearțuri portative, primele instalatii de șteampuri. În cei 166 ani de ocupare romană a Apusenilor, mineritul local al aurului s-a dezvoltat prin noi metode tehnologice de extragere şi prelucrare a preţiosului metal. Există date istorice care dezvăluie faptul că, pe întreaga perioadă a ocupaţiei romane, nu mai puţin de 500 tone de aur şi 950 tone de argint au părăsit Dacia pentru a consolida economic Imperiul Roman. În acest scop, romanii au adus în zonă coloni de origine traco-iliră, specializaţi în prelucrarea aurului. Minele erau conduse de un funcţionar numit chiar de împărat, denumit Procurator Aurarium, a cărui reşedinţă era în Zlatna. Pe teritoriul Sacarambului de azi, la locul numit “SANCUIUS” au fost gasite intr-o borta, unelte din epoca bronzului de catre arheologul Roska Marton in secolul al XVIII-lea, iar la poalele Setrasului au fost descoperite, in anul 1860, monede romane de aur si un lant de bronz, toate intr-un singur vas. După exploatarea zăcămintelor de către romani, a urmat o perioadă de pauză de circa 1.000 de ani, după care regii maghiari, urmaţi de imperialii austrieci de origine habsburgică, au reluat jefuirea aurului din Apuseni şi Maramureş. 2. Evul Mediu: Occidentul mereu cu ochii pe aurul din Metaliferi Migratori de tot soiul s-au dedat şi ei la jefuirea acestei avuţii. Iar din Evul Mediu şi până către zilele noastre, împăraţii, regii, principii, dregătorii şi bancherii occidentali s-au întrecut să acapareze aurul scos cu trudă din măruntaiele munţilor. Astfel, câteva mărturii străine, selectate pentru cititorii noştri, sunt în măsură să dezvăluie chipul şi strălucirea 94

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA aici ca sa inspecteze exploatarile de aur. Dupa ce vorbea cu oamenii, urca pe dupa Coasta Bisericii si se relaxa la vânatoare într-o padure seculara de fag, numita de oamenii locului si „padurea de argint”, din cauza nuantei de gri deschis a scoartei copacilor. Marturie a trecerii lui Franz Ioseph în zona sta izvorul amenajat în stânca si încrustat cu numele lui, undeva în mijlocul padurii, aproape de un popas folosit si acum de vânatori si iubitorii de natura. Prima galerie Galeria veche: Maria a strapuns muntele in 1746. Astazi, el este pur si simplu ciuruit de sute de kilometri de galerii, multe dintre ele abandonate de peste 100 de ani. Documentele vremii spun ca, timp de aproape doua secole (al XVIII-lea si al XIX-lea), intregul complex minier a fost socotit cel mai rentabil din Europa. 4.1. Săcărămbita In zacamintele de la Sacaramb s-au identificat cca. 100 minereuri dintre care pentru “PRIMA DATA IN LUME”: sacarambit, silvanit, scorodit, pirofirit, rodonit, stibiuconit, si valentinit. Săcărămbita are culoarea cenusie inchisa cu luciu metalic pronuntat si clivaj perfect. Apare in foite subtiri flexibile. Culoarea fetei slefuite este asemanatoarea cu a galenei , In contact direct, săcărămbitul are culoarea albastru-verde deschis. Capacitatea de lustruire este foarte bună. Are duritate de 1.5 pe scara Mohs. Principalele mine (galerii) din Sacaramb au fost: · Maria (EMPFÄNGISS STOLLEN), deschisa la 8 aprilie 1747 de Ludovic Born. · Maria II (ALTERBSTOLLEN) din piata, deschisa in ianuarie 1749. · Ignatie (HAITOER ANTON DE PADUA GOLDBERGBAUES), la Haitau, (exista la 1847). · Filip (FILIPP-STOLEN), deschisa in luna august 1749. · Trinitatis (TRINITATIS), deschisa in anul 1749. · Terezia l (TERESIA I), deschisa in anul 1749. · Cristina (CHRISTINA), deschisa in anul 1749. · Francisc (FRANTZ), deschisa in anul1749. · Carol (CAROLI), deschisa in anul 1749.

să cărăm, bă!”. Şi că această exclamaţie ar fi dat naştere toponimicului Săcărâmbu. 4. Exploatarea în perioada habsburgică In anul 1746 Maria Terezia instituia premii de 1-4 ducati pentru oricine va descoperi filoane de aur sau va deschide o mina noua. A. Stutz descrie o galerie rudimentara care ar fi existat inainte de 1746 (probabil de aici carau guzarii din Nojag pietre sclipitoare). In notele de calatorie ale lui Ignatie Born, fiul proprietarului de mine din Certej – Ludovic Born, este scris: “VALAHUL ARMENIAN IOHN (ORMINDEAN IOAN) ESTE PRIMUL CARE A ADUS TATALUI MEU DESCOPERIREA SA”. Nu este exclus ca dupa ce nu au mai putut exploata cu mijloace rudimentare acele “BORTE” guzarii din Nojag ar fi dorit sa se deschida o mina oficiala ai carei primi mineri ar fi fost chiar ei. Deci, Ormindean loan din Nojag a anuntat pe Ludovic Born, proprietarul minelor din Certej despre situatia acelor lucrari primitive, aducandu-i si cateva esantioane (stufe). Acesta (Born) s-a deplasat la fata locului si a hotarat deschiderea lucrarilor oficiale. Stufele au fost trimise la Sibiu pentru analize. Primii proprietari ai minelor din Sacaramb au fost: Ludovic Born din Certej, capitanul Pietzker Paul de Wildeburg din Viena si capitanul De Teigel (devenit haiduc), condamnat la moarte pentru ca a vandut actiunile sale turcilor. In 1835 a fost infiintata prima Scoala Medie de Minerit din sud-estul Europei. In 1862 aceasta s-a transformat in Institut de Subingineri, de asemenea, primul din aceasta parte a continentului. In acea perioada, la exploatarile miniere de la Sacaramb efectuau stagii de practica studenti din mai multe tari. Generatii întregi de ingineri si subingineri minieri s-au instruit în orasul de munte al Metaliferilor. La câtiva metri de monument, mai sta si acum o scena de piatra pe care, cu mai bine de o suta de ani în urma, ofereau reprezentatii trupe de teatru si opera aduse tocmai de la Viena. Sacarâmb era o locatie foarte importanta pentru Imperiu. Însusi Franz Ioseph venea de câteva ori pe an 95

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Satul Săcărâmb este singura localitate din Hunedoara unde la inceputul anilor 1800, venea să susțină concerte chiar Orchestra Filarmonicii din Viena. Intre anii 1802-1814 Săcărâmbul a constituit un centru al iluminismului românesc reprezentat de Școala Ardeleană, prin protopopul greco-catolic de Săcărâmb, Vasile Coloși, care, alături de Petru Maior, a avut contribuția majoră în redactarea primului lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut si sub numele de Lexiconul de la Buda.

· losif Nepomuk (IOSEPH NEPOMUKH), deschisa in anul 1750. · Bemard (BERNARDI) · Terezia II (TERESIA II), deschisa in anul. 1755 din Varmaga si oprita in 1780 avand gresita directia. · Maria II (ALT MARIA STOLLEN), deschisa in anul 1759. · losif (IOSEPH ERBSTOLLEN), deschisa in anul 1765. · Bertalam (BERTALAM), terminata in 1785 la nivelul galeriei Maria, a fost folosita apoi ca lac de acumulare pentru apa la steampuri. · Born-stolna (BORN-STOLLEN) de la locul numit azi Bornstiotna. · Baia noua (FRANZ ERBSTOLLEN), deschisa in anul 1824. Săcărâmbul a patruns în literatura mondială, nu atât prin faptul ca poseda aur, ci datorita unui “METALLUM PROBLEMATICUM” sau “AURUM PARADOXUM”, cunoscut sub numele de “SACARAMBIT”.Baronul Born (minerolog iscusit) trimite esantioane (stufe) de minereu lui F.S. Muller, inginer chimist la Sibiu. Acesta presupunea (1783-1785) ca greutatea separarii aurului “DE SACARAMB”, provine din faptul ca este combinat cu un metal necunoscut inca pe plan mondial. Astfel este descoperit pentru prima data “TELURUL” de catre savantul german Heinrich Klaproth, dupa esantioanele trimise de la Sacaramb in anul 1789. In perioada 1852-1944 Sacarambul este vizitat de diferite somitati mondiale in materie de minerit din: Germania, Ungaria, Austria, Cehoslovacia, Anglia, Olanda, Suedia, Turcia, Brazilia, Japonia si S.U.A. Semnaturile acestora pot fi vazute in “CARTEA DE AUR” ce se afla in muzeul mineritului din Certej. Pentru zdrobirea minereului au existat in Sacaramb (pe paraul Nojagului) mai multe “STEAMPURI” actionate cu apa. Aceste steampuri au ajuns atat de perfectionate incat erau “UNICE IN TARA”. Debitul apei din paraul Nojagului era mentinut cu ajutorul a doua lacuri de acumulare numite: Taul vechi si Taul nou.

Documentele vremii spun ca, timp de aproape doua secole (al XVIII-lea si al XIX-lea), intregul complex minier a fost socotit cel mai rentabil din Europa. Intre 1748 si 1876, in 128 de ani, din acest zăcămant au fost obținute peste 40 de tone de aur. In anii 1920-1930 cand Săcărâmbul avea o populatie de 14000-15000 de locuitori fata de Deva care avea o populatie de 8000 de locuitori, aici functionau ateliere, macelarii, banci, o fabrica de bere, magazine, chiar si un cazinou. In anul 1928 se extragea de la Sacaramb 101 kg aur, dar Sacarambul mai are inca pentru multa vreme “FILOANE” care asteapta sa fie descoperite, sau exploatate. 4.2.Filoanele cu aur nativ Aurul depus in filoane in urma activitatii vulcanice se gaseste sub doua forme distincte: a) aur nativ , cu culoare galbena specifica, in parte vestica a masivului Haitau, exploatat din vechime 96

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Între 1960 şi 1970, de la Săcărâmb se mai scoteau peste 200 de kilograme de aur pe an şi mai bine de 2.000 de kilograme de argint. Productivitatea a scăzut însă dramatic în anii ‘70, iar în anii ‘80 sutele de galerii au început să se închidă, rând pe rând, activitatea de minerit fiind oprită total în 2006.

b) aur sub forma de telururi (culoare cenusie, luciu metalic) intre dealurileSacaramb si Haitau, exploatat incepand cu secolul al XVIIIlea. Intre anii 1770 si 1790 s-au descoperit peste 10 filoane ce contineau aur nativ. In contextul activitătii metalogenetice hidrotermale vulcanice din Muntii Metaliferi, mineralizatia acestor filoane constituie sub aspect calitativ si cantitativ un caz particular. 5. Prețul aurului 30 octombrie 1971, ora 5 dimineaţa, Certej. Halda de steril la marginea căreia fuseseră construite mai multe blocuri de locuinţe şi cămine pentru oamenii care lucrau în exploatările miniere de aur şi cupru din zonă s-a prăvălit peste cartierul muncitoresc. Peste 300.000 de metri cubi de steril au ras totul în calea lor, în numai un sfert de oră. Valul de zgură toxică a acoperit şi a distrus şase blocuri, un cămin de nefamilişti şi peste 20 de gospodării. Avalanşa a lăsat în urma ei 89 de morţi. Multe dintre cadavre, cu hainele arse şi feţele tumefiate, nu au mai putut fi identificate (foto, jos, dosarul de anchetă). 76 de persoane au fost rănite. Ancheta a durat doi ani, însă nu a fost găsit niciun vinovat pentru catastrofă. Comisia de cercetare tehnică a tragediei de la Certej a constatat că o posibilă cauză a prăbuşirii haldei a fost pierderea în timp a stabilităţii masivului de steril pe una din laturi datorită creşterii peste limita critică în înălţime.

Bibliografie Baron, M., (2006), Din istoria mineritului aurifer din România, Editura Universitas Petroşani Popescu D., (1956) - Prelucrarea aurului în Transilvania înainte de cucerirea romană, ed. Academia Romana, Popa, A., (1999), Trecut şi viitor în mineritul aurifer din Munţii Apuseni, Revista Minelor, nr. 3 Popa, A., (2000), Mineritul aurifer din Munţii Apuseni, Editura Infomin, Deva Nichiteanu, C., Coralia M. Jianu, (2006), Săcărâmb - Cămara de comori a Transilvaniei, trecut si viitor, Editura Setras, Deva Ing Popescu.V. Paul, Prof. Floca D., Prof. Valea M. Ing Nichiteanu C.,(1971) Din istoria regiunii miniere Certej-Săcărâmb http://www.setras.ro/2012/05/sacarambelemente-monografice http://www.dacoromaniaalba.ro/nr20/aurul.htm http://vacantaesoterica.blogspot.ro/2010/ 11/aurul-si-argintul-romaniei.html

SPAŢIUL SACRU ŞI SACRALIZAREA SPAȚIULUI ÎN CADRUL TEMPLULUI

prof. Pilț Nicolae - Sorin

Datorită creării dihotomice a omului, el a încercat să trăiască permanent în prezenţa trascendentului, şi astfel să se afle într-o legătură directă şi neîntreruptă cu divinitatea. Din cauza aceasta el a căutat să se afle permanent în acelaşi spaţiu cu creatorul său, spaţiu umplut de sacralitatea acestuia şi delimitat de restul spaţiului profan. Alegerea acestui spaţiu sacru nu se face de către om ci de divinitate el fiind revelat omului prin

diferite animale sau direct de către divinitate printr-o hierofanie sau kratofanie. În sensul acesta orice hierofanie sau kratofanie, transfigurează locul unde s-a petrecut devenind în acest fel din spaţiu profan cum era până atunci spaţiu sacru . Noţiunea de spaţiu sacru implică ideea repetării hierofaniei primordiale care a consacrat acel spaţiu transfigurându-l, singularizându-l si izolându-l de spaţiul profan 97

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cercului care este principiul şi sfârşitul lor. În felul acesta vedem că cercul exprimă suflul divin, fără început şi fără sfârşit, acest suflu existând în toate sensurile continuu. Astfel Templul este întotdeauna construit după modelul arhietipului. Templul creştin rezultă din cvadratură conform axelor cardinale introduse într-un cerc. În tradiţia islamică forma circulară este considerată cea mai perfectă dintre toate astfel că toate templele musulmane după cum vedem au o formă rotundă. Ca formă învăluitoare asemănătoare unui circuit închis, cercul este un simbol al protecţiei, o protecţie asigurată în limitele sale. Pornind de la acest simbolism se ajunge la folosirea magică a cercului drept cordon de apărare şi delimitare în jurul templelor a spaţiului sacru de cel profan. Dar pe lângă toate acestea vedem că cercul nu simbolizează atât spaţiul sideral în mod general cât mai ales reîntoarcerea la Spaţiul mitic al prezentei divine din această cauză cercul este o prezenţă atât de familiară în jurul templelor indicând locul prezenţei Numinosului. Pe lângă această prezenţă reală a Numinosului în Spaţiul sacru omul a avut întotdeauna nevoie de anumite direcţionări pentru a putea descoperi acest Spaţiu, dar mai ales după cum am precizat şi mai înainte de un anumit spaţiu intermediar care să facă posibilă trecerea de la profan la sacru fără ca cel care doreşte să intre în contact cu Spaţiul sacralizat să se afle într-o primejdie dată de această întâlnire cu sacrul. Poarta, unul dintre simbolisme, simbolizează locul de trecere dintre cele două stări, dintre cele două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, ea deschizându-se spre mister. De aceea trecerea prin poartă este cel mai adesea o trecere de la profan la sacru. Acesta este înţelesul porţilor, catedralelor, al toranelor hinduse sau ale moscheii islamice. În felul acesta porţile bisericilor, porticurile templelor sunt descrieri ale pelerinajului sacru, spre Sfânta Sfintelor, spre locul Prezenţei adevărate a Dumnezeirii. Ele

înconjurător. Un spaţiu sacru îşi trage validitatea din validitatea hierofaniei care l-a consacrat. Astfel hierofanieia n-a avut ca singur efect să sfinţească o anumită parte din spaţiu profan ci ea asigură şi persistenţa sacralităţii. Locul se transformă astfel într-un izvor nesecat de forţă şi sacralitate care îngăduie omului prin simpla pătrundere în el să capete din aceasta forţă şi să se împărtăşească din această sacralitate. Omul nu poate trăi fără să-şi construiască un spaţiu sacru. Aceasta este dorinţa omului de a fi transplantat în Centrul Lumii în inima ultimei realităţi depăşindu-şi condiţia umană, recâştigând astfel condiţia divină . În acest sens pentru homo religiosus spaţiul nu este omogen. Lipsa de omogenitate spaţială se reflectă în experienţa unei opoziţii între spaţiul sacru care este real şi restul spaţiului ,adică întinderea în forma care îl înconjoră. În ceea ce priveşte sanctuarele toate sunt consacrate de o teofanie. Împrejmuirea ,zidul sau cercul de pietre care mărginesc spaţiul sacru se numără printre cele mai vechi structuri arhitectonice ale sanctuarelor cunoscute. Împrejmuirea nu implică şi nu înseamnă numai prezenţa continuă a unei kratofani sau a unei hierofanii în interiorul incintei ,ea mai având drept scop să ferească pe profan de primejdia la care s-ar expune pătrunzând acolo din nebăgare de seamă . Sacrul e întotdeauna primejdios pentru cel care intra în contact cu el fără să fi trecut prin diferite ritualuri iniţiatice cerute de orice act al religiei. În acest sens vedem că cercul simbolizează Cerul cosmic în special în relaţiile sale cu Pământul, iar în contextul de faţă cercul simbolizează activitatea Cerului inserţia sa dinamică în Cosmos, cauzalitatea sa precum şi rolul său providenţial. Ca atare el se alătură simbolurilor divinităţii dedicate creaţiei a cărei viaţă o generează şi o ordonează. Cerul este semnul Unităţii principale a Cerului şi ca atare el desemnează activitatea Cerului şi mişcările lui ciclice. El este dezvoltarea punctului central; toate punctele de pe circumferinţa sa regăsindu-se în centrul 98

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA templului, al sanctuarului nu poate fi atins el fiind intangibil. În felul acesta vedem că Spaţiul sacru a făcut parte permanent din viaţa spirituală a lui homo religiosus, acest spaţiu desemnând locul prezenţei sacre, locul unde omul se poate ridica la Ceruri. De aici provenind nenumăratele rituri sau prescripţii relative la pătrunderea în templu, frecvent atestate la diferite popoare prin importanţa pragului ce desparte sacrul de cel profan. Spaţiul sacru, altarul, templul este construit conform canoanelor tradiţionale mai ales că în marile civilizaţii orientale din Mesopotamia şi Egipt până în China şi India templul cunoaşte o nouă şi importantă valorificare, el nemaifiind doar o imago mundi, ci o reproducere materială a unui model etern. Templul este o imago mundi pentru că Lumea ca lucrare a zeilor este sacră, însă structura cosmologica a Templului duce la o nouă valorizare religioasă, astfel Templul, loc sfânt prin excelenţă, casă a zeilor, resanctifică permanent Lumea. Consacrarea spaţiului se desfăşoară conform unui dublu simbolism; în acest sens construirea altarului e concepută ca o creaţie a lumii. Apa în care s-a diluat argila este asimilată cu apa primordială care conţinea în ea germenii vieţii, din ea luând naştere toate formele şi în care revin prin regresiune. Argila pusă la temelia altarului este asemănată cu Pământul, pereţii laterali cu atmosfera etc. iar pe de altă parte construirea altarului echivalează cu o integrare simbolică a timpului, cu materializarea lui în însăşi corpul altarului. În acest fel altarul devine un fel de microcosmos ce există într-un timp şi spaţiu mistic diferit de timpul şi spaţiul profan. Aceeaşi valoare cosmogonică o constituie şi construcţia stupei sau a mandalei buddhiste, mandala fiind în acelaşi timp şi o imago mundi şi un panteon simbolic. Pentru credincioşi templul, biserica se află într-un spaţiu sacru, uşa care se deschide în interior marcând o ruptură de nivel. Pragul este cel care desparte cele două moduri de existenţă profan şi religios. El marchează trecerea dintr-un spaţiu în altul, pragul fiind graniţa dintre real şi supranatural. Aici în

rezumă simbolismul sanctuarului însuşi, poarta Cerului. Datorită acestui fapt al trecerii de la profan la sacru în ideea întâlnirii cu fiinţa divină porţile templelor sunt adesea străjuite de paznici fioroşi. Ei au menirea de a opri pătrunderea în incinta sacră a forţelor necurate, malefice şi de a înlesni trecerea aspiranţilor vrednici. Acestea mai au şi rolul de a îndepărta pe oricine nu a trecut prin diferitele ritualuri de iniţiere pentru a fi pregătit în întâlnirea sa cu Numinosul. Astfel simbolismul paznicilor ţine în mod manifest de iniţiere . În tradiţiile evreiască şi creştină, importanţa uşii sau porţii este deosebită căci ea deschide calea spre revelaţie; în ea reflectându-se armoniile Universului. În arhitectura romanica, poarta, joacă un rol de primă importanţă. Ea constituie un soi de sinteză care, fie şi numai prin ea însăşi poate oferi o anumită învăţătură. Astfel ea devine locul epifaniei divine căci coincide cu simbolismul porţii cereşti care desemnează o dublă mişcare. Prima este cea de intrare a sufletelor în Împărăţia lui Dumnezeu, mişcarea ascendentă, iar cea de a doua coborârea asupra credincioşilor a mesajelor divine. Trecerea unei porţi însemnând în acest fel o schimbare de nivel, de centru şi de viaţă. Uşa mai are şi o semnificaţie eshatologică. Uşa ca loc de trecere şi îndeosebi ca loc de sosire devine, simbolul firesc al pătrunderii iminente şi al posibilităţii de a pătrunde într-o realitate superioară sau invers al revărsării harurilor cereşti asupra Lumii. Poarta evocă şi o idee de transcendentă, accesibilă sau interzisă după cum ea este deschisă sau închisă, trecută sau doar privită. Strâns legat cu simbolismul porţii este şi cel al pragului. Semnificaţia ezoterică a pragului provine din rolul lui de trecere între exterior şi interior. El, pragul simbolizează în acelaşi timp despărţirea şi posibilitatea unei reconcilieri. Pragul este graniţa sacrului care ia parte la transcendenţa Centrului. Din această cauză pentru a putea trece peste un prag este necesară o anumită puritate a corpului şi a spiritului. Astfel în numeroase tradiţii pragul 99

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA care Cerul coboară spre Pământ, iar Pământul tinde spre Cer. În conformitate cu această idee vedem că biserica este construită în mijlocul satului; şi astfel biserica fiind în Centrul Lumii şi omul care se află în biserică se află în Centrul Lumii. Omul arhaic avea o adevărată sete spirituală de a se afla în Centru, sete ce actualizează foarte bine nostalgia lui homo religiosus după spaţiul originar (Paradisul pierdut ). El nu putea să trăiască decât raportându-se la acest Centru existent de jur împrejurul acelei Axis mundi. Viaţa în afară acestui spaţiu sacru nu putea fi închipuită, ea fiind un non-sens. Viaţa nu poate fi trăită decât într-un spaţiu sacru şi ea nu poate fi acceptată decât printr-o raportare la sacru În acest fel se poate vorbi la omul religios de o nostalgie a Paradisului, în sensul de o nostalgie după timpul originar şi de tendinţă de a recupera acest timp primordial. Din această cauză vedem că homo religiosus nu poate trăi doar raportându-se la acel spaţiu primordial, spaţiu ce este desemnat ca fiind un spaţiu sacru prin excelenţă . Templul ca poarta spre transcendent după cum a fost numit şi de babilonieni “Duran-ki”- legătura dintre Cer şi Pământ este singurul spaţiu sacru unde omul îşi poate căuta refugiul dar şi calea spre înalt cale care după cum o numeau şi latinii “via eminentia et causalitatis” şi care recondiţionează implicit atât timpul cât şi spaţiul sacralizându-le. Prin urmare, Templul ca spaţiu sacru iese de sub incidenţa timpului şi spaţiului profan transcedându-le, omul încercând ca prin această transcedere să pătrundă iarăşi în spaţiul mitic al creării sale recâştigând în felul acesta acel Paradis pierdut. Astfel Templul ca spaţiu sacru ne apare în toată dimensiunea sa el fiind spaţiu mitizat îin care omul poate pătrunde pentru a fi apărat de spaţiul profan în care a decăzut. Din această cauză Templul ca spaţiu sacru şi mai mult ca model al arhetipului ceresc este singurul loc în care divinitatea vine în întâmpinarea omului pentru a- l scoate pe acesta din mundan şi să-l ridice spre transcedent.

incinta sacră posibilitatea comuniuni cu zeii e posibilă, în consecinţă existând o „poartă” spre înalt pe unde zeii pot coborî pe Pământ şi oamenii pot urca simbolic la cer; exemplu în acest sens având chiar la cartea Facerii. Din această cauză sanctuarele mai sunt numite şi „Porţi ale Cerurilor” ele fiind locuri de trecere între Cer şi Pământ. Alt simbol al spaţiului sacru este cercul înzestrat cu putere căci preînchipuie veşnicia. Spaţiul organizat al Bisericii este înconjurat de spaţiul profan, iar în măsura în care se opune spaţiului sfânt devine spaţiul demonic. Crucea a acrei cupolă este încoronată şi cupola însăşi orânduiesc spaţiul. Prin liniile sale cupola dă sensul mişcării coborâtoare a iubirii divine, iar forma ei sferică reuneşte pe toţi oamenii. Arta sacră a Bisericii Ortodoxe conlucrează la integrarea totului în Misterul liturgic în aşa măsură în care în afară de sfintele slujbe tot ce este în Biserică e în aşteptarea Sfintelor Taine. Dar chiar şi această aşteptare este şi ea sfinţită pentru că este plină de prezenţă dumnezeiască, prezenţă ce este atestată de existenţa icoanelor. Vedem că arhitectura sacră nu a făcut decât să reia şi să dezvolte simbolismul cosmologic cuprins cu mult înainte în structura sanctuarelor primitive. Astfel toate simbolurile legate de templu decurg de fapt din experienţa primitivă a spaţiului sacru. Flavius Josephus arăta cu privire la simbolismul templului că “Marea”- adică Regiunile Inferioare- era închipuită ca o curte, sanctuarul reprezentînd Pământul, iar Sfânta Sfintelor. În acest sens observăm că spaţiul sacru este întotdeauna desăvârşit, oricare i-ar fi întinderea, o ţară (Palestina), un oraş (Ierusalimul) sau un sanctuar (Templul din Ierusalim ) înfăţişând deopotrivă o imagine a Lumii. După cum s-a putut observa în viziunea lui homo religiosus lumea poate să existe doar în măsura în care ea se întemeiază ca o manifestare a sacrului. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvoltă o întreagă teologie în lucrarea sa “Mistagogia” în care Lumea este reprezentată ca o biserică, adică Lumea este o expresie a legăturii dintre văzut şi nevăzut în 100

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA demonice, domul simbolizează oul primar, ou din care s-a dezvoltat întreaga creaţie, iar baza şi cele patru trepte ale ei cele patru direcţii ale creaţiei, precum şi Lumea inferioară. Vedem, aşadar, că homo religiosus a fost frământat întotdeauna, de a se afla într-un spaţiu sacru, într-un loc sacralizat printr-o diferită kratofanie, loc în care să-şi dobândească izbăvirea.

Această orientare a spaţiului sacru în cadru Templului este prezentă şi în cadru buddhismului unde stupa, ca şi locaş de cult, prezintă acelaşi simbolism al locului transfigurat printr-o hierofanie şi a cărei construcţie este privită ca şi o nouă cosmogonie. În felul acesta vedem că elementele ce o alcătuiesc sunt simboluri ale materiei primare. Baza este cea care preînchipuie Pământul; domul simbolizează apa creatoare; cele treisprezece trepte, numite şi trepte de iluminare sunt simbolul focului viu. Aceste trepte ale cunoaşterii conduc spre un parasol care simbolizează elementul vântului şi care larândul său este continuat în vârf de o sferă eternă, de aşa numitul “simbol geamăn“ ce uneşte Soarele şi Luna, Adevărul absolut sau sfera eternă cu Adevărul relativ sau sfera materială. Din punctul de vedere al simbolismului sacrului, stupa este privită astfel- adică parasolul este cel care apără pe cei care intră în acest spaţiu de forţele

Note Bibliografice Mircea Eliade, Tratat de Istoria Religiilor, p.345 Mircea Eliade , Sacru şi profanul, p. 21 Sfânta Scripturã, Exod, 3,5 Sfânta Scripturã, Facere, 28,12 – 19 Paul Evdokimov, Ortodoxia p. 234 Adrian Lemeni, Cosmosul mitizat, în “Altarul Banatului”, an.XLIX (1999), nr. 10 – 12, p. 68 www.budhanet.net/index.html

101

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

CUPRINS Prof. Simion Molnar Prof. Alina Bratu Prof. Dr. Doru Dumitrescu Prof. Leleșan Loredana Dinu-Pătraşcu Mădălina Dinu-Pătraşcu Mihail Prof. Mirela Grădină Prof. Viorel Guţu Prof. Lupșa Elena Prof. Ciort Bogdan Prof. Praporgescu Mioara Prof. Praporgescu Sergiu Prof. dr. Gheţău Gh. Florin Prof. Gheţău Olenca Georgiana Prof. Leleșan Loredana Prof. Toma Elisabeta Mirela Prof. dr. Felicia Adăscăliței Prof. Ovidiu-Nicolae Moldovan Viorel Bolduma Pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei Prof. dr. Tripa Felicia Prof. Tripa Louise Gabriel Ciprian Drăgan Prof. drd. Lupu Gianina Diana Prof. Nicolae Stoian Gabriela Adina Marco prof. Pilț Nicolae - Sorin

100 de ani de la moartea regelui Carol I Regina Maria, ultima regină romantică a României Carol I și modernizarea societății Regina – mamă Elena Ȋntȃiul monarh al Romȃniei Carol I și sistemul constituțional românesc Carol I – destin, datorie și onoare Forme de guvernământ în România: monarhia și republica Colaborarea militară româno-franceză în timpul Primului Război Mondial Opinii despre războiul mondial în presa românească din 1914 Reacţii interne şi internaţionale faţă de intervenţia României în primul război mondial Corneliu Coposu - apostol neobosit al democraţiei Scurtă monografie a orașului Orăștie Considerații privind natalitatea în comunități ale Comitatului Zarand între 1857-1876 Cauzele declinului Imperiului Bizantin Toleranţă religioasă în Ţările Române (sfârşitul secolului al XVI-lea -- începutul secolului al XVII-lea) Mănăstirea Afteia (fostă Cioara) – istorie și actualitate Sinoadele ecumenice – expresie a universalității Bisericii Convocarea sinoadelor ecumenice Extrema dreaptă din Grecia în perioada interbelică Cum înmulţesc chinezii Influența franceză în România Preot dr. Pavel Vesa, Eparhia Aradului în timpul episcopului Sinesie Jivanovici (1751-1768) Spaţiul sacru şi sacralizarea spațiului în cadrul templului

102

1 3 8 11 16 20 24 27 32 35 40 46 50 54 61 70 75 78 79 80 86 88 89 96

ASOCIAลขIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMร NIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

103