Perspective Istorice Nr 9 by ASOCIATIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMANIA, FILIALAL HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Editorial Un secol de la „Marele Război” prof. Simion Molnar, preşedintele APIR Hunedoara Ungaria şi, iniţial, Italia) şi Antanta (Anglia, Franţa şi Rusia). Conflictul central a fost axat pe rivalitatea franco-germană, rezultată în urma războiului din 1870-1871 care provocase o gravă umilinţă Franţei prin pierderea celor două provincii, Alsacia şi Lorena, o uriaşă despăgubire de război şi încoronarea lui Wilhelm I ca împărat al Germaniei în Sala Oglinzilor de la Versailles. Această umilinţă a provocat spiritul revanşard al Franţei care s-a pregătit intens de război împotriva Germaniei. Cu toate acestea, pretextul izbucnirii războiului a pornit dintr-un alt loc fierbinte al Europei, Balcanii, regiune denumită „butoiul de pulbere al Europei”. Anexarea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria a inflamat spiritele în Serbia care, se pare că nu a fost străină de asasinarea moştenitorului tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand la Sarajevo. Acesta a fost considerat momentul prielnic declanşării conflictului. Rând pe rând, Austro-Ungaria, Germania, Franţa, Anglia, Rusia declară război, fiind începutul fazei continentale a conflictului. Paradoxal, ambele tabere aşteptau războiul cu convingerea că acesta va fi de scurtă durată şi că, până la sfârşitul anului 1914, se va încheia. Realitatea a arătat însă cu totul altceva şi anume că războiul s-a transformat într-unul de durată, încrâncenat, un război de uzură dus în tranşee, iar fiecare bloc militar şi-a atras noi aliaţi şi de pe alte continente, sperând într-o înclinare a balanţei favorabilă şi dându-i în final caracterul mondial, aşa cum am menţionat deja. În ceea ce priveşte România, care iniţial a făcut parte din rândul Puterilor Centrale, din motive asupra cărora nu ne vom apleca acum, a adoptat o poziţie de neutralitate, iar ulterior a trecut în tabăra Antantei. Acestei comemorări de 100 de ani de la declanşarea conflictului am decis să îi dedicăm

Se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea primei conflagraţii mondiale, cea care a intrat în conştiinţa participanţilor, dar şi a istoricilor sub numele de „Marele Război” sau „Marele Măcel”. Era pentru prima dată când omenirea se confrunta cu un război dus pe mai multe continente şi care a căpătat astfel un caracter mondial. A fost o încleştare sângeroasă, cu milioane de morţi, dispăruţi, cu zeci de oraşe şi teritorii întregi distruse, un război în care s-au utilizat cele mai variate mijloace, de la cele terestre, aeriene, navale şi până la submarine. Pentru prima dată, în acest război au fost utilizate mijloace de luptă neuzitate vreodată, printre care şi gazele toxice care au provocat victime numeroase ambelor tabere. Locul de pornire al războiului a fost tot Bătrânul Continent, divizat între două blocuri militare pregătite de o confruntare şi care aşteptau un moment prielnic pentru a declanşa conflagraţia. Apariţia noilor state naţionale cu pretenţii coloniale, cum au fost Germania şi Italia, precum şi ridicarea la rang de mare putere a Japoniei a deschis calea revendicărilor teritoriale şi a supremaţiei europene şi mondiale. Astfel, s-au format cele două blocuri militare, Puterile Centrale (Germania, Austro1

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA o parte din articolele acestui număr al revistei noastre, cuprinzând puncte de vedere, unele chiar inedite, care să vă permită să aveţi o viziune de ansamblu asupra războiului. Trebuie să spunem că, din nefericire, sintagma de

Marele Război a fost menţinută doar două decenii, când a izbucnit o nouă conflagraţie, mult mai violentă şi mai extinsă, cel de-al doilea Război Mondial.

In memoriam – preotul cărturar doctor Pavel Vesa prof. Paul Krizner „A fost un cărturar între cărturari, preot între preoţi şi om între oameni.” Nicolae Iorga

Părintele iconom doctor Pavel Vesa a văzut lumina zilei la 23 aprilie 1955, de sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, în comuna Dieci, jud. Arad, unde prinde dragostea de carte şi de credinţă de la părinţii Pavel şi Iosana. Ulterior, între anii 1970-1974, a studiat la Liceul Teoretic din Gurahonţ. Simte vocaţia de a deveni slujitor al altarului şi astfel, în anul 1975, s-a înscris la examenul de admitere la Institutul teologic universitar din Sibiu, cursuri pe care le-a absolvit în anul 1979. Pasionat de istoria bisericească arădeană, s-a înscris la cursurile de doctorat la Catedra de Istorie Modernă a Facultăţii de Istorie- Filosofie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. În urma susţinerii tezei în anul 2003, primeşte calificativul „Magna cum laude”. Pe plan pastoral-misionar, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Lalaşinţ în anul 1979, unde a păstorit timp de zece ani, până în 1990, când a fost mutat preot-paroh în Dezna, slujind un an. Din 1991 şi până în 1995 a păstorit ca preot-paroh în satul natal Dieci. De la 1 august 1995 a fost trimis preot-duhovnic la Spitalul Clinic Judeţean din Arad, unde s-a îngrijit de suferinţa trupească şi sufletească a atâtor credincioşi, până în data de 26 decembrie, la orele 4:30, când Domnul Hristos hotărăşte să-l cheme la ceruri, după o suferinţă grea de aprope 11 ani. Datorită P. C. Părinte Pavel Vesa, în incinta Spitalului Clinic Judeţean din Arad există azi un monument istoric ecclezial, datând din anul 1724, strămutat din parohia Groşeni, şi anume biserica de lemn cu hramul „Sf. Cuv. Paraschiva”, târnosită în anul 2001. Pe plan cultural, a fost o personalitate inegalabilă, publicând 18 cărţi de istorie bise-

Praznicul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este pentru fiecare creştin începutul mântuirii, începutul vieţii veşnice, a bucuriei, a dragostei fără de sfârşit ce vine din Dumnezeu spre omul căzut, pierdut şi amărât, spre omul suferind şi întristat. În ziua următoare sărbătorim Soborul Maicii Domnului, unde Biserica noastră o cinsteşte pe Fecioara Maria, punându-o mai presus decât heruvimii şi serafimii, şi ca fiind Maica celor oropsiţi, a celor bolnavi şi a celor prigoniţi, Maica cerului şi a tuturor celor care au credinţa că ea este mijlocitoare între noi şi Fiul ei. În această zi de 26 decembrie 2013 a fost chemat la Domnul şi P. C. Părinte iconom stavrofor dr. Pavel Vesa, după o grea suferinţă, pe care a dus-o cu demnitate până în ultimile clipe ale vieţii sale. Voi creiona în modeste cuvinte câteva date bio-bibliografice ale Sfinţiei Sale, fiind, în ultimii zece ani din viaţă, alături de dânsul la altarul bisericii de lemn „Sfânta Cuvioasă Paraschiva” din Arad, dar şi un modest ucenic, dacă nu folosesc cuvinte prea grele. 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Corespondenţă, vol. I (coeditor), Editura Presa Universitară Clujeană, 2005; Episcopia Aradului – Istorie, cultură, mentalităţi (1076-1918), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2006 (teza de doctorat); Episcopii Aradului 1706-2006, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2007; Clerici cărturari arădeni de altădată, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2008; Eparhia Aradului în perioada Episcopului Aradului Gherasim Raţ (1835-1850), Editura Mi-rador, Arad, 2008; Comuna Dieci Monografie istorică, Editura Mirador, Arad, 2009; Instituţii ecleziastice. Comentariu la legistaţie bisericească (secolul al XIX-lea) (coeditor), Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010; Un bibliofil din Țara zărandului: preotul Nicolae Butariu (1843-1890), Editura Mirador, Arad, 2010; Episcopia Aradului între 1786-1830. De la ultimul Episcop sârb la primul episcop român, Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2010; Protopop dr. Gheorghe Ciuhandu (1875-1947), Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2011; Preotul cărturar Nicolae Horga Popovici (1767-1811) al Seleuşului (coautor), Editura Arhiepiscopiei Aradului, Arad, 2011; Învăţământul teologic de la Arad (1822-1948), Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, Deva, 2013. Ultima lucrare a P. C. Părinte Pavel Vesa, închinată episcopului Sinesie Jivanovici, a văzut lumina tiparului chiar înainte de Sfintele Sărbători, însă Părintele, grăbit fiind să ajungă la marele ospăţ ceresc, na reuşit să o mai lanseze. Județul Hunedoara şi Deva rămân în inima Părintelui ca locuri dragi, Sfinția Sa iubind foarte mult aceste meleaguri pline de încărcătură istorică şi având o colaborare strânsă cu P. S. Părinte Episcop Gurie, cel care l-a susţinut în apariţia lucrării Învăţământul teologic de la Arad (1822-1948), publicată la Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei în cursul anului 2013, unde sunt menţionaţi o seamă de absolvenţi şi preoți hunedoreni. Memoria Părintelui va rămâne vie în inimile multora şi, în special, a istoricilor bănăţeni şi ardeleni, iar de acum înainte orice lucrare de istorie bisericească locală nu va putea fi scrisă fără referinţele bibliografice ale

ricească locală, sute de studii şi articole şi participând la numeroase sesiuni de comunicări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Printre numeroasele premii amintim: „Premiul de excelenţă” la Gala excelenţei Arădene, 2007; „Cetăţean de onoare” al comunei Dieci, 2009; „Diplomă de excelenţă” din partea Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România, 2012; „Premiul de excelenţă” din partea Primăriei Arad, 2013. A fost înscris şi în Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti (Bucureşti, 2010), la secţiunea istorici.

Este autor a 18 cărţi, după cum urmează: Biserici de lemn de odinioară, Editura Guten-berg, Arad, 1997; Din istoria comunei Dieci (jud. Arad) Contribuţii monografice, Editura Ştirea, Arad, 1999; Arad – monografia oraşului de la începuturi până la 1989 (coautor), Editura Negredo, Arad, 1999; Biserici de mir arădene între tradiţie şi modernitate, Editura Mirador, Arad, 2000; Pelerinul cultural bănăţean (coeditor), Editura Universitaţii Lucian Blaga, Sibiu, 2000; Incursiuni în istoriografia ecleziastică arădeană, Editura Gutenberg Univers, 2004; Andrei Şaguna, 3

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Părintelui Pavel Vesa, care, timp de 20 de ani, a făcut din noapte zi, pentru a scoate la lumină tiparului documente inedite şi de o valoare inestimabilă. Dumnezeu să-l odihnească în pace cu drepţii acolo unde suferinţa nu-şi are loc şi

harul Său desăvârşeste orice suflet ostenit. „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21).

Interviu Ioachim Lazăr: În anii '80 erau zile în care 20 de autocare cu turişti veneau la Castelul Corvineştilor un muzeu. În 1968 fuseseră finalizate lucrările de restaurare, dar în interior nu era absolut nimic. Nici măcar o singură piesă care ar fi putut fi expusă sau măcar nişte plăcuţe pe care să fie inscripţionate numele sălilor. Practic, am fost pus în situaţia de a realiza prima expoziţie permanentă a Castelului şi, pentru a face rost de piese care ar fi putut fi expuse, am plecat într-un adevărat tur al muzeelor din ţară. Doream să văd cum arată, cum sunt organizate expoziţiile permanente dar, mai ales, doream să apelez la bunăvoinţa marilor instituţii muzeale din ţară, instituţii care ar fi putut să îmi dea în custodie unele din piesele lor şi astfel m-ar fi ajutat să realizez o expoziţie şi la Castelul Corvineştilor. Vă spun sincer că am venit cu mâna goală. Nimeni nu a vrut să îmi dea nimic. Am luat atunci iniţiativa şi am reuşit să colaborez cu muzeul din Deva care mi-a împrumutat tot armamentul pe care îl avea şi care a fost expus apoi la Hunedoara. Aşa s-a reuşit ca în anul 1974 să fie deschisă prima expoziţie permanentă la Castelul Corvineştilor, expoziţie care se axa pe familia lui Iancu de Hunedoara şi istoria domeniului pe care era amplasat monumentul şi care a rămas acolo până în 1989. Turiştii au început să vină. Tot mai mulţi şi mai mulţi, aşa că prin anii '80 erau zile când în faţa Castelului erau parcate şi 20 de autocare. Am reuşit să tipărim atunci nişte pliante foarte frumoase, o broşură editată în 5000 de exemplare şi, astfel, toţi cei care intrau la Castel plecau de acolo cu un crâmpei de istorie, chiar dacă preţul

Istoric, erudit, cercetător în arhive, Ioachim Lazăr este fără îndoială unul dintre reperele cercetării istorice din judeţul Hunedoara. A condus ani de zile muzeele de la Hunedoara şi Deva, fiind totodată şi unul dintre cei mai constanţi „căutători” în arhivele judeţene. Opera sa istorică atinge câteva puncte esenţiale pentru trecutul judeţului, iar lucrările sale au devenit, de facto, repere pentru generaţiile actuale de istorici. Plecat din postura de profesor suplinitor de istorie la şcoala din Baru Mare, el este remarcat pentru abnegaţia cu care le preda tinerilor această materie şcolară, iar în anul 1971 i se propune să preia funcţia de director al Muzeului Castelul Corvineştilor din Hunedoara. - Ce era în anul 1971 Castelul Corvineştilor? Cum se prezenta clădirea şi cât interes stârnea în rândul celor care vizitau judeţul nostru? - Aş dori să vă spun că atunci când mi s-a făcut propunerea de a fi director la Castel, monumentul nu era în adevăratul sens al cuvântului 4

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA albumului respectiv la acea vreme nu era deloc mic, 25 de lei. - De la Hunedoara aţi venit la Deva. - Da, în anul 1978 am primit o altă invitaţie, aceea de a conduce Muzeul Judeţean de la Deva, fapt care la acea vreme mi s-a părut surprinzător deoarece erau tineri în instituţie care erau foarte bine pregătiţi şi pe care îi vedem cu poteţial în a conduce muzeul. Am acceptat, dar după câteva luni am vrut să renunţ. Libertatea pe care o aveam la Hunedoara a dispărut odată cu venirea la Deva. Aici eram mereu sub ochiul vigilent al Partidului Comunist, iar munca de cercetare avea de suferit din cauza lipsei timpului. Dormeam doar câtevea ore pe noapte, pentru a avea ceva timp şi pentru studiu de documente şi cercetare. A fost o perioadă grea. La Muzeul Judeţean am fost nevoit să fac oarecum aceaşi paşi cu ce am făcut la Hunedoara. Am reorganizat întregul muzeu, iar anul 1981 era cel în care trebuia finalizată această reor-ganizare, expoziţia permanentă fiind axată pe Epoca de Aur, la indicaţiile partidului. Ea a rezista aşa până la Revoluţie, fiind apoi desfiinţată. Din nefericire, nu s-a mai reuşit de atunci constituirea unei expoziţii permanente a muzeului. - Este necesară această expoziţie? - Sigur că este necesară, aici fiind practic singurul muzeu din ţară caruia îi lipseşte o expoziţie permanentă. Din fericire, conducerea actuală a instituţiei pare foarte determinată în a rezolva cât mai curând problema. Eu susţin cu totul acest demers şi îi stau la dispoziţia managerului instituţiei cu expertiza mea în vederea realizării obiectivului. Cred din tot sufletul că Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane are alura unui muzeu regional. De altfel, dacă vorbim despre daci sau romani, invariabil trecem peste graniţele unui judeţ. Bogatul nostru trecut istoric poate şi trebuie să fie exploatat astfel, iar muzeul are tot ce îi trebuie pentru a deveni o instituţie de rang regional. - Dacă ne referim la activitatea dumneavoastră istorică nu putem să nu remarcăm numărul impresionant de lucrări ştiinţifice pe care le-aţi scris şi editat. Care dintre ele vă este cea mai dragă?

- Este dificil să vorbesc despre o lucrare sau alta ca fiind mai dragă sau mai puţin dragă. Pentru toate lucrările mele am depus mult efort, multe ore pierdute cercetând arhivele, multe sacrificii la nivel personal. Îmi sunt dragi şi monografiile comunelor pe care le-am documentat şi scris dar, în egală măsură, îmi sunt la fel de dragi şi cărţile care au adus în prim plan istoria unor personalităţi hunedorene, cum ar fi Densuşenii. Am scris despre Marea Unire şi despre rolul puţin cunoscut al pădurenilor hunedoreni la acest eveniment major, am abordat în multe lucrări chestiuni economice şi m-am axat pe dezvăluirea unor date importante legate, spre exemplu, de funcţionarea primului furnal din zona Hunedoarei. De altfel, pot să vă spun deschis că cercetarea istoriei economice a fost refugiul meu din calea acelei pseudo-istorii, cea acaparată de partid. Aici aveam o mai mare libertate şi cenzura era mai puţin prezentă. Am simţit că ceea ce descopăr în munca de cercetare poate fi valorizat mai bine, aşa că m-am axat oarecum pe istoria economică unde erau mai puţine constrângeri. - În încheiere aş dori să vă întreb ce surprize editoriale ne veţi mai oferi în vitorul apropiat? - Nu sunt surprize, e doar muncă multă şi aici vă pot spune că lucrez intens la cel de-al patrulea volum al Monografiei Judeţului Hunedoara, lucrare din al cărui colectiv redacţional fac parte şi eu. Este o lucrare extrem de laborioasă, care implică foarte multă muncă de cercetare. Sper că duc la bun sfârşit acest demers şi vă spun că în responsabilitatea mea este capitolul referitor la agricultura din judeţ, cu toate aspectele ei. - Domnule Lazăr, în primul rând vă dorim multă sănătate şi mult succes în tot ceea ce faceţi. A consemnat prof. Andrei Nistor

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Vă recomandăm (lucrări despre primul Război Mondial)

Ciprian Drăgan

Vyvyen Brendon, Primul Razboi Mondial 1914-1918, Editura ALL

nilor. Sunt înfăţişate cronologic, cu ajutorul fotografiilor, al hărţilor, graficelor şi tabelelor cele mai importante acţiuni militare şi demersuri politice ale beligeranţilor din ambele tabere aflate în conflict. Demarând cu premisele marii conflagraţii din al doilea deceniu al secolului trecut, volumul se încheie cu Pacea din 1918, cea care avea să deschidă drumul către al Doilea Război Mondial. Această carte face parte din colecţia de istorie a editurii Rao.

Cartea înfăţişează istoria Primului Război Mondial din perspectiva europeană, prezentând în egală măsură şi celelalte fronturi, precum şi rolul altor naţiuni decât cele europene. Sunt trecute în revistă cauzele războiului, obiectivele, punctele forte şi slăbiciunile beligeranţilor. În lumina celor mai recente cercetări sunt relatate cititorului evenimentele de pe Frontul de Vest, Est, Italian, precum şi bătăliile navale. Numeroase izvoare documentare ilustrează experienţa participanţilor la război. V. Brendon ne prezintă izbucnirea, desfăşurarea şi încheierea războiului, analizează motivele care au condus la victorie sau la înfrângere una sau cealaltă dintre tabere, precum şi impactul pe care l-au avut cei patru ani de război total asupra frontierelor naţionale, sistemelor politice, stilurilor artistice şi literare, vieţii cotidiene.

Lucian Boia, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial, Editura Humanitas

Lucian Boia, cu bine-cunoscutul său stil şi desfăşurând o demonstraţie fără cusur, risipeşte o altă iluzie întreţinută de istorici şi acceptată ca un adevăr: credinţa că ar fi existat în anii Primului Război Mondial, în ciuda câtorva opinii divergente, îndeosebi în rândul oamenilor politici, o cvasiunanimitate în jurul „idealului naţional“, în sensul intrării României

Antonella Astori, Patrizia Salvadori, Istoria ilustrată a Primului Război Mondial, Editura RAO Intrate în conştiinţa mai multor generaţii drept Marele Război, eveni-mentele militare şi politice derulate între anii 1914 şi 1918 sunt prezentate cititorilor într-o manieră extrem de penetrantă - prin intermediul imagi6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Rudolf Dinu, Ion Bulei, România în Primul Război Mondial. La Romania nella Grande Guerra 1914-1918, Editura Militară

în conflict, împotriva Austro-Ungariei, pentru eliberarea Transilvaniei. Lectura sagace a presei din acea epocă, precum şi a altor documente, multe dintre ele inedite, pe care istoricii „antantofili“ le-au ignorat cu bună ştiinţă, demonstrează că o parte însemnată a elitei politice şi intelectuale româneşti a avut o altă opţiune. Vom descoperi în această carte cine au fost „germanofilii“, care le-au fost argumentele, cum au acţionat în timpul ocupaţiei germane şi cum au supravieţuit politic şi intelectual după triumful oarecum neaşteptat al adversarilor lor.

În vreme de război, sau de pregătire a acestuia tot ce e vital pentru un stat e concentrat spre efortul militar şi spre armată. Documentele provin, în cea mai mare parte, de la ataşaţii militari italieni aflaţi în misiune în România acelei perioade, colonelul Luciano Ferigo şi generalul A. Peano, şi relevă momentele esenţiale ale preparativelor şi participării armatei române la Primul Război Mondial, cu accent pe relaţiile conducerii politice şi militare naţionale cu reprezentanţii Antantei. Volum scris în limba italiană.

Marcela Feraru, Misiunea Berthelot. România în Primul Război Mondial, Editura Nemira

Pierre Renouvin, Primul Război Mondial, Editura Corint Când România intra în război în august 1916, Franţa trimite o misiune militară pen-tru a sprijini eforturile armatei române de a recupera Transilvania. Misiunea este condusă de Henri-Mathias Berthelot, unul dintre cei mai capabili generali ai statului major francez. Prima bandă desenată consacrată istoriei Primului Război Mondial în România, Misiunea Berthelot le oferă celor tineri prilejul de a întâlni figuri emblematice ale istoriei noastre moderne: Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu, Ion Brătianu.

Cartea de faţă constituie, am putea spune, un best-seller al istoriografiei franceze. Inteligent şi selectiv argumentat, autorul ne facilitează accesul la înţelegerea unui eveniment istoric complex, în acelaşi timp raţional şi iraţional, care a bulversat tradiţiile şi tabieturile epocii victoriene, comportamentele şi atitudinile Europei din „Belle”. 7

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Cine e de vină pentru izbucnirea primului război mondial? prof. dr. Gheţău Gh. Florin De la sfârşitul sec. al XVII-lea, după eşuarea celui de-al doilea asediu otoman asupra Vienei (1683), la nivel european s-a manifestat “chestiunea orientală”. Austria catolică şi Rusia ortodoxă au început să acapareze tot mai multe teritorii, locuite în principal de creştini şi aflate sub dominaţie turcă. Desigur, la nivel declarativ cele două imperii erau foarte îngrijorate de soarta creştinilor din Imperiul Otoman. Atât de îngrijorate încât doreau să le ofere o nouă stăpânire străină, dar creştină. Imperiul habsburgic şi cel ţarist au purtat multe războaie contra “omului bolnav” al Europei (1711, 1716-1718, 1736-1739, 17681774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856), care s-au soldat cu trecerea a numeroase teritorii de sub jugul turcesc înspre cel austriac sau rus. În iulie 1875, locuitorii din Bosnia şi Herţegovina s-au răsculat contra stăpânirii otomane, care era tot mai opresivă. Atrocităţile comise de turci contra creştinilor din cele două provincii au avut răsunet în presa europeană, oripilând opinia publică, care cerea să se pună capăt abuzurilor la care erau supuşi creştinii din Imperiul Otoman. Desigur, Rusia şi Austro-Ungaria au profitat de moment pentru a mai pune mâna pe ceva teritorii. La 8 iulie 1876 la castelul Reichstadt din Boemia, a avut loc o întâlnire între împăraţii Austro-Ungariei şi Rusiei însoţiţi de miniştrii de externe, Contele Andrassy respectiv Prinţul Gorceacov. Cele două imperii au plănuit un război în urma căruia Rusia să recapete cele trei judeţe din sudul Basarabiei, pierdute prin Tratatul de Pace de la Paris (1856), iar Austro-Ungaria trebuia să acapareze Bosnia şi Herţegovina. Altfel spus, prin acordul verbal de la Reichstadt, Rusia şi Austro-Ungaria şi-au împărţit sferele de influenţă în Peninsula Balcanică. 1

Ajunşi în acest punct, să facem un mic exerciţiu de istorie contrafactuală (ucronie). Dacă diplomaţie turcă ar fi avut o viziune sănătoasă şi pragmatică, ar fi parat intenţiile evidente ale ruşilor. În primul rând, turcii ar fi trebuit să lanseze, încă de la sfârşitul anului 1876, negocieri intense cu românii. Ar fi trebuit să promită solemn României recunoaşterea imediată a independenţei, cu condiţia intrării într-o alianţă militară cu Turcia, împotriva oricărui agresor. În plus, Turcia s-ar fi angajat să garanteze integritatea teritorială a României. Prin această strălucită manevră, Rusia nu ar mai fi avut posibilitatea traversării teritoriului românesc pentru a ajunge pe teatrul de operaţiuni din Balcani. Cum să ataci un stat creştin în condiţiile în care pretinzi că intri în război tocmai pentru protejarea creştinilor? Rusia ar fi avut mari probleme de imagine şi militare. Pe de altă parte, un atac rus contra României ar fi făcut ca turcii şi românii să lupte împreună contra Rusiei. Armata rusă a învins cu greu, chiar şi cu ajutorul armatei române. Deci, este evident că Rusia ar fi putut fi învinsă, mai ales că Anglia nu privea cu ochi buni planurile nutrite de AustroUngaria şi Rusia pe seama Imperiului Otoman. Însă miopia diplomaţiei otomane a susţinut interesele expansioniste ale Rusiei. 2 Lăsând deoparte ceea ce ar fi putut fi, să ne întoarcem la ceea ce s-a întâmplat. Din moment ce s-a înţeles cu Austro-Ungaria, pentru Rusia mai rămânea doar problema înţelegerii cu România. Ruşii nu aveau frontieră comună cu otomanii de aceea aveau nevoie de o înţelegere cu românii pentru a tranzita teritoriul României. După o serie de negocieri din care n-au lipsit ameninţările ruse s-a ajuns la acordul ruso-român din 4 aprilie 1877. Foarte important pentru România era articolul II al documentului: “Pentru ca nici un inconvenient

http://en.wikipedia.org/wiki/Reichstadt_Agreement accesat în data de 7-II-2014).

(site

http://www.geostrategic.eu/1877-miopia-otomana.html (site accesat în data de 7-II-2014).

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, Guvernul Majestăţii Sale Imperatorul tuturor Rusiilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale Statului Român, astfel cum rezultă din legile interioare, şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României”. 3 După ce a eliminat obstacolele din calea proiectului războinic, Rusia a atacat în aprilie 1877 Imperiul Otoman. La sud de Dunăre ruşii au întâmpinat o rezistenţă tenace din partea turcilor, fapt ce i-a obligat să solicite concursul armatei române, ceea ce nu doriseră iniţial. Armata română a sprijinit trupele ruse contribuind decisiv la înfrângerea Imperiului Otoman. Drept răsplată, România a trebuit să cedeze cele trei judeţe din sudul Basarbiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad) Rusiei, care se obligase, după cum am văzut mai sus, să respecte integritatea teritorială a ţării. Tratatul de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), care a pus capăt războiului românoruso-turc din anii 1877-1878, a avut prevederi referitoare la întreg arealul sud-est european. Din perspectiva articolului de faţă ne interesează în mod special soarta BosnieiHerţegovina. După cum bine se ştie, ea s-a aflat la originea crizei. Articolul 25 al Tratatului de la Berlin suna astfel: “Provinciile Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate şi administrate de Austro-Ungaria. Deoarece guvernul AustroUngariei nu doreşte a se însărcina cu administrarea Sangeacului Novi-Bazar, care se întinde între Serbia şi Muntenegru în direcţia sudică peste Mitroviţa, guvernul otoman va urma să funcţioneze acolo. Cu toate acestea, pentru a se asigura noua stare politică, libertatea şi siguranţa populaţiei, AustroUngaria îşi menţine dreptul de a ţine garnizoane şi drumuri militare şi comerciale în toată întinderea acelei părţi a vechiului vilaet al Bosniei. În acest scop se rezervă guvernul

austro-ungar şi acel al Turciei, de a se înţelege asupra amănuntelor”. 4 Noul episod al crizei orientale a pornit de la lupta eroică a locuitorilor din provinciile Bosnia şi Herţegovina. Aceştia au fost ajutaţi cu arme şi voluntari din Muntenegru şi Serbia. Mai mult, în 1876 cele două state au purtat un război cu Turcia, dar au fost învinse. După atâtea eforturi şi sacrificii populaţia BosnieiHerţegovina a aflat cu stupoare că a schimbat un stăpân cu altul. După secole de opresiune otomană au sperat că vor fi liberi, dar marile puteri au avut alte planuri. Evident, ostilitatea sârbilor faţă de Austro-Ungaria a crescut foarte mult. Sârbii s-au simţit trădaţi de cei care au pretins în faţa Europei că vor să-i apere. Putem compara situaţia sârbilor cu cea a românilor. După răpirea sudului Basarabiei, România a simţit că principalul său duşman este Rusia. Serbia s-a raportat în termeni similari la Austro-Ungaria, care primise în administrare Bosnia-Herţegovina. În 1908, Austro-Ungaria a anexat această provincie pe care până a atunci doar o administrase. De jure, până-n 1908 Bosnia-Herţegovina a fost teritoriu otoman. Anexarea din 1908 a avut meritul de a suplimenta aversiunea pe care o simţeau sârbii faţă de monarhia bicefală. Până în 1908 Europa a parcurs un drum lung, sinuos şi periculos spre o stare conflictuală care are multe similarităţi cu ceea ce s-a întâmplat în perioada Războiului Rece. S-au constituit două blocuri politico-militare, Tripla Alianţă sau Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria şi Italia) şi Antanta sau Tripla Înţelegere (Franţa, Rusia şi Marea Britanie). Cele două alianţe ostile s-au lansat într-o cursă a înarmărilor fără precedent până atunci. Totodată, au avut loc numeroase crize diplomatice care puteau declanşa confruntărui armate. Cursa înarmărilor, frecventele crize şi polarizarea Europei sunt elemente de contact dintre această perioadă şi Războiul Rece. Desigur, cel din urmă a avut o conotaţie ideologică, capitalism vs. comunism sau democraţie vs. totalitarism, ce a lipsit înainte de primul răz-

http://istoriiregasite.wordpress.com/tag/conventie/ accesat în data de 7-II-2014).

(site

Sorin Liviu Damean, România şi Congresul de Pace de la Berlin (1878), Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005, p. 117.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA boi mondial. Dacă după al doilea război mondial am avut criza Berlinului, Coreii, Suezului sau a rachetelor din Cuba, în perioada de timp premergătoare izbucnirii primei conflagraţii mondiale am avut crizele din Maroc (1905, 1911), criza bosniacă (1908) şi războaiele balcanice (1912-1913). În criza bosniacă Rusia a fost umilită şi nu a fost sprijinită suficient de Franţa. Urmările sunt dezastruoase pentru Berlin şi Viena. Cancelarul german Bülow spera să desprindă Rusia de Franţa, încercare soldată cu un eşec. Ruşii sunt, într-adevăr, mai nemulţumiţi de atitudinea germană decât de lipsa sprijinului francez şi nu doresc decât revanşa. Alianţa franco-rusă este întărită. 5 Pe de altă parte, criza bosniacă din 1908 a jucat un rol central în declanşarea războiului în 1914. Acuzele Rusiei vizavi de Franţa, cum că nu o sprijinise destul, a făcut ca Parisul să aibă o conduită mult mai pe placul ţarului. Altfel spus, Franţa, pentru a nu torpila alianţa cu Rusia este dispusă după 1908 să meargă mult mai departe în direcţia susţinerii Rusiei. Teama de a pierde un aliat vital a dus la dispariţia spiritului de precauţie din diplomaţia franceză. Ruşii, pe de altă parte, pe fondul înfrângerii suferite din partea Japoniei (1904-1905) au luat foarte în serios umilinţa din 1908. În realitate, Rusia a fost lovită doar în amorul propriu şi-n mândria de mare putere. Elita conducătoare a Rusiei părea decisă după 1908 să nu mai accepte nicio umilinţă. Această atitudine extrem de păguboasă a fost de asemenea determinantă pentru ceea ce s-a întâmplat în 1914. Austro-Ungaria a comis în 1908 o mare eroare. În primul rând, a radicalizat atitudinea Rusiei faţă de Tripla Alianţă. În al doilea rând, a pus gaz pe foc, exacerbând sentimentele antihabsburgice ale sârbilor. Politica externă a Austro-Ungariei după 1908 a devenit obsedată de micul vecin din sud. Fără anexarea în 1908 a Bosniei-Herţegovina climatul diplomatic de pe bătrânul continent ar fi fost mult mai liniştit. Marile puteri s-au aruncat cu capul înainte într-

un vârtej belicos care oferea mize mici. Tocmai acesta este aspectul frapant pentru observatorul contemporan. Nicio criză de dinainte de 1914 nu pare de nerezolvat. Un summit ar fi rezolvat cu brio aceste chestiuni minore. Însă orgoliile şi naţionalismul exacerbat creau un climat cu totul diferit de ceea ce cunoaştem astăzi. În plus, cu excepţia Franţei şi a Marii Britanii, marile puteri ale Europei nu aveau regimuri democratice, ci neoabsolutiste. În Germania, Austro-Ungaria, Rusia, dar şi Imperiul Otoman, împăraţii dădeau tonul politicii externe. Masele nu aveau un cuvânt prea important de spus, cu toate că în atmosfera ultranaţionalistă a perioadei nu e clar dacă gândeau cu mult diferit faţă de liderii lor.

Celebrul diplomat american, Henry Kissinger, afirmă despre debutul primului război mondial că: “Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din urmă la declanşarea unei catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până când s-a aprins scânteia”. 6 Aserţiunea este în mare măsură 5F

Jean-Rémy Bézias, Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea până în 1939, Iaşi, Editura Institutul European, 2003, p. 26.

Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 2007, p. 173.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA exagerată. Nici criza din 1914 şi nici crizele anterioare nu trebuiau să ducă în mod inexorabil la război. La fel de bine se putea ca atentatul din 1914 să treacă fără declanşarea unui război. De fapt, Kissinger lasă impresia că războiul era inevitabil, ceea ce nu cred să fi fost cazul. Ambele războaie mondiale şi multe alte războaie din istoria umanităţii au pornit, cu toate că ar fi putut fi foarte bine evitate, dintro serie de greşeli. Diriguitorii acelor vremuri nu au pus în balanţă costurile şi beneficiile reale ale războiului. În altă ordine de idei, istoricul Lucian Boia spune că: “Se poate face o analogie cu reacţia americană după atentatele din 11 septembrie 2001; şi în acest caz, lovitura de răspuns a ţintit mult mai departe, până în Afganistan şi Irak, cu intenţia de a profita de tragedie pentru a rezolva o problemă globală”. 7 Aşa este o analogie cu întâmplări contemporane ne va oferi o perspectivă nouă şi interesantă asupra atitudinii Austro-Ungariei. În primul rând, Imperiul austro-ungar era un stat multinaţional, cu pretenţii de mare putere. De altfel, era cel mai puţin stabil imperiu din Europa, din cauza chestiunilor naţionale. Serbia avea revendicări teritoriale faţă de Austro-Ungaria. Aceste pretenţii erau susţinute, mai ales, prin propagandă semioficială şi organizaţii secrete. Astăzi, le-am numi fără ezitare grupări teroriste. Deci, putem spune că demersul militar al Austro-Ungariei era îndreptat contra terorismului. Aidoma SUA după 9/11, monarhia bicefală dorea să extermine terorismul. Acest pretext a servit foarte bine operaţiunile militare din Irak şi Afganistan. De ce n-ar fi avut şi Austro-Ungaria acest drept? Austro-Ungaria lupta contra unui stat care dorea destrămarea imperiului şi acţiona în acest sens prin mijloace teroriste. Aşadar, putem afirma că autorităţile de la Viena şi Budapesta erau mai îndrituite să atace Serbia decât au fost SUA să atace Irakul. Oare după atentatele de la World Trade Center, America ar fi putut să nu acţioneze contra vinovaţilor?

Populaţia nu ar fi acceptat aşa ceva. Putem spune că Serbia nu a fost 100% victimă iar Austro-Ungaria nu a fost 100% stat agresor. 8 Dar ce s-a întâmplat de fapt în 1914? La 28 iunie 1914, Arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, şi soţia sa Sofia, Ducesă de Hohenberg, au fost împuşcaţi mortal la Sarajevo, capitala proaspăt anexatei provincii Bosnia-Herţegovina. Asasinul era un naţionalist sârb, pe nume Gavrilo Princip. El făcea parte dintr-un grup de şase asasini pregătiţi pentru a-l suprima pe arhiduce. Gavrilo Princip a fost condamnat la douăzeci de ani de închisoare, fiindcă era prea tânăr pentru a primi pedeapsa capitală. În monarhia bicefală vârsta minimă pentru execuţie era douăzeci de ani. Princip a murit la 28 aprilie 1918 la Terezin din cauza condiţiilor dure de detenţie. Se crede că eminenţa cenuşie din spatele atentatului ar fi fost Dragutin Dimitrijević, şeful serviciului de informaţii al armatei sârbe. Mâna sa dreaptă, maiorul Vojislav Tankosić i-a antrenat şi înarmat pe asasini. Oricum, la aproape un secol de la aceste evenimente multe fapte sunt încă neclare. Dar, fără dubiu, Serbia a fost implicată în atentat, chiar dacă nu se cunoaşte cu certitudine nivelul de implicare al acesteia. 7F

La 23 iulie 1914, Baronul Giesl von Gieslingen, a prezentat guvernului de la

Lucian Boia, Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, p. 31.

http://www.geostrategic.eu/primul-razboi-mondial1914.html (site accesat la data de 7-II-2014).

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA exacerbarea atitudinii anti-austro-ungare. Austro-Ungaria era o superputere, iar Serbia sa pus cu bună ştiinţă în situaţia ingrată de a fi pusă la colţ de Viena şi Budapesta. Rusia, în schimb, a supralicitat inutil, ordonând mobilizarea, ceea ce a declanşat o reacţie isterică a Germaniei, care a lansat trei declaraţii de război. Fără intervenţia Rusiei şi a Germaniei războiul putea fi localizat şi fără consecinţe majore. Rusia şi Germania au acţionat total eronat şi nu au lăsat loc de prea multă vorbă. Conduita Germaniei, mai ales, se pliază perfect pe principiul “trage şi apoi pune întrebări”. Puterile Centrale au sfidat în permanenţă Antanta, iar în cele din urmă au primit o reacţie similară. Germanii şi ruşii nu s-au asigurat că au vreun buton de panică la îndemână, în cazul în care situaţia scapă de sub control. Evident, principalul vinovat este Austro-Ungaria, apoi Serbia, după care urmează binomul rusogerman. Franţa nu este nici ea lipsită de vină fiindcă a încurajat atitudinea intransigentă a Rusiei. Pe cale de consecinţă, conţinutul articolului 231 din Tratatul de Pace de la Versailles (28 iunie 1919) este o hiperbolă. Însă una nu prea departe de adevăr, fiindcă vina declanşării războiului, chiar dacă nu aparţine în totalitate Germaniei şi aliaţilor săi, aparţine acestora în cea mai mare parte. Conţinutul acestui articol este următorul: “The Allied and Associated Governments affirm and Germany accepts the responsibility of Germany and her allies for causing all the loss and damage to which the Allied and Associated Governments and their nationals have been subjected as a consequence of the war imposed upon them by the aggression of Germany and her allies”. 9

Belgrad un ultimatum în 10 puncte. Executivul sârb a acceptat termenii ultimatumului, cu excepţia punctului 6 prin care austro-ungarii cereau dreptul ca poliţia lor să opereze pe teritoriul Serbiei pentru finalizarea anchetei. În pofida acestui fapt, la 28 iulie 1914 AustroUngaria a declarat război Serbiei. Germania a dat mână liberă aliatului său de a acţiona contra Serbiei. Militarii de rang superior din Germania şi Austro-Ungaria au făcut tot posibilul pentru a se ajunge la război. În aceeaşi zi Rusia a început mobilizarea parţială, ceea ce a dus la mobilizarea armatei germane şi, pe cale de consecinţă, a celei franceze. La 1 august Germania a declarat război Rusiei, la 2 august Franţei, iar la 4 august Belgiei. Deci, cine e de vină? Austro-Ungaria, începând cu 1878, a făcut tot posibilul pentru a rezolva o problemă pe care în mare parte ea a creat-o, problema sârbă. În 1908, a zgândărit din nou naţionalismul deja exacerbat al sârbilor. Vizita de la Sarajevo din 28 iunie a Arhiducelui Franz Ferdinand a fost o provocare pe cât de gratuită pe atât de superfluă. Imaginaţi-vă astăzi o vizită a lui Barack Obama în Fâşia Gaza în cadrul căreia reafirmă drepturile impres-criptibile şi inalienabile ale statului evreu asupra respectivului teritoriu. Care credeţi că ar fi reacţia palestinienilor? Nu cred că e nevoie de prea multă imaginaţie pentru a răspunde la această întrebare. Prin urmare, însăşi vizita din 28 iunie a fost un gest necugetat. În plus, sârbii au acceptat în proporţie de 99% ultimatumul austro-ungar. Monarhia bicefală putea ieşi elegant din criză, mulţumindu-se cu răspunsul sârb. Pe deasupra, autorităţile din imperiu au încurajat violenţele bosniacilor şi croaţilor din provincie contra sârbilor, ceea ce seamănă izbitor de mult cu un pogrom. Vedem, aşadar, că violenţele din războiul civil dintre anii 1992 şi 1995 au rădăcini adânci. Austro-Ungaria putea să pună la punct Serbia fără un război, dar se pare că a dorit războiul cu orice preţ. Serbia, pe de altă parte, a încurajat acţiunile violente contra imperiului AustroUngar, ignorând eventualele consecinţe. Belgradul nu a făcut nimic pentru a opri

http://net.lib.byu.edu/~rdh7/wwi/versa/versa7.html accesat în data de 7-II-2014).

(site

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Bătălia de la Verdun (februarie – decembrie 1916) „Strategia de epuizare” este trăsătura dominantă în campania Primului Război Mondial din anul 1916. Pentru această campanie germanii au plănuit schimbarea direcţiei loviturii principale din est pe frontul de vest, cu scopul de a obţine decizia în război. Antanta a fost preocupată de coordonarea acţiunilor ei de pe diverse fronturi în vederea unei ofensive simultane. În prima parte a anului 1916, iniţiativa strategică a aparţinut austro-germanilor, dar în iulie anglo-francezii au preluat temporar această iniţiativă 1. Decizia generalului german Erich von Falkenhayn de a lansa o ofensivă asupra sistemului fortificat din jurul oraşului Verdun este un exemplu perfect de luptă de uzură planificată. El a anticipat corect că datorită orgoliului, francezii nu vor permite inamicului să cucerească acest vechi oraş garnizoană, fără luptă 2. Bătălia de la Verdun a avut două etape: etapa I (februarie – iunie 1916) şi etapa a doua (iulie-decembrie 1916).

Ciprian Drăgan

Într-o primă fază a bătăliei, de la 21 februarie la 10 martie, atacurile germane obţin rezultatele aşteptate, atingând principalele puncte de sprijin din poziţiile franceze: fortul de la Douaumont, pe malul drept al Meusei şi Mort-Homme, pădurea de la Avocourt, pe malul stâng. După ce francezii au fost surprinşi de un atac cumplit pe 21 februarie, după au pierdut Fortul Douaumont, patru zile mai târziu, generalul Joffre a pus sectorul Verdun sub comanda generalului Pétain, care era recunoscut pentru măiestria de coordonator al luptelor defensive. „Nu vor trece”, a declarat Pétain, aceasta devenind parola de luptă a francezilor 3. Henri Pétain a fost general, şef al Statului Major General al armatei franceze (1917), mareşal al Franţei (1918), învingătorul de la Verdun şi artizanul victoriilor din cursul anului 1918 4. La mijlocul lui februarie 1916 trupele germane se aflau în pregătire. Sectorul ales de Falkenhayn se afla la nord de Verdun, pe un spaţiu de numai câţiva kilometri. Primul efort urma să fie susţinut de 6 divizii de infanterie sprijinite de 1.000 de tunuri 5. Marea bătălie a durat 6 luni cerând trupelor un efort uriaş transformând Verdunul într-un simbol eroismului şi geniul francez. Rând pe rând, timp de mai bine de două luni, germanii şi francezii lansează atacuri parţiale pentru cucerirea sau recucerirea poziţiilor, care rămân fără rezultat. Generalul Falkenhayn era convins că având sprijinul unei formidabile artilerii, atacurile succesive ale infanteriei germane vor fi puţin costisitoare, în vreme ce francezii se vor epuiza în cursul contraatacurilor, pierderilor lor urmând a fi în proporţie de 5 la 2 faţă de germani 6.

11F

12F

10F

13F

14F

3 1

Mircea N. Popa, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 217. 2 Vyvyen Brendon, Primul război mondial 1914-1918, Bucureşti, Editura All, 2003, p. 46.

Ibidem, p. 47. Pierre Renouvin, Primul război mondial, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 53. 5 Mircea N. Popa, op. cit., p. 220. 6 Ibidem. 4

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În perioada februarie-iulie trupele şi proviziile pentru francezi au fost îndreptate exclusiv spre Verdun, bătălia de aici devenind un iad din care nici una din părţi nu a mai putut scăpa. Dar ca urmare a declanşării ofensivei de pe Somme, comandamentul german de pe frontul de vest, neavând rezerve, a trebuit să scoată forţe de la Verdun pe care le-a dirijat pentru a face faţă noii situaţii ce se crease. Când se angajează a doua fază critică a bătăliei este luna iunie. Cu 20 divizii de care dispune pentru moment, armata germană a obţinut noi succese 7. În această lună, germanii au reuşit să cucerească o altă fortăreaţă la nord de Verdun, fortul de la Vaux care este cucerit după o puternică rezistenţă la data de 8 iunie. După această cucerire germanii au reuşit să se apropie la câţiva kilometri de fortăreaţa Verdun, unde erau adăpostiţi mii de soldaţi francezi 8. Ultima poziţie care acoperea Verdunul, fortul Souville era ameninţată. Prin urmare, situaţia fiind gravă, Joffre a decis să trimită lui Henri Pétain o întărire de patru divizii, aşteptând ca degajarea Verdunului să o aducă ofensiva ce va începe pe Somme, câteva zile mai târziu 9 . De la 24 iunie, Falkenhayn conştient de primejdie a început să reducă efectivele din faţa Verdunului. Din acest moment soarta bătăliei a fost decisă. Armata germană a eşuat. La începutul lunii septembrie germanii încearcă să reia ofensiva, dar fără succes. În această situaţie, Comandamentul suprem german a ordonat Armatei 5 germane de la Verdun să treacă la apărare pe tot frontul. Dar la data de 8 octombrie, francezii au declanşat un puternic atac prin surprindere reuşind să cucerească forturile Douaumont şi Vaux 10. „Strategia de epuizare” a eşuat. Pierderile germane au fost de aproximativ 240.000 de oameni, în timp ce pierderile

armatei franceze s-au ridicat la 275.000 de oameni 11. Pentru un timp, bătălia de la Verdun a fost considerată un „model al strategiei de epuizare, al strategiei calculului rece şi al măsurii înţelepte”. Generalul E. Ludendorff a considerat de fapt această bătălie ca fiind o aventură, deoarece Germania nu a avut suficient de mulţi oameni. Statul Major General german proiectase să-l distrugă pe inamic în 14 zile, deşi nu a putut trimite pe frontul de vest, unde luptau 150 de divizii anglo-franceze, decât 120 de divizii. Pe de altă parte, dacă adăugăm şi pierderile în morţi semnalate şi numărul răniţilor pierderile Germaniei s-au ridicat de fapt la aproximativ 600.000 de oameni 12 . Astfel, bătălia sângeroasă de la Verdun şi-a justificat pe deplin renumele de „abator”, de „tocătoare” a sute de mii de vieţi. 19F

15F

20F

16F

17F

18F

Pierre Renouvin, op. cit. ,p. 54. Vyvyen Brendon, op. cit., p. 47. 9 Mircea N. Popa, op. cit. p. 222. 10 Vicenţiu Cojan, Primul război mondial. Repede de cronologie militară, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1997, p. 54. 8

Pierre Renouvin, op. cit., p. 54.; Mircea N. Popa, op. cit., p. 222. 12 Mircea N. Popa, pp. 222-223.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Operaţiunile militare desfăşurate pe teritoriul judeţului Hunedoara în toamna anului 1916 şi impactul asupra populaţiei din Ţara Haţegului şi Valea Jiului dr. Ioachim Lazăr Decizia României de a pregăti intrarea sa în război alături de Antanta, pentru eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului a primit o primă recunoaştere internaţională prin notele schimbate la 18 septembrie/1 octombrie 1914, între ministrul României la Petersburg, C. Diamandi şi ministrul de externe rus, S. Sazonov 1. Cu toate încercările diplomatice şi ale oamenilor politici maghiari de a atrage pe români în tabăra Puterilor Centrale, cele două naţiuni rămâneau în tabere diferite. Prin tratatul de alianţă, semnat la 4/17 august 1916, între România şi puterile Antantei, România se obliga să atace Austro-Ungaria iar Puterile aliate garantau integritatea teritorială a Regatului român recunoscându-i totodată dreptul să-şi alipească, la sfârşitul războiului, toate ţinuturile locuite de români din cuprinsul Monarhiei austro-ungare şi făgăduind să nu încheie pace separată, nici pace generală decât împreună şi în acelaşi timp. Imediat după izbucnirea războiului guvernul Tisza, pe baza legii excepţionale din 1912, a luat, încă din luna iulie, măsuri care suprimau parţial sau chiar integral drepturile cetăţeneşti fundamentale: libertatea presei şi a întrunirilor. Viaţa economică a fost militarizată iar mişcările naţionale şi revoluţionare, reprimate cu severitate, cei ce s-ar abate de la „datoriile lor de cetăţeni credincioşi statului, fiind ameninţaţi cu măsuri represive” 2. Procesele au fost scoase din competenţa tribunalelor civile şi trecute curţilor marţiale. Chiar şi congresele bisericeşti trebuiau să se ţină în prezenţa comisarilor. Floarea tineretului român era trimisă pe front.

Dar şi la recrutarea tinerilor pentru război se făcea deosebire între cei maghiari şi cei ai naţionalităţilor. Războiul a fost salutat cu mare entuziasm de către maghiarii, secuii şi saşii din Transilvania. Un memoriu manuscris al vicarului greco-catolic al Haţegului, Teofil Crişan, ne redă atmosfera din oraşul Haţeg în primele zile după izbucnirea războiului: „În oraşul Haţeg războiul a fost început printr-o manifestaţie ostilă contra Antantei, prin conduct cu torţe şi luminaţie pe întreg oraşul, se înţelege că această manifestaţie au făcut-o numai maghiarii, spărgând ferestrele şi vitrinele care nu erau luminate” 3. „După câteva zile, le-a trecut iluziile şi ţara s-a umplut de veştile triste ale pierderilor înfricoşate. Fiecare îşi deplângea pe tata, fiu sau prieten, căzut ori rănit, ori chiar la vestea noilor şi noilor chemări la arme. În luna noiembrie era aşa de mare numărul celor răniţi, încât au ajuns şi la Haţeg. Aici s-a deschis un spital pentru 80 de răniţi, partea cea mai mare români, care erau aşezaţi în sălile şcolii primare, fiind îngrijiţi de damele din Haţeg, române, maghiare şi germane, iar de Crăciun li s-a făcut un pom frumos, unde din partea vicarului li s-a ţinut o cuvântare mângâietoare, apoi au urmat darurile pentru toţi răniţii” 4. În oraşul Hunedoara fruntaşii românilor în frunte cu Gheorghe Dubleşiu au fost arestaţi şi concentraţi la Haţeg pentru a fi deportaţi în interiorul Ungariei. „În anul 1916, din prilejul intrării României în război alături de Entente (Antanta), mai mulţi fruntaşi ai vieţii române din loc au fost escortaţi de jandarmi la Haţeg spre a fi internaţi, adică domnii: Dr. Gheorghe

21F

23F

24F

22F

Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, 1916-1919, Ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, f. a., p. 146. 2 Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Bucureşti, 1983, p. 343.

SJHAN (Serviciul Județean Hunedoara a Arhivelor Naționale, în continuare SJHAN) Vicariatul greco-catolic Haţeg, Dosar 2/1922, f. 22-25. 4 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dubleşiu, Nicolae Macrea, director de bancă, Petru Nicoară, funcţionar, Constantin Dima, funcţionar de bancă, Valeriu Bejan, director de bancă, Teofil Tulea, prim notar orăşenesc, Simion Chirca proprietar şi Victor Ungur, preot 5. În urma intervenţiei prefectului, Ladislau Mara, au fost lăsaţi în ziua următoare acasă 6. Printre cei mai aprigi şi principali susţinători ai vieţii şi sentimentului românesc din oraşul Hunedoara s-au remarcat, dr. Gheorghe Dubleşiu, învăţătorul Andrei Ludu, Nicolae Macrea şi Vasile Osvadă 7. Pentru a determina participarea „entuziastă” a românilor din provinciile imperiului austro-ungar la război alături de celelalte naţionalităţi, li s-a permis, cu ocazia mobilizării, să poarte drapelul tricolor, să cânte „Deşteaptă-te române” şi alte cântece patriotice româneşti. Cei mai mulţi dintre combatanţii români din judeţul Hunedoara au fost trimişi pe fronturile din Galiţia şi Italia, unde au luptat eroic fără a fi laşi, aşa cum lăsau să se întrevadă unele documente oficiale, dovadă fiind numeroasele ordine şi decoraţii dobândite de ostaşii şi ofiţerii români. În urma acordului încheiat cu Puterile Antantei „în noaptea de 14/27-15/28 august 1916 trupele noastre au atacat frontiera austro-ungară” 8. Acţiunea a prilejuit emiterea primului comunicat oficial al Marelui Cartier General Român prin care se relata evenimentul epocal al trecerii Carpaţilor. Intrarea României în război alături de puterile Antantei a fost percepută în mod diferit de către populaţia Ţării Haţegului. Evenimentul este descris de către vicarul Haţegului, Teofil Crişan: „În parohia Haţeg, ziua de Sf. Maria Mare era să fie mare târg de ţară, cel mai însemnat din anul întreg, dar în loc de zgomotul de târg, care peste noapte a fost contrabalansat, era o zi de deprimare la guvernanţii maghiari, pe când

românii săltară în inima lor, şi dau laudă lui Dzeu, că a sosit şi ora aceasta de care ne legam tot viitorul nostru şi toţi făcându-şi Sf. cruce, cu ochii înălţaţi către cer ziceau <Doamne ajută>” 9. „Clipele de bucurie sufletească curând sau prefăcut în lacrămi amare, deoarece Haţegul fiind aproape de graniţa dinspre miazăzi, cu pasul Vulcan şi defileul Surduc, deja a 2-a zi se auzea sunetul tunurilor, intrată fiind armata română în Petroşani şi pe întreaga Vale a Jiului” 10. 29F

25F

26F

30F

27F

Acţiunile militare ale armatei române sau derulat cu rapiditate. Trupele de acoperire alcătuite din regimentele de gorjeni 18 şi 58 au ocupat Petroşanii formând Divizia a 11-a ce înaintează şi ocupă o poziţie defensivă pe defileul Merişor. La 7 septembrie 1916, trupele acestei divizii ocupau defileul Merişor, sprijinindu-se pe înălţimile vecine, dealul Bran, la sud şi dealul Băloi, la nord 11. Inamicul opunea, la început, trupele brigăzii 144 austro-ungară, alcătuită din 6 batalioane de infan-terie, 4 escadroane de husari, patru baterii de artilerie, la care se mai adăugau 3 batalioane de mineri militarizaţi de la minele din Petroşani şi Lupeni sub conducerea inginerilor lor. Marele Cartier Român a decis ca divizia 11-a să ocupe o poziţie defensivă la nord de Haţeg. Dar generalul Culcer, comandantul armatei I-a, socotea această poziţie prea înaintată şi riscantă, pentru că lăsa în spate defileul

28F

31F

SJHAN, Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 103/1931, f. 75-76. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, vol. I, 1925, p. 25.

SJHAN, Vicariatul greco-catolic Haţeg, Dosar 22/1922, f. 2225. 10 Ibidem. 11 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, I, p. 239.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Haţeg - Caransebeş. După încercarea nereuşită, din 8 septembrie, de a scoate pe români din această poziţie, în ajutorul trupelor austroungare au fost aduse unităţi germane. În vederea contraofensivei proiectate, în zona Haţegului s-a format un grup constituit, în afară de brigada 144 austro-ungară, din încă şase batalioane din divizia 187 şi trei batalioane din Corpul alpin bavarez, în total 18 batalioane. O puternică artilerie, cuprinzând tunuri grele şi tunuri de munte, o escadrilă de avioane de bombardament şi automobile blindate înzestrau aceste trupe 12. Bătălia de la Merişor a început în ziua de 14 septembrie, printr-un violent bombardament de artilerie grea. După bombardamentul de artilerie a urmat atacul infanteriei. Atacul s-a dat asupra poziţiilor principale de pe dealurile Bran şi Băloi care domină defileul. Atacul inamic a fost respins de către regimentele 18 şi 26 române. Luptele de pe dealul Bran au fost deosebit de violente şi au pricinuit pierderi grele în ambele tabere. Românii au izbutit nu numai să respingă inamicul, dar printr-un contraatac dat de trupele de la aripa stângă, au reuşit chiar să respingă pe germani până dincolo de Baru Mare 13. În a treia zi a bătăliei de la Merişor, după un bombardament foarte violent, dat cu tunurile de toate calibrele, inamicul, punând în linia de luptă toate trupele sale, a reuşit să rupă frontul român, în sudul defileului, între dealurile Bran şi Angros 14. Spre a proteja Petroşanii şi intrarea în Valea Jiului, trupele române se retrag şi ocupă poziţii în dreapta şi stânga liniei ferate, pe dealul Fata şi la Cetatea Bolii. Acum frontul era aproape paralel cu vechea frontieră, acoperind Petroşanii şi se sprijinea pe înălţimile de la Tulişa şi Oboroca în Valea Jiului de est. Trupele inamicului continuă ofensiva pe două direcţii: una de front, de la Băniţa înspre Petroşani, dea lungul şoselei şi a căii ferate; a doua, în flancul poziţiei române principale, cu direcţia nord-sud, cu faţa înspre Lupeni şi spre linia Jiului Românesc.

Trupele alpine germane au reuşit o mişcare de învăluire a flancului român, pe la muntele Tulişa. Pentru a evita încercuirea ce-l ameninţa, comandantul român a dat ordin de evacuare a Petroşanilor şi de retragere spre vechile poziţii de la graniţă. La 20 septembrie trupele inamice intrau în Petroşani. După 9 zile de lupte continue şi sângeroase, bătăliile de la Merişor şi Petroşani au luat sfârşit. În urma unor crâncene încleştări cu inamicul, trupele române sunt respinse pe vechea frontieră unde s-au purtat lupte sângeroase, la baionetă. Apoi frontul s-a stabilizat, timp de aproape o lună de zile, aici nu s-au mai desfăşurat acţiuni importante, atenţia combatanţilor fiind concentrată pe alte sectoare ale frontului. Bătăliile de la Merişor şi Petroşani, deşi pierdute, au scos în evidenţă calităţile soldatului român. „Românii s-au arătat adversari curajoşi şi dârzi, care ştiu să se folosească de cel mai mic avantaj pe care-l oferă terenul accidentat şi prăpăstios al munţilor” 15, scria K. Rossner.

32F

35F

33F

34F

În timpul operaţiunilor militare cât şi după încetarea lor, locuitorii din Valea Jiului au pierdut tot avutul lor şi cei mai mulţi au fost închişi în diferite închisori din Ungaria. Iată persecuţiile la care a fost supus Matias Puscanci, din Petroşani care a declarat: „M-au luat jandarmii ungureşti din locuinţa mea şi m-au escortat la Petroşani la jandarmerie unde am stat 4 zile, iar de aici m-au escortat la Oradea Mare unde am fost deţinut trei săptămâni, iar de aici am fost escortat la Cluj şi aici am fost ţinut în arest preventiv până în decembrie 22

Ibidem. Ibidem, p. 232. 14 Ibidem. 13

Ibidem, p. 234.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA când a avut loc pertractarea finală şi am fost judecat la 5 ani temniţă grea. Am fost bătut şi chinuit în mod nemaipomenit de barbar şi am suferit foame şi frig pentru că am strigat să trăiască România şi am arătat drumurile pe unde să apuce armata română şi am arătat poziţiile armatei austro-ungare” 16. Unor tratamente asemănătoare au fost supuşi şi locuitorii Crăciun Şercău, (Petrila) 17 , Ion Negoi (Petroşani - Dâlja) 18, Petru Ioan l. Diju (Petroşani - Dâlja) 19, Iordan Popa (Petrila) 20, Ioan Popa l. Ioan, (Cimpa - Petrila) 21, Vasilie Joldiş, (Cimpa - Petrila) 22 , Ioan Badiu (Petroşani) 23, George Brici, (Cimpa - Petrila) 24, Zasloţi Vasilie Nistor, (Cimpa - Petrila) 25. Ioan Negoi prezenta calvarul prin care a trecut, scriind: „Am fost denunţat că eu aş fi arătat armatei române drumurile şi poziţiile armatei austro-ungare, de aici, m-au dus la Cluj, unde am stat 5 luni închisoare, prezentându-mă, în 17 mai 1917, am fost eliberat fără nici o pertractare. În decursul deţinerii în puşcărie în contra mea mi s-au făcut următoarele pagube, în vase de casă, 400 cor., veşminte, 3 cojoace în preţ de 600 cor., 2 buţi de brânză de casă, 1 puşcă cu două ţevi, total 5.400 coroanei” 26. Intrarea armatei române în sudul Ţării Haţegului a impus sacrificii grele pentru populaţia judeţului Hunedoara. În Ţara Haţegului, autorităţile austro-ungare au ordonat evacuarea populaţiei, în special a bărbaţilor pentru a nu colabora cu fraţii lor de peste munţi. Vicarul greco-catolic Teofil Crişan ne descrie măsura oficialităţilor maghiare: „S-au luat dispoziţii ca parohia Haţeg şi întreaga vale a Haţegului să fie evacuată de populaţie începând de la 15 ani până la 55 ani, toţi bărbaţii au fost adunaţi de jandarmi şi ostaşi şi întornaţi în Haţeg, apoi

îmbarcaţi în vagoane de marfă şi duşi cu toţii, preoţi, docenţi şi intelectualii la Neysiden (Neiziden), lângă lacul Fertö şi internaţi în un loc cu confugii şi prizonierii sârbi. Aici au fost expuşi unui tratament foarte aspru şi neuman, fiind siliţi a dormi pe scânduri, a mânca din bucatele acelea rău pregătite, iar ca dejun se servea o supă de urzici, nefiindu-i nimănui iertat, nici pe banii proprii, a-şi aduce ceva de afară” 27. „După o suferinţă de 5 săptămâni au fost scoşi şi duşi la Sopron, unde au fost declaraţi liberi, dar nu ne era permis a părăsi oraşul. Aşa am petrecut şi aici 3 săptămâni, apoi ni s-a permis să ne întoarcem acasă unde am ajuns pe la finea lui octombrie, numărul celor internaţi fiind de peste 3.000 bărbaţi”. În Haţeg erau cantonaţi soldaţii germani care respinseseră armata română din Petroşani până către Târgu Jiu 28.

36F

37F

38F

39F

47F

40F

41F

42F

43F

44F

45F

48F

46F

SJHAN, Primăria oraşului Petroşani, dos. 9/1919, nenumerotat. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem 21 Ibidem 22 Ibidem. 23 Ibidem 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem.

Ţinutul Haţegului fiind declarat zonă de război a permis numeroase abuzuri din partea trupelor austro - ungare şi germane. Armata germană, pe timpul petrecut în Haţeg şi jur „sa purtat foarte rău cu locuitorii, le-a furat şi 27 28

Idem, Vicariatul greco-catolic Haţeg, dos. 2/1922, f. 22-25. Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA luat toate alimentele. Din unele case, unde n-a fost nimeni, fiind refugiaţi proprietarii, le-au descuiat cu chei false, au oprit autocamioanele şi au dus toate mobilele. Aşa au păţit-o foarte mulţi, apoi fân, paie, tot au dus cu ei, se înţelege fără nici o plată” 29. Operaţiunile militare din zona localităţilor Baru Mare, Merişor şi Petroşani au provocat mari distrugeri materiale, între care amintim casele parohiale din Petros şi Baru Mare, precum şi unele clădiri ale Fabricii de produse refractare din Baru Mare 30. Serioase distrugeri materiale şi pagube în animale şi cereale, sustrageri din bunurile casnice au suferit locuitorii din zona situată în apropierea liniei frontului, în primul rând intelectualii comunităţilor, preoţii, învăţătorii, precum şi gospodarii de frunte. Numai în actuala comună Baru s-au produs pagube importante: Biserica din Petros (3.912 coroane), Biserica şi Casa Parohială din Baru Mare (11.000 coroane), Biserica din Livadia de Câmp (1.011 coroane), Biserica din Baru Mic (150 coroane), Biserica din Valea Lupului (400 coroane), Casa parohială din Livadia de Câmp (936 coroane), Şcoala din Petros (387 coroane), Şcoala din Valea Lupului (2.000 coroane) 31. Dintre particulari cea mai mare pierdere a suferit-o preotul Ioan Bora din Petros (31.460 coroane), urmat de preotul Nicolae Gârbea din Baru Mare (10.975 coroane), cantorul Rusu Traian din Baru Mare (10.000 coroane) şi învăţătorul Atanasie Botezan din Petros (346 coroane) 32. Locuitorul Enesc Dan din Livezeni reclama o pagubă în valoare de 16.300 lei. „Nu am primit niciodată nimica” 33, spunea el mai târziu. Preotului Petru Popesc din ParoşPeştera i-au luat 2 boi şi 1 car în valoare de 10.000 coroane. Fiind dus la transportarea de muniţii, boii şi carul i s-au reţinut 34. Lui Nicolae

Stoicuţia, din aceeaşi localitate, i-au confiscat 2 boi şi 1 car în valoare de 12.000 coroane 35. Tot din Paroş-Peştera au mai suferit pagube Mihai Ungur (2 boi şi 1 car, în valoare de 16.000 coroane), Mihai Oneasa (2 boi în valoare de 5.000 coroane), Ianeş Todoran (1 porc de 1.200 coroane) 36. Mari pagube materiale au suferit locuitorii din satul Nucşoara. Lui Dan Avrămesc l. Ioan i-au fost confiscate importante cantităţi de grâu, paie şi fân, precum şi un frâu din curele în valoare totală de 480 coroane 37. Ioan Avramesc Grasu, din acelaşi sat, a fost păgubit de o importantă cantitate de fân şi otavă în valoare de 1.450 coroane 38. Din acelaşi sat au mai suferit pagube în animale, alimente, furaje şi utilaje agricole: George Moş Creţu (fân şi paie – 320 coroane), Nicolae Moş l. Vasilie ( fân – 600 coroane), Iancu Ceontea (fân – 900 coroane), Petru Avramesc l. Dan (bucate şi fân – 740 coroane), Dănilă Federi (secară, fasole, fân şi 1 porc – 3.680 coroane), Ioan Hertey Vintilă (1 porc – 1.400 coroane) 39, Mihăilă Avramesc (alimente, 1 porc gras şi 1 oaie – 2.025), Gheorghe Dagi (1 cal, 2 boi şi o căruţă 17.500 coroane) 40. N-a scăpat de jaful armatelor germane şi austro-ungare nici preotul greco-catolic din Nucşoara, Ioachim Cerbicean senior, căruia iau rechiziţionat 1 cal cu frâul şi şaua în valoare totală de 5.350 coroane 41. La Şcoala confesională din Nucşoara s-au încartiruit trupe care au distrus şi au nimicit recuzitele, mobilierul şi biblioteca şcolară provocând o pagubă de 1.300 coroane 42. Pagube importante au suferit localităţile din Valea Jiului care au constituit teatrul unor operaţiuni militare din toamna anului 1916. În oraşul Lupeni valoarea acestor pagube de război s-a ridicat la suma de 2.560.000

55F

49F

56F

50F

57F

58F

59F

60F

51F

61F

52F

62F

53F

54F

Ibidem. Ioachim Lazăr, Ion Pilu Tămaş, Monografia comunei Baru Mare, Deva, 2003, p. 50-51. 31 Ibidem. 32 Ibidem. 33 SJHAN, Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 102/1931, f. 25. 34 Ibidem, f. 50.

Ibidem, f. 51. Ibidem, f. 53-55. 37 Ibidem, f. 57-58. 38 Ibidem, f. 59-60. 39 Ibidem, f. 61-69. 40 Ibidem, f. 71-72. 41 Ibidem, f. 73. 42 Ibidem, f. 63 şi 70.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lei 43. Localitatea Iscroni raporta şi ea o pagubă de 200.000 lei 44. Pagubele raportate de către Primăria comunei Livezeni sunt de 1.240.000 lei, conform adresei înaintate de notarul din Livezeni, la 4 martie 1922, către Pretura din Petroşani 45 . Populaţia zonei, atât în timpul operaţiunilor militare, dar şi către sfârşitul războiului, datorită faptului că se afla la graniţa cu România, a fost supusă unor numeroase arestări şi deportări. Cele mai numeroase arestări şi deportări au avut loc în localităţile care au fost în contact direct cu armata română pătrunsă în Valea Jiului şi sudul Ţării Haţegului până în zona localităţii Baru Mare. Motivele arestărilor şi maltratărilor populaţiei erau „trădător de patrie”, „spionaj”, „colaborare cu armata română” etc. Conform unui document întocmit de către Primăria Petroşani, la 25 martie 1920, numai din zona sa de administraţie au fost arestaţi, închişi şi bătuţi un număr de 17 locuitori 46: La rândul său, secretariatul comunei Vulcan înainta, la 26 martie 1920, Prefecturii judeţului Hunedoara, o listă cuprinzând numele a 38 de locuitori din localităţile Vulcan, Paroşeni şi Coroieşti „care au suferit din partea germanilor sau aliaţilor acte de cruzime, violenţă, rău tratament, acte care au adus atingeri vieţii, sănătăţii, prin închisoare, internare etc. Dintre cei 38 arestaţi cea mai mare parte erau acuzaţi pentru delicte foarte grave: „trădător de patrie”, 28 de locuitori, 2 pentru spionaj şi unul (Sabău George) ca dezertor 47. Mogoş Lascu a fost „foarte activ în acţiunile sale naţionale în anul 1916, când a intrat armata română în comuna Bărbătenii de Sus, şi pentru motivul că „a dat concurs nelimitat armatei române, a fost arestat şi închis la închisoarea militară din Cluj, timp de

un an” 48. Aceeaşi pedeapsă aspră a suferit-o şi Mogoş Ianăş 49. Aurelia Casian s-a retras cu armata română, pentru a scăpa de furia autorităţilor maghiare. La reîntoarcere „a fost arestată şi închisă în închisoarea militară din Cluj timp de 7 luni” 50. Preotul ortodox din Lupeni, Victor Şandru a „fost internat în anul 1916 până în luna iulie 1918” 51. Şi în perioada anterioară izbucnirii războiului părintele Victor Şandru a fost adus în „repetate rânduri în faţa instanţelor judecătoreşti pentru cauza naţională şi n-a primit congrua de la stat” 52. Protopopul greco-catolic Nicolae Zugravu a „fost internat în anul 1916 până în luna iulie 1918” 53 . Funcţionarul Gheorghe Şuluţiu de la Societatea Lupeni, în anul 1916, a dat dovadă de un înalt patriotism şi „personal a făcut primirea armatei române la intrarea în comuna Lupeni” 54 . Dându-şi seama de urmările acţiunii sale „la retragerea armatei române s-a retras şi dânsul cu armata română şi la Bucureşti a fost prins de armata austroungară şi reţinut la închisoarea militară din Sibiu timp de 1 an şi 6 luni, de unde a fost adus în comună şi forţat să lucreze în mină la muncă grea, ca simplu muncitor” 55. Un alt funcţionar de la Societatea Lupeni, Nicolae Radu, în anul 1916 a fost internat, „fiind suspectat de autorităţile civile şi militare ale vechiului regim” 56 . Nici femeile n-au fost cruţate de către autorităţile maghiare. Astfel, Maria Şandru pentru că a servit prin diferite acţiuni „armata română a fost arestată la închisoarea din Cluj timp de 2 ani” 57 . Pentru acţiuni identice, doamnele Laura Şandru, Eleonora Şandru, Cornelia Şandru, Cioflica Sofia, Didraga Agafia, Calina Maria, David Julia, Popa Floarea, Ferencic Olga şi Stoica Nuţa din Lupeni, au ispăşit câte 2 ani de închisoare 58.

63F

68F

64F

69F

65F

70F

71F

72F

73F

74F

66F

75F

76F

77F

67F

78F

Adresa notarului din Lupeni din 6 februarie 1922 către Pretura Petroşani 44 Adresa notarului din Livezeni din 4 martie 1922 către Pretura Petroşani. 45 Ibidem. 46 SJHAN,. Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 103/1931, f. 52-53. 47 Ibidem.

Ibidem, f. 81-82. Ibidem. 50 Ibidem. 51 Ibidem, f. 83-88. 52 Ibidem. 53 Ibidem. 54 Ibidem. 55 Ibidem. 56 Ibidem. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 49

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Cheţian (Densuş), Vasile Comes (Şerel), Petru Conda (Păucineşti), Atanasie Daju (Fizeşti), Ioan Danescu (Măţeşti), Ioan Farcaş (Băieşti), Septimiu Ionaş (Toteşti), Aurel Iubaş (Ciula Mare), Aurel Mărilă (Silvaşul de Jos), Aron Mihăiescu (Fărcădinu de Sus), Mihai Munteanu (Federi), George Nicula (Râu Alb), Iacob Nicolescu (Tuştea), Ioan Pepenariu (Bărbătenii de Sus), Silviu Popa (Cârneşti), Silviu Simonetti (Peşteana), Victor Şandru (Lupeni), Mihail Sofroni (Hăţăgel), Emil Todoran (Şerel), Liviu Vârvoni (Peşteniţa), Emil Vladislav (Sălaşu de Sus) 64. Majoritatea dintre ei au fost închişi la Budapesta, Neszider şi Sopron 65. Din Silvaşul de Jos, pe lângă preotul Ioan Susman, au mai fost internaţi: Para Gheorghe, Bolduş Anti, Curuţ Anton, Mariş Ianeş, Ardelean Alexandru, Mariş Gheorghe, Prip Ion şi Para Anton lui Jiga 66. Din Silvaşul de Sus a fost internat stareţul Mănăstirii Prislop, Leo Man şi călugărul Augustin Pop 67. Alături de ei au mai fost internaţi în diverse lagăre locuitorii Ciurea Frenţ, Macra Frenţ, Dragotă Iosif şi Dragotă Samoilă 68 . Din Berthelot (Fărcădinul de Jos) au fost internaţi locuitorii Drăghici Ioniţă, Martinesc Luca, Luţ Petru şi Biriş Gheorghe 69. Pe lângă preotul Aron Mihăescu din Fărcădin au mai fost internaţi locuitorii Oproi Damian, Opruţ Beni, Răzvan Iacob şi Pârv Vasilie 70. Din Tuştea au fost internaţi: Lăsconi Petru, Mihăilescu Moise, Baic Ion, Merinţoni Petru, Alexandru Iosif, Ciulai Iosif, Vârvesc Aron şi Lăsconi Moise 71. Din satul Găuricea, Moga Moise, Diconi Moise, Paveloni Alexandru, Costa Moise şi Avram 72 Dumbravă . Trei locuitori, Clep Ion, Voiconi Dumitru şi Paran Gheorghe, au fost ridicaţi de lângă familiile lor din satul Boiţa şi de

Dar cel mai mult a avut de suferit populaţia din Lupeni. De aici au fost arestaţi, sub diverse motive, un număr de 89 locuitori 59. Din Câmpul lui Neag au fost întemniţaţi locuitorii Alexandru Breban, Alexandru Hamzu, Ioniţă Dreghici, Vasile Berinde, Gheorghe Mihăiasă Hamzu, Ştefan Berinde, Constantin Mihăiasă şi soţia, Bârlog Avram şi Marina Mojoatcă 60 . De asemenea, sublocotenentul demobilizat Vasile Berinde a fost deţinut de unguri 10 luni la Cluj, deoarece în anul 1916 a condus armata română pe Munţii din Valea Jiului 61. În acţiunea lor, forţele de represiune nau făcut deosebire de naţionalitate, sex şi vârstă, arestând, deportând şi supunând la chinuri şi înfometare femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Au fost arestaţi, închişi sau deportaţi nu numai români, ci şi unguri, germani, evrei şi alte naţionalităţi ce au colonizat Valea Jiului care devenise o zonă multietnică. Pentru activitatea desfăşurată în sprijinul mişcării naţionale, din Plasa Pui au fost arestaţi şi închişi, în anul 1916, Izidor Saturn, preot în Merişor, şi Petru Clecan, comerciant în Pui 62. Din zona Haţegului au fost arestaţi şi închişi conducătorii bisericilor ortodoxă şi greco-catolică, protopopul ortodox, Dr. Cornel Popescu, vicarul Teofil Crişan şi protopopul greco-catolic al Jiului, Nicolae Zugravu 63. Alături de ei au fost deportaţi pe diferite perioade, majoritatea preoţilor din Ţara Haţegului, între care amintim pe: Ioan Munteanu (Uricani), Octavian Piso (Silvaşul de Sus), Ioan Preda (Petrila), George Todoran (Paroşeni), Sigismund Vladislav (Paroş), Petru Armean (Ohaba de sub Piatră), Ioan Bocăniciu (Pui), Ioan Bora (Petros), Iustin Bora (Bucova), Vasile Bora (Coroieşti), Nicolae Gârbea (Baru Mare), Ioachim Cerbiceanu (Nucşoara), Nicolae Cerbiceanu (Sălaşu de Sus), Petru 79F

80F

81F

84F

85F

86F

87F

88F

82F

89F

83F

90F

91F

92F

Ibidem. Ibidem. 66 SJHAN, Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 103/1931, f. 61-68. 67 Ibidem. 68 Ibidem. 69 Ibidem. 70 Ibidem. 71 Ibidem. 72 Ibidem. 65

Ibidem, f. 1-3. Dumitru Peligrad, Câmpul lui Neag (lucrare în manuscris). 61 Ibidem. 62 SJHAN, Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 103/1931, f. 36. 63 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească din Transilvania în perioada dualismului austroungar 1867-1918, Sibiu, 1986, p. 260-275. 60

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA asemenea au fost internaţi în lagăr 73 . Din Crăguiş au fost internaţi Cozac Nicolae, Biriş Marcuţ, Vasiu Marcuţ şi Blodus Ianeş 74. Din localitatea Cârneşti au fost internaţi Barbesc Iulian, Hica Tanasie, Socaciu Iosif, Pop Mihai, Gavriloni Gavrilă, Vasîi Pavel, Pârv Vasile, Petcu Tanasie, Paulesc Moise şi Pop Frenţ 75. Din satul Pâclişa au fost arestaţi şi internaţi: Vârvesc Ianeş, Părău Moise şi Berbesc Petru 76. Alături de preotul Septimiu Ionaş din Toteşti au mai fost internaţi Cândea Ioja, Roşca Jiga, Lada Gheorghe, Ciulai Ludovic, Şerban Ioja, Şerban Lăscuţi, Dănesc Alexandru, Alexoni Spiridon şi Lada Paluţi 77. Din satul Reia, alături de preotul Ungur Adrian au mai fost arestaţi şi internaţi Muntean Avram, Dănesc Solomon, Bojin Emil, Lăzăresc Ion, Marinesc Nicolae, Roşca Lăscuţi, Puian Mihai şi Iscru Ion 78. Majoritatea celor arestaţi şi internaţi au fost supuşi unor umilinţe, bătăi şi înfometare, greu de imaginat, care le-au marcat viaţa pentru totdeauna. Preotul Avram Stanca din Petroşani a încetat din viaţă, la 24 decembrie 1916, la puţin timp după eliberare, în urma suferinţelor îndurate 79. Aceeaşi soartă a avut-o şi călugărul de la Mănăstirea Prislop, Zaharia Pop, mort în anul 1919 80. Despre preotul din Uricani, Ioan Munteanu, arestat de către armata austro-ungară, nu s-a mai aflat nimic 81. O serie de preoţi sau locuitori care au colaborat cu armata română au fost nevoiţi să se refugieze în România odată cu retragerea acesteia. Astfel, preotul Teofil Ioanovici, care a fraternizat cu ostaşii români la intrarea lor în Valea Jiului, s-a refugiat în România, revenind în parohie abia în aprilie 1919 82. De asemenea, preoţii Ioan Duma din Petroşani şi Simion

Suciu din Petrila - Lunca s-au refugiat peste munţi 83. Panica și furia care a cuprins autorităţile comitatului Hunedoara la intrarea României în război, erau justificate şi de faptul că Fabrica de Fier din Hunedoara a fost strămutată 84. La 22 noiembrie 1921, primarul Teofil Tulea semna un Anunţ, în numele Primăriei oraşului Hunedoara care preciza că cetăţeanul „Karkovitsch Petru, născut în oraşul Hunedoara şi cu apartenenţa aici, de profesie zidar, şi-a pierdut, cu ocazia refugierii Fabricii de Fier de aici, în anul 1916, libretul de lucru eliberat din partea Forului I industrial al oraşului Hunedoara. Se declară anulat” 85. Autorităţile statului maghiar au mobilizat toată intelectualitatea satelor. Arestarea preoţilor, care în condiţiile politice de până la 1918, erau nu numai cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în probleme naţional-politice, social-economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni gravitând pe atunci în jurul Bisericii, a adus grave prejudicii comunităţilor româneşti 86. Peste 200 de preoţi din judeţele Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara au fost arestaţi şi închişi în regiunea cea mai îndepărtată a Ungariei de Vest, în judeţul Şopron. Tragedia şi suferinţele românilor transil-văneni vor mai continua încă trei ani. Ele nu vor înceta nici după Marea Unire din 1918. Românii rămaşi dincolo de liniile de separare a trupelor române de cele maghiare au fost supuse la numeroase persecuţii. Erau urmăriţi în primul rând de cei care au acţionat pentru unirea cu Regatul Român şi au participat la Adunarea de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

93F

103F

94F

104F

95F

96F

97F

105F

98F

106F

99F

100F

101F

102F

Ibidem. Azi Dealul Mic 75 Ibidem. 76 Ibidem. 77 Ibidem. 78 Ibidem. 79 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească,… p. 276. 80 Ibidem. 81 Ibidem, p. 275. 82 Ibidem, p. 276. 74

Ibidem, p. 281-282. SJHAN, Fond Prefectura judeţului Hunedoara, Dosar 63/1921, f. 68. 85 Ibidem. 86 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de biserica românească,… p. 179. 84

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Memorii de război –Adam Bolcu

prof. dr. Livia Coroi

1916, după cum consemnează Adam Bolcu în caietele manuscrise ce-i redau parţial biografia. 2 La episodul războiului referirile în aceste surse se reduc la precizarea de mai sus, iar fiul său, Bolcu Ilie-Adam, 3nu dispune de alte informaţii decât că a luptat în Galiţia şi în Albania, „unde erau atâţia şerpi, în Albania mai ales, îi era scârbă... şi periculoşi”. Statutul civic i-a fost încununat de participarea ca delegat la Marea Adunare de la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, din partea Cercului electoral Baia de Criş. 4 108F

109F

110 F

Adam Bolcu a fost un scriitor brădean, care s-a născut şi a trăit în Brad (1871-1933). 1 Din autobiografia acestuia, aflăm că s-a născut la 3/15 august 1871, la Pădurile Bradului (cătun al Bradului), dealul Şarvei, din părinţii Nicolae Bolcu şi Ilina Bordea-Golcea, fiind primul într-o familie ce urma să aibă şapte copii. Pregătirea şcolară a presupus trei ani la şcoala „poporală”, două clase elementare şi prima clasă la Gimnaziul Ortodox din Brad, în al doilea an (1886) fiind nevoit să abandoneze studiile din motive de sănătate. A avut două căsnicii – în prima (1896-1901), în care a avut un copil, a rămas văduv, pentru a începe în acelaşi an o a doua (1901-1933), din aceasta rezultând şapte copii. În timpul Primului Război Mondial, a fost mobilizat, fiind luat pe front la 12 mai 107F

Există două caiete autobiografice – unul datează din 1918, iar altul din 1931; sunt în posesia urmaşilor din Brad. 3 Bolcu Ilie-Adam, născut în 1919, în Brad, domiciliat în Brad, str. Decebal, nr. 34; studii 3 clase de liceu şi şcoală profesională; profesia: muncitor calificat; religia: ortodox. Este singurul fiu în viaţă al lui Adam Bolcu. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la domiciliul acestuia, la 23.12.2012, 11.01.2013, 21.01.2013, 25.01.2013. 4 Ioachim Lazăr, Nicolae Marcel Morar, Hunedorenii şi Marea Unire, Deva, 2009, p. 359-361. Prezenţa sa la Adunare este consemnată şi în Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Deva, 2009, p. 182.

Vezi Livia Coroi, Istoria vieţii – Adam Bolcu, în Anuarul Colegiului Naţional „Avram Iancu” Brad, judeţul Hunedoara, an şcolar 2012-2013, Cluj-Napoca/Brad, Editura Argonaut, 2013, p. 80-113.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dimensiunea personalităţii lui Adam Bolcu este dată covârşitor de statutul său de scriitor. Şcoala urmată a considerat că a fost doar una de formare elementară, el continuându-şi instruirea prin numeroase lecturi, precum un veritabil autodidact: „Precum vedeţi, la şcoală n-am putut să învăţ mult, dar am învăţat acasă, dacă m-a tras inima către carte”, 5 fiindcă „fără carte de cetit nu puteam trăi, întocmai cum nu poţi trăii fără pâne şi apă!”, după cum mărturiseşte în autobiografie.Mediul şi sursele de formare şi stimulare i-au fost reduse, imposibilitatea continuării studiilor determinând o formare intelectuală informală şi orientată spre un domeniu modest – cel accesibil lumii rurale româneşti de la sfârşitul secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX, opera sa constituindu-se astfel din poveşti şi povestiri culese sau inspirate din lumea rurală natală sau din locuri în care a fost încartiruit în perioada războiului, materiale pentru calendare, câteva poezii, consemnarea obiceiurilor, culegerea de maxime, consemnări autobiografice episodice şi de genealogie. Potrivit menţionărilor autobiografice, „începând viaţa bună, din 1906 am scris şi publicat o mulţime de poveşti şi schiţe”. 6 Poezii publicate nu s-au păstrat, ci doar o broşură ne-editată, intitulată Darul lacrimilor, conţinând opt poezii cu caracter religios, la care s-ar adăuga o înmănunchere de versuri trimise „Asociaţiunii” (ASTRA) în 1918 pentru un Calendar. 7 Despre calităţile scriitoriceşti ale lui Adam Bolcu, în 1927, profesorul Andreiu Bârseanu, atunci membru al secţiei literare,

ulterior preşedinte al ASTRA, afirma: „Recomand cu toată căldura povestirile dlui Adam Bolcu, plugar din Brad, ce ni s-au încredinţat spre censurare vara trecută de dl coleg Dr. I. Radu 8... Dl Adam Bolcu este un adevărat talent de povestaş. Naraţiunile sale au forma poveştilor poporale şi chiar când cuprind o tendinţă moralizatoare sau instructivă, aceasta este îmbrăcată într-o haină aşa de atrăgătoare, încât cetitorul, cu totul cuprins de farmecul povestirii, nici nu simte că autorul urmăreşte un scop prin povestirea sa.”. 9 Opera sa a fost evidenţiată şi de posteritate, literaţi ai Bradului, subliniindu-i calitatea de tezaur al valorilor morale din satul românesc tradiţional. 10 Participarea la război este prezentată distinct, în versuriscrise înainte de eliberare:„[...] iar aflat în cătănie mi-am scris în vers păţania.”, după cum menţionează în finalul caietului autobiografic scris în timpul încartiruirii în Şaroşul săsesc, în 1918. Ni s-a păstrat un fragment de manuscris (şters de timp, pe alocuri), pe un carnet de notiţe, scris cu creion chimic sau creion obişnuit. Materialulrespectiv presupune câteva file, de la pagina69 la pagina 92, lipsind şi partea finală a epopeii. Protagonistul prezintă transferul său de pe frontul din Galiţia pe cel din Peninsula Balcanicăaflat în zona graniţei dintre Muntenegru şi Albania. 11 Chiar dacă nu redau momente de eroism, versurile de mai jos impresionează prin ineditul descrierii pe care autorul o face traseului parcurs ca soldat, referindu-se atât la locuri, cât şi la oameni –din apropierea graniţei dintre Galiţia şi Ungaria, prin localităţi 114F

111F

115 F

116F

112F

117F

113F

Adam Bolcu, Din poveştile lui Moş Toader şi alte povestiri din popor, Editura „Asociaţiunii” ASTRA Sibiu, constituindu-se în Nr. 142, Anul XVII al publicaţiei periodice „Biblioteca poporală a Asociaţiunii”, 1927, p. 4. 6 Poveşti şi povestiri auzite şi scrise de Adam Bolcu, econom în Brad, în colecţia Biblioteca Semănătorul, nr. 49, Editura Librăriei Diecezane Arad, 1919; Adam Bolcu, Calea către fericire, 1921, Cluj, Tipografia „Carmen”, 1921; Idem, Din poveştile lui Moş Toader... . După cum consemnează în autobiografie, anterior a publicat povestea Bibolan în „Foaia Poporului”, Sibiu, 1896 şi patru povestiri în „Poporul Român” (1902), în „Foaia Interesantă”, în „Tribuna Poporului” şi în calendare. 7 Adam Bolcu, Din poveştile lui Moş Toader..., p. 5.

Ioan Radu – profesor şi director al Gimnaziului Greco-Ortodox din Brad. 9 Andreiu Bârseanu, Cuvânt înainte, în Adam Bolcu, Din poveştile lui Moş Toader..., p. 3 10 Ionel Golcea, Un povestitor din Zarand: Adam Bolcu, în „Tribuna”,săpătămânal de cultură, nr. 41, 14 septembrie 1971. Romulus Neag, op. cit., p. 184. 11

În redarea materialului, am păstrat particularităţile gramaticale ale manuscrisului, precum şi aliniatele şi liniile punctate. Unde cuvintele au fost ilizibile, s-a marcat cu paranteze pătrate.Este posibil ca unele toponime să fie scrise greşit sau să nu mai corespundă cu cele actuale.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ungureşti, apoi prin Croaţia şi Muntenegru, până la pătrunderea în Albania –, prin aceasta fiind un veritabil jurnal de călătorie. Totodată, în ele este surprinsă condiţia soldatului de rând – cu traiul zilnic şi cu crâmpeie din relaţiile cu camarazii sau cu comandanţii. Materialul de faţă exprimă fluent şi cu detaşare o experienţă mai puţin fericită (participarea la război) dezvăluind un talent frust, grefat pe spiritul de observaţie al unui ţăran hâtru. 12 La Zigistov, dragii mei, Unde ni s-a dat cafei. Apoi hai p-aci-ncolo Până am ajuns la Orlo Unde e şi graniţa Ungariei cu Galiţia. Aci ni s-a dat mâncare Că era la prânzul mare. Cât am venit ziua toată Am venit tot pâng-o apă Care curgea înăpoi Cum venia trenul cu noi. La Orlo dac-am mâncat Cărbuni la sobe ne-a dat Ca să facem foc cu ei Fiindcă era dragii mei Treizeci şi unu December Când e sara de Silvester. 13 Dară neauă nu era Că pe acolo tot ploia. Fiind încă tot caldă vremea Numai la Crasnic ninsese Şi un vânt rece trăsese Dar cum am trecut de el N-am mai văzut nea defel. ............................................ De aci drumul suia Cam în sus că s-apropia De Carpaţi, şi greu sufla Poate că se ustenia. Aicea munţii Carpaţi Îmi părea că nu-s chiar nalţi Nu era locul pietros

Ci pământ bun păduros. Pe când ziua amurgea Trecem pe la Hethaza Apoi coborâm în jos Pe loc larg şi mai frumos Care se sfârşeşte-n şes La oraşul Eperies Unde-am căpătat de cină Şi ne punem la hodină. Când în cea zi m-am sculat Şi afară m-am uitat M-am bucurat mult mai ales Că era pământul şes Cât vedeai cu ochii-n zare Oblu, neted, ca o mare. Vremea dulce ca de vară De stai şi şezi tot afară Să te uiţi ce ţar-aleasă E Ungaria ţara noastă Numai fiii ei să fie Oameni buni şi de-omenie Să cunoască cei bogaţi Că fiii ei toţi îs fraţi Că ea la toţi e ca mumă Nu cum e la unii ciumă Că-s năcăjiţi de cei mari Ce se ţin mai buni şi tari Şi nu vreau să recunoască Că la toţi e mama noastră Fie Ungur ori Român Slovac, neamţ, sârb ori ţigan Ca să nu zic de jidan [evreu] Care-i mai domn ca-n Canaan. Cum am ajuns la Mişkolţi 14 Ne-am scoborit din tren toţi Şi ne-am dus şi-am luat cafei Trimiţind şi la ai mei De aicea, din Mişkolţ An nou fericit la toţi Fiind în prima Ianuar După noul calendar. 15 De-aci dacă am plecat Toţi afară ne-am uitat Că era vreme drăguţă

118F

119F

120F

121F

Nu am cenzurat materialul, dar nu ne solidarizăm cu aprecierile faţă de alte etnii sau religii, aprecieri care nu corespund valorilor democraţiei. 13

Sfântul sărbătorit la catolici în 31 decembrie; Revelionul.

Oraş în nord-estul Ungariei. După calendarul gregorian, care se folosea în lumea catolică şi protestantă, inclusiv în Transilvania şi Bucovina, care erau în Austro-Ungaria. 15

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Pe lângă salcâmi plantaţi În şir frumos aşezaţi Probabil printre moşii Ca hotar între grofii. La Mjdombov pe-nsărat De cină am căpătat Apoi dac-a-ntunecat Ne-am închis şi ne-am culcat Până dimineaţa Luni Când apoi ca creştini buni Ne-am sculat şi ne-am spălat Lui Dumnezeu ne-am rugat Când trenul cu noi a stat În Lackafala unde ne-a dat Cafea bună şi cârnat Când vreo câţiva dintre fraţi S-au dus de ş-or cumpărat Pită că ş-au căpătat. Şi azi vremea e frumoasă Ca de toamnă călduroasă. La amiaz’ trenul soseşce În Hatvan 16 şi se opresce Aci primim iar mâncare Că era pe la gustare. Apoi plecând trenul iară Am tot mers până deseară Şi chiar pe când însera Am ajuns în Budapesta. Aici cină ni s-a dat Pâne, cafei şi cârnaţ Dându-ne două bucăţi. Dacă am cinat minten Ne-am suit iară pe tren Mergând în gara Jozefvaros 17 Când culcându-ne frumos Am adormit ca un mort De nu ştiu când a plecat Trenul cu noi mai departe Cătră Slavonia parte. Destul că când m-am trezit Trenul se ducea grabit Pe lângă Dunăre-n jos De gândeam că-i mânios. Aici de-a dreapta Dunărei Nu-i pământ ca-n stânga ei

Cu soare şi cam călduţă Încât de-a dragul să şezi În uşă şi să mai vezi Holde de grâu mari şi verzi Că te uiţi în lung şi lat Vezi tot pământ cultivat Cel mult cu grâu semănat Se văd sate rari, bogate Ca oraşe aşezate. Cum astăzi se nimerise Vreme caldă mulţi ieşise În uşă şi stând la soare Lăpădând cămeaşă, ţoale Îşi omorau cei mişcoi [păduchi] Că pe cei mulţi dintre noi Nu erau unul ori doi Ci sute şi mii: forfoi. Şi acum mai vânau la ei Că li se părea că-s grei Să şi-i poarte tot în spate Potopind din ei o parte Dar totuşi şi fără silă Mai lăsau şi de prăsilă. Vezi ce jivini blăstămate Nu ca alte dobitoace Ele se prăsesc de sine Neîngrijite de nime Încât se fac tot ciopor De le laşi în voia lor. De-aci-ncolo trenul zboară Ca o pasere uşoară Peste şes iute ca vântul De cutremura pământul Iară noi ne minunam De ce p-aicea vedeam Vii pe şes, în rând frumos Fiind aicea năsipos Şesul tot ca fund de mare Unde viei-i place tare. Pe aici satele-s rari Dar în schimb oraşe mari Se vedeau trecând prin gări Ba chiar şi în depărtări Se vedeau turnuri înalte Sclipind la soare, din sate Deşi erau cam departe. Păduri p-aici n-am văzut Nici pomi, dac-am trecut

122F

123F

16 17

Oraş la nord-est de Budapesta. Un sector din Budapesta.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Ci ceva mai deluros Şi ceva mai păduros. Aici cât am mers o zi Iubiţii mei cămărazi Şezind la soare vânau La mişcoii ce aveau. Aici se vedeau şi sate Tare frumos aşezate Toate într-un fel făcute Într-o formă aşezate Ca o linie de soldaţi Când sunt atenţi şi-ncordaţi De-ţi părea tot să priveşti Aste sate ungureşti. Iară pe din sus de sate Erau vii mândre plantate Vii pitice cu butuc Care mult vinit aduc. Trecem prin gări ca Vannegjek Pebska Tuka Tolpenegyek La Tolpenegye în gară Am văzut ceva fain iară Anume un oberlant Tânăr frumos şi înalt Stă la gară în fereastă Pe coate lâng-o nevastă Ş-o ţuca cu foc şi dor Ştiţi cum e năravul lor Dar dând cu ochii de noi Dispărură amândoi. Nu sciu la alţii dar mie Mi-a făcut o lăcomie Gândindu-mă iute-acasă La iubita mea boreasă C-aşa avo săruta Poate alţii-n lipsa mea. ............................................. De-aci nu-i mult până trec Drava şi sunt în Eszek 18 Oraş mare şi frumos Aşezat aci în şes Într-un ţinut roditor Din ţara Slavonilor. Aci trenul s-a oprit Şi noi jos ne-am scoborit Cu şaica [gamela] şi am plecat

De cafeiul ni l-a dat. Că era mai înserat Şi nimic n-am fost mâncat După cafei am mai stat Apoi iar am căpătat Carne şi cu mazere Asta ca pentru gustare După asta am mai stat Ca un ceas, şi iar ne-a dat Câte-o lingură cafei Cârnaţi, şi una de tei Se-nţelege că şi pâne Am primit cum se cuvine Ca să nu le mâncăm goale Să ne fie rău la foale. Aici precum ne-a umblat E tare adevărat O vorbă a Românului Odată hui De-aldată nui Că mâncând trei dupolaltă Am făcut în foale baltă Nainte muream de foame Acuma crepăm la foale Nainte ne lihozisem Acuma ne zăruisem Ca purcelul de păsat Când mâncă nemăsurat Acum uitasem de foame Fiindu-ne frică de foale Aici mulţi or cumpărat Pâne bună de mâncat Şi lesne albă frumoasă Şi dulce tare gustoasă Din care precepem iară C-aici e bogată ţară În grâu bun şi în bucate Cum nu este-n altă parte. De aici dac-o-nserat Trenul iară o plecat Şi a stat în Vincovţa Pân-a nu se lumina Bine să se facă ziuă Unde ne-a şi dat cafeauă. Api-am stat ziua întreagă Fără de nici o ispravă Aci la amiaz ne-a dat Carne de porc răgulat

124F

Actualul Osijek, oraş în nord-estul Croaţiei, pe Drava.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Apoi eu să şed ca tine Lângă sobă, iar nu-mi vine Deci fă bine scoală sus De-acolea de unde te-ai pus Şi-i fac picioru-ntr-o parte Dar atuncea dânsul frate Mă loveşte cât ce poate Cu piciorul sub obraz În glandulă la grumaz De cinci zile nu puteam Numai cu sila-nghiţeam Ba se şi umflase rău Şi mă durea încât eu Mă temeam să nu păt rău Dar o ferit Dumnezeu. O fost mulţam că i-am scris Totdeuna când o zis Cărţi acasă la soţie Că nu vrea nime să-i scrie Aşa numai de pomană Cum i-am scris eu cu-a mea mână. Ba l-am fost şi îngrijit Când el s-au fost bolnăvit De răceală în Polonia Când poate că şi muria Dacă nu îl aduceam La gazda mea şi nu-i dam Ca să beie ceai ferbinte În grabă atuncea iute Să se-ncaldă la stomac Ce-a fost un minunat leac Pentru aprinderea lui Dar e păcat ca să milui Pe tiran şi pe mişel Că aşa-i vorba despre el Tu nu îl laşi ca să moară Iară el de altă oară Nu te lasă să trăieşci Numai de nu te păzeşci. Pentru asta întâmplare M-am necăjit foarte tare Mai ales pentru că ieu Nu-i făcusem nici un rău Ci bine cât am putut Şi vedeţi el ce-a făcut? Căprariul l-au ocărât Dar eu nu l-am mai pârât Ci-am tăcut şi am răbdat

Feartă bine cu fasole De ne-am încordat la foale Iar apoi sara de cină Cafea bună şi slănină Cu o drăguţă de pâne Care s-a lipit de mine Pâne bună ca aicea Nu am primit nicăirea Că în ţările bogate Şi alduitele bucate Îs dulci pline de grăsime De când mânci se prind de tine. Sara plecă trenul iară De la Vincovţe din gară Când apoi am păţit rău Cu un camarad de-al meu Anumea cu George Bundea Un om prost şi rău din Dobra Care pân-am cetit eu S-a culcat în locul meu Căci pe mine m-a chiemat Caprarul de-am explicat Din o foaie ungurească Neştind ei s-o tălmăcească Şi eu când am înturnat Dau de el că e culcat Pe scaun în locul meu Şi clătesc de el mereu Să meargă la locul său El atuncea îmi răspunde Că să doarmă n-are unde Ci doarme în locul meu Iară eu să şed la foc Să mă uit în a lui loc Pe uşa vagonului Noaptea ca şi dumnealui! Dară eu îi zic atunci Mă Bunde, nu suntem prunci Să ne sfădim, ci bătrâni Cu minte şi toţi Români Cum de tu nu ţi-ai aflat Loc să te fi aşezat Ci să stai tot lângă sobă Şi privind pe uş-afară? Că eu frate pentru tine Nu pot ca să scol pe nime Din culcuş şi locul lui Că nu-i place nimănui 28

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dac-aşa s-a întâmplat. De la Vincovţe în jos Am trecut pe şes frumos Unde era iarbă mare Şi grâne frumoase tare Şi cum mergea trenul lin Prin o pădure de frasin Făr-a mai fi alte lemne De alt fel, dar ce pădure Frasini direpţi ca lumină Din a cărora trupină Ai fi putu face frate Tot lucruri ca: casă, roate Şi alte nenumărate. Pe care v-am admirat Şi tare mult ne-am mirat Văzând că se află-n lume Şi o astfel de pădure. Iar de-aci nu peste mult Trenul iară a trecut Prin un codru de stejari Cu goroni înalţi şi mari A căror trupini înalte Toate erau îmbrăcate În iederă verde stufoasă Făcând pădurea frumoasă La vedere de-ţi părea Că tot să priveşti la ea. Iar jos la trupina ei Era plin de anglicei Flori galbini de primăvară Ce se fac la noi în ţară Iar aici find pământ bun Înfloresc pe Crăciun Apoi de-aici tot comod A mers trenul pân’ la Brod 19 Aci-ndată ce-a sosit Din el jos ne-am scoborit Findcă numai pân-aci Trenul nost poate veni Iar de aici merge altul Cu vagoane mici find locul Tare muntos şi cam rău P-unde merge mult mai greu. Aci căpătând de cină Şi ne-aşează spre hodină

Într-o baracă făcută Pe loc jos cu tină multă Unde pleacă şi te culcă Şi te hodineşte bine Deşi nu-i nimic sub tine Numai tină şi noroi Dar cui îi pasă de noi Că noaptea când am durmit Iată că m-am pomenit Că câţiva durmeau în apă Ce făcuse-acolo baltă. O zi aci am şezut Iar în cea zi am trecut În Bosnia-Brod peste Sava Unde-am căpătat gustarea Era Ziua de Ajun Când plecarăm iar la drum Suind pe vagoane mici Douăzeci şi opt de inşi. Vremea era-n Brod ploioasă Iară mergând o întoarsă În zăpadă de albise Lumea, căci acum venise Crăciunul cu calul alb Pe acest pământ sus dalb Că acum în sus suiam Cum cu trenul ne duceam În sus cătră Bosnia Şi-am ajuns când însera În Domboje unde cină Ni s-a dat de tot puţină Un pic cafea şi slănină. Apoi ne ducem la drum În sfânta noapte de Crăciun 20 Iar când ziuă se făcea Ajungem în Zenica 21 Unde căpătăm cafea Şi plecăm şi de-acolea. Pomii acolo albise De credeam că înflorise Şi noi mergem cu gând bun Că e ziua de Crăciun Şi când pe la amiaz a fost Când ajung în Alep-Most Unde căpătăm mâncare Pită carne mazere 126F

125F

127F

20 19

Oraş în Croaţia de est, la graniţa cu Bosnia-Herţegovina.

Aici este în vigoare calendarul iulian. Localitate în centrul federaţiei Bosnia şi Herţegovina.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Aici stăm până deseară Când ne dă mazere iară Aşadar s-a nimerit Lucru întors şi cam sucit Că acum în praznic mare Mazerea are cotare Numai cât era puţină Nedând linguruţa plină Ci numai de jumătate Aşa cam doi deţi buni frate Cu jale la ea mâncam Şi acasă ne gândeam Cum mâncasem alte dăţi Când eram acasă toţi Când era în lume pace Dar acuma n-ai ce face! Aicea trenul a stat Până seara n-a plecat. Iar a doua dimineaţă A stat la Mostar 22 în staţie Unde-am primit cafea bună Şi-o bucată de slănină De-aci-ncolo nu-i zăpadă O vreme dulce şi caldă. De la gara Caplajina 23 Drumul de fer trece Drina Şi se suie sus la munte Trecând prin tunele multe Când la Hrasno 24 am sosit Am văzut pom înflorit Ce după părerea mea Cred că un cireş era. Am văzut căisini cu flori Atunci pe la sărbători Deci cum munţii i-am trecut Altă lume mi-a părut Că la noi pe asta vreme Numai vezi pocnind la lemne De omet şi de ger mare Iar aicea lângă mare Pomii-nflor şi-s lemne verzi. Vezi cu ochii şi-abia crezi. Te ciudezi şi minunezi. Ajungând în vârv acum Stăm în staţia din Hum

Unde ni se dă mâncare Şi pită la fiecare. Apoi iară hai la cale Scoborind încet la vale. De când Drina am trecut Ce pământ am petrecut? Cât am venit ziua toată Am văzut tot numai piatră Colţuri cu tufişuri mici Altceva nu vezi aici. La scoborit de pe munte N-am văzut tunele multe Numai unul lung întors Lângă Mehanici 25 în jos Făcând aşa un cerc mare Ş-unde mi-a fost frică tare Când mă uitam jos în vale Ce prăpastă e sub cale De ameţi privind la ea Şi-o mare frică te ia. Fiind un lucru primejdios Cum merge trenu de-n jos Că să pice de pe şine Prav şi pulbere-i de tine În staţiunea Mihanici Stând binişor trenu-aici Prinserăm a bea la vin Roşu find paharul plin Cuşaptezeci de fileri Dar nu încăpeai să bei Nebiruind cu căratul Şi apoi cu măsuratul Că cătane erau multe Şi beau toţi ca pe-ntrecute Şi crijmăriţa săraca Tot mereu căra cu canta Şi umplea, iar mama ei Lua banii de la ei Şi băga de seamă bine Să nu beie-n cinste nime. Pe aici e primăvară Ori mai bine zic că-i vară Findcă erau crumpi de sapă Curechiu, mazere, salată De gândeam curat şi bine 131F

128F

129F

130F

Oraş în sud-vestul Federaţiei Bosnia şi Herţegovina. Localitate la sud-vest de Mostar. 24 Oraş în centrul Federaţiei Bosnia şi Herţegovina. 23

Localitate în sud-estul Croaţiei, aproape de ţărmul Mării Adriatice.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA C-aici e luna lui Iunie. Aşa cam la cina mare Au ajuns trenul la mare În staţiunea Zelenica Lângă Marea Adriatică Aicea am stat două zile Că eram zdrobiţi de cale Aici am stat în băracă Ne-a dat „joldul” şi ne-mbarcă Zaton 26 până la Cattaro 27 Unde apoi de gustare Căpătam bună mâncare Conservă feartă-n mazere Mâncându-o cu gust, plăcere De care am prins putere. Sara căpătam tabac Două pite un ortac Iar apoi a doua zi Am început a sui Muntele Lovcen 28 mereu Care se suie cu greu Şi pe care drumul lui E în chipul şarpelui Cu cincizeci de-ncârnituri Făcând drumul până-l sui Din al cărui vârv înalt Vede ochiul minunat Vezi oraşe ţări şi mări Cari se perd în depărtări De pe Lovcen scoborim La oraşul Negotin 29 Unde cam cu seara-odată Ne aşează-ntr-o baracă Plini de apă şi de neauă Că plouase ziua-ntreagă Iară acuma ningea Şi un vânt rece trăgea. Aici căpătăm de cină Cafea, conservă, hodină Pe podele unde uzi Tremuram de să asuzi 132F

Aici, cum am auzit Zice că s-ar fi născut Nichita lui Muntenegru 30 Crai voinic, viteaz, integru Care va fi pomenit Prin veacuri ce-a făptuit Pentru ţara lui iubită Dar acum nefericită. Dimineaţa-o luăm la cale Scoborind încet la vale Pân-ajungem în Cetinjie Unde jelea mă atingie Văzind casa lui Nichita Pustie şi părăsită Iar cazarma lângă coaste Plină cu trupe de-a noaste Aici nimic nu-i stricat Ci aşa-i cum s-a predat În cazarmă ne-a băgat Unde numai noapte-am stat Apoi iarăşi am plecat De acolo am ieşit Pe un drum tot încârnit Ş-am coborât la Rejica 31 Unde Doamne cum ploia Eram ca peştii de uzi Şi ca lupii de flămânzi Aci mult am zăbovit Până ce ne-a împărţit Nişte picse, apoi placă Şi te culcă-ntr-o baracă Cu tină pe locul gol Numai învălit în ţol Când apa curgea noroi Din hainele de pe noi Şi e baltă unde stăm Dar aci noi ne culcăm Şi durmim aci-n moleaţă Până-n dalba dimineaţă Când sculându-ne de noapte Am mers cătanele toate Până la lacul Scutari 32 Unde erau mulţi marinari Ş-aici pe la nouă ceasuri 136F

133F

134F

137F

135F

138F

Port croat la Adriatica. Kotor – oraş de coastă în Muntenegru aşezat în partea retrasă a Golfului Kotor. Muntenegru a participat la război de la începutul acestuia, alături de Serbia, dar a fost scos din luptă la începutul anului 1916. 28 Munte între portul Kotor şi oraşul Cetinje (capitala statului Muntenegru. 29 Localitate în nord-vestul Macedoniei. 27

Principe erou din timpul războiului antiotoman din 1876. Rijeca Crnojevica localitate în Muntenegru, la sud-est de Cetinje. 32 Lac aflat la graniţa dintre Muntenegru şi Albania. 31

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Pe un vapor ne-am suit Cu care-am călătorit Până-n oraşul Scutari 33 Find cam pe la 2 ceasuri Când am căpătat mâncare Şi apoi pe fiecare Ne-a băgat aşa-n cort De-abia ce găseşti vreun loc Că e zonă mlăştinoasă [Jumătate de rând ilizibil] ploioasă [Unrând ilizibil] Turcoaicele învălite [1-2 cuvinte ilizibile] ca o ciuhă NU ca oameni ci ca buhă Păşind mărunt tupilită Vai ce viaţă amărită! Ce profet cu dragoste A fost către bietele Femei turce, de-a rânduit S-aibă port aşa pocit Marele lor Mohamed În care sermanii cred Şi după a lor credinţă Ei socot de-o datorinţă Şi de o mare virtute Să se poarte învălite Ca să fie-astfel scutite De dragostea streinilor Find jaluzi bărbaţii lor Încât un turc e în stare Să te-omoare-n drumul mare De te-ai atins de cadână Purtând pumnal la-ndemână Deci Turcoaica-i socotită Ca o roabă umilită.

Casa construită de Adam Bolcu; la nivelul superior, la mijlocul faţadei, este inscripţia; pe trotuarul din faţă, Bolcu Ili-Adam efectuându-şi plimbarea zilnică.

139F

Pisania dăltuită pe faţada casei de către artistul plastic Marcel Olinescu din Brad, după textul lui Adam Bolcu. „Această casă s-a zidit de ADAM BOLCU plugar și scriitor popular în 1926-28 pe locul istoric unde în 1848 prin explodarea unui mojer sa băgat spaima în vrăjmaşi în urma cărui fapt Bradul a fost eliberat iar în 1919 Generalul Dabija a primit defilarea trupelor române înainte de a pleca spre Tisa.”

Oraş în Albania de nord-vest, pe malul lacului Scutari, Albania, deşi neutră, fiind favorabilă Austro-Ungariei.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Tehnologia în Primul Război Mondial Războiul de tranşee

prof.drd. Lupu Gianina

fi plasate pe câmpul de luptă în aşa fel, încât mai multe mitraliere să realizeze un baraj de foc. Şi plasarea sârmei ghimpate pentru delimitarea tranşeelor avea un dublu rol: de a încetini atacul şi viteza soldaţilor inamici, respectiv canalizarea deplasării acestora în faţa mitralierelor. Dar deoarece atacul direct asupra tranşeelor inamice era foarte de dificil, părţile au început să sape tuneluri pe sub liniile inamice, activitate ce a devenit una dintre cele mai importante operaţiuni în timpul războiului. Apoi odată ce poziţiile inamice erau subminate, se plasau şi se detonau imense cantităţi de explozivi sub tranşee ca preludiu pentru ofensivă. Totuşi au existat dispozitive de ascultare sensibile care detectau zgomotele produse de săpături, aceasta fiind metoda principală de apărare împotriva săpăturilor subterane. Britanicii s-au dovedit în special adepţii acestor tactici, datorită priceperii „geniştilor” în săpăturile de tranşee şi ale dispozitivelor de ascultare sofisticate. Artileria

Noile industrii metalurgice şi biotehnologice, având multe invenţii mecanice inovatoare, au creat şi amplificat puterea armelor de foc, care a făcut ca apărarea să fie aproape invincibilă, iar atacul inamicului aproape imposibil. Puştile de infanterie, artileria cu ţeava ghintuită a tunurilor, mecanismele hidraulice de recul, zig-zagul tranşeelor, mitralierele, şi aplicarea lor, a avut efectul de a face dificil, sau aproape imposibil ocuparea unui teren apărat. Grenada de mână, deja existentă, s-a dezvoltat rapid, fiind de un real ajutor în atacul tranşeelor. Tot în acest domeniu cea mai importantă inovaţie au fost obuzele cu putere mare de explozie, care au amplificat dramatic efectul letal al artileriei. De asemenea războiul de tranşee a condus şi la apariţia cazematelor de beton, o construcţie întărită, de obicei din beton sau beton armat, unde putea fi plasată o mitralieră apărată foarte bine de focul inamic. Ele puteau

Obuzier german La începutul războiului artileria a fost adesea în prima linie pentru a trage direct în infanteria inamică. În timpul războiului însă sau făcut mai multe îmbunătăţiri: - primul foc de baraj cu trei laturi din istorie a avut loc în cadrul bătăliei de la „Neuve Chapelle” în 1915, unde cu baraje de foc în trei sau patru laturi a fost încadrată infanteria 33

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA către armata SUA în 1918, a suferit o adaptare a benzilor pentru cartuşe ceea ce a permis servantului mitralierei să meargă şi să tragă focuri de armă în acelaşi timp. Şi pistoalele mitralieră timpurii s-au dezvoltat, de asemenea, tot în această perioadă, dar în timpul utilizării, aceste arme de multe ori se supraîncălzeau - ceea ce a dus la dezvoltarea mai multor metode de răcire a lor mai mult sau mai puţin eficiente. Astfel datorită acestor îmbunătăţiri se explică şi faptul că marea majoritate a victimelor produse în război s-a datorat raidurilor de artilerie. Aruncătoarele de flăcări Aruncător de flăcări german Armata imperială germană a folosit aruncătoarele de flăcări (Flammen-werfer) pe Frontul de Vest în încercarea de a-i alunga soldaţii francezi sau britanici din tranşeele lor. Acestea au fost introduse în 1915, au fost folosite cu mare succes în timpul bătăliei de la Hooge de pe Frontul de Vest din 30 iulie 1915. Armata germană a avut două tipuri principale de aruncătoarele de flăcări în timpul Marelui Război: - o versiune numită Kleinflammenwerfer - şi alta, mai mare, numită Grossflammenwerfer. La cea din urmă, un soldat căra rezervorul de combustibil în timp ce altul ţintea cu aruncătorul. Totuşi ambele versiuni, fie mai mari, sau mai mici, de aruncătoare de flăcări au avut utilizare limitată în cadrul războiului, deoarece raza lor de acţiune era prea scurtă şi

inamică ca într-o „cutie” împiedicându-i deplasarea. - a fost dezvoltată capsa de detonare Nr.106, destinată tăierii sârmei ghimpate. Această capsă detonantă era montată pe o bombă şi atunci când intra în contact cu sârma ghimpată sau cu pământul detona imediat bomba, înainte ca aceasta să se afunde în mâl sau pământ. Ea a fost la fel de eficientă şi ca armă antiinfanterie. - s-a dezvoltat pentru prima dată în istorie lupta anti-artilerie prin tragere indirectă (traiectorie balistică) cu ajutorul artileriei proprii, destinată să scoată din luptă artileria inamică - s-au dezvoltat metode cu ajutorul cărora folosind lumina şi zgomotul, respectiv diferenţa în sesizarea acestora se putea localiza artileria inamică - pentru prima dată în istorie s-au luat în calcul, în cazul tragerii indirecte şi factori cum ar fi: vremea, temperatura şi uzura ţevii piesei de artilerie - s-au folosit de asemenea şi observatori pentru a ghida focurile de artilerie Armele de infanterie Mitralieră franceză

Mitraliera a afectat în mod direct organizarea infanteriei în 1914, şi, de la mijlocul anului 1917, a pus capăt tacticii de valuri umane de dimensiunea companiei, acum devenind importante plutoanele şi grupurile care utilizează arme automate uşoare. Astfel, mitraliera Lewis a fost prima mitralieră uşoară, care putea, teoretic, să fie operată de un singur om, deşi în practică, muniţia voluminoasă avea nevoie de o întreagă echipă pentru a păstra arma în funcţiune. Apoi, puşca automată Browning care a fost adoptată de 34

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA operatorul inamice.

era

expus

focului

Dar deşi, uneori au dus la avantaje tactice scurte şi, probabil, au provocat peste 1.000.000 de victime, gazele de luptă nu par să fi avut nici un efect semnificativ asupra cursului războiului. Tancurile Mark V- primul blindat al războiului

infanteriei

Gazele de luptă Efectele luptei cu gaze toxice

Condiţiile de luptă de pe frontul occidental au determinat armata britanică să înceapă studiul unui vehicul autopropulsat care să poată traversa tranşeele şi barajele de sârmă ghimpată şi să nu fie afectat de focul de mitralieră. Astfel, după ce a văzut automobilele Rolls Royce blindate ce au fost utilizate de către Royal Naval Air Service în 1914 şi după ce a realizat schemele pentru a crea un vehicul blindat de luptă cu tracţiune pe şenile, Primul Lord Winston Churchill, a condus un comitet, Landships Committee, pentru a coordona crearea acestei noi arme. Sub conducerea Colonelului Ernst Swinton, Landships Committee a creat primul prototip care a avut succes, poreclit Little Willie, care a fost încercat de armata britanică pe 6 septembrie 1915. La început ele s-au numit nave de uscat (landships), apoi s-au numit tancuri (rezervoare) de apă şi în final tancuri (=vase cu pereţi subţiri), în scopul menţinerii secretului faţă de producerea unei noi maşini de luptă. Tocmai din acest motiv cuvântul „tanc” a fost utilizat pentru a da senzaţia că muncitorii din fabricile britanice construiau rezervoare de apă mobile pentru armata britanică din Mesopotamia - dar în realitate ei fabricau un vehicul de luptă secret şi aşa a fost considerat oficial până pe 24 decembrie 1915. Prima participare în luptă a unui tanc operativ a avut loc când Căpitanul H.W. Mortimore din Royal Navy a condus un tanc

La începutul războiului, Germania a avut industria chimică cea mai avansată din lume, având cele mai multe mijloace de luptă interzise în Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Germania a apelat la această industrie pentru ceea ce spera că va fi o armă decisivă pentru a scoate din impas războiul de tranşee. Gazul de clor a fost folosit pentru prima dată pe câmpul de luptă în aprilie 1915, în a doua bătălie de la Ypres din Belgia. Gazul necunoscut părea să fie o perdea de fum simplu, folosit pentru a ascunde soldaţii în atac, iar trupele aliate au fost comandate în tranşeele din faţă pentru a respinge atacul aşteptat. Dar gazul a avut un efect devastator şi a ucis mulţi apărători. Mai târziu au fost utilizate gazul muştar (iperită), fosgenul şi alte gaze. Marea Britanie şi Franţa au urmat în scurt timp exemplul Germaniei şi au venit cu propriile lor gaze de luptă. Primele mijloace de apărare împotriva gazului au fost improvizate, în principal erau cârpe înmuiate în apă sau urină. Mai târziu, au fost dezvoltate măşti de gaze relativ eficiente, care au redus considerabil eficienţa gazelor de luptă. 35

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fost un proiect revoluţionar, care a influenţat designul multor tancuri care se fabrică la ora actuală. În timpul Primului Război Mondial Germania a avut un număr mic de tancuri, care în general au fost capturate. De fapt au fost produse aproximativ 20 tancuri de concepţie germană, cum a fost de exemplu modelul A7V. Comandă şi control În primele zile ale războiului, generalii au încercat să coordoneze tactic luptele din cartiere generale aflate la mulţi kilometri depărtare de prima linie a frontului cu mesaje transmise prin curieri pe motociclete, dar şi-au dat seama repede că sunt necesare metode de comunicare mai directe şi mai rapide. În acest scop au fost folosite aparatele radio dar acestea erau prea grele pentru a fi duse în luptă şi liniile telefonice întinse se rupeau uşor. Astfel, în locul radiourilor s-au folosit curieri, semnale luminoase şi oglinzi. Au mai fost folosiţi şi câinii, dar numai ocazional. Tot pentru comunicare s-au folosit şi avioanele numite „patrulele de contact" care transportau mesaje între diferitele cartiere generale, iar în unele cazuri aruncau mesajele fără să aterizeze. Căile ferate Obuzierul feroviar german

denumit Mark I în timpul Bătăliei de pe Somme, din 15 septembrie 1916. Francezii au inventat şi ei un model de tanc numit Schneider CA1 şi l-au folosit pentru prima dată pe 16 aprilie 1917. Dar prima bătălie în care sau folosit de fapt mai multe tancuri a fost cea de la Cambrai, din 20 noiembrie 1917. Tancul şi lupta de tranşee Luptă cu tancuri

Tancul a scos practic lupta de tranşee din domeniul tacticilor de luptă, deoarece miile de tancuri utilizate în război de către forţele britanice şi franceze au avut o mare influenţă în desfăşurarea conflictului armat. Rezultatele iniţiale ale utilizării tancurilor în luptă au fost neconcludente, deoarece numeroasele probleme tehnice şi lipsa de răbdare a consiliului militar au cauzat multe pierderi de vehicule în luptă, iar desfăşurarea în grupuri mici a vehiculelor a micşorat valoarea şi impactul tactic al folosirii acestor noi arme. Iniţial forţele germane au suferit un şoc tactic pentru că erau lipsite de arme contra tancurilor, dar în curând ele au descoperit muniţia antitanc şi folosirea unor tranşee mai late pentru a limita mobilitatea tancurilor britanice. Apoi evoluţia condiţiilor de pe câmpul de luptă a făcut ca tancurile aliaţilor să se dezvolte pe tot parcursul războiului, fiind produse noi modele ca Mark V, care putea să treacă peste obstacole mari, în special peste tranşee late, iar tancul francez numit Renault FT-17, ce a apărut spre sfârşitul războiului, a

Nici un război nu a fost dominat în aşa mare măsură de căile ferate ca acesta. Prin căile ferate, soldaţii şi materiale de război puteau fi mutate pe front într-un ritm fără precedent, dar ele au fost foarte vulnerabile pe linia frontului în sine. Astfel, armatele care avansau puteau să se deplaseze doar înainte în 36

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA exemplu elocvent al unui astfel de război de uzură. Pentru aceasta toate părţile implicate în conflict au folosit producţia în masă pentru fabricarea armelor, în special a muniţiei de artilerie. Femeile au avut un rol crucial în acest sens, ele lucrând în fabricile de muniţie. Astfel mobilizarea completă a resurselor unei naţiuni, sau „războiul total" a însemnat faptul că nu numai armata, ci şi economiile ţărilor beligerante erau în competiţie. Pentru o vreme, în perioada 1914-1915 unii comandanţi germani au sperat că războiul se poate câştiga prin epuizarea materialului de război, de exemplu a muniţiei de artilerie, dar în scurt timp producţia a crescut de ambele părţi şi aceste speranţe au devenit deşarte. Spre exemplu în Marea Britanie "Criza muniţiei de artilerie din 1915" a dus la căderea guvernului britanic şi la construirea unei mari fabrici de armament în Gretna la graniţa dintre Anglia şi Scoţia. Războiul de uzură s-a concentrat apoi pe o altă resursă: viaţa umană. Astfel, spre exemplu, în Bătălia de la Verdun şeful de stat major al armatei germane, Erich von Falkenhayn spera că va secătui Franţa de rezervele sale umane prin atacuri repetate asupra acestui punct fierbinte al frontului de Vest. În final războiul s-a terminat printr-o uzură combinată materială şi umană a Germaniei prin intrarea SUA în război, căci deşi Germania prezenta o situaţie bună pe front, a devenit clar faptul că nu va putea concura cu rezervele materiale şi umane ale Statelor Unite ale Americii. Războiul maritim Anii premergători războiului au dus la îmbunătăţirea tehnologiei metalurgice şi a mecanicii, făcând posibilă producerea unor nave mai mari cu tunuri mai performante şi, ca o reacţie la aceste tunuri, cu blindaj mai gros. Astfel, lansarea cuirasatului HMS Dreadnought (în 1906) a revoluţionat construcţia navelor de război, făcând ca multe nave să fie depăşite încă dinainte ca acestea să fie finalizate. Prin urmare, acest lucru a făcut ca la începutul

ritmul în care erau capabili să construiască sau să reconstruiască de exemplu o cale ferată. Transportul motorizat a existat în Primul Război Mondial, dar a fost rareori utilizat pentru că după ce depăşeau capătul căii ferate, trupele se deplasau pe jos şi tunurile erau trase de cai. Din această cauză strategia germană a fost cunoscută în prealabil de către aliați pur şi simplu din cauza vastelor teritorii pe care s-au desfăşurat trupele germane de-a lungul graniţei Belgiene care nu a avut alt scop decât să plaseze trupele germane în punctul de pornire de unde urmau să atace pentru că planul de mobilizare german a fost un program detaliat de transport al trupelor pe calea ferată. Dar căile ferate nu aveau flexibilitatea transportului rutier şi această lipsă de flexibilitate a avut efect în desfăşurarea războiului. Războiul de uzură Luptele de la Verdun

Războiul de uzură este una din tacticile militare, care constă în slăbirea inamicului prin atacuri şi ameninţări permanente, astfel încât duşmanul suferă pierderi umane şi materiale permanente, iar în cele din urmă este pe punctul de a se prăbuşi. Acest război de uzură, este câştigat de obicei de tabăra care dispune de resurse şi rezerve mai mari. Mulţi generali de-a lungul istoriei au folosit tactici de uzură. În acest sens, Frontul de Vest al Primului Război Mondial, este un 37

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA războiului, multe forţe navale să aibă în dotare şi nave noi alături de cele vechi şi depăşite. Avantajul a fost creşterea razei de acţiune a artileriei şi faptul că bătăliile navale aveau loc la distanţe mult mai mari decât înainte. Dar de fapt Bătălia Iutlandei din 1916 a fost singura bătălie pe scară largă între două flote de război. Totuşi având cea mai mare flotă de suprafaţă, Marea Britanie a încercat să se folosească de acest avantaj. Având în vedere acest avantaj navele britanice au blocat porturile germane, au vânat navele germane şi pe cele austro - ungare, oriunde se aflau ele în largul mării, şi au sprijinit acţiuni împotriva coloniilor germane. Flota de suprafaţă germană a fost silită de Royal Navy să staţioneze în mare măsură în Marea Nordului, iar această situaţie a determinat Germania săşi direcţioneze resursele către o nouă formă de putere navală: forţa submarinelor. Submarinele Submarin german

Astfel, pentru că submarinele germane au devenit tot mai numeroase şi mai eficace, britanicii au căutat diferite modalităţi de a-şi proteja navele comerciale. De exemplu „Navele Q" ce erau vase de atac deghizate ca şi navele civile, sau organizarea navelor comerciale în convoaie protejate de unul sau mai multe nave ale marinei militare. Iniţial a fost o mare dezbatere cu privire la abordarea acestei probleme, de teamă că ea le-ar fi putut oferi submarinelor germane Uboot, o multitudine de ţinte convenabile şi facile. Apoi, datorită dezvoltării sonarelor active şi pasive, împreună cu armele antisubmarin din ce în ce mai performante, sistemul convoaielor a redus pierderile britanice la o mai mică parte faţă de nivelul pierderilor anterioare. Războiul aerian Avion al Puterilor Centrale

Primul Război Mondial a fost primul conflict în care submarinele au fost o armă de temut. Cu puţin timp înainte de război, au fost dezvoltate sistemele de propulsie diesel relativ sofisticate pentru deplasarea la suprafaţă şi bateriile cu acumulatori pentru deplasarea în apă. În cadrul războiului Marea Britanie s-a bazat foarte mult pe importuri pentru a-şi hrăni populaţia şi a-şi susţine industria de război, iar marina germană spera, ca folosind submarinele să realizeze o blocadă prin care să poată înfometa britanicii, atacând navele comerciale fără apărare. Această luptă între submarinele germane şi contramăsurile luate de britanici a fost cunoscută sub numele de Prima Bătălie a Atlanticului.

Predecesorul Luftwaffe, "Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane", a fost fondat în 1910, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial (1914–1918), deşi trebuie spus că, la început, avioanele erau folosite numai pentru misiuni de recunoaştere aeriană, în acelaşi fel în care fuseseră folosite baloanele în timpul Războiului franco-prusac din 18701871. Dar aviaţia germană nu a fost singura forţă aeriană din Europa. Forţa aeriană franceză, cea care avea să se transforme în Armée de l'Air, a fost de asemenea înfiinţată în 1910, iar Corpurile Aeriene Regale (care aveau să se unească în 1918 cu Serviciul Aerian Al Marinei Regale pentru a forma Royal Air Force), a fost fondată în 1912. În timpul războiului, Serviciului Aerian a Armatei Imperiale Germane a utilizat o mare varietate de avioane, de la avioane de 38

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În Bătălia de la Amiens din august 1918, forțele Antantei au început un contraatac, numit Ofensiva de o sută de zile. În cadrul acestei ofensive diviziile australiene şi canadiene care conduceau atacul au reuşit să avanseze 13 km doar în prima zi. Aceste bătălii au marcat sfârşitul războiului de tranşee de pe frontul de Vest şi au determinat o întoarcere la războiul mobil. Astfel, s-au creat unităţi de atac care au reprezentat infanteria pe biciclete şi mitralierele au fost montate pe motociclete cu ataş. Aceste unităţi cu mitralieră montată pe motor au apărut în anul 1915. Datorită acestei noi tactici de luptă Linia Hindenburg a căzut şi Canal du Nord a fost trecut de către trupele aliate. În Berlin, Kaiser Wilhelm a declarat că Germania a pierdut războiul, iar acum trebuie să se predea. Evenimentele au continuat, dar evoluţiile politice din Germania au obligat-o pe aceasta să semneze un armistiţiu cu forţele aliate la 11 noiembrie 1918. În aceste condiţii războiul s-a terminat, dar a apărut o nouă formă de război mobil, care va fi stăpânit de către germanii învinşi şi implementat în 1939 sub numele de Blitzkrieg sau „războiul fulger”, care cuprindea tot ce trupele germane au învăţat din Primul Război Mondial. Bibliografie: 1. Primul război mondial: atlas ilustrat: bătălii, arme, tehnici de luptă, Târgu Mureş, Kreativ,2012. 2. www.wikipedia.ro, 11.02.2014.

vânătoare (aşa cum au fost modelele AlbatrosFlugzeugwerke şi Fokker), la cele de recunoaştere (Aviatik şi DFW), până la bombardierele grele (Gothaer Waggonfabrik și Zeppelin-Staaken). Cea mai mare atenţie a fost acordată avioanelor de vânătoare şi la fel ca şi marina germană, infanteria a folosit dirijabilele Zeppelin pentru bombardarea ţintelor militare şi civile din Franţa, Belgia şi Regatul Unit. Toate aparatele de zbor germane şi austro-ungare foloseau ca semn distinctiv crucea de fier până la începutul anului 1918. Apoi, în cele din urmă, o cruce grecească neagră pe fond alb (Balkenkreuz) a devenit însemnul forţelor aeriene germane. După înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, forţele sale aeriene au fost desfiinţate ca urmare a prevederilor Tratatului de la Versailles care cereau ca toate avioanele armatei imperiale să fie distruse. Mobilitatea Războiului Între sfârşitul anului 1914 şi începutul anului 1918, Frontul de Vest abia dacă s-a mutat şi în mod ironic, începutul sfârşitului pentru Germania a început cu un avans strategic imens. În 1917, când Rusia s-a predat datorită Revoluţiei Bolşevice, Germania a fost capabilă să mute mai multe trupe de pe Frontul de Vest. Astfel, prin utilizarea unor noi tactici de infiltrare dezvoltate de Oskar von Hutier, germanii au avansat chiar câţiva zeci de kilometri în perioada martie-iulie 1918. Aceste ofensive au arătat că mitraliera, sârma ghimpată şi tranşeele nu au mai fost singurul obstacol în cadrul unui război mobil.

Nicolae Filipescu şi Primul Război Mondial Ideea naţională în activitatea lui Nicolae Filipescu prof. dr. Doru Dumitrescu, Inspector General M.E.N. domina întreaga sa personalitate” 1 . Nebun după ţara sa cum plastic se exprima în 1914 Robert de Fleurs „Ideea de patrie avea pentru

Încă de la începutul carierei sale politice, viitorul fruntaş al luptei naţionale a avut printre obiectivele sale politice eliberarea românilor din teritoriile aflate sub dominaţie străină, deoarece cum spunea unul din biografii săi, „Patriotismul la Filipescu

140F

N Polizu- Micşuneşti, Nicolae Filipescu, Însemnări 1914-1916, „Universul”, 1936, p 21

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Filipescu un înţeles înalt. 2 Căci „Român de baştină din toată puterea cuvântului, cum îl caracteriza, în 1910, Matei Cantacuzino cu ocazia unui banchet la Brăila, care nu are nici o fudulie personală, dar are toate fuduliile neamului său, care a păstrat adânci rădăcini în pământul strămoşesc şi legături sufleteşti intime şi blânde cu muncitorii acestui pământ.” 3...acest om, care respira patriotismul după o sintagmă a timpului, îşi exprima credinţa simplu şi emoţionant atunci când spunea „ţie scumpă ţară, puterea mea de muncă şi puterea mea de iubire” 4. În problema naţională „Epoca cea mai culminantă din furtunoasa carieră politică a lui Nicolae Filipescu , cum bine puncta C. Nicolae Stroieşti în biografia dedicată acestuia, e aceea care a precedat intrarea României în război, a celor doi ani de neutralitate.” 5 Dacă şi până atunci omul politic conservator, depuse eforturi mari şi cheltuise o mare energie în sprijinul fraţilor de peste Carpaţi, în această perioadă Filipescu va fi „animatorul, rezervorul nesecat de energie românească, forţa dinamică, în jurul căreia au gravitat toate conştiinţele luminate şi toate sufletele entuziaste ale ţărei.” 6 La Consiliul de Coroană de la Sinaia din 21 iulie/3 august 1914, în care se stabilise poziţia României faţă e conflagraţia mondială, Nicu Filipescu nu participase fiind plecat la băi la Baden Baden, de unde era chemat de urgenţă de Alexandru Marghiloman. 7

La întoarcerea în ţară pe la Turnu Severin, întâmpinat de doctorul Gruescu, N Herescu şi inginer Balasan, Nicu Filipescu declara: „sunt cu totul de acord cu atitudinea de fapt a României, aşa cum a fost stabilită la Consiliul de Coroană de la Sinaia”, şi abţinându-se de la alte explicaţii, completa: „nu fac nicio afirmaţie privind succesul unora sau altora dintre beligeranţi pentru că nici eu nu cunosc pe acela care ar putea face asemenea pronosticuri.” 8 De acest moment al reveniri sale în ţară este legat şi un incident povestit, peste ani, de C Nicolau-Stroieşti. Acesta îşi aminteşte că la intrarea lui Filipescu în ţară, pe la Orşova dr. Gruescu, unul din partizanii săi care dorea să-i vorbească ar fi venit însoţit de un oarecare Rudolf de Artner, care i-ar fi pus la dispoziţie fruntaşului conservator maşina lui pentru a ajunge la Turnu Severin. Părându-i-se suspect acest individ, ungur de origine, devenit cetăţean român prin căsătorie Filipescu a refuzat oferta, continuându-şi drumul cu trenul. Mai mult în discuţia cu dr. Gruiescu i-a sugerat acestuia să-l pună „sub lupă” pe acest binevoitor, care s-a dovedit, ulterior, a fi spion al Puterilor Centrale şi care, după război, a fost judecat, pentru faptele sale, de Curtea Marţială de la Craiova, fiind închis câteva săptămâni. 9

141F

142F

147F

143F

144F

145F

148F

146F

T Pisani , Nicoale Filipescu. Cuvântare ţinută la Teatrul Naţional în seara de 26 februarie 1931. Bucureşti, p13 3 Nicolae Filipescu, Pentru România Mare. Cuvântări din Războiu 1914-1916. “Biblioteca Neamului” , Bucureşti, 1925, p1 4 Ibidem, p4 5 C Nicoalu- Stroieşti Op. cit, p 15 6 Ibidem, pp 15, 16. 7 “ Epoca”, an XXI nr 198, de luni 21 iulie 1914, p.2 După alte surse fusese chemat la insistenţele lui Take Ionescu care se adresase fiului său Grigore Filipescu pentru a-i telegrafia de la Baden Baden (vezi,Romulus Seişanu, Take Ionescu, Editura ziarului „Universul”, Bucureşti, 1930, p.213) De altfel, în acestă perioadă cei doi lideri politici, până atunci duşmani, se vor apropia pentru conducerea luptei naţionale,. se pare că iniţiativa ar fi avut-o T Ionescu, vezi printre altele şi Stelian Popescu, Amintiri. Îngrijire de ediţie, prefaţă şi note de Ioan Opriş, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p 135 precum şi D Iancovici Take Ionescu, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note şi

comentarii Radu Păiuşan Editura de Vest, Timişoara, 2004, p. 105. 8 Idem, nr 223 de vineri 15 august 1914, p .1. 9 C Nicolau-Stroieşti, op.cit., pp25-30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În condiţiile în care într-un comunicat al Partidului Conservator se cerea membrilor săi, „mai presus de orice consideraţiuni” să păstreze o nepărtinire desăvârşită în aprecierea faptelor şi în discuţiunea situaţiei” 10 Nicolae Filipescu se pronunţa ca şi România să adopte la fel ca şi sora sa Italia o neutralitate leală şi provizorie (sublinierea noastră). Leală deoarece fără asta numai e neutralitate şi provizorie deoarece neutralitatea ca şi ziaristica „duce la orice cu condiţia să ieşi din dânsa.” 11 În acest fel îi contrazicea pe acea care destinau României o neutralitate definitivă, anulându-i proiectul realizării idealului naţional. 12 Dar liniştea năbădăiosului om politic nu dură mult. Pe fondul împotrivirii din ce în mai evidente a şefului partidului Alexandru Marghiloman ca România să participe la război împotriva Puterilor Centrale, poziţie care avea să-i aducă liderului conservator mai multe scrisori de ameninţare, inclusiv cu moartea, 13 Nicu Filipescu va considera neutralitatea drept „o soluţie provizorie” 14. Începând din a doua parte a lunii august 1914, influenţat de tot felul de prieteni şi de partizani politici care îi sugerau că: „În dumneata e speranţa. Pune-te în capul mişcării pentru unitatea naţională. Răstoarnă guvernul, toţi te vor urma” 15 ,îşi reconsidera poziţia. Enervat de prudenţa excesivă a lui Marghiloman, la care se adaugă şi firea sa nestatornică şi agitaţia interioară, toate accentuate de schimbările petrecute pe front 16, l-au determinat pe Nicolae Filipescu

să se implice fără măsură în campania proatantistă. Aşa că, la sfârşitul lunii august, pe când încă se mai afla la vila sa din Sinaia Nicolae Filipescu declara ziarelor, necesitatea „intrării imediate în acţiune a României.” 17 Dacă declaraţia care avea să apără în presă în 3 septembrie 1914 mai păstra încă o oarecare reticenţă 18 faţă de problema participării Românie la război, manifestaţia care i se făcea la venirea în capitală 19 , după ce fugise pe ascuns de la munte 20, l-a convins, dacă mai era cazul, că el este omul providenţial, ales pentru a realiza idealul naţional. Deşi avertizat şi rugat prin interpuşi de Costinescu să amâne manifestaţia deoarece „însăşi Filipescu nu o va putea domina” 21 acesta nu va face decât o mică „diversiune”, ajungând în Bucureşti cu un alt tren decât cel la care era aşteptat. Primit şi la Ploieşti şi la Bucureşti într-o atmosferă de sărbătoare, cântându-se “Deşteaptă-te române” şi „La arme” 22, acoperit cu flori, era dus pe

149F

156F

157F

158F

159F

150F

151F

160F

161F

152F

153F

154F

155F

“Epoca”, an XXI, nr 230, vineri 22 august 1914, p1 Idem , nr 231, de sâmbătă 23 august 1914, p1 12 Constantin Xeni, Take Ionescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002 p134 13 Alexandru Marghiloman, op.ci.t p. 172. Constantin Argetoianu povesteşte şi de o altercaţie între cei doi care era să se lase cu bătaie, vezi Constatin Argetoianu, op.cit, p304 14 Colectiv, România în anii primului război mondial, vol I, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p87 15 I. Gh. Duca, Memorii. vol III, p 73 16 Argetoianu în memoriile sale spune că “Adevăratele toane lau apucat pe Filipescu decât după ocuparea Lembergului de către ruşi” (29 august-31 august 1914). De altfel în 1915 Filipescu publica un studiu strategic numit Momentul de la Lemberg ,sprijinit şi de generalul Averescu, (vezi Alexandru Averescu Notiţe zilnice din război Ed Militară Bucureşti 1992 vol I , p 18) în care conchidea că pe departe de a fi aderat la idea intrării României în război din spirit de aventură, 11

momentul Lemberg ar fi însemnat pe de o parte schimbarea completă a situaţiei pe frontul de oriental, iar pe de altă parte “România, în loc să fie încercuită, nu numai ar fi jucat în capul statelor balcanice, un rol hotărâtor pentru realizarea unităţii ei naţionale , dar ar fi scris cea mai glorioasă pagină în istoria războiului european” vezi Nicolae Filipescu, Momentul Lemberg. Studiu strategic, Bucureşti, 1915, p.9. 17 “Epoca”, an XXI , nr 241, marţi 2 septembrie 1914 , p.1 18 astfel într-un răspuns acordat unui ziar după ce avertiza că nu a autorizat nici o declaraţie privind atitudinea României faţă de război acesta adăuga: “ Recunosc însă că după ultimele întâmplări socotesc momentul venit de a ieşi din neutralitate. Dar tocmai acelora cari împătăşesc aceeaşi credinţă ţin să le spun că orice manifestaţie şi orice exces poate să compromită cauza” vezi “Epoca”, an XXI, nr.242, miercuri, 3 septembrie 1914, p.1 19 31 august stil vechi după Ion Bulei vezi Arcul aşteptării 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, 1981, p.86 sau 1 septembrie, tot stil vechi după N Polizu- Micşuneşti, op. cit. p.88 20 I. G. Duca, Memorii vol III p.73. Despre această situaţie Argetoianu nota: „Şi au mers lucrurile aşa dintr-o ceartă în alta, dintr-o împăcare în alta....până în ziua de 14 septembrie, când Filipescu ne-a făcut o boacană şi a dat pe faţă ceea ce până atunci rezervase numai augurilor lui: hotărârea de a sparge geamurile” vezi detalii Constantin Argetoianu, op. cit , p 291 şi următoarele. 21 N Polizu -Micşuneşti, op.cit. p88 şi 89 22 până la venirea lui N Filipescu, în gară la Ploieşti s-a întâmplat şi un incident în care au fost implicaţi membrii ai familiei regale Ajungând în capitala judeţului Prahova de la Buzău recte Vila „Albatros” unde fuseseră invitaţi de Alexandru Marghiloman, principii moştenitori Ferdianand şi Maria erau huiduiţi strigându-li-se „Jos Austria”, „Trăiască Franţa” „Trăiască Anglia”. Interesându-se ce se s-a strâns atâta lume viitori regi erau miraţi de admiraţia pe care poporul o avea faţă

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA braţe până la ieşirea din gară. Îndemnând la calm, în scurtul cuvânt pe care îl adresa partizanilor săi le Filipescu promitea: „Dorinţele dumneavoastră se vor împlini. Toţi îşi vor face datoria; şi regele şi armata şi guvernul. Săşi facă datoria şi opinia publică. Această datorie este liniştea şi cumpătarea”. Însoţit până la statuia lui Mihai Viteazul liderul conservator le adresa susţinătorilor săi aceste ultime cuvinte: „Să ne despărţim în faţa statui lui Mihai Viteazul cu speranţa că vom fi vrednici să împlinim gândul cel Sfânt şi să strigăm. Trăiască Carol I, Regele tuturor românilor”. 23 În acest timp, după ce România îşi declarase neutralitatea, privirile ardelenilor în speţă ale braşovenilor, mai aproape de graniţă, erau aţintite asupra României. Dacă numele lui P. P. Carp se pronunţa cu simpatie deoarece el fusese adeptul intrării României alături de Puterile Centrale cele ale lui „Take Ionescu şi Filipescu şi mai ales ale principesei Maria erau groaza saşilor braşoveni, care sperau că românii vor merge cu Puterile Centrale.” Nădejdea lor era regele Carol I.” 24 Moartea bătrânului rege în dimineaţa zilei de 27 septembrie /10 octombrie 1914, după 48 de ani de domnie, le spulbera speranţa. Dându-şi seama de unde venea pericolul ca România să se apropie de Antanta şi să intre în război alături de acesta, ambasadorul Austro - Ungariei în România, contele Czernin îi făcea o vizită lui Nicolae Filipescu „spre a-i comunica propunerea austro-germană de a se da României sudul Ardealului şi drepturi celorlalţi români rămaşi în monarhie. Refuzând Filipescu a răspuns că trebuia făcută împăcarea de anul trecut între români şi unguri. Acum e prea târziu”. 25 Între timp pe 4 septembrie 1914, 32 de profesorii universitari având în frunte pe cei de la Universitatea Bucureşti organizau în casele

conservator–democratului Constantin Dissescu o întrunire în care se declarau pentru intrarea României în acţiune „întru apărarea intereselor şi drepturilor noastre naţionale şi ocuparea pământului românesc.” 26 În urma publicării moţiunii celor din urmă studenţii organizau şi ei o manifestaţie de aprobare pe parcursul căreia s-au oprit în faţa sediilor partidelor politice, a şefului guvernului, dar şi a rectorului Universităţii. 27 Solidarizându-se cu cei din urmă Filipescu îşi prezenta opinia faţă de intrarea României în războiul mondial într-un interviu acordat ziarului german „Berliner Tageblatt” numit sugestiv „ De nu putem tolera o Austro Ungarie victorioasă”. Sobru, alegându-şi încă vorbele, pentru a nu jigni Germania, faţă de care încă mai păstra un oarecare respect, făcând referiri la toate provinciile locuite de români, aflate sub stăpânirea bicefalei puteri, Filipescu declara: „Noi nu am lăsat nimic neîncercat pentru a provoca o schimbare în atitudinea Ungariei faţă de românii din Transilvania. Noi regretăm faptul că suntem siliţi să ne îndreptăm astăzi contra Germaniei pentru că este aliata Austro-Ungariei. Noi ştim că însuşi împăratul Wilhelm a dat sfaturi bune, pe vremuri, la Budapesta pentru o înţelegere şi că Germania s-a opus încercărilor AustroUngariei de-a promova o revizuire a tratatului de la Bucureşti. Dar ungurii victorioşi vor fi mai mari asupritori ai fraţilor noştri din Transilvania de cum erau până acum. Încercând să justifice atenţia sporită a opiniei publice din ţara noastră faţă de Ardeal şi mai puţin faţă de românii din Basarabia Filipescu arăta că „ trebuie să ne gândim că numărul lor este mai mic decât al românilor din Transilvania şi Bucovina şi din acest punct de vedere avem interese naţionale mai mari în vest decât în nord”.După ce aborda problema panslavismului pe care cancelaria germană o

de omul politic conservator , „Epoca”, nr 242, din 3 septembrie 1914, p.2 23 “ Epoca”, an XXI, nr 242, din 3 septembrie 1914, p3 24 Sextil Puşcariu, op. cit. p19 25 G T Kirileanu, Sub trei regi şi trei dictaturi, Amintiri , jurnal şi epistolar, editura „Crigarux”, Piatra Neamţ, f.a. p221

165F

166F

162F

163F

164F

„Epoca”, an XXI, nr 251 din 18 septembrie 1914, p2 „Opinia”, an XI, nr.2275 din 13 septembrie1914, p.1 rector era chirurgul Thoma Ionescu, fratele lui Take Ionescu ,vezi Dorina N Rusu Membrii Academie Române, Dicţionar 18662003,ediţia a III-a, Editura Enciclopedică şi a Academiei Române, 2003, p.405.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA casele lui Constantin Mille 32 alături de C. Dissescu, N. Fleva, B. St. Delavrancea, I. C. Grădişteanu, N. Xenopol, Toma Ionescu, E. Pangrati, Em. Antonescu, I. Tanoviceanu, I. Mândrescu şi dr C. I. Istrati comitetul de acţiune imediată care era de fapt prima organizaţie pusă în slujba rezolvării idealului naţional şi care avea să fie numită Acţiunea naţională 33 . În jurământul depus membri „se legau în faţa Ţerii să ducem o imediată acţiune naţională până la realizarea deplină a idealului naţional.” 34 De abia înfiinţată la această organizaţie aderau numeroşi români din diferite pături sociale sau organizaţii care aveau acelaşi scop. Într-o scrisoare de adeziune având 33 de semnături se spunea că: „Acţiunea noastră având aceeaşi ţintă ca şi a Dumneavoastră aderăm cu tot cugetul şi cu tot sufletul nostru la Acţiunea naţională şi vă rugăm să ne consideraţi alături de Dumneavoastră, ca să luptăm cu toţii pentru realizarea idealului nostru naţional”. 35 Dacă la început întâlnirile societăţii au avut loc în locuinţele unora din membri, cu participare restrânsă, ulterior se vor iniţia mari manifestaţii patriotice. 36 Subiectele curente, dezbătute din toate unghiurile, erau: incriminarea Puterilor Centrale, marele duşman al idealului românilor, intrarea României în război de partea Antantei,

vedea drept un pericol pentru Balcani şi pe care omul politic român credea că putea fi depăşită cu sprijinul Franţei şi Marii Britanii, Nicolae Filipescu, răspunzând afirmativ la întrebarea dacă opinia publică din România are aspiraţii teritoriale asupra teritoriilor de la nord de Carpaţi încheia: „Ar fi poate un mijloc de a schimba curentul opiniei publice din România. Acesta ar fi un manifest al bătrânului Franz Iosif către românii din Austro-Ungaria în care să li se promită un viitor naţional mai bun. Şi garanţia acestei făgăduieli trebuie să o întărească şi Germania pentru că în Germania avem încredere.” 28 În cadrul partidului Nicolae Filipescu acţiona pentru separare de gruparea pro Puterile Centrale, întrevăzându-se apropiata scindare. 29 Discuţiile purtate în zilele de 24 şi 25 octombrie 1914 în Comitetul Executiv al Partidului Conservator, care avusese la ordinea de zi poziţia partidului faţă de guvernul Brătianu vis à vis de intrarea României în război, cât şi faţă de manifestaţia din ajun iniţiată de N Filipescu, aduceau în conducerea conservatorilor un consens instabil şi temporar dar pe care comunicatul dat cu această ocazie în numea, oficial „unanimitate” 30. Fragilitatea înţelegerii avea să-şi spună cuvântul, la scurt timp, deoarece Nicolae Filipescu, peste o zi, pe 26 octombrie 1914, iniţia 31 la întrunirea din

171F

172 F

173F

167F

168F

174F

175F

169F

170F

32 28

“Epoca”, an XXI(1914), nr 286, vineri 17 octombrie p.2. vezi Alexandru Marghiloman, Op.cit, p 217-221 Acesta spune amintind de informaţia de la Argetoianu că datorită a trei motive Filipescu era pe cale de a se desprinde din Partidul Conservator , alături de Take, pentru a forma un alt partid. Vezi A Marghiloman Op.cit , p210. Pentru etapele şi implicaţiile politice ale luptelor din Partidul Conservator vezi amănunte la Ion Bulei Op.cit, pp.384-397 cât şi la Anastasie Iordache, Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 1914-1916, Editura „Paideia”, Bucureşti, 1998 pp 169188, sau la C Argetoianu Op.cit pp 275-340 . 30 Alexandru Marghiloman, op. cit, p 221. De altfel încă din ziua de 25 octombrie avea loc în faţa casei lui Filipescu o manifestaţie „cetăţenească” care nemulţumea pe germanofili şi pe care Marghiloman o socotea „copilărească”. În cadrul ei Filipescu se manifesta hotărât pentru acţiune , A Marghiloman Opcit , p217 vezi şi N Polizu Micşuneşti Opcit, p 119 31 I G Duca Memorii, vol I Neutralitatea, partea I (1914-1915) Editura Expres 1992, p150, Duca spune că aparent propunerea venise de la Victor Ionescu, dar acesta nu se află printre semnatarii documentului ,mai sus amintit 29

după Alexandru Marghiloman întrunirea s-ar fi desfăşurat în casa dr. Ion Cantacuzino vezi A Marghiloman, Op.cit., p221 33 BAR , Msse, A 1653, documentul Acţiunea Naţională. Desprea acestă mişcare Ion Bianu în amintirile sale are o părere sui-generis spunând că “ În acestă mişcare s-a făcut apoi “Acţiunea naţională” cu Filipescu, Fleva, Mille alipiţi pe lângă profesori şi studenţi, împreună cu elemente adunate din mahalale şi din adâncurile capitalei” (sublinierea noastră) Ion Bianu Op cit , loc cit, f 177 .Nici “fidelul” Argetoianu nu considera viabilă această organizaţie de vreme ce nu o credea o “acţiune serioasă” , mai ales că o considera inspirată de Grigore, fiul lui Filipescu despre care avea o părere execrabilă şi care, credea el, sugerase şi numele societăţii preluat de la “Action Française” vezi A Marghiloman , op.cit. p 228 34 Ibidem. 35 Ibidem. 36 prima întrunire a societăţii este cea din 9 noiembrie 1914 din sala „Dacia” urmată de altele în Bucureşti ( vezi mai jos) şi provincie. De consultat colecţia „Epoca ”an XXI nr 311, 318, 321 şi 325 din 11,18, 21 , şi 25 noiembrie 1914. p1. În numărul din 21 noiembrie s-a publicat şi manifestul „Acţiunii Naţionale” pentru manifestaţia din 16 XI vezi şi „Universul , an XXXII, nr.318, din 18 noiembrie” 1914, p. 1.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lipsa de patriotism a guvernului liberal şi a şefului său I. I. C. Brătianu etc. În acest context noul rege Ferdinand care şi aşa avea o relaţie tensionată cu Filipescu în urma unei altercaţii personale 37 referindu-se la solidarizarea unei părţi a opiniei publice la Acţiunea Naţională, iniţiată de omul politic conservator afirma: „Nicu Filipescu este un isteric în jurul căruia se grupează toţi franţuziţi.” 38 Influenţat de augustul său tată o opinie asemănătoare avea şi prinţul moştenitor Carol care declara că în lupta naţio-nală: „S-a format acum un trio care aduce nemulţumirea: Costinescu, Take Ionescu şi Filipescu: Singurul convins e ultimul, un biet impulsiv dus de o nălucă prea strălucitoare. Ceilalţi sunt nedemni de a purta numele de Români. Şi la noi nu este o lege de înaltă trădare”. 39 În 16 noiembrie 1914 avea loc la sala „Dacia” o adunare a „Acţiunii Naţionale” 40patronată de Barbu Ştefănescu Delavrancea. 41 Deşi îi promisese, lui Marghiloman la conferinţa parlamentarilor că „va face un discurs blând de tot” 42 luat de avânt avea să ţină într-adevăr un discurs scurt, dar însufleţitor, încheiat cu aplauze de ascultători. Analizând situaţia internaţională şi raporturile dintre cele două grupări militare Filipescu arăta: „Se poate ca unitatea noastră naţională să se facă fără noi şi contra voinţei noastre. Se poate. Dar unitatea neamului nu trebuie să o lăsăm norocului deoarece, îşi încheia el cuvântul, „Idealul românesc trebuie îndeplinit la sigur, nu la noroc”. 43

Ideii asemănătoare dezvolta Nicolae Filipescu şi în interviul dat lui Charles Rivet trimisul ziarului francez „Le Temps 44”. Făcând un istoric al relaţiilor României cu Tripla Alianţă Filipescu arăta că de la începerea războiului şi până în acel moment ţara sa făcuse Puterilor Centrale „un dar amical” care consta în „neutralitatea celor 600.000 de soldaţi ai săi.” 45 Continuând analiza intervievatul preciza că trei au fost cauzele care au determinat schimbarea atitudinii României faţă de situaţia prezentă şi anume: „persecuţiile ungurilor în contra românilor din Ungaria, greşelile săvâr-şite de diplomaţia austroungară faţă de noi în timpul conflagraţiei balcanice şi, în fine, dragostea poporului român faţă de Franţa.” 46 Menţionând încă odată că starea de neu-tralitate a României numai poate continua şi că România o va „părăsi în curând” 47. Filipescu preciza că ţara sa nu poate intra imediat în război ca urmare a atitudinii nesigure a Bulgariei, care dacă ar adera la Puterile Centrale ar obliga România să lupte pe două fronturi. Înflăcărându-se spre sfârşitul interviului, aşa cum de altfel făcea de obicei, omul politic conservator, lansa o provocare declarând: „Daţi-ne o atitudine clară în ce priveşte pe vecinii noştri de la sud şi pornim la război a doua zi. De altfel, conchidea el, totul e numai o chestiune de câteva săptămâni şi România după ce a dat neutralitatea, va da şi participarea ei”. 48 Recidivând şi întărind cele spuse mai sus la 1 decembrie 1914, în scurtul discurs ţinut cu ocazia solemnităţii sfinţirii drapelului 183F

176F

184 F

177F

185F

178F

186F

179F

180F

181F

187F

182F

“pricina” disputei dintre cei doi bărbaţi şi pentru care Ferdinand îl cataloga, pe Nicolae Filipescu în faţa generalului Ion Argetoianu, cu epitetul de “canalie” era doamna Olga Prezan, soţia viitorului mareşal Prezan ,” Vezi Constantin Argetoianu, Op. cit. p. 296. Vezi capitolul I al prezentei lucrări 38 G. T. Kirileanu, Op. cit., p 241 39 Carol al II-lea Între datorie şi pasiune. Însemnări Zilnice, vol I(1904-1939), Editura „Silex”, Bucureşti, 1995, p.25. 40 “Epoca”, an XXI, nr 318 de marţi 18 XI 1914 p1,vezi şi Alexandru Marghiloman, op.cit, p236 41 Ibidem 42 Alexandru Marghiloman, Op.cit., p.236 43 Epoca”, an XXI, nr 318 de marţi 18 XI 1914, p.1 despre acestă întâlnire Ion Bianu în însemnările sale spune că adunarea s-a terminat cu “ spargerea ferestrelor la clubul liberal, apoi la casa lui Marghiloman” Ion Bianu, op.cit, p.77

Idem nr 328 de sâmbătă 29 XI 1914 p 2 O cuvântare asemănătoare ţinuse Nicolae Filipescu la sala „Dacia” încă 23 noiembrie 1914, discurs în care afirma că „ Victoria Franţei, Angliei şi Rusiei însemnează îndeplinirea idealului nostru naţional, unirea cu 4 şi jumătate de milioane de locuitori, dacă punem la socoteală şi anclavele de altă naţionalitate” vezi Nicolae Filipescu, Pentru România Mare Cuvântări din războiu 1914-1916. Biblioteca „Epopeea neamului” , 1925, p 13. Tot în acest discurs Filipescu spunea că venise ora de a ne hotărî , deorece „Azi nu mai poate fi vorba de pace. Azi e de ales între acţiune şi sinucidere” Ibidem p,18 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA „Ligii Ardelene” 49 Nicu Filipescu arăta: „Este faptul care dorim să se îndeplinească cât mai curând şi doresc să vedem acest steag fâlfâiind pe valurile Tisei, dincolo de Sătmar şi în cuprinsul noului Regat al României - Mari.” 50 Poziţia sa tranşantă, dar necugetată în problema naţională, în opinia lui Duca, îl determina pe acesta să îl caracterizeze pe Filipescu în câteva rânduri rămase inedite, pană astăzi, ca un: „atlet sangvinic, de un conservatorism demagogic, agitator fără metodă, ...turbulent tribun al cărui deviză e: Onoarea se risipeşte” 51 Mărturie că îndemnurile din discursurile lui Filipescu pătrunsese în rândul maselor care, în anumite condiţii, ar fi putut acţiona necontrolat sunt şi măsurile excepţionale luate, pe timp de pace de autorităţi, privind paza legaţiilor Austro-Ungariei şi Germaniei. Astfel cele două clădiri au fost dotate cu „o pază extraordinară poliţienească şi de o gardă de 25-30 de soldaţi”. 52 Chiar dacă la începutul lunii decembrie părea că situaţia din partid s-a calmat, ca urmare a declaraţiilor împăciuitoriste ale lui Marghiloman, referitoare la starea de neutralitate a României 53 activitatea proatlantistă avea să ia amploare odată cu desfăşurarea Congresului extraordinar al Ligii Culturale din 14 decembrie 1914. Încă din 14 noiembrie Comitetul Central hotărâse „în cadrul unei şedinţe foarte agitate” după cum scria într-un raport al poliţiei, „să demisioneze în întregime” şi să convoace „Congresul Ligii pentru ziua de

14 decembrie pentru rezolvarea situaţiei.” 54 . În cadrul şedinţei se hotărâse că „Actualii membrii vor gera afacerile ligii, ca şi până acum, până la 14 decembrie, şi a luat hotărârea de a nu se da pe faţă până atunci demisiunea lor” 55. Mai mult ei erau hotărâţi ”de a nu mai candida niciunul şi cu nici un preţ la alegerea noului Comitet. Astfel că e de aşteptat reintrarea d-lui Iorga în conducerea Ligii.” 56 Dar cum se întâmpla în România acelor vremi totul ajungea în presă şi într-un articol din Epoca părintele Lucaci, George Ranetti şi dr. Ştefan Bogdan cenzorii demisionaţi ai organizaţiei cereau ca acest congres extraordinar să se desfăşoare cât mai repede pentru a limpezii apele în cadrul Ligii. 57 Cert este că sub influenţa Acţiunii Naţionale (în speţă a lui N. Filipescu şi a lui Take Ionescu care doreau să intre în comitet, eventual ca vicepreşedinţi 58) dar şi a părintelui Lucaciu care se dorea preşedinte se ridicau obiecţiuni asupra candidaturii lui Iorga la şefia Ligii. Ca urmare, istoricului i se va propune numai calitatea de secretar general pe care o va accepta după îndelungi stăruinţe ale lui Delavrancea şi ale lui Ghibu şi Goga 59. De altfel şi o notă a poliţiei din 9 decembrie 1914 relata că „Alegerea părintelui Vasile Lucaci este asigurată” 60. În aceeaşi notă conducerea poliţiei era informată că „Imediat după Congres comitetul Ligii Culturale, va anunţa o mare întrunire naţională la care va lua parte şi liga „Acţiunea Naţională”. Întrunirile şi conferinţele „Ligii Culturale” vor urma regulat în fiecare

188F

193F

189F

194F

195F

190F

196F

197F

191F

192F

198F

199F

“Liga Ardeleană A Românilor”a fost o asociaţie înfiinţată la 6 august 1914 de către N Filipescu, B Ştefănescu Delavrancea, Constantin Mille, Simion Mândrescu. Ultimul avea să fie ales ca preşedinţe al organizaţiei în iunie 1915., G T Kirileanu, op.cit p.380. 50 Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, Cuvântări din războiu 1914-1916. Biblioteca „Epopeea neamului” , 1925, p.9. 51 DANIC, Fond I. G. Duca, dosar 324, f.a,.f 1 Supărarea liberalilor şi în speţă a lui I. I. C. Brătianu pe care în câteva rânduri o făcuseră cunoscută lui Marghiloman era legată de mişcările de stradă organizate sau patronate de Filipescu, vezi N Polizu- Micşuneşti, Op. cit. , pp99-101 52 B.A.R., secţia Msse, V varia 6, Arhiva Ion Bianu, Însemnări politice, f. 177. 53 N Polizu –Micşuneşti, Op.cit. p.134 , Alexandru Marghiloman, Op. cit. , p. 245.

DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală. Dosar 159, f. 60 55 Ibidem. 56 Ibidem 57 „Epoca ”, an XXI, nr 319, miercuri 19 noiembrie 1914, f.1, 58 Vezi G. T. Kirileanu, Op.cit, p.281 59 vezi Nicolae Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Vol II, Bucureşti, 1934, p 215 vezi şi Onisifor Ghibu, Op.cit., pp.203206. De altfel anterior alegerii comitetului istoricul mersese la primul ministru I. I. C. Brătianu pentru a-l întreba dacă alegerea părintelui Lucaciu ca preşedinte al ligii este bună deoarece nu dorea ca în asemenea împrejurări „să facem nişte paşi dăunători acţiunii guvernului” G. T. Kirileanu, Op. cit, p.281 60 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, Dosar 159, f. 77

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA săptămână având ca subiect înfăptuirea idealurilor naţionale, adică ocuparea neîntârziată a Transilvaniei şi Bucovinei. 61 Programat a se desfăşura la sala Oppler (strada Izvor) între orele 9-12 şi apoi după amiaza intre 14, 30 şi 18, 00 (s-a terminat la ora 14, 00 nn) 62 congresul alegea un nou comitet în care intrau: Vasile Lucaciu, preşedinte, Barbu Ştefănescu Delavrancea, vicepreşedinte, Nicolae Iorga, secretar general, Simion Mândrescu casier central, iar Nicolae Filipescu, Take Ionescu, de C. I. Istrati, Ionaş Grădişteanu şi Octavian Goga membri 63. Se mai decidea „realegerea celor trei cenzori ai vechiului comitet (Ştefan Bogdan, George Ranetti, inginer Petru Lucaciu) deoarece dânşii au dezavuat acţiunea comitetului demisionat.” 64. „După alegere menţiona informatorul poliţiei Părintele Lucaci a mulţumit congresului pentru încrederea acordată şi declară că va ţine sus steagul aspiraţiilor naţionale.” 65 Cu această ocazie se luase hotărârea ca denumirea societăţii să fie schimbată în ” Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor” 66, iar ziarul oficial al Ligii să poarte numele de „Uniunea culturală” 67 , schimbat ulterior în "Uniunea naţională" 68. Alegerea liderilor din Ar-deal, Vasile Lucaciu, şi Octavian Goga, în conducerea Ligii era condamnată de presa maghiară, care îi acuza pe aceştia că: „pierzându-şi cumpătul şi buna cuviinţă s-au alăturat acelui partid iredentist român care s-a vândut pe viaţă şi pe moarte rublelor ruseşti.” 69 În schimb presa din ţară speculând situaţia scria: „Alegerea părintelui Lucaci în capul listei pe care figurau domnii Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Delavrancea, Ion Grădişteanu, Octavian Goga, Simion Mândrescu etc. a fost o semnificaţiune fără

replică şi anume că România este hotărâtă să intre în acţiune şi împotriva Austro-Ungariei, pentru întregirea neamului”. 70 În acest context la sfârşitul anului 1914 Nicolae Filipescu făcea o serie de declaraţii unui corespondent al ziarului „Journal de Débats” care apăreau sub titlu de „Neutralitatea României”, în ediţia ziarului din 21 decembrie 1914. Făcând istoricul ultimelor luni şi a relaţiilor României cu Puterile Centrale Filipescu afirma că în situaţia prezentă în care starea fraţilor români de peste Carpaţi nu va fi reglementată „ România nu va putea decât săşi reia libertatea de acţiune faţă de Tripla Alianţă. Eu cred, sublinia omul politic român, că războiul cu Austria este inevitabil.” 71 Continuând în aceeaşi notă şi asigurându-i pe francezi că România va intra în război mult mai repede „decât credeţi dumneavoastră” 72 liderul conservator încheia că „Alianţa Naţională” pe care am înfiinţat-o şi care are în locul ei zece foşti miniştri din toate partidele, are ca scop nu ca să silească România să participe la războiul actual - căci toţi oamenii noştri politici, cu una sau două excepţii, sunt astăzi de acord asupra acestui punct - ci să grăbească această participare.” 73 „Hipnotizat cum spunea Argetoianu, de o singură idee: lupta pentru unirea tuturor românilor” pe Nicolae Filipescu nu-l va mai interesa nimic din viaţa politică, începând din septembrie 1914, dar mai ales din ianuarie 1915, în afara idealului naţional. Străin „tertipurilor bizantine şi sforăriei de culise” continuă Argetoianu a urmărit această idee „fără şovăire până şi în mijlocul celor mai cumplite chinuri fizice, ...s-a împăcat cu Take Ionescu 74, a devenit tovarăşul său nedespărţit,

200F

209F

201F

202F

210F

203F

211F

204F

205F

206F

207F

212F

208F

213F

70 61

Ibidem. Ibidem f. 81. 63 Ibidem f. 90 vezi şi Vasile Netea, C Gh Marinescu, Op.cit, p 252 “Epoca”, an XXI (346), marti 16 decembrie 1914, p.1 64 Ibidem. 65 Ibidem. 66 Ibidem, ff. 89, 90 67 Ibidem , f .104 68 vezi N Iorga , op cit, p. 222,223 69 Ibidem, f.111 62

„Adevărul”, an XXVI, nr 10016 din 30 ianuarie 1915 p.1. Articolul este semnat de Constantin Mille 71 „Epoca, ”an XXI(357) de luni 29 decembrie 1914, p 1 72 Ibidem. 73 Ibidem. În acelaşi fel decurgea discuţia şi cu George Lorand, deputat belgian căruia la banchetul organizat la hotel Boulevard , în 28 XII 1914 Filipescu îi spunea „ Spune compatrioţilor dumneavoastră că românii vor fi exacţi la întâlnire, Nicolae Filipescu, Pentru România Mare... , p. 20 74 Aspectele care ţin de împăcarea lui Nicolae Filipescu cu Take Ionescu, de la sfârşitul lunii august 1914 sunt relatate atât de Romulus Seişanu, în Op.cit, p 252 şi C Xeni în Op.cit. p134, dar

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA a suferit toate umilinţele, numai să-şi vadă scopul atins.” 75 De altfel pentru el orgoliosul, omul principiilor şi al demnităţii nimic nu era prea mult când în joc era năzuinţa naţională. Nu de puţine ori relatează Argetoianu în memoriile sale Filipescu spunea: „Să intre Brătianu în război şi mă bag slugă la el.” 76 Acelaşi idei naționale avea să le facă publice Nicu Filipescu, de data asta pentru opinia publică maghiară, în declaraţia pe care ia solicitat-o cotidianul ungar „A Nap”. Rugându-l să răspundă la 5 întrebări (1.Situaţia generală a războiului, 2.Neutralitatea României, 3. Relaţiile României cu Bulgaria, 4.Schimbarea cancelarului Austro-Ungariei şi 5. Politica contelui Tisza) jurnalul maghiar primea răspunsuri scurte, tranşante, pline de substanţă. Sperând în victoria Triplei Înţelegeri (răspunsul la prima întrebare), Filipescu arăta că România nu va menţine neutralitatea din simplu motiv că nu o doreşte. Reiterând necesitatea rezolvării principiului naţionalităţilor căruia i se opunea acum doar un stat din mijlocul Europei ca un defi 77 al aspiraţiilor popoarelor, Nicolae Filipescu întreba retoric: „Credeţi că veţi triumfa în exterior împotriva principiului european şi împotriva însăşi a majorităţii populaţie voastre?” Răspunzând profetic şi sentenţios Filipescu încheia: „Eu unul am convingerea că mai degrabă se va încovoia Ungaria în faţa concepţiunii europene, decât ca Europa să devină maghiară”. 78

Încă de la sfârşitul lunii ianuarie presa centrală anunţa inaugurarea activităţii Ligii prin organizarea de către Comitetul Central a unei întruniri. La aceasta se preconiza a lua cuvântul alături de preşedintele acesteia Vasile Lucaciu şi oamenii politici Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Barbu Şt. Delavrancea, Nicolae Iorga şi Octavian Goga. 79 Informaţia era transmisă şi către Direcţia de Siguranţa a statului de un agent al poliţiei care într-o notă din 1 februarie 1915 preciza în plus faţă de jurnale şi locul (sala „Dacia”) cât şi ora începerii întrunirii. Mai mult sursa anonimă arăta că „la această întrunire va asista atât întregul comitet al „Ligii Culturale” cât şi întregul comitet al ligii „Acţiunea Naţională.” 80 Revenind peste câteva zile (4 februarie) aceeaşi sursă arăta: „În capitală se face o întinsă propagandă în vederea întrunirii Ligii Culturale ce va avea loc Duminică 15 curent în sala „Dacia”. Toţi cred că întrunirea va fi foarte populată căci cu toţii voiesc a auzi pe Dl. Tache Ionescu care ca „factor răspunzător, va face declaraţiuni importante referitoare la situaţiunea externă. După meeting se va face o mare manifestaţie Domnilor Tache Ionescu şi Nicolae Filipescu.” 81. Prima acţiune a „Ligii Culturale” alături de cea a „Acţiunii Naţionale” a început în prezenţa 3000 de persoane. 82 Cei prezenţi au cântat „La arme,” „Pe-al nostru steag”, „Deşteaptă-te române” 83 care au fost îndelung aplaudate de auditoriu. După cuvântul de deschidere a părintelui Lucaciu urmat de cel al lui Octavian Goga era primit „cu puternice aplauze” Nicolae Filipescu. Făcând apel la unire de sus (rege) şi până jos (ultimul ţăran) vorbitorul cerea noului rege „ca în vremurile furtunoase în cari trăim... să ne dea vitejia”. Ca urmare Filipescu îi solicita noului suveran ca în acel timp plin de nesiguranţă , dar şi de speranţă Ferdinand să dea dovadă de bărbăţie şi de va fi cazul şi de

214F

215F

218F

219F

216F

220F

221F

217F

chiar şi de către Take Ionescu într-un discurs ţinut la Iaşi în Cameră în iunie 1917 , vezi Take Ionescu , Pentru România Mare 1915-1917, Bucureşti, 1919,p 150. Take se apropiase de Filipescu deoarece în această luptă dificilă avea nevoie de un făcător de opinie cum spune C Argetoianu (vezi Op.cit p.290). De altfel cei doi oameni politici se completau reciproc, unul fiind omul faptelor ( Nicu Filipescu), iar celălalt (Take Ionescu) al vorbelor. Pentru aspecte ale relaţiilor dintre Nicolae Filipescu şi Take Ionescu anterioare acestui moment vezi lucrările citate precum şi Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2008, pp118-133. Alte amănunte sui generis în acest sens se găsesc şi la Constantin Argetoianu , Op cit, pp. 290,291 şi în capitolul III al lucrării de faţă 75 Constantin Argetoianu, Op.cit, pp.297,298 76 Ibidem , p. 297. 77 sfidare, în limba franceză , în original 78 „Epoca”, an XXII, nr 26 de miercuri 28 ianuarie 1915, p.1 vezi şi „Ziua” an I, nr 161 din 16 ianuarie 1915 p 2 continuare în ziarul de a doua zi, p 3

222F

„Universul”, an XXXIII, nr 30, din 31 ianuarie 1915, p 2 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, Dosar 159, f. 123 81 Ibidem , f.124 82 Ibidem , f.132 83 „Epoca”, an, XXII(46), marţi 17 februarie 1915, 1 80

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA jertfă. Încheind în aplauzele adunării Filipescu rostea cu autoritate cuvintele, rămase adânc în mintea opiniei publice a momentului: „Vei fi cel mai mare voievod al Ţării împodobindu-te cu titlurile lui Mihai Viteazul: Domn al întreg Ardealul, al Ţării Româneşti şi al Moldovei... Sau răpus în cel mai suprem avânt de vitejie a neamului, vei fi totuşi sfinţit ca erou naţional. De nu va fi nici una nici alta grozav mă tem că se va alege praful de Ţară şi de Dinastie. De aceea mărirea ce ţi-o urăm, Sire, este: Să te încoronezi în Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda.” 84 Încheindu-se la ora 17,00 cu discursurile patetice ale lui Take Ionescu 85 şi cele pline de patriotism şi înţelepciune ale lui Delavrancea şi Nicolae Iorga 86 adunarea propunea o moţiune căreia îi dă dădea citire Nicolae Iorga. Aceasta se încheia cu îndemnul că „singura politică adevărat românească pe care trebuie să o facem este aceea care are în vedere interesele superioare ale neamului şi deci realizarea idealului naţional.” 87 Mai mult la îndemnul lui Take Ionescu şi al lui Nicolae Iorga participanţii renunţau la manifestaţia preconizată răspândindu-se în linişte. 88

Între timp agitaţia din ţară lua proporţii în condiţiile extinderii manifestaţiilor „Acţiunii Naţionale” şi ale „Ligii Culturale” şi în provincie. Preconizată de avea loc la Brăila noua adunarea stârnea interesul organelor de poliţie şi siguranţă ale statului care raportau încă din 6 martie despre pregătirea întrunirii informând că „Liga Culturală”, Secţia Brăila a împărţit prin oraş foi care roagă pe cetăţenii Brăileni să ia parte la marea întrunire publică ceva avea loc Duminică 8 martie a.c. , ora 3 p.m, în sala „Carpaţi.” 89 După ce raporta numele celor care aveau să ia cuvântul la întrunire agentul adăuga şi o informaţie îngrijorătoare pentru guvernanţi: ”Tot în aceea zi secţia Brăila a partidului social-democrat va ţine o mare întrunire contra războiului în sala „Luvru”. „Mai mult, continuând informatorul adăuga că: „după terminarea întrunirii vor porni în manifestaţia cu plancarde strigând „Jos războiul” şi se vor opri în faţa Sălii Carpaţi unde va fi întrunirea „Ligii Culturale” şi a „Acţiunii Naţionale” , unde de asemenea vor striga „Jos războiul” şi vor huidui pe cei ce vor războiul. ” 90 Deşi părea informat agentul greşea data întrunirii deoarece aceasta avea să se desfăşoare nu pe 8 ci pe 10 martie 1915. În schimb informase corect cu privire la cei care aveau să participe. Astfel preşedintelui Ligii Vasile Lucaciu i se alăturase de B Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu, Simeon Mândrescu, Emanoil Antonescu, Leon Moldovan, Mihail Dragomirescu, Octavian Goga şi alţii 91. Aşteptaţi pe peronul gării din Brăila de 1500 oameni în momentul intrării trenului, fanfara Regimentului 38 infanterie intona marşul „La arme.” 92 Informatorul local relata în raportul său că „în faţa sălii se afla atât de multă lume încât cu mare greutate au putut pătrunde în sală Comitetul organizator şi oaspeţii de la Bucureşti. 93 228F

223F

224F

225F

226F

229F

227F

Ibidem , vezi şi N Filipescu, Pentru România Mare.... p26. Despre întreaga adunare vezi şi Vasile Netea şi C Gh Marinescu, Op. cit, p. 255, 256. precum şi Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, I-a întrunire a Ligii culturale ţinută la Bucureşti în ziua de 15 februarie 1915. Discursurile, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamului românesc” 1915. Această cuvântare l-a impresionat pe Delavrancea care mişcat ar fi spus „ Nicule lasa-mă să te îmbrăţişez...Ai fost divin.. ne-ai vorbit de cronici.. dar tu ai grăit în cuvinte nepieritoare, „cronica” timpurilor de astăzi. Cuvintele tale vor sfida veacurile şi copii din copii noştri vor şti că tu ai prorocit hotarul de veci al neamului, atunci când l-ai aşezat în alternativa sau a unei AlbaIuliei glorioase sau a unei Turde de sublimă jertfă”. Completându-l Mişu Deşliu unul din intimii liderului conservator ar fi exclamat: „ Îţi spun drept Nicule că am simţit la un moment dat că (mă) sufoc de emoţie”. La acestea oratorul „ cu o oarecare ironie în privire” ar fi întrebat „Ce credeţi că am zgândărit puţin vitejia Regelui, evocând Câmpia Turzii”, vezi N Polizu- Micşuneşti ,Op. cit , p p. 145-146 85 vezi discursul lui Take Ionescu şi în culegerea Pentru România Mare. Discursuri din război, 1915-1917, Bucureşti, 1919, pp 5-6 86 vezi discursurile ultimilor doi şi în „Universul”, an XXXIII, nr 47, din sâmbătă 14 februarie 1915, pp 1, 2 87 DANIC, Ministerul de Interne, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale. Dosar 159, f 134, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală. Dosar 159, f. 134 88 Ibidem

230F

231F

232F

DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, Dosar 159, f. 137. 90 Ibidem. 91 „Epoca”, an XXII, nr 67, de marţi 10 martie 1915, p.2 92 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, Dosar 159, f. 152. 93 Ibidem

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Luând cuvântul în ovaţiile celor 4000 de participanţi (ofiţeri, primul procuror al judeţului, preşedintele tribunalului etc.) 94 Filipescu demonstrând neajunsurile neutralităţii arăta că în condiţii date aceasta atitudine era „o neghiobie.” De ce? Pentru că această poziţie nu poate fi îmbrăţişată decât de o ţară „care nu mai are nimic de revendicat şi care prin neutralitate, voeşte numai să păstreze.” 95Ori, continuându-şi liderul conservator ideea, neutralitatea României contribuia la edificarea Ungariei Mari care lua fiinţă în locul unei confederaţii 96 ce ar fi putut înlocui dualismul. Astfel că Ungaria Mare astfel creată putea deveni „mausoleul sub care vor dormi somnul de veci 5 milioane de Români.” 97 Analizând, în final, posibilităţile de obţinere ale Ardelului prin exploatarea unui moment sau altul şi comparând situaţia cu specularea de către un capitalist a unor titluri de bursă, Filipescu ajungea la concluzia că nu se mai poate aştepta pentru a creşte cursul acţiunilor căci acestea pot şi scădea, şi că în această situaţie singura soluţie este de a cere „d-lui prim-ministru să ordone formaţiunea de luptă şi trompetul să sune asaltul.” 98 Considerat a fi, de către cei prezenţi, conducătorul formal al mişcării naţionale, lui Nicolae Filipescu, Leon Moldovan, deputat şi membru al „Ligii Culturale” îi adresa la banchetul care a urmat acestei acţiuni, următoarele cuvinte: „astăzi întreaga suflare românească este încă liniştită şi încrezătoare; aceasta e numai pentru că îl vede pe Nicu

Filipescu liniştit. Dacă domnul Filipescu nu se miră acesta e un semn bun pentru ziua de mâine. Pe dânsul întreaga ţară îl face răspunzător de Viitorul României. Dacă dl Filipescu simte de undeva pericolul să dea alarma şi va fi urmat fără şovăire”. 99 Răspunzând în locul celui ovaţionat Delavrancea arăta că „Nicu primeşte sarcina dacă trebuie” având însă, continua acesta, „concursul necondiţionat al tuturor şi angajamentul formal că va fi urmat până la sfârşit. 100 Jumătatea lunii martie ducea la convocarea celei de-a treia întruniri a Ligii alături de „Acţiunea Naţională”. În preajma adunării agenţii poliţiei şi ai siguranţei alertaţi de posibilitatea unei revolte raportau: „Marea întrunire a Ligii care se va ţine la Iaşi e hotărâtă de comitetul central a se ţine la 15 martie, orele 10, 00. 101 După ce menţiona pe vorbitori agentul îşi încheia raportul cu remarca: „Tonul discuţiilor va fi la Iaşi foarte energic şi semnificativ pentru M. S. Regele.” 102 Întrunirea avea să se desfăşoare în sala „Sidoli” între orele 10,30 şi 13,00. Încă înainte de începerea ei studenţi veniţi în număr mare intonau marşul „La arme” primindu-i pe oaspeţii bucureşteni însoţiţi de A. C. Cuza „cu aplauze frenetice.” 103 Dintre liderii mişcării naţionale lipsea Take Ionescu care în telegrama trimisă întrunirii arăta că deşi nu poate participa la adunare” se asociază cu trup şi suflet la cele ce se vor hotărî.” 104 Deschiderea acţiunii avea să se facă de către profesorul universitar Găvănescu membru al Ligii, secţia Iaşi care proclama ca preşedinte al adunării pe părintele Lucaciu. În cadrul acestei însufleţite manifestări au luat cuvântul: profesor Găvănescu, părintele Lucaciu, profesor I Paul, Ionaş Grădişteanu, A.C. Cuza, Nicolae Filipescu,

233F

238F

234F

239F

235F

236F

240F

241F

237F

242F

243F

Ibidem, f. 148 Ibidem vezi şi Nicolae Filipescu, Petru România Mare...p28 96 Conform opiniei cercetătorului C Schifirineţ Nicolae Filipescu a fost interesat, iniţial, de ideea existentă în cartea lui A.C. Popovici Statele Unite ale Austriei-Mari care prevedea includerea României într-o confederaţie cu Austria. Acestui proiect i se opunea Take Ionescu. vezi Constatin Schifirineţ Geneza modernă a ideei naţionale, Editura Albatros, Bucureşti, 2001, p 181. 97 “Epoca”, an XXII, nr 67, de marţi 10 martie 1915, p.2 vezi şi Nicolae Filipescu, Petru România Mare...p.28 98 Ibidem. Oricum în acest moment Filipescu era sigur ca de altfel şi Take Ionescu că vom intra în război şi îi comunica acest lucru lui Alexandru Averescu, vezi Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol I, 1914-1916(Neutralitatea), Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Eftimie Ardeleanu şi Adrian Pintea, Editura Militară, Bucureşti, 1992, pp50,51 95

Ibidem. Ibidem. 101 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală. Dosar 159, f. 139 102 Ibidem. 103 Ibidem f. 163. 104 Ibidem. 100

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Octavian Goga, şi Nicolae Iorga 105. Alături de discursul emoţionat al lui Octavian Goga, care în calitate de ardelean le cerea fraţilor de peste Carpaţi nu „să ne răzbunaţi trecutul ci să ne scăpaţi viitorul” 106 se plasa prin intensitatea mesajului şi discursul lui N. Filipescu. Aşteptat cu interes de participanţi liderul conservator îşi începea cuvântul cu urarea „Fiţi bineveniţi toţi cei care v-aţi strâns aici spre a vă întări credinţa şi a vă oţeli sufletele.” 107 Continuând vorbitorul arăta că la fel ca şi în cazul Rusiei care avea de realizat testamentul lui Petru l Mare, România avea de îndeplinit testamentul lui Mihai Viteazul. Făcând un istoric al etapelor formării statului român din care a cincea treaptă stabilită de „generaţia eroică” era unitatea naţională Filipescu arăta că preţul pentru realizarea acestuia este războiul cu toate ororile lui „cu potop de foc şi mormane de morţi”. Iar privirile în această luptă erau îndreptate către „cetatea naturală a Ardealului către Acropola românismului” 108 De altfel arăta Filipescu: „Regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică” şi o „fatalitate istorică”. 109 Prin urmare, totul trebuia făcut pentru a redobândi acest teritoriu ce conţinea „inima românismului” şi unde se adăpostea „conştiinţa de neam”. Încheiendu-şi discursul vorbitorul arăta: „De aceea pot rezuma tot ce v-am spus rostind şi repetând acest singur cuvânt: Ardealul! Ardealul! Ardealul !” 110

În finalul întrunirii Nicolae Iorga dădea citire unei moţiuni prin care: „Cetăţenii adunaţi în sala Sidoli” ....aprobau politica netedă şi firească a Ligii Culturale” şi trimiteau două telegrame: una către rege şi cealaltă către guvern în care le solicitau acestora să nu întârzie în luarea măsurilor necesare pentru realizarea idealului naţional. 111 Caracterul paşnic al întrunirii era recunoscut şi într-o telegramă având caracter de confidenţialitate trimisă de Brigada de Siguranţă din judeţul Iaşi către Ministerul de Interne, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale şi în care se arăta că: „întrunirea s-a terminat în linişte fără manifestaţii, iar socialiştii din localitate n-au ţinut nici o întrunire cu caracter contrar celei de mai sus”. 112 Tot în aceeaşi zi (15 martie) avea loc la Bucureşti primul congres al românilor de peste hotare care trăiau în ţară 113 convocată de Simeon Mândrescu, preşedintele societăţii „Cercul românilor de peste Munţi” 114 . În discursurile ţinute vorbitorii aveau să critice virulent politica guvernului Tisza şi declaraţiile sale prin care arăta că unirea cu România nu era dorită de românii ardeleni, fiind trâmbiţată de nişte trădători ca Octavian Goga şi Vasile Lucaciu. 115 Într-o atmosferă solemnă, într-o sală pavoazată cu steagurile organizaţiilor ardelene, participanţii primeau o telegramă din partea celor întruniţi la Iaşi, la adunarea „Ligii Culturale”. La salutul celor din Iaşi români de peste hotare aflatori în ţară răspundeau printr-o telegramă prin care solicitau „de a uni cu orice preţ şi fără

244F

245F

250F

246F

251F

252F

247F

253F

248F

254F

249F

105

Discursurile acestora se găsesc în Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, II Întrunirea Ligii Culturale , ţinută la Iaşi în ziua de 15 martie 1915. Discursurile, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul românesc” 106 Octavian Goga, Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o ţară neutrală, Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C Sfetea , 1915, p 193 De altfel în acestă culegere se găsesc toate cuvântările lui Goga la întâlnirile Ligii Culturale şi Federaţie Unioniste din anul 1915. 107 Vezi Nicolae Filipescu, Pentru România Mare...p 32 „Epoca” , an XXI, n74 din 17 martie p.1 108 Ibidem p.39 vezi pentru acestă manifestaţie şi Gh. Buzatu, O manifestaţie pentru cauza, Marii Unirii, la Iaşi, 1915, în „Cronica” an XVIII, nr 47, (930) din 25 noiembrie 1983, p.5. 109 Ibidem pp.38,39. 110 Ibidem p.40 În acest fel Filipescu se plasa pe poziţia presei atantiste care combătea ideea răspândită de ziarul pro Puterile Centrale „Moldova” care considera că iniţial trebuie “dezrobită Basarabia şi apoi Transilvania” vezi “Conservatorul”( de Bîrlad), an I, nr 5, 11 martie 1915, p1

111

Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, II, Întrunirea Ligei Culturale, ţinută la Iaşi în ziua de 15 martie 1915. Discursurile, Vălenii de Munte, Tipografia „Neamul românesc”, p. 6 112 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar 159, f 162 113 în text aflători în ţară. 114 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală. dosar 159, f. 152-153 Vasile Netea C Gh Marinescu, op.cit, 254, 258,259, vezi şi Congresul românilor de peste hotare, aflatori în ţară, 15 martie 1915, Bucureşti, 1915. 115 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA întârziere supt acelaşi sceptru.” 116 Continuată de o emoţionată întrunire la sala „Dacia”, la care au luat cuvântul reprezentaţi ai „Acţiunii Naţionale” şi Delavrancea în calitate de vicepreşedinte al Ligii adunarea adopta o moţiune prin care ruga „guvernul ţării să grăbească eliberarea fraţilor lor de sub stăpânirea austro-ungară.” 117 Terminată cu un banchet şi o demonstraţie la statuia lui Mihai Viteazul participanţii au toastat pentru realizarea statului naţional. 118 O ultimă mare întrunire a „Ligii culturale” la care trebuia să participe şi reprezentanţii „Acţiunii Naţionale” trebuia să se desfăşoare la Craiova în 25 martie 1915. Iniţial aceasta fusese hotărâtă de comitetul central al Ligii şi trimisă secţiei din Craiova prin adresa nr.176/915. 119 Numai că revenind asupra hotărâri, nu se ştie din ce motive, conducerea Ligii prin telegrama 139/20 martie 1915 cerea filialei sale să amâne întrunirea rugând în acelaşi timp secţia craioveană să dea concurs organizării mitingului iniţiat de „Acţiunea Naţională”. Deoarece Nicolae Iorga, secretarul general al Ligii printr-o altă telegramă din 21 martie insista la aceeaşi dată să se desfăşoare şi adunarea „Ligii Culturale” totuşi ca urmare “ a lipsei unităţii de vederi”, la 25 martie a avut loc la Craiova numai o adunare a „Acţiunii Naţionale”. 120 La această adunare desfăşurată la sala „Belle Vue” la care participau printre alţii părintele Lucaciu, Constantin Mille, Take Ionescu şi Nicolae Filipescu un discurs atent urmărit a fost acela al celui din urmă. 121 Deşi avea o uşoară indispoziţie şi fusese sfătuit să nu participe la întrunire 122, revoltat de cele întâmplate pe 24 martie la Clubul conservator din Craiova 123

avea să pronunţe un discurs direct îndreptat împotriva şefului partidului. 124 Scurt, acid, într-o stare de surescitare evidentă, oratorul arăta scopul venirii sale la acestă întrunire. În cadrul expunerii Filipescu dezvăluia propunerea pe care i-o făcuse în septembrie 1914 Alexandru Marghiloman pentru a participa la război alături de Tripla Alianţă. Specificând refuzul său de atunci şi spunând că punctul său de vedere privind participarea României la război şi-l făcuse manifest în toate întrunirile publice oratorul accentua: „În chestia naţională, care ne frământă nu se cere ştiinţă. Trebuie ştiinţă ca să alcătuieşti un buget; trebuie ştiinţă ca să rezolvi o chestie de drept. Ca să pricepi năzuinţele neamului, trebuie numai o inimă românească.” 125 Încheind în aplauzele celor prezenţi vorbitorul adresându-se adunării le cerea nu numai să îi asculte ci şi să făptuiască să-şi spună „răspicat voinţa”, deoarece nu venise la Craiova „ să sun deşteptarea ci ca dumneavoastră să ne cântaţi „La arme”. 126 În urma banchetului organizat la restaurantul „Minerva” 127 fruntaşi mişcării naţionale se reîntorceau, a doua zi, 128 în capitală. În perioada următoare aveau loc noi întruniri atât ale Ligii la Turnu Severin (12 aprilie) şi Galaţi(19 aprilie) la care participau Vasile Lucaciu şi Barbu Delavrancea la cea dintâi 129, Vasile Lucaciu şi Nicolae Iorga şi Take

255F

263F

256F

257F

258F

264F

265F

266F

267F

259F

268F

260F

261F

262F

116

Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, II Întrunirea Ligei Culturale , ţinută la Iaşi în ziua de 15 martie 1915. Discursurile,p70 117 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală Dosar 159, ff. 152-153 118 Ibidem. 119 Ibidem. 120 Ibidem f. 168 121 „Epoca”, an XXII , nr 82, vineri 27 martie 1915,p1 122 N Polizu- Micşuneşti, Op.cit. pp. 149, 150 123 Vezi amănunte la Alexandru Marghiloman, op.cit., p.274, precum şi în „Epoca”, an XXII, nr 88, joi 2 aprilie 1915, p.2.

Discuţiile de la Clubul conservator din Craiova patronate de Argetoianu ! făceau referire la faptul că iniţial la începutul războiului Filipescu ar fi fost de acord ca România să meargă alături de Germania În acest sens Filipescu făcea lămurile respective în “Epoca” arătând că de fapt în 24 august 1914 Marghiloman iar fi făcut propuneri pentru a accepta ca România să se alăture Triplei Alianţe. Ideea era susţinută şi de prinţul G Ştirbey care era pentru alăturarea României de Germania pentru obţinerea Basarabiei. 124 Faţa de aceasta Alexandru Marghiloman avea să consemneze în amintirile sale că pe lângă discursul acuzator , Filipescu „ a adăugat la aceasta şi cuvinte binevoitoare la adresa mea” Alexandru Marghiloman Op.cit. p.274 125 Nicolae Filipescu , Pentru România Mare, pp.42, 43 126 Ibidem. 127 „Epoca”, an XXII , nr 82, vineri 27 martie 1915, p 3. 128 DANIC Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar 159, f169 129 Ibidem, f. 174 vezi şi “Epoca”, an XXII, nr 100 din 14 aprilie 1915 pp.1,2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Ionescu, la cea de-a doua 130 cât şi manifestări ale Alianţei Naţionale. Ultima adunare a acestei asociaţii avea loc la Ploieşti (3 mai 1915) în sala „Cooperativa” cu participarea lui Nicolae Titulescu, Emanoil Antonescu Simion Mândrescu,Take Ionescu şi Constantin Mille. 131 Alături de acestea întreaga ţară era cuprinsă de conferinţe şi comunicări, pe problema naţională precum şi de ajutorarea refugiaţilor în aşteptarea „pornirii steagurilor”. 132 Între timp Nicolae Filipescu, din ce în ce mai obosit şi stresat, evidenţe care anunţau începutul declinului sănătăţii sale se concentra asupra modului în care lupta de emancipare naţională se reflecta în presă. Astfel faţă de un articol al lui C Meissner un fost apropiat de pe vremuri care îşi modificase declaraţiile privind politica externă a României, articol care trebuia să apară în „Epoca” Filipescu spunea: „Politica nu e filozofie, ci acţiune. Şi cine trebuie să facă acţiune, nu se împacă cu toate nuanţele tezelor deosebite. Aşa fiind România, cu guvern şi imensa majoritate a ţării, şi-a croit -şi bine a făcut - un singur drum alături de Triplă Înţelegere, care va ieşi biruitoare”. Continuându-şi răspunsul dat germanofililor Filipescu depăna logic: „În orice caz, România şi-a ales calea....Avem o convenţie cu Rusia, avem alta cu Anglia, în urma căreia ne-a făcut împrumutul, şi a treia o avem cu Franţa, care ne dă muniţiuni. Sîntem în Tripla Înţelegere până în gât”. Schimbând registrul şi trecând la situaţia germanofilor continua: „În aceste condiţii, mai e iertat să mai crezi în diversiuni ori să opreşti avântul nostru prin îndoieli? Pentru mine e un criminal cel care, fiind în curent cu împrejurările, făptuieşte altfel. De aceea nu cunosc decât un singur germanofil onorabil: este domnul Carp, care are scuza de a fi omul ideilor fixe şi care nu măsoară posibilităţile”. Încheindu-şi răspunsul printr-o paralelă între poziţia sa faţă politica externă a României şi cea a şefului Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, Filipescu rostea

răspicat: „De aceea sunt partizanul hotărât al izgonirii lui Marghiloman, cu ferma convingere că prin tranzacţiuni, şi printr-o aşa-zisă disciplină ne micşorăm şi unii şi alţii... Alungarea lui Marghiloman (din Partidul Conservator) trebuie făcută cu toate onorurile unui eveniment european.” 133 La numai câteva zile de la această declaraţie Nicu Filipescu participa la o şedinţă a „Convorbirilor literare” ţinută în casa lui Mehedinţi deoarece în această revistă apăruseră unele articole germanofile care intraseră, pe acest motiv, dar şi pe altele, în polemică cu ziarul „Epoca.” 134 Ascultând cele expuse şi mai ales poziţia gazdei care încerca să convingă pe cei prezenţi de intrarea României într-o confederaţie cu Austria propunere pe care o argumenta cu citate din opera lui Ion Maiorescu şi a lui Eminescu, Filipescu îl întrerupea zicând:” Să lăsam cărţile şi citatele, d-le Mehedinţi - acum e timpul faptelor.” 135 Respingând acuza că la începutul războiului cum că şi el ar fi fost pentru o coaliţie cu Germania şi analizând pas cu pas desfăşurarea conflictului mondial şi a convenţiilor încheiate de România Filipescu relua acelaşi discurs împotriva germanofililor care înşelau „lumea cu minciuni şi şovăieli.” 136Alexandru Marghiloman să colaboreze cu Ion Lahovari. Armistiţiul citit de venerabilul rector Pentru idealul naţional milita şi Proclamaţia către ţară a Acţiunii Naţionale de la începutul lunii iunie care încerca să îi menţină treji pe români în condiţiile în care unii 137 încercau adormirea „despre trecutul şi viitorul

269F

270F

272F

271F

273F

274F

275F

276F

133

130

Ibidem f.172 “Epoca”, an XXII, nr 121, marţi 5 mai 1915, pp, 2 132 Vasile Netea, C Gh Marinescu, op. cit., p.261

G T Kirileanu, op cit. pp. 295, 296 Răspunzând printr-o scrisoare deschisă ziarelor „Universul” şi „Ziua” Filipescu arăta ulterior în „Epoca” ( 19 aprilie 1915 )că va da în judecată ziarul „Moldova”(germanofil) ce declarase că la această şedinţă a „Convorbirilor Literare” Filipescu ar fi declarat că Anglia nu va sprijini revendicările României în schimbul participării ţării noastre la război. Mai mult el susţinea că spusese contrariul (fapt întărit de gazdăprofesorul Mehedinţi) şi confirmat şi de o scrisoare a lui John Barcklay, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti. vezi „Epoca”an XXII, nr 105, duminică 19 aprilie 1915, p.2 135 Ibidem, p. 298 136 Ibidem, p.299 137 în fruntea lor era Alexandru Marghiloman investit cu denumirea de Impostorul 134

131

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA acestora”. 138 Peste numai câteva zile (10 iunie) adunarea Clubului din Bucureşti, aflat sub influenţa lui Lahovari, îl recunoştea printr-o moţiune pe acesta ca preşedinte al noului partid, alegându-l ca şef al clubului pe Nicolae Filipescu. 139 Ţinând un discurs cu această situaţie Filipescu arăta, referindu-se la Alexandru Marghiloman că deşi şi el are cusururi acesta au o parte bună în sensul că „nu dau loc la echivocuri”. Atacând guvernul pentru inactivitate în condiţiile în care majoritatea românilor erau pentru acţiune arăta că acesta trenează intrarea României în conflict motivând că nu rezolvase încă „negocierile diplomatice”. Deoarece se promisese la Paris ca sigură intrarea României în război în februarie 1915 el se considera înşelat de promisiunile cabinetului înşelând şi el la rândul său „ fie chiar de bună credinţă pe alţii.” 140 De aceea ca preşedinte al clubului avea să stăruiască „în politica ce acţiune, care va scăpa ce se mai poate din discreditul cu care ne-am acoperit”. În sens contrar el personal nu ca preşedinte al clubului avea să-şi ispăşească „vina neertată d-a fi fost un amăgitor”. 141 Un pas decisiv în conlucrarea pentru politica intervenţionistă avea să fie încheierea acordului parlamentar în politica externă a conservatorilor şi conservatorilor democraţi. Întâlnirea programată în casele lui Ion Lahovari la care participau 47 de parlamentari hotăra printr-o moţiune „intrarea în acţiune alături de împătritele înţelegeri” a celor două partide, fiecare rămânând cu structura sa organizatorică. 142

Pentru a-i sprijini pe ardeleni, proscrişi în ţara lor spre a-şi face publice ideile şi năzuinţele începând din vara lui 1915 Nicolae Filipescu, devenit noul şef al Partidului conservator accepta propunerea acestora ca în cotidianul „Epoca” să fie înfiinţată o rubrică numită „Ardealul vorbeşte”. Semnatarii scrisorii deschise către conducerea ziarului arătau că : „Am ales ziarul „Epoca” fiind adânc convinşi de curăţenia lui morală şi atraşi de atitudinea răspicată cu care cere realizarea aspiraţilor noastre”. 143 Acelaşi memorialist adaugă:” Deşi autorii scrisorii deschise arătau că „ idealul nostru naţional e singurul program şi că suntem cu desăvârşire străini de orice amestec în chestiunile interne ale partidelor politice din România”, această colaborare a ardelenilor la „Epoca” a indispus cercurile liberale şi în special pe Ionel Brătianu, care a trimis emisari, rugându-i să nu coloreze politic chestiunea naţională. 144 Unele dintre aceste articole scrise de ziariştii din Transilvania erau apreciate şi de Nicolae Filipescu. 145 Începând cu sfârşitul luni iunie 1915 aveau să reînceapă marile mitinguri ale organizaţiilor care militau pentru idealul naţional. Primul dintre ele s-a desfăşurat în 28 iunie 1915 l-a sala „Dacia” şi a reunit, „Alianţa Naţională”, „Legiunea Ardelenească” şi „Acţiunea Patriotică”. În discursul său critic la adresa politicii „laşităţii” cum numea el politică numită de guvern a „prudenţii” Filipescu cerea ca România să vină în sprijinul românilor de peste Carpaţi abandonaţi şi care acum luptau împotriva românismului. Ca urmare acestei politici sute de mii de români putrezeau pe câmpiile Galiţiei. 146 Aceeaşi subiect aborda Nicu Filipescu în interviul acordat ziarului „Adevărul” din septembrie 1915. Sub numele „Situaţia României în septembrie 1914 şi astăzi” aceasta arăta că singura soluţie acest moment era „Să

277F

278F

282F

279F

283F

284F

280F

281F

285F

138

Idem, an XXII, nr154 , duminică 7 iunie 1915, p.,1 Idem, an XXII, nr 158 joi 11 iunie 1915, p.,1 în lucrarea sa Reorientarea politică a României şi neutralitatea armată 19141916 la p., 187 Anastasie Iordache relatează că preşedinţe ales al clubului din Bucureşti a fost N Titulescu ???. Greşeala este evidentă ştiut fiind că acesta din urmă era membru al partidului conservator- democrat 140 Ibidem. 141 Ibidem vezi şi Nicolae Filipescu Pentru România Mare... p., 48 142 Idem, an XXII, nr 161 de duminică 14 iunie 1915 p.,1 Ion Bulei în lucrarea sa privind partidul conservator consideră, pe bună dreptate, ca această întâlnire a constituit a „fi sâmburele „Federaţiei Unioniste” vezi Ion Bulei, op.cit, p., 397 mai mult în lucrarea „Take Ionescu, Anastasie Iordache susţine , la p 320 139

că acordul încheiat în 12 iunie era chiar acordul pentru înfiinţarea „Federaţie Unioniste” 143 Octavian Tăslăoanu , Sub flamurile tricolore, vol I, Editura Miron Neagu, Sighişoara, f.a. p 50 144 Ibidem. 145 Ibidem, p., 75 146 „Epoca”,an XXII, nr 157 din 30 iunie 1915, p.,1

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA aşteptăm” deoarece „o ocazie ca anul trecut nu o să mai avem” mai ales că acum şi Serbia era atacată. Pentru ca situaţia să se îndrepte, inclusiv în cazul acesteia din urmă Filipescu propunea ca „Opoziţia să dea brânci pe această chestiune” pentru a creea un raport de forţe în această zonă 147 Devenit şef al unei grupări conservatoare şi fiind alături de Take Ionescu sufletul mişcării de aliniere a României la Antanta, Nicu Filipescu acorda în aceeaşi lună, alături de şeful Partidului Conservator Democrat, un interviu corespondentului la Bucureşti a jurnalului „Le Temps”, E. Tavernier. Dând răspunsuri scurte şi precise Filipescu arăta că deşi situaţia externă este complicată neutralitatea, în continuare nu mai este posibilă, România trebuind să intre în acţiune alături de aliaţi. Mai mult exprimându-şi părerea de rău de nu fi intrat alături de Antanta atunci când era momentul, arătând cauza, Filipescu relata că aceasta s-ar fi datorat „domnului Marghiloman (care) a jucat ca la curse-Germania câştigător şi Franţa plasat.” 148 Că situaţia stătea astfel o arătau şi instituţiile statului care prin agenţii Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale raportau cazul fostului ziarist Henri Izvoranu 149 de la jurnalul „La Politique”. Aceasta după ce înfiinţase o „Ligă a Poporului” 150 care propovăduia neutralitatea se îmbogăţise subit 151 . Mai mult agentul care depistase şi adresa corectă a „jurnalistului” arăta că Isvoranu este în strânse legături cu secretarul Legaţiei germane „cu

care de comun acord ar fi constituit existenta „Ligă Populară”. 152 Pentru această organizaţie se căutau membri 153 „câţi mai mulţi cărora li se cere să facă politică recomandată de conducători.” 154 În perioada imediat următoare agenţii constatau o activitate efervescentă a a ligii în care printre altele se alcătuia liste negre cu cei care trebuiau ca la „prima ocaziune să fie bătuţi în stradă. Între aceste persoane sunt Dnii Mille, Tache Ionescu, şi toţi membrii acţiunii naţionale care lucrează în dezinteresul acestor propagandişti austro-ungari, ger-mani” 155 Întro altă întâlnire Isvoranu îndemna pe ei prezenţi „să se răscoale până la unul şi să facă să se cunoască puterea mahalalelor la centru şi să silească şi pe cei cari cer anume războiul, cât şi cei care vor să ne trimită contra Germaniei, să amuţească.” 156 Între timp apăruse o altă organizaţie care după părerea organelor de siguranţă îşi desfăşura activitatea pe acelaşi coordonate. Numită „Viitorul” de fapt această organizaţie nu exista ea camuflând mai vechea şi cunoscuta „Ligă a Poporului”. 157 În manifestul lansat cu ocazia unei întruniri planificată la sala „Amiciţia” în data de 13 septembrie 1915, adresându-se mai ales meseriaşilor organizaţia îi îndruma pe aceştia să ia poziţie împotriva cetei „de derbedei şi de politicieni” care „alipindu-se refugiaţilor din Ardeal şi Bucovina, vor să ne împingă şi pe noi în groaznicul măcel, care a coprins întreaga Europă”. 158 291F

292F

293F

286F

294F

295F

287F

296F

288F

289F

290F

297F

152

Ibidem , f.,3 Propaganda se făcea mai ales printre lucrătorii de la la atelierele CFR , prizând , mai ales la cele nou create, vezi Ibidem f., 15 154 Ibidem. 155 Ibidem f.5. 156 Ibidem, f , 7.c. 157 Ibidem, f.,9. 158 Ibidem. Faţă de intrarea României în război se organiza în data de 1 octombrie 1915 (anul în manifest este 1914) o întrunire publică la sala „Amiciţia” de către o organizaţie creată ad - hoc, numită „Liga Unităţii Naţionale”(!)care se dorea o organizaţie neutralistă şi care era condusă de Şoimescu, Tache Policrat,I Protopoescu Pake, Butculescu şi alţii. Făcându-se apel către fruntaşii ţării „fără deosebire de partid” (dnii Ion I C Brătianu, Take Ionescu, Nicu Filipescu, Al Marghiloman) îi îndemna pe aceştia să lase la o parte „ambiţiunea şi combinaţiile politice” şi „ să se substituie idealului nostru sfânt” vezi DANIC, Ministerul de Interne, Fond 153

147

Idem, an XXII, nr.243, vineri 4 septembrie 1915, p., 2 Idem, am XXII, nr.245, duminică 5 septembrie 1915, p.,3 149 Henri Isvoranu era nepotul lui Alexandru Marghiloman fiind locotenent în rezervă al regimentului 4 călăraşi. După ce România a intrat în război a făcut parte din serviciu unu apoi doi la depozitul de remontă şi în cele din urmă la batalionul de specialişti. A dezertat la inamic şi a fost condamnat la moarte, în contumacie, de Curtea Marţială. (DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar, 1304/1915 f.,.88 ).Despre biografia lui vezi şi raportul Legaţiei Franţei înaintată în octombrie 1916 prefectului Poliţiei Capitalei şi Directorului Poliţei şi Siguranţei Generale a Statului român vezi DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar ,1304/1915 f., 80. 150 Vezi Statutele Ligei Populare”, Bucureşti, 1915. 151 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar ,1304/1915 f.2 148

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Antanţiştii nu pierdeau timpul în faţa ofensivei susţinătorilor Puterilor Centrale. Astfel în 13 septembrie 1915 la hotel Bulevard se desfăşura, începând cu ora 10,00 întâlnirea a 60 de parlamentari 159 din toate partidele din care 12 ai majorităţii. Propusă la sugestia generalului Crăniceanu, care însă din motive neştiute nu putea participa, cei prezenţi cereau printr-o moţiune mobilizarea imediată şi intrarea României în război. Referindu-se că România se află în acel moment într-un conflict special cu Puterile Centrale, un nou tip de război, datorat faptului că oficialităţi ale acestei grupări subvenţionau presa ostilă ţării care prin politica lor editorială apărau interese străine României, la această întâlnire, Nicu Filipescu spunea: ”Suntem în ultimul stadiu când se mai poate alege: ori facem politică naţională şi trebuie să ne facem datoria imediat; ori politică germanofilă francă. Fiindcă această din urmă politică înseamnă jertfirea tuturor aspiraţiunilor neamului, să cerem imediat mobilizarea. Şi să cheltuim toată energia ce e în noi ca să impunem ceea ce datoria ne porunceşte.” 160 Ca urmare, o parte a cetăţenilor din culoarea albastru aderau la poziţia liderului conservator, rugându-l pe „umbra” acestuia Deşliu să-i transmită dorinţa lor. 161 La această cerere primul ministru I. I. C Brătianu refuzând mobilizarea considera „că nu a sosit momentul” şi că fiind siliţi „de interesele vitale pe care le reprezentăm să continuăm a avea nevoie de încrederea pe care ne-a acordat-o Parlamentul până în ziua când asemenea dezbateri se vor putea face fără pagubă şi primejdie pentru stat.” 162. Deoarece parlamentarii hotărâseră să se întâlnească într-

o săptămână pentru a comenta răspunsul oficialităţilor, punctul de vedere al primului ministru îi determina, la noua întrunire 163, să ceară din nou mobilizarea şi intrarea în acţiune 164 Pe 17 septembrie 1915 se crea la Bucureşti „Federaţia Unionistă” alcătuită din Partidul Conservator (Filipescu), Partidul Conservator-Democrat şi Liga pentru unitatea naţională a românilor transilvăneni şi bucovineni refugiaţi în ţară. 165 La baza constituirii acesteia au stat, iniţial, două comitete ale celor două partide conservatoare, întrunite separat. Comitetul final era condus de Nicolae Filipescu în calitate de preşedinte, de 2 vicepreşedinţi - Take Ionescu şi Simeon Mândrescu- în el intrând şi câte 3 delegaţi conservatori din fiecare partid 166 Acestora li se adăugau reconservator prezentaţi ai românilor ardeleni şi bucovineni. 167 Întruniţi la sediul „Ligii Culturale” pe strada Fântânii participanţii, după ce îl proclamaseră drept preşedinte pe N. Filipescu, mergând la acesta acasă avea să-i adreseze prin Simeon Mândrescu următoarele cuvinte: „Am venit la dumneavoastră acasă ca la biserică spre a vă ruga să nu ne lăsaţi. În dumneavoastră ne este toată speranţa, să ne duceţi la victorie, ori la moarte. Sunteţi alesul neamului care însumează azi toate speranţele 302F

298F

303F

304F

305F

306F

299F

300F

163

301F

Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar 1304/1915, f.20 De fapt în spatele acesteia se afla tot Henri Isvoranu aşa cum o arată rapoartele Direcţie Poliţiei şi Siguranţei Generale vezi Ibidem f.,24 159 Ion Bulei în lucrarea sa Arcul aşteptării....p245 precizează cifra de 54 de parlamentari din care 14 liberali . 160 N Filipescu , Pentru România Mare....pp.,58,59 (aici discursul este trecut în ziua de 7 septembrie) vezi şi „Epoca”, an XXII, nr.254, marţi din 15 septembrie 1915 p.,2 161 Ibidem p.,4 162 „Viitorul”, an VIII, nr.2729 miercuri 16 septembrie 1915, p.,3

pe 16 septembrie, 1915 „Universul”an, XXXIII, nr.257 joi 17 septembrie 1915, pp.,1,2 165 „Epoca”, an XXII, nr258, sâmbătă 19 septembrie 1915, p.,2 Noua organizaţie ”care monopolizase patriotismul la noi” era considerată o formă abilă de propagandă a Antantei în România, organizaţia fiind „inspirată sub mână de Guvern, dar oficial, pentru ochii streinătăţei, era o grupare de oameni din toate partidele politice, care somau pe Guvern, în mod gălăgios, cerând intrarea noastră imediaţă în război alături de Quadruplă” vezi Ed..Beldiman, Schiţe şi impresiuni din grele vremuri, Tipografia „I.Brănişteanu”, Bucureşti, f.a., pp 25, 26 166 Aceștia erau: B. St.Delavrancea, C. Olănescu şi I. Grădişteanu de la partidul condus de Nicolae Filipescu şi din Constatin Dissescu. Dr C I Istrati şi Nicolae Xenopol de la Partidul Conservator- Democrat , condus de T Ionescu . vezi Ibidem, p, 2 167 Ibidem În comitet mai intrau Vasile Lucaciu, Octavian Goga . Marea absenţă fiind Nicolae Iorga. Acesta din urm,ă fusese exclus deoarece „colaborarea cu dânsul fiind considerată prea complicată” O. Ghibu, Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut.... p., 174 şi p.,206 164

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lui.” 168 Mulţumind Filipescu, emoţionat, răspunzându-le în aceeaşi notă spunea: „Mă voi sili să pun capăt durerilor dumneavoastră şi să vă dau o patrie, care să nu fie o patrie vitregă. 169 În apelul către ţară al „Federaţiei Unioniste” în cuvinte mari, cu o anumită încărcătură emoţională se cerea românilor „ cu avânt şi spirit de jertfă să participe la „zilele mari ale neamului” pe care „le vom trăi împreună şi care aveau să fie transformate în „clipe de glorie şi de mărire.” 170 Adeziunile la această nouă organizaţie se primeau la domiciliul lui Nicolae Filipescu din strada Scaune nr. 26 sau la cel al lui Simeon Mândrescu din Aleea Blanck nr. 17. 171 Peste câteva zile apărea şi manifestul către ţară al „Federaţiei Unioniste” semnat de conducerea ei, document care sub lozinca „Acum ori niciodată” arăta că: „Nu este român adevărat care să nu simtă ca noi”. În acelaşi timp manifestul delimitându-se de anumiţi „mişei” şi „trădători” enumera motivele pentru care aceştia nu puteau adera la lupta iniţiată de noua organizaţie. 172 La ofensiva atantiştilor reacţiona atât guvernul cât şi sprijinitorii Puterilor Centrale şi neutraliştii organizaţi fie în „Liga Populară”, fie în „Liga Unităţii Naţionale” (numită şi „Liga pentru Unitatea Naţională”). Dacă primul interzicea printr-o ordonanţă a prefectului poliţiei capitalei orice manifestaţii stradale, sub ameninţarea pedepsei cu închisoarea, 173 cei din urmă intensificau întrunirile (una în 8 octombrie în sala „Dacia” 174 a „Ligii Unităţii

Naţionale”, alta în 23 octombrie în sala ”Volta Buzeşti” 175 a „Ligii Populare” şi o alta tot în sala „Dacia” pe 25 octombrie 176 şi tot a „Ligii Unităţii Naţionale”) în care atacau „Federaţia Unionistă” şi pe conducătorii săi. Astfel la întrunirea din 8 octombrie 1915 a „Ligii Unităţii Naţionale” la care participase după părerea agentului nr. 7 aproximativ 400 de persoane un oarecare Niţescu amintind că nu trecuseră decât 48 de ore de la „Federaţiei Unioniste” 177 asigura pe vorbitori că „adevărata intenţie a conducătorilor acelei federaţii nu este să lupte după cum zice pentru înfăptuirea idealului nostru naţional ci este să răstoarne guvernul spre a lua puterea şi pe urmă să continue ei cu chestia externă fără a declara imediat intrarea în acţiune” 178. Continuând relatarea agentul arăta că „în acelaşi sens” vorbiseră şi alţi participanţi printre care şi Alexandru Macedonski. 179 Uneori între membrii acestei ultime organizaţii şi cei ai „Federaţiei Unioniste” aveau loc confruntări cum a fost cea de la Slatina din 7 noiembrie 1915 când geamurile hotelului la care stătea conducerea „Ligii Unităţii Naţionale” au fost sparte. Mai mult membri ai „Federaţiei Unioniste” îi silise pe cei ai „Ligii Unităţii Naţionale” să nu poată desfăşura întrunirea planificată şi să ia trenul spre Bucureşti. 180 În altă ocazie „vreo 15-20 agenţi marghilomanişti” năvălind în cafeneaua „Imperial” din Bucureşti doreau să provoace scandal aţâţându-i pe ardelenii refugiaţi. Conflictul a fost curmat prin intervenţia poliţiei chemată de patronul localului. 181 Răspunzând unei scrisori a directorului ziarului „Le Journal” privind poziţia de atunci a

307F

314F

315F

308F

316F

309F

310F

317F

318F

311F

319F

312F

313F

320F

168

Ibidem. Ibidem. 170 Ibidem. 171 Ibidem . La „Federaţia Unionistă” adera şi A. C. Cuza care răspunzând invitaţiei adresată de Nicolae Filipescu scria: „Salutând iniţiativa patriotică ce aţi luat vă mulţumesc pentru invitaţie şi mă asociez cu entuziasm la acţiunea „Federaţia Unionistă”pentru realizarea idealului naţional” vezi B.A.R., Msse, corespondenţă Nicolae Filipescu cota S3/CXXXV, scrisoarea lui A.C. Cuza către Nicolae Filipescu 172 Idem, nr 264 , vineri, 25 septembrie 1915, p., 1 173 „Universul”,an XXXIII nr 283, marţi 13 octombrie 1915, p.,3. Pedeapsa era cuprinsă între 6 luni şi doi ani 174 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar ,1304/1915 f27 . întrunirea fusese convocată în sala „Dacia” pentru a împiedica „Federaţia Unionistă” să aibă o aici întrunire în lipsă de spaţíu. 169

175

Ibidem, f.,39. Participanţii la şedinţele „Ligii Populare” în discursurile lor criticau „Federaţia Unionistă” pe care o considerau antidinastică şi vândută Rusiei. Mai mult ei arătau că această organizaţie nu poate lua decizii în numele maselor pe care nu le reprezintă ci numai în numele „studenţilor corupţi şi a agenţilor electorali bugetomani” 176 Ibidem f.,51 la acesta era anunţată şi participarea lui Nicolae Fleva, marele tribun 177 Se referea la inaugurarea clubului acestei organizaţii pe 7 octombrie 1915 178 Ibidem, f.,25 179 Ibidem, f.,26 180 Ibidem f., 60 181 Ibidem , f., 65

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA României faţă de războiul mondial, Filipescu, mai prudent în mesaj, arăta că în acel moment scopul era de a aştepta „în interesul tuturor pentru ca atacul românesc să nu fie jucat fără folos.” 182 Pe 7 octombrie 1915 era inaugurat Clubul „Federaţiei Unioniste” care avea sediul în Calea Victoriei, nr. 76, primul etaj. 183 În discursul amplu ţinut cu acest prilej după ce creiona situaţia de atunci a României, Filipescu trecea la o critică documentată a înzestrării armatei pe care o cunoştea, deoarece ocupase o perioadă portofoliul de la Război 184. Dezamăgit la sfârşitul comentariului asupra acestei probleme concluziona: „Prin nepăsare, incapacitate şi necinste cele mai grave interese ale ţărei sunt jertfite”. O a doua problemă atacată a fost complicata „chestiune externă”. Desluşind complicata ţesătură de păianjen a intereselor şi angajamentelor în special în politica balcanică ajungând la concluzia că „norocul ne-a dat ocazii”, dar „Netrebnicia noastră le-a nimicit” Filipescu îşi încheia discursul oarecum contradictoriu şi à la Gambetta cerând guvernului „în modul cel mai riguros” să-şi ţină „angajamentele, ori să plece!”. Finalizându-şi discursul apoteotic arătând cu degetul spre cabinetul liberal Filipescu decreta: „Ţara nu mai poate fi dusă cu minciuni. Un guvern făţiş ostil idealului e mai puţin primejdios ca un guvern ce-şi învăluie ţelurile, ca să ne ţie în amorţeală. Cel dintâi revoltă, cel de-l doilea adoarme. Deșteaptă-te române!” 185.

Peste câteva zile „Federaţia Unionistă” îi chema pe simpatizanţii săi la două întruniri în 11 octombrie: una la sala „Dacia”, iar cealaltă la sala „Rex,” ultima aflată pe Calea Victoriei, nr 126. Amintind de aceste întruniri manifestul organizaţiei specifica scurt că: „De aici înainte nu la vorbe, ci la fapte vă vom chema”. 186 Deoarece autorităţile au împiedicat desfăşurarea întrunirii din sala „Rex”, Nicolae Filipescu şi Take Ionescu la întrunirea din sala „Dacia” cereau regelui în numele parlamentarilor celor două partide întruniţi în consfătuire să intervină pentru menţinerea prevederilor constituţionale, iar prin cuvântul lui Filipescu la întrunirea din curte se cerea guvernului să-şi ţină făgăduielile pe care de atâtea ori le-a făcut.” 187 Urmată de o demonstraţie la care au participat circa 15.000 de oameni(?) au avut loc ciocniri cu poliţia urmate de busculade şi victime colaterale aşa cum prezenta presa de a doua zi. 188 Peste două zile Nicu Filipescu şi Take Ionescu erau primiţi de şeful cabinetului liberal. În discuţia avută Brătianu le promitea dorinţa sa fermă şi a guvernului de intra în război alături de Antanta. În faţa acestei promisiuni cei doi lideri ai „Federaţiei Unioniste” nu rămâneau fără răspuns replicându-i şefului executivului că are de ales între cooperare sau de a fi combătut prin toate mijloacele dacă el avea să persiste în această atitudine indolentă faţă de interesele neamului. 189 La acţiunile din ce în ce mai insistente ale „Federaţiei Unioniste”, referindu-se cu precădere demonstraţia populară a acesteia din 11 octombrie 1915, ziarul „AZ EST” din Budapesta scria, amenințând fără menajamente: „Sentimentul nostru de dreptate cere să nu-i pierdem din vedere pe Filipescu şi ceilalţi tovarăşi ai lui, iar când va veni ora marii răfuieli, când se vor stabili vinovăţiile,

321F

322F

325F

323F

326F

327F

324F

328F

182

„Epoca”, an XXII, nr 270, joi 1 octombrie 1915, p.,3 Idem , nr.276 ,miercuri 7 octombrie 1915 p1 184 De altfel despre înzestrarea armatei şi despre modul cum guvernul se pregătea de război N Filipescu avea să-l înfrunte pe primul ministru atât printr-o scrisoare deschisă cât şi printr-o interpelare în Parlament. Este vorba despre vânzarea oneroasă către armată a fabricii Blau Gaz de către Niculescu Dorobanţu , cumnatul său.vezi „Epoca”, an XXII, nr 304, miercuri 4 XI 1915, p.,3 185 Idem , nr. 277, joi 8 octombrie 1915, p.,2 vezi Nicolae Filipescu, Pentru România Mare.... pp.,81, 82 Acest discurs era apreciat de către presa pariziană şi socotit drept „discurs torpilă” de către „Journal de Geneve”. Comentând acest articol în „L 'Homme Enchainé” Clemenceau după ce aducea elogii lui Nicolae Filipescu îşi termina cele scrise cu fraza „A sosit clipa ca România să aleagă între Germania şi civilizaţia Europei”vezi „Epoca an XXII”, nr 313, vineri, 13 XI1915, p.,3 183

186

Idem, nr 279 , sâmbătă 10 octombrie 1915, p., 1 Idem, nr.282, marţi 13 octombrie 1915, p.,2 188 “Universul”., an XXXIII, nr 283 din 13 octombrie 1915, p.,3 189 Ion Bulei, Arcul aşteptării... p.,252 187

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Mille 198 şi cea de la Galaţi, la care participase părintele Lucaciu, Em. Antonescu, C. I. Istrati şi N Titulescu 199 urma cea de la Iaşi desfăşurată la sala „Pastia” la care erau invitaţi ambii corifei ai mişcării naţionale - Nicu Filipescu şi Take Ionescu 200. Dezminţind aserţiunea care îi era pusă în seamă că ar fi afirmat că ar ceda “Moldova în locul Ardealului” Filipescu arăta că spre deosebire de primul ministru I. I. C. Brătianu el nu face socoteli care din provincii ar fi mai atractive economic, deoarece, afirma el: „Unitatea de neam se face cu suflet de viteaz, nu cu inimă de cămătar”. 201 Comentând politica externă şi angajamentele României şi referindu-se la fraţii din Ardeal trimişi pe front sau aruncaţi în închisoare Filipescu, spera în eliberarea lor în urma debarcării aliaţilor la Salonic, care în opinia sa reprezenta „ultima lor rază de speranţă.” 202 De aceea în final adresându-se acestora Filipescu le ura : „Fiţi bine veniţi, fraţilor şi salvatori ai fraţilor! Şi noi vom merge alături de voi!” 203 În această atmosferă efervescentă întreţinută de conferinţele în cadrul Ateneului a „Ligii Culturale”, aveau loc în Parlament dezbateri pe politică externă. Astfel în şedinţa din 5 decembrie a Senatului Nicolae Filipescu luând cuvântul cu prilejul discursului tronului şi adresându-se guvernului dacă a luat act de situaţia ardelenilor care trăiau într-o situaţie disperată, încheindu-şi cu amărăciune cuvântul profera: „Cât despre transilvăneni soarta pe

Filipescanii vor trebui să răspundă pentru sângele vărsat la întrunirea de la Bucureşti”. 190 Deşi ameninţaţi şi în ciuda tuturor avertismentelor „Federaţia Unionistă” în care acum intra şi conducerea „Ligii Culturale” 191 trecea, începând cu 18 octombrie, la noi manifestaţii în vederea intrării României în război. În timp ce se desfăşura acţiunea de la Brăila, la care alături de alţi oratori participa şi Nicolae Filipescu 192 avea loc şi întâlnirea de la Craiova la care lua cuvântul Take Ionescu. 193 Într-un discurs colţuros în care după ce enumera pericolele care planează asupra României, Filipescu subliniind că “s-a umplut ţara de trădători”, aducând exemple dintre foştii antantişti din Brăila, preciza că profilactic faţă de aceştia nu trebuie să fim toleranţi deoarece „toleranţa e un minimum de libertate şi una se deosebeşte de alta prin aceea că libertatea e o opinie, iar toleranţa un semn de civilizaţie.” 194 Mai mult continua oratorul „împotriva celor care se ridică împotriva neamului, toleranţa nu este permisă.” 195 Îndulcindu-şi spusele, la finalul discursului, într-un elan vibrant patriotic, caracteristic tuturor discursurilor sale din această perioadă, adresându-se unui popor român virtual Filipescu exclama: „Popor, zdrobeşte pe cei ce îţi stau în cale. Împlineşteţi ursita! Pieirea sau mântuirea stă în mâinile tale. Voeşte şi vei putea!” 196 În acelaşi registru, în discursul ţinut la banchetul care urma acestei întâlniri Filipescu ar fi declarat: „Fără Ardeal nu dau două parale pe monarhie.” 197 La începutul lunii noiembrie, după întrunirea de la Constanţa din 25 octombrie la care participa din partea „Federaţiei Unioniste” B. Şt. Delavrancea, I Grădişteanu şi Constantin

337F

329F

338F

330F

339F

331F

332F

340F

341F

333F

342F

334F

335F

198

190

„Epoca” , an XXII, nr.288, luni 19 octombrie 1915, p.,1 Vezi Vasile, Netea, C. Gh. Marinescu, Op.cit., p.,.278 192 “Epoca”, an XXII, nr 289, marţi 20 octombrie 1915, p.,1 193 Ibidem. 194 N. Filipescu, Pentru România Mare, p.,86 195 Ibidem. 196 Ibidem. Despre această întâlnire Vezi O Tăslăoanu, op.cit, pp., 127, 128 197 „Viitorul”, an VIII, nr 2764 de miercuri 21 octombrie 1915, p.,3

„Epoca”, an XXII, nr.296, marţi 27 octombrie 1915 p., 2 Idem nr 297,miercuri, 28 noiembrie 1915, p.,2 200 despre această adunare vezi şi studiul lui Ion Agrigoroaiei, Opinia publică şi starea de spirit în vremea războiului de întregire şi a Marii Uniri, Editura Fundaţiei „Axis”, f.a. p.,22 201 Nicolae Filipescu, op cit., p., 89 202 Ibidem, p.,93. 203 Ibidem p.,94. Pentru meritele sale în lupta naţională T Ionescu şi N Filipescu primeau felicitări de la „Uniunea latină” care cu acest prilej îi considera pe aceştia drept „ Curajoşii companioni ai idealului latin din România” care împreună trebuia „să înfăptuiască aspiraţiile naţionale în strânsă legătură cu Aliaţii” vezi „Epoca, an XXII, nr 337, marţi 17 noiembrie 1915, p.,3” De altfel cu ocazia zilei sale de naştere 9000 de alegători ai capitalei din colegiile II şi III îi înmânau prin Mişu Deşliu pentru meritele sale, cu ocazia zilei sale onomastice un album cu semnături. O copie după acest album se află în posesia autorului acestui articol. Mulţumim pe acestă cale domnului Stolojan Filipescu pentru acest document al cărui original se află în arhiva sa personală. 199

336F

191

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ministrul Sazonov 208 fiind primit şi de către ţar. 209 Având ca sarcină să poarte discuţii politice şi economice cu ruşii, liderul conservator ar fi trebuit, concret, după cum spune Argetoianu în amintirile sale să explice factorilor de răspundere ale vecinului de la răsărit că România nu poate participa la război atâta timp cât nu avem asigurată frontiera din sudul ţării, în speţă Dobrogea, în faţa unui atac al bulgarilor. 210 În nota pe care o transmitea ziarului „ Epoca” Filipescu arăta că ar fi spus celor care îl ascultau că „poziţiunea României este excelentă pentru dumneavoastră. Numai nu-mi cereţi să formulez cauzele pentru că orice vorbe ar putea să prejudicieze această poziţie.” 211 Scriind în amintirile sale despre vizita lui Nicolae Filipescu „vechi ministru de război” la Petrograd Maurice Paléologue, fostul ambasador al Franţei la curtea ţarilor, comentând întâlnirea avută cu acesta îşi amintea că în timpul discuţiilor „nu am obţinut de la el decât cuvinte evazive” 212 . Şi cu toate acestea Paléologue descriindu-l, oarecum fascinat de verva liderului conservator, rememora că Filipescu „cu toată oboseala sa fizică .. are o putere de convingere, o căldură a accentului care se manifestă din primele cuvinte.” 213 La menţiunea ambasadorului francez că important în aceste momente este încheierea unei convenţii militare cu Rusia care era tergiversată de Ionel Brătianu Filipescu răspundea impacientat: „ Mă întreb dacă nu ar trebui să grăbesc întoarcerea mea la Bucureşti” 214 . Întors în ţară pe 11 martie 1916 215 după ce vizitase frontul de centru, Filipescu fusese aşteptat la gară de familie, prieteni şi „partizani zeloşi” care îi puseseră la cale şi o manifestaţie. 216 Impresionat de

care le-am creat-o, o cunoaştem deja. Dar tot vor mai rămâne destui, ca să fie cineva care să ne blesteme. Cu toţii merităm blestemul lor; dumneavoastră cei de la guvern, pentru faptele dumneavoastră, iar noi pentru că v-am tolerat.” 204 Începutul anului 1916 deschidea ultimă etapă în lupta lui Filipescu pentru realizarea idealului naţional. Din ce în e mai „otrăvit de boală” datorită stresului zilnic Filipescu „în culmea excitării nervoase, devenise mai violent ca oricând.” 205 . După alegerile din ianuarie 1916 din județele Romanaţi şi Gorj în care „Federaţia Unionistă” susţinuse pe Goga şi părintele Lucaciu 206 candidaturi pe care fusese nevoit să le retragă, Brătianu pentru a-l calma şi pentru a-l îndepărta o perioadă din jocul politic îi dădea de lucru liderului conservator, prin generalul Iliescu, trimitându- l la Petrograd 207. Ajuns în capitala Imperiului ţarist în noaptea de 12 spre 13 februarie 1916 „după o excelentă călătorie” pe bani proprii, acceptând doar mijloacele oficiale de transport Filipescu avea să aibă mai multe întâlniri la cartierul general, cu generalul Alexeev, la ministerul de externe cu titularul,

347F

348F

343F

349F

344F

345F

350F

346F

351F

352F

204

Ibidem, p.109. În culegerea de discursuri data înscrisă este 4 decembrie când a fost mesajul, dar discursul lui este pronunţat pe data de 5. decembrie 1915 vezi şi Dezbaterile Senatului sesiunea 1915-1916 nr 8 din 5 decembrie 1915, p.21, „Epoca” an XXII, nr 337, duminică 7 decembrie 1915, p. 2 Cu acestă ocazie în Senat au fost proteste şi huiduieli regele neputând să citească până la capăt mesajul După plecarea sa avut loc schimburi dure de cuvinte, iar Nicolae Filipescu într-un elan tineresc sărea pe bănci pentru a se impune. vezi Ion Bulei Op.cit., p.262 205 Constatin Argetoianu, op.cit., p.373 206 pentru amănunte vezi Constatin Argetoianu, Op.cit., pp.375, 376, Alexandru Marghiloman, Op.cit., pp. 370, 371, N PolizuMicşuneşti, op.cit, 182, 183, presa timpului etc. .Pentru nereuşitele „Federaţiei Unioniste” pe care nu le numeşte, cât şi pentru că unul din conducători era grav bolnav I. Gh. Duca spune că „Lumea ajunsese să-i zică în loc de „Federaţia Unionistă”, „Federaţia Ghinionistă”, I. Gh. Duca, op.cit., p. 111. 207 pentru această plecare Filipescu avea să fie „prelucrat” de diverşi şi de la depărtare „ ca un copil neastâmpărat care se duce în vizită la o rudă respectabilă” , pentru ca prin cele ce avea să spună acolo să nu dăuneze imaginii ţării. Chiar regina sub pretext să are să-i dea unele scrisori către sora sa marea ducesă Kiril a insistat asupra poziţie pe care trebuia să o adopte. Dar încheie Duca în memoriile sale „Filipescu a avut la Petrograd o atitudine absolut patriotică”, I.Gh. Duca, op. cit, vol II, p.110

353F

354F

355F

208

„Epoca ”, an XXIII, nr.54, miercuri, 24 februarie 1916, p.3 „Epoca”, an XXIII nr 48 , joi 14 februarie 1916, p.2 .Primirea se făcuse la Moghilev la Cartierul General al armatei ruse. 210 Constantin Argetoianu, op.cit, p.373, vezi şi N. PolizuMicşuneşti,op.cit., pp. 197-204 211 „Epoca”, an XXIII, nr56 din 26 februarie 1916, p2 212 Maurice Paléologue , La Russie des tsars pendant la grande guerre, 3 iunie 1915-18 august 1916, Paris, Librarie Plon, p.205 213 Ibidem p. 205 214 Ibidem , p. 210 215 „Epoca,”an XXIII, nr 271, sâmbătă 12 martie 1916, p.3 216 N. Polizu Micşuneşti, op.cit., p, 206 209

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA înainte de pace.” 223 Condamnând această politică pe care o considera primejdioasă şi reafirmând „credinţa nestrămutată în victoria finală a Quadruplei Înţelegeri” şeful Partidului Conservator după ce contabiliza că „România, chiar intrată în război înainte de încheierea păcii, va interveni ca să ceară bucata cea mai mare”, se întreba în finalul discursului: „Dacă asupra acestor pretenţiuni ar fi să se rupă negocierile, e cineva sigur că puterile ar mai cheltui miliarde şi ar jertfi sute de mii de oameni pentru Ardeal?” 224 Şi cu toate că în aceste săptămâni care aveau să marcheze istoria României Filipescu era ocolit de diplomaţii Antantei 225 , era în schimb vizitat de jurnaliştii şi corespondenţii unor ziare din ţările „Împătritei Alianţe”. Ca urmare, agenţii Brigăzii de Informaţii şi Controlul Străinilor” raportau că din aprilie şi până în iunie 1916 Nicolae Filipescu şi Take Ionescu fuseseră vizitaţi şi „adesea ia masa” 226de reprezentantul ziarului francez „Le Temps” jurnalistul englez James Bourschier, corespondent balcanic al acestui jurnal 227 . Agentul adăuga, în altă notă, că acesta era în strânse legături cu membri „Federaţiei Unioniste” 228cărora le transmitea informaţii confidenţiale. 229 Mai mult cei însărcinaţi cu urmărirea consemnau şi legăturile acestor oameni politici cu reprezentanţii agenţiei Reuter şi cu ziarişti francezi. 230 La scurt timp avea să izbucnească o nouă criză în relaţiile cu Puterile Centrale. Numită şi „chestiunea decoraţiilor” acţiunea „a

armata rusă care îi făcuse o excelentă impresie, liderul conservator raporta că obţinuse din partea ţarului promisiunea niciunde semnată, deoarece nu avusese o misiune oficială, că Rusia va trimite pe frontul românesc 250.000 de oameni. Comentând promisiunea Constantin Argetoianu scria în amintirile sale: „Am putut vedea câteva luni mai târziu cum s-au ţinut ruşii de vorbă!” 217 Totuşi Filipescu se întorsese mulţumit uitând şi de suferinţe, care deveneau pe zi ce trece tot mai ameninţătoare 218. „Au fost ultimele lui zile bune” însemna în memorii acelaşi cronicar al epocii. 219 Deşi cu sănătatea şubrezită Filipescu inaugura la sfârşitul lunii aprilie Clubul „Federaţiei Unioniste” din Craiova. Însoţit de G Many şi Gianni salutat cu entuziasm de populaţie pe când trecea prin Piteşti, Slatina şi Piatra Olt 220 Filipescu avea să fie primit în capitala Olteniei de generalul Ion Argetoianu şi de fiul acestuia Constantin Argetoianu, pe atunci secretarul general al Partidului Conservator. 221 La inaugurare participau şi delegaţi din judeţele Romanaţi, Vâlcea şi Mehedinţi. 222 Începându-şi discursul cu un citat din Clemenceau care spunea: „Vă cer iertare d-a fi visat pentru România o ursită prea măreaţă” Filipescu , cu resursele diminuate îşi exprima părerea că în acel moment al conflictului mondial tactica guvernului ar fi fost „Să înşelăm pe toată lumea şi să intrăm în război după victorie şi

362F

356F

357F

363F

358F

364F

359F

365F

360F

366F

361F

367F

368F

369F

223

217

Constantin Argetoianu, op.cit., p.374 218 Satirizând acestă deplasare a lui Nicolae Filipescu la Petrograd un cuplet din aceea vreme cântat în limba franceză spunea: „Filipescu este omul rublei. Take Ionescu este omul francului. Marghiloman este omul mărcii” pentru amănunte vezi M. Erzberger (fost ministru de finanţe al Germaniei), Amintiri de război, editura Payot, Paris , 1921, p. 137 219 Ibidem. Iată ce spune Duca despre starea sănătăţii lui Nicolae Filipescu, după ce a revenit din capitala ţarilor. “ Când s-a întors de la Petrograd s-a îmbolnăvit. A zăcut câteva săptămâni…..slăbise, ochii se stinseseră pe faţa lui galbem – verzuie mortea parcă îşi pusese pecetea” I.Gh. Duca, Op..cit, vol II, p.111 220 „Epoca”, an XXIII, nr114, marţi 26 aprilie 1916, p1 221 Vezi Constantin Argetoianu , op.cit., p. 366 222 „Epoca”, an XXIII, nr114, marţi 26 aprilie 1916, p.1

Ibidem. vezi şi Nicolae Filipescu, Pentru România Mare.,p.110 224 Ibidem. vezi şi Nicolae Filipescu, Pentru România Mare, p. 111 225 Constantin Argetoianu, op.cit, p. 371 226 DANIC, Ministerul de Interne, Fond Direcţia Poliţiei şi Siguranţa Generală, dosar 100/1912-1916 f.18 227 ziaristul locuia la hotel „Bulevard” şi intrase în atenţia organelor de urmărire încă din iulie 1914. În 20 august 1914 acesta declarase într-un cerc de cunoscuţi „ că bună e neutralitatea dar acum e momentul ca România să-şi realizeze idealul trecând alături de Rusia” Ibidem, nota din 20 august , f. 7 228 Ibidem f .39 în speţă cu cei doi Nicoale Filipescu şi Take Ionescu. 229 Ibidem f. 38. 230 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fost scornită de Take Ionescu la începutul lui mai 1916” 231. Pentru a marca acest fapt în seara zilei de duminică 22 mai 1916 avea să fie organizat un banchet patronat de Nicu Filipescu preşedintele „Federaţiei Unioniste” în care mai multe personalităţi ( N. Filipescu, T. Ionescu, C. Olănescu, generalul I. Crăiniceanu, C. I. Istrati (pe atunci preşedintele Academiei), M. Cantacuzino, A. G. Florescu etc. înapoiau decoraţiile obţinute din partea Austro Ungariei 232 . Desfăşurat în sala Eforie la el participa 500 de persoane 233. Numai că după cum spune C. Argetoianu în memoriile sale dacă această ocazie „nu a dus la un război cu Austro-Ungaria a dus la fuziunea Partidului Conservator cu Partidul Conservator Democrat”. 234 Deoarece se simţise rău N Filipescu nu a participat 235la banchet, discursul său fiind citit de C. Olănescu. 236 Anunţând fuziunea între cele două partide ca „un fapt împlinit”, certificând încă odată victoria militară a aliaţilor omul politic conservator scria că în condiţiile în care nu am avea de ales decât între a participa sau a fi jandarm al blocusului, în cazul unei defensive, trebuie să dăm „semnalul unei noi acţiuni, care va îndruma politica noastră externă spre împlinirea cu mândrie a aspiraţiunilor noastre.” 237 Din mai viaţa lui Filipescu lua o ultimă turnură. Asupra stării sale de sănătate circulau între prieteni şi oponenţii politici, diferite versiuni 238.

Ultima şedinţă a „Federaţiei Unioniste” avea să se desfăşoare în data de 13 august 1916 , acasă la Filipescu, care fiind bolnav se deplasa cu greutate. „La sfârşitul şedinţei spune Goga în amintirile sale, un moment emoţionat. Se ridică Filipescu: „Astăzi e ultima noastră întâlnire. Înainte de-a ne despărţi ţin să vă fac din partea o declaraţie care priveşte politica internă pentru ziua de mâine. Cred că dacă vom lua Ardealul şi sunt convins despre asta, trebuie să se schimbe şi programul partidului conservator. Eu vă declar deci că sunt pentru: votul universal şi pentru desfiinţarea latifundiilor.” 239 Invintând-ul la o plimbare cu automobilul în afară Bucureştiului Goga rememorând starea de atunci a lui Filipescu scria: „El palid, cu ochii albaştri, plini de lacrimi mi-arată soarele roşu care apunea la orizont : „Ultima zi din România mică” 240 Din ce în ce mai slăbit de boală în luna august Filipescu avea să participe la ultima mare acţiune înainte de a închide ochii: Consiliul de Coroană de la Cotroceni (14/27 august 1916). 241 Cu toate că „numai prin ochi (mai nn.) vorbea totuşi sufletul lui” 242 Filipescu făcu un ultim efort pentru a participa la această acţiune care într-un fel reprezenta recunoaşterea străduinţei sale din ultimii ani. Deşi din „vajnicul luptător nu mai rămăsese decât o umbră” 243liderul conservator avea să se târască până la palat, unde, în capul scărilor,

370F

371F

372F

378F

373F

374F

375F

379F

380F

381F

376F

382F

377F

231

Constatin Argetoianu, op. cit. p 377 Amănunte cum a debutat şi s-a desfăşurat acest incident vezi şi la I. G. Duca, Memorii vol II, pp. 114, 115 232 „Epoca”, an XXIII, nr 141, luni, 23 mai 1916, p1 233 Ibidem 234 Constantin Argetoianu, op.cit, p 379 235 în amintirile sale Argetoianu spune că a Filipescu a făcut un „efort supraomnensc” şi a participat la banchet, vorbind penultimul , înaintea lui Take Ionescu . Credem că fiind scrise peste timp s-ar putea ca amintirile să-i joace o festă vitriolantului cronicar. Nu ar fi prima dată. 236 „Epoca”an XXIII, nr 142 de marţi 24 mai 1916, p1 Fiind informaţii scrise “la cald” reporterul “Epocii” a văzut lipsa omului foarte important pentru ziarul pe care îl reprezenta 237 Ibidem. Vezi şi Nicolae Filipescu , Pentru România Mare p 114. 238 Despre înfăţişarea fizică a lui Filipescu în această perioadă din cauza deteriorării sănătăţii ne dă informaţii I. G. Duca care arată că a fost frapat deoarece întâlnindu-l odată pe Calea Victoriei era aşa de schimbat încât „era să nu-l mai recunosc” şi conchide „Numai încăpea nici o îndoială, zilele îi erau numărate” I. G. Duca ,Memorii, vol II p. 111

239

DANIC, Fond Familia Goga, dosar 144/1917, Octavin Goga, Însemnări din zilele războiului nostru, f 3 240 Ibidem 241 despre acest Consiliu de Coroană şi rolul lui Filipescu vezi printre altele: Ion Agrigoroaei, Consiliul de Coroană de la Cotroceni(14/27 august) Semnificaţia unei hotărâri istorice, Muzeul Naţional Cotroceni. Studii şi articole de istorie şi istoria artei, Editura „Sigma”, Bucureşti, 2001, pp.182-187. I.Gh. Duca, Memorii, Neutralitatea, vol II, Editura „Helicon”, Timişoara, 1993 pp. 159-175, Alexandru Marghiloman, Note Politice, Editura „Machiavelli”, vol II, Bucureşti, 1994, pp, Ion Mamina, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, pp53-87, Constantin Argetoianu. Pentru cei de mâine . Amintiri din vremea celor de ieri, vol III, partea aV-a, 1916-1917, ediţie Stelian Neagoe, Editura „Humanitas” Bucureşti,1992, pp. 1013 11-16, Titu Maiorescu, România şi războiul mondial, Editura „Machiavelli”, Bucureşti,1999, pp.151-153, N Polizu – Micşuneşti, Op.cit. pp. 243-247, Ion Bulei, 1916. Zile de vară, Editura „Eminescu”,1978, pp.217-225 242 N Polizu-Micşuneşti, op.cit. p.242 243 C Nicolau- Stroieşti, op.cit., p.41

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA roumain que vous.” 250 Ovaţionat în drumul spre casă Fili-pescu avea să povestească cele petrecute în acest consiliu celor care îl aşteptau în strada Scaune 251. Deşi, „moarte-l însemnase deja cu pecetea ei... „omul acesta cu toate suferinţele lui, mi-a apărut în acel moment ca un om cu desăvârşire fericit”. 252 Plin încă de speranţă în ce-l privea Filipescu la începutul lunii sep-tembrie răspunzând felicitărilor venite din partea lui Venizelos pentru intrarea României în război scria. „Voi ştii să înving pentru că am început prin a mă învinge pe mine însumi” Apoi referindu-se la români completa: „Nu sunt mai puţin fericit de a aparţin unui popor care a dovedit încă odată că ştie să consimtă la toate sacrificiile necesare pentru a-şi realiza cesti-unile sale”. 253 Analizând peste ani ideea naţională în activitatea lui Nicolae Filipescu descoperi că ceea ce spunea un germanofil în amintirile sale atunci când afirma că „N. Gr. Filipescu, conservator naţionalist, un impulsiv gata de luptă în orice moment totdeauna însă de bună credinţă”, este adevărată. În lupta naţională de la debutul său în politică şi până în anii neutralităţii Nicolae Filipescu nu a urmărit interese de nici un fel căci el nu dorise nici „onorurile de la minister până la şefia de partid” pe care cum spune Duca dacă le-a acceptat „le-a primit întotdeauna cu îndoitul dispreţ al aristocratului care se socoteşte mai presus de asemeni distincţiuni trecătoare.”

informat de sosirea sa, îl aştepta pentru, pentru a-l sprijini să le urce, însuşi regele Ferdinand. Plasat la masă între CantacuzinoPaşcanu şi Take Ionescu 244 după cum ne spune I. Gh. Duca, sursa cea mai completă şi demnă de încredere Filipescu „stătuse aproape tot timpul aplecat pe masă, cu fruntea lipită de mâinile sale încrucişate” 245 „La un moment” spune acelaşi memorialist Filipescu ridică odată capul şi izbucneşte.” 246 Nemulţumirea sa exprimată scurt, printr-un ton violent se adresa lui Marghiloman care în cuvântul său refuzase să dea concurs guvernului care urmase în viziunea sa „o politică atât de dezastruoasă şi, mai ales să pună ţara deodată în faţa unui fapt îndeplinit, cu o atare gravitate” 247. Arătând că hotărârea din acel moment era o urmare a convenţiei cu Rusia din septembrie 1914 de care Marghiloman ştia şi pe care o aprobase, Filipescu cu ultimele puteri apostrofându-l pe şeful partidului conservator germanofil, adă-uga: „De aceea sunt indignat de aceste pali-nodii şi, mai mult ca oricând, revendic pentru partidul meu onoarea de fi fost printre ini-ţiatorii acestei politici şi de-a fi susţinut-o pe urmă cu atâta tărie şi atâta stăruinţă, încât a dat afară din rândurile lui pe cei care au îndrăznit să i se împotrivească”. Până la sfârşitul consiliului nu a mai luat cuvântul. 248 „Din când în când, îşi aminteşte Duca ca trezit din somn, ridica capul, figura lui trăda o adâncă emoţiune şi ochii i se umpleau de lacrimi. A fost de altminteri ultima oară când apărea în public” 249 Plecând din consiliu „Regele Ferdi-nand a strâns mâna fiecăruia”. Apropiindu-se de acest năvalnic om politic, acum o ruină „bătându-l pe umeri i-a spus: Vous voyez bien que je suis aussi bon

389F

390F

383F

391F

384F

385F

392F

386F

387F

388F

250

244

I G Duca Memorii, vol II, p.165 Ibidem. 246 Ibidem. 247 Ibidem 248 Duca spune că Filipescu „a mai tresărit o dată, dar s-a mărginit să confirme din cap toate spusele lui Brătianu şi Take Ionescu” care infirmaseră spusele lui Maiorescu ce declarase anterior „că ardelenii nu vor nicidecum unirea cu patria mamă”I . G. Duca, Memorii vol II. p169 249 Ibidem 245

„Vedeţi deci că sunt la fel de bun român ca dumneavoastră” vezi Constantin Argetoianu ,Pentru cei de mâine . Amintiri din vremea celor de ieri, vol III ,parea V-a, 1916-1917, p12 251 Aceştia erau: Brîncoveanu, M Cantacuzino, Hiotu, Deşliu, Argetoianu etc. vezi DANIC, Fond Familia Goga, dosar 144/1917, Octavin Goga, Însemnări din zilele războiului nostru, f 3 Celor care îl aşteptau Filipescu , „palid cadaveric” le-ar fi spus” Totul e bine, amdeclarat război Austrei. .. Regele a fost admirabil..” Ibidem De altfle în aceste memorii inedite găsim atmosfera din seara zilei de 14 auguat 1916, foarte bine prezentată 252 Constantin Argetoianu, op.cit. p. 13 253 “Epoca” an XXIII, nr246, luni 5 septembrie 1916, p1

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Marele Război şi cinematografia Marele Război este luat repede în stăpânire de cinematografie. În 1918, Charlie Chaplin cu filmul Charlot soldat (Shoulder Arms) şi în 1919 Abel Gance cu filmul Acuz! (j'accuse!) abordează tema fiecare în stil propriu. Filmele despre Marele Război se inspiră din romane: Adio, arme! de Ernest Hemingway (1929) e adus pe marile ecrane de Frank Borzage A farewell to arms,1932 şi de Charles Vidor, A farewell to arms, 1957. A fost prima ecranizare a romanului omonim al lui Ernest Hemingway. Happyendul cu care se termină filmul lui Frank Borzage a stârnit nemulţumirea lui Hemingway, care s-a plâns că Hollywood-ul a alterat mesajul romanului său. Tot în 1929 apare romanul scriitorului german Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest (Im Westen nichts Neues) ;romanul a fost ecranizat pentru prima oara în 1930 cu titlul All Quiet on the Western Front în regia lui Lewis Milestone și a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Romanul Cu diavolul în trup (1923) de Raymond Radiguet îl inspiră în 1947 pe Claude Autant-Lara reali-zând filmul Le Diable au corps.(1) Cinematografia despre Marele Război vrea şi să încânte, combinând aventura cu pseudo-biografia: Mata Hari în regia lui George Fitymaurice, 1930 cu Greta Garbo Domnişoara doctor în regia lui Pabst 1936 reluat de Fraulein Doktor de Lattuada 1979, Baronul Roşu de Corman 1971; melodrame având ca fundal războiul Podul Woterloo (Woterloo bridge) în regia lui Le Roy, 1940. O poveste de dragoste excelent realizată! Myra şi Roy se îndrăgostesc la prima vedere pe podul Waterloo în timp ce se adăpostesc de un raid aerian. Însă iubirea lor efemeră, va avea de suferit de pe urma războiului. Coplesită de durere la aflarea veştii că Roy este dat dispărut în misiune, Myra adoptă un alt stil de viaţă. Pentru a se

prof. Minel - Dorin Răduţi

intreţine Myra alege să fie prostituată. Roy se întoarce dintr-un lagăr de prizonieri de război cu dorinţa de a-şi regăsi iubita. Myra, însă, nu mai este persoana pe care o ştia el. Viven Leigh o interpretează pe Myra oferindu-ne o prestaţie de-a dreptul impresionantă . Cu un joc actoricesc la fel de puternic, Robert Taylor joca rolul lui Ray. Sub bagheta regizor Mervyn LeRoy, Podul Waterloo a devenit un film de referinţă şi un loc de intâlnire pentru indragostiţii din toata lumea. (Apud, http://www.cinemagia.ro/filme/waterloobridge ) Au fost construite roluri de compoziţie pe scenarii exotice Regina Africii (The African Queen) în regia lui Jhon Huston, 1951. La începutul primului război mondial, in Africa Centrală, o misionară din Anglia si un aventurier canadian fug din faţa nemţilor, la bordul unei ambarcaţiuni stranii. Charlie Allnut, eroul de aventura tipic american (Humphrey Bogart), căpitanului vasului "The African Queen" şi negustor, aprovizionează "cu marfă de contrabandă", o mică colonie pe malul râului Ulanga. Izbucnirea războiului în Europa, afectează şi mica colonie, care este incendiată de trupele germane, iar pastorul e omorât. Rose (Katharine Hepburn) " o fată bătrână şi înăcrită" - singura supravietuitoare - se imbarca la bordul vasului " The African Queen"al lui Charlie şi încearcă să ajungă în teritoriile engleze. Ei se confruntă cu forţele naturii şi atacul trupelor germane. The African Queen se regăseşte în Topul celor mai bune filme din toate timpurile, intocmit de Institutul American de Film. (Apud, http://www.cinemagia.ro/filme/the-africanqueen-regina-africana) Filmul care are ca temă Marele Război rareori este dat uitării. Tranşeea ca simbol al violenţei războiului şi al barbariei secolului XX înfloreşte acolo ude te aştepţi mai puţin. De exemplu în călătoriile în timp ale lui Bruce Willis Armata celor douăsprezece maimuţe, 63

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA (Twelve Monkeys) Terry Gilliam, 1996, aruncat din viitor într-o tranşee din 1916, unde un aparat fotografic îi imortalizează expresia consternată. Dacă aş fi pus în situaţia să aleg şi să recomand zece filme despre Marele Război acestea ar fi: 1.Charlot soldat (Shoulder Arms) 1918, albnegru, 37 minute, burlesc, regia Charles Chaplin. Excelentă comedie despre primul război mondial. Charlot după mai multe ore de instrucţie obosit se ascunde întrun cort. Adoarme şi visează că… reuşeşte să captureze singur, fiind echipa cu o puşcă, un bătător, o răzătoare şi o cursă de şoareci, un grup de germani şi chiar pe Kaiserul, pentru care primeşte ca răsplată o paradă în cinstea sa tocmai în New York. Desigur, e loc şi de o idilă. Din păcate, mititelul soldat e trezit prea repede din somn.(2) 2.Nimic nou pe frontul de vest (All Quiet on the Western Front) 1930, alb-negru, regia Lewis Milestone. Adaptarea lui Lewis Milestone, după romanul antirăzboi al lui Erich Remarque, a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film. La ani după lansare încă era interzis în ţările care se pregăteau de război. Povestea urmăreşte destinul uni grup de recruţi germani în Primul Război Mondial în evoluţia lor de la idealism la deziluzie. Aşa cum spune prsonajul principal, inerpretat extraordinar de Lew Ayres, "Trăim în tranşee şi luptăm. Încercăm să nu fim ucişi - asta e tot." Filmul este o

antologie de scene faimoase: Ayres prins întrun crater de obuz împreună cu omul pe care îl omorase; prima întâlnire între veterani şi recruţi; infanterişti seceraţi de mitraliere; lumina lunii care se oglindeşte în apa în care înoată două tinere frantuzoaice; discursul pacifist al lui Ayres; şi culminând cu împuşcarea mâinii unui soldat care dorea să atingă un fluture. (3) Un remake pentru televiziune realizat în 1979 a propus o variant reuşită, însă mai puţin remarcabilă decât originalul. 3.Marea iluzie (La Grande Illusion), 1937, alb/negru, 110 minute, regia Jean Renoir cu Jean Gabin.

Un film atipic. Un film anti-război. Un film despre câțiva ofițeri francezi aflați într-o închisoare germană în timpul primului război mondial, care vor să evadeze, căci, după cum spune unul dintre ei, "scopul unui prizonier este să scape". Totul pare simplu până aici și deja clișeistic, dar există o diferență specifică: când se termină filmul, îți dai seama că nu este absolut deloc despre lupte, bombe, evadări minuțios pregătite, ci despre ceva profund uman. Marea iluzie este despre capacitatea omului de a se raporta la celălalt, în ciuda mai multor diferențe aflate între ei: doi oameni într-o cameră nu sunt până la urmă decât doi oameni într-o cameră și fiecare trebuie să facă un efort pentru a afla cine sunt, nu ce sunt. Barierele acestea imaginare între francez, german, englez, american sunt trasate de oameni și ele determină mult prea puțin cine suntem și ne împiedică să facem pașii spre cunoaștere reciprocă. (4)

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 6.Marele război (La grande Guerra),1959, 137 minute, regia Mari-o Monicelli. Oreste şi Giovanni sunt recru-taţi în Marele Război pe frontul italo-austriac. Ei răstălmăcesc ordinele pe care le primesc după cum le place, ceea ce îi ajută să se fofileze de multe ori. Incetul cu încetul însă, nebunia războiului îi prinde şi pe ei, iar micile aventuri plăcute dispar sub ploaia de obuze. (7) 7.Lawrence al Arabiei (Lawrence of Arabia), 1962,tehnicolor, 216 minute, regia David Lean, cu Peter O Tole, Anthonz Quinn, Omar Sharif etc Unul dintre cele mai mari filme epice ale tuturor timpurilor Lawren-ce al Arabiei având ca punct de plecare biografia excen-tricului ofiţer britanic T. E. Lawrence Campania sa împotriva turcilor în tim-pul Primului Război Mondial, sintetizează perfect tot ceea ce înseamnă film. Filmul este în acelaşi timp spectaculos şidens. Absurdităţile colonialismului şi ipocrizia războiului sun zugrăvite din ce în ce mail impede, pe măsură ce colonelul Lewrence se îmbată tot mai mult de succesul campaniei sale contra turcilor, dusă cu soldaţi arabi. Înţelegerea faptului că setae de sânge a înlocuit onoarea, iar aroganţa curajul, îl adduce însă la realitate. Este o cădere tristă din graţia divină, descrisă cu fineţe, veridicitate şi meşteşug şi demnăde un atentic epos cinematografic Capodopera lui David Lean a confiscate Oscarurile anului1963 şi a rămas sursă de

4.Sergentul York (Sergeant York), 1941, alb/negru,134 minute, regia Howard Hawks cu Gary Cooper. Alvin York e un tânăr agresiv, care locuieste în Valea Tennessee. El descoperă credinţa când scapă miraculos de la moarte, după ce a fost fulgerat. În ciuda faptului că e provocat din toate păr-ţile, Alvin jură să nu mai fie mânios vreodată şi se concentrează pe viaţa de familie, alături Gracie iubita lui. Când America a intrat în război, in 1917, Alvin refuză să se înroleze din pricina credinţei sale. Obligat să se ducă în armată, bărbatul dovedeşte încă de la început că e un lider perfect, dar ia hotărârea de a nu ucide chiar dacă va fi trimis pe front. Trimis în Europa să lupte, Alvin e bulversat de moartea unor camarazi pe câmpul de luptă, iar vechile sale apucături ies la iveală. Filmul a primit doua Oscaruri şi a fost cel mai bine vândut film al anului 1941. (5) 5.Cărările gloriei (Paths of Glory), 87 minute, regia Stanley Kubrick "Cărările gloriei redă mai puţin ororile războ-iului, el constituie mai degrabă un studiu al structurii sociale. Lumea apare împărţită în conducatori şi con-duşi. Ofiţerii dirijează evenimentele din elegante încăperi de castel, decorul accentuând indiferenţa lor faţă de soarta oamenilor. Aceştia pleacă în tranşee aşa cum în timp de pace se duc la slujbă." - Gavin Lambert - 1958 (6) 65

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 9. Gallipoli (Gallipoli ), 1981, Eastmancolor, 110 minute, regia Peter Weir cu Mel Gibson şi Mark Lee. Filmul se inspiră din unul dintre cele mai mari erori militare ale Primului Război Mondial, şi anume din evenimentele care au avut loc la Gallipoli, unde un corp din armată britanică, ANZAC, alcătuit în mare parte din australieni, este trimis într-o misiune sinucigaşă. Filmul prezintă sacrificiul inutil pe care acei tineri îl plătesc, care cu toate că proveneau din medii de viaţă diferite, devin uniţi de aspiraţiile lor patriotice şi de simţul datoriei. Un film dramatic cu coloană sonora memorabilă şi o adevarată lecţie despre ororile razboiului. (10) 10. Crăciun fericit (Joyeux Noel), 2005, Eastmancolor, 116 minute, regia Christian Carion, cu Daniel Kruger, Benno Furmann, Jean Rubens Filmul este inspirat dupa o poveste adevărată, care s-a petrecut în Ajunul Crăciunului în 1914, în timpul Primului Război Mondial în multe locuri diferite de-a lungul liniei frontului. Când a izbucnit războiul in vara lui 1914, a luat prin surprindere milioane de bărbaţi şi i-a aruncat în vârtejul lui. A venit Crăciunul, cu zăpadă, şi o mulţime de familii şi soldaţi s-au reunit. Dar surpriza nu va veni din inimile generoase care stau in tranşeele franceze, scoţiene sau germane. In acea noapte, un eveniment extraordinar va schimba destinul a patru personaje: un preot scoţian, un locotenent francez

inspiraţie pentru nenumăraţi creatori de film.(8) 8. Pădurea spânzuraţilor, 1964, alb/negru, 158 minute, regia Liviu Ciulei, cu Victor Rebenciuc

Filmul este ecranizarea romanului lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor primul roman psihologic din literatura română, care a fost inspirat dintr-o întâmplare reală, respectiv povestea lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului şi subofiţer în armata austro-ungară, care a fost spânzurat la Ghimeş pe data de 14 mai 1917 când încerca să dezerteze pe frontul românesc. "Distribuţia filmului stă sub semnul curajului, al siguranţei, dar şi al marelui fler. Victor Rebengiuc a fost o alegere fericită, mai întâi ca persoană fizică. Jocul său a concentrat bine: deruta personajului, amestecul de neputinţe pe care le acumulează Bologa, iar în secvenţa finală, ochii interpretului au jucat una din cele mai bune scene din film. Ecaterina Oproiu–1965 (Cinema). "Mişcarea vie a ideilor, simţul povestirii în imagini, fastul invenţiei vizuale şi mai ales neîntrerupta pulsaţie a concretului fac ca adevărul vieţii să impună aici cu putere, înscris în realismul minuţios al ambianţei şi în exactitatea tipologiei." - George Littera Filmul este considerat un moment de vârf al cinematografiei româneşti, reprezentând şi apogeul scurtei experienţe regizorale filmice a lui Liviu Ciulei. Filmul a fost distins cu premiul de regie la Festivalul de la Cannes, 1965. (9) 66

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA revăzută şi adusă la zi, Enciclopedia RAO, 2009, p. 83 4. http://clubul-cinefililor.blogspot.ro Vezi şi 1001 de filme de văzut într o viaţă, p. 134 5. http://www.topfilme.net vezi şi 1001 de filme de văzut într o viaţă, p.172 6. http://www.topfilme.net vezi şi Tudor Caranfil, Dicţionar universal de lungmetraje cinematografice filme de ficţiune Ediţia a treia revăzută şi adăugită , Litera internaţional, Bucureşti, 2008, p. 682 7. http://www.topfilme.net, 8. vezi şi 1001 de filme de văzut într o viaţă, p.400 – 401; Ştefan Oprea, Anca Maria Rusu, op. cit., p. 228 9. http://www.cinemagia.ro/filme/padurea -spanzuratilor; vezi şi Tudor Caranfil, op. cit, p. 686 ; 10. 1001 de filme de văzut într o viaţă, p.670 11. http://www.cinemagia.ro/filme/ Joyeux Noel

un tenor german deosebit si iubita acestuia şi partenera de scena, o minunată soprană daneza. Ei se vor afla în miezul unei fraternizări fără precedent între trupele germane, britanice şi franceze. In acel Ajun de Crăciun inimaginabilul sa întâmplat: armele au fost lăsate în tranşee şi s-au făcut paşi către "inamici" pentru a le strânge mâinile, a schimba tigări sau câte o bucăţică de ciocolată şi a-şi ura unul altuia "Crăciun Fericit!" (11) Bibliografie 1. Antonella Astorri, Patrizia Salvadori, Istoria ilustrată a Primului Război Mondial, Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2005,p. 176 2. http://www.topfilme.net/ 3. Ştefan Oprea, Anca Maria Rusu, Cartea premiilor Oscar, ediţia a III a, revăzută şi actualizată, Vasiliana 98, Iaşi, 2012 p.18; Vezi şi 1001 de filme de văzut într o viaţă, coordinator Steven Jay Schneider, prefaţă de Jason Solomon, ediţia a 3- a

ARMATA I ROMÂNĂ ŞI LUPTELE DE PE JIU Izbucnirea primei conflagraţii mondiale şi poziţia României la începutul războiului Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la izbucnirea Primului Război Mondial, un război început ca un conflict local între Austro-Ungaria şi Serbia, transformat apoi în conflict european, iar în cele din urma devenit un război global în care au fost implicate 32 de state şi în urma căruia şi-au pierdut viaţa aproape 17 milioane de oameni. Chiar dacă motivul declanşării războiului a fost asasinarea la Sarajevo la data de 28 iunie 1914 a lui Franz Ferdinand moştenitorul tronului Austro-Ungariei, cauza fundamentală conflictului îşi are rădăcini adânci în istoria Europei secolului anterior, în special în politica şi economia continentului de după anul 1871, an ce a marcat dezvoltarea Germaniei ca o importantă putere mondială. Aşadar, putem spune că Primul Război

prof. Viorel Guţu

Mondial a izbucnit şi ca urmare a competiţiei pentru putere a unor puteri revizioniste precum Germania şi Austro-Ungaria pentru a atrage balanţa puterii în beneficiul lor, atât în Europa, cât şi în zone din Africa şi Asia 1. În ceea ce priveşte situaţia României la începutul războiului, raţiuni strategicepoziţia geografică, dar şi economice - potenţial economic şi uman, făceau ca am-bele blocuri politico-militare, respectiv Pute-rile Centrale şi Antanta să dorească co-optarea României de partea lor, fiecare dorind să aibă un avantaj faţă de cealaltă tabără. Însă, poziţia României la declanşarea războiului a fost una de neutralitate, chiar dacă în Consiliul de Coroană din iulie 1914, regele Carol I şi conservatorul Petre P. Carp s-au 393F

Kissinger Henry, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 67.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA pronunţat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, iar guvernarea liberală pleda pentru intrarea României în război alături de Antanta pentru obţinerea unităţii naţionale 2. Însă în plan intern opinia publică şi partidele politice legau intrarea României în război de problema deplinei unităţi naţionale, iar acest lucru determinant a făcut ca şi monarhia să aibă orientare pro-Antanta după moartea regelui Carol I în septembrie 1914. Noul rege, Ferdinand I care avea aceeaşi atitudine cu primul ministru Ionel I. C. Brătianu - o precauţie în negocierile cu Antanta, dorea să nu se renunţe la neutralitate fără garanţii complete, sub raportul obiectivelor naţionale, respectiv dreptul României asupra teritoriilor locuite de români şi aflate sub dominaţia AustroUngariei. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale în 4/17 august 1916, atunci când prim-ministrul Brătianu a semnat convenţiile politice şi militare cu reprezentanţii Antantei, ratificarea acestor două convenţii făcându-se în Consiliul de Coroană ce a avut loc la data de 14/27 august 1916 3. Intrarea României în război. Organizarea armatei române Brătianu a negociat aşadar condiţiile intervenţiei militare a României, opunând planului francez ce preconiza o acţiune ofensivă către sud împotriva Bulgariei, un alt un plan ce combina ofensiva română spre Ardeal şi viza cucerirea acestei provincii, dar care necesita un ajutor defensiv din partea Rusiei în Dobrogea, pentru apărarea frontierei de sud împotriva unui atac bulgarogerman 4. 394F

Planul Marelui Stat Major la intrarea în război La intrarea în război la 14/27august 1916, România avea mobilizate patru comandamente de armată respectiv armatele I, II, III şi IV, şase corpuri de armată, respectiv corpurile 1, 2, 3, 5, 6 şi 7, toate având în componenţă 20 de divizii de infanterie, la care s-au mai adăugat în septembrie 1916 încă trei, respectiv diviziile 21, 22 şi 23, în total existând 378 batalioane de infanterie. Pe lângă infanterie, armata română mai deţinea două divizii cu 104 escadroane de cavalerie, 374 baterii de artilerie, cinci brigăzi de călăraşi, o brigadă de grăniceri şi mai multe unităţi şi subunităţi de geniu şi căi ferate ce asigurau aprovizionarea şi transportul militar 5. Din punct de vedere operativ, forţele româneşti vor fi împărţite în patru armate ce vor opera pe trei teatre de război, respectiv frontul de nord şi nord-est în care operau Armata I, a II-a şi a IV-a, desfăşurate de-a lungul arcului carpatic în vederea ofensive în Transilvania, iar pe frontul de sud opera defensiv Armata a III-a, desfăşurată de-a lungul Dunării şi a graniţei dobrogene, unde trebuia să coopereze cu trei divizii de infanterie ruseşti, ce trebuiau trimise în ajutor conform convenţiei militare.

395F

397F

396F

Mamina Ion, Consilii de Coroană, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 21.

Bărbulescu Mihai, Deletant Dennis, Hitchins Keith, Papacostea Șerban, Teodor Pompiliu, Istoria României, Editura Corint, București, 2007, p. 342. 4

Vulcănescu Mircea, Răsboiul pentru întregirea neamului, Imprimeriile Statului, București, 1938, p. 886.

Pascu Ștefan coordonator, Istoria militară a poporului român, vol .V, Editura Militară, Bucureşti, 1988, p. 375.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 16/29 august, zona Petroşani-Livezeni şi au instalat avanposturi pe linia: Petrila – Taia – Colonia Nouă – Piatra Roşie – Cetatea Bolii, iar artileria grupului de acoperire românesc a ocupat poziţii de luptă pe Dealul Faţa la cota 1063 m şi Dealul Moşicu la cota 773 m 7. Astfel, poziţia principală de luptă a trupelor române era determinată de următoarele puncte: nordul localităţii Vulcan, nordul localităţii Aninoasa, Dealul Faţa, Cetatea Bolii, liziera de nord a Petroşanilor, Dealul Movilişu, Dealul Negrii cu cota 1168 până la izvorul pârâului Sălătruc, fiind împărţită în două sectoare: sectorul I pe Valea Jiului de Vest, unde acţionau trupele Regimentului 18 Infanterie Gorj conduse de colonelul Constantin Jipa şi sectorul II pe Valea Jiului de Est ocupat de trupele Regimentului 58 Infanterie Gorj, comandate de colonelul Săvel Neagu 8. În faţa trupelor Grupului de Acoperire „Jiu”, inamicul avea dispusă pe un front de peste 80 km, Brigada 144 austro-ungară, comandată de colonelul Berger, cu patru batalioane de infanterie, patru escadroane de husari şi patru baterii de artilerie. Această brigadă avea sector de acoperire între Valea Sebeşului şi Munţii Godeanu, cu misiunea să împiedice intrarea trupelor române în Valea Jiului şi, în caz că va fi respinsă, să se retragă spre Haţeg şi să întârzie cât mai mult înaintarea acestora. La începutul lunii septembrie 1916 Grupul „Jiu”, având în frunte trupele Diviziei 11, înfrânge elementele înaintate ale Brigăzii 144 austro-ungare, care încerca să apere partea nordică a defileului Surduc, apoi ocupă zona Petroşanilor şi pătrunde pe Valea Streiului în Defileul Merişor 9. Aici trupele române vor da piept cu elementele Diviziei 87 germană, care debarcată pe calea ferată la Deva, se grăbeşte să oprească înaintarea trupelor române spre Haţeg. Însă mersul operaţiunilor armatei române fiind favorabil, Marele Cartier 399F

Planul României la începutul operaţiunilor Misiunea primelor trei armate era să înainteze convergent spre valea Mureşului, reducându-şi astfel frontul, în vreme ce Armata a III-a trebuia să facă faţă unui eventual atac al inamicului dislocat în Bulgaria. În ceea ce priveşte Armata I, ea avea cartierul general la Craiova şi era desfăşurată de la Calafat la izvoarele Argeşului, cuprinzând următoarele grupuri de acoperire: Grupul Dunărea compus din Divizia 9, Grupul Vârciorova, devenit mai târziu Grupul Cerna şi compus din Divizia 10, grupul Jiu ce avea în componenţă Divizia 11, grupul Olt-Lotru ce avea la bază Divizia 23, iar ca rezerve Divizia 2 cantonată la Strehaia pe Motru, Divizia 12 aflată Cărbuneşti pe Gilort şi Divizia 13 aflată la Călimăneşti pe Olt 6. În conformitate cu planul de campanie militară iniţiat de Marele Stat Major, Armata I a fost dispusă în dispozitivul strategic al frontului de pe Carpaţi, participând la memorabilele lupte din luptele din Valea Jiului din august-noiembrie 1916. Luptele de pe Jiu În urma primirii Directivei Operative nr. 1 şi a Ordinului de Operaţii nr. 2765 din 13/26 august 1916 al Marelui Stat Major, trupele Grupului de Acoperire „Jiu”, comandate de colonelul Dumitru Cocărăscu, au atacat în noaptea de 14/27 - 15/28 august 1916, posturile de pază instalate pe frontiera cu Transilvania, pe un aliniament cuprins între drumul Novaci-Sebeş şi Câmpu lui Neag. Trupele române au ocupat în noaptea de

400F

398F

Vulcănescu , op.cit., p. 888.

401F

Aldescu Ion, Armata Română în Valea Jiului , Editura Militară, Bucureşti, 2001, p.73. 8 Ibidem, pag.75 9 Vulcănescu , op.cit., p. 889.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Culcer a decis ca trupele Diviziei 11 Infanterie să treacă la consolidarea poziţiilor şi să aştepte, chiar dacă avangarda diviziei trecuse deja de pasul Merişor şi ocupaseră în Valea Streiului, satele Baru Mare şi Baru Mic, iar patrule române de recunoaştere coborau până în localităţile Crivadia şi Pui 10.

General dă ordin să se continue înaintarea, pentru a se pune stăpânire pe linia de siguranţă Subcetate-Haţeg, urmând ca trupele Grupului de Acoperire „Jiu”, să fie întărite cu trupe de la grosul Diviziei 11, a Diviziei 2 şi de la alte divizii aflate în rezervă. În acest timp, datorită evenimentelor de pe frontul de la Dunăre şi anume, atacul inamicului la Turtucaia a făcut ca Divizia 2, care forma împreună cu Divizia 11 Corpul I de Armată, să fie pusă la dispoziţia Armatei a IIIa, ce activa pe Frontul de Sud, rămânând ca în Valea Jiului să acţioneze numai Divizia 11 Infanterie. Totuşi la jumătatea lunii septembrie 1916, vor sosi în Valea Jiului, pentru întărirea trupelor române de la Merişor, câteva regimente din Divizia 12 aflată în rezervă la Cărbuneşti, anume Regimentele 26, 41, 71 Infanterie şi Regimentul 21 Artilerie, iar în conformitate cu ordinul Corpului I de Armată, aceste regimente au fost aduse pe calea ferată până la Bumbeşti Jiu şi de acolo, prin marş până la Petroşani. În scurt timp, Detaşamentul Merişor format din Batalionul I comandat de maiorul Mihail Truşculescu din Regimentul 26 Infanterie şi Batalionul III din Regimentul 18, comandat de Pleşoianu vor duce aprige lupte cu duşmanul ce se opunea înaintării trupelor române spre Haţeg, reuşind capturarea a peste 300 de militari inamici şi a unei importante cantităţi de armament. În urma acestor victorii ale armatei române, inamicul s-a retras la vest de Valea Pietrosul, părăsind dealurile Blidarul (849 m) şi Baru Mare, ocupând un aliniament pe linia Ponor - Livadia - Râu Bărbat. Retragerea inamicului a favorizat înaintarea Grupului „Jiu” şi ocuparea înălţimilor de la Tulişa şi Coasta Laturii, precum şi a vârfurilor Baiu (1758 m) şi Dealul Sec (1552 m). Dar cu toate aceste victorii ale armatei române, ofensiva va fi oprită datorită prudenţei generalului Culcer, care a şovăit să execute ordinul Marelui Stat Major de a înainta pe Valea Streiului spre Haţeg, de teama unei învăluiri a inamicului dinspre Caransebeş. Din aceste motiv, generalul

402F

Trupe militare în Pasul Surduc Oprirea ofensivei armatei române va permite regruparea inamicului care va începe o puternica ofensivă, obiectivul fiind străpungerea defileului Jiului în scopul trecerii în Câmpia Română şi de aici spre Bucureşti. Astfel, trupele Diviziei 11 şi forţele din compunere sunt nevoite, cu dificultăţi enorme, să facă faţa unui inamic superior, atât ca număr, cât şi ca dotare tehnică şi să organizeze aliniamentele de apărare în Defileul Jiului. Acţiunile militare începute în prima decadă a lunii octombrie 1916, au dat în primă fază câştig de cauză adversarului, fapt care a creat o situaţie foarte periculoasă pe linia frontului şi a impus luarea de măsuri deosebite la nivelul Înaltului Comandament Român. La această delicată situaţie s-a ajuns mai ales după ce generalul Ion Culcer propune în cadrul unei şedinţe operative o măsură radicală şi anume retragerea trupelor române de la Jiu şi Cerna în spatele liniei Oltului şi părăsirea Olteniei 11. Considerându-se că această retragere, fie ea şi strategică, era echivalentă cu o înfrângere, generalului Culcer i s-a ridicat de către Marele Cartier General comanda Armatei I, următorul comandant fiind numit generalul Ion Dragalina, care a şi preluat în 403F

Aldescu , op. cit., p. 84. Moșincat Constantin, Divizia 11 Infanterie pe frontul întregirii, Editura Tipo, Oradea, 2006, p. 39. 11

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA seara zilei 11/24 octombrie 1916, funcţia de comandant al Armatei I. Numai că a doua zi, în timpul unei inspecţii ce o efectua în defileul Jiului, generalul Dragalina a fost rănit, el decedând la 24 octombrie/9 noiembrie 1916, la Spitalul Regal din Bucureşti, iar în locul lui la comanda Armatei I a fost numit generalul Nicolae Petala. Inamicul va încerca pe 13/26 octombrie 1916 o lovitură prin surprindere pe Valea Jiului, executând o puternică acţiune ofensivă împotriva poziţiilor apărate de Divizia 11 infanterie, iar după ce au depăşit elementele de acoperire de pe fosta frontieră din zona muntoasă, forţele inamice au înaintat până la nord de oraşul Târgu Jiu. Numai că un contraatac viguros al trupelor române dat la 14/27 octombrie 1916, va provoca o mare deruta în rândul inamicului a cărui retragere precipitată se va face până la poziţiile iniţiale de plecare la ofensivă. La aceste lupte a luat parte cu o deosebită însufleţire populaţia oraşului Târgu Jiu şi a satelor din împrejurimi. Astfel, bătrâni, femei, copii şi bărbaţi nemobilizaţi pe front au luptat cu mult curaj şi au respins detaşamentele germane ce încercau să treacă podul de peste râul Jiu 12. Şi, după cum afirma generalul C. Găvănescu în cartea document „Războiul nostru pentru întregirea neamului”, această acţiune a populaţiei din Târgu Jiu a fost „unul dintre cele mai mari şi înălţătoare tablouri ale neamului românesc, locul unde ţărani şi civili, copii şi moşnegi au luptat pentru ţară, iar alături de ei au fost şi multe femei venite să ajute, să panseze pe răniţi, să care muniţie soldaţilor până pe linia de luptă sau să încurajeze pe luptători. Şi toţi aceştia erau veniţi aici cu voia lor, neîmpinşi de nimeni, nemânaţi de nimeni decât de dragostea de ţară şi de iubirea de neam” 13. Eroismul locuitorilor oraşului Târgu Jiu a fost exemplar, iar lupta de la Podul Jiului va rămâne întipărită în sufletele românilor de pretutindeni, fapt demonstrat 17 ani mai

târziu, în octombrie 1933, atunci când regele Carol al II-lea va decora oraşul Târgu Jiu, cu medalia „Virtutea Militară de Război”, ca un omagiu adus eroismului populaţiei care în octombrie 1916 a respins la Podul Jiului atacul trupelor germane inamice 14. După respingerea atacurilor inamice, în ajutorul populaţiei din Târgu Jiu va veni Regimentul 59 Infanterie condus de colonelul Mlădinescu, care va pregăti două detaşamente ce vor pătrunde adânc în dispozitivul inamic. Astfel, pe dreapta va acţiona detaşamentul condus de locotenent-colonelul Victor Coandă, ce va ataca spre Sâmbotin, Arsuri şi Schela şi va cădea în spatele inamicului, iar pe stânga va fi detaşamentul condus de locotenent-colonelul Dejoianu, care sosit prin Baia de Aramă de la Cerna, va porni din Brădiceni spre trei direcţii după cum urmează: o coloană va ataca inamicul la nord de Frânceşti, alungându-l de pe dealul Piva, o altă coloană va ataca din flanc, prin Arcani, trupele inamice ce rezistă la Rasoviţa, iar o altă coloană va porni din Sănăteşti şi Runcu spre Dobriţa, Vălari şi Carpeni şi va cădea în spatele inamicului, care surprins de contraofensiva română se va retrage şi va lăsa în urmă numeroşi soldaţi şi o importantă cantitate de armament 15. Străpungerea frontului de la Jiu După această victorie, armata română de pe Jiu, a trecut la jumătatea lunii octombrie la o stare de aşteptare ce a permis inamicului să se regrupeze şi să opereze o mare concentrare de forţe în Valea Jiului. Din nefericire, Marele Comandament nu dispunea de nici o rezervă care să poată întări linia de rezistenţa din această zonă, toate resursele de rezervă fiind direcţionate pe fronturile de est şi de sud. În faţa acestei situaţi delicate, acţiunea armatelor inamice împotriva aliniamentului românesc era iminentă, ea având ca scop străpungerea frontului de pe Jiu şi înaintarea armatelor 406F

404F

407F

4 05F

Stoenescu Alex Mihai, Istoria Olteniei, Editura RAO, București, 2011, p. 268. 13 Găvănescu Constantin, Războiul nostru pentru întregirea neamului, Editura Coresi, București, 1993, p. 38.

Serviciul Județean Gorj al Arhivelor Naționale, fond Primăria oraşului Târgu Jiu, volumul II, Dosar nr. 26/1933, f. 55. 15 Vulcănescu , op.cit., p. 907.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Puterilor Centrale la Sud de Carpaţi şi înaintarea acestora spre Bucureşti. Reunind o nouă şi puternică forţă compusă din patru divizii de infanterie şi două de cavalerie, inamicul reuşeşte în noiembrie 1916 să rupă frontul şi să ocupe oraşele Târgu Jiu şi Craiova în 17, respectiv 21 noiembrie. Trupele române se vor retrage către râul Olt, dar nici aici nu a fost menţinută linia de apărare, datorită superiorităţii inamicului în efective şi putere de foc. Lupta decisivă a avut loc pe Argeş şi

pe Neajlov, dar înfrângerea armatei române şi aici va duce la o retragere generală către est, iar la 6 decembrie trupele germane au intrat in Bucureşti. Astfel, campania care începuse sub auspicii favorabile, cu aproximativ patru luni înainte, prin pătrunderea românească în Transilvania, se terminase dezastruos pentru armatele române care vor fi nevoite în scurt timp să evacueze Bucureştiul şi să se retragă pe frontul din Moldova.

“Un colț de umanitate dincolo de tăcere” în Primul Război Mondial

prof. Botici Irina

Jocul de a surprinde adevărul este unul fără de sfârșit. Îndoiala, și ea practică umană și parte componentă a acțiunii, ne va urmări oriunde. Cunoscând expriența primului război mondial Wittgenstein, afirmă la sfârșitul vieții că practica umană poate avea loc uneori, doar dacă îndoiala dispare. La izbucnirea Primului Război Mondial, Wittgenstein este înrolat voluntar în armata austro-ungară. În martie 1916, el a fost trimis la o unitate de luptă în prima linie a frontului rusesc, ca parte a Armatei a 7- austriac, unde unitatea sa a fost implicat în unele dintre cele mai grele lupte, apărarea împotriva Brusilov Ofensiva. 1

Cine și-ar fi închipuit în iarna anului 1914 că istoria omenirii va oferii, în timp de război, o lecție de umanitate. În zilele apropiate Crăciunului, pe câmpurile de lupta din Flandra, germanii participau la o cruntă bătălie cu britanicii și francezii. O imagine dezolantă cu noroi și șanțuri artificiale de la șase până la opt metri adâncime, lupta pe viață și pe moarte s-a transformat pentru o noapte în dorință de pace. Iar decorul cu noroi și tranșee s-a transformat la inițiativa trupelor germane în brazi mici de Crăciun, luminați cu lumânări, diverse bannere improvizate cu mesaje în limba engleză “YOU NO FIGHT, WE NO FIGHT”, adică “NU LUPTATI, NICI NOI NU LUPTĂM” în fața tranșeelor se cântau diverse colinzi de Crăciun. Ca răspuns unele unități britanice au improvizat bannere cu “Merry Christmas”afirmă Stanley Weintraub, autorul cărții, “SilentNight” - “Noaptea tăcerii”. Un armistițiu dedicat spiritualității umane în care clipele războinice au fost suspendate în clipe de tăcere și taină închinate desăvârșirii liniștii omului care poate, prea conștient ca să fie temător așa cum afirma Wittgenstein în cartea postumă “Cetitudini”. Nu era loc de îndoială, aceasta era eliminată din contextul realității de război, pentru a face loc practicilor umane de dăruire.

408F

Monk, Ray. Ludwig Wittgenstein: The Duty of Genius. Free Press, 1990, pp.137–142.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA De-a lungul războiului, el a ținut carnețele, în care a notat frecvent reflecții filosofice, alături de remarci personale despre dramele războiului 2ce a dat naștere la o nouă filosofie evidențiată în lucrarea Tractatus logicus philosophicus obiectivul cărții este de a dezvălui relația dintre limbaj și lume, ceea ce se poate spune despre ea și în același timp ceea ce poate fi doar prezentat. Wittgenstein susține că limba are o structură de bază logică, o structură care oferă în limitele a ceea ce poate fi spus în mod semnificativ, și, prin urmare, limitele a ceea ce poate fi gândit. Limitele limbajului, pentru Wittgenstein sunt limitele filosofiei. O mare parte din filosofia implică încercări de a spune: "ce putem spune, la toate se poate spune în mod clar ". 3 Ceva dincolo de faptul că - religia, etica, estetica, mistica – nu pot fi discutate. Ele nu sunt, în sine fără sens, dar orice afirmație despre ele trebuie să fieo limită de gândire sau mai degrabă o limită de a exprimarea gândurilor. Înaintea războiului Wittgenstein afirma într-o discuţie cu Bernard Russell că avea zilnic gânduri de sinucidere. Pentru el filosofia, aşa cum o percepuse el din lecturile pe care le avusese înainte de a veni să audieze cursurile lui Russell la Cambridge era un mijloc de a găsi sensul existenţei. Din această perspectivă pot fi înţelese gesturile sale, cum ar fi abandonarea meseriei de inginer, călătoriile sale în Norvegia unde a trăit în singurătate timp de mai multe luni, sau chiar faptul că s-a înrolat ca voluntar în război în armata austriacă. Din jurnalul secret aflăm de suferinţele prin care treceatânărul Wittgenstein, toate umilinţele provocate de camarazi, toate întrebărilesale existenţiale şi, mai ales, aflăm de bucuria pe care o manifesta atunci când afla că vor înfrunta inamicul. Se pare că în război îşi dorea să moară la fel de mult ca înainte. Gestul înrolării nu era decât un bun prilej în acest sens. Putem presupune că

lecturile din Tolstoi din acea perioadă l-au influenţat decisiv. El a reflectat vreme de cinci ani şi aflăm în Tractatuscă sensul vieţii este în afara lumii. Tractatus-ul nu a fost decât o scară cu ajutorul căreia putea vedea acum lumea în mod corect. Îi mărturisea lui Franz Parak că în război s-a născut din nou. Există un moment în timpul acelei perioade când toate îndoielile tânărului iau sfârşit. Problema sensului vieţii văzută din perspectiva războiului, l-a condus la adoptarea unei atitudini prin care inexprimabilul poate fi trăit în consonanțe fanice și criptice, “Există bineînţeles inexprimabilul. Este ceea ce se arată, este misticul” 4.

409F

411F

410F

Certitudinea nu constă doar în exprimarea clară a unor gânduri și adevăruri, ea constă, mai ales în înțelegerea și asumarea respectivelor gânduri. Wittgenstein pornește de la premisa unui limbaj logic inerent firii umane, iar jocul făcut conștient de om asupra acestei proprietăți, poate doar crea o sumă de posibilități, fără a schimba ceva remarcabil. Siguranța în discurs nu este legată strict

Klagge, James Carl Wittgenstein in exile., MIT Press.2010 p. 68. Grayling, A. C. Wittgenstein: A VeryShortIntroduction. Oxford University Press, 2001, p. 16

Wittgenstein, Tractatuslogico-philosophicus, trad. M. Flonta, Editura Humanitas, 2001, p. 98.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de ce spui, ci de ce vrei ca alții să înțeleagă din gândurile tale. Apropierea de adevăr este esențială, însă acesta nu va fi spus niciodată în totalitate, întrucât prezența adevărului este întotdeauna relativă. De aceea, Wittgenstein tratează problema certitudinii, a siguranței și limitelor pe care le impune aceasta prin situația de referință. Astfel, soldații și-au părăsit tranșeele, reunindu-se în mijloc pentru a da mâna. Prima misiune în taina sacră a nopții de tăcere a fost aceea ca ambele părți să-și îngroape morții. Apoi, ei au început să facă schimburi de cadouri între ei. Torturi de ciocolata, coniacuri, cărți poștale, ziare, tutun. In câteva locuri, de-a lungul tranșeelor, soldații si-au schimbat puștile pentru mingile de fotbal si au început sa joace diverse jocuri. „Daily Mail” a publicat o scrisoare autentică scrisă pentru familia din Ipswichde sergentul Clement Baker pe 29 decembrie 1914. Scrisoarea a fost găsită întâmplător de unul dintre nepoții fostului soldat de pe frontul Primului Război Mondial.În cele patru pagini ale scrisorii sergentul Baker povestește miracolul trăit: „S-a apropiat de noi un mesager german, care ne-a spus că dacă nu vom deschide focul în dimineața de Crăciun, nu o vor face nici ei. Mai mulți oameni de la noi s-au dus să adune trupurile morților de pe câmp, pentru a le îngropa. Apoi ne-am ridicat cu toții, au venit și ei și am început să conversăm. Ne-am dat mâna și ne-am luat în brațe. Am făcut schimb de țigări și ne-am dat câte un nasture de la haine ca pe suveniruri. A apărut apoi și o minge și unii au început să joace fotbal. Nu s-a tras deloc în ziua de Crăciun. Nici pe 26 nu s-a tras”, le-a povestit Baker celor rămași acasă. 5 Tractatuslogico-philosophicus carte zămislită în tranșeele Primului Război Mondial generează numeroase interogații Care este adevăratul sens al cărţii? De ce relevă un sens logic în același timp etic și mistic? Este nevoie de toate sensurile pentru

a înțelege plenar limitele umanului în timp de criză existențială. Pluralitatea interpretărilor, în cercă în celece din urmă o interpretareunitară aTractatus-ului. Acesta poate fi înţelesca instrument terapeutic în urma experienței războiului. Pasaje din această lucrare avute în vedere se referă la posibilităţile noastre lingvistice şi posibilităţile filosofiei de a contribui la conturarea proiectului „unei vieţi mai profunde”. Înţelegerea corectă a gândurilor lui Wittgenstein presupune o analiză completă textului propriu-zis cu un demers metadiscursiv, din corelarea textului cu anumite aspecte din biografia lui Wittgenstein. Aspectele logice, etice, estetice și mistice se întrepătrund şi acţionează simultan. De aceea, credem noi, o interpretare corectă nu este cea care surprinde anumite aspecte pe care le socoteşte esenţiale şi le ignoră pe celelalte, ci ţine seama de toate şi arată că fac parte dintr-o concepţie unitară. Sugestia noastră este că perspectiva terapeutică poate juca acest rol integrator. În Tractatus, Wittgenstein atribuie filosofiei o sarcină de cenzură, la prima vedere, tendinţa de a mai face metafizică, sau, cum va spune ulterior Rorty, de a mai face ştiinţă. Filosofia este redusă la o analiză logică a propoziţiilor cu sens. Dar cum toate propoziţiile cu sens, conform Tractatus-ului, sunt propoziţii ce aparţin ştiinţe adică propoziţii care transmit o cunoştinţă, rezultă că nu trebuie să credem că filosofia ar fi putut să producă ceva nou. Ea nu poate emite teorii, teze, ipoteze etc. noi. Ea nu este o doctrină, ci o activitate de descriere. Scopul descrierii este diferit de cel al ştiinţelor, ea fiind o devenire a sufletului în căutarea armoniei prin tăcerer. În penultima propoziţie a Tractatus-ului se afirmă că acela care a înţeles corect toate propoziţiile cărţii va ajunge să vadă lumea în mod corect. Ceea ce ne oferă filosofia este o mai bună înţelegere a lumii în care trăim. Această înţelegere nu se produce printr-un plus de cunoştinţe, prin adăugarea la

412F

http://ziarulnational.md/miracol-in-seara-de-craciun-razboiula-fost-oprit-dusmanii-de-moarte-si-au-dat-mana-si-au-incinso-miuta/

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA domeniile existente ale ştiinţelor a unui domeniu nou, ci printr-o reală înţelegere a ceea ce deţinem deja. O astfel de devenire întru uman prin tăcere se relevă prin expresia - ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă. Devastator de armonis este că o astfel de tăcere, prin însăşi asertarea ei, nu duce la scepticism. „Despre ceea ce nu se poate vorbi”, adică există ceva care nu poate fi verbalizat. Cenzura afirmă, implicit, şi ceea ce este cenzurat. În Tractatus imperativul clarităţii este mereu conştientizat prin delimitarea clară între ceea ce poate fi spus şi ceea ce nu poate fi spus având în vedere limitele limbajului ce vor fi trasate prin identificarea prezenţei sensului realității şi limitele lumii. Cenzura nu este doar o măsură de limitare, ci şi de protecţie a ceea ce se află dincolo de limită. Nu e adevărat că filosofia este un instrument gnoseologic care va fi aruncat după ce s-a obţinut claritatea, ci rămâne o activitate continuă de înlăturare a iluziilor filosofice. 6 Misiunea filosofiei este în acest caz armonia intelectului: „Pace în gânduri. Acesta este mult doritul scop al celui ce filosofează” 7. Astfel claritatea tragică a războiului în NOAPTEA TĂCERII avea nevoie de certitudinea umanității iar limitele lumii s-au desăvârșit implicit prin cenzura mistică a tăcerii acționând despre ceea ce nu se putea vorbi, nu se putea verbaliza dar era trăit cu certitudine prin clipa supendată în căutarea unui colt de umanitate dincolo de tăcere. Limita lumii devenea pentru o noapte limita sensului de a căuta o fărâmă de viață în experiența tragică a războiului. Armistiţiul de Crăciun a fost un scurt moment de linişte în lungul război care va răvăşi lumea până in 1918. Aproximativ 100000 de soldaţi francezi, britanici şi germani vor lua parte la acest eveniment de

pe frontul de vest. În unele zone pacea va dura şi după Crăciun până după Anul Nou. Zeci de milioane de oameni vor muri, iar alte milioane vor rămâne pe viaţă schilodiţi. Pagubele materiale vor fi şi ele însemnate atârnând greu în refacerea ţărilor implicate în conflict. Totuşi, acel moment din 1914 rămâne ca un colț de umanitate unde valorile au învins inumanul. Este impresionant modul în care o sărbătoare a reuşit, fie şi pentru câteva zile să unească inamici de moarte, să ii facă să petreacă precum nişte buni prieteni care s-au revăzut după mulţi ani. Gândirea despre umanitate şi realitatea s-au suprapus pentru în consonanța logică a vieții iar logica a pătrunde lumea: limitele lumii au devenit limitele ei. Nu putem păşi în afara gândirii despre viață, la fel cum nu puteau păşi în afara limitelor lumii așa cum ar trebui trăită în clipele sacre ale Crăciunului. Subiecții – soldații de ambele tabere sau situat în afara lumii inumane a războiului. Acest lucru nu trebuie înţeles metafizic, ci transcendental. El este asemănător cogitoului cartezian şi eului transcendental kantian. Prin el soldații au înţeles lumea, aşa cum ochiul ce priveşte lumea ce se poate privi pe sine. Înţelegem din acestea că transcendentalul, ceea ce face posibil sensul nu poate fi la rândul său reprezentat, dar poate fi trăit. În prefața Tractatusse afirmă clar că întregul înţeles al cărţii ar putea fi exprimat aproximativ în cuvintele: „ceea ce se poate spune în genere se poate spune clar; iar despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”. Sunt exprimate aici două idei: mai întâi, postulatul clarităţii ale vieții „ceea ce se poate spune se spune clar” despre război în genere şi în al doilea rând o recomandare etică, sau un imperativ categoric „despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă” ceea ce nu se poate vorbi despre umanitate să se caute în tăcere prin acțiuni demne, fapt demonstrat de Magica Noapte a Crăciunului din 1914.

413F

414F

Matthew Ostrow, Wittgenstein’sTractatus, Cambridge University Press, 2002, pp. 133-134. 7 Wittgenstein, Tractatuslogico-philosophicus, trad. M. Flonta, Editura Humanitas, 2001p. 91.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Tabloul experienţei psihologice a soldaţilor ardeleni în contextul Primului Război Mondial psiholog drd. Daniela Dumulescu Primul război mondial a constituit un război diferit de ceea ce văzuse omenirea până la momentul respectiv. Noi arme şi noi tehnologii civile au schimbat faţa războiului. Maşini de război, gaz otrăvitor etc. o combinaţie de factori specifici au făcut apărarea mai puternică decât ofensiva. Un baraj de artilerie, care adesea dura câteva zile, era construit pentru apărare, incluzând liniile dintre tranşee, oameni puşi să gestioneze un nou tip de război şi, în acelaşi timp, să supravieţuiască. Soldaţi automutilaţi, fugari suferind de afecţiuni nervoase, dezertori incapabili să mai facă faţă traumelor, provocări şi lupte interminabile, acesta a fost tabloul fronturilor primului război mondial. Astfel, durerea şi suferinţa s-au întâlnit cu o istorie a armelor şi a jocurilor politice şi s-au inter-relaţionat cu consecinţe majore pe termen lung. 1 Această imagine a fost marcantă pentru soldaţi pentru că era imaginea unui război total. Şocul este amplificat de faptul că pregătirea psihologică şi militară pentru război era inexistentă. Lipsa predictibilităţii sporea ca atare anxietatea asociată cu frontul. Astfel, pentru cei aflaţi pe front, dar şi pentru familiile şi comunităţile lor, războiul a constituit o experienţă prezentă în viaţa cotidiană, ceva ce a devenit un mod de viaţă. Mecanismele prin care fiecare a încercat să integreze experienţa războiului în existenţa sa, în relaţiile cu apropiaţii, în viaţa intimă, dezvăluie resorturile cele mai profunde ale psihicului şi ale sensibilităţii româneşti în contextul primei conflagraţii mondiale. Deşi şocul întâlnirii cu frontul a fost imens, cu timpul, cu toate neajunsurile şi nenorocirile

inerente condiţiei umane şi situaţiei generate de război, soldaţii şi familiile lor au învăţat să trăiască şi să suporte apropierea imediată a morţii 2. Care au fost însă resorturile interne şi externe la care au apelat cei puşi în faţa întâlnirii cu războiul total, cu moartea la fiecare pas, constituie o temă prea puţin discutată în istoriografie, dar de o importanţă majoră, date fiind implicaţiile sale asupra înţelegerii motivaţiilor şi acţiunilor umane în condiţii limită, pe front sau în afara acestuia. Din analiza a aproximativ 100 de scrisori reprezentând corespondenţa dintre soldaţii ardeleni de pe front şi familiile lor, precum şi din analiza memorialisticii din primul Război Mondial şi a literaturii române care ilustrează experienţa războiului, am identificat câteva tipare generale, teme centrale care constituie axa principală a reprezentării mentale şi emoţionale a războiului, din perspectiva acelor factori care oferă un sens şi o semnificaţie personală războiului. Astfel, pentru o analiză complexă şi profundă a semnificaţiilor individuale marcante ale războiului, vom discuta implicaţiile fundamentelor în jurul cărora se aşează gândurile, emoţiile, trăirile soldaţilor. Acestea ne relevă două dimensiuni majore care au constituit pilonii rezistenţei psihice a celor aflaţi pe front: Dumnezeu şi familia. De altfel, dat fiind faptul că societatea românească a începutului de secol XX este una tradiţională, în care viaţa şi moartea sunt experienţe cu valenţe morale şi creştine, raportarea permanentă a soldaţilor la reperul religios şi la familie ca instituţie sacră, este explicabil. Vom analiza în cele ce urmează raportarea la familie din perspectivă istorică 416F

415F

1Jenny Macleod (Editor) and Pierre Purseigle (Editor), Uncovered Fields: Perspectives in First World War Studies, History of Warfare, Vol. 20, 2010, p.43

2 Eugenia Bârlea, Perspectiva lumii rurale asupra primului război mondial, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2004, pp. 97-98

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA şi psihologică, încercând să relevăm rolul lor de strategii de coping 3 pentru soldaţii aflaţi pe front, dar şi pentru familiile lor, indirect. Relaţionarea cu cei dragi Nararea experienţei traumatice este esenţială pentru sănătatea mentală. 4 A spune poveşti despre propria existenţă este o caracteristică a fiinţei umane, aceste poveşti dând sens şi coerenţă identităţii personale. Relaţia dintre naraţiunile legate de sine şi identitate sunt esenţiale pentru a înţelege răspunsul la traumă. Prin naraţiuni se poate produce o integrare a experienţei traumatice în viaţa de zi cu zi, oferind coerenţă existenţei în condiţiile în care războiul este în sine o ruptură, o lipsă de coerenţă, o discontinuitate experienţiată la toate nivelurile. Astfel, cel care reuşeşte să producă o nouă continuitate, produce în fapt o coerenţă şi o reconciliere cu sine. Mai mult, naraţiunea implică şi un receptor, care e esenţial pentru ca funcţia de reconciliere cu sine a celui care narează să se producă. Nevoia noastră fundamentală de a ne povesti viaţa este satisfăcută prin interacţiunea cu ceilalţi, astfel suportul social ajutându-ne să rezolvăm o parte din probleme prin intermediul povestirii. Pornind de la aceste aspecte, naraţiunile soldaţilor şi ale familiilor lor, fie că sunt scrisori sau literatură memorialistică, sunt în sine o modalitate de a face faţă traumei. Mai mult, interacţiunea permanentă dintre cele două lumi, dintre individul aflat pe front şi cei de acasă, legătura păstrată prin epistole şi amintiri, poartă în sine o funcţie protectoare în faţa traumei războiului. În orice eveniment traumatic, susţinerea familiei, suportul emoţional şi empatia acestora, sunt surse de rezistenţă psihică şi emoţională, dar şi surse de oferire a unui sens pentru cel ce experienţiază trauma.

De altfel, Michael Roper în lucrarea sa The Secret Battle: Emotional Survival in the Great War, referindu-se la situaţia soldaţilor englezi în primul război mondial, argumentează faptul că relaţiile cu familia au fost o sursă de suport social şi abilităţi de supravieţiure şi au jucat un rol major în susţinerea morală a tinerilor soldaţi englezi. 5 Dialogul cu familia, devine astfel, o formă de coping, dat fiind faptul că aflarea veştilor de la cei dragi în cazul soldatului sau de la acesta, în cazul celor aflaţi acasă, este o sursă de speranţă, o motivaţie de a mai rezista condiţiilor grele de trai. În ceea ce priveşte tema relaţionării cu persoanele dragi, aceasta aduce în discuţie, conform documentelor studiate, mai multe dimensiuni: starea de sănătate, exprimarea reciprocă a sentimentelor, situaţia materială a familiilor rămase acasă, situaţia frontului etc. Dintre acestea, cele mai relevante din perspectiva discuţiei noastre asupra strategiilor de coping sunt cele legate de starea de sănătate şi de exprimare a sentimentelor şi a emoţiilor. În ceea ce priveşte starea de sănătate, este lesne de înţeles de ce aceasta apare atât de frecvent în dialogul epistolar şi în memorii, dat fiind faptul că ameninţarea morţii este pretutindeni. Dacă lăsăm la o parte moartea survenită în războiul propriu-zis, pe front, datorată atacurilor inamice, nu putem trece cu vederea faptul că moartea datorată epidemiilor sau a altor boli este omiprezentă. Condiţiile vitrege de pe front favorizează apariţia şi răspândirea unor boli precum ciuma, holera, febra tifoidă, tuberculoza, scarlatina, tusea convulsivă, infecţiile alimentare. 6 Fiecare epistolă cuprinde în câteva cuvinte mesaje de sănătate şi urări de bine pentru cei dragi, aceasta fiind o manifestare a afecţiunii care dăinuie încă în sufletele

417F

418F

419F

420F

Coping-ul se refera la maniera în care un individ încearcă să facă faţă stresului asociat cu o traumă. Este o încercare constantă de a gestiona situaţii problematice, care apar ca stresante, depăşind resursele obişnuite ale unei persoane. Aceasta implica si o căutare a semnificaţiei în situaţii de stres. 4J.W. Pennebaker, A. Graybeal, Patterns of natural language use: Disclosure, personality, and social integration, Current Directions, 2001, 10, 90-93.

5 Michael Roper, The Secret Battle: emotional survival in the Great War, Manchester University Press, 2009, p.1 6 Gheorghe Negustor – Oamenii şi moartea în primul război mondial în Războiul şi societatea în secolul XX/ Guerra e società nel XX secolo, coord. Gheorghe Mândrescu, Giordano Altarozzi, Ed. Accent, Cluj Napoca, 2007, p. 134

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Noi suntem sănătoşi cu toţi! Şi îţi dorim sănătae şi voie bună . Te rog dragă cum vei primi epistolele de la mine, tu să îmi şi scri ca să ştiu şi eu de la tine că ce faci şi cum te afli. 11 O altă soţie scria: Iubitul şi mult doritu mieu soţi atat vei afla şi despre mine că mă aflu sănătoasă cu copiii dimpreună care sănătate ţi-o poftesc să ţi-o dă-ruească B.ul D-zeu şi D.ta şi vei şti că am primit cartea poştală şi foarte mam bucurat aflând că aţi este mai bine. 12 La 28 ianuarie 1915, o mamă îi scria fiului: Iubitul nostru fiu, Află că am primit scrisoarea ta şi am văzut cele cuprinse întrânsa am văzut că eşti sănătos... 13 Îngrijorările venite din ambele părţi referitor la sănătate şi starea familiei, arată ataşamentul oamenilor vremii pentru viaţa familială, centrul existenţei omului religios, care trăia după prescripţiile Bisericii. Pe lângă raportarea la divinitate, raportarea la familie şi prieteni constituie un mecanism de coping extrem de eficient. Hunt şi Robbins, studiind corespondenţa soldaţilor englezi din al doilea Război Mondial, au concluzionat faptul că soldaţii ascundeau de cei dragi veştile cele mai oribile, protejându-i pe aceştia de emoţiile negative asociate cu ele. În fapt, era şi o protecţie proprie a memoriei, prin centrarea pe puţinele aspecte pozitive care existau (ex. Faptul că încă se aflau în viaţă) şi pe sentimentele pe care le nutreau pentru cei dragi. 14 Ilustrativă în acest sens este mărturia lui Octavian Tăslăuanu care, asistând la despărţirea dintre doi soţi, scria: E de necrezut ce greu se despart doi oameni cari se iubesc, mai ales când presimt că despărţirea e pe vecie. Ţăranca tânără plângea, de i se rupea pieptul

oamenilor în timp de război şi constituie un element de care ei se agaţă pentru a-şi păstra motivaţia de a rezista, de a supravieţiui fizic, psihic şi emoţional. Reproducem aici doar câteva dintre epistolele consultate, pentru a ilustra cele afirmate mai sus. Într-o scrisoare trimisă de Simon Simon către rudele sale din Rimetea, Comitatul Turda-Arieş, în 1914, acesta scria: Prea multu dorite pretine iti facu de cunostinta eu Ioan Maka că isu in polonia…sis sanatos care sanatate to poftesc tie si la stapani tei cu multi anii buni si fericiti si te rog pretine sami scrii ca cum o mai duci ca eu peaici o duc bine ca in 3 saptamani inca nu mo duc in foc servus. 7 . De asemenea, prizonierul de război Tomuş Mariezi, scria la 4/17 noiembrie 1916: Iubită soţie, Vei ştii despre mine că pănă în ziua de azi mă aflu sănătos... nu duc lipsă de nimic mulţămesc lui Dumnezeu. 8. Un alt soldat, Hulpoi Ioan, îi scria soţiei, în acelaşi registru: Preamultu dorită şi dragă a mea soţie şi dulci a mei părinţi dragi şi doriţi şi amele fete şi prunci, dragi şi dorite şi doriţi... io va facem de cunoscutu cum că io până la facerea acestia mică epistolie mă aflu în de plină sinătate mulţiămim la bunu Dumnezeu, care sintătate amu io deasemine vio poftescu şi dumnilor voste la toţi să vio rinduiască dumnezeu la mulţi ani buni şi zîle fericite. 9 Balint Gabor , îi scria mamei sale, Irina Balint din Stoboru, că el fiul „celu îndepărtat şi de multe năcazuri mâncat ” e sănătos şi le doreşte sănătate şi celor de acasă. 10 De acasă soseau scrisori similare ca informaţie şi conţinut. Astfel, la 7 februarie 1915 o soţie îi scria soţului plecat pe front: Doritul meu soţ, Eu nu ştiu ce poate fi cu tine de nu îmi mai scri nimic. Eu ţi am mai scris 2 ă epistole şi nu am mai primit niic un răspuuns, ori dară tu nu ai pus bine adresa ta, şi de aceia nu capeţi epistolele care ţi le trimit eu.

425F

426 F

421F

4 27F

422F

423F

428F

424F

7 DJCAN, Fond Scrisori din Primul Război Mondial, Către rudele din Rimetea Comitatul Turda Arieş, anii externi, 1914-1915 8 Ibidem, dosar VII/549 9 Ibidem, dosar VII/549 10Ibidem, dosar VI/ 269

11 Ibidem, dosar VII/551 12 Ibidem, VI/243. 13Ibidem, dosar VII/551 14 Hunt, N. and Robbins, I. 2001b. ‘World War II veterans, social support and veterans’ associations’, Ag ing and Mental Health 5(2): 175–82

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA plin, ce-i sălta ca nişte valuri biciuite de furtună...plângeau amândoi ca nişte copii. 15 Mai mult, iubirea dintre soţi, dorul, sunt punţi de legătură permanentă între aceştia, care renasc speranţa revederii. Iată ce scria o soţie dornică să îşi revadă soţul: ...să-mi trimiţi carte să vin la dumneata că eu vreau să vin la dumneata la 3 maiu să mai povestim şi să ne mai iubim. 16 O alta, încheie scrisoarea spunând: Alt nemaiavând ce scrie rămâi de bine voitoare soţia Ana Boer care te iubeşte 17 . Intensitatea sentimentelor şi a relaţiilor familiale au fost atât de profunde încât şi-au urmat soţul pe front. Octavian Tăslăuanu povesteşte un exemplu reprezentativ în acest sens: nevasta unui ţigan din Ţara Făgăraşului venise în tren cu noi până la Stanislau fără să fie observată de nimeni Iar în Stanislau ţinuse la marş cu noi, alături de bărbatul ei. Spăla rufele soldaţilor, mai deretica pe la bucătărie şi se ospăta şi ea cu ce aveam. A mers cu noi până la Styj, de unde a fost trimisă acasă cu trenul, căci picioarele i se făcuseră numai sânge. Înainte de a pleca şi-a jurat bărbatul, că nu o va înşela cu târfele din Galiţia 18 Este lesne de înţeles că sentimentele dintre soţi, legătura care există dincolo de timp, spaţiu şi traumă între cei doi, oferă soldatului un sens întemeiat să lupte, să supravieţuiască, să se întoarcă acasă. Afecţiunea devine astfel o motivaţie majoră care orientează acţiunea soldatului spre apărare şi spre instinctul de supravieţuire. Cu toate că în general este limpede faptul că familia a fost pentru soldaţi o resursă importantă în gestionarea situaţiei traumatice a frontului, nu trebuie trecut cu vederea faptul că în unele situaţii relaţia cu

familia poate deveni tensionată din diferite motive. Este vorba în primul rând despre anumite relaţii tensionate între soţi, datorate în principal infidelităţii. Spre exemplu, au existat suficiente cazuri în care femeile rămase singure, făceau cu greu faţă avansurilor venite de la jandarmi sau de la ceilalţi bărbaţi din sat. Pe de altă parte, nu trebuie să negăm că au existat şi destule femei care au rezistat unor astfel de tentaţii. 19 În plus, nu trebuie să ignorăm faptul că şi soldaţii plecaţi pe front au fost cei care au căzut pradă infidelităţii. O dovadă ar putea fi rezultatele statisticilor care arată că militarii români erau frecvent atinşi de bolile lumeşti. 20 Era o practică relativ comună în rândul trupelor combatante să-şi irosească energia nu doar în tranşee ci şi în paturile de ocazie. Astfel, soldaţii de pe front aveau relaţii pasagere frecvente, acest lucru afectând foarte probabil relaţia de cuplu. 21 Încercând o integrare a celor două dimensiuni contrare legate de relaţia de cuplu, ce reies din cele discutate, putem extrage câteva idei legate de implicaţiile acestor relaţii asupra mecanismelor de coping. În primul rând, este evident faptul că emoţiile pozitive, iubirea cu precădere, au constituit factori de rezilienţă 22 în raport cu experienţierea traumei războiului. Pe de altă parte, interpretarea conflictelor în cuplu, mai ales a celor legate de infidelitate, trebuie făcută cu atenţie. Acestea ar putea genera

429F

430F

433F

431F

434F

435F

432F

15O. C. Tăslăuanu, Trei luni pe câmpul de război (Ziarul unui ofiţer român în armata austro-ungară,) Bucureşti, 1915, p.24, p. 15 16 Ibidem, dosar VII/551 17 Ibidem, dosar VII/548 18Octavian C. Tăslăuanu, op. cit. Apud. Ioan Bolovan, Sorina Bolovan, Impactul primului război mondial asupra familiei din Transilvania în Cristina Luca, Ionela Cândea (ed.) Studia Varia in Honorem Professoris Stefan Ştefănescu Octogenarii, Ed. Academiei Române, Muzeul Brăilei, Bucureşi-Brăila, 2009, pp. 785-786

436F

19 Ioan Bolovan, Sorina Bolovan, Impactul primului război mondial asupra familiei din Transilvania în Cristina Luca, Ionela Cândea (ed.) Studia Varia in Honorem Professoris Stefan Ştefănescu Octogenarii, Ed. Academiei Române, Muzeul Brăilei, Bucureşi-Brăila, 2009, pp. 786 20 Eugenia Bârlea, op. cit., p. 127 21 Ioan Bolovan, Sorina Bolovan Impactul primului război mondial asupra familiei din Transilvania în Cristina Luca, Ionela Cândea (ed.) Studia Varia in Honorem Professoris Stefan Ştefănescu Octogenarii, Ed. Academiei Române, Muzeul Brăilei, Bucureşi-Brăila, 2009, pp. 788 22 Conceptul de rezilienţă se referă la aspectele care îl protejează pe individ în faţa unui eveniment negativ. (ex. relaţiile interpersonale, mediul socio-economic, aspectele demografice etc)

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA profunde ale omului pus în faţa războiului. În faţa traumei, individul, şi mai ales soldatul, este nevoit să îşi modifice profund resorturile gândirii şi perceperii vieţii şi să caute în noianul de non-sensuri, o semnificaţie căreia apoi să îi atribuie un sens personal şi, totodată, general. În ciuda tuturor ororilor pe care le trăiau, majoritatea soldaţilor reuşeau, totuşi, să păstreze legătura prin scrisori cu familia şi apropiaţii, aspect ce relevă o altă dimensiune a rezistenţei lor psihice şi emoţionale în război. Faptul că războiul nu lea acaparat în totalitate raţiunea, resursele mentale şi emoţionale se datorează orientării lor spre a păstra vii în memorie amintirile de acasă şi sentimentele petru aceştia. Iubirea pentru soţie, copii, părinţi etc. a fost de multe ori ceea ce a oferit un minim sens omului dezorientat de impredictibilitatea atacurilor, inexistenţa hranei, grotescul războiului. În plus, simplul fapt că îşi narau propria traumă, că dădeau glas vieţii lor, constituia o uşurare, un catharsis pentru soldaţii care, în fapt, îşi trăiau pe front propria dramă singuri.

asupra soldatului de pe front, dar şi a soţiei aflate acasă, două tipuri de efecte. În primul rând, am putea vorbi despre o descurajare a uneia sau alteia dintre părţi, de o tristeţe profundă generată de infidelitatea celuilalt. În acest caz, soldatul, spre exemplu, ar putea să perceapă infidelitatea ca pierderea ultimei surse de sens din viaţa lui şi ar trăi o tristeţe profundă. Astfel, ar avea ca variante, fie aruncarea cu orice preţ în braţele morţii reprezentate de front, fie o mai mare apropiere de Dumnezeu ca sursă de control şi semnificaţie în viaţa sa. În al doilea rând, în cazurile în care legătura cu soţia aflată acasă sau cu soţul aflat pe front nu este una profundă şi bazată pe afecţiune reală, infidelitatea însăşi ar constitui, în fapt, o modalitate de a gestiona trauma, o descărcare emoţională şi psihică, o percepţie a faptului că viaţa încă mai poate oferi momente de pasiune şi bucurie. În concluzie, analizând o parte din corespondenţa soldaţilor ardeleni plecaţi pe fronturile din Primul Război Mondial şi familiile lor, precum şi o serie de memorii şi opere literare relevante, am încercat să pătrundem resorturile emoţionale şi mentale

De la mit la realitate istorică. Peter Pan a trăit în Banat şi a luptat în Primul Război Mondial Andrei Nistor Dincolo de cifre seci, de înşiruiri de ani şi de evenimente aranjate în ordine cronologică, istoria este de multe ori şi o extraordinară carte a misterelor, a întâmplărilor pe care le putem cataloga drept „ciudate”, de ce nu, a miturilor devenite realitate. O astfel de întâmplare este şi cea despre care scriu în continuare, un mit modern având rădăcini în realitatea istorică. Câți dintre noi nu știm oare poveștile minunate cu Peter Pan, băiatul care nu vrea să crească și care, cu sabia lui, era într-o permanentă luptă cu fiorosul Căpitan Hook. Scrisă de James Mattew Barrie în 1897 povestea ”Peter Pan, copilul ce nu vroia să

crească” are – incredibil - un corespondent în viața reală. Undeva, sus pe un munte, la Grappa, în Italia, pe un monument singuratic stă și astăzi scris: SOLDATO PETER PAN. Este mormântul la care mâini neștiute aduc mereu şi mereu flori proaspete, nimeni nefiind în stare să spună cine aduce acele flori şi cum a ajuns Peter Pan să fie îngropat acolo. E evident, însă, că Peter Pan este unul dintre eroii Primului Război Mondial şi cercetările ne arată că el era originar din Banatul Montan. Destinul soldatului Peter Pan este însă strâns legat de povestea „zburătorului”, el împletindu-se în mod incredibil cu fascinanta poveste scrisă de Barrie în 1897. 80

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA necunoscuţi. Monte Grappa, la cei 1779 metri înălţime, este cel mai înalt vârf din masivul montan Grappa, aparținând Prealpelor Venete. Aici s-a dat una dintre cele mai sângeroase lupte din Marele Răboi, mii de soldați pierind în confruntare. În cinstea lor sa ridicat un monument, iar în sectorul de nord al acestuia există un cimitir unde sunt îngropați soldații austro-maghiari, majoritatea fiind soldați necunoscuți. Însă la piatra comemorativă cu numărul 107 – pe care stă scris numele lui Peter Pan – mâini neștiute de nimeni depun aproape zilnic flori de câmp, pietricele de munte şi scoici. Paznicii monumentului au îndepărtat de mai multe ori florile dar, ca prin minune, altele proaspete apar întotdeauna în același loc, pe același mormânt! Nimeni nu reușește să înțeleagă cine anume depune acele flori, scoici și pietricele. Întrebarea este nu doar cine a fost, ci și cum a ajuns el din Banatul Montan până în Italia. În fapt, puține sunt lucrurile care se știu despre soldatul Peter Pan, însă destinul lui tragic se împletește cu destinul Imperiului Austro-Ungar, aflat în pragul disoluției. Soldatul Peter Pan lupta pentru Imperiul Austro–Ungar, înrolat cu forța, la fel ca mulți alți tineri din toate teritoriile Imperiului, şi trimis pe un câmp de luptă, într-un război ce nu era al lui. După multe cercetări în dosarele Crucii Negre Austriace, instituţia din Austria ce se ocupă de menţinerea cimitirelor militare, Ferdinando Celi – un scriitor italian fascinat de povestea soldatului Peter Pan – a aflat că acesta s-a născut pe 21 August 1897 la Ruszkabanya-Krassoszoreny, Ungaria (actuala Rusca Montană din județul CarașSeverin). Mama lui se numea Maria Pan, tatăl fiind necunoscut. A fost înrolat în Regimentul de Infanterie 30, Compania a 7-a și a murit pe 19 septembrie 1918 la Col Caprile, pe muntele Grappa, pe o linie a frontului care se găsea la altitudinea de 1331 metri. Destinul lui Peter Pan are și o altă componentă interesantă: În Regiunea Venetto, cea din care face parte muntele Grappa, sunt foarte mulți purtători ai numelui Pan, iar în anul

Am citit și recitit poveștile în care Pan îi apăra pe băieții din Țara de Nicăieri. Mi-au plăcut şi cred că plac oricărui copil. O văd parcă şi acum cu ochii minţii pe Clopoțica, veșnicul ajutor de nădejde pentru Peter Pan şi am văzut că ceva este legat şi de numele ei în această poveste care îmbină realitatea istorică cu ficţiunea. Veşnicul duşman al lui Peter Pan, Hook, este şi el prezent în lumea reală şi vă voi arăta imediat cum anume.

Dar, pornind cu începutul, trebuie să spunem că soldatul Peter Pan s-a născut și a crescut în Banatul Montan, la Ruszkabanya-Krassoszoreny (actuala Rusca Montană, în județul Caraș-Severin), în Imperiul Austro-Ungar. Și-a dat însă viața la numai 21 de ani, în 1918, pe frontul italian al Primului Război Mondial, alături de alți 12.615 soldaţi din care 10.000 81

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA numele. Personajul din poveste trăia și el întrun loc care nu există, pe o insulă neștiută. Locul unde a murit, Col Caprile, este situat lângă Valle delle Capre (Valea Caprelor) și, așa după cum se știe, în povestea lui Peter Pan capra este una dintre cele mai bune prietene ale sale. Mai mult, Clopoțica din poveste este prezentă mereu, prin sunetele talangelor caprelor și vitelor care pasc liniștite iarba de munte, veghind parcă mormântul lui Peter Pan. Mergând mai departe cu bizarele coincidențe, aflăm una foarte interesantă. Cuvântul „grappa”, care derivă din goticul „krappa”, a cărui semnificație în limba engleză este Hook (cârlig). În timp ce imaginarul Peter Pan din poveste luptă împotriva Căpitanului Hook, Peter Pan, copilul-soldat, a luptat pe Monte Grappa.

1880 mulți au plecat spre Transilvania și Banat, atrași de facilitățile fiscale și oferta de primire gratuită a unor terenuri și ferme făcută de către oficialii Imperiului AustroMaghiar care își dorea să colonizeze Banatul cu lucrători specializați și care, prin venirea lor, să întoarcă raportul naționalităților din zonă, în defavoarea celor de etnie română. În acest context, odată cu trimiterea soldatului Peter Pan pe front, în Regiunea Venetto, pare cumva că el s-a întors acasă. A venit să moară în locul unde, cine știe, poate că s-au stins și strămoșii lui.

Povestea soldatului Peter Pan ar fi rămas poate nedescoperită, dar un scriitor italian, Ferdinando Celi, a fost fascinat când a auzit-o şi şi-a dedicat câţiva ani din viaţă studiind istoria acestei poveşti. El a ilustrat-o într-o carte intitulată „Soldatul Peter Pan”, apărută în anul 2005. Istoria soldatului Peter Pan apare și în Ghidul turistic al Banatului Montan, lucrare scrisă de Gheorghe Popovici și care a apărut în luna mai a anului 2013. Există, de asemenea, un website italian dedicat istoriei soldatului Pan. Mai putem spune că în Rusca Montană o stradă poartă numele Peter Pan, iar o piață este denumită Piața Monte Grappa.

Destinul soldatului Petere Pan pare însă desprins cumva din povestea lui James Mattew Barrie. Până la asemănările incredibile, este important să spunem – dacă mai era cazul – că, spre deosebire de omonimul său, soldatul Peter Pan nu trăia într-un basm, nu putea zbura, iar războiul crunt nu i-a dat prea multe șanse. Revenind la asemănările între poveste și realitate, prima dintre ele este chiar numele personajului: Peter Pan. O a doua asemănare este aceea că soldatul Peter Pan s-a născut în 1897, ca şi personajul lui Barrie. Locul unde trăia soldatul Peter Pan nu mai există astăzi, Imperiul destrămânduse, iar localitatea respectivă schimbându-și 82

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Legiunea a XIII-a în izvoare literare antice Prof. Praporgescu Sergiu Prof. Praporgescu Mioara Gemina sunt răspândite pe aproape întreg teritoriul provincie 2. Materialele arheologice (inscripții, monede, cărămizi) oferă informații substanțiale referitoare la legiunea XIII Gemina și împreună cu referirile din textele literare antice, nu foarte numeroase, conturează istoria acestei unități militare de elită. Prima menționare a legiunii a XIII a în izvoarele literare antice face referire la participarea acestei trupe la campaniile lui Iulius Caesar pentru cucerirea Galliei, începute în anul 58 î. Hr. Anticipând o revoltă de proporții a galilor, fapt ce avea să se întâmple sub conducerea lui Vercingetorix, în anul 52 î. Hr, Caesar a decis, în anul 54 î. Hr, să sporească numărul trupelor sale și legații M. Silanus, C. Antistius Reginus și T. Sextius au primit sarcina să facă recrutări 3. Relatările ulterioare referitoare la evenimentele din Gallia ne îndreptățesc să credem că legiunea a XIII a a fost pusă sub comanda legatului T. Sextius, ceea ce înseamnă că această unitate se numără printre trupele recrutate în anul 54 î. Hr. Foarte probabil legiunea a XIII a a luat parte la cucerirea orașului Avaricum, principalul oraș al biturigilor, apoi, cu certitudine, s-a numărat printre cele șase legiuni 4 care îl însoțeau pe Caesar în ținutul arvernilor, la asediul cetății Gergovia. Dispozitivul roman din fața Gergoviei era compus din tabăra principală, în care se afla Caesar cu grosul trupelor, și din tabăra mică 5 așezată pe o colină care oferea o poziție strategică importantă, de unde romanii îngreunau aprovizionarea celor asediați. În tabăra mică, legată de tabăra principală prin două șanțuri paralele, se afla și legiunea a XIII 438F

439F

Legiunea XIII Gemina se numără printre unitățile militare care au format nucleul de bază al armatei imperiale 1 organizată de către Octavianus Augustus. Activă timp de peste patru secole, legiunea XIII Gemina a contribuit la apărarea provinciilor de la Rin și Dunăre, unitatea având și un rol semnificativ în romanizarea și dezvoltarea economică a provinciilor în care a staționat. Este unanimă opinia potrivit căreia prezența legiunilor stimula activitatea economică din regiunea în care acestea erau cantonate, atât prin achiziționarea de produse și servicii necesare trupelor, cât și prin participarea la ridicarea unor construcții edilitare. Spre exemplu, în Dacia, produsele cărămidăriilor legiunii XIII 437F

440F

441F

Moga, Vasile, Din istoria militară a Daciei romane. Legiunea XIII Gemina, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 31;

Băluţă, Cloşca, Ştampile tegulare militare inedite desoperite la Apulum, în Apulum, XXXII, 1995, p. 205; 3 Caesar, Războiul gallic, VI, 1; 4 Ibidem, VII, 34; 5 Ibidem, VII, 36;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA a sub comanda legatului T. Sextius 6. Gergovia a rezistat și Caesar a renunțat la asediu, fapt care a întețit revolta galilor, dar în cele din urmă, Vercingetorix, prea încrezător în forțele sale 7, a fost izolat la Alesia și a fost nevoit să se predea romanilor, în septembrie 52 î. Hr. Dat fiind faptul că la asediul Alesiei au participat forțele reunite ale lui Caesar și T. Labienus, putem presupune că și legiunea a XIII a s-a aflat în dispozitivul de asediu. Căderea Alesiei a pus capăt revoltei galilor și Caesar a trimis legiunile în taberele de iarnă. Pentru T. Sextius și legiunea a XIII a, Caesar a stabilit tabăra de iarnă în ținutul biturigilor 8. În ajunul calendelor lui ianuarie (31 decembrie 52 î. Hr) Caesar mobiliza legiunile a XIII a și a XI a și lichida ultimele rezistențe ale biturigilor, operațiuni care au durat 40 de zile și s-au desfășurat în condițiile unei ierni grele 9. După o scurtă perioadă de odihnă legiunea a XIII a se alătura armatei pe care Caesar o mobiliza împotriva bellovacilor 10. După pacificarea Galliei, operațiune încheiată în anul 51 î. Hr, legiunea a XIII a era trimisă de Caesar în nordul Italiei, în Gallia Citerior (Cisalpina), unde lua locul legiunii a XV a 11, în contextul disputelor politice de la Roma, dispute care aveau să ducă la războiul civil dintre Caesar și Pompeius. Legiunea a XIII a este cea alături de care Caesar trecea din Gallia Citerior în Italia peninsulară, în noaptea de 10 spre 11 ianuarie 49 î. Hr, traversând râul Rubicon, fapt interzis dacă nu avea aprobarea senatului. Caesar își motiva acțiunile în fața soldaților din legiunea a XIII a și, după ce s-a asigurat de susținerea lor, a pornit cu această legiune spre Ariminum 12, unde urmau să ajungă și celelalte legiuni de care dispunea. Faptul că la trecerea

Rubiconului Caesar dispunea de o singură legiune este confirmat și de Appian, care aprecia calitatea și curajul acestor trupe cu care Caesar a ocupat Ariminum 13. Trupele cezariene ocupau rapid poziții strategice în Italia și energicii locotenenți ai lui Caesar, Marcus Antonius și Curio, luau în stăpânire tot mai multe orașe. Caesar, în fruntea legiunii a XIII a, ocupa orașul Auximum 14, apoi cu legiunile a XIII a și a XII a ocupa orașul Asculum 15, iar după un asediu de șapte zile, orașul Corfinium 16. În timp ce se desfășura asediul la Corfinium, cinci cohorte din legiunea a XIII a, conduse de Marcus Antonius, ocupau orașul Sulmo 17. La 9 martie 49 î. Hr Caesar ajungea la Brundisium 18 cu șase legiuni, dintre care trei de veterani – a VIII a, a XII a și a XIII a, dar nu a reușit să împiedice plecarea lui Pompeius din Italia la Dyrrachium, unde se concentrau forțele pompeiene. Legiunea a XIII a a luptat alături de Caesar la Dyrrachium, la Pharsalus și la Munda, iar după moartea acestuia s-a aflat în tabăra lui Octavianus. În timpul războiului cu Sextus Pompeius (38-36 î. Hr) intervenția promptă a legiunii a XIII a l-a salvat pe Octavianus 19 , aflat într-o situație dificilă. Devenit împărat, Octavianus s-a ocupat și de reorganizarea armatei, numărul trupelor fiind o povară greu de suportat pentru finanțele statului, și unele unități au fost demobilizate, iar altele au fost contopite. În anul 36 î. Hr, după victoria asupra lui Sextus Pompeius și preluarea trupelor lui Lepidus (acesta se întorcea la Roma ca simplu particular după încercarea eșuată de înlăturare a lui Octavianus, păstrând doar titlul de Pontifex Maximus), Octavianus dispunea de 45 de legiuni și 25.000 de călăreți 20. La acestea se adăugau legiunile aflate sub comanda lui

442F

449F

443F

450F

451F

452F

444F

453F

454F

445F

446F

447F

455F

448F

456F

Ibidem, VII, 49, 51; Berstein, Serge, Milza Pierre, Istoria Europei, vol I, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 240; 8 Caesar, op. cit, VII, 90; VIII, 2 (cartea a VIII a a fost scrisă de Hirtius şi completează comentariile lui Caesar); 9 Ibidem, VIII, 2,3,4; 10 Ibidem, VIII, 11; 11 Ibidem, VIII, 54; 12 Caesar, Războiul civil, I, 7,8; 7

Appian, Războaiele civile, II, 34, 35; Caesar, Războiul civil, I, 12; 15 Ibidem, I, 15; 16 Ibidem, I, 23; 17 Ibidem, I, 18; 18 Cicero, Epistolae. Ad Atticum, IX, 13 a; 19 Appian, op. cit., V, 87; 20 Ibidem, V, 127; 14

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA comandată de legatul Caius Silius 28. În anul 14 d. Hr legiunile din Panonia (a VIII a, a IX a, a XV a) și cele din Germania Inferior ( I, a V a, a XX a, a XXI a) s-au revoltat și au cerut plata legatelor ( 300 de sesterți pentru fiecare soldat din legiuni, potrivit testamentului lui Augustus) și lăsarea la vatră, dar legiunile Germaniei Superior nu au participat la revoltă și au jurat credință lui Germanicus 29, a cărui sosire la Rin avea să restabilească ordinea. În anul 16 d. Hr Germanicus mobiliza legiunile de la Rin și triumfa împotriva cheruscilor, chattilor, angrivarilor și altor populații care locuiau între Rin și Elba. Legiunile din Germania Superior, conduse de legatul C. Silius, au acționat în ținutul chattilor 30, dar au luat parte și la luptele cu forțele principale ale germanilor aflate sub conducerea lui Arminius și Inguiomerus. Legiunile lui C. Silius au luat parte și la lichidarea revoltei galilor 31, condusă de Florus și de Sacrovir, din anul 21 d. Hr. Detașamente ale legiunilor din Germania Superior au participat, în anul 28 d. Hr, la luptele împotriva frisilor 32, germanici de la Rin care s-au revoltat din cauza dărilor sporite. În Germania Superior, timp de trei decenii, din anii 16-17 d. Hr până în anii 4546, castrul legiunii XIII Gemina a fost la Vindonissa (Windisch), în regiunea helvetică, de unde legiunea a fost transferată în Panonia Superior și timp de aproape cinci decenii a staționat în castrul de la Poetovio 33 (Ptuj, Slovenia). Din perioada panonică, cele mai multe informații transmise de izvoarele literare antice despre legiunea XIII Gemina se referă la evenimentele din anul 69, numit „anul celor trei împărați”. Legiunea a XIII a, formată din veterani 34 împreună cu celelalte legiuni din Dalmația și Panonia, VII Galbiana, XI Claudia și XIIII Gemina, la care se alăturau legiuna I Adiutrix, cinci cohorte pretoriene,

Antonius, ceea ce înseamnă că ar fi putut fi sub arme în jur de 70 de legiuni 21. Chiar dacă Octavianus a demobilizat o parte din trupele sale, la sfârșitul războiului cu Antonius se pare că încă existau 50 de legiuni 22. După reforma militară a lui Octavianus, Imperiul Roman dispunea de 25 de legiuni 23, număr care se păstrează și în timpul împăratului Tiberius 24. Printre legiunile augustane se afla și legiunea a XIII a, care de acum primește și apelativul Gemina. Izvoarele literare antice 25 arată că numele de Gemina era dat unor legiuni care se formau prin contopire, rezultând o unitate cu efective complete. În epoca imperială alături de legiunea a XIII a erau și alte legiuni care purtau denumirea Gemina: a VII a în Hispania (era o legiune a VII a și în Moesia Superior), a X a în Panonia Superior (era o legiune a X a și în Iudeea) și a XIIII a în Panonia Superior. Prin urmare legiunea a XIII a, care în ultimele decenii ale republicii servise în Gallia sub Caesar și în războaiele civile sub Caesar și sub Octavianus, devenea în epoca imperială legiunea XIII Gemina, insigna noii unități fiind leul pășind spre dreapta, simbol legat de perioada zodiacală 26 în care unitatea a fost formată (20 iulie-19 august). Sub comanda lui Tiberius, unități ale legiunii XIII Gemina au participat la reprimarea unei revolte a populațiilor din Illyricum 27 , iar după nimicirea de către germani a celor trei legiuni ale lui Varus, în Pădurea Teutoburgică ( 9 d. Hr), legiunea XIII Gemina se află între cele opt legiuni care, sub comanda supremă a lui Germanicus, asigurau frontiera de la Rin. Legiunea XIII Gemina, alături de legiunile a II a, a XIIII a și a XVI a, formau armata Germaniei Superior,

464F

457F

458F

459F

460F

465F

461F

466F

467F

468F

462F

463F

469F

470F

Utcenko, S. L., coord., Istoria universală, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 592; 22 Bloch, Raymond, Cousin, Jean, Roma şi destinul ei, vol. II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 31; 23 Cassius Dio, Historia romana, LV, 23; 24 Tacitus, Annales, IV, 5; 25 Caesar, Războiul civil, III, 4; Cassius Dio, op. cit, LV, 23; 26 Moga, Vasile, op. cit, p. 15; 27 Ibidem, p. 16;

Tacitus, op. cit, I, 37, 31; Ibidem; 30 Ibidem, II, 7, 25; 31 Ibidem, III, 42, 45, 46; 32 Ibidem, IV, 73; 33 Moga, Vasile, op. cit., p. 17; 34 Tacitus, Istorii, II, 11; 29

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Galbiana 42. De aici cele două legiuni au ajuns la Verona și A. Primus a decis să asedieze orașul, venind în ajutor și legiunile VII Claudiana, III Gallica și VIII Augusta. În octombrie 69, trupele flaviene, între care și legiunea XIII Gemina, obțineau la Bedriacum o victorie categorică împotriva legiunilor vitelliene 43, după care ajungeau la Cremona și asediau orașul. Legiunea XIII Gemina acționa cu îndârjire în zona porții spre Brixia (Brescia), soldații fiind nerăbdători să răzbune umilințele la care fuseseră supuși de cremonezi, în urmă cu câteva luni, în timpul lucrărilor la amfiteatrul din oraș 44. Cremona nu a rezistat asediului și a avut o soartă crudă, fiind jefuită și incendiată de soldații dezlănțuiți. În anul 70 izbucnea o revoltă care cuprindea Galliile și triburile germane de la Rin. Principele batav Iulius Civilis, comandantul unei cohorte romane de la Rin, îi ridica la luptă pe batavi, frisi, usipeți și chatti cu intenția de a forma un regat germanic la Rin. Încurajați de acțiunea lui Civilis, principii galli Iulius Classicus (trever), Iulius Tutor (trever) și Iulius Sabinus (lingon), și ei ofițeri în armata romană, s-au pus în fruntea treverilor și lingonilor dorind crearea unui regat gallic. Pentru restabilirea situației în Gallia și la Rin au fost mobilizate opt legiuni, între care și legiunea XIII Gemina care, sub comanda lui Petilius Cerialis, a contribuit la înfrângerea gallilor și a lui Civilis 45. În contextul războaielor cu suebii și sarmații, din anii 92-93, legiunea XIII Gemina, participantă la lupte, a fost transferată de la Poetovio la Vindobona (Viena) de către împăratul Domitianus 46. Sub Traian, legiunea XIII Gemina participa la cele două campanii dacice din anii 101-102 și 105-106, după care, stabilită la Apulum, unde ridica un puternic castru de piatră, avea să apere provincia

unități de cavalerie și gladiatori, îl susțineau pe Otho. Trupele othoniene obțineau trei victorii, la poalele Alpilor, la Placentia și la Castorum (unde se afla un templu al lui Castor, aproape de Cremona), dar la Bedriacum erau înfrânte, după unele opinii în urma unei trădări 35 , după altele în urma neglijenței și lipsei de organizar 36. La Bedriacum (aprilie 69), legiunea XIII Gemina a fost învinsă de legiunea V Alaudae, legiunea I Adiutrix a fost respinsă de legiunea XXI Rapax și își pierdea în luptă legatul, iar legiunea XIIII Gemina a fost și ea copleșită de vitellieni 37. Comandantul legiunii XIII Gemina era legatul Vedius Aquila, asupra căruia soldații și-au îndreptat mânia înfrângerii 38, fiind cunoscut și un alt ofițer de rang înalt al legiunii, tribunul angusticlav Suetonius Laetus, tatăl cunoscutului istoric roman 39. Pentru soldații legiunii a XIII a umilința înfrângerii a fost sporită și de faptul că Vitellius i-a pus să construiască amfiteatre 40 la Cremona și la Bononia, unde urmau să fie organizate jocuri de gladiatori. Revenite în Panonia, legiunile XIII Gemina și VII Galbiana au aflat de proclamarea lui Vespasianus ca împărat și au trecut repede de partea lui, la fel cum au făcut și legiunile din Moesia și Dalmația, după cum relatează mai mulți autori antici 41 . Întruniți la Poetovio, guvernatorii și legații legiunilor din cele trei provincii au dezbătut asupra strategiei împotriva forțelor vitelliene și s-a impus punctul de vedere al lui Antonius Primus, legatul legiunii VII Galbiana, de a porni asupra Italiei. Antonius Primus, acceptat comandant al trupelor din Panonia, Moesia și Dalmația, trecea în Italia cu cavaleria și trupe ușoare, după care soseau la Patavium legiunile XIII Gemina și VII

478F

471F

472F

479F

473F

480F

474F

475F

476F

477F

481F

482F

Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, Otho, 9; Tacitus, Istorii, II, 40-42; 37 Ibidem, II, 43; 38 Ibidem, II, 44; 39 Suetonius, op. cit., Otho, 10; 40 Tacitus, Istorii, II, 67; 41 Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, IV, 10-6; Suetonius, op. cit., Vitellius, 15; Tacitus, Istorii, II, 86; 36

Tacitus, Istorii, III, 7; Ibidem, III, 21-25; 44 Ibidem, III, 27, 32, 45 Ibidem, IV, 68; V, 14; 46 Moga, Vasile, Contribuţii la istoricul legiunii a XIII a Gemina, în Apulum, IX, 1971, p. 324; 43

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dacia timp de 165 de ani. În perioada staționării la Apulum 47, mai întâi susținută de trupe auxiliare și de detașamente din legiunea IIII Flavia Felix, iar din anul 166 susținută și de legiunea V Macedonica, a respins atacurile sarmaților roxolani și iazigi (la începutul domniei lui Hadrianus), pe cele ale dacilor liberi (în timpul lui Antoninus Pius), a luptat contra cvazilor și marcomanilor (în vremea lui Marcus Aurelius) și contra dacilor liberi (sub Commodus), apoi a respins atacurile carpilor (sub Gordianus III și Filip Arabul). Detașamente ale legiunii XIII Gemina au îndeplinit misiuni și în afara provinciei Dacia 48 și au participat la campaniile lui Traian în Orient, la luptele din Gallia (din războiul civil în care legiunile din provinciile dunărene l-au susținut pe Septimius Severus) și la lupte pentru apărarea Italiei de nord și Panoniei.

Dunării. Misiunea legiunii XIII Gemina, ca și a legiunii V Macedonica (stabilită la Oescus), era să apere malul drept al Dunării, dar și să mențină câteva capete de pod pe malul stâng, cum erau cele de la Dierna, Drobeta, Desa și Sucidava, acestea fiind de fapt principalele puncte de trecere peste Dunăre 49. Sub domnia lui Diocletianus este posibil ca, în anii 296-297, detașamente ale legiunii XIII Gemina să fi participat la războiul dus de acesta împotriva rivalului său Domitius Domitianus, dată fiind susținerea acordată lui Diocletianus de către legiunile dunărene 50. În urma reformelor militare ale împăraților Diocletian și Constantin cel Mare, legiunile erau supuse unui proces de divizare, prin împărțirea lor în prefecturi, unele dintre aceste prefecturi fiind dislocate în provincii aflate la mare depărtare de castrul principal al legiunii. Sunt cunoscute cinci prefecturi ale legiunii XIII Gemina în Dacia Ripensis 51 , cantonate la Transdrobeta, Burgo Novo, Zernis, Ratiaria, Aegeta, la care se adaugă prefectura cantonată în Egipt, la Babilona 52, existente în secolul al IV lea, după care nu mai există informații referitoare la această importantă unitate a armatei romane.

483F

485F

486F

484F

487F

488F

După abandonarea provinciei Dacia, în timpul împăratului Aurelianus, legiunea XIII Gemina pleca la Ratiaria, în Dacia Ripensis, la sudul

Moga, Vasile, Din istoria militară a Daciei romane..., p. 2129; 48 Ibidem;

Tudor, Dumitru, Contribuţii privitoare la armata Daciei Ripensis, SCIV, XI/2, 1960, p. 335; 50 Zahariade, Mihail, Moesia Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, p. 69; 51 Notitia Dignitatum-in partibus Orientis, XLII; 52 Ibidem, XXVIII;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Atmosfera şi spiritul Unirii din ianuarie 1859, mereu actuale Nicolae Stoian Chiar dacă revoluţia de la 1848 a fost înfrântă, „primăvara popoarelor” a dat idei fundamentale pentru progresul poporului român. Una dintre acestea este Unirea, ilustrată de mari patrioţi români: Nicolae Bălcescu: „Noi românii nu vom exista până când nu ne vom uni cu toţii întrunul şi acelaşi corp politic”. Mihail Kogălniceanu: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care este sufletul generaţiei actuale, aceea care împlinită va face fericirea generaţiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care este firească, legiuită şi neapărată”.

patriotismul, abilitatea şi tenacitatea elitei de paşoptişti: Al. I. Cuza, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, V. Boerescu etc. - acţiunea energică a maselor populare convingător exprimată de către M. Kogălniceanu „Unirea e actul energic al întregii naţiuni române” - o anumită susţinere din partea unora dintre marile puteri europene şi îndeosebi, din partea Franţei lui Napoleon al III-lea; dar şi astăzi înţelepciunea patriotului unionist Vasile Boerescu stă în picioare: „Europa ne-a ajutat”, „rămâne să ne ajutăm noi înşine”. Entuziasmul mulţimii pentru alegerea „la vremuri noi a unui om nou” a fost fără margini. Astfel, după alegerea lui Cuza ca domn al Moldovei, până la D. A. Sturdza recunoştea fără rezerve entuziasmul de atunci din capitala Moldovei. „Când îşi aducea aminte cineva entuziasmul cu care domnul a fost aclamat de populaţia Iaşiului şi al Moldovei, când îşi amintea cineva devotamentul manifestat în mai multe ocazii în aceste zile de triumf, nu se poate decât să rămâi convins că Renaşterea României era îndeplinită…”. La fel s-a comportat în noaptea de 24 ianuarie şi zilele următoare şi populaţia Bucureştiului. Presa vremii relata „… Poporul cu muzica… cu faclele aprinse s-au purtat pe toate uliţele… jucând Hora Unirii pe la toate răspântiile”. În arta românească a rămas cunoscutul tablou al TH. Aman: Hora Unirii la Craiova. Mari manifestaţii au avut loc în toate oraşele din ţară (în cadrul cărora intelectualitatea şi tineretul studios au fost în prim plan), precum şi în Transilvania, unde entuziasmul maselor a fost, după afirmaţia lui -

Unirea Principatelor Române, act politic providenţial care stă la baza României Moderne, a fost realizată în urmă cu 155 de ani, în principal, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi apoi şi al Ţării Româneşti (24 ianuarie 1859). De aceea 24 ianuarie a fost considerată de contemporani „ziua renaşterii naţionale”, „ziua cea mare a veacului”, căci ea a dat un nou curs istoriei României pe calea dezvoltării sale moderne, a libertăţii şi independenţei. Reuşita istoricului act politic s-a datorat, în principal, următorilor factori: 88

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Al. Papiu Ilarian „mai mare decât în Principate”. Înfăptuirea Unirii a avut, de asemenea, un larg răsunet în întreaga Europă, îndeosebi în cercurile democratice. Presa progresistă din diferite ţări elogia dârzenia românilor şi a efortului depus pentru făurirea statului naţional unitar şi îndemna popoarele care aveau de rezolvat probleme asemănătoare să urmeze, exemplul românilor. Chiar şi L. Kossuth, conducătorul revoluţiei maghiare de la 1848-1849, aflat în exil în Italia şi care nu se poate spune că i-a iubit pe români, este nevoit să exclame admirativ:

„Un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie sau dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige!” Scurgerea timpului, intrarea recentă în al treilea mileniu şi numeroasele schimbări politice şi sociale care i-au urmat nu au ştirbit nimic din importanţa şi măreţia actului de la 24 ianuarie 1859. Dimpotrivă, de spiritul Unirii, esenţializat în versurile bardului de la Miceşti: „Hai să dăm mână cu mână / Cei cu inimă română, / Să-nvârtim hora frăţiei / Pe pământul României!”, avem nevoie şi astăzi, parcă mai mult ca oricând!

Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20

prof. Bogdan Ciort

propagandă antisemită, cădea pe un teren fertil” 1. Potrivit celor afirmate în acest citat de Zvi Yavetz, considerăm că se pot trage concluzii referitoare la apariţia antisemitismului în Universităţile din teritoriile relipite la România Mare, care apoi a luat o mare dezvoltare sub forma naţionalismului şovin, apoi a fascismului preconizat de Legiunea Arhanghelului Mihail. Acestea au avut urmări care au dus la agravarea situaţiei politice din România Mare, la tendinţe totalitariste şi în final la căderea democraţiei. Acest fapt fiind determinat şi de evoluţia vieţii politice internaţionale, legate de apariţia fascismului italian sub Mussolini sau a nazismului de tip hitlerist în Germania. Şi totuşi, rădăcinile antisemitismului sunt mai vechi în România decât în Italia sau Germania lui Hitler. Teoria aceasta a fost susţinută de profesorul antisemit A.C. Cuza, încă de prin 1910, de când a înfiinţat împreună cu Nicolae Iorga, Partidul Naţionalist Democrat. Apoi A.C. Cuza s-a despărţit de Nicolae Iorga şi apus bazele în 1922 la L.A.N.C (Liga Apărării Naţionale Creştine) în care au fost atrase elemente tinere cărora li

Zvi Yavetz, cercetător israelian, care a crescut la Cernăuţi în perioada interbelică, îşi aminteşte cum a devenit Universitatea din Cernăuţi scenă de conflicte etnice: „La sfârşitul primului război mondial – scrie cercetătorul israelian – tineretul român era plin de speranţă. România îşi dublase suprafaţa şi populaţia. Administraţia avea posturi vacante din belşug şi o diplomă universitară putea lesne deschide uşile. Aşa se face că Universitatea a devenit motorul principal al mobilităţii sociale, studenţii români năvălind practic, la toate facultăţile şi nu doar la cele de drept şi la medicină, unde cerinţele universitare erau mari, iar studenţii minoritari alcătuiau majoritatea. Orice diplomă universitară putea asigura o slujbă guvernamentală şi-i puteau satisface pe studenţii români care veneau din sate primitive, erau săraci şi sperau să se integreze în oraşele aflate în expansiune. Cu toate acestea, numărul de locuri în căminele studenţeşti era limitat, chiriile erau mari, iar bursele guvernamentale puţine. Studenţii evrei veneau din zone urbane, locuiau acasă cu părinţii lor şi, chiar dacă nu erau bogaţi, puteau trece ca atare în comparaţie cu studenţii români. Astfel, orice

489F

Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare 1918-1930, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 283.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Un singur lucru este necesar a sublinia înainte de a trece la o analiză succintă a evoluţiei mişcărilor studenţeşti interbelice. Anume faptul că Internaţionala a – III – a considera că în România Mare trăiesc „naţiuni” şi minorităţi naţionale a căror drepturi şi libertăţi depline au fost recunoscute de statul român prin prevederile Tratatului de pace de la Paris din anii 19191920, când României i s-a impus respectarea unui statut special de protecţie a acestora. Lenin se pare că a regretat mai ales acordul ca Basarabia să se desprindă de Rusia bolşevică. De aceea, în toată perioada interbelică, Basarabia a devenit o problemă nodală între România Mare şi Rusia Sovietică. Totuşi, stânga, în majoritatea ei, condamna acţiunile şovine, se ridica împotriva antisemitismului încercând să combată rolul nefast pe care acesta l-a jucat pe măsura evoluţiei sale în timp şi a derulării vieţii politice în sensul totalitarismului de tip fascisto-hitlerist în România. Imediat după Marea Unire de la 1 decembrie, viaţa universitară a luat o mare amploare. Tineretul universitar se confrunta cu o serie de greutăţi. Deschiderea cursurilor universitare de la Bucureşti, Iaşi, Cluj sau Cernăuţi a fost marcată de afluxul unui număr impresionant de studenţi care au păşit pragul acestor Universităţi ale României Mari. „Dacă pentru primii 4-5 ani de funcţionare se mai puteau formula scuze credibile legate nemijlocit de urmările războiului, pentru anii următori nici o justificare nu-şi mai găsea o bază reală. Efortul făcut de statul român în suplimentarea bugetului învăţământului, în general, şi a celui superior, în special, a fost minim. El s-a rezumat numai la repararea clădirilor universitare, la înzestrarea lor sumară cu mobilier şi materiale didactice, la alocarea unor sume modeste, insuficiente, pentru cămine şi cantine, ca şi pentru un număr limitat de burse. Era un efort care nu ţinea pasul cu permanenta creştere anuală a

s-a inoculat ideologia antisemită. În acest caz, exemplul cel mai elocvent fiind dat de către Corneliu Zelea Codreanu, al cărui tată, Ion Zelea Codreanu, era prieten personal al lui A.C. Cuza şi avea idei antisemite. Probabil, originea antisemitismului romănesc trebuie căutată în teama de acaparare a economiei naţionale de către evreii, care după 1918, dar şi mai înainte, au înfăptuit un adevărat exod spre România, venind din Galiţia, din Polonia, din Ucraina, din Ungaria, unde erau supuşi la tot felul de pogromuri şi persecuţii din partea organelor oficiale. Evreii veniţi în România s-au dovedit foarte pricepuţi în toate sferele economiei naţionale. De aici teama unor vărfuri financiare de a pierde poziţiile cheie din economia românească în favoarea evreilor. De aici, alimentarea în mod special a tineretului universitar cu ideologia rasistă, antisemită, naţionalist-şovină, care marca începutul unei perioade de mari frământări social-politice, mai ales în mijlocul tineretului universitar. Precaritatea vieţii materiale a studenţimii româneşti a fost cauza esenţială, subliniată de fapt şi de Yavetz, care a dus la apariţia şi derularea permanentă în perioada interbelică a unor convulsii sociale deosebit de puternice, mai ales în rândul studenţimii universitare, convulsii marcante atât de curentul naţionalist, alimentat de politicienii dreptei, dar şi de stângă studenţească. Adepţii stângii, o parte din ei, erau supuşi înfluenţei Partidului Comunist din România (înfiinţat în 1921 n.n) care executa în mod servil ordinele conducătorilor Internaţionalei a – III – a, potrivit cărora se cerea desfiinţarea României Mari, deoarece aceasta s-a alcătuit prin „forţa baionetelor imperialiste”. Afară de comunişti, stânga românească mai avea şi alţi reprezentanţi care aparţineau altor curente (social-democrat sau socialist) care preconizau reforme radicale pentru îmbunătăţirea stării de lucruri din România, condamnând abuzurile extremei drepte. 90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA numărului de studenţi.” 2 Urmarea directă a acestei stări de lucruri a dus la faptul că în toate centrele universitare au avut loc mişcări studenţeşti de amploare variabilă. Cea mai importantă a fost aceea din noiembrie 1920 de la Bucureşti la care au participat peste 5.000 de studenţi 3. Numeroase memorii, apoi manifestaţii, de regulă paşnice, aveau loc iar dacă era vorba de memorii, acestea erau adresate Rectoratelor sau Decanatelor, apoi Senatelor Universitare, ba chiar Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor sau Consiliului de Miniştri. De un real pericol pentru siguranţa statului român erau consideraţi cei de stânga, pentru că au îmbrăţişat o ideologie ce urmărea două scopuri precise: răsturnarea ordinii sociale şi dezmembrarea statului naţional unitar. Rusia bolşevică urmărea instaurarea bolşevismului şi în alte ţări, inclusiv în România, şi care râvnea din răsputeri să aducă din nou Basarabia în graniţele Rusiei Sovietice 4. În mod perfid, agenţii bolşevici se foloseau de lipsa de patriotism şi de inconştienţa celor ce au adoptat marxismul ca şi „religie politică”. Cei care erau orientaţi spre o politică naţionalist-xenofobă nu erau consideraţi un pericol real, ci doar nişte exaltaţi. Debutul naţionalismului „cu arme şi bagaje” s-a făcut în 1919 la Iaşi unde Corneliu Zelea Codreanu, student la Facultatea de Drept, organiza „mici ieşiri la rampă” fără a atrage iniţial prea mult atenţia. Din anul 1920, profesorul antisemit A.C. Cuza s-a despărţit pe plan politic de Nicolae Iorga, cu care fondase iniţial în 1910 Partidul Naţionalist Democrat, şi a format Partidul

Naţionalist Democrat Creştin, care din 1923 se va numi Liga Apărării Naţional Creştine. A.C. Cuza era profesor la Facultatea de Drept a Universităţii ieşene. Acest fapt a dat prilejul lui C.Z. Codreanu de a-şi făuri propriul său drum politic. Primul congres naţional al uniunilor studenţeşti s-a întrunit în zilele de 4 – 6 septembrie 1920 la Cluj 5 . Aici, delegaţia studenţilor de la Iaşi, condusă de studentul C. Z. Codreanu, propune ca asociaţiile studenţeşti să-şi însuşească un program naţionalistcreştin, propunând eleimimarea studenţiilor evrei din aceste organizaţii 6. Idei xenofobe şi şovine au circulat în anii’ 20 atât la Cluj, cât şi la Cernăuţi, fiind alimentate şi amplificate de atitudinea refractară a cadrelor didactice maghiare sau germane, care au refuzat ostentativ să depună jurământul de credinţă faţă de statul romăn. Această situaţie a fost considerată o jignire la adresa întregii naţiuni române de către studenţii români proveniţi din fostele provincii austro-ungar 7. Grupările naţionalist-xenofobe au fost izolate temporar, fapt care impunea reorganizarea şi pătrunderea metodică şi tenace într-o serie de organizaţii şi cercuri studenţeşti. Între timp, gruparea xenofobă din jurul lui Codreanu, îşi va extinde legăturile cu celelalte centre studenţeşti din ţară, iar la Iaşi va înfiinţa în 20 mai 1922 8 , „ASOCIAŢIA STUDENŢILOR ROMÂNI CREŞTINI” – aripa tânără, izvorul şi rezervorul de cadre al partidului cuzist. Mişcarea studenţească se va generaliza, iar în 1925 se va forma „UNIUNEA NAŢIONALĂ A STUDENŢILOR CREŞTINI din ROMÂNIA”, favorizată de mai mulţi factori, atât politici, dar şi economici (lipsurile materiale, dezordinea politică, abandonarea speranţelor într-un viitor mai bun, sărăcia, lipsa mijloacelor de întreţinere pentru studenţi, condiţiile precare de învăţătură etc.). Astfel, se evidenţiază o parte din aceste

490F

491F

493F

494F

492F

495F

496F

Corneliu Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în Forum, 1997, 39, nr.463465, p. 84. La notele autorului am găsit o statistică privind numărul studenţilor din Bucureşti, în următorii ani universitari: 1918 – 1919 = 6.272; 1920 – 1921 = 7.155; 1923 – 1924 = 11.092; 1926 – 1927 = 18.090; 1927 – 1928 = 21.210. Nu putem crede că guvernul după 4 – 5 ani de la terminarea războiului, ar fi putut rezolva în proporţie 100 % toate problemele legate de viaţa universitară. Practic era imposibil. Se cerea un timp foarte îndelungat. 3 Idem, Mişcarea studenţească din anii’ 20, în Arhivele Totalitarismului, anul VII, nr. 24- 25, 1999, p.33. 4 Idem, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în op. cit., p. 85.

Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, în Anuarul Institutului Român de Istorie Recentă, vol.1, 2002, p.189. 6 www.miscarea.net/cuvantul41.html. 7 Corneliu Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în op. cit., p. 85. 8 www.miscarea.net/cuvantul41.html.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA aspecte definitorii care au dat naştere unor asemenea convulsii social-politice, determinând reorientări xenofobe, naţionalist-şovine sau antisemite. În sânul studenţimii clocotea nemulţumirea generală şi, totodată, s-a născut întrebarea: „Cine-i de vină pentru tot ce sentâmplă în tară ?” 9. A.C. Cuza şi adepţii săi sau grăbit a da un răspuns prin care acuzau pe evreii refugiaţi în România din Galiţia şi Ungaria în câteva valuri, cei mai mulţi stabilindu-se în România după Primul Război Mondial. Având o situaţie materială bună, aceştia şi-au putut înscrie copii la facultăţi de farmacie, drept sau medicină, care după absolvire asigurau venituri pecuniare mari. Aceste facultăţi erau dorite şi de foarte mulţi români, dar deficitare în ceea ce priveşte spaţiul de învăţământ, materiale de laborator, locuri în cămine şi cantine. Numărul studenţilor era foarte mare, deoarece nu existau examene de admitere, ci doar taxe de înscriere. De aceea se crease imposibilitatea adăpostirii tuturor studenţilor în spaţii de cazare adecvate. Încă din anii universitari 1919-1920 şi 1920-1921 a apărut ideea limitării accesului studenţilor de altă naţionalitate, alta decât cea românească, în universităţi. Această idee apare chiar în documente oficiale, ca de exemplu Raportul rectorului Universităţii din Cluj, Sextil Puşcariu, din 10 octombrie 1920, în care se spunea: „Aglomeraţia mare din Facultatea de Medicină are ca urmare faptul că încăperile existente nu sunt îndestulătoare. În urma acestui neajuns, Senatul (universitar n.n) şi-a pus în mod serios întrebarea dacă n-ar fi cazul să se introducă un numerus clausus (număr limitat în sensul de admitere a studenţilor propoţional cu numărul minorităţilor de care aparţin: numerus = număr (lat.) şi clausus (=închis), în sensul de limitat n.n) pentru studenţii de la medicină, stăvilindu-se, astfel, numărul prea mare al studenţilor din Ungaria, care caută la noi să scape de persecuţiile ce au să le sufere

evreii la universităţile maghiare şi ocupă astfel locurile studenţilor noştri, îndreptăţiţi în primul rând ca să urmeze cursurile”. Ideea de numerus clausus a fost părăsită şi considerată ca antidemocratică, argumentându-se faptul că spiritul democraţiei româneşti se opune, acordând libertate pentru orice naţionalitate. Un an mai târziu (1921), Sextil Puşcariu intervine din nou şi atrage atenţia referindu-se la bursele acordate de stat că: „un număr mare din cei care au început studiile, nu le mai pot continua. Acest lucru e cu atât mai regretabil cu cât studenţii străini, mai bine situaţi (material n.n) pot să se susţină la studiu, primejduind cu numărul lor mare, caracterul naţional al Universităţii din Cluj” 10. Tot Asociatia studentilor crestini romani a fost la originea declansarii grevelor studentesti din decembrie 1922, de la Iaşi, desfasurate sub egida lozincii "numerus clausus". Numărul mare de studenţi evrei de la Facultatea de Medicina şi de la Facultatea de Ştiinţe, în comparaţie cu numărul redus de studenţi români, a declanşat reacţia dură a studentţlor naţionalişti. Manifestaţii au loc pe străzile capitalei. În cartierul Vacaresti au loc conflicte sângeroase cu evreii 11. Tot atunci se hotaraste ca 10 Decembrie sa fie declarata sarbatoare oficiala a studentimii. Într-adevar, situaţia de la Facultatea de Medicină releva o preponderenţă evreiească. Decanul acestei instituţii, C. Bacaloglu, răspunzând la o adresă a Ministerului, va trimite telegrafic următoarea statistică: la secţia Medicină, 546 români şi 831 evrei, la secţia Farmacie, 97 români şi 299 evrei. Situaţia era "alarmantă" si la celelalte facultăţi din Universitatea Ieşeană, la Electrotehnică - 80% evrei şi 20% de alte nationalităţi (inclusiv români); de asemenea, la Universitatea din Cernăuţi, din 1300 studenţi erau 300 români, 150 de alte nationalităţi, iar restul evrei. Proeminenţa elementului evreiesc în universităţile româneşti, considerat drept un serios obstacol în ascensiunea socială şi profe-

497F

498F

499F

10 9

Ibidem, p. 86.

Ibidem, p. 87. http://miscarea.net/ethos6.html.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sională a elementului autohton, a determinat ofensiva studenţimii, de la 1922. Programele studenţeşti vizau raportul proporţional de studenţi în funcţie de reprezentativitatea demografică reală 12. Agitaţii studenţeşti naţionaliste au avut loc în anii de după Primul Război Mondial în întreg estul şi centrul Europei. În Cehoslovacia, la Universitatea din Praga, numirea unui rector evreu declanşa în 1922 o manifestaţie a studenţilor naţionalişti 13. Universităţile din Germania, Austria, Polonia, Lituania deveneau teatrul unor acţiuni de aceeaşi natură. Ideea de numerus clausus nu a fost o creaţie autohtonă. Ea provine din Ungaria 14, unde în septembrie 1920 ministrul Instrucţiunii al Ungariei, Kaller Istvan, a trecut prin Parlamentul de la Budapesta, legea cu acest nume. Oficialităţile de stat şi autorităţile universitare au respins ideea de numerus clausus, oferind cercurilor naţionalist-şovine prilejul de a declanşa tot felul de convulsii sociale, greve, demonstraţii, manifestaţii, pichetări, grupuri de presiune etc. Motivul „servit pe tavă” 15 , după spusele cercetătorilor în problemă, l-au oferit studenţii evrei care în majoritatea cazurilor erau habotnici ca urmare a educaţiei religioase mozaice (iudaice) primite în familie şi comunitate, în special studenţii evrei de la Facultatea de Medicină care, la orele de anatomie se eschivau să disece cadavre ale core-ligionarilor săi. De asemenea, studenţii români de la medicină au observat că fosrte rar era adus pentru disecţie cadavrul vreunui evreu nereclamat de familie. De foarte multe ori, studenţii evrei se adresau comunităţii care lua măsuri de a-l sustrage de la disecţii şi de a-l înhuma potrivit ritualului mozaic. În discuţiile contradictorii iniţiale care au apărut între studenţii români şi evrei, cei

din urmă declaraseră că „religia (mozaică n.n) îi împiedică de a profana cadavrele coreligionarilor săi” 16 potrivit relatărilor din ziarul „Cuvântul studenţesc” din 19 februarie. Tensiunile creşteau mereu şi erau întreţinute şi amplificate de grupările naţionalist-extremiste care le-au dat şi un caracter religios, autointitulându-se „studenţi creştini” drept o sintagmă de contrapondere la religiozitatea afişată de către studenţii evrei. De asemenea, se intitulau „studenţi creştin” 17 pentru a se deosebi iniţial de toate celelalte grupări studenţeşti, cu alte cuvinte pentru a se deosebi de marea masă a studenţimii române. Anul universitar 1922-1923 a debutat sub semnul unei situaţii deosebit de tensionante, începea sub semnul multor dificultăţi şi nemulţumiri. Lipsea numai „capsa de aprindere”, deaorece „fitilul” era deja pus. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1922, un student evreu de la Facultatea de Medicină din Cluj a făcut nişte glume considerate jignitoare şi deplasate la adresa unui cadavru de creştin pregătit pentru disecţie. Astfel, a luat naştere un conflict cu studenţii români de la Facultatea de Medicină din Cluj care au alungat pe studenţii evrei de la orele practice de anatomie, până când aceştia nu-şi vor fi adus cadavre proprii de evrei pentru disecţie 18. Ideea a fost preluată imediat şi de alte centre universitare din ţară. La 1 decembrie 1922, „studenţii creştini” ai Facultăţii de Medicină din Iaşi au înaintat un memoriu consiliului profesoral, prin care se cerea introducerea lui numerus clausus în sistemul de învăţământ universitar şi ca studenţii evrei de la medicină să-şi procure cadavre evreieşti pentru disecţii. Studenţii evrei, la rândul lor, au înaintat un memoriu aceluiaşi consiliu profesoral, prin care au declarat că sunt de acord cu cererea colegilor lor creştini. Imediat a fost numită o comisie formată din trei profesori de facultate, care urma să ia legă504F

500F

501F

505F

502F

503F

506F

12 13

Ibidem.

Armin Heinen, Legiunea Arhanghelului Mihail. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996 ,p. 207. 14 Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, p.188. 15 Corneliu Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în op. cit., p. 87.

Ibidem, p. 88. Ibidem. 18 Ibidem. 17

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA tura cu comunitatea israelită ieşeană şi autoritatea lor religioasă de la care urma să se obţină acordul folosirii de cadavre evreieşti, nereclamate de familie 19. Totodată, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină a dispus continuarea disecţiilor până la răspunsul pe care comunitatea israelită din Iaşi urma a-l da în termen de 10 zile. Studenţii „creştini” au blocat intrările Institutului Anatonic, împiedicând accesul studenţilor evrei, până la sosirea răspunsului din partea profesorilor. Această situaţie l-a determinat pe directorul Institutului să suspende activitatea practică în Institut. Între timp, la Cluj, au avut loc întruniri studenţeşti sporadice şi neautorizate şi la alte facultăţi în afara celei de medicină, acestea fiind dirijate de conducerea Centrului Studenţesc „Petru Maior”. Senatul Universităţii clujene a luat în discuţie aceste întruniri în zilele de 30 noiembrie şi 2 decembrie 1922, constatând caracterul lor civilizat. Viaţa universitară clujană a fost brusc tulburată în ziua de 4 decembrie 1922 20 când studenţii evrei medicinişti au subtilizat un cadavru de evreu, adus şi pregătit pentru disecţie. Rapid s-a ajuns la noi tulburări, la o stare de revoltă la toate centrele universitare din ţară care au constat în blocarea intrării în toate facultăţile a studenţilor evrei, indiferent de profil, în organizarea de întruniri neautorizate şi demonstraţii de stradă însoţite de manifestări violente ale unor grupuri de studenţi nationalişti-creştini, urmate de distrugeri de bunuri aparţinând evreilor. Speriat de aceste tulburări, Senatul Universităţii din Cluj comunica la 7 decembrie 1922 că se va introduce numerus clausus pentru studenţii care nu erau cetăţeni români, iar pentru disecţii vor fi folosite cadavrele nereclamate de familie indiferent de religie. Mişcările studenţeşti au continuat, iar la sfârştul primei decade a lunii decembrie

1922, delegaţi din toate centrele universitare s-au întrunit la Bucureşti unde au adresat un memoriu în numele studenţimii române către Consiliul de Miniştri. În acest memoriu se cerea printre aletele introducerea lui numerus clausus în sistemul de învăţământ şi obligativitatea pentru studenţii medicinişti evrei de a studia numai pe cadavre aparţinând coreligionarilor lor. Anterior, în urma evenimentelor de la Cluj de la începutul lunii decembrie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor a respins comunicatul Senatului Universitar din Cluj, anulând promisiunile acestuia. De aceea, la Bucureşti, delegaţiile studenţeşti din diferite centre universitare au reluat revendicările mai sus amintite. Din nou, Guvernul României a respins, în totalitate, memoriul studenţesc 21. S-a creat peste tot un sentiment de frustrare, de derută, de care a profitat gruparea studenţească extremistă de dreapta, care a preluat conducerea şi iniţiativa în mişcarea studenţească atât pe plan local, cât şi la nivel naţional. Astfel, s-a constituit un Comitet Central Studenţesc, sub conducerea căruia s-au organizat manifestaţii, s-au produs dezordinii în toate centrele studenţeşti din ţară începând cu 10 decembrie 1922. Marea adunare a studenţilor s-a desfăşurat în 10 decembrie 1922 în aula Facultăţii de Medicină. Au participat peste 1.000 de studenţi din toate centrele universitare din ţară 22, alăturânduse şi câţiva profesori Studenţimea naţionalistă a aniversat anual această zi, ocazie cu care se produceau excese de tot felul. În ziua de 10 decembrie, în fiecare an, se încerca să se impună pe plan calendaristic în mod oficial aniversărilor universitare. Presa Partidului Naţional Român a denumit-o la un moment dat „ziua ferestrelor sparte” 23 ceea ce semni-fică modul cum aceasta se

507F

509F

508F

510F

511F

Ibidem. Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, în op. cit., p.196. 23 Corneliu Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în op. cit., p. 90. 22

19 20

Ibidem, p. 88 – 89. Ibidem, p. 89.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA „aniversa” în fiecare an, începând cu 1922. O serie de oameni politici de dreapta, printre ei şi profesori universitari, au sprijinit astfel de manifestaţii ale studenţimii naţionaliste sperând să creeze din aceştia o masă de manevră politică care să sprijine extrema dreaptă pentru a veni la putere. Guvernul a fost nevoit a lua măsuri. Astfel, localurile Universităţii au fost luate sub protecţia poliţiei şi armatei în vederea restabilirii ordinii şi continuarea normală a cursurilor. Însă măsurile nu au dat rezultatele scontate, iar Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor a propus Senatelor Universitare să accepte imediat începerea „vacanţei de iarnă” 24. Această soluţie a fost propusă de către Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor în speranţa că spiritele se vor calma. Dar atmosfera se va tensiona din nou după scurta vacanţă universitară la începutul sesiunii de examene care i-a urmat. Astfel, între 25-29 ianuarie 1923 a avut loc o nouă întrunire la Bucureşti a studenţilor naţionalişti-creştini la care au participat reprezentanţii acestora din toate centrele universitare, care au hotărât să continue lupta pentru a forţa mâna guvernului privind introducerea lui numerus clausus 25. Metoda folosită de naţionalişti-creştini, adunaţi la Bucureşti, consta acum într-o formă superioară de luptă, şi anume: greva studenţească cu ocuparea şi supravegherea localurilor Universităţii în aşa fel încât nici o activitate didactică să nu poată avea loc. La 30 ianuarie 1923, un grup de 150 de studenţi opozanţi (presa de dreapta susţine că erau numai studenţi evrei) „au dat asalt Universităţii din Bucureşti [...] şi au maltratat pe cei 25-30 de studenţi români care se aflau la acea oră pe culoarele sălilor de cursuri...” 26 . Incidentul a luat amploare soldându-se cu declanşarea unor manifestaţii studenţeşti în capitală, îndreptată în special împotriva evreilor şi a ziarelor „jidovite” ca de exemplu „Adevărul” şi „Lupta”, care au fost

arse de manifestanţi în faţa Palatului Regal şi Academiei Comerciale. Aceste tulburări au obligat Senatul Universităţii din Bucureşti să anunţe suspendarea cursurilor, a lucrărilor practice şi a examenelor până la data de 8 februarie 1923 „pentru a se da timp de reculegere şi intrare în ordine” 27. În seara zilei de 31 ianuarie 1923, un grup de studenţi extremişti au provocat tulburări încingând o bătaie de proporţii cu locuitorii evrei ai cartierelor învecinate cu Calea Victoriei şi Mănăstirea Radu-Vodă, ciocnire cu greu aplanată de poliţie. Cu toate acestea, o serie de cadre didactice universitare, cunoscute pentru atitudinea lor antisemită, au continuat să participe la toate acţiunile şi manifestările studenţeşti din această perioadă, încurajând acţiunile studenţilor extremişti. Aşa s-a întâmplat la Cluj la 7 martie 1923 unde profesorii I. Cătuneanu, Iuliu Haţieganu şi Traian Pop au ţinut o serie de cuvântări considerate „incendiare” 28. În luna martie 1923, tulburările izbucnesc în Bucureşti. Studenţii extremişti, adunaţi în faţa Palatului Eforiei, au încercat să oprească spectacolul trupei de operetă Mally Picon, în limba idiş. Poliţia a operat câteva arestări între studenţii extremişti şi ca urmare, trei zile au avut loc ciocniri de stradă în urma cărora o serie de studenţi extremişti au fost depuşi la închisoara Văcăreşti. Urmare a acestor evenimente, în zilele de 28, 29 şi 30 martie 1923, la Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, a avut loc o întrunire cu rectorii şi decanii de la toate universităţile şi facultăţile din ţară – cea mai amplă reuniune de până atunci – la care a participat şi primul ministru I.I.C. Brătianu 29 . Participarea primului ministru la această întrunire demonstrează impasul în care se găsea învăţământul superior românesc în această perioadă. Întrunirea respectivă a fosot precedată de hotărâri foarte importante: 515F

512F

516F

513F

517F

514F

27 24

Ibidem. 25 Ibidem. 26 Ibidem.

Ibidem, p. 91. Ibidem. 29 Corneliu Radeş, Mişcarea studenţească din anii’ 20, în op. cit., p. 37 28

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA deschiderea tuturor înstituţilor universitare din ţară până la data de 16 aprilie; nu se mai admitea întreruperi de cursuri sau închiderea acestora din vari motive, aceasta fiind dată de faptul că erau studenţi ce nu raliaseră tulburărilor naţionaliste, aceştia fiind în majoritate, şi care doreau să urmeze cursurile; poliţia, jandarmeria şi armata erau mobilizate în vederea menţinerii ordinii şi disciplinei în Universităţi; studenţii care s-ar fi dedat în continuare la tulburări erau eliminaţi; era introdusă starea de asediu; bursierii şi solvenţii de cămine şi cantine trebuiau să se prezinte în termen de cinci zile la cursuri, altfel riscau eliminarea; se stabileau măsuri împotriva studenţilor dove-diţi de a fi provocat agitaţie şi tulburări 30. Cu toate acestea, prin măsurile drastice ale guvernului liberal şi ale Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor se pare că situaţia nu se putea dezamorsa. Politicienii de drepta, în frunte cu A.C. Cuza, profesorul antisemit de la Iaşi, au continuat să fie conducătorii unor noi tulburări şi să pregătească noi demonstraţii soldate cu ciocniri violente. Ca atare, întrega viaţă universitară semăna cu un vulcan gata să se activeze din nou, după ce cu greu a fost stins temporar. Studenţii români erau extrem de săraci, proveneau în majoritatea lor din familii sărăcite de război. De aici contradicţia între ei şi studenţii străini, în special de origine evreiască, mai bine situaţi pe plan material, sau locuitori, aproape în exclusivitate în oraşe. Mai era apoi şi alimentarea permanentă a studenţimii cu ideologie antisemită de către reprezentanţii unor forţe politice de extremă dreaptă, care urmăreau să facă din aceştia o masă politică de manevră în vederea realizării unor obiective politice personale. Date fiind aceste nevoi, constatate pe teren, privind situaţia Universităţilor, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor a mai primit o sumă de peste o jumătate de miliard de lei de la buget 31.

Rămaşi în minoritate, studenţii extremişti, sfătuiţi din umbră de către adepţii politicii de extremă dreapta (mai bine sfătuiţi la Iaşi n.n) erau pentru continuarea grevei. Cei din Bucureşti şi Cluj au publicat chiar un comunicat prin care chemau la continuarea grevei, iar celor de la Iaşi li s-a alăturat şi un grup al studenţilor extremişti din Cernăuţi. La cumpăna zilelor de 22 şi 23 aprilie 1923, extremiştii au depus într-un cadru religios următorul jurământ: „Jurăm să nu primim ruşinea de a pleca fruntea intrând la cursuri fără satisfacerea şi legiferarea cererilor noastre. Noi nu putem fi o generaţie de laşi. Jurăm luptă pentru numerus clausus, care trebuie legiferată şi VA FI. Jurăm răzbunare tuturor acelora care se vor pune în calea noastră, considerându-i trădători ai intereselor neamului” 32. La Bucureşti, studenţii extremişti au dat „ultimul asalt” arborând pe clădirea Universităţii alături de drapelul tricolor şi steagul L.A.N.C. La conducerea centrului studenţesc au impus pe H. Rovenţa ca preşedinte, iar pe N. Creţu ca vice-preşedinte. La Cluj, în aceeaşi perioadă, în urma unui început de grevă, urmată de acte de violenţă, au fost exmatriculaţi din Universitate: Ion I. Moţa (anul III Drept), preşedintele provizoriu al Centrului Studenţesc „Petru Maior”, Isac Mocanu (anul III Ştiinţe), preşedintele Societăţii Studenţilor în Ştiinţe, Olimpiu Boieriu (anul V Medicină), Virgil Moldovan (anul III Drept), Ion Silaghi (anul I Ştiinţe), Augustin Bidianu (anul I Drept) şi Victor Nicolae (anul II Drept), totodată au fost arestaţi şi duşi la Bucureşti, la închisoarea Văcăreşti 33. De asemenea, la Bucureşti au fost operate şi aici arestări în rândul studenţimii extremiste: C. Dănulescu, Marinescu-Slatina, C. Eftimie, N. I. Uleia, Gh. Buzoianu, T. Cristofovici, I. C. Fortunescu, Lelia Knobloch, I. I. Georgescu şi D. Vasiu 34.

518F

520F

521F

522F

519F

32 30 31

Ibidem Ibidem.

Corneliu Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20. p. 93. 33 Maria Someşan, Mişcarea studenţească din 1922, p.203. 34 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Încheierea anului universitar 1922-1923 a fost un compromis. Cine a profitat de acest compromis? Cine altul dacă nu A.C. Cuza, profesorul de drept de la Iaşi care a fost „sprijinitorul din umbră” a tuturor dezordinilor înregistrate în perioada respectivă în centrele universitare. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, dat fiind tulburările înregistrate în anul universitar 1922-1923, a recomandat lectoratelor universitare ca pentru noul an de învăţământ să ierte şi să primească la cursuri din nou pe majoritatea studenţilor exmatriculaţi, iar anul universitar 1923-1924 să înceapă cu o lună mai devreme. Studenţii de stânga au publicat un document denumit „Manifest de Principii” în ziarele „Adevărul”, „Lupta”, „Dimineaţa”, „Viitorul” în luna iunie 1923, semnat de N. Măcrinescu, Ion A. Preotesei, Mihail Ciobanu, G. Stancu, L. Ionescu şi D. Istrate. Prin acest manifest, ei se desolidarizau de acţiunile naţionaliştilor-extremişti, făcând apel la colegialitate în vederea recuperării pierderilor provocate de îndelungata grevă studenţească 35. Începând cu anul universitar 19231924, s-a aplicat în universităţi un regulament de ordine şi disciplină, deosebit de restrictiv şi sever. Eşecul suferit de studenţii naţionalişti-extremişti i-au adus la concluzia că „numai doborârea prin revolver” a duşmanilor ţării puteau să refacă prestigiul mişcării naţionalist-creştine 36. Era, de fapt, o încercare de a pune în practică jurământul depus. Astfel, şapte dintre fruntaşii mişcării naţionaliste studenţeşti: Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moţa, Aurel Vernichescu, Corneliu Georgescu, N. Dragoş, Radu Mironovici şi Tudose Popescu urmau să suprime pe fraţii bancheri: Mauriciu şi Aristide Blank, pe bancherul Bercovitz, pe V. Filderman, preşedintele Uniunii Evreilor din România, pe Schör, marele rabin al

Bucureştiului, pe I. Rosenthal, directorul ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, pe Al. Constantinescu ( Porcul), fruntaş liberal şi membru al băncii „Marmorosch Blank”, pe C. Banu, membru la aceeaşi bancă, C. Mille, directorul ziarelor „Lupta” şi „Presa”, pe avocatul C. G. Costaforu, pe miniştri G. Mârzescu şi Jean Th. Florescu 37. 525F

523F

Primii doi iniţiatori ai complotului (vezi anexa 3), Codreanu şi Moţa, erau exmatriculaţi, Moţa din 1921, iar Codreanu din 1923 şi totuşi sprijiniţi de A.C. Cuza, continuau a urma cursurile Facultăţii de Drept. Descoperiţi, complotiştii au declarat că au prestat un nou jurământ prin care se obligau a lichida personalităţile amintite, care au păgubit „mişcarea studenţească naţională”. Ion Moţa, fiind încarcerat l-a împuşcat chiar pe Aurel Vernichescu pe motivul că acesta a trădat mişcarea 38 . Opt luni mai tărziu, Moţa era eliberat. Acelaşi mod tolerant i-a fost aplicat şi lui Codreanu, care în 1924 l-a asasinat în public pe Constantin Manciu, prefectul poliţiei oraşului Iaşi, care sa dovedit intransigent ordinii pe timpul evenimentelor din 1923. În urma acestui

524F

526F

Cornel Radeş, Din viaţa universităţilor României. Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20, în Arhivele Totalitarismului, anul VII, nr. 24- 25, 1999 p. 94. 36 Ibidem.

37 38

Corneliu Radeş, Mişcarea studenţească din anii’ 20, p. 38. Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA proces întortocheat, Codreanu a fost achitat de Curtea cu Juri 39. Ce putea să însemne această atitudine de tolerare a crimei şi mai ales de iertare a acesteia din partea guvernului liberal şi a organelor de justiţie ale vremii? Oare aceştia şi acestea erau simpatizanţi ai extremei drepte ce începea să practice crime ca mijloc de rezolvare politică a conflictelor ? De acum, studenţii naţionalişti extremişti pot fi încadraţi în mişcarea politică a extremei drepte, care prin reprezentatul ei A. C. Cuza, îşi constituia capitalul politic recrutat din studenţimea naţionalistă. Să aruncăm o scurtă privire asupra gestului lui Codreanu, care la 25 octombrie 1924, asasina în sala Tribunalului din Iaşi pe prefectul poliţiei Constantin Manciu, care a folosit metode brutale pentru potolirea studenţilor extremişti, uneori. Mergând până la tortură. Relatând acest eveniment, ziarul “Cuvântul Iaşului” scria: „ROMÂNI ! Acela care de mai bine de un an de zile, pentru arginţii lui Iuda a batjocorit şi a lovit tot ce-i românesc şi-a primit pedeapsa. Gestul colegului nostru, Constantin Zelea Codreanu, este al nostru al tutror. Apărându-şi onoarea, el a apărat onoarea întregii studenţimii. Studenţimea şi naţia recunoscătoare îi strigă într-un glas: Să trăiască Corneliu Zelea Codreanu !” 40 . Procesul s-a judecat la Focşani, apoi la Turnu-Severin, iar Codreanu a fost achitat, iată un exemplu edificator – crima ridicată la rang de politică de stat, rămasă nepedepsită şi achitată. Câţiva ani mai târziu, ziaristul Mihail Sevastos de la „Viaţa Românească” scria, vorbind de actele extremei drepte ce va deveni legionară: „N-au fost pogromuri în România; dar au fost devastate magazine, tipografii, edituri, sinagogi. Evreii au fost bătuţi pe străzi şi în pieţe publice şi au fost aruncaţi din trenuri. S-a tras în ei cu revolverul. Lupta a vut loc mai ales în universităţi unde studenţii i-au dat afară pe

colegii lor israeliţi cu forţa... Numiţi aceste lucruri cum vreţi... Cât despre noi, le găsim monstruoase. Iar aici studenţii sunt aceia care joacă rolul pe care în Rusia l-au avut drojdia societăţii, în vreme ce, lumea noastră intelectuală stă cu braţele încrucişate, fiind terorizată de presa sectelor şi agenţii lor provocatori” 41. După ce a cucerit spaţiul universitar, mişcarea naţionalistă avea să se extindă şi la alte pături ale populaţiei. Oricum Corneliu Zelea Codreanu nu împărtăşea toate revendicările materiale (referitoare la cămine, cantine) le găsea fără importanţă. Peste ani, îşi va explica această atitudine: „Părerea noastră a fost întotdeauna contrară... oricărui amestec de ordin material în doleanţele formulate de studenţime. Pentru că, ziceam eu, şi zic şi astăzi, nu nevoile, nu lipsurile îi împinseseră la marea mişcare pe studenţi, ci dimpotrivă, părăsirea oricăror nevoi şi oricăror lipsuri... Mişcarea studenţească n-a fost o mişcare de revendicări materiale. Ea se ridica dincolo de nevoile unei generaţii, împletindu-se cu liniile mari ale neamului” 42. Şi după anii 1922-1923, mişcările studenţeşti au continuat, iar studenţii au fost nemulţumiţi de condiţiile în care trăiau. Chiar după aceste puternice mişcări studenţeşti, tensiunea antiiudaică s-a menţinut dar nu la aceleaşi cote ridicate. Studenţii naţionalişti români vor acţiona şi în anii următori sub egida LANC, iar după 1927 Codreanu se va retrage din Ligă şi va întemeia Legiunea Arhanghelului Mihail, unde îi vom găsi în număr din ce în ce mai mare.

527F

529F

530F

528F

Ibidem, p. 336. Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Editura „Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1936, p. 114.

42 39 40

Ibidem. Irina Livezeanu, op. cit., p. 332.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Dreapta româneasca speranţă şi deziluzie în România postdecembrista prof. Vlaic Sorin Mentalul românilor a fost plasat de-a lungul istoriei mereu în sfera ideologiilor de dreapta, asta probabil ca o consecinţă a efortului de conservare a valorilor naţionale şi religioase intr-un context mereu ameninţat de schimbările geopolitice din zonă. Ce este o ideologie de dreapta? Ce este un partid de dreapta? Pe ce se bazează un partid de dreapta? Un partid de dreapta are printre priorităti; credinţa, familia, biserica, armata şi educaţia, aceste instituţii fiind formatoare de opinie într-o societate. Dreapta construieşte societatea care la rândul ei construieşte statul. Ideologia de dreapta porneşte de la două principii; tradiţia şi realismul, acestea au stat la fundamentarea partidelor de dreapta oriunde în lume. In România primul partid de dreapta a fost Partidul Conservator apărut în anul 1880 condus de, Barbu Catargiu, Lascăr Catargiu sau Petre P. Carp, acesti lideri ştiau că prin tradiţie se asigură conservarea identităţii naţionale şi culturale 1 Perioada interbelică a fost marcată de o puternică ofensivă a dreptei care a reuşit să convingă medile populare prin acţiuni care se suprapuneau cu valorile morale fundamentale a poporului român. Mişcarea legionară spre exemplu, îşi concentrase eforturile pentru a-şi atrage simpatizanţi folosindu-se de valorile ortodoxiei şi pe pasiunea care o dezvolta proprietatea funciară în România. Această acţiune a fost favorizată şi de situaţia din Uniunea Sovietică, românii fiind îngrijoraţi că ceea ce se întâmplase în Uniunea Sovietică ar putea să se extindă şi în România. Dreapta democratică românească în perioada interbelică, a beneficiat însă de aportul unor remarcabile personalităţi politice, ideologice şi culturale precum; Nae

Ionescu, Mircea Eliade, Nicolae Iorga. Activitatea politică sau culturală a acestora a influenţat considerabil mentalul colectiv al poporului român astfel că, deşi au fost momente în care acţiunea politică a favorizat anumite formaţiuni de stânga, atitudinea mentalului romănesc, a fost favorabilă valorilor morale promovate de dreapta. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial când armatele sovietice au preluat controlul asupra României, structurile Partidului Comunist Român, erau slabe şi extrem de reduse din punct de vedere numeric. Era o situaţie total diferită de a celorlate ţări est europene care intrau in sfera de dominaţie sovietică şi unde partidele comuniste numarau zeci şi chiar sute de mii de membrii. In România structurile partidului comunist, abia daca atingea cifra de 1000 de membrii. A fost nevoie de o infuzie masivă de activişti comunişti formaţi la Moscova care să constituie structura de suport pentru instaurarea regimului comunist în România. După instaurarea regimului comunist liderii de atitudine care condamnau noul regim au fost daţi la o parte şi eliminati din viaţa politică sau exterminaţi pur şi simplu în închisorile comuniste de catre noua putere, lucru care s-a întâmplat în toate ţările este europene unde sovieticii şi-au impus sistemul politic de dominatie.. Ideile de dreapta care erau scăpate de sistemul de cenzură se mai puteau gasi în operele literare a unor autori deveniţi ulteriori disidenţi ai sistemului comunist. Pe parcursul celor 50 de ani de comunism, aparatul de propagandă comunist, nu a incetat nici o clipă să denigreze liderii, formaţiunile politice si ideologiile de dreapta care se manifestaseră în perioada interbelică. S-a reuşit astfel să se creeze un curent de opinie de stanga destul

531F

Alex Mihai Ştefănescu- Analize şi comentarii ,Ziua-, 5 aprilie 2007

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de excepţie ale vieţii publice din Romania de dupa 1989 au fost prezente la această mişcare şi au girat oarecum acest fenomen. Românii începeau să reînveţe democratia în piaţă. Se părea că mişcarea de dreapta care se voia în primul rând anticomunistă avea şanse să cuprindă un public cât mai larg. Posibilitatea ca aceasta mişcare a liderilor cu vederi democratice de dreapta să se extindă ca o mişcare civică a fost stopată de aparatul fostei securităţi, pus acum în slijba noii puteri. Acest fenomen al Pieţei Universităţii a fost discreditat puternic prin intermediul televiziunii. Faptul că urma ca la 20 mai 1990, să aibe loc alegeri a făcut să crească miza, deci şi mişcările de discreditare a partidelor ce reprezentau dreapta. Era vital pentru noua putere să obţină un scor electoral bun în condiţiile in care nici propriul electorat nu era foarte sigur date fiind mişcările imprevizibile care pot apărea in mediile sociale în urma schimbării unui regim politic. Liderilor politici care încercau să reconstituie dreapta romanească li s-a făcut prin intermediul televiziunii nationale o puternică campanie de discreditare fiind acuzaţi de colaborare cu fosta securitate. Colaborarea cu ţările occidentale nu mai putea fi considerata o crimă. Singurul care nu a putut fi acuzat de această colaborare fiind liderul ţărănist, Corneliu Coposu, identificat şi ca seniorul moral al politicii postrevoluţionare româneşti. Ce îşi dorea dreapta romaneasca? O încercare între experimentul occidental şi un proiect naţional romanesc. Era pregătită societatea românească pentru asa ceva? Jumătate de veac de ideologie comunistă a lăsat urme adânci în mentalul colectiv. Alegerile din 1990 şI 1992 au fost câştigate detaşat de stănga care aveau în persoana lui Ion Iliescu un lider charismatic propulsat în mintea românilor ca autor al revoluţiei române, omul care l-a înlăturat pe Ceauşescu şi cel care oferă stabilitate. A fost nevoie de o mişcare de reaşezare şi unificare a fortelor democratice din România unde lider de opinie a devenit

de solid care însă paradoxal, a fost erodat de acţiunea politică a lui Ceauşescu. Momentul decembrie 1989 a marcat nu doar o mişcare împotriva regimului Ceauşescu ci şi o mişcare împotriva regimului comunist, era firesc ca românii să încerce să regăsească valorile pierdute sau să scoată la suprafaţă oameni despre care discutau mai mult la modul conspirativ. A fost momentul în care românii au redescoperit personaliăţi precum Petre Ţuţea, Emil Cioran, Corneliu Coposu, Ioan Raţiu, Radu Câmpeanu sau mulţi alţii care au supravieţuit închisorilor comuniste. Ianuarie 1990 a însemnat reapariţia pe scena politică a „partidelor istorice” Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc devenit ulterior şi creştin-democrat sub autoritatea unor lideri precum Radu Câmpeanu şi Corneliu Coposu. Aceşti lideri, marcaţi de ororile închisorile comuniste au încercat refacerea partidelor cu sprijinul unor vechi membrii liberali şi ţărănişti dar şi cu sprijinul unor personalităţi care proveneau din sfera culturală sau din rândul societăţii civice. Valorile pe care au încercat să le promoveze aceşti lideri au fost în primul rând morale, dincolo de ideologia pe care o reprezentau. Era evident că promovarea unor obiective politice şi economice de dreapta într-o societate care a fost educată în spiritul demonizării unor partide şi lideri politici, alţii decât cei de stanga a însemnat asumarea unui mare risc, esuarea ar fi insemnat compromiterea mişcării şi a ideilor de dreapta pentru o lungă perioada de timp. A fost nevoie pentru început de o adevărată şcoală publică, pentru ca lumea să cunoască şi să înţeleagă valorile democraţei şi valorile fundamentale promovate de dreapta. Românii vor avea şansa să repete exerciţiul de învăţare a democratiei la fel cum procedaseră atenienii cu peste două mii de ani în urmă. A fost posibilă astfel apariţia unui fenomen unic în spaţiul fost comunist, fenomenul Piaţa Universităţii. Personalităţi 100

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Corneliu Coposu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Corneliu Coposu a reuşit printr-un efort imens să aducă la aceeaş masă a negocierilor, lideri cu pareri politice diferite provenţi din formatiuni eterogene. In 11 noiembrie 1995 Corneliu Coposu moare, speranţele românilor într-o victorie a dreptei începeau să se clatine, de cele mai multe ori disparitia liderului poate să ducă la dezbinarea formaţiunii pe care o conduce. Cu toate astea, moartea lui Corneliu Coposu a strâns şi mai tare rândurile susţinătorilor ideilor de dreapta. Probabil această mişcare venea ca un sentiment de remuşcare a românilor pentru toată tăcerea lor politică în perioada comunistă, atâta timp cât tările din jur, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia încercaseră mişcări de înlăturare a sistemului comunist şi a dominaţiei sovietice. România a fost singurul stat fost comunist est european care a trebuit să-şi redescopere vocatia democratică sprijinindu-se pe vestigiile unei epoci depaşite 2. A fost acest lucru un avantaj pentru mişcarea dreptei? Adversarul dreptei în România s-a dovedit a fi nu doar mişcarea de stânga ci mai ales modul de gîndire inert al clasei politice care a împiedicat transformarea legislativă şi instituţională a complexului economic moştenit din comunism cu toate că la putere în urma alegerilor din 1996 se găsea o coaliţie a căror forţe se declarau de dreapta. Acest lucru se întâmpla după ce trecuseră mai bine de 50 de ani de la ultima guvernare de dreapta iar procesul de modernizare a fost încetinit daca nu chiar îngheţat or se cunoaşte că democratizarea, liberalizarea şi dezvoltarea capitalismului se poate face doar prin modernizarea structurilor sociale şi economice. 3 Se parea că mişcarea de dreapta îşi găsise şi unitatea ideologică. Aparitia Manifestului dreptei, semnat de catre Uniunea Forţelor de Dreapta, a fost primul

manifest politic şi ideologic clar apărut în România după 1989. Cele 10 puncte ale Manifestului ilustrează clar direcţiile pe care forţele de dreapta le-au gandit pentru România. În jurul acestui manifest apărând ulterior şi un partid cu ideologie de dreapta. 4 Teama de a pierde capitalul electoral, a determinat factorii politici ai forţelor de dreapta care făceau parte din Convenţia Democrată să amâne procesul de modernizare a economiei şi a societătii. Atunci când măsurile au fost luate în cele din urma, la primele convulsii sociale cum a fost cazul mineriadelor, au apărut disensiuni în cadrul formaţiunilor politice de dreapta, fapt care a compromis şansa de a face un pas decisiv spre o economie de piaţă, bazată pe capital privat, construită pe principiile dreptei. Indiferent de ce credem despre provocările momentului, de speranţele sau deziluziile dreptei pe scena politică romanească sau despre clivajul stânga dreapta, nu avem cum să nu observăm o temă ce se impune treptat conştiinţei noastre publice.Ne apropiem de un punct în care trebuie să reevaluăm în lumina noilor evoluţii şi a noului context global, modul în care imaginăm identitatea istorică si politică a poporului român. Realizăm că nu putem continua să funcţionăm la infinit pe baza unei formule politice gandite şi pusă în practică în secolul XIX. Or ce popor cu pretenţii îşi reevaluează poziţia istorică şi se reinventează istoric la căteva sute de ani. Este necesitatea impusă de însăşi schimbarea istorică şi socială din jur. 5 534F

532F

535F

533F

4 2

Traian Ungureanu- Coposu- amintiri interzise, Cotidianul 26 februarie 1996 3 Dan Pavel- UFD şi perspectivele dreptei în România. Ziua, 20 iulie 1999

101

Oana Marinescu-Reforma inseamna capitalism, adica dreapta,Ziua, 1 octombrie 1998 5 Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligica, Reconstructia dreptei. Intre experimentul capitalist occidental si proiectul national romanesc Revista 22 august 2008

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Alexandru Vaida-Voevod - contribuţii la făurirea statului naţional unitar român prof. Toma Elisabeta Mirela opresiunii maghiare el a fost dintre cei dintâi lideri ai politicei transilvănene. Un bărbat de un caracter demn și independent, posedând calități alese și o inteligență politică rară, a fost capabil să se împotrivească tuturor sforțărilor autorităților maghiare de a-l intimida sau de a-l discredita. Înzestrat cu o mare abilitate oratorică, a devenit un orator elocvent în românește, ungurește și nemțește.” 1 A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, strămoşii săi erau din Gîrbou şi fuseseră înnobilaţi de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. Școala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa și Braşov, unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. 2 A activat ca membru al organizaţiei studenţeşti „România jună”, devenind apoi preşedintele acesteia. S-a angajat în mişcarea naţională alături de colegii săi de la universitate. Asupra lor a avut o influenţă aparte juristul şi politicianul Aurel C. Popovici cu care a colaborat la elaborarea în 1891 a „Replicii” junimii academice române către studenţii maghiari ca răspuns la „Memoriul” studenţilor maghiari de la Universităţile din Budapesta şi Cluj. „Replica” s-a bucurat de succes în rândul opiniei publice internaţionale, iar în 1892 a fost tipărită în cinci limbi de circulaţie europeană. Prin acest document, bazat pe legile şi datele statistice oficiale ale statului maghiar erau evocate autonomia naţională, federalismul şi sepa536F

Unul dintre marii politicieni ai perioadei interbelice, Alexandru Vaida-Voevod, s-a remarcat ca ferm susţinător al drepturilor naţionale ale românilor din Ardeal. Participant de seamă la realizarea Marii Uniri, s-a numărat printre liderii noului Partid Naţional Ţărănesc format după anul 1918. În activitatea politică, Alexandru VaidaVoevod a ocupat timp de trei mandate funcţia de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al II-lea motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid. După instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea, a fost numit consilier regal. Om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc, participant activ la realizarea visului de veacuri al românilor, presa occidentală îl caracteriza ca fiind unul dintre iluştrii politicieni români, “Dr. Alexandru Vaida Voevod, deși încă relativ tânăr și puțin cunoscut în Europa occidentală, a jucat de mult un rol important în Europa sud-estică, și în special în politica Ungariei. Când românii din Transilvania simțeau întreaga forță a

537F

102

Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles (însemnări, memorii, scrisori), Ed. Sincron, 1993, p. 19–20 2 Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, p.707-712

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA rarea românilor şi a ungurilor din punct de vedere politic, astfel încât fiecare să aibă propriul teritoriu naţional în cadrul Imperiului Habsburgic. A participat la Conferinţa Naţională a Partidului Naţional Român, la Sibiu, în anul 1893 devenind membru al acestui partid. La această Conferinţă s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena. „Memorandumul” a fost redactat pentru a susţine revendicările românilor din imperiu şi a denunţa politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta. Alexandru VaidaVoevod a asistat la elaborarea proiectului de către Iuliu Coroianu în casa bunicului său, Alexandru Bohăţel. 3 În anul 1896, Vaida a reușit să-i determine pe colegii săi români de la Universitatea din Viena să pregătească manifestațiile împotriva Mileniului, sărbătoare a Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul țării. În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfășurând și o activitate în cadrul Partidului Național Român, unde s-a situat până la moartea lui Ioan Rațiu în gruparea care îl susținea ca președinte. După închegarea mișcării neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăștie, a trecut în tabăra curentului politic decis să reorganizeze partidul și să adopte un program nou corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu și în societatea românească. 4 Conferinţa Partidului Naţional Român din 10 ianuarie 1905 de la Sibiu a adus triumful noului val activist. Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. Ales împreună cu alţi deputaţi români în parlamentul Ungariei, împreună cu cei cehi, slovaci şi sârbi, formează o opoziţie

unită, cu ecou în presa internaţională. Apărător pe toate tărâmurile al drepturilor naţionalităţilor, în parlamentul Ungariei, faţă de politica maghiară, principalele campanii susţinute de Al. Vaida Voievod militează pentru votul universal, egal şi secret, inclusiv dreptul de vot al femeii, iniţiat încă din anul 1905 şi critică legilor şcolare ale contelui Apponi, prin care urma să se predea numai ungureşte în şcolile româneşti. Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/ 12 octombrie 1918, la Oradea s-au desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe 5/18 octombrie. “Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Ardeal şi Ungaria, ca organ politic al naţiunii române din Ardeal şi Ungaria, constată că urmările razboiului îndreptăţesc pretenţiile de veacuri ale naţiunii române la deplina libertate naţională. Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate hotărî singură şi liber de soarta sa - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin propunerea de armistiţiu a monarhiei române, naţiunea doreşte să facă acum uz de acest drept şi reclamă în consecinţă şi pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură aşezarea ei printre naţiunile libere. Organul naţional al naţiunii române din Ungaria şi Ardeal nu recunoaşte îndreptăţirea acestui parlament şi acestui guvern să se considere ca reprezentante ale naţiunii române, ca să poată reprezenta la congresul general de pace interesele naţiunii române din Ungaria şi Ardeal, căci apărarea intereselor ei, naţiunea româna o poate încredinţa numai unor factori designaţi de propria ei adunare naţională. Naţiunea română care trăieşte în monarhia austro-

538F

539F

Georgeta Smeu, Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997, p. 226-228 4 Drăghicescu, Dumitru, Marea Unire a românilor cu românii: 1918. Banatul si Transilvania; Bucovina si Basarabia, Editura Albatros, Bucureşti , p.36

103

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ungară aşteaptă şi cere, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională…Să ştiţi că nu persoana mea neînsemnată, ci naţiunea romană a vorbit prin mine şi că în ceste clipe istorice, fiecare român simte la fel cu mine şi inima fiecărui român e pătrunsă de aceleaşi sentimente, dorinţe şi speranţe cărora eu leam dat expresie!”. 5 După momentul din parlamentul de la Budapesta, Vaida revine în Ardeal, fiind ales printre cei şase membri ai Partidul Naţional Român în Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, preşedinte fiind desemnat Şt. Cicio Pop, C. N. R. C., sau Sfatul Naţional Român, cum începe să fie cunoscut în popor, făcea cunoscută public preluarea asupra teritoriilor locuite de români, trecând la înfiinţarea consiliilor naţionale locale, numite „sfaturi” sau secţii ale C.N. R. C. şi a gărzilor judeţene, cercuale şi comunale, acţiune încheiată aproape peste tot în prima jumătate a lunii octombrie. Se instaurează în Transilvania administraţia românească, înlocuind vechile instituţii austro-ungare, ostile românilor. 6 Pregătirea Marii Adunări Naţionale Constituante de la Alba-Iulia s-a făcut într-un timp relativ scurt. Ea a constituit momentul de apogeu al luptei naţionale a românilor, a fost un eveniment revoluţionar în cursul căruia s-au ridicat marile probleme care stăteau în faţa poporului român: desăvârşirea statului naţional unitar roman, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalităţii în drepturi pentru naţionalităţile conlocuitoare, lupta pentru cucerirea unui regim politic democratic. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor

„din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România” 7 După acest eveniment istoric, Al. Vaida Voievod este ales în Consiliul Dirigent ca vicepreşedinte şi şef al departamentului de externe de presă şi membru în comisia care urma să prezinte la Bucureşti, regelui Ferdinand I, istoricul act al Unirii. La 12-13 decembrie 1918, delegaţia aleasă la Alba Iulia, formată din episcopii Miron Cristea şi Iulian Hossu şi miniştrii V. Goldiş şi Al. Vaida Voevod, prezintă suveranului României actul Unirii. În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Alexandru VaidaVoevod, vicepreședinte al Partidul Naţional Român, în timp ce Iuliu Maniu și-a păstrat funcția de președinte al Consiliului Dirigent. Pe 29 decembrie, Parlamentul ratifică legile prin care se consfinţea Marea Unire. Pe 10 ianuarie 1920, primul ministru a fost nevoit să plece în străinătate pentru a obține recunoașterea internațională a actelor unirii. Astfel, el nu și-a mai putut exercita prerogativele, iar în locul său a rămas Ştefan Cicio Pop. Lider marcant al Partidului Naţional Român, Vaida este numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele, pe baza votului universal, Partidul Naţional Român a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator cel mai mare număr dintre partidele participante. 8 Deputat în parlamentul României din anul 1919, ministru secretar de stat al Transilvaniei, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, guvernul său semnează tratatul de pace cu Austria şi răspunde pozitiv la propunerea 542F

540F

541F

543F

Proclamarea autodeterminării (Fragmente din marele discurs de la 18 Octomvrie 1918 rostit în parlamentul din Budapesta), Românul, nr. 9, 1928, p. 2 6 Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului naţional unitar român (1918–1920), ClujNapoca, Edit. Dacia, 1985, p. 19.

104

Scurtă istorie a românilor, C. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Ed. Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 255 8 Ioan Scurtu, Alegerea primului parlament al României întregite (noiembrie 1919), în 60 de ani de la făurirea statului naţional unitar român (coordonatori: Matei Vlad, I. Gheorghiu, I. Scurtu), Bucureşti, 1978, p.173

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA conducerea Frontului Renaşterii Naţionale, unica organizaţie politică în stat, sub comanda supremă a regelui Carol. Evenimentele politice ulterioare au dus la îndepărtarea lui Alexandru Vaida-Voevod de pe scena politică. Preluarea controlului de către regimului comunist duce la arestarea acestuia pe 24 martie 1945, de autorităţile comuniste, iar în 1946 punerea în arest la domiciliu, la Sibiu, unde îşi petrece restul vieţii, până la moartea sa, în 1950. Alexandru Vaida Voevod, om politic şi patriot român transilvănean, se presupune a nu a fi ezitat să adere la o lojă masonică subordonată Marelui Orient al Franţei pentru a-şi crea un avantaj faţă de celelalte delegaţii cu care România avea divergenţe teritoriale în perioada Conferinţei de Pace de la Paris. Despre activitatea sa masonică se cunosc mai puţine lucruri dar în ceeea ce priveşte activitatea politică, în sprijinul şi interesul naţiunii române, se poate afirma cu certitudine că Alexandru Vaida-Voevod este unul dintre făuritorii României Mari. Activitatea sa este cu siguranţă descrisă cel mai bine prin cuvintele lui Iuliu Maniu, din anul 1932, în ziarul Patria, „Naţiune puternică, popor trupeşte şi sufleteşte sănătos: iată năzuinţa lui pentru care a muncit şi a suferit cu fanatic devotament.”

URSS de semnare a tratatului dintre cele două ţări. Este ministru de Interne în perioada 1928-1930, preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne, al Afacerilor Străine în 1932 şi preşedinte al Consiliului de Miniştri în anul 1930. Ca ministru al Industriei şi Comerţului se pune la dispoziţia dictaturii regelui Carol al II-lea, fiind numit secretar de stat, vicepreşedinte şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc. El cere Partidului Naţional Ţărănesc să militeze pentru principiul „numerus valachicus". În conformitate cu procentul de 80% reprezentat de români „valahi", din totalul populaţiei ţării, ei să ocupe în mod corespunzător posturi de conducere în instituţii şi întreprinderi. Nereuşind să-şi impună punctele de vedere, Al. Vaida demisionează din Partidul Naţional Ţărănesc, şi înfiinţează în 29 martie 1935 propria formaţiune politică, denumită „Frontul Românesc" prin care va sprijini măsurile autoritare ale şefului statului. Alexandru Vaida Voevod, va deveni unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai regelui, prin care Carol al II-lea îşi va legitima regimul autoritar. Din, 1938 Vaida este numit consilier regal, apoi este ales preşedinte al Adunării Deputaţilor (9 iunie 1939 - 5 septembrie 1940). Între 20 ianuarie-22 iunie 1940, regele Carol al II-lea îl numeşte la

Teme ale modernităţii politice în gândirea Occidentului medieval din secolele IX-XV prof.dr. Ştefan Florin Teoria contractului social care va face carieră în epoca modernă datorită scrierilor lui John Locke şi Jean-Jacques Rousseau 1 îşi are începuturile într-o realitate definitorie pentru evul mediu, constând în încheierea raporturilor dintre seniori şi vasali. În mod firesc, această practică se va extinde pe plan politic, regele beneficiind de calităţile de suzeran şi de conducător al statului,

prerogative care s-au suprapus peste imaginea mult mai veche de natură mistică de protector al comunităţii. Aura apărută în jurul său nu-l exonera, însă, de responsabilitatea avută pentru viaţa şi prosperitatea supuşilor săi şi nici nu-i asigura imunitatea faţă de sancţiunile primite atunci când poporul său era lovit de năpaste. Această interpretare s-a intersectat cu oprobriul bisericii gregoriene la adresa mitizării instituţiei monarhice prin atribuirea dimen-

544F

Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Iaşi, Institutul European, p.22

105

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA siunii sacralităţii. Cărturarii, pe care i-a dat această etapă din istoria creştinismului apusean, au deţinut întâietatea în privinţa elaborării termenilor unui contract în care suveranul depindea de poporul său, care îl putea revoca în eventualitatea nerespectării angajamentelor făcute. În construcţia lor teoretică, reprezentanţii clerului nu ezitau să se inspire din concepţia laică de unde au preluat dreptul vasalului de a-şi repudia seniorul care nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor sale. Protagoniştii primelor forme de revoltă şi-au justificat atitudinea invocând principiul nesupunerii în cazurile în care suveranii şi judecătorii se făceau vinovaţi de măsuri contrare valorii de dreptate, fără ca asupra lor să planeze spectrul neasumării obligaţiei de fidelitate. Prezent in nuce în documente precum Jurămintele de la Strasbourg, ,,dreptul la rezistenţă” 2 îşi găseşte sorgintea în vechea cutumă germanică ce permitea unei comunităţi umane să riposteze când o guvernare devenea abuzivă, normă care se va întâlni cu unele principii stipulate în dreptul roman 3 . Pe tărâmul teoriei politice, ideea contractului social se manifestă la finele veacului al XI-lea datorită lui Manegold von Lautenbach 4. Ideea referitoare la originea naturală a puterii politice apare în scrierile părinţilor bisericii 5, iar premisa, care trimitea la necesitatea decurgerii consecinţelor pozitive din actul de guvernare, va duce la delimitarea regelui de tiran, 6 punct de vedere care apare la Isidor din Sevilla (cca.560-636) 7. În veacul al XII-lea, John din Salisbury va relua acest argument inserându-l în Polycratus, care nu

este doar un tratat privitor la guvernare şi la idealul principelui perfect, ci şi un tablou al societăţii engleze incluzând moravurile aristocraţiei, procedurile din justiţie, funcţionarea instituţiilor sau comportamentul membrilor aparatului administrativ 8. ,,Între un tiran şi un principe-susţine John din Salisbury - există o singură sau principală deosebire: ultimul ascultă de lege şi guvernează poporul prin poruncile ei, considerându-se slujitor al legii. În virtutea legii îşi afirmă el pretenţia de a ocupa cel dintâi şi mai de frunte loc în afacerile statului şi în purtarea sarcinilor lui; şi ridicarea lui deasupra altora constă în aceea că, în timp ce oamenii obişnuiţi sunt consideraţi răspunzători doar de treburile lor particulare, pe principe cad poverile întregului stat” 9 . Autorul lui Polycratus se situează în tabăra ostilă celor care îl aşează pe rege ,,deasupra legii” apelând la moştenirea lăsată de jurisconsulţii romani în principal la Ulpian 10. Doar Dumnezeu îi asigură principelui legitimitatea de care are nevoie în actul de guvernare, însă încălcarea legii naturale, interpretată ca o extensie a legii divine, îl transformă pe acesta într-un tiran şi într-un adversar al lui Dumnezeu, anihilarea lui prin recursul la mijloace punitive fiind o responsabilitate a creştinilor în integralitatea lor 11. Dreptul la rezistenţă va legitima, atât riposta nobiliară cât şi demersurile singulare ale burgheziei, care, iniţial, dorea să nu fie îngrădită în desfăşurarea activităţilor sale economice 12, ulterior fiind adoptat de toţi orăşenii angajaţi pe drumul autoguvernării comunale. Rezultatul acestei mutaţii în gândirea politică a vremii a fost redactarea unor documente care au oferit temeiul juridic funcţionării Parlamentului în Anglia sau a Adunării Stărilor Generale în Franţa, instituţii 551F

552F

545F

553F

546F

547F

554F

548F

549F

555F

550F

March Bloch, Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor, Cluj-Napoca, Dacia, 1998, vol.II, pp.186-187 3 David Miller(coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000, p.300 4 Mihail Fărcăşanu, op.cit., p.119 5 Georges de Lagarde, Recherches sur l’esprit politique de la Réforme, Paris, 1926, p. 17 Apud Mihail Fărcăşanu, Monarhia socială, Bucureşti, România Press, 2008, p.118 6 Mihail Fărcăşanu, op.cit., p.118 7 Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Iaşi, Polirom, 2008, p.157

106

Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (coord.), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul de la Nantes, Iaşi, Polirom, 2005, p.250 9 Citat preluat din Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (coord.), op.cit., p.251 10 Olivier Nay, op.cit., p.156 11 Ibidem, p.157 12 March Bloch, op.cit., p.187

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA care întruchipau un regim reprezentativ tributar exclusivismului aristocratic, proces istoric atestat la începuturile desprinderii de feudalism 13. Principiul fundamental al modernităţii politice referitor la ,,voinţa majorităţii” se conturează în scrierile cărturarilor formaţi în climatul marcat de tentativele de reformare a Bisericii catolice din secolul al XV-lea. Unul din obiectivele mişcării conciliare a vizat înlăturarea absolutismului papal, capacitatea decizională revenind unor organisme asemănătoare cu adunările reprezentative la fel cum s-a întâmplat în vremea creşti-nismului primar 14. Unul din „focarele” acestei mişcări a fost Universitatea din Padova, unde profesorii şi studenţii de la facultatea de drept au pledat pentru reformarea creştinismului apusean pe baze juridice 15. La 1439, fostul student al lăcaşului de învăţământ menţionat anterior, Nicolaus Cusanus va prezenta în cadrul conciliului de la Basel scrierea intitulată De concordatia catholica, operă în care vorbeşte despre semnificaţia principiului voinţei majorităţii 16. La fel ca şi William Occam, Cusanus va considera că legitimitatea conducătorilor nu se poate clădi decât pe consimţământul liber al supuşilor 17. Eşecul conciliarismului a fost provocat de con-cordatele dintre papi şi monarhi, însă prin mesajul său va anticipa importante teme ale modernităţii politice şi instituţionale precum reprezentarea şi consimţământul 18 . Graţie reactualizării aristo-telismului în cadrul scolasticii, concepţia referitoare la stat şi societate va înregistra o transformare radicală, corespunzătoare unei alte para-digme. În ciuda formaţiei sale teologice, autorul necunoscut al tratatului politic Rex pacificus, elaborat, probabil, la 1302, vor-beşte despre unitatea oamenilor la nivelul societăţii şi a

puterii politice, apelând la ideea unităţii Creaţiei, deziderat materializat însă în interiorul statului, fără patronajul Bisericii 19. Aproximativ în aceeaşi perioadă, Jean de Paris susţine în Tractatus de potestae regia et papali, că apariţia statului s-a datorat faptului că oamenii au hotărât să depăşească starea naturală în care trăiau la un moment dat şi să dea ascultare unei autorităţi care asigura binele comun 20. Semnificativă este folosirea termenului de virtute al cărui conţinut, fără a se detaşa de sistemul de valori al creştinismului, încorporează şi accepţia civică 21. 562F

556F

563F

564F

557F

558F

559F

Meritul fixării definitive a noţiunii de contract social în istoria filosofiei dreptului aparţine lui Marsilius de Padova (12701342) 22, care va concepe, sub influenţa concepţiei teleologice despre stat a lui Aristotel 23 , scrierea Defensor pacis, unde acreditează ideea că principele este învestit de popor să asigure respectarea legilor, în caz contrar fiind revocat şi sancţionat. Întocmirea legilor se face de către o comisie a cărei componenţă este stabilită de cei mulţi, iar prevederile normelor legale enunţă scopul

560F

565F

566F

561F

Ibidem David Miller(coord.), op.cit., p.125 15 P.P.Negulescu, Filosofia Renaşterii, Bucureşti, 100+1 GRAMAR, pp. 162-163 16 Mihail Fărcăşanu, op.cit., p. 271, nota 3 17 David Miller(coord.), op.cit., p.140 18 Ibidem, p. 126 14

107

Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, O istorie a Europei de Apus în Evul Mediu:de la Imperiul Roman târziu la marile descoperiri geografice(secolele V-XVI), Iaşi, Polirom, 2010, p. 261 20 Frederick Copleston, Istoria filosofiei, Bucureşti, ALL, vol.III, 2011, p.335 21 Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op.cit., p.261 22 Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Bucureşti, Europa Nova, p.72 23 David Miller(coord.), op.cit., p.481

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA tip de autoritate devenind omul 29. Prin înzestrarea poporului cu calitatea de depozitar al legitimităţii puterii monarhiei şi a scoaterii divinităţii din ecuaţia politică, noua instanţă – la care se raportează acum guvernarea dobândeşte trăsătura laicităţii 30. Principele, întruchipat de o persoană sau de o colectivitate, trebuie să recurgă la măsurile care erau impuse de o dinamică socială armonioasă, din care trebuiau să lipsească amplificarea diferenţelor dintre bogaţi şi săraci. Caracteristica moderaţiei este sugerată de metafora corpului politic, având ca punct de plecare echilibrul sistemelor biologice, Marsilius de Padova reproducând un pasaj din Politica lui Aristotel: ,,Creşterea disproporţionată a câtorva clase ale cetăţii prilejuieşte, de asemenea frământări politice. Este întocmai ca şi corpul omenesc, ale cărui părţi trebuie să se dezvolte proporţional pentru ca simetria întregului să-şi păstreze fiinţa; el ar fi expus să piară dacă piciorul ar creşte de patru coţi şi restul corpului de numai două palme. Fiinţa ar putea chiar să-şi schimbe cu totul specia dacă s-ar dezvolta fără proporţia nu numai a dimensiunilor, ci şi a elementelor alcătuitoare. Corpul politic se compune de asemenea, din părţi diverse, dintre care unele iau adesea, pe ascuns o dezvoltare primejdioasă: spre exemplu, clasa săracilor în democraţii şi în republici” 31. În urma analizei de mai sus putem afirma că atât apărătorii absolutismului, cât şi partizanii îngrădirii prerogativelor monarhului se inspirau din izvoarele antice. Astfel dreptul roman stipulează că doar poporul îndeplineşte funcţia de sursă primară a legilor, iar lex regia este mijlocul prin care poporul transmite principelui capacitatea de a legifera, dar numai în concordanţă cu aspiraţiile sale. O altă barieră aşezată in calea instaurării absolutismului este ,,dreptul natural”. Interpreţii dreptului roman din vea-

statului, acela de asigura liniştea internă şi prosperitatea materială a locuitorilor. Scrierile lui Marsilius de Padova reflectă contextul social-istoric din nordul Italiei, regiune devastată de nenorociri publice, cauza fiind găsită în conduita suverană a papei Bonifaciu al VIII-lea 24. Revenind la problematica genezei teoriei contractului social, cărturarul în discuţie aprecia că guvernările, care nu se întemeiază pe ,,voinţa poporului”, se încadrează în tipologia tiraniilor. Superioritatea unei cârmuiri este determinată de aplicarea electivităţii fără ca această formă de guvernare să fie valabilă pentru orice stat 25. Faptul că principele cumulează puterea executivă şi cea judecătorească nu-i conferă o autoritate discreţionară, poziţia sa fiind justificată de obiectivul stopării imixtiunii Bisericii în funcţionarea Statului 26 . În concluziile, pe care le prezintă în Defensor pacis, autorul amintit se simte obligat să să-şi clarifice intenţiile, susţinând că respingerea absolutismul papal prin invocarea suportului popular al conducătorului statului nu însemna promovarea democraţiei 27. Chiar dacă a resuscitat ideea suveranităţii poporului, Marsilius de Padova va folosi expresia major et valentior pars, expresie care se îndepărtează de concepţia egalităţii tuturor oamenilor sub aspectul aptitudinilor civice, valorizându-i pe cei înzestraţi cu însuşirea capabilităţii. În epoca medievală şi mai târziu, noţiunea de major pars, referitoare la partea mai mare se conjuga cu cea de melior pars, adică de partea mai bună 28. Geneza noţiunii moderne de stat a reclamat proclamarea autonomiei societăţii politice graţie atributului suveranităţii. Deoarece divinitatea nu intervine în constituirea societăţii, noţiunea de autoritate este separată de instituţia Bisericii, sursa oricărui

572F

573F

567F

568F

569F

570F

574F

571F

Frederick Copleston, Istoria filosofiei, op.cit., p.164 Ibidem, p.166 26 Ibidem, p. 169 27 Ibidem, p.170 28 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Polirom, 1999, p.140 25

108

Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op.cit., p.261 30 Olivier Nay, op.cit., p. 161 31 Citat preluat din Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (coord.), op.cit., p. 331

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cul al XII-lea condiţionează recunoaşterea autorităţii principelui de respectarea lui jus naturale, constând în totalitatea normelor legale şi a principiilor stabilite pe cale raţională, dar care nu sunt altceva decât manifestarea în sfera terestră a legilor divine 32. Evoluţia ştiinţei juridice în secolele XII-XIII aduce proliferarea concepţiei unei regalităţi depersonalizate, care îi va diminua din importanţa legitimării religioase impunând asumarea responsabilităţilor regale, abordare care transpare din recursul la termenii de res publica (referitor la monarhie) şi persona publica (cu trimitere la rege) 33. La depersonalizarea puterii monarhiei a contribuit şi reculul concepţiei patrimoniale asupra statului prin delimitarea ,,bunurilor regatului” de ,,patrimoniul regelui”, fenomen vizibil încă din secolele XIIIXIV 34. Termenul de ,,legi fundamentale’’ reflectă dorinţa instituţiei regale de a-şi fixa atribuţiile deţinute pe un temei juridic în cadrul procesului de centralizare, demers care i-a asigurat un caracter moderat ferind-o de similitudinea cu despotismul oriental 35. Caracteristicile ,,legilor fundamentale” sunt date de inexistenţa statului în sensul modern al conceptului în care regele deşi se găsea deasupra piramidei sociale, stările refuzau să i se supună necondiţionat. Documentele juridice în discuţie ca, de pildă, Magna Charta Libertatum (1215), Angajamentul bavarez (1311) sau Bula de Aur a Împăratului Carol al IV-lea (1356), reglementează raporturile dintre monarhi şi reprezentanţii categoriei nobiliare de pe toate treptele ierarhice, în unele situaţii fiind incluşi şi membrii ai comunităţilor urbane şi ai categoriei sociale a ţăranilor. Prin natura lor, prevederile ,,legilor fundamentale’’ recunosc o stare de fapt, delimitând anvergura puterilor exercitate în acel moment de subiecţii de drept. Deşi nu lipsesc lucrurile inedite, clauzele acestor

constituţii aduc consacrarea juridică a ,,vechilor libertăţi’’ 36. Politologul Samuel P. Huntington vorbeşte despre existenţa până în secolul al XVI-lea a vechii monarhii constituţionale, unde regele ,,domnea şi conducea dar conducea sub lege’’, motiv pentru care supuşii săi nu erau privaţi de drepturi şi libertăţi 37 . O altă consecinţă a aplicării ,,legilor fundamentale” constă în consolidarea monarhiei datorită elaborării câtorva reguli care nu lăsau loc echivocului în privinţa funcţionării acestei instituţii, norme trecute aproape în totalitate în arhivele administrate de specialiştii în drept aflaţi în serviciul regalităţii 38 . Urmările aristotelismului în dezbaterile teologico-politice se referă şi la reconsiderarea statutului regelui prin depăşirea ipostazei de monarh creştin în care îi ajuta pe supuşi să-şi depăşească starea de fiinţe impure şi să acceadă la mântuire, la cea de conducător al unui stat suveran din care fără să lipsească imperativele creştine referitoare la sensul vieţii oamenilor, dispunea de instituţii care atestau existenţa politicului. Autonomia statului însemna afirmarea principiului continuităţii structurilor legislative şi administrative, idealul perenităţii statului monarhic reclamând crearea aparatului birocratic menit să-l fortifice 39. Următoarea etapă a consolidării statului corespunde absolutismului prin a cărui reconfigurare se năştea statul naţional, entitate simptomatică pentru construcţiile politice din Occident, ajunse la maturitate în secolul al XIX- lea 40. 579F

575F

580F

576F

581F

577F

578F

582F

583F

Marius Bălan, ,,Evoluţia istorică a conceptului de constituţie’’, în Ştefan Deaconu şi Simina Elena(ed.), Liber Amicorum Ioan Muraru, Bucureşti, Hamangiu, 2006, pp.14-15 37

Olivier Nay, op.cit.,p.152 Ibidem, p.153 34 Ibidem, p.181 35 Mihail Fărcăşanu, op.cit., p.123 33

109

Samuel P.Huntington, Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi, Polirom, 1999, p.105 38 Olivier Nay, op.cit.,p.181 39 Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan, Bogdan-Petru Maleon, op.cit., pp.260-262 40 Josep Fontana, Europa în faţa oglinzii, Iaşi, Polirom, 2003, p.140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Episcopul Ioan Popasu al Caransebeşului (1808-1889) - 125 de ani de la trecerea sa în veşnicie pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei În această calitate, a militat, încă din timpul Revoluţiei de la 1848-1849, pentru emanciparea tuturor românilor aflaţi sub stăpânirea austriacă. Astfel, la 3/15 mai 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, s-a formulat un „program” naţional în 16 puncte, în care se cerea libertate şi independenţă, desfiinţarea iobăgiei şi crearea unei singure Mitropolii pentru toţi românii ortodocşi din Imperiu; a fost adus la cunoştinţa împăratului Ferdinand V (1830-1848), aflat la Innsbruck, în 30 mai, de o delegaţie din care făcea parte şi protopopul braşovean, unul dintre cei zece secretari ai Marii Adunări Naţionale. În urma consfăturii de la Lugoj, din ianuarie 1849, s-a înaintat noului împărat Francisc Iosif I (1848-1916), la Olmütz, în 13/25 februarie, încă o petiţie, în care erau incluse, ca priorităţi, „unirea tuturor românilor din statul autriac într-o singură naţiune, administraţie naţională independentă, convocarea unui congres pentru alegerea unui cap naţional, consiliu administrativ naţional cu denumirea de senat român şi alegerea unui cap bisericesc de sine stătător”. Alte doleanţe au fost cuprinse în memoriul adresat Guvernului imperial la 10 ianuarie 1850, în care se cerea împărţirea Monarhiei Habsburgice pe principiul egalităţii în drepturi a naţiunilor, cu ocuparea funcţiilor în stat în raport cu proporţia locuitorilor, introducerea limbii române în viaţa publică, înfiinţarea unei universităţi româneşti etc. Între petiţionari sa numărat, de fiecare dată, şi Ioan Popasu. În cadrul consfăturii de la Braşov, din 6/18 noiembrie 1860, organizată şi prezidată de protopop, s-a militat pentru întrunirea unui congres naţional românesc, în care să se stabilească un program revendicativ unitar, în concordanţă cu diploma imperială emisă în acelaşi an, la 20 octombrie; cererea a fost înaintată împăratului la 10 decembrie 1860. Congresul proiectat s-a întrunit la Sibiu, în

Între marile personalităţi politice şi religioase ale naţiunii române moderne se numără, la loc de cinste, şi episcopul Ioan Popasu al Caransebeşului, de la a cărui trecere la cele veşnice se împlinesc, în luna februarie, 125 de ani. Viitorul ierarh s-a născut, la 20 decembrie 1808, în oraşul Braşov, într-o familie de bravi români, proveniţi din Vălenii de Munte (azi, jud. Prahova). A urmat şcoala primară şi primii ani de gimnaziu în localitatea natală, continuându-şi apoi studiile la Sibiu şi Cluj. Cu sprijinul episcopului Vasile Moga al Ardealului (18111845) şi-a desăvârşit educaţia la Viena, aprofundând în anii 1832-1836, în cadrul Universităţii din capitala Imperiului Habsburgic, Teologia. Reîntors în Transilvania, a fost numit, în 1 septembrie 1836, secretar al Episcopiei sibiene, iar la 12 martie 1837, preot celib la biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Şchei, cumulând, în paralel, din 12 aprilie 1837, şi funcţia de protopop al Braşovului, deţinută aproape trei decenii (1837-1865). 110

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cereau Guvernului să numească la Vârşeţ, în scaunul chiriarhal rămas vacant, pe arhimandritul Patrichie Popescu (1809-1862), iar Patriarhiei de Carloviţ să respecte autonomia Bisericii româneşti. După îndelungate dezbateri, prin decretul imperial din 6 iulie 1865, s-a obţinut trecerea credincioşilor români bănăţeni de sub jurisdicaţia Bisericii Sârbe sub cea a nouînfiinţatei Episcopii a Caransebeşului, sufragana Mitropoliei Ortodoxe ardelene, reactivată la 12/24 decembrei 1864. În urma recomandării făcute de către mitropolitul Andrei Şaguna al Transilvaniei şi episcopul Procopie Ivaşcovici al Aradului (1853-1873) în cadrul sinodului patriarhal din Carloviţ, la 6 martie 1865, cel dintâi titular al reînfiinţatei Episcopii Ortodoxe Române a Caransebeşului, continuatoare vechii eparhii bănăţene medievale atestate de documentele timpului, a fost ales protopopul Ioan Popasu, cel pe care mitropolitul Bucovinei, Silvestru Morariu-Andrievici (1880-1895), îl considera „românul învăpăiat pentru deşteptarea din amorţirea seculară şi scăparea din starea de împilare a poporului român din Ungaria şi Transilvania”. A fost hirotonit în biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” din Răşinari, la 15 august 1865, fiind investit a doua zi de către sinodul episcopal. În 20 august, în drum spre Caransebeş, s-a bucurat, în fiecare sat de pe valea Bistrei, de o primire călduroasă; prin circulara din 26 august făcea cunoscută clerului şi credincioşilor din eparhie numirea sa. A fost instalat în catedrala veche a oraşului, cu hramul „Sf. Mucenic Gheorghe”, la 30 octombrie/11 noiembrie 1865, de către episcopul Procopie Ivaşcovici al Aradului. În această calitate, s-a îngrijit de organizarea administrativ-canonică a unui teritoriu vast, împărţit în zece protopopiate: Făget, Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Vărădia, Oraviţa, Jebel, Ciacova, Panciova şi Vârşeţ. La 1/13 noiembrie 1865 a mutat, în clădirea vechii reşedinţe episcopale din Caransebeş, secţia românească a Seminarului din Vârşeţ, la a cărui conducere s-a aflat până în anul

1/13 ianuarie 1861, în cele două rezoluţii elaborate cerându-se autonomia Transilvaniei, egalitatea naţiunii române cu celelalte naţiuni conlocuitoare, utilizarea limbii române în administraţie şi justiţie, drepturi electorale, doleanţe aduse la cunoştinţa monarhului la 1 iulie. O parte din aceste solicitări erau reiterate şi în petiţia românilor braşoveni, adresată, la 21 aprilie 1861, comitelui Francisc de Salmen. La 4 mai 1863, se solicita din nou Curţii vieneze recunoaşterea independenţei Ardealului. Din toate delegaţiile enumerate, protopopul a fost nelipsit. Eforturile i-au fost răsplătite în anul 1863, când, pe lista celor 57 de deputaţi români aleşi în Dieta Transilvaniei, s-a regăsit, la loc de cinste, şi numele său. În plan cultural, trebuie menţionat sprijinul pe care protopopul l-a acordat atât publicaţiilor „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (1836-1865), respectiv „Gazeta Transilvaniei” (1838-1944) – au fost editate la Braşov, de marele cărturar George Bariţiu (1812-1893) –, cât şi „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român” (Astra), din al cărui comitet central a făcut parte încă de la prima întrunire, anume 23 octombrie/4 noiembrie 1861. De asemenea, Ioan Popasu şi episcopul Andrei Şaguna sunt socotiţi fondatorii Gimnaziului românesc din Braşov (1850), prima instituţie ortodoxă de acest fel din Transilvania. Pe tărâm ecleziastic propriu-zis, Ioan Popasu a urmărit îndeaproape emanciparea bisericească a conaţionalilor săi ortodocşi. Astfel, la 3/15 mai 1848, pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, între cei care au cerut imperios „restabilirea Mitropoliei Române şi a Sinodului ei general anual după vechiul drept” s-a numărat şi protopopul braşovean. Acest deziderat a constituit, de altfel, şi prioritatea sinoadelor bisericeşti întrunite la Sibiu în 2426 octombrie 1860 şi 22 martie 1864. Cum în cadrul adunării naţionale de la Lugoj, din 15/27 iunie, se ceruse ieşirea de sub jurisdicţia bisericească a ierarhiei sârbeşti, la 20 iulie 1849, episcopul Andrei Şaguna (18481864; mitropolit: 1864-1873) şi Ioan Popasu 111

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Bibliografie: Traian Bădescu, Biografia primului episcop al reînfiinţatei dieceze gr. ort. române a Caransebeşului, Ioan Popasu, Caransebeş, 1899, 74 p.; Andrei Bârseanu, Episcopul Ioan Popasu, în rev. „Convorbiri Literare”, Bucureşti, an XL, 1909, pp. 237-255; Nicolae Cornean, Ioan Popasu, episcopul Caransebeşului (1865-1889), Caransebeş, 1934, 28 p.; Cornel Corneanu, Episcopul Ioan Popasu (1808-1889), în rev. „Altarul Banatului”, Caransebeş, an I, 1944, nr. 11-12, pp. 428437; an II, 1945, nr. 1, pp. 12-23; nr. 3-4, pp. 104-114; nr. 5-7, pp. 223-231; an III, 1946, nr. 7-8, pp. 165-175; Constantin Brătescu, Episcopul Ioan Popasu şi cultura bănăţeană, Timişoara, 1995, 198 p.; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. a II-a, Bucureşti, 2002, p. 373. Petru Bona, Episcopia Caransebeşului. Contribuţii istorice, ed. a II-a, Timişoara, 2006, p. 141-156; Autocefalie şi responsabilitate, Bucureşti, 2010, pp. 820-824.

1870; în 1874, a înfiinţat un Institut teologicpedagogic, destinat pregătirii viitoarelor cadre didactice din învăţământul confesional bănăţean. „Societatea de lectură a tinerimii ortodoxe de la Institutul diecezan”, creată în 1868, a redactat, din 1886, sub îndrumarea sa, foaia manuscrisă „Progresul”. În timpul arhipăstorii sale s-au deschis şi numeroase şcoli „poporale”, numărul acestora ajungând, în anul 1888/1889, la 211, cu 20.800 elevi, pregătiţi de 225 dascăli calificaţi. În 1869 a binecuvântat întemeierea „Reuniunii învăţătorilor români de la şcoalele capitale şi elementare din dieceza dreptmăritoare răsăriteană a Caransebeşului”. Tot el a pus bazele tipografiei şi librăriei eparhiale (1885), precum şi a periodicului bisericesc „Foaia Diecezană” (5/17 ianuarie 1886). A trecut la cele veşnice la 5/17 februarie 1889, fiind înmormântat, în prezenţa episcopului Ioan Meţianu al Aradului (1875-1898), în biserica „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Caransebeş. Se stingea astfel din viaţă unul din marii ierarhi ai poporului român, model pentru doi succesori ai săi la fel de iluştri: Nicolae Popea (1889-1908) şi Miron Cristea (1909-1919).

Filistenii – cultură, civilizaţie şi religie protos. drd. Nestor Dinculeană 1. „Popoarele mării” în Orientul Apropiat Antic Sintagma de „popoarele mării” este folosită în istoria antică a Orientului Apropiat pentru a indica o serie de triburi care la sfârşitul secolului XIII î.d.Hr. au atacat pe apă şi pe uscat coasta răsăriteană a Mării Mediterane, cucerind unele cetăţi importante din acest areal geografic. Informaţiile despre originea acestora sunt controversate, însă referindu-ne la prezenţa acestora în spaţiul siro-palestinian, mărturiile arheologice atestă existenţa lor aici între sec. XIII şi XI î.d.Hr. Între „popoarele mării” triburile cele mai însemnate care au fost identificate istoric

sunt următoarele: Pelset (filistenii), Sherden, Denyen, Weshwesh şi Tjekker 1. Sursele arheologice care aduc mărturii însemnate despre „popoarele mării” sunt în special de provenienţă egipteană, ca urmare a numeroaselor confruntări militare dintre cele două tabere. De altfel, egiptenii sunt singurii care au reuşit să ţină piept atacurilor iniţiate de „popoarele mării” în arealul canaanit, în perioada de domnie a faraonilor Merneptah (1213-1203 î.Hr.) şi Ramses al IIIlea (cca 1186-1155 î. Hr.) 2. 584F

585F

112

David O’Connor, The Sea Peoples and the Egyptian Sources, in Eliezer D. Oren, The Sea Peoples and Their Wold: A Reassessment, University of Pennsylvania, Philadelphia, 2000, p. 85. 2 Giovanni Garbini, I filistei, Brescia, 2012, p. 41.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Primele menţiuni despre unele triburi, considerate ca fiind dintre aşanumitele „popoare ale mării” apar încă din jurul anului 2000 î.d.Hr. pe „Obeliscul de la Biblos”. De asemenea în Scrisorile de la Amarna apar din sec. XIV î.d.Hr. sunt prezentate unele triburi invadatoare, în perioada de domnie a faraonului Amenhotep al III-lea, iar două stele comemorative din vremea lui Ramses al IIlea, aduc de asemenea informaţii despre populaţiile nomade care atacă Delta Nilului. Prezenţa „popoarelor mării” în Canaan, nu a trecut neobservată nici în cetatea Ugarit, unde patru tăbliţe de lut aduc informaţii despre prezenţa acestora aici chiar în perioada premergătoare distrugerii oraşului, tăbliţe datate în jurul anului 1180 î.d.Hr. Din perioada de domnie a faraonului Merenptah există patru inscripţii despre „popoarele mării”: Marea inscripţie de la Karnak, Coloana din Cairo, Stela lui Athirbis şi Stela lui Merenptah. Din perioada faraonului Ramses al III-lea izvoarele arheologice prezintă trei mari confruntări dintre egipteni şi „popoarele mării”. Templul mortuar de la Medinet Habu 3 şi Papirusul Harris sunt vestigiile arheologice care aduc informaţii despre aceste lupte în care egiptenii au reuşit să ţină piept atacurilor maritime ale acestor popoare barbare. Sfârşitul acestor confruntări pare să fie momentul în care „popoarele mării” dispar din tabloul istoric al Orientul Apropiat antic, presupunându-se stabilirea acestora pe teritoriul insulelor din bazinul mediteraneean 4. Dintre „popoarele mării” cei care au reuşit să dezvolte o civilizaţie statală organizată în Palestina au fost fără îndoială filistenii. Datele despre ei sunt cu mult mai numeroase, iar prezenţa lor în Palestina şi interacţiunea cu poporul evreu a determinat menţiuni însemnate despre filisteni în scrierile biblice. 2. Filistenii

Originea filistenilor a constituit pentru cercetătorii civilizaţiilor antice o întrebare la care cu greu s-a putut găsi un răspuns. Fiind numiţi între ”popoarele mării” care apar în spaţiul Orientului Apropiat în jurul secolului XII î.d.Hr., pătrunderea acestora pe teritoriul siro-palestinian s-a realizat atât pe mare cât şi pe uscat dinspre bazinul Mării Egee. Întrebarea care se pune însă este: De unde veneau filistenii şi care este originea lor? Cercetătorul german J. Spanuth, analizând datele arheologice şi vechile mituri referitoare la filisteni, a ajuns la concluzia puţin fantezistă că, aceştia îşi au originea din legendara Atlantidă şi care mai apoi au migrat spre ţările nordice scandinave, ajungând ulterior în pământul Canaanului 5. Informaţiile cele mai numeroase despre filisteni sunt aduse în primul rând de scrierile vechi-testamentare. Cartea profetului Amos, la capitolul IX, 7, îi defineşte pe filisteni ca fiind originari din Kaftor, adică insula Creta, iar Ieremia la capitolul II, 4-5, îi identifică pe filisteni ca fiind cretani. Originile cretane ale filistenilor sunt argumentate nu doar de izvoarele scrierilor biblice, ci şi de unele surse independente acestora. Ştefan din Bizanţ, un lexicograf din sec. VI î.d.Hr. folosind surse

586F

587F

588F

Trude Dothan, The Philistines and their material culture, Israel Exploration Society, The Murray Printing Co., Westford, 1982, p. 3. 4 D. O’Connor, op. cit., p. 88.

113

G. Garbini, op. cit., p. 41.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA credibile, menţionează în opera sa faptul că cetatea Gaza, era numită în antichitate şi Minoa, de la regele Minosse al Cretei, unde era venerată o divinitate numită Marnas (Zeus din Creta). Cronologia menţiunilor lui Ştefan din Bizanţ şi localizarea acestora la sfârşitul mileniului II, î.d.Hr., precum şi raporturile dintre Gaza şi Creta, susţin teoria originii filistenilor în bazinul Mării Egee. Fonturile lingvistice certifică prezenţa filistenilor pe teritoriul insulelor din bazinul Mării Egee şi peninsula Anatolică în jurul sec. XX î.d.Hr. Probabil originea cretană a filistenilor, este factorul care îi diferenţiază de celelalte popoare ale mării, precum sarzii, care au fost mult mai apropiaţi zonelor peninsulei Anatolice 6. Lipsa unor descoperiri arheologice în Creta, care să confirme originea filistenilor, este pusă pe seama interesului diferit al arheologilor în ceea ce priveşte teritoriul insulei. Cercetarea acestora se pare că s-a îndreptat mai degrabă spre cultura miceeană a sec. XV î.d.Hr. a apariţiei primelor cetăţi, însă nici un arheolog nu poate răspunde cum se argumentează prezenţa acestor ”minoici” în aceste cetăţi şi care este originea lor. Însă ochiul vigilent al unui orientalist poate observa uşor apariţia unui grup indoeuropean în Creta, unde devine stat ”minoic”, iar mai apoi adoptând ceramica miceeană a grecilor migrează în Palestina pentru a deveni civilizaţia filisteană 7. 3. Divinităţile filistenilor Este foarte posibil ca în cetăţile filistene divinităţile să fi fost constituite într-un panteon local, însă informaţiile sunt insuficiente pentru a stabili cu certitudine acest lucru. Cu toate acestea divinităţile adorate de filisteni sunt destul de diverse. Zeul Dagon era adorat în cetatea Aşdod şi Gaza, importanţa acestui zeu rezultând din textul inscripţiei de pe sarcofagul regelui Eşmunazor al Sidonului (sec. IV î.d.Hr.), unde

câmpia Şaronului este numită „toate pământurile lui Dagon” 8. Cultul zeilor Melqart şi Horon este atestat în cetatea Jamnia, iar în cetatea Ekron, zeul Baal Zebul are o forţă specială. Un ostrakon din Ekron atestă cultul lui Baalşamem, fapt prezent şi într-un papirus din anul 600 î.d.Hr. O particularitate o reprezintă panteonul din Gaza unde se păstra şi cultul zeului Amun, divinitate de origine egipteană. Dintre zeităţile feminine, unele inscripţii atestă în cetatea Ekron cultul zeiţelor Aşera şi Qudşu. La Ascalon şi Gaza este documentat cultul zeiţei Astarte, iar Herodot o numeşte pe această zeiţă, Afrodita Urania, iar în epoca romană ea apare sub numele de Atargatis. În viaţa de familie a filistenilor era adorată o zeiţă – mamă, numită Aşdoda, cult regăsit exclusiv în regiunea ocupată de filisteni. Un text descoperit pe papirusul din Adon aminteşte de „zeii cerului şi ai pământului”, fapt care indică posibilitatea existenţei conceptuale a unui panteon filistean 9. 4.. Locaşurile de cult la filisteni Oraşele filistene în care au fost descoperite ruine ale unor temple sau sanctuare sunt două: Ekron şi Tell Qasile. De asemenea complexul arhitectonic de la Aşdod poate fi inclus în rândul construcţiilor cu caracter religios al filistenilor, însă acest lucru nu este atestat cu certitudine de descoperirile arheologice. Cu toate acestea Biblia vorbeşte despre un templu închinat lui Dagon la Aşdod, templu unde filistenii au dus Chivotul Legii evreilor, iar a doua zi au găsit idolul lui Dagon căzut înaintea acestuia 10 : «Atunci au luat Filistenii chivotul Domnului şi l-au dus din Eben-Ezer la Aşdod. Apoi au ridicat Filistenii chivotul Domnului şi l-au vârât în capiştea lui Dagon şi l-au pus lângă Dagon. Iar a doua zi s-au sculat Aşdodenii disde-dimineaţă şi iată Dagon zăcea cu faţa la pământ înaintea chivotului Domnului. Şi au luat ei pe Dagon şi l-au pus iar la locul lui. Şi s591F

589F

592F

590F

593F

8 6

Ibidem, p. 46. 7 Ibidem, p. 48.

Ibidem, p. 167. Ibidem, p. 168. 10 Ibidem, pp. 195-197. 9

114

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA au sculat ei dis-de-dimineaţă în ziua următoare, şi iată Dagon zăcea cu fata la pământ înaintea chivotului Domnului; dar capul lui Dagon şi amândouă picioarele şi mâinile lui zăceau tăiate pe prag, fiecare deosebi, şi rămăsese numai trunchiul lui.» (I Regi V, 2-7.) Acelaşi templu este amintit în Vechiul Testament la cartea Macabeilor, episod în care templul este incendiat de Ionatan Azotul: «Şi călărimea s-a risipit prin câmp şi a fugit la Azot şi a intrat în templul lui Dagon, capiştea lor, ca să scape. / Şi a aprins Ionatan Azotul şi cetăţile cele dimprejurul lui şi a luat prăzile lor şi capiştea lui Dagon, şi pe toţi cei care au fugit în ea i-a ars cu foc.» ( I Macabei X, 83-84) În Ekron, după trei straturi de săpături, s-au descoperit ruinele unui templu datat din sec. X î.d.Hr. Camera principală are dimensiunile de 8 x 10 m, iar în colţul sudvestic are prevăzut un podium cu câteva trepte. O scobitură prezentă în paviment, lasă să se înţeleagă funcţiunea acesteia în ritualul libaţiilor aduse divinităţilor şi tot aici s-au găsit resturi dintr-un obiect cultual sub forma unui car 11. Cel de-al doilea templu, descoperit în Tell Qasile, se pare că a fost construit în sec. XII î.d.Hr., iar camera altarului are dimensiunile de 6,40 x 6,60 m. Pe trei dintre laturi sunt prevăzute banchete, iar pe cea de-a patra se află o platformă la care se ajungea urcând câteva trepte. În latura exterioară estică se afla o curte de 300 m², unde s-au descoperit unele resturi de obiecte cultice sau urme de cenuşă 12. 5. Preoţia cultică la filisteni Dimensiunile reduse ale locaşurilor de închinare filistene şi numărul restrâns al informaţiilor despre clasa sacerdotală a acestora, au confirmat într-o oarecare măsură slaba organizare instituţională a

clerului filistean. Se presupune că poporul care asista la oficierea cultului public era prezent, mai mult ca sigur, în afara templului, nefiind o participare directă a acestuia la săvârşirea ritualului.

Mărturiile arheologice atribuie cultului religios filistean unele particularităţi: vasele ritualice prevăzute cu inel împodobite cu figurinele ornamentale, sau vasele pentru libaţii în formă de cap de leu. Nu se cunoaşte modul desfăşurării cultului religios la nivel de clan, dar se presupune că acesta prevedea libaţii şi ofrande de aromate însoţite de rugăciuni reprezentate de cereri privind fecunditatea oamenilor, animalelor şi pământului 13. 6. Practicile de cult În rândul filistenilor se practica circumciziunea, ritual care, probabil nu era diferit de obiceiul similar ebraic. Faptul că circumciziunea a fost practicată de filisteni după aşezarea în Palestina, este atestat de istoricul Herodot (II, 104), dar şi de sursele egiptene din sec. XII î.d.Hr., conform cărora membrii de parte bărbătească ai „popoarelor mării” erau în general circumcişi. Aceste informaţii sunt contrazise de scrierile biblice, care afirmă că filistenii erau necircumcinşi. Însă contextul acestei afirmaţii vine să explice faptul că nu despre circumciziunea trupului este vorba, ci despre o circumciziune a „inimii”, din punct de vedere al descendenţei impure pe care o aveau filistenii 14.

594F

596F

595F

597F

Amihai Mazar, The Temples and Cult of the Phlistines, in Eliezer D. Oren, The Sea Peoples and Their Wold: A Reassessment, University of Pennsylvania, Philadelphia, 2000, p. 215. 12 T. Dothan, op. cit., p. 57.

13 14

115

G. Garbini, op. cit., p. 205. Ibidem, p. 206.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Filistenii erau renumiţi în Palestina pentru practicarea divinaţiei. Biblia la IV Regi, I, 2-16, menţionează un episod petrecut în sec. IX î.d.Hr., când regele Ohozia al Israelului, trimite doi mesageri la templul lui Baal Zebul din Ekron pentru a i se descoperi dacă se va mai vindeca după o suferinţă provocată de căderea de la un balcon, gest care este considerat o ofensă adusă lui Iahve şi prin care Ohozia îşi atrage pedeapsa cu moartea. Divinaţia practicată de filisteni este total diferită de cea mesopotamiană şi babiloniană care puneau accentul pe interpretarea unor fenomene care aveau ca fundament elementul vegetal şi animal.. Particularitatea filistenilor în acest sens o reprezintă legătura cu lumea de dincolo şi „pactul cu moartea”. Acest element este o noutate pentru spaţiul Orientului Apropiat fiind adus de filisteni din bazinul Mării Egee (Delfi) 15.

provenienţă indo-europeană „pillegesh”, care înseamană „concubină regală” şi care a pătruns în Palestina odată cu filistenii. Chiar regina Etiopiei, Saba în vizita pe care o face regelui Solomon al evreilor este identificată cu termenul „Bilqiş”, corespondentul arab al cuvântului „pillegesh”. Rolul acestei concubine este pus în legătură mai ales cu regele, fiind unul extrem de special, ea nefiind o concubină oarecare. Particularitatea acesteia consta în faptul că ea rămânea în haremul regelui după o primă şi ultimă legătură intimă cu acesta, însă semnificaţia acestui ritual a suferit o schimbare de sens, iar termenul a ajuns să fie utilizat pentru a desemna practicantele prostituţiei sacre 16. 7. Concluzii Prezenţa filistenilor în Palestina în contextul migraţiei „popoarelor mării” în estul Mării Mediterane şi opoziţia Egiptului a determinat aşezarea acestora în zona central occidentală a arealului canaanit, pornind de la Wadi el-Arişîn sud şi până la fluviul Yarqonîn nord. Istoria filistenilor poate fi trasată în linii largi începând din sec. XIII î.d.Hr., când cetăţile cele mai importante ale lor erau Gaza, Ascalon, Aşdod, Ekron şi Gat cărora regii David şi Solomon nu au reuşit să le ţină piept în confruntările militare menţionate în scrierile biblice care prezintă istoria poporului evreu 17. Perioada în care filistenii şi-au exercitat puterea în Palestina sa încheiat relativ repede, căci în timpul domniei faraonului Şeşonq (945-924 î.d.Hr.) cetăţile filistene se aflau sub ocupaţie egipteană, iar în anul 806 î.d.Hr. sunt documentate plăţi tributare ale filistenilor către asirienii conduşi de Adadnirari III, iar în perioada următoare cetăţile filistene cad sub dominaţia asiriană a lui Sargon II 18. 599F

598F

600F

În cuprinsul Orientului Apropiat Antic, practicarea prostituţie sacre era destul de răspândită în cultul popoarelor păgâne. Informaţii care certifică această practică în rândul filistenilor sunt furnizate de scrierile Vechiului Testament, în special de cărţile profetice care condamnau cu înverşunare asemenea obiceiuri. În privinţa prostituţiei sacre prezente la filisteni, proorocul Miheia în capitolul I, 8-16, menţionează într-un mod extrem de profund câteva cetăţi filistene în care acest ritual era săvârşit în cult. Între acestea se numără cetăţile Gad, Aco, Şafir şi Tanaan. Legat de această practică apare o îndelungă dezbatere privind termenul de 15

Ibidem, p. 221.

601F

Ibidem, p. 226. T. Dothan, op. cit., p. 17. 18 Herbert Niehr, Il contesto religioso dell’Israele antico, Brescia, 2002, p. 205. 17

116

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Tipuri de aşezări şi ocupaţii ale localnicilor în Ținutul Zarandului prof. dr. Felicia Adăscăliţei Suportul spațiului zărăndean este reprezentat de pământul natal cu țarina sa, dar și cu subsolul aurifer. El are astfel patru componente: morfologia, care prin caracteristicile sale definite a imprimat o serie de particularități în fizicul și psihicul moților, pădurea, generatoarea unui tip aparte de comportament și prin introducerea unui număr de 40 de specializări economice clare, care a făcut din comunitatea moților crișeni în special o entitate umană celebră, terenurile agricole care suprapun zonele de cultură a plantelor și creșterea animalelor, în special pentru locuitorii din vestul Zărandului și filoanele aurifere ale substratului geologic. 1 Cu aproape două secole în urmă, aşezările omeneşti din aceste locuri se înfăţişau, în cea mai mare parte, sub forma caracteristică a satelor de munte de tipul pastoral, cunoscute şi sub numele de satecrânguri. Exploatările miniere şi meşteşugurile ţărăneşti şi cu atât mai puţin agricultura, nu au reușit să determine decât formarea a unui număr mic de aşezări mai adunate (Baia de Criş, Brad, Hălmagiu și Ţebea). 2

unelte de muncă, combustibil), dar lemnul se trimitea și în alte zone lipsite de păduri, iar în consecință ocupațiile locuitorilor care prelucrau lemnul s-au înmulțit foarte mult, s-au perfecționat astfel constructori de case, meseriași de unelte casnice și agricole. Produsele de lemn prelucrate de moții crișeni erau cunoscute în toată țara, deoarece aceștia le transportau în zonele de câmpie, în schimbul lor primind cereale și alte produse alimentare. Putem vorbi în această perioadă chiar despre o „civilizație moțească a lemnului”, foarte veche, dar care din păcate este pe cale de dispariție. 3 Dacă mărimea suprafeței împădurite, 46% din totalul suprafeței Țării Zarandului explică de ce a fost cu putință ca lucrul la pădure, prelucrarea și transportul lemnului, să constituie o bază de existență pentru marea masă a crișenilor, în același timp abundența fagului (două treimi) și cantitatea satisfăcătoare de stejar (o treime) în raport cu celelalte esențe, inclusiv față de brad, din care nu se află decât 1% au constituit baza naturală a orientării localnicilor spre numeroase ramuri de prelucrare a lemnului. 4 Astfel că în funcție de evoluția forțelor de producție, până la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost valorificate mai cu seamă pădurile de stejar (pentru doage, roți), iar după introducerea liniei ferate Brad-Arad, la 1896, și în legătură cu aceasta instalarea în 1909 la Hălmagiu a primei uzine forestiere, a luat amploare exploatarea pădurilor de fag pentru satisfacerea nevoilor de combustibil ale întreprinderilor industriale. 5 În egală măsura pădurea, prin faptul că este uneori greu accesibilă, duce la izolare, iar în asemenea locuri unde nu poți ajunge să 604F

602F

603F

605F

Pădurea le-a oferit zărăndenilor și posibilitatea de trai (lemne pentru foc și construcții, vânat, fructe), le satisface și în prezent nevoile interne (construcții, mobilier,

606F

Nicoleta David, Țara Zărandului ca proiectare spațială și mentală, în „Geographia Napocensis”, Anul III, Nr. 1, 2009, p. 67. 2 Ibidem.

Ibidem.

Idem, Țara Zărandului. Studiu de geografie regională, Editura Presa Universitară Clujeană, 2010, p. 240.

117

Ibidem, p. 241.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA scoți un lemn decât cu caii, se naște veșnicia, se constituie țări, ca și în cazul Țării Zărandului. 6 Pescuitul s-a dezvoltat mai ales în satele așezate lângă râuri care conțin pește din abundență. El se mai dezvoltă și datorită obligației țăranilor de a prinde pește pe seama stăpânilor de moșie. Că această ocupație este importantă, mai ales în localitatea Ribița, se confirmă și prin sigiliul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe care este reprezentat un pește. 7 După ocupaţiile tradiţionale, aşezările din comitatul Zarandului pot fi divizate în câteva grupe: Aşezări pastorale, în care ocupaţia de căpetenie a populaţiei era creşterea vitelor, în special ovine şi bovine. Aceste aşezări sunt caracterizate prin grupuri de case izolate care formează crânguri, precum şi construcţii pastorale situate pe înălţimi, în zona de păşunat. Așezările pot fi localizate mai ales în imediata apropiere a izvoarelor râului şi a principalilor săi afluenţi: Groși, Criş, Tomnatec, Luncşoara şi Brusturi, Blăjeni, Hălmăgel, Vârfuri și Lazuri. Aşezări pastoral-miniere, situate de-a lungul unor văi lungi şi adânci care coboară de pe versanţii ce mărginesc Ţara Zarandului, mai ales în extremitatea ei estică. În aceste aşezări cum ar fi: Stănija, Blăjeni, După Piatră, Obârşa, Luncoiu, pe lângă creşterea vitelor o bună parte din populaţia activă se ocupă şi cu practicarea mineritului în exploatările din zonă, aceste aşezări se disting printr-o formă alungită cu ramificaţii, iar ca structură sunt răsfirate. Aşezări pastoral-agricole, aflate în zona de contact a luncilor ce mărginesc afluenţii mai importanţi ai Crişului Alb, cu dealurile destul de numeroase şi în care pe lângă creşterea animalelor, datorită unor mici suprafeţe de teren arabil-şes, se poate practica o agricultură de importanţă locală: Mesteacăn, Vaţa, Pleşcuţa, Bucureşci, Zdrapţi și Mihăileni.

În aceste localităţi s-au dezvoltat ramuri speciale ale culturii pământului, ca pomăritul şi grădinăritul. Din punct de vedere morfologic la aceste aşezări se remarcă o accentuată tendinţă de îngrămădire în mici depresiuni locale, dar păstrează şi gospodării situate răsfirat una faţă de alta, în legătură cu cealaltă îndeletnicire principală, păstoritul. 8 Aşezări specializate în meşteşuguri ţărăneşti, apărute ca urmare a existenţei unor resurse locale de materii prime, care au constituit factorul determinant pentru specializarea unor sate în întregime, în practicarea unui anume meşteşug. 9 Astfel, existenţa pădurilor de fag şi stejar a determinat practicarea spătăritului la Rişculiţa, ajungând cu produsul muncii lor, spete pentru războaiele de țesut, înainte de 1918 până în Banatul sârbesc şi Valea Timocului; butăritul – confecţionarea butoaielor de diferite capacităţi şi esenţe lemnoase se practica la Dobroț, confecţionarea fluierelor din lemn de cireş, alun, prun şi frasin se practica în satele Dumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus; dubitul ţesăturilor din lână, adică prelucrarea postavurilor ţărăneşti în pive (numite de localnici dube, datorită zgomotului produs de ciocanele de lemn ce băteau, antrenate de curgerea unui torent de apă ţesăturile). Cel mai important centru al acestui meşteşug a fost în zona Bulzeşti şi satisfăcea cerinţele unui mare număr de sate. 10 De obicei, aceste aşezări meşteşugăreşti erau de tip adunat şi pentru locuitorii lor principala sursă de existenţă o constituia meşteşugul pe care-l practicau. Artizani, creatori populari, continuă dezvoltarea meseriilor moștenite din generație în generație, printre aceștia cei mai reprezentativi sunt: meșterii din satul Obârșa, comuna Tomești, cei care confecționează butoaie, ciubere în satul Dobroț, instrumente

607 F

609F

608F

610F

611F

Ibidem. Ioachim Lazăr, Ribița. Monografie, Ribița, Monografie, Editura Altip, Alba-Iulia, 2010, p. 32.

118

Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în „Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara”, Muzeul Regional Hunedoara, Deva, 1956, p. 121. 9 Ioan Pârva, Drumuri în Ţara Zarandului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 1. 10 Ibidem.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA muzicale în satul Dumbrava de Sus, pictură pe icoane, ouă încondeiate la Ribița sau cusături și țesături la Buceș. 11 Meşteşugul olăritului, adică modelarea unui anumit fel de lut pentru a obţine diferite tipuri de oale, a fost practicat la Obârşa, Târnăviţa şi Bârsa. Pământul lutos, nepotrivit pentru agricultură, a oferit în schimb olarilor materie primă de bună calitate. În aceste centre de olărit s-a remarcat ceramica de Zarand, pictată şi smălţuită, cu forme şi decoruri plăcute în tonalitate, cu ornamentaţii vii, dominând culoarea verde a smalţului, una din caracteristicile principale ale acestui tip de ceramică. Un meşteşug deosebit era cel al cioplirii pietrei, care era practicat mai ales de către sătenii din Stănija. Piatra din care executau prin prelucrare manuală trepte, cruci, ghizduri pentru fântâni, pietre de moară, stâlpi de susţinere pentru pridvoarele caselor, era scoasă cu ajutorul răngilor, baroaselor şi a icurilor de fier din stâncile de la Cheia, la hotar cu satul După Piatră şi transportată până la Stănija cu care trase de boi. Alt meşteşug care cerea multă pricepere din parte celor care-l practicau era bărdăşitul, cioplirea lemnului, adică fasonarea lui cu ajutorul unei securi anume, barda, şi ridicarea diferitelor construcţii ca: mori de apă, poduri de lemn, case de lemn şi biserici. Practicat mai ales de către locuitorii satelor: Tomnatec, Blăjeni şi Stănija, dovada practicării acestui meşteşug o reprezintă bisericile din lemn ale Ţării Zarandului de la Bulzeştii de Sus şi de Jos, la Tomnatec, Hărţăgani, Curechiu, Birtin, Ioneşti şi Brusturi. 12 Specialitatea satului Dobroţ o constituie dogăritul, iar în măsură mai mică, acest meșteșug, este practicat şi în Hălmăgel, Hălmagiu, Birtin, Prihodişte. Dacă baza naturală a economiei Juncului este o indicaţie pentru caracterul

neagricol al comunei întregi, cu atât mai mult locuitorii satului Juncul Mare au fost obligaţi să caute o îndeletnicire neagricolă. Materia primă, necesităţile pieţii i-au determinat să se ocupe de confecţionarea fluierelor. 13 Până la începutul secolului al XIX-lea toate etapele pentru producerea fluierelor erau parcurse numai de juncani. De la această dată, produsele fiind tot mai căutate, lucrul s-a divizat. Locuitorii dintr-o serie de sate zărăndene, ca Tomnatec, Mihăileni, Potingani, Zdrapţi, Vaţa de Sus, Birtin, pregătesc tufele ori sfacurile de prun, alun, frasin, răchită, cireş, nuc. Juncanii în afară de tăierea şi pregătirea lemnului de pe terenul propriu, confecţionează fluierele. Apoi numeroşi locuitori din alte sate ca Avram Iancu, Bulzeştii de Sus şi Grohot, le vând la târguri şi mai ales umblând pe întreg cuprinsul ţării si anume în ţinuturile pastorale din Bucovina, Hunedoara, Dobrogea, Muntenia, Oltenia. 14 Alți meșteșugari numeroși: cercuitorii din Birtin, Hălmagiu, Hălmăgel; holoangării (cercuitori ambulanți) din Brad, Bulzești, Hălmagiu, Hălmăgel, șindrilarii din Hălmăgel; trocarii și lingurarii din Bulzești, Hărțăgani, Prihodiște, Brad, tâmplarii din Brad, Blăjeni, Bulzești, Băița, Hălmăgel; producătorii de unelte agricole din Bulzeștii de Sus, Brusturi, Lazuri – valorifică și ei lemnul prin produse de larg consum, spre a obține în schimb cereale sau bani. 15 Privitor la confecţionarea opincilor, se cunosc două vechi centre de tăbăcari (timari) şi de tălpari: Băneşti şi Hălmagiu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, S. Moldovan constata în legătură cu primul centru: „în Băneşti tot satul e tălpar, ei îşi vând marfa pe la târguri şi meseria trece de la tată la fiu”. Opincile cu gurgoi sau, mai frecvent, tălpile confecţionate de aceşti tălpari nu lipseau de la nici un târg

612F

614F

615F

616F

613F

Nicoleta David, Țara Zărandului ca proiectare spațială și mentală , în „Geographia Napocensis”, anul III, nr. 1, 2009, p. 67. 12 Ioan Pârva, op.cit., p. 19.

119

Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în „Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara”, p. 135. 14 Ibidem. 15 Nicoleta David, Țara Zărandului. Studiu de geografie regională, p. 241.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de ţară din Zarand şi nici din centrele învecinate, Abrudul şi Ineul. 16 Meşteşugul cojocăritului s-a dezvoltat în zona Bulzeşti în secolul al XIX-lea, pe măsura perfecţionării activităţii de prelucrare a pieilor şi a căpătat o dezvoltare importantă îmbinându-se utilul cu frumosul prin apariţia unor modele de cusături, broderie artistică cu fir de piele colorată, cu fir de lână sau in. Treptat se renunţă la confecţionarea manuală de către fiecare gospodar a cojoacelor şi se solicită tot mai mult cojoace confecţionate de meseriaşi, atât manual, cât şi cu ajutorul maşinilor de cusut. Dezvoltarea cojocăritului a ţinut pasul cu procesul de diversificare a portului popular, când, atât vara, cât şi iarna au început să se poarte cojoace de mărimi şi forme diferite atât femeile cât şi bărbaţii. 17 Principalele materii prime necesare confecționării pieselor de port (îmbrăcăminte, încălțăminte, podoabe), sunt asigurate în primul rând de oierit, creșterea vitelor și cultura cânepei, la care se adaugă bumbacul din comerț. 18 Specialiştii au stabilit că în gospodăriile ţărăneşti din Țara Zarandului se practicau în jur de 40 de meşteşuguri; despre acestea obţinem informaţii şi prin studierea unor sigilii aplicate pe documentele păstrate la Serviciul Județean al Arhivele Naționale Hunedoara, aceste documente au început a fi întocmite după organizarea comunelor şi preturilor, în urma ordinului cancelariei Principatului Transilvaniei, la 1849. Sigiliile înfăţişează simbolul aşezărilor alături de legenda în limba română. Astfel, satul Valea Bradului este reprezentat printrun munte de sub care izvorăşte un pârâu, satul Tomnatec printr-un păstor, satele Râşca şi Ţebea, în care o parte din locuitori se ocupau cu mineritul, sunt reprezentate pe sigilii prin lopată şi ciocan, iar satele

Baldovini, Zdrapţi și Căzăneşti prin diferite animale sălbatice, elemente ale faunei acelor locuri. 19 Aşezări comercial-industriale sunt localităţile Brad, Baia de Criş, Crişcior, Ţebea, Hălmagiu. Modul de viaţă al locuitorilor din aceste aşezări are la bază în primul rând mijloacele de trai de natură comercială şi industrială (locuri de târguri, magazine, ateliere, fabrici, cooperative). Din punct de vedere morfologic ele se caracterizează prin aceea că prezintă în bună parte o formă geometrică şi au o structură compactă. 20 Un timp localităţile miniere au fost în proprietatea regilor unguri, iar după căderea Ungariei sub turci (1526) au devenit proprietatea principilor transilvăneni, iar în urma înfrângerii acestora de către Casa de Austria, minele de aur au trecut în proprietatea habsburgilor. În secolul al XVIIIlea, în centrele miniere, majoritatea minerilor proveneau din populaţia locală, îndeosebi, iobagi şi jeleri, care, alături de celelalte ocupaţii, au practicat în mod constant şi băieşitul. Locuitorii minieri din Baia de Criş, Ţebea, Râşca şi Căraci au fost scutiţi de sarcinile feudale obişnuite şi au primit avantaje în sectorul lemnăritului şi crâşmăritului cu obligaţia de a se ocupa cu mineritul. În vremea stăpânirii austriece, apoi austro-ungare, numeroşi colonişti germani, unguri, cehi şi de alte naţionalităţi sau aşezat la Băiţa, Brad, Crişcior, ca specialişti în minerit. 21 O nouă etapă în reorganizarea mineritului transilvan are loc în anul 1722 când împăratul Carol al VI-lea, a confirmat privilegiile Abrudului şi ale Băii de Criş, luând sub protecţia sa populaţia minieră. În anul 1746, Tezaurariatul din Sibiu cerea Camerei Aulice din Viena trei ani liberi de robotă pentru exploatarea auriferă din

617F

620F

621F

618F

619F

622F

Nicolae Dunăre, Portul popular din Ţara Zarandului, în „Sargeţia”, nr. IV, 1966, p. 235. 17 Aron Pârva, Elena Betea-Pârva, Monografia Comunei Bulzeştii de Sus, Judeţul Hunedoara – la 565 de ani, Editura Polidava, 2006, p. 88. 18 Nicoleta David, Țara Zărandului. Studiu de geografie regională, p. 241.

Ioan Pârva, op. cit, p. 19. Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în „Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara”, 1956, p. 121. 21 Kozma Pal, Zaránd vármegye, földirati statisztikai és történeti leirása, Cluj, 1848, p. 46-47. 20

120

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Ruda. La 1752, exploatarea auriferă de lângă localitatea Ruda, proprietatea lui Alexandru Bradi este scutită de robotă pentru opt ani. Un an mai târziu, în 1753, Colegiul aulic acorda o scutire de robotă pe trei ani minelor din Crişcior şi prelungea pe trei ani scutirea de robotă acordată minei de la Ruda, proprietatea colonelului Adam Ribiczei. Pe la 1760 aproape toate minele principale de aur din zona Bradului, devin proprietatea familiei Ribiczei, care le exploatează până la Răscoala lui Horea, când sunt devastate de răsculaţi. 22 În 1791 minele din regiunea Bradului trec în proprietatea familiei Toldalagy şi Zeik care pun bazele Societăţii Ruda 12 Apostoli şi Sf. Ioan Evanghelistul. Ca urmare a acestor măsuri are loc o creştere simţitoare a producţiei de aur de la 52195 piese, cât era la 1740, la 88483 piese în anii următori. 23 În 1751, se confirmă existența minerilor şi în satul Hărțăgani, (considerat „domeniul de mijloc”) drept o consecință a dezvoltării mineritului în Băița, Brad şi Certej, dar, în acelaşi timp, creşteau şi nemulțumirile oamenilor. Astfel la 30 ianuarie 1735, funcționarii minelor din Băița raportau organelor superioare că oamenii se organizează, pentru ca în primăvară să înceapă lupta împotriva căpeteniilor având drept conducător pe Mathias Ioan şi pe Rus Ioan. Curtea de la Viena a luat măsuri importante: la 23 martie 1784 a hotărât să nu mai extindă mineritul în satul Hărțăgani, iar impozitele şi taxele încasate să fie vărsate în domeniul Zlatnei. 24 Autoritățile oficiului minier Băița raportează Domeniului Zlatna, la 25 mai 1785, că iobagii din Hărțăgani, Trestia, Sălişte refuză să mai presteze lucrări pentru minerit. În anul 1827, minele din Băița au trecut în proprietatea lui Moldovan şi Petca, cei care au fondat asociația minieră intitulată Rudolf de Băița, apoi în proprietatea bavarezului

Klein, a unui grup financiar englez şi în anul 1889, au fost cumpărate de Prima Societate Anonimă Auriferă Ardeleană. 25 În secolul al XVIII-lea continua să se practice în ţinutul Zarandului spălarea nisipului aurifer al diferitelor râuri, dar mai ales extragerea aurului din filon. Tehnica culegerii aurului s-a menţinut aceeaşi timp de secole. Despre modul cum se efectuează spălarea nisipului aurifer aflăm date interesante din relatările unor contemporani. Medicul Samuel Köleseri, care vizitează minele de aur din Transilvania, printre care şi cele de la Crişcior, Hărţăgani, Trestia, Ruda, Băiţa, Ţebea şi Baia de Criş, relatează că pe lângă râuri exista câte un scaun de spălat aurul, adică o tablă prelungă, cu un capăt mai înclinat, care în Transilvania era mai scurtă şi mai lată decât în Ţara Românească. Aceasta se acoperă cu un ţol miţos sau de cânepă, peste care se toarnă cu coşurile nisipul aurifer. 26 Până la 1848, în comitatul Zarand s-au exploatat minele de aur şi de argint, apoi minele de fier şi de aramă. Pentru prelucrarea minereului erau două topitorii, precum şi 175 de mori pentru măcinat minereul. 27 Dezvoltarea mineritului a făcut necesară și dezvoltarea altor ramuri de activitate economică, în primul rând, exploatarea și prelucrarea lemnului, fapt ce a dus la numeroase defrișări, suprafața pădurilor restrângându-se în Țara Zăran-dului. 28 În ceea ce priveşte arhitectura populară, tipurile predominante de locuinţe, şălaşe, construcţii anexe agricole şi pastorale reprezintă puternice similitudini cu cele din ţara ţopilor (din jurul Câmpenilor) şi din mocănimea Munţilor Apuseni. În schimb se diferenţiază de zonele Vaşcău-Beiuş Gura626 F

623F

624F

627F

628F

629 F

625F

Ibidem, p. 12. Ibidem. 27 Nicolae Dunăre, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în „Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara”, p. 125. 28 Nicoleta David, Țara Zărandului ca proiectare spațială și mentală , în „Geographia Napocensis”, anul III, nr. 1, 2009, p. 68. 26

Ioachim Lazăr, Evoluţia tehnicii mineritului şi a prelucrării metalelor preţioase în Ţara Zarandului (secolul al XVIII-lea), în „Sargeţia”, nr. XVI-XVII, p. 319. 23 Ibidem. 24 Maria Toma-Damșa, Florica Zaharia, Hărțăgani. Monografie, Editura Emia 2001, p. 11.

121

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA honţ şi cu atât mai mult de Câmpia Aradului. Elementele de port scot de asemenea în relief specificul Zarandului. Se utilizează şi aici vechea cusătură trăsurească pe muchiile cutelor. În Zarand apar unele deosebiri, astfel, în timp ce în părţile Hălmagiului şi Beiuşului această broderie se aplică numai la pumnarii cămăşii femeieşti, în ţinutul Câmpenilor acoperea aproape tot pieptul, în nord-estul Zărandului, ca şi în mocănimea Munţilor Apuseni şi alte zone etnografice româneşti din Transilvania, această cusătură de o rară plasticitate s-a folosit ori se mai foloseşte sub guler şi între fodor şi mânecă. 29 Prin însăşi natura îndeletnicirilor, aceste aşezări au intrat în relaţii economice şi sociale cu ţinuturi diferite, împrejurare care a determinat şi diferenţieri etnografice. 30 Alt element al devenirii spațiului mental al Țării Zărandului îl constituie modul de amplasare al gospodăriilor, casa, acestea au în centrul lor casa părintească loc de intersecție a lumii spirituale și a celei materiale, punct de întâlnire dintre trecut și prezent, dintre oameni și Dumnezeu, cuvântul casă, scrie etnologul german Iulis Lips, se rostește în toate limbile cu evlavie. Casa înseamnă stabilitate, ordine, locul unde se așează lucrurile fundamentale ale vieții, nașterea, formarea și afirmarea individului, căsătoria, moartea. Acest element, casa, este strâns legat de familie, de neam, creat prin procesul de roire a satelor aparținând crângurilor, care în zona montană a Țării Zarandului a avut o amploare mare în feudalism. Acest tip de așezări reprezintă peste tot, cum susține V. Mihăilescu, ultima fază de populare a muntelui, așa cum de altfel ele constituie o ultimă fază de populare a câmpiilor ca urmare a desființării marii proprietăți moșierești și a împroprietăririi țăranilor. 31

Datorită deosebirilor de resurse economice şi ocupaţii dintre Zarand şi zonele agricole vecine – Valea Mureşului şi Câmpia Aradului, bogate în culturi cerealiere, viticole şi horticole - şi ca urmare a unor deosebiri economice faţă de zona Abrudului şi a Buciumanilor, bogată în lemn de brad şi cu un vechi şi vestit cojocărit – între aceste ţinuturi şi Ţara Zarandului a avut loc un permanent schimb de produse şi de braţe de muncă. Ca o consecinţă a acestor legături s-au efectuat o serie de împrumuturi vestimentare ca: decorul mai bogat în broderii albe la gacii din portul bărbătesc, sub influenţa Câmpiei Aradului, cojoacele din părţile Abrudului, cusătura buciumănească la cămăşi, catrinţele dinspre Valea Mureşului. 32 Târgurile săptămânale şi de ţară din Brad, Baia de Criş, Hălmagiu, Abrud, constituiau prilejuri frecvente pentru schimburi economice şi relaţii sociale şi culturale între locuitorii întregului ţinut.

630F

633F

631F

În decursul timpului moţii crişeni au deprins cele mai variate îndeletniciri, atât în cuprinsul ţinutului, cât şi în afara lui. În toate localităţile se practică păstoritul, creşterea vitelor şi lucrul la pădure. Mineritul de asemenea este practicat de o bună parte din locuitorii multor sate. O sursă importantă de mijloace de trai pentru marea parte din sate o alcătuieşte pomăritul. Deşi se practică pretutindeni, agricultura nu este îndestu-

632F

Nicolae Dunăre, Portul popular din Ţara Zarandului, în „Sargeţia”, nr. IV, 1966, p. 231. 30 Ibidem. 31 Nicoleta David, Țara Zărandului ca proiectare spațială și mentală , în „Geographia Napocensis”, anul III, nr. 1, 2009, p. 68.

122

Nicolae Dunăre, Portul popular din Ţara Zarandului, în „Sargeţia”, nr. IV, 1966, p. 231.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lătoare nici chiar pentru familiile înstărite, de altfel, în majoritatea localităţilor zărăndene se întâlneşte o agricultură de coastă. Cultura legumelor pentru piaţă s-a dezvoltat, de mai bine de un secol, la apus de Brad şi Baia de Criş, dar mai cu seamă în preajma localităților Vaţa şi Hălmagiu. 33 Morăritul este o activitate prestată şi în zona Zarandului, spre exemplu dacă în prima parte a secolului al XIX-lea existau peste 260 de mori în Protopopiatul Ortodox al Zarandului, în Bulzeşti şi Tomnatec au funcţionat doar o parte dintre acestea. Morile acţionate de apă amplasate pe văile din Bulzeşti şi Tomnatec sunt construite din lemn, lângă cel mai important pârâu sau vale cu debit constant de apă, din apropierea fiecărui sat sau grup de case amplasate pe versanţii laterali. Apa necesară punerii în mişcare a morilor, sau a altor instalaţii similare era adusă pe iazuri special amenajate. 34

tradiţii ale Bulzeştilor: agricultura, pomicultura, creşterea animalelor, care s-au dezvoltat în strânsă interdependenţă, întrucât cultivarea pământului nu s-a putut realiza fără un număr sporit de animale care să asigure lucrările specifice terenurilor agricole, cât şi cantităţi suficiente de îngrăşăminte naturale necesare fertilizării solului şi rotaţiei culturilor agricole. 35 Ocupaţiile de bază ale locuitorilor au influenţat şi modul de alegere şi amplasare a cătunelor şi satelor. Locurile cele mai avantajoase, atât strategic, cât şi economic, pentru întemeierea de aşezări, au fost zonele de contact dintre munte şi şes, unde păşunea sau ogorul erau protejate de pădure, clima era mai blândă, iar materialele de construcţie erau mai aproape şi se găseau în cantităţi suficiente. 36 Aceste caracteristici sunt valabile pentru majoritatea satelor din comitat. Astăzi satul în ansamblul său, deci și cel zărăndean „este o totalitate pe care acum istoria vine să o dezintegreze, cu mersul ei către ceva, ce nu poate refuzat de nicio spaimă și niciun regret,” după cum afirma Constantin Noica. Schimbările sunt ușor sesizabile azi, mai ales în satele din Valea Crișului Alb, anume Crișcior, Ribița, Țebea, Vața, Birtin și Ociu. Se optează pentru o arhitectură monotonă, tipizată, folosind materiale mai rezistente (piatră, cărămidă, fier, țiglă). Civilizația lemnului, de tradiție în Zarand, se mai regăsește doar în construcțiile vechi. Se renunță la măiestrie, la ritmuri în construcție, la individualitate și se optează pentru trăinicie și funcționalitate. 37

634F

636F

637F

635F

Zona geografică în care este aşezată, lipsa unor resurse naturale care să justifice dezvoltarea unor activităţi industriale, a determinat specificul preocupărilor locuitorilor comunei Bulzeşti din cele mai vechi timpuri. Aceste particularităţi au determinat specificul ocupaţiilor, ce în timp au devenit

638F

Idem, Sate din Zarand specializate în meşteşugurile ţărăneşti, în „Contribuţii la cunoaşterea Regiunii Hunedoara”, Deva, 1956, p. 122. 34 Aron Pârva, Elena Betea-Pârva Elena, Monografia Comunei Bulzeştii de Sus, Judeţul Hunedoara – la 565 de ani, Editura Polidava, 2006, p. 91.

Ibidem, p. 52. Ibidem. 37 Nicoleta David, Țara Zărandului ca proiectare spațială și mentală , în „Geographia Napocensis”, anul III, nr. 1, 2009, p. 68. 36

123

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Un personaj de istorie locală - PETRU VITAN

prof. Alina Bratu

sat,departe de cei dragi… Istoria nu a vorbit despre asta, dar eu cred că este normal să se vorbească, normal sau moral. Propun o lucrare care arată că istoria poate fi şi arta supremă de a negocia cu moartea şi de a-i smulge poveştile. 2 Cea mai crudă moarte: cea despre care nu s-a putut vorbi, despre care se ştie doar câte ceva şi restul trăieşte în imaginaţie. Comunismul nu este doar o ficţiune, a fost o lume, rece, un mediu şi un mod de viaţă. În numele lui au murit oameni, s-au destrămat familii, au fost trăite drame. Omul a fost supus unei agresiuni continue, unui control excesiv, greu de imaginat astăzi. Aşadar, povestea lui Petru Vitan, zis Gheberici, născut în satul Băieşti (judeţul Hunedoara, la 7 februarie 1917). A satisfăcut seviciul militar la regimentul 3 Grăniceri de Gardă Sibiu. Căsătorit cu Maria Balica, a avut doi copii, Mircea şi Ecaterina. De profesie agricultor, acesta avea 3,25 ha pământ arabil şi mai multe animale. În evidenţele Serviciului Judeţean de Securitate Deva, acesta era caracterizat ca fiind „un element naţionalist şi duşmănos actualului regim.” 3 În cursul anului 1948 acesta a aderat la o organizaţie anticomunistă care se numea Liga Partizanilor Români din Haţeg, condusă de inginerul constructor Lazăr Caragea, originar din regiunea Timişului. În fişa personală 4 se precizează că acesta a susţinut mişcarea „cu bani şi alimente” şi a „participat la şedinţele” acesteia. Precum alte organizaţii similare, şi aceasta avea drept scop principal opoziţia la instaurarea regimului comunist în România. Grupul a acţionat în zona satelor aparţinătoare comunelor Pui şi Sălaşu de Sus din judeţul Hunedoara, precum şi în zonele 640F

Suferinţa nu se poate cuantifica pentru ea nu există unitate de măsură, ci doar urme: în suflete, pe trupuri şi în morminte. Şi nu există îndoială, pentru majoritatea românilor, că regimul comunist a produs suferinţă. Pe potecile munţilor luptătorii anticomunişti nu au purtat doar arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului aceştia au purtat „visuri, doruri şi gânduri pentru vremurile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.” 1 Propun o lucrare dincolo de documente, o lucrare care pleacă de la una dintre multele mari drame personale ale comunismului, o lucrare ce încearcă sa arate ce se află dincolo de un pumn de oase, două încărcătoare şi două monede pe care arheologii le găsesc, dacă le găsesc, într-o groapă, lângă o bisericuţă sau o pădure departe de

641F

642F

639F

Ion Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng , dar nu se îndoaie, vol. IV, Editura Mesagerul de Făgăraş, 2004, p. 411

124

M. Oprea, Şase feluri de a muri, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 308 3 Fişa a fost eliberată la cerere de către CNSAS, având nr. I 145 254/29 4 Ibidem

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nat-o să lupte şi a încurajat-o mereu, spunându-i că a trecut ce a fost mai mult şi a mai rămas puţin. 6 Vitan Petru împreună cu consăteanul său Nandra Iosif s-au retras în zona înălţimilor împădurite de la nord-est de satul Băieşti, care reprezintă ultimele ramificaţii ale Munţilor Sureanu înainte de contactul acestora cu Valea Streiului. Cei doi, deveniţi partizani, având fiecare câte o armă militară de tip ZB, au stat ascunsi în munţi vreme de mai bine de trei ani, până în luna noiembrie 1952. În acestă perioadă au locuit numai în bordeie amenajate în pământ, fiind în legătură şi având întâlniri periodice cu Ciucurescu Constantin şi Mărilă Filimon, care între timp deveniseră şi ei fugari în munţi, stând ascunşi în pădurile din apropierea satului lor. Securitatea a încercat în toţi aceşti ani mai multe acţiuni de prindere a fugarilor, însă toate au fost sortite eşecului. Partizanii au ţinut în permanenţă legătura cu familiile lor, din partea cărora au beneficiat de sprijin, în ciuda presiunilor şi şantajului la care aparţinătorii erau supuşi din partea Securităţii. Ca urmare a acestor ingerinţe, soţiile lui Vitan Petru şi a lui Nandra Iosif au fost obligate să divorţeze de soţii lor. Astfel soţia lui Vitan, cunoscută ca Marişca, a fost divorţată de soţ în procesul derulat la Judecătoria Pui, prin senţinţa Nr. 174/1950, dosar 44/1950. 7 În ziua de 21 noiembrie 1952, Vitan Petru şi Nandra Iosif se aflau într-un bordei amenajat în Părăul Fădiţăului, pe panta sudică a acestuia, loc situat undeva între dealurile Băieştilor, la circa 2,5 - 3 km. spre nord-est faţă de sat. Acest bordei fusese făcut în urmă cu mai multă vreme, însă a fost ales atunci pentru locuire deoarece începuse sezonul rece şi fugarii doreau să fie peste iarnă mai aproape de casele şi familiile lor.

muntoase din apropiere (Munţii Retezat şi Munţii Şureanu), majoritatea aderenţilor fiind foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, mulţi dintre ei fiind şi veterani de război. Întrun document al Securităţii se face referire la faptul că Vitan Petru ar fi fost membru al mişcării legionare şi a deţinut funcţia de sef de cuib. Şi această informaţie, ca şi altele din documentele Securităţii, este una eronată, istoria politică a familiei fiind legată de Partidul Naţional Ţărănesc. În cursul lunii iunie 1949, în urma unei trădări din partea unui anume Petre al Popeştilor din comuna Sălaşu de Sus, seful organizaţiei, Lazăr Caragea, a fost rănit şi capturat, fiind apoi anchetat şi torturat la Securitatea din Hunedoara. După acest moment, în rândul membrilor şi sprijinitorilor organizaţiei au început verificările şi arestările, astfel că unii dintre cei vizaţi, pentru a nu fi prinşi, au devenit fugari, refugiindu-se în zonele muntoase din apropierea localităţilor lor de baştină. Din documentele Securităţii reiese că, după arestarea inginerului Lazăr Caragea şi a altor membri ai organizaţiei Liga Partizanilor Români din Haţeg, Vitan Petru a devenit conducătorul unei noi „bande”, alcătuite din patru „elemente”, ceilalţi trei fiind Nandra Iosif din Băieşti, zis Iosovel, Ciucurescu Constantin şi Mărilă Filimon, amândoi originari din cătunul Gura Luncii, satul Galaţi, comuna Pui. D.R.S.S.-Hunedoara a încercat să efectueze câteva pătrunderi informative în vederea depistării bandei, fără rezultat, „nefiind o muncă permanentă şi cu perseverenţă”. 5 Supravegherea continuă, iar în luna august se face un nou raport asupra acţiunii de supraveghere, din care aflăm numele unui colaborator al grupării, inginerul Mureşan care se afla în bune relaţii cu soţia lui Mărilă Filimon. Un colaborator al Securităţii a aflat despre acesta de la soţia lui Filimon, care a afirmat că inginerul a îndem-

644 F

645F

643F

CNSAS, Bande, bandiţi, eroi. Gruprurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968), Editura Enciclopedică, Bucureşti 2003, Documentul 23 - Sinteză informativă despre problema bande pe anul 1951 (datat 15 februarie 1952)

125

Op. Cit., Documentul 26 - Sinteză informativă despre problema bande şi a fugarilor izolaţi pe perioada 10 august-10 septembrie 1952 (datat 16 septembrie 1952) 7 Datele sunt menţionate în Registrul de Stare civilă al Comunei Sălaşul de Sus. Din păcate dosarul procesului de divorţ nu a putut fi identificat, Judecătoria Pui fiind desfiinţată la reorganizarea administrativă ulterioară.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Securitatea ştia de locaţia acestui bordei din informaţiile obţinute de la un localnic din Băieşti, Ionuţ Nandra, care în schimbul unor promisiuni de foloase materiale i-a trădat pe cei doi consăteni ai săi (între acesta şi Nandra Iosif era doar o coincidenţă de nume şi nici o legătură de rudenie). În dimineaţa acelei zile, cadre operative de la Securitatea din Hunedoara, însoţite şi de soldaţi din trupele de Securitate, au înconjurat bordeiul. Când Nandra Iosif a ieşit afară pentru nevoile personale, după o somaţie scurtă, acesta a fost împuşcat din faţă, glonţul intrându-i pe sub clavicula din partea stângă şi ieşind pe sub omoplat. Imediat, un alt securist s-a apropiat şi l-a lovit în spate cu o încărcătură de alice provenite dintr-o armă de vânătoare. Au vrut chiar să-l elimine definitiv, însă unul dintre securişti a intervenit pentru a fi lăsat în viaţă în vederea obţinerii de la el a unor informaţii. Înainte de a-şi pierde cunostinţa, Nandra Iosif a auzit exploziile a câtorva grenade ce fuseseră aruncate în interiorul bordeiului unde se afla Vitan Petru, cele care, cu siguranţă, au provocat şi moartea acestuia. Nandra Iosif, grav rănit, a petrecut mai multe luni internat în spital, unde a fost şi operat, după care a trecut prin ancheta Securităţii, fiind apoi condamnat la 20 de ani muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A executat aproape 12 ani de pedeapsă în penitenciarele Aiud, Dej, Gherla, Aiud, Periprava şi Jilava. A fost eliberat la 24 iunie 1964, iar în prezent locuieşte în satul Băieşti. Versiunea oficială a Securităţii despre cele întâmplate este rezumată într-un document din 13 ianuarie 1953, unde se spune că „...banditul Nandra Iosif, în timp ce intenţiona a se preda organelor care înconjuraseră adăpostul, a fost împuşcat printr-un foc de armă de către banditul Vitan Petru. După împuşcarea acestuia, Vitan Petru s-a sinucis prin împuşcare.” 8 Conform mărtu-riei lui Nandra Iosif, afirmaţia că el ar fi

vrut să se predea este neadevărată, el fiind împuşcat de către doi dintre securiştii aflaţi în dispozitiv şi lăsat în viaţă doar pentru a oferi informaţii. Cât despre Vitan Petru, raportul medicului legist, întocmit în 7 mai 2009, la deshumare, confirmă moartea violentă produsă de grenada care i-a sfărâmat capul. Şi fostul său camarad, mărturiseşte că acesta a fost ucis de grenadele aruncate de Securitate,” nu una, or fost mai multe”. După încheierea acţiunii, cadavrul lui Vitan Petru a fost lăsat în bordei, pentru scoaterea şi îngroparea lui fiind aduşi cu forţa din Băiesti, în aceeaşi zi, doi fraţi de-ai victimei, Mihai şi Cuţă, care astăzi nu mai sunt în viaţă. Acestia l-au scos afară într-o pătură, au urcat panta pârâului şi i-au făcut mormântul într-o poieniţă înconjurată parţial de vegetaţie forestieră, în dreptul locului bordeiului şi la circa 16 metri spre sud faţă de marginea pârâului. Urmele fostului bordei mai sunt încă şi astăzi vizibile pe panta dinspre sud a pârâului. Ce a rămas în urmă... O familie tristă, traumatizată de evenimente şi tracasată de regim... Multă tristeţe... În urma sesizării familiei, Institul de Investigare a Crimelor Comunismului din România a efectuat deshumarea în 6-7 mai 2009, astăzi rămăşiţelelui Vitan Petru fiind aşezate în acelaşi mormânt cu cele ale soţiei sale. Târziu, dar liniştitor pentru cei care ştiu şi înţeleg. Scurta prezentare se doreşte o contribuţie la revizuirea imaginii umilitoare şi nedrepte făcute de regimul comunist românilor. Doreşte să contribuie la a arăta că românii au avut una dintre cele mai consitente mişcări de rezistenţă anticomunistă şi că imaginea românului blând care nu a opus nici o rezistenţă sălbăticiei agresiunii comuniste este falsă. Mitul acestei supuneri a convenit şi astfel a început producţia industrială de conştiinţe româneşti, cu minciuna bine însuşită. 9 Doresc, parafra-

646F

647 F

Bande, bandiţi, eroi, Documentul 28 - Dare de seamă referitoare la rezultatele obţinute în problema bandelor în perioada 1 iulie 1952-13 ianuarie 1953 (datat 13 ianuarie 1953)

126

L. Hossu Longin, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 5

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA zându-l pe Jules Michelet, ca urile să amuţească, dar ca amintirile să rămână, pentru ca atâtea nenorociri, atâtea suferinţe

să nu fie niciodată pierdute pentru experinţa oamenilor.

Ansamblurile arhitecturale medievale ale nobililor de pe valea Sălaşului prof. Codrea Camelia-Elena teritorial - administrative (ţări, cnezate, voievodate) noii situaţii politice. 1 În secolul al XV-lea autoritatea cnezimii locale creşte, pe fundalul afirmării sale în cadrul luptelor antiotomane, impulsionate de activitatea militară a lui Ioan de Hunedoara. Cnezii haţegani participă la campaniile epocii şi totodată sunt beneficiarii unor reînnoiri ale daniilor mai vechi, ca şi cu danii noi cu titlu nobiliar. O parte a acestora şi-a creat după modelul regal de la Haţeg fortificaţii şi curţi nobiliare proprii. Astfel cnezii de Sălaş au ridicat o cetate de zid la Mălăieşti aşa cum cnezii de Râu de Mori au ridicat cetatea de Suseni - Colţi, iar cei din Densuş, la Răchitova. S-a creat, astfel, în Ţara Haţegului o reţea de cetăţi, care în dispunerea lor pare să aibă o logică. Cetatea regală a Haţegului (cea mai veche) domină vizibilitatea celor două accese depresionare principale, de intrare, din sud şi din vest, dar şi una de ieşire, din nord. Cetăţile nobiliare, care au apărut după, nu îi sunt complementare, ci, fiecare în parte, se raportează la ea, individual prin vizibilitate. Mălăieşti şi Răchitova supraveghează pe o a treia, de la Suseni - Colţi. 2 Monumentele aflate pe valea 3 Sălaşului se încadrează, din acest punct de vedere, cel mai bine în acest tipic. Aici se păstrează curtea nobiliară de la Sălaşul de Sus, o cetate şi o biserică (azi dispărută, dar

Prin locul pe care-l ocupă în cuprinsul teritoriilor româneşti ca şi trecutul ei istoric, Ţara Haţegului deţine o situaţie cu implicaţii importante în sfera reconstituirilor istorice. Dincolo de trăsăturile comune cu alte ţări româneşti acest teritoriu se particularizează din punct de vedere geo-politic şi istoric. Acest vechi şi însemnat teritoriu a devenit, datorită studiilor publicate în ultimele decenii ale secolului XX, etalon pentru cercetarea zonelor similare din Transilvania.

648F

Cnezatele, formațiuni medievale timpurii, au funcționat în Țara Hațegului până în secolele XIII-XIV, când regiunea este integrată administrativ în regatul maghiar. Ținutul hațegan și-a păstrat o anumită autonomie pe aproape tot parcursul Evului Mediu. Adunările cneziale au continuat să funcționeze, cu drept de judecată, până în secolele XIV-XV, iar cnezii hațegani formau un corp distinct în cadrul armatei transilvănene. Românii, ca popor cucerit, nu au beneficiat de avantaje şi privilegii globale din partea regalităţii maghiare, aşa cum au beneficiat celelalte populaţii colonizate în Transilvania (saşii şi secuii). Prin urmare ei au încercat să supravieţuiască în noile condiţii, încercând să-şi adapteze vechile instituţii

649F

650F

127

I. A. Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea (cca 1300-1456), în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541) (coord. I.-A. Pop, Th. Nägler), Cluj-Napoca, 2003, p. 243-245. 2 A. A. Rusu, Castelarea Carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 287. 3 V. Eskenasy, Cercetările arheologice de la Mălăieşti şi Sălaşul de Sus (judeţul Hunedoara). Campania 1978, în Materiale şi Cercetări Arheologice, 13, 1979, p. 345-347; V. Eskenasy, Complexul de monumente al cnezatului Sălaşului, în Documente noi descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1981, p. 41-60.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cercetată arheologic), în imediata vecinătate, la Mă-lăieşti.

(1402), Cândreş şi Barb, fii lui Grigore (1404), Costea, fiul lui Iaroslav (1411), Grigore, fiul lui Costea şi Şerban, fiul lui Barb (1418), Nan, fiul lui Bărbat (1427). Ei apar fie în postura de juraţi sau de martori ai unor introduceri în posesiune, fie ca deţinători ai cnezatului văii Sălaşului 5 . Cnezii de Sălaş apar, astfel, ca jucând un rol de frunte în ierarhia societăţii româneşti din Ţara Haţegului. După cum vedem, sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor marchează un moment important în ascensiunea familiei cneziale sălăşene, nivel la care informaţiile documentare se suprapun peste rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse la cetate 6. Cnezii de Sălaş au ridicat un turnul donjon de la Mălăieşti. 652F

653F

Datorită stadiului de cercetare acestea sunt ideale pentru a exemplifica aceste structuri. Cnezatul Sălaşurilor este situat pe versantul nord-estic al munţilor Retezatului, între cnezatele de vale ale Râului Mare şi Râu Alb. Cnezii de Sălaş apar ca jucând un rol de frunte în ierarhia societăţii româneşti din Ţara Haţegului, fapt oglindit şi de ridicarea în satul vecin celui în care îşi aveau reşedinţa, la Mălăieşti, unei fortificaţii de piatră. Pentru cnezatul văii Sălaşului, ca şi pentru celelalte cnezate din Ţara Haţegului, menţiunile documentare datează de la mijlocul secolului al XIV-lea 4. Primul dintre cnezii cunoscuţi a fost Constantin, amintit între juraţii cnezi adunaţi la Haţeg în 1360 cu ocazia dezbaterii unui proces pentru stăpânirea posesiunii Răchitova. Următoarea menţiune documentară mai apare doar în 1392, când cnezii din oastea lui Sigismund de Luxemburg obţineau o întărire a drepturilor lor asupra posesiunilor de la Streisângeorgiu şi Sălaş. Erau menţionate atunci două generaţii de cnezi: Cândreş, fiul lui Grigore din Streisângeorgiu şi Laţcu, fiul lui Nicolae din aceeaşi localitate. Începând cu această dată cnezii se succed la date relativ apropiate în documentele de epocă păstrate: Costea 651F

În secolul al XV-lea autoritatea cnezimii locale creşte, pe fundalul afirmării sale în cadrul luptelor antiotomane, impulsionate de activitatea militară a lui Ioan de Hunedoara. Cnezii haţegani participă la campaniile epocii şi totodată sunt beneficiarii unor reînnoiri ale daniilor mai vechi, ca şi cu danii noi cu titlu

A. A. Rusu, Cetatea Mălăieşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIVXVII), în AIIA - Cluj-Napoca, 25, 1982, p. 56

5 6

128

V. Eskenasy, Complexul de monumente …, p. 43 A. A. Rusu, Cetatea Mălăieşti …, p. 58

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nobiliar. Din deceniul al patrulea al acestui secol începe să se afirme un anume Cândreş de Valea Sălaşului menţionat ca om al regelui în 1438. În anul următor acelaşi Cândreş cerea voievodului confirmarea drepturilor sale în stăpânirile deţinute la Ohaba, Sălaşul de Sus, Mălăieşti, Merişor, Bar, Sălaşul de Jos şi Crivadia. Tot ca om al regelui apare şi un alt personaj, Sărăcin, amintit în 1445, şi care va da numele său unei ramuri a familiei. În 1444, regele Vladislau confirmă donaţia unora dintre sălăşeni: Cândreş, Filip, George, Grigore, Dionisie, Iarul, Nan, toţi din Sălaşul de Sus. Mai târziu, în 1447, apare menţionat un alt sălăşan, Borcea, om al regelui. Toate aceste acte de reconfirmare, şi altele care apar pe parcursul deceniului al şaselea, reflectă cu deosebire autoritatea socială şi probabil contribuţia militară a familiei de pe valea Sălaşului. De acum din marea familie cnezială se desprinde o ramură, a Sărăcinilor, care se va instala în fruntea fiecărei enumerări a drepturilor ce priveau Sălaşul de Sus. Sălaşul de jos va fi dominat de ramura condusă de Iarul (Iaroslav) 7. Secolul al XV-lea, marchează de asemenea şi maxima extindere teritorială a domeniului sălăşan. Altă consecinţă importantă a poziţiei atinse de familia cnezială este şi amplificarea fortificaţiei lor de Mălăieşti. Redeschiderea şantierului a avut ca prin obiectiv construirea unei curtine ce înconjura turnul donjon 8. După perioada bogată în menţiuni documentare de la mijlocul secolului al XVlea, informaţiile se răresc pentru o vreme. Evenimentul principal al acestui sfârşit de secol l-a constituit moartea fără urmaşi în linie bărbătească a două personaje importante de la Streisângeorgiu, tată şi fiu, Cândreş, în 1483 şi Dionisie, în 1490. Moartea acestora face ca familia sălăşană prin Ioan Sărăcin alături de alti deţinători ai unor părţi din posesiune să deschidă un proces de

moştenire împotriva soţiei lui Cândreş, Dorotea 9. Evenimentele anilor următori aduc din nou în lumină familia de pe valea Sălaşului. În 1510-1511 Ioan Sărăcin asista în calitate de nobil la punerea în posesie la Haţeg a lui Gheorghe de Branderburg 10. Perioada de timp imediat următoare a fost caracterizată pe plan mai larg transilvănean de luptele pentru putere între fracţiunile nobiliare sprijinitoare ale celor doi pretendenţi la tronul maghiar, Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg. Familiile cneziale din Ţara Haţegului au oscilante, fiind când de partea lui Ferdinand de Habsburg, când de partea partidei lui Ioan Zapolya 11. După efortul constructiv din primele decenii ale secolului al XVI-lea condus la Mălăieşti de Ioan şi Mihail Sărăcin, şantierul în cetate a fost redeschis abia la sfârşitul secolului. Nobilii sălăşeni au dispus înălţarea a patru turnuri poligonale, adosate curtinei în sectoarele mai expuse. Dezafectarea cetăţii a avut loc cândva între anii 1620 şi 1637 când turnurile au fost incendiate, în urma disputelor pentru moştenire apărute odată cu moartea, fără moştenitori pe linie bărbătească, a lui Ştefan Sărăcin. După aceste distrugeri, locuirea s-a restrâns la interiorul cetăţii. Toate domeniile familiei au intrat astfel în posesia lui Paul Keresztesi, graţie relaţiilor cu principe Gabriel Bethlen. Fortificaţia a fost părăsită definitiv în secolul al XVIII-lea, în vremea răscoalei curuţilor, când în interiorul ei s-au refugiat pentru o ultimă rezistenţă o parte a răsculaţilor originari din această zonă a Haţegului. Ultimele evenimente istorice remarcabile de care se leagă istoria sălăşenilor a avut loc în vremea răscoalei curuţilor, la începutul secolului al XVIII-lea. Isac Mara, participant la răscoală, s-a retras în curtea nobiliară de la Sălaşul de Sus, iar după distrugerea acestei de către trupele baronului Tige, să se retragă la cetatea de Mălăieşti, 656F

657F

658F

654 F

655F

9 7

Ibidem, p. 62-64 8 Ibidem, p. 67

Ibidem, p. 73 Ibidem, p. 75 11 Ibidem, p. 77 10

129

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA unde, în cele din urmă au fost înfrânţi. Acest eveniment este considerat momentul în care apare dezafectarea definitivă a fortificaţiei 12. Din vechea curte nobiliară a Sărăcinilor, o construcţie de mari proporţii după descrierea lui Ştefan Moldovan, nu se păstrează astăzi decât o parte a incintei (pe laturile de nord şi de vest) şi o capelă de curte în ruină. Lucrările arheologice din zonă, începute în 1977, au avut ca prim obiectiv curtea nobiliară fortificată din Sălaşu de Sus a cnezilor Sărăcin. Acestea au evidenţiat prezenţa unei locuiri în incinta fortificată încă din secolul al XV-lea şi au precizat datarea construcţiilor păstrate până astăzi în veacurile XVI-XVII. 13 Această campanie a pus în evidenţă o succesiune de faze constructive. Cea dintâi poate fi situată în secolul al XV-lea şi constau din urmele unui cuptor de vase şi un fragment de zid. Probabil, aceste două elemente ţineau de construcţii care se extindeau la nord de capela târzie, probabil sub clădirile actuale ale satului. În cursul secolului al XVI-lea au fost realizate primele construcţii din perimetru actual al curţii nobiliare. Atunci s-a construit o clădire patrulater, rămasă neterminată şi care în secolul următor va constitui nava capelei. Toate lucrările de construcţie aparţinând secolului al XVI-lea au fost oprite de un incendiu. Au fost reluate, apoi, la sfârşitul secolului şi începutul celui de-al XVII-lea. Acum se construieşte capela menţionată mai sus. Clădirii rectangulare i s-a adăugat un altar de formă pentagonală cu unghiul în axul capelei, la est şi un turn clopotniţă, la vest. Concomitent, spre est, s-a construit clădirea principală. O a doua clădire a fost ridicată la nord. În dărâmăturile acesteia s-au găsit o impozantă soba cu cahle de tip haban şi elemente ce datează perioada distrugerii curţii nobiliare, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, în timpul răscoalei curuţilor. 14

Biserica din Mălăieşti, azi dispărută, ne este cunoscută doar prin intermediul săpăturilor arheologice. Era un edificiu de mic dimensiuni cu navă simplă şi cu altar pătrat. Datarea acesteia s-a făcut, în mare, doar pe baza planimetriei şi a contextului istoric, la sfârşitul secolului al XIV-lea. 15 Informaţiile arheologice coroborate cu cele documentare au dus la o cunoaştere aprofundată a monumentelor, informaţii ce aruncă o lumină nouă asupra unei familii cneziale româneşti, cea a Sărăcinilor, nu doar din punct de vedere politic şi militar ci şi al modului de viaţă prin diversele artefacte găsite în urma săpăturilor. Cunoaşterea tuturor acestor edificii religioase, civile sau militare întregeşte imaginea asupra evoluţiei istorice a nobilimii haţegane şi rolul lor în comunităţile locale. Pe lângă cercetările de arhivă şi de istoria artei, arheologia completează amplul tablou istoric prin multitudinea de informaţii referitoare la monumente în sine cât şi prin date de cultură materială referitoare la persoanele care s-au folosit de acestea.

659F

662F

660F

661F

Ibidem, p. 84 V. Eskenasy, Cercetările arheologice …, p. 345. 14 A. A. Rusu, Cetatea Mălăieşti …, p. 89-91. 13

130

Ibidem, p. 83-84.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Conscripţia urbarială a oraşului Hunedoara din anul 1820 dr. Vasile Ionaş Istoria iobăgiei în Transilvania este marcată în secolul al XVIII-lea şi la începutul celui următor de mai multe încercări de reglementare urbarială întreprinse de Curtea imperială de la Viena. După cucerirea Principatului de către austrieci, noii stăpâni ai provinciei găsesc aici o mare varietate de sarcini pe seama iobăgimii, fără vreo reglementare legală şi fără o corelare între mărimea terenului aflat în folosinţa iobagului şi sarcinile pe care acesta le purta. Spre deosebire de toate celelalte ţări ale monarhiei, în Transilvania obligaţiile supusului faţă de nobil depăşeau cu mult sarcinile acestuia datorate statului. Pentru a-şi asigura baza fiscală şi pentru a o spori, statul caută să ridice capacitatea de plată a iobagului prin repartiţia mai echitabilă a dării, prin individualizarea şi raportarea ei la averea contribuabilului şi prin reducerea sau cel puţin reglementarea sarcinilor lui senioriale. Încercările de reglementare sunt mai multe, începând din 1714. Cele mai importante sunt efectuate în 1742 şi 1747, urmate de ordinul imperial din 12 noiembrie 1769 cunoscut sub numele de Certa puncta. Rezultatele lor sunt infime, reglementarea aşteptată de iobăgime nu se produce. Aplicarea în practică a măsurilor legiferate nu avea şanse de reuşită din cauza opoziţiei înverşunate a nobilimii. Pentru cunoaşterea stărilor de lucruri din Principat, necesară unei reglementări urbariale temeinice, este executată în primăvara anului 1785 o conscripţie urbarială de amploare 1, în care locuitorii satelor trebuiau să răspundă la un număr de 9 întrebări, cu mai

multe subpuncte. Conform instrucţiunilor, întrebările priveau existenţa unor urbarii sau învoieli anterioare care ar fi reglementat sarcinile iobăgeşti şi drepturile nobiliare, calitatea pământurilor, avantajele şi dezavantajele (beneficia et maleficia) locului, mărimea sesiei iobăgeşti, obligaţiile supuşilor (robota, dijma, nona), sesii părăsite, dreptul de folosinţă a pădurii, dreptul iobagilor de a-şi vinde pământul. Răspunsurile la cele 9 întrebări aveau anexate tabele în care erau consemnate apartenenţele extravilane ale sesiei iobăgeşti (pământ de cultură şi fânaţ), pământurile defrişate, terenurile folosite de iobagi contra censului, terenuri viticole 2. Scopul conscripţiei din 1785 a rămas nerealizat şi autorităţile imperiale iniţiază o nouă conscripţie care să stea la baza doritei reglementări a raporturilor dintre ţăranii iobagi şi nobilii stăpâni de pământ. După îndelungi tratative, la 8 ianuarie 1819 împăratul Francisc I semnează decretul de începere a lucrărilor preliminare, iar la 17 mai, în acelaşi an, Guberniul Transilvaniei primeşte rescriptul pentru începerea conscripţiei. Întreaga operaţiune, de mare complexitate, urma să fie condusă de contele Anton Cziráky, vicepreşedintele Camerei Aulice din Ungaria, ajutat de trei consilieri regali care supravegheau fiecare lucrările dintr-un anumit teritoriu 3 . Întrebările conscripţiei erau identice cu cele din 1785, cu excepţia întrebării a noua, care privea dreptul locuitorilor 664F

665F

663F

Pentru comitatul Hunedoara s-au păstrat conscripţiile din 41 de localităţi, transcrise şi publicate de Liviu Botezan şi Roland Schilling sub titlul Conscripţii urbariale hunedorene din anul 1785 în anuarul ,,Sargetia”, 7 (1970); 8 (1971); 10 (1973). Comentarii pe marginea conscripţiilor oraşului Deva şi a unor sate din Ţara Haţegului au fost publicate de Mircea Valea şi Roland Schilling, Conscripţia urbarială a oraşului Deva din anul 1785, în ,,Sargetia”, 6 (1969) şi Mihai Cerghedean, Conscripţia urbarială de la 1785 în Ţara Haţegului, în ,,Sargetia”, 8 (1971).

Cea mai mare parte din răspunsurile la conscripţia din 1785 sau păstrat până astăzi, dar tabelele cu pământurile iobăgeşti au fost distruse de nobilime în perioada de restituiri care a urmat după moartea împăratului Iosif al II-lea în 1790. 3 Lucrările conscripţiei din 1820, numită şi conscripţia czirákiană, se păstrează în original la Arhivele Naţionale Maghiare din Budapesta. Copii ale conscripţiilor pentru satele Ormindea, Meria şi Lunca Cernii au fost publicate de subsemnatul în ,,Sargetia”, 9, 1972, p. 112-141.

131

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de a folosi pădurea şi libertatea de a vinde şi cumpăra sesii 4. În arhiva Primăriei oraşului Hunedoara s-a păstrat o copie a conscripţiei de la 1820, emisă în anul 1899 de către Arhivele Statului Maghiar din Budapesta. Solicitarea copiei venea de la consiliul oraşului Hunedoara, în numele căruia semna primarul Gheorghe Dănilă şi avea drept temei o hotărâre a Tribunalului Judeţean Hunedoara. Textul conscripţiei, în limba maghiară 5, presărat cu termeni latineşti, cuprinde 13 pagini scrise de mână şi este însoţit de un tabel cu numele jelerilor Domeniului Fiscal locuind în Hunedoara 6. Actul precizează că lucrările conscripţiei au fost executate în 12 septembrie 1820 în târgul (mezöváros) Hunedoara din plasa (járás) Hunedoara, comitatul Hunedoara, de către conscriptorii urbariali Varadi János şi Gola Antal. Pentru a răspunde la întrebări au fost convocaţi juraţi din partea locuitorilor şi câţiva reprezentanţi ai proprietarilor, între care administratorul Domeniului Fiscal Regesc Hunedoara (Hunyadi Királyi Uradalom Fiscalissa) Finta Pál, precum şi nobilii Butsi János, Papp Miklós, Zerenyi János, Markotsan Lajós şi Kizmandi Gabor. Este de menţionat că tabelul cuprinzând numele celor 48 de jeleri precizează suprafaţa sesiei pe care o deţine fiecare în intravilan. În dreptul fiecărui nume, pe actul original întocmit de Arhivele Statului din Budapesta o altă mână şi cu altă cerneală a notat numele moştenitorilor legali care deţineau terenul respectiv în momentul

eliberării documentului (1899). Având în vedere că în acea perioadă se executau operaţiuni de întocmire a cadastrului funciar, este posibil ca solicitarea Consiliului local al oraşului Hunedoara privind copia conscripţiei să fie în legătură cu lucrările de întabulare a intravilanului. Redăm mai jos întrebările conscriptorilor şi răspunsurile locuitorilor din Hunedoara, aşa cum apar ele în conscripţia din 1820. Prima întrebare: Ce fel de urbariu este în uz? şi de când datează? Aceată localitate, potrivit scrisorii privilegiale anexate, este un oraş cu privilegiu în care sunt 123 de cetăţeni (cives) liberi care plătesc domeniului Hunedoara după sesiile pe care le au în permanenţă o taxă stabilită, iar după alte pământuri şi vii ale lor dau dijmă. În afară de aceasta mai sunt şi multe persoane care prestează slujbe (sevicia), dintre care, în ce priveşte colonii 7 aflaţi pe părţile domeniului, după cum o arată extractul urbarial anexat sub litera A, precum şi asupra celorlalţi, a fost şi există şi azi urbariu privitor la răscumpărarea daturilor, dar în ce priveşte prestarea slujbelor n-a fost din nici o parte şi nici azi nu există. A doua întrebare: Acolo unde nu este nici un urbariu, ţăranii fac slujbele lor după anumite contracte încheiate sau după un obicei cunoscut? Contractele sau datinile acestea, de când s-au început şi recunoscut? Oare înainte de contractele sau urbariile de astăzi n-au fost altele? Şi dacă au fost, cum au fost şi cum s-a început obiceiul contractual de acuma? Nu există urbarii în ce priveşte prestările de servicii, întrucât slujbele se fac după cum se poate face înţelegerea verbală cu proprietarii de pământ. Nu putem să arătăm nici timpul serviciului de acum, întrucât unii dintre noi, mai înainte sau mai târziu, au căzut la învoială asupra câtimei de serviciu cu proprietarii lor de pământ. A treia întrebare: Unde nu este nici un urbariu sau contract, slujbele după datină din ce

666F

667F

668F

669F

Întrebările conscripţiei din 1820 au fost publicate în traducere românească de Ştefan Meteş în Vieaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Bucureşti, 1921, p. 3-4. Între manuscrisele lui Ştefan Meteş s-a păstrat şi transcrierea conscripţiilor satelor din comitatul Hunedoara. Pe baza acestor manuscrise Constantin Enea şi Liviu Botezan au publicat Unele aspecte ale obligaţiilor iobăgeşti pe domeniul Deva şi pe alte moşii din comitatul Hunedoara la începutul veacului al XIX-lea, în ;;Sargetia”, 6, 1969, p. 105-124 şi Antrenarea gospodăriilor iobăgeşti din comitatul Hunedoara în economia de mărfuri la începutul veacului al XIX-lea, în ,,Sargetia”, 7, 1970, p. 151-161. 5 Traducerea în limba română a fost făcută în 1970 de către d-l Iosif Jivan, doctor în drept, fost judecător în Deva şi apoi arhivist la Arhivele Statului, căruia îi păstrăm o pioasă amintire. 6 Documentul se păstrează la Serviciul Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale, fond Primăria oraşului Hunedoara, dosar 2/1819.

După publicarea Patentei imperiale din 22 august 1785 termenul de iobag a fost înlocuit în limbajul oficial cu cel de colon.

132

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA constau? Şi acestea când şi în ce chip s-au introdus? În această localitate, în care este cuprinsă şi localitatea Buituri, sunt 92 de oameni care fac slujbe, dintre care Excelenţei Sale Domeniului Hunedoarei îi aparţin 48 de jeleri, dintre care, fiecare luat separat, cei care au vite, cu vite, cei fără vite cu palma prestează serviciu câte o zi la săptămână. Nu sunt supuşi altor daturi. Măria Sa domnul Henter János are 3 jeleri, care prestează fiecare în parte săptămânal câte o zi de lucru, altceva nu dau. Domnul Butsi János are 6 jeleri care fiecare separat prestează săptămânal câte o zi de serviciu, alta ei nu dau nimic. Domnul Vitzmandi Gabor are un jeler care prestează serviciu o zi la săptămână. Alta el nu dă. Măria Sa domnul conte guvernator Bánffy György 8 are 4 iobagi, dintre care cei care au vite prestează serviciul cu vitele, iar cei fără vite fac serviciul cu palma fiecare separat câte două-trei zile pe săptămână. Ei nu dau altceva nimic. Domnul părinte Zereny Miklós are doi jeleri care prestează fiecare o zi la săptămână serviciu, altceva nimic. Domnul Ptsa Iosif are trei jeleri. Dintre aceştia doi jeleri prestează serviciu fiecare câte o zi pe săptămână, celălalt în schimbul serviciului plăteşte răscumpărare anuală de 12 florini. Domnul Papp Jozsef are doi jeleri, care prestează fiecare săptămânal câte o zi de serviciu, altceva nimic. Domnul Markotsan Lajós are un jeler, care săptămânal prestează câte o zi de serviciu, altceva nimic. Domnul Bradi Samuel are un jeler, care prestează săptămânal câte o zi de serviciu, altceva nimic. Soţia lui Nagy Jozseff are doi jeleri, care prestează fiecare separat anual 30 de zile cu palma şi 6 zile cu vitele, altceva nimic. 670F

Gheorghe Bánffy al II-lea, guvernator al Transilvaniei (17871822).

133

Doamna lui Cserna Lajós are doi jeleri, care săptămânal prestează câte o zi de serviciu, altceva nimic. Domnul Tits Gillini János are 4 jeleri, dintre care trei prestează fiecare separat săptămânal câte două zile de serviciu, iar al patrulea prestează câte o zi de serviciu săptămânal. Domnul Balint Samuel are doi jeleri, dintre care unul face câte două zile de serviciu săptămânal, iar celălalt numai o zi la săptămână. Domnul Hubernagel Karol are doi iobagi, dintre care unul prestează serviciu săptămânal o zi cu vitele, iar celălalt face serviciu de o zi la săptămână cu palmele, altceva nu fac. Doamna lui Nalaczi Lajós are trei iobagi, care îi prestează câte două zile săptămânal serviciu, altceva nimic. Domnul Bisztrai Karoly are doi iobagi, dintre care unul prestează serviciu săptămânal o zi cu vitele, iar celălalt două zile săptămânal cu palmele, altceva nimic. Domnul Dozsa Peter are doi jeleri, care prestează serviciu săptămânal de câte o zi, altceva nimic. Domnul Varadi Jozseff are doi iobagi, care prestează fiecare în parte săptămânal câte o zi de serviciu, altceva nimic. Toate acestea însumate fac din partea ţăranilor 5335 zile de lucru şi 12 florini bani. A patra întrebare: Deosebit fiecare localitate ce bunătăţi şi ce greutăţi are? Foloase: 1. Pământurile de arat sunt de bună calitate, sunt rodnice, se întorc de trei ori, dintre care una se foloseşte în fiecare an pentru semănat cucuruz. Se face grâu şi curat şi amestecat, secară, cucuruz, într-un cuvânt tot felul de cereale. Se poate ara cu patru boi. Cea mai bună parte a hotarului, cam jumătate, se află în jurul oraşului. Din cele trei părţi ale hotarului, două părţi sunt bune, a treia parte este mai slabă.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 2. Pe o parte a fânaţului se face fân bun, pe altă parte în mod obişnuit se face fân rău. Se poate cosi otavă doar într-o anumită parte. Partea cea mai bună a fâneţelor se află pe munţi. 3. Loc de târg localitatea noastră are aici, obişnuit se ţin în fiecare an 4 de ţară şi în fiecare săptămână câte două, unde putem căpăta uşor bani pentru produsele noastre. 4. Păşunea noastră este destulă numei pentru vitele noastre mari. 5. Pe seama vitelor noastre avem loc de adăpat bun, potrivit şi aproape, că apa Cernei curge prin oraşul nostru. 6. Avem pădure numai pentru lemne de foc, dar atâta ca din aceea să construim suntem siliţi să cumpărăm şi pe bani. 7. Avem dealuri cu vii, destul de întinse. 8. Nu avem păduri pentru ghindărit. 9. Nu dăm dijmă fiscală. 10. Avem grădini de legume şi pentru varză. 11. Nu cultivăm hamei, precum şi 12. Nu avem locuri cu trestie. 13. Aici în locul acesta există cuptoare de fier, precum sunt în apropiere şi minele de fier şi fabrică de porţelan 9. 14. Mureşul, apă plutitoare, se află la patru ore de mers de la pământul nostru, dar noi nu am obişnuit să facem plutărit. 15. În ce priveşte dealurile de vii, sunt aproape satele Nădăştia, Ocoliş, Peştiş, Buituri, Răcăştia, Hăşdat. 16. Nu se obişnuieşte să se facă arsul varului şi al cărbunelui. 17. Cârciumăritul este liber. 18. Avem apă destulă pentru topitul cânepii. 19. În localitatea noastră avem moară.

20. Fierul de aici se distribuie, care are posibilităţi pentru bani ar putea să-l transporte. 21. Întrucât avem pe apa noastră şi piuă, ţesem pături şi facem negustorie. Greutăţile sunt după cum urmează: 1. Nu avem pădure îndestulătoare pentru lemn de construit. 2. Nu putem cosi otavă niciodată, o parte din hotar fiind mai slabă. A cincea întrebare: Un iobag de pe o moşie întreagă câte şi ce fel de pământuri arătoare şi fâneţe are? Şi fiecare iugăr câte măsuri de Viena are, şi pe fâneţe se poate cosi otavă? Nu ştim din cât se compune o moşie 10, precum nu ştim nici cât face măsura de Viena. După cum am spus mai sus, nu obişnuim să cosim otavă, din cauză pe de o parte că trebuie să dăm de mâncare la vite, pe de altă parte că natura locului nu permite. A şasea întrebare: Până acum, deschilinit 11, fiecare slujbaş câte zile de slujbă a făcut şi aceea cu câte zile de lucru cu vite le-a făcut? Mersul şi venitul li s-a ştiut în slujbă sau nu? Mai sus, în răspunsul dat la a treia întrebare am arătat că în ce priveşte timpul petrecut cu dusul şi întorsul s-a socotit întotdeauna în serviciul nostru. A şaptea întrebare: Oare dijmă urbarială, sau unde a fost până acum în obicei a noua, de când şi din ce s-a dat? Şi oare darea acestei dijme sau a noua este în obicei şi la alte domenii din comitatul, scaunul sau ţinutul respectiv? Afară de acestea, ţăranii ce fel de danii au dat anual până acum domnilor de pământ? Şi îndeosebi în ce au constat acele danii, luate în bani gata sau în naturale de domnii de pământ? S-a obişnuit să se dea dijmă domeniului de către aceia care folosesc pământurile de dijmă ale domeniului, şi după pământurile lor şi celorlalţi proprietari, însă dacă proprietarul de pământ este reformat dăm Excelenţei reformate din patruzeci una, dacă este catolic, Excelenţei catolice. 672F

673 F

671F

10 9

Este vorba de manufactura de porţelan de la Batiz.

134

sesie. deosebit.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA A opta întrebare: În fiecare localitate câte locuri pustii sunt, de când, din ce cauză şi cine le foloseşte? La noi nu sunt sesii pustii. A noua întrebare: Oare slujbaşii aşa folosesc pădurea că pot negustori din ea? Şi pot folosi pădurile domnului de pământ din afară de hotarul comunei? Şi, în sfârşit, este în obicei vânzarea şi cumpărarea liberă a moşiilor? Nu avem pădure de vânzare şi slujbaşii nu pot folosi pădurea proprietarului din localitate. Niciodată nu a fost în obicei aicea să se vândă şi să se cumpere moşia, şi nici acum nu este. Numele juraţilor: Badea Mihai, Cucean Ioan, Danciu Gheorghe, Şocandorf Ioanitie, Fazekaş Ioan, Losadi Samuel, Toma Păscuţ, Borbely Nicolae, Oprea Mihai, Albu Gheorghiţă. Certificăm după credinţa noastră adevărată că mărturiile acestea s-au făcut înaintea noastră, precum şi faptul că acest oraş Hunedoara, având sigiliu propriu, după numele juraţilor trebuie să se aplice sigiliul oraşului, pentru ca prin aceasta să se întărească declaraţiile juraţilor. Dat la 12 septembrie 1820 în Hunedoara. Varadi János m[anu] p[ropria] Gola Antal m[anu] p[ropria] Conscriptori urbariali delegaţi Conscripţia urbarială a târgului Hunedoara (Conscriptio oppidi Vajda Hunyad urbarialis) din anul 1820 are în original mai multe tabele cuprinzând numele locuitorilor şi suprafeţele de teren pe care aceştia le au în folosinţă. După cum arătam mai sus, în arhiva Primăriei Hunedoara s-a păstrat unul singur, cuprinzând numele celor 48 de jeleri ai Domeniului Fiscal. Alături de lista jelerilor (nomina et cognomina inquilinorum Inclitae Regiae Administrationis Vajda Hunyadiensis) şi mărimea sesiilor deţinute în intravilan de aceştia (capacitas fundi intravilani metretarum Vienensium), a fost completată ulterior o rubrică privind deţinătorii din 1899 ai terenurilor respective. Cu trei excepţii (care au câte 3/8 de ferdelă), jelerii din Hunedoara

deţineau în 1820 loturi de câte 1/8 de ferdelă 12 . Rubricile tabelului cuprinzând suprafaţa de teren arător din extravilan, precum şi calitatea sesiilor, au rămas necompletate. Redăm mai jos lista jelerilor din Hunedoara şi a moştenitorilor acestora: 674F

Ferdela = 22,63 litri. Ca unitate de suprafaţă înseamnă terenul ce poate fi însămânţat cu o ferdelă de grăunţe. Un iugăr (5775 m.p.) se însămânţa cu 2 gălete, adică 8 ferdele.

135

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Măria sa, Neagoe Basarab: Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - recenzie prof. Costa Adelia

Cartea este un fel de „Jurnal” construit literar de măicuțele de la Mănăstirea Diaconești-Bacău, inspirat din cronici și documente istorice, înfățișând viața domnului Țării Romanești, Neagoe Basarab (1512-1521) soț al prințesei Despina Milita, descendentă din familia țărilor sârbe și părinte a șase copii. Cititorul de orice vârstă și stare va putea afla, pentru propria-i viață și stare sufletească un strop de învățătură. Într-o lume în care viața oamenilor se umple din ce în ce mai mult de materie și se golește de sens, chipul unui astfel de OM, poate, dacă nu să constituie un model, cel puțin să trezească interesul. Dincolo de toate cartea este un îndemn la sfințenie, la apropierea de Dumnezeu, fără de care, precum stă scris și între filele acestor Însemnări ale Monahiei Platonida „Viața noastră este praf și tină și nu se deosebește cu nimic de a târâtoarelor care au pământul ca hrană, fericire și mormânt”. Însemnările Monahiei Platonida (nimeni alta decat Doamna Despina Milita, răposată la 1554) cuprind nu o simplă reluare a faimoaselor Învățături ale lui Neagoe către fiul său Theodosie, ci o iscusita repunere în scenă, cu ingeniozitate literară, dar și cu o bună documentație istorică, a vremurilor în care au trăit preafericitul Voievod și aleasa sa doamnă. 136

De menţionat este că istoria Țărilor Române în secolul al XVI-lea s-a desfășurat în condiții interne și externe mult schimbate fața de secolul anterior. Pe plan intern, sec. al XVIlea și mai ales prima jumătate când conducător a fost și Neagoe Basarab, domnia capătă un sprijin mai mare din partea marilor familii boierești(ex: boierii Craiovești) și în care, cu câteva excepții, acestea își impun în scaunul domnesc propriul reprezentant. Pe plan extern, expansiunea Imperiului otoman continuă la Nord de Dunare, în defavoarea Ungariei, iar în prima jumătate a secolului oştile sultanului SELIM ajung în centrul Europei. Faptul a influenţat major statutul politico-juridic al Țărilor Române în raporturile cu otomanii, aceștia intervenind în schimbarea domnilor ori de câte ori le erau amenințate interesele. Secolul al XVI-lea este și secolul noii ideologii a Umanismului, al afirmării și răspandirii Renașterii artistice și Reformei religioase. Influența acestora s-a resimțit și în Țările Române, mai ales în plan cultural și politic. Neagoe Basarab (1512-1521) căci despre el este vorba în Însemnările monahiei Platonida a fost, probabil, fiul (nelegitim) a lui Basarab cel Tanăr și Neaga (fiica unuia din boierii Craiovești). După alte păreri Neagoe Basarab era din familia Craioveștilor, fiul Vornicului Parvu Craiovescu. A avut înainte de domnie așa cum arăta cartea, diferite dregătorii: postelnic, Mare postelnic, Vătaf de oaste și Mare comis. Ajunge domn cu ajutorul Craioveștilor.Prin soția sa, Milita, se înrudea cu despoții sârbi Brancovici. Cea mai importantă activitate a desfășurat-o pe plan religios și cultural. Astfel, la 15 august 1517 este tarnosită(sfințită) biserica mănăstirii din Curtea de Argeș, o adevarată bijuterie arhitecturală (între 170-179). Tot în același an scaunul Mitropoliei Țării Românești se stabilește

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA la Targoviște, unde domnul începe construirea bisericii mitropolitane și ridică o biserică cu hramul Sf.Gheorghe. Reface bisericile mănăstirilor Snagov și Tismana. În timpul său Mitropolit al țării a fost Macarie (originar din Muntenegru), care tipărește primele cărți, în limba slavonă: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) și Tetraevangheliarul (1512). Liturghierul este o carte religioasă ce cuprinde ceremonialul slujbei bisericești din zilele de sărbătoare(cartea face referire la el); Octoihul cuprinde cantările bisericești pe opt voci; Evangheliarul este lucrarea ce cuprinde cele patru evanghelii recunoscute de creștini și având ca autori pe Ioan, Marcu, Luca și Matei. O importantă scriere rămasă de la domnitor este cea intitulată „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie” care sunt un îndreptar de guvernare, am spune astăzi, cu reguli de conduită obligatorii, cu credința în D-zeu, pentru toți domnii în relațiile acestora cu supușii lor. Informațiile referitoare la viața de curte și starea socială din acea vreme(în cartea de față le găsim foarte frumos tratate sub formă de Jurnal) dau o mare valoare scrierii, putând fi asemuita unei alte lucrări medievale „Principele” de Macchievelli. Dupa moartea lui Neagoe Basarab (în carte p 309-318) i-a urmat la tron fiul său, Theodosie, care era la acea data minor, avea doar 16 ani. Domnia sa a fost scurtă: 15211522. Profitând de minoratul noului domn, un fiu al lui Radu cel Mare(înaintașul lui Neagoe la tronul Țării Romanești) revendică scaunul domnesc pe care îl și ocupă sub numele de Radu de la Afumați.

Cartea Însemnările Monahiei Platonida poate fi considerată și o lucrare cu caracter istoric în măsura în care urmărește firul cronologic al domniei lui Neagoe Basarab așa cum se găsește înfățișat în cele două vechi izvoare Letopisețul Cantacuzinesc și Viața Sfantului Nifon scrisă de Gavril Protul, precum și în alte documente și studii de specialitate toate indicate în bibliografia orientativă de la sfarșitul cărții. Lucrarea sus menționată mai poate fi considerată o ficțiune literară datorită modalității narative adoptate: nu se cunoaște pană acum existența vreunor însemnări biografice ale Monahiei Platonida, fosta Doamnă Despina a Țării Romanești. A fost aleasă, scrierea sub formă de jurnal pentru că spun maicuțele de la Mănăstirea DiaconeștiBacău permite o mai mare bogație stilistică, ferită de monotonia inevitabilă a expunerilor clasice. Ideea le-a fost sugerată de Constantin Gane din „Trecute vieți de doamne și domnițe” că probabil Monahia Platonida, retrasă la Schitul Ostrov de pe Olt, „va fi rememorat” între zidurile mănăstirii „puțină fericire și multele lacrimi de care avut parte în viața” alături de Domnul Neagoe Basarab. În concluzie: Cartea Măria Sa, Neagoe Basarab... Însemnările monahiei Platonida... a fost tipărită cu binecuvantarea Preasfințitului Ioachim Băcăuanul – Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, la editura Bonifaciu, 2012 și înfățișează – într-o societate a modelelor de tot felul - chipul unui domn român care a trăit sfânt iar sfaturile lui toate au fost verificate cu fapte.

Niccolo Machiavelli - Diplomat şi om politic prof. Crăciun Gino Mario Formarea şi consolidarea statelor centralizate, iar pe de altă parte complexitatea intereselor care conduceau spre numeroase conflicte politice şi militare au avut drept corolar şi crearea (sau perfecţionarea) unor noi instrumente de re137

laţii politice: pe plan teoretic - doctrina asupra statului şi a dreptului internaţional; iar pe plan practic organizarea aparatului şi a tehnicii diplomatice. Factorul comun, atât în politica internă, cât şi în relaţiile internaţionale, era principiul “naţiunii de stat”. Acestui principiu

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA trebuia să i se subsumeze orice alte considerente. Instituţiile centrale care se ocupau de politica externă, precum şi organele diplomatice s-au constituit în forma lor modernă în secolul al XVI-lea. Îndeosebi diplomaţia italiană şi-a câştigat, încă din secolul anterior, faima de cea mai abilă diplomaţie europeană. În secolul al XV-lea, ambasadorului intinerant, ocazional, îi reveneau două funcţii principale : de a purta discuţii în vederea pregătirii unor alianţe, defensive sau ofensive, în al doilea rând, de al informa pe principele său despre situaţia şi evenimentele din ţara în care fusese trimis. «Tratativele purtate erau simple pretexte pentru a controla pregătirile militare sau capacităţile economice şi financiare. Căci diplomaţia însemană spionaj» 1 Până spre sfârşitul secolului al XV-lea, practica diplomatică avea un caracter ocazional. Ambasadorii erau persoane reprezentative, membrii ai familiilor domnitoare, episcopi, cardinali, miniştrii – trimise într-o misiune de scurtă durată şi având competenţe limitate: pentru a trata anumite probleme (politice, comerciale etc.), pentru a ratifica înţelegeri intervenite între state sau pentru a participa la evenimente solemne ce aveau loc în familiile domnitoare (încoronare, naştere, căsătorii, funeralii). Dar în asemenea situaţii, trimişii nu puteau culege decât informaţii cu totul insuficiente asupra divereselor aspecte din respectivele ţări. Primele state care şi-au format un corp de funcţionari pregătiţi exclusiv pentru misiuni diplomatice au fost republicile marine italiene. Şi aceştia însă, deşi imunitatea diplomatică le era recunoscută, erau priviţi cu suspiciune, erau bănuiţi de spionaj, iar secretul corespondenţei le era violat. Odată cu secolul al XVI-lea s-a afirmat tot mai mult necesitatea unor contacte continue între aliaţi (ca şi între viitori adversari potenţiali) şi prin urmare, nevoia

prezenţei permanente şi a rezidenţei stabile în capitalele altor ţări a reprezentanţilor diverselor state. Aceştia purtau negocieri, pregăteau acordurile şi convenţiile viitoare, dar mai ales se îngrijeau să trimită acasă informaţii de orice natură şi cât mai detaliate. «Ambasadorul permanent nu era altceva un spion privilegiat care avea la dispoziţie o întreagă reţea de informatori. El era un agent politic care întreţinea relaţii cu probabilii trădători, distribuia în secret cadouri şi bani, căuta să-i manipuleze pe unii consilieri de stat, predicatori, membrii influenţi din corporaţii şi din diverse comunităţi ale regatului. Armele sale obişnuite erau vicleşugul şi minciuna». 2 În mod obişnuit, ambasadorii permanenţi proveneau din rândurile înaltei ierarhii ecleziastice, ale demnitarilor regatului, ale nobilimii mijlocii şi mici. Pe lângă aceştia, Francisc I, Carol al V-lea sau Filip al IIlea s-au servit şi de o mulţime de agenţi secreţi, de cavaleri, de medici, de negustori, de aventurieiri, persoane care erau utile pentru anumite tratative secrete, pentru coruperea unor persoane influente şi alte activităţi de acest gen. Căci în diplomaţia Renaşterii, considerată ca un război purtat însă pe teren diferit şi cu mijloace paşnice, ceea ce conta era numai rezultatul urmărit. De aceea un ambasador trebuia să cunoască bine istoria – «măiestria tuturor escrocheriilor, înşelătoriilor şi sperjurului, cum scria cronicarul, memorialistul şi omul politic Philippe de Commines (m. 1511)» 3 Machiavelli recomanda ca ambasadorul să caute prin orice mijloace să câştige încrederea interlocutorilor săi, pentru ca la momentul potrivit să-i poată înşela mai uşor. Învăţătura lui Machiavelli despre diplomaţi era deci aceasta: «a fi ambasadorul unei cetăţi este una din sarcinile care-l onorează pe cetăţean şi nu se poate spune că este capabil 676F

675F

677F

DRIMBA, OVIDIU, OP. CIT., p. 138 - 139

IBIDEM, p. 139

DRIMBA, OVIDIU, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 4, Bucureşti 1995, p. 138

138

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA să guverneze cel care nu e în stare să şi-o asume». 4 Conştiinţa încrederii pe care ţi-o acordă patria nu este suficientă. «A executa cu fidelitate o misiune este uşor pentru orice bun cetăţean, dar a o executa cu eficacitate este un lucru plin de dificultăţi». 5 Cum pot fi ele învinse? «Îşi vor împlini cu eficacitate (misiunea) aceia care vor şti să judece bine caracterul prinţului (la care sunt trimişi), ca şi al oamenilor care-l conduc, şi care vor şti să se adapteze bine la orice mijloc capabil să-i deschidă mai uşor cale aspre audienţe: intreprinderea cea mai grea devine uşoară pentru cel care are urechea aţintită spre prinţ» 6 Diplomatului i se cere, aşadar, spirit de observaţie, judecăţi cumpănite, cunoaşterea oamenilor şi dibăcie. Dar i se cere mai ales prestigiul care se dobândeşte prin loialitate. «Oratorul trebuie să se străduiască mai presus de orice să dobândească prestigiul pe care îl va obţine comportându-se ca un om de bine, darnic şi drept, iar nu ca un om avar, cu două feţe, acre gândeşte un lucru şi spune altul. Acest lucru este foarte important pentru că ştiu care cât de ascuţiţi la minte erau, au pierdut încrederea prinţului prin duplicitatea lor şi au ajuns să nu mai poată negocia cu el; dacă, aşa cum se întâmplă uneori, trebuie cu orice preţ să ascunzi ceva în cuvintele tale, se cuvine să o faci cu destulă artă pentru ca lucrul să nu se observe, iar dacă se observă, să ai scuza pregătită şi promptă». 7 I se mai cere ambasadorului hărnicie şi disciplină în relaţiile cu guvernul care l-a trimis. „Mare cinste aduc, de asemenea, ambasadorului rapoartele pe care le scrie mandatarilor săi, rapoarte care pot privi trei lucruri: afacerile curente, afacerile încheiate şi cele care se vor întîmpla, iar despre acestea să ghicerască bine. Dintre aceste trei lucruri,

două sunt dificile, iar una foarte uşoară – să cunoască afacerile care s-au încheiat – afară de cazul când doi prinţi încheie o alianţă contra unui al treilea şi alianţa e ţinută secretă până în ziua când este data pe faţă” 8. Machiavelli atribuie o mare însemnătate rapoartelor complete, exacte, bine gândite şi, insistă el, convenabil redactate. „Este totdeauna greu să afli afacerile curente şi să le prevezi încheierea pentru că, în acest caz intervin numai judecata şi puterea de a conjectura. Şi cum curţile princiare sunt pline de însetaţi de ştiri de tot soiul, mereu gata să înghită zvonurile, e foarte potrivit să ţi-i faci prieteni, pentru a putea scoate de la fiecare ce ştie” 9 Diplomatul florentin nu dispreţuieşte detaliile culese din proprie experienţă. Amiciţiile necesare se cultivă prin mese şi prin jocuri, prin discuţii politice, şi anume prin acelea în care comunici străinului ştiri interesante, noi din ţara ta: „cel care vrea ca alţii să-i încredinţeze ce ştiu trebuie la rândul său, să le destăinuiască ce ştie el, pentru că mijlocul bun de a avea noutăţi este să dai tu însăţi. Şi dacă o cetate vrea să-şi vadă ambasadorul onorat, nu poate face nimic mai bun decât să-l alimenteze din belşug cu ştiri...iată de ce îţi recomand să ceri răspicat celor opt, arhiepiscopului, tuturor secretarilor să te informeze bine despre toate evenimentele, chiar minime, care se întâmplă în toată Italia”. 10 Diplomat subalterrn, obişnuit să-şi împlinească misiunile menajând susceptibilitatea superiorilor săi de acasă, Machiavelli insistă şi asupra redactării raportului. Ambasadorul va înfăţişa deci concluziile sale cu modestie şi prudenţă: „Se expun negocierile în curs, oamenii care le conduc stările de spirit în care se află şi, despre toate, se încheie cam aşa: date fiind împrejurările pe care vi leam expus, oamenii cu experienţă care se află

678F

682F

679 F

683F

680F

684F

681F

xxx, Diplomaţi iluştri, vol. 1, Bucureşti 1969, p. 56 IBIDEM, p. 56 6 IBIDEM, p. 56 7 IBIDEM, p. 56 5

IBIDEM, p. 56-57 IBIDEM, p. 57 10 IBIDEM, p. 57 9

139

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA la curte socotesc că ele ar putea duce la cutare sau cutare lucru”. 11 În 1506, Machiavelli scrie lucrarea „Memento pentru cineva care pleacă în ambasadă la Milano”. Este un ghid practic al diplomatului plin de indicaţii mărunte, poate, dar cât de importante într-o epocă în care transportul, cazarea, schimburile monetare erau atât de dificile. Călătorind spre Milano apoi spre Franţa, ambasadorul trebuie să ştie deci, de care bani să scape şi pe care să-i păstreze: monedelor variate ale numeroaselor cetăţi italiene să le prefere ducaţii francezi cu efigia regelui. Cu ei va da bacşişurile înainte de audienţă şi cu minuţia obişnuită, Machiavelli consemnează: „Aprozilor de la prima uşă, un ducat; celor de la a doua uşă, doi ducaţi; celor de la a treia trei ducaţi; furierilor patru ducaţi; trompeţilor nimic, dar pofteşte-i să bea.” Cheltuielile de cazare, mesele, călătoria, transportul bagajelor, totul e prevăzut în acest preţios izvor care îngăduie reconstituirea în detalii a unei ambasade din secolul al XVI-lea. Dar toate acestea sunt rezultatul experienţei tehnice, dacă nu secundare a diplomatului. Prin întreaga lui operă, el a demonstart că activitatea externă a slujitorului patriei nu se reduce la loialitate şi disciplină, că ea cere studiu, reflecţie şi, mai ales, capacitate de a judeca lucrurile dintr-un punct de vedere superior, în care îţi slujeşti ţara denunţându-i defectele. 12 Teoreticienii Renaşterii, deşi admiteau „războaiele drepte de apărare sau de eliberare, considerau totuşi că practica diplomatică este alternativa preferabilă soluţiei războiului şi că aceasta are mai multe şanse de succes dacă statele vor accepta anumite norme de drept în relaţiile dintre ele. Dintre aceşti teoreticieni, cel care a contribuit mai mult la întronarea şi consolidarea ideii de suveranitate naţională pe baza respectării unor asemenea norme a fost dominicanul spaniol Francisco Da Victoria (cca 1480 –

1546), fondatorul dreptului internaţional public. 13 „Republica având dreptul de a se administra singură, potrivit hotărârii majorităţii, ea poate să-şi hotărască regimul după voia sa” – scrie Francisco Da Victoria, afirmându-se ca precusror al lui Hugo Grotius. Regimul politic preferabil este cel al unei monarhii temperate, cu un rege care asigură libertăţile poporului, care respectă legile ţării, înconjurându-se de consilieri înţelepţi şi prudenţi. 14 În secolele Renaşterii, principalele ţări occidentale – Italia îndeosebi – erau continuu parcurse de ambasadori ai principilor, de trimişi ai oraşelor, de curieri şi agenţi diplomatici, de spioni şi informatori de toate felurile. „Se căutau aliaţi, se făceau oferte, se discutau tratate, se trasau împărţiri ale teritoriilor inamicului când încă abia se făceau planuri ca acesta să fie atacat” 15 Şi relaţiile epistolare erau foarte intense: se anunţau naşteri, decese sau căsătorii princiare, se trimiteau scrisori de felicitare sau de condoleanţe, dar se vorbea şi despre o afacere, despre un negustor arestat sau despre mărfuri care fuseseră confiscate: nu numai scrisorile de curtoazie, ci şi dintre acele care deschideau eventual calea unor conflicte. 16 Din punct de vedere structural, Italia secolului al XVI-lea este alcătuită din cunoscutele principate, ducate şi regate feudale. Această eterogenitate structuralpolitică crea o serie de animozităţi în sânul Italiei. Toate acestea veneau concentric să roadă şi să surpe Italia atât de iubită de Machiavelli. Acestor motive nocive de ordin intern li s-au adăugat şi neplăcerile pe care le provocau italienilor spaniolii, germanii, francezii. Acestor necazuri italiene li se adaugă constant prezenţa Vaticanului în Italia, ca puternic centru al catolicismului internaţional.

685F

687F

688F

689F

690F

686F

13 11

IBIDEM, p. 58 12 IBIDEM, p. 58-59

DRIMBA, OVIDIU, OP. CIT., p. 139 DRIMBA, OVIDIU, OP. CIT., p. 139-140 15 IBIDEM, p. 140 16 IBIDEM, p. 140 14

140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Pe acest fundal economic obiectiv, Machiavelli militează, luptă pentru unitatea Italiei, pentru promovarea intereselor burgheziei italiene, burgheziei în 17 ascensiune. Ca unul dintre primii gânditori politici ai renaşterii, ca reprezentant al burgheziei, Niccolo Machiavelli, a căutat să facă o anatomie politică a societăţii italiene din vremea lui, printr-o simbioză demnă de invidiat, între observarea cu ochiul omului politic ca participant la viaţa tumultuoasă a societăţii şi spiritului analist, profund argumentat. 691F

Machiavelli este şi un mare gânditor, de aceea tezaurul de idei politice şi concepţii de principii politice, adică doctrina politică dezvoltată de Machiavelli în cunoscuta sa lucrare „Principele” sunt rodul unei asemenea înmănunchieri a aptitudinilor, a capacităţilor practice cu fină analiză, cu discreţia impecabilă făcută pe capul societăţii italiene din vremea sa. 18 Niccolo Machiavelli se naşte în 1469 şi moare în 1527. Între anii 1498-1512 a fost secretar al Signoriei din Florenţa, într-o perioadă de mari frământări politice şi războaie. Italia devenise teatru de luptă între francezi, 692F

VOICULESCU, MARIN, Istoria doctrinelor politice, Bucureşti 1992, p.53 18 VOICULESCU, MARIN OP. CIT., p.53

141

germani, spanioli, începând cu expediţiile lui Carol al VIII-lea din 1494. Florenţa ducând o politică abilă pentru a-şi menţine independenţa. Machiavelli este trimis în diferite misiuni diplomatice. În 1500 merge în Franţa, prilej pentru a admira eficienţa unei monarhii centralizate, în 1502 stă 6 luni pe lângă Cesare Borgia (cuceritor fără scrupule care va fi principalul model al principelui). În 1504 se află din nou în Franţa. Între 1505 – 1507, încearcă, cu succces parţial, de a alcătui o armată florentină permanentă. În 1512, după înfrângerea Franţei şi reîntoarcerea Medicilor la Florenţa, rămâne fără slujbă, fiind chiar închis pentru un timp (1513), doar în ultimi ani ai vieţii căpătând unele însărcinări mai mărunte. Inactivitatea politică va permite însă realizarea operei scrise. Se întâlnesc la Machiavelli multe idei din Titus Livius şi Polibios (rolul statului). „Principele”, scris în 1513, publicat după moartea autorului, în 1523, este de fapt un manifest adresat familiei Medici, într-un moment socotit prielnic pentru a încerca unificarea Italiei. În „Discorsi sepra la prima deca di Tito Livio” (terminată în 1520-1521, prima ediţie 1531) comentând, dar prin prisma intereselor vremii lui opera istoricului latin, sublinia din nou rolul statului, care trebuie apărat deasupra oricărei morale, aprecia modelul republican roman şi se pronunţa împotriva amestecului bisericii în stat. O lucrare cu conţinut strict este „Istorie fiorentine”, scrisă la comanda papei Clement al VII-lea între 1520-1525, în 8 cărţi (prima ediţie 1532). Expune istoria Florenţei de la origini până în 1492, mai detaliat pentru secolul al XV-lea. Deşi comandată, opera este suficient de obiectivă. Renunţând la forma analelor, autorul a elaborat o compoziţie modernă, în care faptele sunt explicate raţional, în interdependenţa lor. Pentru epoca mai veche, luptele interne, iar pentru cea recentă politica externă, sunt expuse remarcabil. Nu este opera unui erudit, ci a

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA unui gânditor, care alege faptele cele mai potrivite pentru a-şi susţine tezele. 19 „Principele”, arhicunoscuta sa operă a fost dintru început considerată (şi uneori continuă să fie privită şi azi) total eronat, ca o apologie a ipocriziei şi imoralităţii, a lipsei de scrupule şi cruzimii, a trădării şi asasinatului, justificate de scopul pe care şi-l propune principele. Stigmatizată prin denumirea peiorativă de „machiavellism”, concepţia aceasta denaturată, în realitate are cu totul alte temeiuri, alte obiective, resorturi şi explicaţii. 20 Aşa cum observă unul din participanţii direcţi la revoluţia din 1848 – este vorba de italianul Francesco de Sanctis, în cunoscuta lucrare „Istoria literaturii italiene”. „există o cărticică a lui Machiavelli, tradusă în toate limbile, Principele, care a aruncat în umbră celelalte opere ale sale. Autorul a fost judecat după această carte, iar această carte, la rândul ei, a fost judecată nu în valoarea ei logică şi ştiinţifică, ci în valoarea ei morală. Şi oamenii au găsit că această carte este un cod al tiraniei, fundat pe maxima ruşinoasă după care scopul scuză mijloacele, iar succesul preamăreşte acţiunea intreprinsă.” 21

„Principele” este o operă-program. Fără a fi un tratat politic, el este totuşi o sinteză ordonată logic şi fin argumentată a principalelor probleme succinte de construcţia unui stat, a principalelor cerinţe imanente persoanei politice supreme de stat, care este principele. 22 Preocuparea principală a principelui şi chiar singura cale care trebuie să-i dirijeze guvernarea, trebuie să rămână păstrarea puterii personale şi menţinerea statului. Singurul criteriu după care un principe trebuie să se conducă este criteriul utilităţii politice a tuturor acţiunilor sale. Pentru aceasta, el nu trebuie să ţină seama de nici un alt considerent, moral sau religios, să nu cedeze tentaţiei de a fi conciliant sau de a crede că îşi poate fonda puterea personală şi a statului pe autoritatea legilor, care sunt uşor de eludat; este mai bine să pară zgârcit decât generos, şi să nu risipească bogăţia statului reducând peste măsură impozitele. Autorul insistă în repetate rânduri asupra necesităţii ca un principe să-şi câştige afecţiunea supuşilor sau măcar să nu-şi atragă ura lor: ”Fiecare principe trebuie să vrea ca oamenii să-l socotească milos şi nu crud; cu toate acestea, el trebuie să ia seama şi să nu folosească rău această milă”. 23 „Este mai bine să fie crud când e nevoie, decât milostiv în mod inutil şi e mai bine să fie temut dar respectat, decât iubit dar nerespectat”. 24 Să folosească totodată şi forţa şi viclenia: „Un stăpân înţelept nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină cuvântul dat atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui”, căci faptele principilor „trebuie privite numai din punctul de vedere al rezultatelor lor. Principele să-şi propună deci să convingă în luptă şi să-şi păstreze statul, iar atunci mijloacele pe care le-a folosit vor fi oricând socotite onorabile şi fiecare le va lăuda.” 25 Singurul lucru care contează este interesul statului, „noţiunea de stat”, care se

693F

696F

694F

695F

697F

698F

699F

BOIA, LUCIAN, Mari istorici al lumii, Bucureşti 1978, p.129130 20 DRIMBA, OVIDIU, OP. CIT., p. 143 21 VOICULESCU, MARIN OP. CIT., p.54

IBIDEM p.54 DRIMBA, OVIDIU, OP. CIT., p. 144 24 IBIDEM p.144 25 IBIDEM p.144 23

142

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA confundă cu interesul conducătorului său; căci în concepţia lui Machiavelli statul se confundă cu persoana principelui. Iar politica nu este altceva decât tehnica succesului principelui. 26 În sprijinul menţinerii statului centralizat, puternic naţional, Machiavelli subliniază necesitatea creării unei armate naţionale în locul armatei de mercenari, pestriţă, neunitară şi fără garanţii de stabilitate, de vitalitate. Machiavelli vede crearea unei armate din fiii poporului italian, unei armate naţionale. Dar statului acesta, aşa cum îl concepea el, îi trebuie asigurată o anumită ordine, o anumită regularitate, o anumită legalitate şi această ordine, legalitate trebuie şi pot fi asigurate numai de burghezie, în cadrul statului naţional. Aceste cerinţe politice, juridice şi etice în acelaşi timp, trebuie să fie neapărat asigurate de stat, statul trebuie să fie caracterizat printr-o rigidă ordine, printr-o rigidă respectare a cerinţelor pendinte de politică, drept şi morală. 27 Principele trebuie să fie ferm să nu dea înapoi de la nimic atunci când este vorba de realizarea imperativelor statului. Nici un fel de şovăială, chiar dacă această politică a principelui, chiar dacă uneori dezideratul sau imperativul vizat lezează întrucâtva interesele individuale. 28 Însă Machiavelli consideră că principele nu trebuie să facă abstracţie de opinia poporului. Statul trebuie să fie creat prin acordul cetăţenilor, principele la rândul său trebuie să fie şi el însuşi prin actele cugetării şi puterii sale un exemplu pentru ceilalţi: „Nici un principe nu va izbuti, spune el, să dobândească mai mult preţ decât cel care va săvârşi fapte măreţe şi care va da dovadă despre însuşirile lui”. 29 În lucrarea sa fundamentală „Principele”, întâlnim idei, concluzii pilduitoare pentru gândirea sa morală, politică. Astfel, precizează el cu neînduplecare: „În general oamenii apreciază

cu ochii decât cu celelalte simţuri pentru că oricine poate să vadă dar foarte puţini să înţeleagă”. Raţionamentul său este limpede şi convingător: „Trebuie să se înţeleagă că nu-i trabă mai grea de înfăptuit cu un succes mai îndoielnic, ami periculos de manevrat, decât aceea de a introduce noi rânduieli”. Într-o permanentă şi izbutită manieră metaforică el observă: „Leul nu se foloseşte de cursă, nici vulpea de lupi. Aşadar trebuie să fi vulpe spre a cunoaşte cursele şi leu pentru a înfricoşa lupii”. În spiritul marilor cugetători morali, el îndeamnă: „Caută să faci binele puţin câte puţin, căci numai astfel va fi luat în seamă, fiindcă omul e înclinat din fire să uite repede binele ce i se face.” 30 În lucrarea sa „Discurs asupra primei decade a lui Tit Liviu”, influenţat de data aceasta de concepţiile lui Aristotel şi Polybios, Machiavelli revine la ideile sale republicane, deci părăseşte, renunţă, manifestă o anumită inconsecvenţă faţă de idealurile lui cu privire la monarhie, la statul centralizat. În această lucrare care urmează logic şi istoric „Principelui” Machiavelli arată că republica este singura formă de stat care poate asigura libertate politică şi astfel se poate asigura dezvoltarea puterii de stat, se poate asigura sporirea bogăţiei populaţiei. De această dată el apreciază că: „Libertatea nu poate să existe acolo unde există inegalitate.” 31 Întrucât nobili sunt adversari ai egalităţii, raţionează el: „o republică presupune înlăturarea rânduielilor feudale, dar cea mai bună republică în societate este aceea unde conducerea se exercită de un conducător ales, reprezentant al poporului şi al nobilimii.” 32 În lucrarea ce-i postmerge imediat principelui, autorul ei împărtăşeşte o teză mai veche întâlnită în teza lui Aristotel şi aceea a lui Polybios, privitoare la posibilitatea unui stat mixt. Acesta ar putea asigura, după el, promovarea unui stat puternic, stabil şi realizabil. 33

700F

704F

701F

702F

705F

706F

703F

707F

IBIDEM p.144 VOICULESCU, MARIN OP. CIT., p.54 28 IBIDEM p.54-55 29 IBIDEM p.55

IBIDEM p.59 IBIDEM p.55-56 32 IBIDEM p.56 33 IBIDEM p.56

143

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Opera lui Machiavelli este prima care se desprinde, se eliberează total de influenţa ideologiei feudale, de dogmele religiei, de pravilele moralizatoare. Machiavelli face disocieri între concepţia laică şi concepţia bisericii. Religia, pe care nu o respinge pur şi simplu din societate, ca noles-voles, trebuie să fie însă subordonată politicii şi trebuie să fie folosită bine în societate. Aceasta deoarece el consideră că un popor se conduce mai uşor când este religios, fiindcă religia este un instrument admirabil care înlocuieşte de multe ori lipsa de înţelegere a popoarelor. 34 Machiavelli, ca om politic, participant direct la viaţa politică socială a ţării, îndeamnă spre îmbinare organică, indisolubilă între teoria şi faptul politic care trebuie să caracterizeze cercetările de ordin politic. Natura omului, gândeşte el, este unică şi neschimbătoare, ea caracterizându-se prin ipocrizie, înşelăciune, minciună. Oamenii sunt prin firea lor invidioşi, răi inconştienţi, consideră el, şi această stare de lucruri îi împinge forţamente la îndrăzneală, de unde necesitatea prezenţei unei forţe puternice, întruchipată de persoana principelui, care să reglementeze respectivele manifestări în societate. Autoritatea este chemată a reglementa raportul dintre interesele generale ale statului şi interesele particulare ale persoanei, ale individului. 35 În lucrarea „Discursuri”, Machiavelli arată că este necesar ca cel ce organizează o republică şi alcătuieşte legile, să-i presupună pe toţi oamenii săi şi să nu uite că ei îşi vor arăta răutatea sufletului ori de câte ori vor avea privilegiul de a o face, că oamenii nu fac niciodată bine decât dacă sunt constrânşi, adică la nevoie. Statul şi dreptul apar în concepţia lui ca instrumente cu ajutorul căruia se realizează această subordonare a interesului minor faţă de cel major. Dar, pentru a putea realiza acest lucru, terbuie ca principele şi cei subordonaţi lui din conducerea statului să aibă la

îndemână legi care să-i permită din punct de vedere juridic să înfăptuiască politica de stat, politică ce trebuie să slujească şi să preamărească interesul patriei, al destinului său, căci cum ne avertizează el în „Discursuri”, „Atunci când se hotărăşte destinul patriei nu trebuie să fie luat în consideraţie sentimentalismul, dimpotrivă, lăsându-se totul la o parte, să fie urmată acea cale care să garanteze fiinţa patriei şi menţine libertatea.” 36 În legătură cu aşa-zisul machiavelism, care pentru cei mai mulţi este însăşi substanţa doctrinei scriitorului, s-au emis cele mai controversate păreri. Sensul peiorativ pe care cuvântul l-a cunoscut de-a lungul istoriei, echivalent cu legea: „scopul scuză mijloacele”, nu corespunde esenţei vieţii şi operei secretarului florentin. În 1576, apare în Franţa o carte cu titlul lung: „Discurs despre mijloacele de a guverna bine şi de a manţine în pace un Regat sau alt principat, împărţit în trei părţi: despre Consiliul, religia şi Poliţia pe care trebuie să le aibă un Principe împotriva florentinului Niccolas Machiavelli” 37 710F

708F

711F

709F

Însuşi Frederic cel Mare, regele prusian scrisese în tinereţe „Respingerea Principelui 36

IBIDEM p.56 35 IBIDEM p.56

IBIDEM p.56-57 BALACI ALEXANDRU, Niccolo Machiavelli, Bucureşti, 1969, p.170 37

144

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA lui Machiavelli” sub titlul Antimachiavelli, republicată se pare de Voltaire în 1749 la Geneva, în care trasând o interesantă paralelă între Spinosa şi Machiavelli, afirmă că primul sapă temeliile credinţei, iar cel de-al doilea ale politicii şi că Il Principe a lui Machiavelli este una dintre cele mai primejdioase cărţi din lume, fiind o sumă de consilii pentru hoţi şi asasini. 38 Dar alţi suverani şi pontifi apreciaseră înalt opera scriitorului florentin, originalitatea şi forţa excepţională cu care el a tratat problema politicii. Principele a putut să fie o carte de căpătâi pentru Sixt al V-lea care l-a şi rezumat şi manuscrisul se află în biblioteca vaticană. Tot atât de frecvent manualul perfectului principe a putut să fie consultat de Charles Quint, Henri al IV-lea sau Richelieu, Sultani ca Amurat al III-lea şi Mustafa al III-lea au dat dispoziţii să fie tradus în limba turcă, iar Napoleon obişnuia să spună: „Tacit a scris romane Machiavelli este singura carte care poate fi citită”. De altfel în Franţa Machiavelli avea să cunoască o rapidă răspândire, majoritatea operelor sale fiind traduse în limba franceză încă înainte de 1559. 39 În Germania, Herder, Hegel îl considerau pe Machiavelli ca pe un fiu al vremurilor sale. Pentru Schopenhauer, Machiavelli era ştiinţa politică, comparabil unui maestru de scrimă care poate preda arta de a omorî şi de a se apăra, dar nu învaţă pe nimeni să devină asasin. 40 Giuseppe Mazzoni a stabilit coordonatele trăirii lui Niccolo Machiavelli în perioada cea mai tragică a istoriei italiene şi a căutat să decanteze întreaga sa doctrină pentru a-i reda puritatea şi claritatea numelui peste care lopeţile autorizate ale contrareformei aruncaseră tot felul de gunoaie. 41 Pentru Francisco de Sanetis, Machiavelli a fost fondatorul timpurilor moderne, primul gânditor politic al lumii moderne, acela care a

reînnoit concepţia despre istorie şi om, pe urmele căruia vor păşi Vico şi Hegel. El a fost acela care în „Principele”, pe ruinele evului mediu a construit lumea modernă a omului activ. 42 716F

712F

Iată de ce pentru originalitatea, iscusinţa şi curajul gândirii sale, al filozofiei sale politice, Machiavelli este socotit fondatorul ştiinţei politice. Mosca şi Bouthoul apreciază cu termeni în acelaşi loc: „Este adevărat că el prezintă mari aptitudini de a crea această ştiinţă şi că el a avut în legătură cu aceste două intuiţii foarte fericite. El trăieşte când în toate societăţile umane există tendinţe constante ale politicii şi acestea pot fi regăsite în studiul istoriei faptelor popoarelor. Ghidat de aceste două instituţii, Machaivelli se străduieşte să pună bazele unei ştiinţe politice. Dar el nu a reuşit deoarece materialele istorice necesare i-au lipsit.” 43 Tezele, concepţiile punctele de vedere pe care Machiavelli le-a dezvoltat în gândirea politică îl înscrie printre reprezentanţii cei mai de seamă ai gândirii politice din toate timpurile.

713F

714F

717F

715F

BALACI ALEXANDRU, OP. CIT. P. 190 IBIDEM p.170-171 40 IBIDEM p.173 39

IBIDEM p.141

42 43

145

IBIDEM p.141 VOICULESCU, MARIN, OP. CIT. p. 57

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Căluşarul, un joc al identităţii noastre naţionale Studiu de caz: căluşarul din satul Grid prof. Jurj Cristian Ioan Pentru noi toţi, iarna nu este numai anotimpul zăpezii şi al frigului ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea naşterii Domnului. Aceste obiceiuri fac parte din cultura tradiţională a neamului nostru, iar păstrarea lor este o datorie a fiecăruia şi o mărturie vie a faptului că avem o conştiinţă de neam, ce ne-a ajutat să răzbatem prin furtuna veacurilor. Unul dintre cele mai îndrăgite şi apreciate jocuri populare româneşti este jocul căluşarilor. Se presupune că a fost răspândit în întreg spaţiul locuit de români dar astăzi arealul său s-a restrâns.El este numit căluş în Oltenia, crai în Mehedinţi şi la românii din Valea Timocului, aruguciar la aromâni şi călucean sau căluşer la romănii din Transilvania şi Banat, diversificându-se de-a lungul timpului şi având caracteristici proprii în funcţie de zona de provenienţă. Acest obicei este vechi de sute de ani, iar originea lui se pierde in negura istoriei. Damaschin Bojincă şi D.C. Olărescu susţin că jocul îşi are originile in perioada daco-roman. Th. Speranţa este de părere că deşi acesta provine din perioada dacică originea lui trebuie căutată la vechii egipteni, iar Samuil Micu-Klein sus ţine că era jucat de preoţii salieni în cinstea zeului Marte. Acum mai bine de 300 de ani, Dimitrie Cantemir descria jocul văzut în Ţara de Sus a Moldovei, fiind de-a dreptul impresionat de numărul mare de ponturi. El numeşte căluşarul ,,joc care ţine de datină”. 1 O altă relatare asupra acestui joc o avem de la istoricul maghiar Dosza Daniel care descrie serbarea dată de Sigismund Bathory în cinstea lui Mihai Viteazul, la 19 octombrie 1599, prilej cu care este jucat de către oştenii lui Mihai Viteazul. 2

Spre deosebire de căluşul oltenesc jucat de Rusalii, căluşerul transilvănean se joacă la Crăciun, după un ritual păstrat cu sfinţenie de cei care participă. Referitor la acest fapt, folcloristul Sabina Ispas, sublinia: ,,Ce a determinat opţiunea pentru o dată sau alta este, în opinia noastră, istoria, la care au participat comunităţile de români din sudul Dunării şi mai ales din Ardeal, în cadrul multireligios în care ortodoxia nu era agreată, practican ţii acesteia fiind consideraţi schismatici. Data la care ei sărbătoreau Paştele, şi implicit Rusaliile, de care este legat ritualul căluşului era diferită, frecvent, de cea la care le sărbătoreau credincioşii catolici sau protestanţi. Procese inrudite cu cele ale mondializării pe care le întâlnim astăzi, s-au întâlnit de-a lungul timpului, în cadre spa ţiale şi temporare restrânse. Orice strategie culturală ar fi gândit autorită ţile imperiale, ar fi trebuit să urmărească apropierea tradi ţiilor tuturor locuitorilor. Crăciunul era una dintre sărbătorile comune creştinilor de diferite confesiuni din Transilvania şi mai târziu din Imperiul Austro-Ungar.” 3 În anul 1850, la Braşov, ,,muzicianul Iacob Mureşianu împreună cu profesorul de gimnastică Ştefan Emilian culeg căluşerul de la Simion Cicudean şi Ion Căluşeru din Lunca de Arieş, prelucrează muzica şi jocul, pentru al adapta scenei” 4. El devine pentru românii din Transilvania şi mai ales pentru elitele condu-cătoare un mijloc de renaştere a conştiinţei naţionale, acest joc, simbolizând pentru toată suflarea românească dovada continuităţii noastre istorice pe teritoriul vechii Dacii. Caracterul bărbătesc al jocului simboliza determinarea şi hotărârea românilor de a lupta pentru a fi recunoscuţi ca 720 F

721F

718F

719F

3 1

Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei p.115 2 Daniel Dosza, Koronis Ilona, Pesta, 1859

Sabina Ispas,O viziune neconvențională asupra unui ritual taumaturgic arhaic,in Foaie Natională, 6 octombrie 2011 4 Anca Giurchescu,Conferințele de la Șosea,9.03.2009

146

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA naţiune, iar mai apoi de a-şi realiza propria unitate na- ţională. Sentimentul mândriei na ţionale este amplificat prin înlocuirea brâielor de la costmele tradi ţionale şi a noji ţelor de la opinci cu panglici tricolore. La Orăştie se juca prin anii 1860-1870, dovadă fiind fotografiile ingălbenite de vreme apar ţinând de ,,Asociaţiunea Astra, cu prilejul serbărilor organizate în 1913.Căluşerul s-a jucat la Budapesta şi la Viena fiind pe placul împăratului Franz Josef,iar mai apoi la Alba Iulia ,în 1918, la ceasul solemn al Marii Uniri.” 5 În satul Grid, jocul a fost adus în anul 1924 de către învă ţătorul Budiu Samoilă, originar din localitatea Tămăşasa. Acesta a învăţat feciorii satului să joace jocul căluşerilor, iar în data de 25 decembrie 1924, în prima zi de Crăciun, prima ceată de căluşeri a început să colinde pe la casele oamenilor, obicei ce nu a mai putut fi dezrădăcinat şi care continuă şi astăzi. Este jucat în anul 1929, la Centrul de Recrutare Orăştie de către tinerii care urmau să fie încorpora ţi pentru a-şi satisface stagiul militar. Alături de ei, la joc a participat şi primarul satului Ciobanu Trăilă. Costumul căluşerilor este compus din cămaşă albă, încreţită la poale, cusută cu ciocănele. Ea este înfundată la piept, cu o despicătură la gât şi se închide cu ajutorul unui şnur, care are la ambele capete ciucuri de mătase. Peste ea, căluşerii poartă un pieptar înfundat din piele de oaie cu broderii deosebit de frumoase. Mijlocul este încins cu o curea de piele cusută cu motive ornamentale variate, iar peste brâu sunt încinşi cu primburi tricolore in diagonală. Pantalonii sunt făcuţi din pânză ţesută la războiul de ţesut, tradiţie care încă se păstrează şi astăzi. La picioare poartă zdrâncanele sau zdrăngănelele (zurgălăi din alamă), probabil ca o reminiscenţă păgână de apărare împotriva spiritelor malefice care se opuneau apari ţiei soarelui în noul an, prin zgomotul cărora acestea erau alungate.” 6 Acestea au 722 F

723F

Marcel Lapteș, Timpul și sărbătorile țăranului roman,Editura Corvin,Deva,2009,p.75 6 Ibidem, p. 76

147

ciucuri lungi din fire de mătase viu colorate, predominând culorile roşu, albastru, galben verde şi mov. Coloranţii folosiţi de femeile satului la confecţionarea lor, sunt coloranţi naturali, care nu se deteriorează şi nu-şi schimbă aspectul în urma spălărilor repetate. În picioare căluşerii sunt încălţaţi cu cizme sau ghete. Jocul are în structura lui mai multe ponturi. Primele şapte ponturi sunt numerotate matematic de la unu la şapte. Cu cât numerotarea este mai mare cu atât numărul figurilor din cadrul pontului creşte. Următoarele ponturi au denumiri specifice: Ştearsa, Lăturena, Mijlocul,Foarfeca, Pituluşul, Mitraliera, Ţesuta,Romana. Alături de acestea mai există şi ponturi născocite de-a lungul timpului de vătafi ponturi care le poartă numele. În cadrul jocului nu este folosită bâta, ceea ce conferă o mai mare varietate şi dinamică jocului în ansamblu. În derularea acestui obicei există două etape distincte. Prima etapă este legată de organizarea cetei şi durează de la lăsatul postului Crăciunului până se pleacă cu colinda. A doua etapă cuprinde colindatul propriuzis, durând pănă la Sfântul Ion, când iau sfârşit sărbătorile de iarnă. La început, membrii cetei aleg gazda. Aceasta este căutată în rândurile familiilor înstărite din sat, cu o reputa ţie bună în cadrul membrilor comunităţii. Gazda este cea care le va asigura căluşerilor toate condiţiile necesare pregătirii, pe întreaga durată a postului de Crăciun. În ultimii ani, însă, au existat şi momente când locul gazdei tradiţionale a fost luat de căminul cultural din sat. Organizarea cetei de căluşeri se face la Sfântul Nicolae, când este ales vătaful, şeful cetei, dintre feciorii mai în vârstă cu o anumită autoritate printre ceilalţi membri, având experienţa jocului, pe care-l stăpâneşte foarte bine. El răspunde de întreaga ceată şi are un cuvânt important de spus asupra felului în care va fi organizată activitatea. Tot el, după ce se consultă cu ceilal ţi membri ai cetei, tocmeşte şi muzica, dintre muzicanţii care cunosc repertoriul specific satului. Îşi alege

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA casierul, dintre oamenii lui de încredere, având în felul acesta o evidenţă a banilor câştigaţi. Pentru a se deosebi de ceilalţi membrii, vătaful poartă două panglici peste umeri, care se petrec peste piept şi se prind în şolduri. Apoi este ales un al doilea vătaf care în caz de nevoie îi tine locul primului, el trebuind să îndeplinească condiţii asemănătoare cu cele ale primului vătaf. Cei doi se îngrijesc de instruirea membrilor cetei, dar mai ales de cea a căluşerilor mai tineri, proaspăt intraţi în ceată. Un rol aparte îl are colăcarul, ales dintre bătrânii satului care adună pe o rudă colacii primiţi şi îi depozitează la gazdă la un anumit interval, in func ţie de colacii primiţi. Fiind un om mai in vârstă atrage aten ţia tinerilor colindători, atunci când comportamentul lor lasă de dorit, încercând să-i corecteze. Apoi se stabileşte locul fiecăruia în ceată ţinându-se seama de vârstă şi înălţime. Pentru învăţarea colindelor, este desemnat un fecior care are darul căntatului şi cunoaşte bine textul şi melodiile care urmează să fie cântate. În toată perioada de pregătire trebuie remarcat efortul depus de tineri pentru a-şi insuşi jocul, seriozitatea cu care învaţă fiecare figură de joc. Acestui efort i se asociază şi oameni mai în vărstă, foşti căluşeri, care atunci când sunt solicitaţi îi învaţă pe cei tineri ponturile mai greu de executat.

durează trei zile,fiecare gazdă ştiind în ce zi este repartizată. Astfel, în prima zi se colindă partea din stânga văii satului (Ţuţuleştii şi Şteii), a doua zi partea din dreapta(Bucura) şi cea din centru, iar în ultima zi partea de sus(Jujeştii). Împărţirea este făcută în aşa fel încât numărul de case ce trebuiesc colindate în fiecare zi să fie aproximativ acelaş pentru fiecare din cele trei zile. Mai demult, căluşerii colindau mai întâi oamenii de vază ai satului: primarul, preotul învăţătorul, apoi plecau să colinde prin sat. Astăzi, acest lucru nu se mai face. Deplasarea de la o gazdă la alta se face cu muzică, muzicanţii cântând o învârtită, iar căluşerii rostind strigături în acest timp: ,,Bate doamne piatra morii, Şi pădurea Hunedorii, Bate Hunedoara toată Şi pe mândra câteodată ! Trandafir de pe irugă, Mă băgai la mândra slugă, Pe opinci şi pe obiele Şi pe buze subţirele !” La intrarea în gospodărie se cere permisiunea gazdei pentru a fi colindată. După primirea acceptului ceata se deplasează spre încăperea indicată de gazdă care este gătită de sărbătoare. La intrare ceata se grupează, muzica tace şi începe colinda Trei Păstori, după care muzica începe să cânte din nou iar formaţia se aşează în funcţie de suprafaţa disponibilă pentru joc, iar cei care nu au loc să joace asistă la ritual şi participă în acelaş timp strigând strigături specifice jocului căluşeresc: ,,Sus ficiorii Gridului,’ Nu vă dare- ţi somnului, Că somnu-i înşelător Şi vă-nşeală măi ficiori!

În cursul zilei de 25 decembrie, căluşerii şi muzican ţii vin la biserică pentru a primi binecuvântarea din partea preotului. După aceea se începe colindatul prin sat. El 148

Câţi ficiori la căluşeri, Toţi jucăm ca pe tăner, Numai eu dacă n-am fost

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Lasă joc aşa mai prost !” Ponturile care se joacă sunt cele stabilite de vătaf, iar dacă gazda solicită să se joace anumite ponturi sunt jucate ponturile solicitate de gazdă. În casa în care se află mai multe fete, feciorii joacă cu mai multă grijă, încercând să le impresioneze,iar strigăturile le sunt adresate lor:

al jocului. Acest fapt reiese şi din strigătura ce o insoţeşte: ,,La Ţesută măi ficiori, Că mi-i chica toată flori, Care vreţi, care puteţi Care nu mai rămâneţi !”

Pentru persoanele mai în vârstă, se foloseşte câte o strigătură menită să aducă buna dispoziţie a celor prezenţi şi să sublinieze faptul că avem de-a face cu o persoană activă în ale jocului:

După ce căluşerii termină de jucat, se trece la un joc popular pe perechi,membrii cetei invitând la dans fetele sau femeile tinere din casă. Apoi, dacă în casă, există o fată de măritat sau un fecior de insurat aceştia sunt colindaţi cântându-se colindele Răoriţă romoniţă sau Junelui bunu. În trecut existau colinde specifice şi pentru primari, păstori, dascăli, preoţi, pădurari sau notari. În continuare gazda îi serveşte cu căte un pahar de băutură şi cu prăjituri sau plăcinte. Se mai joacă încă un joc, după care gazda cinsteşte ceata de căluşeri cu o anumită sumă de bani şi cu un colac, simbol al soarelui şi al rodniciei holdelor. Cel care anun ţă acest fapt este casierul, care strânge membrii cetei printr-o strigătură:

„Ia te uită la bătrânul, Cum îi taie coasa fânul, Şi merge şi nebătută Dacă ştie s-o ascută !”

,,Măi ficiori şi-a noastră ceată, Strânge ţi-vă aicea roată, Să vă spun ceva de bine Ce dar şi cinste ne vine.

Există însă si strigături specifice anumitor ponturi care se rostesc atunci când ele sunt executate de căluşeri:

Familia... cinsteşte ceata noastră cu... lei şi un colac frumos, Să trăiască şi să mai cinstească !”

,,La mijloc să crească soc, Pe delături busuioc, Printre ele floricele Să mă dau cu mândra-n ele !

Căluşerii îşi iau rămas bun de la de la gazdă şi merg să colinde mai departe. La sfârşitul fiecărei zile de colindat se strâng la gazdă unde petrecerea continuă. În prima duminică după sărbători, are loc ospăţul fetelor, la petrecere fiind invitate toate fetele din sat. De ducerea la bun sfârşit a acestui ritual se ocupă vătaful şi casierul, care în vinerea de dinainte se duc la casa fiecărei fete, iar fata este invitată după un ritual bine stabilit: Vătaful: ,,Bună ziua, cinsti ţi socri mari, Casierul: Să trăi ţi băie ţi militari. Ce umbla ţi şi ce căuta ţi ?

,,Sus pe dealul Gridului, Floarea trandafirului, S-o rupem din rădăcină Să o dau la badea-n mână! După mine măi ficiori, Că mi-i chica numai flori, Şi mi-i faţa rumenită Să nu ziceţi că-s urâtă!”

Lătureana ştiu juca, Şi pe mândra săruta, Şi oi săruta-o bine Dacă vine lângă mine !” Un loc aparte îl are Ţesuta, care nu poate fi jucată de către oricine, cel care o joacă trebuind să fie un foarte bun cunoscător 149

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Vătaful:

Ce umblăm şi ce căutăm? În samă la dumneavoastră vrem

să dăm. şi de omenie noastră de răchie

Am auzit că aveţi o fată de cinste Dumnezeu sfăntul s-o ţie. Şi o cheamă ficiorii din ceata Pe duminică, la un pahar,două,

Şi mai multă veselie. La un pahar, două de băutură, Şi mai multă voie bună. Dar să nu mânaţi fata pe coastă De frica noastră ! Coasta dumneavoastră este cu flori, Fata creşte-ntre ficiori.”

La toţi cei prezenţi în casă li se dă să guste ţuică dintr-o ploscă împodobită cu o batistă ţesută de femeile satului, cusută cu motive naţionale şi având şiraguri de mărgele deasupra, împreună cu panglici tricolore. Înainte de a da plosca vătaful se adresează celor care o primesc: ,,Avem aici o bute legată cu cercuri, Să ne ţină până miercuri. Şi legată cu nuia,

Să ne ţină pân-om bea .” Petrecerea este organizată la gazdă, mâncarea fiind pregătită de mamele căluşerilor, fiecare dintre membrii cetei aducându-şi contribuţia. O petrecere mai mică este organizată şi la Sfântul Ion, când căluşerii îşi împart banii şi colacii rămaşi. Din acest moment ceata de căluşeri se destramă, urmând ca ea să se reunească la următoarele sărbători. Datorită frumuseţii, varietăţii şi încărcăturii sale emoţionale, acest obicei a trezit interesul reprezentanţilor U.N.E.S.C.O. care au declarat,în 2005, Tradi ţia Căluşului (Căluşerului), drept Capodoperă a Patrimoniului Oral şi Imaterial al Umanită ţii, situîndu-l astfel în galeria marilor valori ale culturii universale. Nici un alt obicei nu antrenează atâţia participanţi şi nu mobilizează întreaga obşte a satului ca acesta. Căluşerii reprezintă permanenţa noastră, dovada vie a existen ţei noastre, a tradi ţiilor noastre milenare. Avem datoria de a păstra acest obicei alături de alte comori ale neamului şi a le transmite nealterate genera ţiilor care vor urma pentru că ele reprezintă însăşi esen ţa noastră spirituală.

CĂILE DE COMUNICAŢIE DIN COMITATUL HUNEDOARA ÎN EPOCA MODERNĂ prof. Dr. Liviu Lazăr După încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, situaţia drumurilor din Transilvania, deci şi din comitatul Hunedoara s-a îmbunătăţit, dar nu imediat, ci după o sumă de ani. Repararea unor drumuri şi reconstruirea altora avea un dublu scop: dezvoltarea activităţilor cu caracter economic şi necesităţile militare legate de apărarea noii provincii. În anul 1752 a început construirea drumului Deva-Radna-Arad, care continua de la Arad, prin Pecica spre Seghedin. Drumul era principala arteră de comunicaţie din sudvestul Transilvaniei. Preocuparea pentru întreţinerea unor drumuri practicabile în caz de război a 150

constituit unul din obiectivele călătoriei viitorului împărat Iosif al II-lea în Transilvania. Acesta considera că pentru întărirea capacităţii de apărare a Transilvaniei, trupele imperiale staţionate în cetăţi şi cazărmi ori risipite prin satele provinciei, împreună cu cele cinci regimente de graniţă, trebuiau restructurate în concordanţă cu natura reliefului muntos al provinciei şi cu mulţimea pasurilor şi trecătorilor din Carpaţii Meridionali şi Răsăriteni. Conform strategiei vremii, cetăţile erau elementul esenţial în sistemul de apărare. În acest context, cetatea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Devei, era considerată ca având un rol limitat în sistemul defensiv al Transilvaniei 1. O altă preocupare a viitorului împărat Iosif al II-lea în călătoria sa în Transilvania din 1773 a fost sistemul de carantină instalat la graniţele marelui principat, dintre care un post era cel de la pasul Vâlcan. Rostul declarat al înfiinţării carantinei era combaterea epidemiei de ciumă dinspre Imperiul Otoman, dar în realitate, motivul principal l-a reprezentat stăvilirea emigraţiei supuşilor români spre Ţara Românească şi Moldova, fenomen socotit de împărat mai grav decât ciuma. Împăratul se arăta îngrijorat de costurile mari reclamate de instalarea şi întreţinerea acestor posturi deoarece nu se dovedeau eficiente. Împăratul constata că emigrarea a luat proporţii, iar localnicii iobagi ştiau să ocolească posturile de pază şi de carantină, folosind cărările din munţi, plaiurile şi văile. Ca soluţie, împăratul vedea desfiinţarea cordonului sanitar, iar „ineficienta miliţie de graniţă discontinuă din Haţeg până la Braşov trebuia refăcută după modelul „confiniului militar” din Banat, Croaţia şi Slavonia” 2. O altă sursă de informare privind căile de comunicaţie din comitatul Hunedoara o oferă „Documentele anchetei privind abuzurile din comitatul Hunedoara”, prezentate lui Iosif al II-lea la trecerea lui prin această zonă. Împăratul a dispus cercetarea tuturor denunţurilor care acuzau abuzuri asupra populaţiei comitatului, iar după cercetarea lor, guvernatorul a făcut un raport asupra acelora care s-au adeverit. Referitor la punctele de trecere, documentul menţionează că soţia iobagului Stoica Ciulav de pe moşia Uric, pentru că fusese văzută de grăniceri cumpărând porumb de la români, pe drumurile ascunse ale Transilvaniei, a fost dusă de aceştia la casa de carantină, de unde, după ce s-au scurs 6 săptămâni a fost slobozită 3.

Pedepsele pentru ocolirea punctelor de trecere erau foarte drastice. Astfel, documentul consemnează că „în anul 1770, fiul iobagului Petru Tinca de pe moşia Pietrosu, împreună cu alţi tovarăşi, au adus din Valahia doi boi, trecând pe lângă casa de carantină; lucrul fiind descoperit, fiul acestui iobag, împreună cu tovarăşii săi şi cu boii, au fost aduşi la vameşii din Vulcan, unde, după ce boii au fost confiscaţi, oamenii au fost închişi în casa de carantină, iar după ce s-a scurs timpul carantinei, au fost eliberaţi; însă pentru nesupunere, vicecomitele de atunci Benedict Türi i-a amendat pe numitul Tinca şi pe tovarăşii lui cu patru piei de jder preţuite la patru florini, iar succesorul acestuia Isaac Csoka a stors, pentru acelaşi fapt, 30 de florini umblători de la tatăl nesupusului, care nu avusese nici un amestec în fapta de nesupunere” 4. Acelaşi vicecomite Csoka, „a poprit un cal al iobagului de pe moşia Livezeni Petru Neag şi, pe deasupra, l-a mai şi amendat cu 39 de florini umblători, cu pretextul că acel cal poprit ajunsese în mâinile iobagului reclamant din Valahia într-un mod interzis şi nelegiuit, prin evitarea vamei” 5. În anul 1771, vicecomitele l-a amendat pe Danciu Stoica cu 26 de florini, invocând motivul, că înainte cu 5 ani, el s-ar fi oferit drept călăuză pentru nişte jeleri români munteni ce se îndreptau spre Valahia 6. O altă corvoadă la care erau supuşi iobagii din comitatul Hunedoara era transportul sării. Astfel, în anul 1771, „viceoficialii comitatului Hunedoara l-au uns pe nobilul Gabriel Stroia de pe moşia Ponor, drept comisar, cu scopul ca, atunci când comandantul general a străbătut comitatul Hunedoara şi a vizitat hotarele, să-i facă rost de cai de transport şi de merindele pentru bucătărie, mai ales de pe moşia Pietrosu; însă acesta n-a putut procura caii de pe acea moşie,

724F

727F

725F

728F

729F

726F

Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-la în Transilvania la 1773, vol. I, p. 95. 2 Ibidem, p. 99. 3 Ibidem, p. 303.

Ibidem, p. 304. Ibidem, p. 305. 6 Ibidem, p. 306. 5

151

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA fiindcă în parte erau plecaţi la transportarea sării” 1 .Un alt document din 11 mai 1773 menţiona că „toţi se plâng de transportul sării: se face în timpul recoltei, duminicile, pier vitele” 2. Analizând plângerile referitoare la transportul sării, viitorul împărat nota: „Sarea produce anual venituri de milioane de florini. (…) Cărăuşilor nu le ajunge nici pentru hrana proprie şi a vitelor. Se fac transporturi în timpul lucrului la câmp; sunt plătiţi pentru numărul de bolovani, dar apa fiind mică, nu pot încărca decât puţini (referitor la transportul pe apă n.n.). Drumurile rele distrug mijloacele de transport şi uneltele” 3. Referindu-se la alt produs al Transilvaniei, viitorul împărat scria că „lemnul ar aduce mari venituri, transportat pe râuri spre Ungaria” 4. Calea pe apă cea mai folosită era râul Mureş, care pe o mare porţiune traversa comitatul Hunedoara. În unele documente se menţionau şi alte obligaţii de cărăuşie, în special transporturile pentru armată: „Există în acest comitat anumite sate la fruntarii şi în afara drumului regesc, precum şi altele care prestează muncile de plăieşi şi care, pentru că nu sunt silite să suporte corvezile obşteşti, cum sunt cărăuşiile şi cele asemănătoare lor, sunt ţinute să dea unor viceoficiali porci îngrăşaţi sau, (în caz contrar), să-i răscumpere cu bani” 5. Referitor la corvoada cărăuşiei pe drumul regesc, documentele menţionează numeroase abuzuri. Ţăranii din satele din preajma drumului regesc trebuiau să ofere carele lor „cătanelor în tranzit într-o mare cantitate, mai ales pentru transportul prafului de puşcă, al veşmintelor militare şi al materialelor duse de aici de obicei în folosul comisiei militare de la Alba Iulia” 6. Abuzul

consta în faptul că cei supuşi la aceste corvezi suplimentare, nu primeau nicio plată pentru cărăuşie, deoarece „comisarii amăgindu-i cu vorbe linguşitoare, varsă în propria lor pungă plata ce li s-ar fi cuvenit acelora şi, datorită cârdăşiei dintre vicejuzii nobililor şi comisari, sunt păgubiţi deopotrivă de răsplată” 7. Locuitorii comunei Vâlcelele s-au plâns că în toamna anului 1771 au pus la îndemâna armatei 2 care de transport. Ei trebuiau să aştepte timp de o săptămână la Deva, fiecare car cu 4 boi înjugaţi. Carele au fost folosite însă de perceptorul Balya pentru transportarea unor ţigle ale sale, promiţând câte o monedă de 7 creiţari pentru fiecare transport, însă, după terminarea muncii, în locul plăţii, ei s-au ales doar cu vorbe de ameninţare cu bătaia de vergi şi alungarea din casă 8. În 1769, comisarul Intze a poruncit să fie pus în lanţuri şi bătut cu vergile locuitorul moşiei Tâmpa Ioan Borca, pentru că acesta furnizase cu întârziere caii pentru cărăuşie 9. Un alt abuz era consemnat pe moşia de la Streisângeorgiu a judelui suprem al nobililor Samuel Zeik, unde ţăranii erau „constrânşi să dea care pentru transportarea, cât mai adesea, a lemnelor, bârnelor, precum şi al altor lucruri; pe lângă acestea, când judele suprem trimite, conform uzanţei darurile sale unor persoane de la Sibiu, nefericiţii contribuabili trebuie să-i pună la dispoziţie, fără plată, caii necesari, care la vreme de iarnă de-abia dacă pot să străbată drumul acela, dus şi întors într-o săptămână, şi, mai mult, ei sunt constrânşi să întreţină, pe propria cheltuială, cu fân şi cu ovăz vitele de povară date de obicei fără nicio plată în scopul menţionat înainte” 10. Documentul menţionează şi podul construit pe râul Strei, la a cărui întreţinere erau obligaţi contribuabilii: „Vama podului construit pe râul Strei se ridică anual la 600 şi mai bine de florini, însă nu se ştie încotro se îndreaptă şi la ce folosesc

730F

731F

736F

732F

737F

733F

738F

734F

739F

735F

Ibidem, p. 308. Ibidem, p. 453. 3 Ibidem, p. 743. 4 Ibidem, p. 737. 5 Ibidem, p. 275. 6 Ibidem, p. 277. 2

Ibidem. Ibidem, p. 298. 9 Ibidem, p. 300. 10 Ibidem, p. 277. 8

152

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Iosif al II-lea prin Ungaria, Banat, Transilvania şi Maramureş în anul 1773. Astfel, împăratul intră în comitatul Hunedoara la 21 mai 1773. De la Caransebeş ajunge la Livadia în 11 ore şi jumătate. Trece prin punctul de vamă Marga, prin Porţile de Fier, Zeicani, unde era iarăşi punct de vamă. Schimbă caii la Grădişte, sat românesc construit pe ruinele fostei capitale a Daciei romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Schimbă iarăşi caii la Ciopeia şi se opreşte pentru o noapte la Livadia, sat românesc de grăniceri. Documentul menţionează că pe drum împăratul întâlneşte transporturi de sare spre Jupalnic 14. În data de 22 mai, împăratul, plecat la ora 4 dimineaţa, merge călare preţ de 3 ore de la Livadia la Vulcan. După ce schimbă caii, „merge 4 ceasuri şi jumătate (dus-întors) pe munţii graniţei româneşti, schimbă caii şi continuă drumul pe Valea Jiului Transilvan, apoi valea Băniţa (Cetatea Bolii – peştera cu râul Jupâneasa), Crivadia, revine pentru popas de noapte la Livadia, după 15 ceasuri călare” 15 . Despre pasul Vâlcan, împăratul nota: „Sunt două drumuri, unul peste un munte abrupt, altul pe Valea Jiului, inundabilă, din Haţeg spre Ţara Românească; ambele se întâlnesc în carantină. Graniţa e pe piscul muntelui. E drum îngust de căruţe şi continuă în Ţara Românească, unde l-am parcurs în trei sferturi de oră călare. Drumul îngust poate fi amenajat sau, la nevoie distrus” 16. La pasul Vâlcan constată starea rea a carantinei, care adăpostea 30 de emigranţi, unii din Transilvania, majoritatea din Banat şi comitatul Arad, care s-au reîntors după câţiva ani fără un ban din Ţara Românească. Împăratul constata că pasul Vâlcan putea fi carosabil. Neputând vedea de pe culme din cauza ceţii, împăratul a coborât pe versantul celălalt, mergând călare trei sferturi de ceas pe teritoriul Ţării Româneşti, constatând că drumul de la pasul Vâlcan în jos era bun, fiind

domnii viceoficiali această sumă: fapt este că contribuabililor care trebuie să aducă bârne, scânduri şi lemne exterioare pentru aceeaşi întreţinere a podului ca şi pentru reparaţia făcută la el, nu li se plăteşte nimic, nici pentru materialele aduse, nici pentru transport” 11. În instrucţiunea trimisă de guvernatorul M. Joseph conte de Auersperg de la Sibiu în 27 octombrie 1771 se cerea următoarea anchetă: „Să se cerceteze cine percepe veniturile vamei expuse la acest punct sau încotro se îndreaptă acestea, de asemenea, care sunt acei ţărani care au trebuit să dea gratis lemne, bârne, scânduri, pentru podul de peste Strei şi la cât se ridică valoarea lemnelor şi a altor materiale date în folosul podului cu pricina” 12. Datorită faptului că transporturile de sare şi cele pentru armată, precum şi cele care ocoleau punctele de vamă, au provocat numeroase plângeri, autorităţile s-au preocupat de rezolvarea acestor neajunsuri. Astfel, Iosif al II-lea a trimis un chestionar consilierilor Guberniului din Transilvania. Referindu-se la problema căilor de comunicaţie, chestionarul preciza: „Transporturile de sare şi cele pentru armată provoacă plângeri? Se pot explica unele plângeri întemeiate ale locuitorilor prin cărăuşiile de sare şi cele militare, care i-ar epuiza pe supuşi? Cum ar putea fi ajutată populaţia? Care ar fi adevăratele cauze ale îndelungatei emigrări şi cum ar putea fi aceasta evitată? Problema emigraţiei s-ar rezolva parţial prin înlesnirea posibilităţilor de comerţ ale românilor de la graniţă? Stabilirea punctelor de graniţă spre Moldova şi Ţara Românească prin fixarea vulturului imperial” 13. Foarte interesante sunt detaliile despre traseul parcurs de Iosif al II-lea pe drumurile comitatului Hunedoara, aşa cum rezultă din Jurnalul călătoriei Majestăţii Sale Împăratul 740F

743F

741F

744F

745F

742F

Ibidem, p. 276. Ibidem, p. 280. 13 Ibidem, p. 428.

Ibidem, p. 530. Ibidem, p. 531. 16 Ibidem, p. 717.

153

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA construit de austrieci în timpul ultimului război cu turcii 17. În a treia zi în comitatul Hunedoara (23 mai), împăratul a plecat de la Livadia la Haţeg, trecând prin Sălaşu de Sus, apoi peste Râul Mare. La Haţeg a asistat la exerciţiile Regimentului 1 român de grăniceri, după care a plecat prin munţii despăduriţi spre Hunedoara, „unde se prelucrează fierul numai ca şine, pentru a nu prejudicia produsele din Stiria” 18. De la Hunedoara a plecat spre Deva, unde a fost aşteptat de Eder, trimis de tezaurar să-l conducă la minele de aur, ceea ce împăratul refuză. Vizitează vechile fortificaţii aflate în ruină şi constată ce cetatea este neîncăpătoare, dominată de înălţimile din jur, ceea ce o face să nu corespundă pentru apărare. Discută cu Kendeffy, comitele suprem, luând informaţii despre organizarea comitatului, „care poate servi de exemplu pentru toate ţările monarhiei” 19. În ultima zi petrecută pe meleagurile hunedorene (24 mai 1773), împăratul pleacă din Deva, călare, la ora 4 dimineaţa, inspectează regimentul de husari Kálnoky şi pe grănicerii secui. Trece apoi Mureşul, Streiul fiind mare şi face până la Rapolt două ore şi jumătate. Revine pe malul stâng al Mureşului la Pricaz şi soseşte la Orăştie. De la Rapolt la Orăştie, împăratul a făcut încă o oră şi un sfert. Despre Orăştie nota că este un oraş locuit de „saşi, unguri şi români, ultimii excluşi din magistrat” 20. Traseul de la Deva la Alba Iulia, cu tot cu opriri a durat 8 ore 21 . Observăm, din traseu, că drumul urma calea antică romană prin dreapta Mureşului, în sensul său de curgere. Trebuie să menţionăm însă faptul că în secolul al XVIII-lea existau mai multe puncte de trecere peste cele două râuri decât în epoca romană. Cam în aceeaşi perioadă apar şi primele cărţi de specialitate: „Construcţia drumurilor şi

străzilor”, o traducere după Gautier din 1778 şi „Instrucţiuni pentru construirea drumurilor din Marele Principat al Transilvaniei”.Prima carte a drumurilor din Banat este alcătuită abia în 1848 după un inventar al drumurilor 22.Doi ani mai târziu, în 1850, sunt clasificate ca drumuri de stat în comitatul Hunedoara: „Drumul Banatului”, un drum de poştă care lega Sebeşul de Orăştie, Deva, Lugoj şi Timişoara; „Drumul Aradului”, numit şi drumul sării, care pleca din Dobra la Lipova, Arad şi Seghedin, apoi „Drumul Haţegului”, un drum comercial din Orăştie la Haţeg, apoi prin Porţile de Fier ale Transilvaniei către Caransebeş. În 6 mai 1856 se aducea la cunoştinţă „Publicaţiunea guvernamentală pentru Ardeal prin care se republică măsurile pentru asigurarea drumurilor împărăteşti” 23. Aceasta reglementa câteva măsuri tehnice pentru a menţine drumurile în stare bună. Cu toată strădania autorităţilor, pe parcursul secolului al XIX-lea, drumurile nu erau cu mult mai bune decât cele din Ţara Românească şi Moldova, datorită faptului că se făceau prin contribuţia în muncă şi fără o îndrumare tehnică. Existau totuşi, din totalul de 4 200 km de drumuri, 219 km de drumuri şoseluite, adică având fundaţie de piatră. De-abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, construirea, repararea şi întreţinerea drumurilor şi podurilor s-a făcut sub îndrumare tehnică de specialitate. În condiţiile dezvoltării economiei imperiului, şi în Transilvania s-a pus accentul pe extinderea şi modernizarea reţelei drumurilor, a căilor de comunicaţie şi de formare a unei reţele feroviare cât mai întinse. Dacă înainte de anul 1867, existau 3 linii ferate, în Banat, cu o lungime de 3.222 km, în perioada 1867-1873 s-au dat în folosinţă 6 noi linii, cu o lungime de 910 km, printre care

746F

751F

747F

752F

748F

749F

750F

Ibidem. Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 532. 21 Ibidem, p. 519. 18

Jancsó Árpád,Prima carte a drumurilor din Banat 1848, Editura Politehnică, Timișoara, 2007. 23 Ibidem, Dosar 2/1856, f. 126.

154

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA arterele principale Oradea – Cluj-Braşov şi Arad – Simeria-Teiuş 24. În această perioadă, s-au construit şi liniile spre Deva - Alba Iulia şi Valea Jiului 25. Calea ferată Arad - Alba Iulia şi deviaţia ei secundară Simeria - Petroşani a fost prezentată în volumul I al prezentei monografii 26 . La construirea liniilor ferate au participat specialişti germani şi italieni. Un document din 1869 evidenţiază construirea liniilor ferate de pe teritoriul comitatului de către cetăţenii germani şi reglementarea numirii şi repartizării la lucru a muncitorilor feroviari italieni 27. Construirea celor două linii importante de cale ferată pe teritoriul comitatului Hunedoara a fost urmată de preocuparea pentru întreţinerea infrastructurii acestora. În dosarele Direcţiei Judeţene Hunedoara a Arhivelor Naţionale am găsit planul podului de la Petroşani din 1886, care evidenţiază preocuparea pentru detaliile tehnice ale infrastructurii feroviare la acea dată 28 . De asemenea, a fost găsit şi planul tunelului de la Petroşani 29. În 1892 a fost dat în folosinţă podul de la Lupeni, care a fost confecţionat la fabrica siderurgică din Reşiţa 30. În 1881 a fost construit podul de cale ferată peste Criş şi linia ferată industrială cu tracţiune animală în scopul transportării de materiale la Mina „12 Apostoli” din Ruda între Gurabarza şi Brad şi Brad-Ţărăţel şi Crişcior 31.

O altă preocupare a autorităţilor din epoca dualismului a fost reglementarea problemelor de proprietate legate de construirea liniilor de cale ferată. Astfel, la 6 februarie 1887 într-o adresă trimisă Oficiului protopresbiterial greco-oriental Geoagiu II se reglementa problema casei de lângă calea ferată care aparţine Oficiului Pretorial al Orăştiei, însărcinat cu paza căii ferate 32. Referitor la gări, menţionăm că în 1907 au început lucrările pentru mărirea gării din Simeria şi construirea unei pasarele peste linia ferată 33 . Tot în 1907 s-a purtat o corespondenţă intensă cu Comitetul Administrativ al comitatului Hunedoara pentru exproprierea unui teren pentru mărirea gării din Vulcan 34. Gara din Petroşani construită în 1870 a fost reconstruită în 1909. Pe teritoriul oraşului exista o reţea extinsă de linii industriale care asigurau accesul la minele de cărbune. În 1908 a început construirea drumului spre Gara Băieşti, care se afla la cca 1,5 km distanţă de şoseaua Simeria-Petroşani 35. Începutul secolului XX a reprezentat şi pentru comitatul Hunedoara o perioadă de extindere a reţelei de cale ferată. Această reţea viza în special liniile ferate industriale. Astfel, în 1907 a început prelungirea căii ferate Orăştie-Romos 36 . Tot în 1907 s-a constru-it linia ferată îngustă electrificată între Brad şi Crişcior pentru transportul minerilor şi al minereului 37. În 1908 a început acţiunea de expropriere a terenului şi de construire a liniei ferate Vaţa de Sus-Căzăneşti 38. În 1909 a fost pusă în circulaţie linia ferată industrială Baia de Criş-Rişculiţa 39. În anul 1907, între Societatea de căi ferate Caransebeş-Haţeg s-a purtat o intensă corespondenţă cu conducerea comitatului referitoare la construirea unor poduri pe

753F

754F

755F

761F

762F

756F

763F

757F

764F

758F

759F

765F

760F

766F

Iulian-Liviu Pîrnac, Imaginea Transilvaniei în viaţa publică din România în anii 1866-1876, Teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie, Şcoala Doctorală, p. 52.

767F

768F

Ibidem. Cristina Ploscă, Modernizarea ținutului hunedorean în perioada 1849-1914, în „Județul Hunedoara. Monografie”. Volumul I (De la începuturi până la sfârșitul primului război mondial), Casa de editură Emia, Ed. Timpul, Deva/Iași, 2012, p. 261-264. 27 Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale (în continuare DJAN HD), Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul),Dosar 2/1869, f. 5. 28 Idem, Dosar 5/1886, f. .28 29 Ibidem, f. 12. 30 Göncz Jósef, Bognár Béla, Szép HunyadMegyénk. Frumosul Județ Hunedoara. BeautifulHunedoaracounty, Kiadó/Editura SzépSopronunkKft., p. 32. 31 DJAN HD, Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul),Dosar 5/1891, f. 8-14. 26

Idem, Dosar 1/1887, f. 22. Idem, Dosar 52/1907, f. 1-32. 34 Idem, Dosar 49/1907, f. 3-14. 35 Idem, Dosar 69/1908-1909, f. 1-3. 36 Idem, Dosar 50/1907, f. 5-19. 37 Göncz Jósef, Bognár Béla, op. cit., p. 114. 38 DJAN HD, Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul),Dosar 67/1908, f. 2-19. 39 Idem, Dosar 79/1909, f. 1-7. 33

155

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA această linie 40. Lucrările de construcţie ale căii ferate cu cremalieră dintre Haţeg şi Caransebeş s-au desfăşurat între anii 19081909. Porţiunea cea mai abruptă era cea de la mijlocul traseului în lungime de 17 km. Pentru deservirea liniei au fost comandate 7 locomotive speciale din Austria 41. Chiar din 1908 a început controlarea lucrărilor de artă pe calea ferată Haţeg-Caransebeş 42 . Prin lucrări de artă, în epoca modernă şi în perioada interbelică se înţelegea construcţia de poduri, terasamente etc. Joncţiunea căii ferate cu cremalieră Haţeg-Caransebeş cu linia ferată Simeria-Petroşani se făcea în gara din Subcetate. Începând cu anul 1908 au demarat lucrările pentru construirea unei linii de înaltă tensiune între Deva-Simeria şi până la Tâmpa 43. În 1917 s-a construit cea de-a doua linie de cale ferată la Simeria 44. În 1917 s-a publicat Ordinul circular referitor la construirea căilor ferate şi a altor drumuri publice, care reglementa autorizarea, licitaţiile şi controlul lucrărilor de acest tip 45. Ordinul venea în întâmpinarea multor cereri de construire a căilor ferate înguste. Ordinul prevedea necesitatea descrierii tehnice a linilor de cale ferată normale şi înguste, însoţită de toată documentaţia necesară pentru a obţine autorizaţia de construire. De exemplu, numai în 1917 au fost depuse cereri de construire de căi ferate înguste la Dobra, Valea Lungă, Vaţa de Jos, Livezeni, Cugir 46. Cu un an înainte fusese depusă documentaţia pentru construirea căii ferate înguste între Ilia şi Săcămaş 47. Documentele de arhivă evidenţiază şi preocuparea pentru întreţinerea liniilor de cale ferată, repararea podurilor etc. Documentaţia pentru aceste lucrări era şi ea

minuţioasă, prevăzând aspectele tehnice dar şi plata angajaţilor, diurnele cadrelor tehnice etc. Pentru perioada 1913-1917 există documente privind întreţinerea liniei ferate Peştiş-Nandru şi reparaţia podului de pe linia ferată industrială Baia de Criş-Rişculiţa 48. În categoria transporturilor de materii prime intră şi construirea de funiculare. Printre cele mai vechi funiculare construite în comitat se află cel de la Vadu Dobrii (1884) în vederea transportului materialului lemnos 49. Tot pentru transportul de cherestea pentru minele din Petroşani, în 1908 a funcţionat cea mai mare fabrică de cherestea, care avea un funicular de 31 km, care trecea prin ea. La fel de important pentru zona minieră a Văii Jiului a fost şi funicularul pe plan înclinat de la Valea Lupului de lângă Vulcan. Minereul necesar pentru furnalele din Hunedoara, exploatat din minele de la Ghelari, era transportat în 1866 pe o cale ferată trasă de cai până la Govăjdia, iar de acolo cu două funiculare până la Hunedoara. În 1900 s-a construit o linie ferată industrială de 16 km până la Retişoara, care făcea transportul mai economic. Transportul produselor finite era asigurat de linia ferată Hunedoara-Simeria cu ecartament normal 50. Construirea de funiculare era permisă şi persoanelor particulare. De exemplu, în 1913 se dădea o aprobare „proprietarului Lazăr Ladislau de a instala un funicular pentru scopuri economice” 51. Multe funiculare s-au construit în Valea Jiului, lucru explicabil având în vedere dezvoltarea mineritului, mai ales la, începutul secolului XX. Astfel, în 1917 s-a dat aprobare pentru construirea unui nou funicular la Petroşani 52. În comparaţie cu calea ferată, reţeaua de drumuri şi poduri din comitat în secolul al XIX-leaşi la începutul secolului XX era mai dezvoltată. În această perioadă se construiesc

769F

777F

770F

771F

778F

772F

773F

774F

779F

775F

780F

776F

781F

Idem, Dosar 51/1907, f. 1-3. Göncz Jósef, Bognár Béla, op. cit., p. 123. 42 DJAN HD, Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul),Dosar 62/1908, f. 11-32. 43 Idem, Dosar 75/1908-1913, f. 4-13. 44 Idem, Dosar 13/1917, f. 9. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Idem, Dosar 15/1916, f. 9. 41

Idem, Dosar 18/1913, f. 1-35. Idem, Dosar 4/1884, f. 9. 50 Göncz Jósef, Bognár Béla, op. cit., p. 78. 51 DJAN HD, Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul),Dosar 18/1913, f. 27. 52 Idem, Dosar 13/1917, f. 52. 49

156

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA multe drumuri vicinale, dar preocuparea de bază era repararea sau construirea de noi poduri pe reţeaua de drumuri existentă. În anul 1864 au fost publicate în comitat condiţiile de licitare pentru constructorii de poduri, în care termenii contractuali insistau asupra respectării parametrilor tehnici menţionaţi 53. La 25 aprilie 1864 se încheia un contract pentru repararea podului din Haţeg. Derularea acestui contract s-a făcut în urma unei adrese din 4 aprilie 1864 către comitele suprem, baronul Nopcsa în care se aducea la cunoştinţă „ruinarea podului de la Haţeg şi lipsa materialelor şi a banilor pentru repararea acestuia, sarcinile fiind prea grele pentru repararea acestuia” 54 . Răspunsul autorităţilor comitatului a fost prompt, cerând o situaţie cu materialele de construcţie necesare şi stabilind instrucţiuni cu privire la întocmirea actelor oficiale necesare decontării lucrării 55. Un alt pod asupra căruia autorităţile şiau concentrat atenţia datorită traficului intens, era cel din Ilia. La 18 noiembrie 1864, din Ilia se trimitea o adresă către comitele suprem pentru decontarea cheltuielilor de călătorie şi de şedere a specialiştilor pentru repararea podului de la Ilia 56. În 1886 erau elaborate noi planuri, de data aceasta pentru construirea unui nou pod la Ilia 57. Un document din 1881 atestă existenţa unui Birou de construcţii al comitatului care se ocupa de toate problemele ridicate de construcţiile civile sau particulare. Acest birou emitea o înştiinţare pentru convocarea unei licitaţii în ziua de 13 octombrie 1881 pentru lucrarea:reabilitarea podului Şipot la Cruce de pe drumul Brad-Abrud, la km 20-21. Acesta era al 46-lea podeţ pe acest traseu, valoarea lucrăriifiind de 841 forinţi şi 23 de coroane 58. În urma licitaţiei s-a semnat un contract de construire încheiat în 13 octombrie 1881, între Biroul de construcţii al comitatului şi

antreprenorul Heissmann Jozsef, prin care acesta din urmă se obliga să termine, până la 13 decembrie 1881 reabilitarea podului de pe drumul Brad-Abrud, la kilometrul 20-21 59. Autorităţile au acordat prioritate reparării şi construirii de noi poduri în comitat. Astfel, în 1881, cereau situaţii privind apartenenţa podurilor, amenajarea şi exploatarea lor 60. În acelaşi an se publica organizarea unor concursuri de proiecte pentru construirea de drumuri şi poduri pentru anumite distanţe şi locaţii 61 . Autorităţile comitatului au publicat şi un Regulament pentru proiectarea, executarea şi punerea în folosinţă a drumurilor publice 62. În 1882 se întocmea procesul-verbal de recepţie a lucrărilor de construcţie a podului peste râul Strei în comuna Simeria. Devizul de construcţie şi contractul de executare cu antreprenorul au stat la baza recepţiei podului 63. Pentru podul de fier peste Cerna au fost definitivate schiţele de construcţie în 1899 64. 788F

782F

789F

790F

791F

783F

784F

792F

793F

785F

786F

Începând cu 1900, construcţia de poduri s-a accelerat în comitatul Hunedoara. Prezentăm în tabelul de mai jos situaţia până la Primul Război Mondial, aşa cum a rezultat din consultarea documentelor de arhivă:

787F

Idem, Dosar 2/1864, f. 33. Ibidem, f. 8. 55 Ibidem, f. 9. 56 Ibidem, f. 3. 57 Idem, Dosar 5/1886, f. 11. 58 Idem, Dosar 5/1881, f. 126.

Ibidem, f. 76. Idem, Dosar 8/1881, f. 1. 61 Idem, Dosar 5/1881, f. 1-16. 62 Idem, Dosar 11/1910, f. 6. 63 Idem, Dosar 1/1882, f. 1-26. 64 Idem, Dosar 10/1899, f. 1-32.

157

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Nr. Crt. 1.

Anul începerii construcţiei 1900

1903

3. 4. 5.

1903 1904 1906

6. 7. 8. 9.

1906 1906 1906 1907

10.

1907

11. 12. 13.

1908 1908 1908

14. 15.

1908 1909

16.

1910

17. 18.

1911 1912

19.

1912

20. 21. 22.

1912 1912 1913

23.

1914

Podul (localitatea sau şoseaua pe care s-a construit) Construirea podului de fier din Pui.

Exproprierea de terenuri pentru construirea unor poduri pe şoseaua Haţeg – Petroşani – Surduc. Construirea podului peste Crişul Alb. Construirea podului pe şoseaua Livezeni-Lupeni. A început construcţia unui pod pe şoseaua Deva Brad - Abrud în comuna Zdrapţi. Construcţia poduluinr. 42 pe şoseaua Vaţa-Visca. Construirea podului pe şoseauaHaţeg-Densuş-Ştei. Construirea podului în comuna Bozeş. Construireaunor poduri pe şoseaua SântuhalmHunedoara. Construireaunui pod de beton pe şoseaua Zam – Ilia -Bejan. Construireaunui pod peste Jiu în comuna Bărbăteni. Construireaunui pod de fier peste Mureş la Gelmar. Construirea a 5 poduri pe şoseaua Bretea Maghiară Strei Sângeorgiu - Turdaş. Construirea podului nr. 58 din Bărbăteni. Construirea podului pe şoseaua Burjuc-Ilia şi a „obiectelor de artă”. Construirea a 2 poduri pe şoseaua Zam – Burjuc Ilia. Construireaunui pod pe şoseaua Haţeg - Pui. Construirea podului de beton pe şoseaua Beregsău Săcărâmb. Construirea a 4 poduri pe şoseaua Hunedoara Sântuhalm. Construireaunui pod peste Jiul de Est. Repararea podurilor de la Ilia, Dobra şi Măceşd. Construirea a 4 poduri pe şoseaua Haţeg – Petroşani - Surduc. Construirea podului de beton pe şoseaua Deva Sebeş.

Documentul de arhivă care menţionează podul DJAN HD, Fond:Serviciul Judeţean de Drumuri şi Poduri Hunedoara, Dosar 11/1900. Idem, Dosar 19/1903. Idem, Dosar 24/1903. Idem, Dosar 27/1904-1908. Idem, Dosar 37/1906-1910. Idem, Dosar 38/1906-1910. Idem, Dosar 40/1906-1908. Idem, Dosar 42/1906-1908. Idem, Dosar 55/1907. Idem, Dosar 60/1907-1913. Idem, Dosar 65/1908. Idem, Dosar 68/1908. Idem, Dosar 71/1908. Idem, Dosar 83/1908-1909. Idem, Dosar 85/1909-1911. Idem, Dosar 97/1910-1915. Idem, Dosar 105/1911-1914. Idem, Dosar 110/1912-1913. Idem, Dosar 112/1912-1914. Idem, Dosar 115/1912-1913. Idem, Dosar 13/1912. Idem, Dosar 119/1913-1917. Idem, Dosar 126/1914-1920.

Pe multe din aceste poduri se încasa vamă. În 1903, un ordin al Ministerului Comerţului din Budapesta dispunea reducerea taxelor de vamă la podul peste Mureş de la Şoimuş 1. Acest pod era foarte circulat deoarece făcea legătura zonei Bradului cu şoseaua principală Arad - Deva Alba Iulia. Dreptul de vamă pentru poduri era arendat persoanelor particulare sau diferitelor societăţi. În arhive s-au găsit documentele referitoare la arendarea dreptului de vamă la podul de peste Mureş la Ilia 2. Documentele atestă taxă de vamă şi pe podul de la Strei Sângeorgiu 3. 794F

795F

796F

Idem, Dosar 18/1903, f. 3-5. Idem, Dosar 93/1910-1919, f. 3-18.

158

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Graniţa româno-maghiară era în Cheile Surduc din 1864. Aici era şi punctul vamal dintre cele două ţări. Drumul prin pasul Surduc a fost construit ca urmare a unei Convenţii între România şi Ungaria pentru a asigura legătura dintre cele două ţări 4. În 1909 a început construirea clădirii vămii de graniţă din pasul Surduc din Valea Jiului 5. Construcţia primului drum prin cheile Surduc a început în 1883. Până în acel moment nu exista decât o potecă pentru mersul pe jos sau călare. Amenajarea drumului s-a făcut în mai multe etape şi s-a încheiat în 1904 6. Croit printre stânci, drumul era expus de multe ori întreruperii circulaţiei Chiar în perioada amenajării lui. De exemplu, în 1903 s-a oprit circulaţia spre România din cauza prăbuşirii unei stânci, fapt ce a necesitat o corespondenţă intensă a autorităţilor locale cu Ministerul Comerţului din Budapesta pentru a se da explicaţiile necesare guvernului României 7. Un proces-verbal de control din 1885, referitor la lucrările de construire a şoselei Haţeg-Lupeni, porţiunea Strâmtorii Surduc, reflecta preocuparea autorităţilor pentru finalizarea drumului care ducea la graniţa româno-maghiară. În vederea construirii unui drum cât mai fiabil, autorităţile comitatului au purtat o corespondenţă intensă cu Ministerul Comerţului din Budapesta pentru demontarea şinelor folosite la construirea şoselei 8. În ceea ce priveşte repararea şi construirea de noi drumuri în comitatul Hunedoara, prezentăm, de asemenea, un tabel al acestor lucrări după documentele de arhivă găsite: 797F

798F

799F

800F

801F

Nr. Crt.

Anul începerii construcţiei

Drumul (ruta prevăzută în document)

1883

Construirea unei porţiuni de drum între Haţeg şi Silvaşul de Jos.

1896

3. 4. 5. 6. 7.

1902 1903 1903 1907 1908

8. 9.

1909 1909

10.

1911

Reconstruirea părţii finale a drumului de la Haţeg. Construirea drumului Geoagiu-Almaşul de Jos. Construirea drumului Geoagiu-Almaşul Mare. Repararea şoselei Deva - Brad - Abrud. Construirea drumului Geoagiu-Geoagiu Băi. Construirea a 18 km de şosea între Bretea şi Strei Sângeorgiu. Construirea şoselei Gelmar - Geoagiu Sat. Construirea unei porţiuni noi de drum pe şoseaua Deva - Brad - Abrud. Construirea drumului Petroşani - Petrila.

Documentul de arhivă care menţionează podul DJAN HD, Fond:Serviciul Judeţean de Drumuri şi Poduri Hunedoara, Dosar 3/1883. Idem, Dosar 2/1896. Idem, Dosar 15/1902. Idem, Dosar 23/1903. Idem, Dosar 25/1903-1906. Idem, Dosar 48/1907. Idem, Dosar 80/1908. Idem, Dosar 84/1909-1910. Idem, Dosar 86/1909-1912. Idem, Dosar 103/1901.

De multe ori, construirea de noi drumuri se făcea prin contribuţia obligatorie în muncă a oamenilor din localităţile apropiate, dar şi din cele mai depărtate. Astfel, la 22 noiembrie 1864, 3

Idem, Dosar 78/1908-1914, f. 2-9. Idem, Dosar 5/1881, f. 7. 5 Idem, Dosar 87/1909-1912, f. 7. 6 Göncz Jósef, Bognár Béla, op. cit., p. 52. 7 DJAN HD, Fond: Serviciul de Drumuri și Poduri alJudețului Hunedoara, Dosar 17/1903, f. 5. 8 Idem, Fond: PrefecturaJudețului Hunedoara (Comitatul), Dosar 6/1895, f. 5-21. 4

159

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA un document menţiona consemnarea a 50 de locuitori din Bretea Română de a participa la repararea drumului 9. De exemplu, în 1869, locuitorii din zona Lăpuşnic au făcut o plângere autorităţilor pentru obligarea la robotă pentru întărirea malului Mureşului la Ilia: „Suplica Reprezentanţilor Comunelor Cercului Lăpuşnic pentru suportarea de lucru cu mâinile şi piatră la întărirea ţărmurilor Mureşului la Ilia 10. Comunele erau obligate la 1074 zile de lucru cu palmele, la aducerea a 241 m³ de piatră şi la transportarea ei cu 934 de care 11. Comunele au fost chemate să semneze protocolul care le obliga la zilele de robotă, dar au protestat motivând că: „familia Bara Bornemisza, proprietarii cei mai mari în Mureş-Ilia, aşa am cugetatu că mai multu e în interesul Magnificei familii, nu putem întări acest protocol” 12. În 1883, comuna Gurasada şi cele din jur trimiteau o contestaţie deoarece erau obligate la contribuţii în muncă şi bani la construirea drumului Stretea - Dobra şi în muncă voluntară la construirea drumului Vorţa-Visca 13. În acelaşi an, comuna Gurasada a fost obligată să facă zilele de robotă la lucrările de terasament din teritoriul ce le aparţinea 14. În documentele de arhivă există dosare care prezintă corespondenţa referitoare la efectuarea muncii obşteşti la repararea sau construirea de drumuri şi poduri, multe piese prezentând rezolvarea conflictelor în legătură cu ocuparea drumurilor, repararea sau construirea lor 15. În 1893 a fost publicat Regulamentul despre îndatoririle picherilor, care reglementa construirea şi întreţinerea drumurilor publice. După 1900, Administraţia comitatensă a alcătuit anual dări de seamă asupra lucrărilor efectuate pe şosele, situaţii privind drumurile din comitat şi starea lor şi bugete anuale. Redăm situaţia drumurilor aşa cum rezultă dintr-un document din anul 1908 16. 802F

803F

804F

805F

806F

807F

808F

809F

Nr. Crt.

Drumul

Porţiunea construită (în km)

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14.

Deva - Săcămaş - Cergheş Tâmpa - Băcia Herepeia - Bretelin Şoimuşul de Mureş - Boholt Târnăviţa -Târnava Lăpuşnic - Răduleşti Şteia - Strâmba Boz - Furcşoara Bacea Cuieş - Ulieş Gurasada - Dănuleşti Zam - Godineşti Orăştie - Pricaz Orăştie - Romos - Vaidei - Romoşel

4 4,80 2 3 3 3 4,87 6

Porţiunea ce urmează a fi construită (în km) 7,20 2,10 2,20 11,60 5,40 2,62 9 12 7,80 11,12

Idem, Dosar 4/1864, f. 62. Idem, Dosar 6/1869, f. 1. 11 Ibidem, f. 2. 12 Ibidem. 13 Idem, Dosar 4/1883, f. 16. 14 Ibidem, f. 43. 15 Idem, Dosar 6/1869; Dosar 8/1894. 16 DJAN HD, Fond: Serviciul Județean de Drumuri și Poduri Hunedoara, Dosar 61/1908, f. 1-11. 10

160

Totalul (în km) 11,20 4,80 4,10 5,20 11,60 5,40 2,62 9 3 3 12 7,80 4,87 17,12

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39. 40. 41. 42. 43. 44. 45. 46. 47. 48. 49. 50. 51. 52. 53. 54. 55. 56. 57. 58. 59. 60. 61. 62.

Gelmar - Binţinţi Binţinţi - Pişchinţi Ludeşti - Boşorod - Vâlcelele Bune Geoagiu - Feredeie Nădăştia de Sus - Nădăştia de Jos Bozeş - Nădăştie - Glod - Almaşu Mare Clopotiva Cârneşti Haţeg - Reia Ciula Mare - Ciula Mică - Răchitova Densuş - Peşteana Mare Ciula Mare - Ciula Mică - Vălioara Măceşd - Paroş Peştera Sălaşu de Sus - Coroeşti Ruşor - Şerel Baru Mic - Râu Bărbat Pui - Râu Bărbat Ponor - Federi Şteia – Strâmba Cărăstău - Vaţa de Sus Vaţa de Sus - Vaţa de Jos Căzăneşti Şesuri - Băiţa - Hărţăgani Bucureşci - Curechiu Blăjeni - Reţ Peştera - Crăciuneşti Trestia – Sălişte Sârbi - Dănuleşti Cerbia - Brăşeu Ribiţa - Uibăreşti Rişca - Bulzeşti Rişculiţa - Dobroţ - Obârşa Târnava - Dobroţ Hunedoara - Batiz Hunedoara - Buituri Hunedoara - Valea Nandru Hunedoara - Boş - Cerbăl Teliucu Superior - Cerna - Topliţa Nădăştie Peştişu de Sus - Peştişu de Jos Ghelari - Bunila - Vadu Dobrii Lingina - Silvaşu de Jos Strei Sângeorgiu - Boşorod Galaţi - Fizeşti Roşcani - Mintia Vulcez - Poieniţa Tomii Hobiţa - Uricani - Câmpul lui Neag Petroşani - Petrila Luncoiu de Jos - Scroafa Buceş - Stănija Uroi - Cărpiniş

4,12 4,51 4 -

18,2 5,63 23,35

4,12 4,51 18,2 4 5,63 23,35

6,75 4,50 7,12 6,12 4,50 4,87 4 4 4 7,12 9,12

7,20 6,37 1,25 1,40 1,15 2,62 -

6,75 4,50 7,20 7,12 6,37 6,12 4,50 4,87 5,25 5,40 5,15 2,62 7,12 9,12

6,75 3 2 5 4 6 6 8 6 3,75 3 10

9,37 3,75 2,62 4 7 9,10 4 6,75 6,37 2,12 3,20 3,07 7,62 3,12

9,37 6,75 6,75 2,62 6 12 13,10 10 12,75 6,37 10,12 9,20 3,75 6,07 7,62 13,12

3 8 3 3,37 2 7 2,25 2 2,20

3,75 12,20 13,50 4,75 9,62 12,95 14,20 -

6,75 20,20 13,50 7,75 3,37 11,62 12,95 14,20 7 2,25 2 2,20

161

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA 63. 64. 65. 66. 67. 68. 69. 70. 71. 72. 73. 74. 75.

Rapoltu Mare - Rapolţel Boiu - Folt Nădăştia - Băcia Băcâia Almaşu Mic - Poiana Almăşel Deva - Almaşu Sec Popeşti - Cârjiţi - Chergeş Tâmpa - Băcia - Petreni Veţel - Herepeia - Bretelin Şoimuşul de Mureş - Boholt Tilişca - Cărpiniş Boz – Târnăviţa - Târnava Sulighete - Fornădia - Căinel Lăpuşnic - Răduleşti Stânceşti Ohaba - Strigoanea Câmpul lui Neag - Vulcan

2,52 5 3,75 2 1 -

5 5,12 2,87 -

2,52 5 10,12 3,75 4,87 1 -

Din analiza tabelului rezultă următoarele concluzii: • Autorităţile comitatului şi-au propus modernizarea a 501,55 kilometri de drumuri vicinale. • Din această cifră, în 1908 s-a reuşit modernizarea a 210,92 km (42,05%) din total). • Un număr de 290,63 km (57,95%) urmau să se construiască. • La 21 de porţiuni de drumuri, din totalul de 75, lucrările nu începuseră în 1908. • Cele mai lungi porţiuni de drumuri cu lucrări neîncepute în 1908 erau: Bozeş Nădăştie - Glod - Almaşu Mare (20,35 km); Ludeşti - Boşorod - Vâlcelele Bune (18,2 km); Hobiţa - Uricani - Câmpul lui Neag (14,20 km). • Porţiunile de drum cele mai lungi finalizate în 1908 erau: Teliucu Superior -CernaTopliţa - Nădăştie (10 km); Vaţa de Sus - Vaţa de Jos - Căzăneşti (9,12 km); Ghelari - Bunila - Vadu Dobrii (8 km). • Se observă că porţiunile de drumuri finalizate erau mult mai scurte în comparaţie cu cele care urmau să fie construite. • La un număr de 7 porţiuni de drumuri nu se făcuseră încă măsurătorile. • Celelalte rute nemenţionate în tabel converg spre concluzia că mai existau numeroase căi de comunicaţie pe care autorităţile comitatense nu le-au putut moderniza. Analiza unei hărţi din 1897 a drumurilor din comitatul Hunedoara, evidenţiază o serie de localităţi care nu erau legate de aceste tipuri de drumuri 17: • În zona Pui: Ohaba Ponor, Federi. • În zona pădurenilor: Poiana Rechiţelii, Bătrâna, Poieniţa Tomii, Florese, Ciulpăz, Ogres, Berlog. • În zona Brad: Grohot, Tomnatec, Bulzeşti, Dosu, Strâmba, Grohoţel, Şerbaia, Borşeşti, Margina, Şesuri, Brădet. • În zona Geoagiu: Mada, Voia, Valea Iepii, Galbina, Burtuca. • În Valea Jiului: Răscoala, Bironi, Taia, Dealu Babii. Din enumerarea de mai sus rezultă că drumurile nemodernizate din comitat erau în zone greu accesibile, unde se aflau localităţi mici, sate sau cătune. 810F

Idem, Dosar 177/1924, f. 6.

162

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În acelaşi timp, erau menţionate drumuri în zone destul de dificile, care legau localităţi la fel de mici ca şi cele menţionate mai sus: Fizeşti, Runcu Mare, Sohodol, Alun, Almăşel, Almaş Sălişte, Bouţar, Hobiţa, Luncani, Grădişte etc. Din cele menţionate, rezultă că în epoca modernă în comitatul Hunedoara s-au realizat progrese în domeniul căilor de comunicaţie. Acest lucru a început, mai ales după vizita lui Iosif al II-lea, care a străbătut drumurile hunedorene şi a dispus măsuri

pentru întreţinerea lor. Aceste progrese au fost consolidate în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX odată cu dezvoltarea centrelor miniere din Valea Jiului şi zona Bradului, precum şi a uzinelor metalurgice de la Hunedoara. Cu toate aceste progrese, au rămas numeroase drumuri nemodernizate, mai ales cele din zonele greu accesibile unde locuitorii acestora erau obligaţi să trăiască în izolare.

Condiţia umană. Idealul de perfecţiune umană în concepţia filosofului Anton Dumitriu prof. Lupșa Elena omul a devenit un homo faber, un făuritor de unelte, un creator în general, deoarece el creează bunuri materiale și spirituale care depășesc cerințele conservării speciei, care nu se explică printr-o necesitate vitală. Toate realizările omului, de la cele mai simple până la cele mai complexe trebuie integrate în conceptul de „condiție umană”. Anton Dumitriu consideră că Martin Heidegger a înțeles cel mai bine ceea ce semnifică „starea umană”, la greci. Astfel, filosoful german consideră că esența umană constă în aceea că el este mai mult decât un simplu om, deoarece el este o ființă vie, rațională, care cugetând despre propria lui existență se aproprie de Ființa ca Ființă, ceea ce îl va face pe Martin Heidegger să conchidă că „Omul este vecinul Ființei”, astfel, omul dobândește o altă „demnitate”, diferită de a celorlalte primate și de evoluția biologică a speciilo 1 , Anton Dumitriu situându-se în apropierea acestei concepții. Expresia „condiția umană”, cu sens filosofic, apare pentru prima dată la Michel de Montaigne care considera că fiecare om poartă în el forma întreagă a condiției umane, căci această formă este universală și rămâne

„Condiția umană” sau „existența umană”, spune Anton Dumitriu, poate fi definită diferit de știință și de filosofie. Astfel, din punct de vedere științific, omul este caracterizat drept „un mamifer evoluat” sau un primat evoluat, caz în care inteligența devine un atribut secundar al omului. Pentru a defini condiția umană trebuie să avem în 1 Anton Dumitriu, Retrospective, București, Editura Tehnică, vedere și alte elemente, precum faptul că 1991, p. 52. 163 811F

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA neschimbată. „Forma”, spune Anton Dumitriu, este prezentă ca umanitate, căci rațiunea este o caracteristică a oricărui om normal. 2 Înainte de vorbi despre idealul de perfecțiune umană, ni se pare importantă poziția, despre condiția umană, formulată de Anton Dumitriu în „Cartea întâlnirilor admirabile”, deoarece fiecare aventură ce face obiectul unui eseu, din acest studiu, reprezintă o ipostază a condiției umane în căutarea propriului rost în Univers, în goana noastră spre absolut, spre adevăr. Contactul cu eroul este restabilit numai liric, prin retrăirea emoției originare cu limpezimea ulterioară a sensurilor pe care o dobândesc faptele. Întâlnirea sau reîntâlnirile cu fiecare erou îi provoacă lui Anton Dumitriu o stare complexă, determinată de vârsta la care s-a produs și de împrejurările în care s-a relevat semnificația, deoarece această carte este și cartea întâlnirilor lui Anton Dumitriu cu sine însuși. Astfel, Don Quijote de la Mancha, trăind în hesiodica epocă de fier nu face altceva decât să lupte pentru revenirea la epoca de aur a omenirii, pentru paradisul pierdut și ridicolul întâmplărilor nu poate știrbi cu nimic măreția acestei iluzii de restaurare a condiției umane. Așa cum se va vedea, în continuare, toate eseurile sunt etape necesare, ipostaze ale condiției umane ale căror sensuri converg spre o imagine complexă: drumul cunoașterii, sau drumul spre absolut, spre adevăr. Prin intermediul lui Faust, acceptăm lecția dată de Goethe întregii umanități moderne: soluția vieții atât de tulbure a omului este una foarte simplă și anume să lucrezi pentru ca alții să se elibereze și în aceasta constă propria eliberare, căci „Faust se salvează abia atunci când fapta e pusă în slujba celorlalți, când vede ținuturi întinse fertilizate de geniul lui creator, în care pot trăi oameni liberi” 3. În eseul „Descartes sau îndoiala nesfârșită”, Anton Dumitriu arată că Descartes 812F

813F

Ibidem, p. 52. Anton Dumitriu, Eseuri, București, Editura Eminescu, 1986, p. 521.

164

ridică ego-ul uman la cele mai incredibile cote postulând ideea perfecțiunii ca rezultat al acțiunii unui singur om, însă urcând pe scara care l-a condus pe Descartes spre certitudinile absolute: îndoială, evidența cugetării, evidența existenței, generalizarea evidențelor de către spiritul omenesc, suntem conduși cu măiestrie în fața unei contradicții: omul prin rațiune, poate merge spre stele, dar este incapabil de a schița ceva împotriva dispariției propriei ființe. Aventura lui Ulysse după căderea Troii și până la recâștigarea Ithacăi nu este decât un conflict între condiția de muritor (om cu memorie) și om nemuritor (om fără memorie). Calipso și Circe încearcă o schimbare ontologică a condiției umane a acestui rătăcitor, dar niciuna nu reușește să-i producă acestui erou „starea de uitare”, care l-ar fi aruncat definitiv pe Ulysse printre nemuritori. Faptul că Penelopa strică pânza, pe care cu migală ziua o țesea, reprezintă o apărare a condiției ontologice a eroului. Lipsit de puterea de a uita, Ulysse se întoarce în Ithaca, el neputând depăși condiția umană de muritor, fiind vorba, așa cum subliniază Anton Dumitriu despre eterna reîntoarcere, de încercarea de a regăsi paradisul pierdut, cum arăta Mircea Eliade. În lipsa cunoașterii lumii homerice sau prehomerice, aventura lui Orfeu riscă să devină o simplă poveste de dragoste, pe când ea reprezintă parvenirea, prin muzică, la „starea de eternitate” și pierderea ei prin ceva ce nu face parte din gesturile acestui ritual. Încercând să o găsească pe Euridyce, Orfeu trebuie să atingă anamnesis-ul platonician, el, caută, de fapt, taina vieții. Obstacolul de care Orfeu s-a lovit stă în aserțiunea lui Wittgenstein pe care Anton Dumitriu o traduce astfel: „Soluția problemei vieții reiese din dispariția acestei probleme”. Cu eseul „Dante Aligheri sau prin dragoste, în lume, dincolo de lume” vom medita asupra problemei escatologice a destinului omului după moarte și a mântuirii omului prin propriul destin, pentru ca eseul „Socrate sau înțeleptul în cetate” să se încheie

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA cu victoria conștiinței prin atitudinea lui de zeu în fața morții, datorată atingerii stării de sophos pe care au atins-o sau la care aspiră toate personajele „întâlnirilor admirabile”. „Terra Mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal este o ultimă întâlnire după o călătorie în lumea ideilor, în spații îndepărtate, cu pământul natal unde se află centrul Universului Spiritual al celui care scrie”, axis mundi, tărâm guvernat de Saturn și de Apollo, zonă în care este posibilă o nouă vârstă de aur a omenirii, deoarece este un spațiu care „vorbește imaginativ” și care implică afectiv. Ceea ce este semnificativ, este faptul că în centrul Terrei Mirabilis stă Omul. Să încercăm acum să căutăm Omul și Idealul său de-a lungul istoriei. Meditând asupra destinului său, omul a căutat cerul înstelat și, de aceea, așa cum spune Anton Dumitriu „suntem în lume atât cât înseamnă idealul nostru” 4, prin care omul a fost mereu preocupat de propria sa desăvârșire. Paradoxal, omul s-a privit oglindit în altceva, dar a sosit momentul pentru a căuta în noi înșine și de a găsi resursele pentru a continua să ne apropiem de idealul de om perfect, care a urmat și el de-a lungul timpului un drum ascendent. Dacă vom privi în trecut, vom observa că China a cunoscut idealul unui asemenea om pe care l-a numit „omul veritabil” – chenjen, India păstrează chiar și astăzi ideea unui „om eliberat” – jivan mukta, Grecia a numit omul perfect sophos, „purtătorul de lumină”, civilizația creștină a cunoscut „sfântul”, întrupat apoi de cavalerul în căutarea Graalului, iar islamismul are ideea unui „om universal”. Trăim astăzi într-o epocă dominată de realism și trebuie văzut în ce măsura idealul de om perfect mai poate fi conturat, căci societatea modernă se pare că a abandonat acest ideal. Pentru a regăsi acest concept, spune Anton Dumitriu, trebuie să pornim tot de la om, căci el gândește lumea și pe sine însuși prin intermediul inteligenței care luminează totul și dă valoare fiecărui lucru.

Aceasta este și poziția raționalismului modern care impune, ca metodă, plecarea de la ceva cunoscut spre ceva necunoscut, punctul de pornire fiind numai omul care are posibilitatea de a gândi despre sine și despre lume. Acest om era căutat de Diogene cu o lanternă aprinsă ziua în amiaza mare, epoca modernă pentru care, așa cum spunea Nietzsche, „Dumnezeu a murit” l-a ucis chiar pe omul însuși cum spunea André Malraux și totuși omul nu a putut muri, el există. Grecii au cunoscut ideea de om concretizată în erou și în înțelept, înțeleptul era o realizarea terestră și pur umană, în timp ce tipul ideal era zeul, de fapt, un erou mai puternic decât Hercule sau Ahile. Occidentul contemporan nu a cunoscut încă un tip de om ideal, dar a cunoscut două tipuri ideale de om: eroul și sfântul care în Evul Mediu au fuzionat în imaginea cavalerului. Astăzi, singurul tip care poate să se impună este cel al eroului, conchide Anton Dumitriu. În acești oameni ideali, identificăm un element tragic „care face din viață o dramă și o continuă înfăptuire a morții” 5 , a căror deviză este de a muri pentru o idee. Studiind filosofia greacă veche se poate constata, consideră filosoful român, că indiferent de forma în care aceasta se exprimă, omul se bucură de o demnitate deosebită care nu a putut fi egalată nici astăzi când omul nu are nicio altă măsură pentru faptele sale decât propria sa rațiune, el neavând o poziție egală cu cea pe care i-au acordat-o vechii greci. Vechii greci i-au acordat o esență „divină” și nu l-au așezat pe om în vârful piramidei existențiale, și i-au conferit un loc modest, care depășește condiția pur biologică, însă omul a fost privit ca un întreg și nu prin părțile sale. Anton Dumitriu conchide că o „ființă umană completă” este un „echilibru armonic” între lumea subiectivă și lumea obiectivă, iar științei îi revine sarcina de a concilia aceste două universuri, de a crea un echilibru între ele, „punând în centrul preocupărilor pe însuși creatorul ei” 6.

814F

Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi heracleitice, București, Editura Cartea Românească, 1987, p. 206.

815F

816F

5 6

165

Ibidem, p. 203. Ibidem, p. 200.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În consecință, se poate spune că devenirea omului, în Grecia veche, avea o dublă direcție: o direcție descendentă în care condiția umană coboară de la condiția divină spre condiția actuală, trecând prin mai multe cicluri principale, și una ascendentă, conform căreia omul are tendința de a-și redobândi condiția inițială, stare numită de Mircea Eliade „nostalgia paradisului”. De la greci încoace se pare că preocuparea de a face din moarte un ideal și din viață o povară a persecutat Occidentul, însă idealul de moarte nu poate să aparțină omului, căci cultura trebuie să contribuie la diminuarea sentimentului de teamă. Știința, libertatea și puterea sunt cele trei atribute ale spirtului, căci omul care nu se teme este liber și omul care are știință este puternic. Se va impune tipul de om creator, consideră Anton Dumitriu, care „conștient va căuta să se așeze deasupra faptelor, deasupra ideilor, deasupra oricărei condiții” 7 . Ideile și faptele omului sunt valabile atâta timp cât contribuie la creșterea omului sau a omenirii. Mijloacele care pot să contribuie la înălțarea omului nu pot fi găsite decât „printr-o dragoste de tot ceea ce e viață, și o voință continuă de a contribui la desăvârșirea ei” 8 , mijloace descoperite de Orfeu, de Socrate, dar și de alte personaje celebre cu care „s-a întâlnit” sau „s-a reîn-tâlnit” Anton Dumitriu de-a lungul existenței sale. Dacă Henri Bergson a vorbit despre o „evoluție creatoare”, Anton Dumitriu consideră că ar trebui să se vorbească despre o libertate creatoare. Opera creată îl exprimă pe om în tot ceea ce are el esențial și dacă această creație nu este liberă, atunci nu ne aparține, iar dacă opera noastră este rezultatul unor constrângeri interioare sau exterioare, atunci ea nu ne reflectă pe noi înșine. Omul liber în interiorul lui își poate construi propria existență în Univers, își poate găsi locul său în lume, poate să-și creeze un destin. Omul vine în lume prin umanitate și

devine o funcție a ei și trăiește numai prin lume. El are posibilitatea ca prin libertatea spiritului să-și dobândească un loc în Univers și nu orice loc, ci unul din ce în ce mai bun, un loc privilegiat. Acest ideal nu poate fi realizat oriunde, ci numai „acolo unde Omul se întâlnește cu Cerul” 9. Preluând un gând hegelian, considerăm că filosofia lui Anton Dumitriu este asemenea unui fluviu puternic, dar limpede, care se amplifică pe măsură ce înaintează față de izvorul său și se conturează cu fiecare „întâlnire”, cu fiecare afluent primit. Fiecare „întâlnire” a lui Anton Dumitriu, cu diferite personaje, ne fac să înțelegem că omul se poate modela pe sine, dar poate transforma întreaga omenire prin intermediul calităților spiritului uman (puterea, știința și libertatea potențate de spiritul creator). Aceste calități transformă omul într-o ființă conștientă ce încearcă să se așeze deasupra idelor, deasupra faptelor, deasupra împrejurărilor mai mult sau mai puțin obiective și apelând la forța dragostei, la care apelase și Orfeu, și la voință, înțeleasă socratic, omul va putea să contribuie la propria sa desăvârșire, la ieșirea din anonimat. Cu toate acestea, consideră Anton Dumitriu „știința sa nu a contribuit decât la o complicare inextricabilă a vieții și a ideilor sale, nu i-a acordat niciun echilibru interior (omului, n.n.). El a ajuns un mecanism orb a cărui activitate este automată. Această ființă nu este un om complet” 10, deoarece avem putere asupra naturii, dar nu avem și putere asupra spiritului. În aceste condiții, trebuie să descoperim spiritul, să ne cunoaștem slăbiciunile și limitele, căci „a fi liber, a cunoaște și a putea, a fi pur și simplu înseamnă, astfel, a determina propria noastră lipsă de libertate, ignoranța și neputința noastră. Căci știm mai mult, atunci când știm că nu știm, decât când credem că știm că nu știm”. 11 Dacă puterea, știința și libertatea îl fac pe om să devină puternic, acestor atribute li se adaugă, unul esențial, potențialul creator. 819F

817F

818F

820F

821F

9 7

Ibidem, p. 204. 8 Ibidem, p. 204.

Ibidem, p. 206. Ibidem, p. 198. 11 Ibidem, p. 198-199. 10

166

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În aceste condiții, Anton Dumitriu consideră că numai științei „îi revine acum sarcina naturală să pună în centrul preocupărilor pe însuși creatorul ei. Și aceasta este marea ei restaurație: Instauratio Magna” 12, în aceste condiții omul trebuie privit integral și numai dintr-un anumit unchi îngust. Știința, ca act creator, exprimă, în viziunea lui Anton Dumitriu, gradul de eliberare a omului. Astfel, dacă tipurile ideale de eroi „nu pot constitui tipul (…) realizabil pentru fiecare din noi”, „fiecare om este chemat să se creeze singur” prin libertatea creatoare care este „idealul măreț pe care poate să și-l dea Occidentul” 13. Spiritul omului trebuie să fie liber pentru ca omul să se poată dărui și opera să-l exprime într-adevăr, în caz contrar, omul numai cere, acțiunile sale fiind ghidate de egoism exprimat direct sau deghizat. Acest om își pune numai probleme despre lume, dar nu vede în problemele lumii și problemele sale, el fiind, în acest caz, orb, iar dacă își pune numai problemele sale și nu vede în ele și problemele lumii, este egoist și numai omul care face din propriile întrebări, întrebările lumii, este un om puternic, deoarece citește în propria sa mizerie, mizeria întregii umanități. În această perspectivă, conchide Anton Dumitriu, trebuie schimbat unghiul din care privim omul și trebuie să aducem în centrul preocupărilor noastre omul integral. Dacă înțelepciunea hindusă a găsit chiar formula omului real: tat tvam asi – acesta ești tu, trebuie ca și omul occidental să înțeleagă că nu poate fi izolat de ceea ce îl înconjoară. Augustin afirmase în „Confesiunile” sale că: „Nu știu eu însumi tot ceea ce sunt” și acest lucru, consideră Anton Dumitriu este valabil pentru toți oamenii, căci nu cunoaștem întreg rezervorul de energii ascuns în străfundurile adânci și profunde ale ființei noastre și care dacă ar putea să fie explorat și valorificat „ar putea să ne schimbe fața” 14. 822F

823F

824F

Anton Dumitriu, Retrospective, București, Editura Tehnică, 1991, p. 200. 13 Ibidem, p. 205. 14 Ibidem, p. 204.

167

În scrierile sale, Anton Dumitriu a atras atenția asupra Omului pe care îl consideră cea mai importantă și cea mai complexă ființă din Univers arătând că, în culturile vechi omului i s-a acordat un rol important față de celelalte existențe ca grad și ca esență, omul ca individualitate fiind considerat chiar de esență divină. Treptat, cultura modernă, abandonează această perspectivă, se pierde omul ca entitate conștientă, adică este privit numai cel analizat, nu și cel care analizează. Simplificarea problemei a dus, de fapt, la mistificarea ei, omul fiind transformat într-un simplu animal superior. Chiar dacă pare paradoxal, adoptarea unei asemenea perspective a avut consecințe multiple: în ordinea ideilor, au dispărut principiile, iar în plan material, civilizația s-a dezvoltat la întâmplare, fără un principiu director. Cele două perspective asupra omului: cea antică și cea modernă au postulat concluzii diferite așa cum era de așteptat. A răspunde la întrebarea Ce este omul?, așezarea lui într-un cadru principial reprezintă calea naturală pentru a ieși din criza lumii moderne, spune Anton Dumitriu. Să nu uităm niciodată că: „În fond, suntem cât voim să fim, sau, mai bine zis, cât ne închipuim că suntem”, că suntem nu numai homo faber, ci și homo creator, care prin puterea, știința și libertatea spiritului avem posibilitatea de a ne dobândi un loc în Univers și nu un loc oarecare, ci unul privilegiat, renunțând la utilizarea forțelor noastre în scopuri derizorii.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Iosa Lotrean Istoria medicnei în Bnat (Panciova, 2013) prof. dr. Mircea Măran Până în momentul de faţă, monografismul românesc din Banatul sârbesc (Voivodina) a cunoscut o serie de realizări demne de menţionat, atât în ceea ce priveşte elaborarea de monografii ale localităţilor bănăţene (proces început încă la sfârşitul secolului al XIX-lea prin publicarea Monografiei comunei Alibunar de Teodor Petrişor, în 1896), cât şi a altor lucrări monografice cu caracter ştiinţific (alcătuite de istorici şi alţi oameni de ştiinţă – etnomuzicologi, antropologi, istorici ai artelor, lingvişti...) sau din domeniul publicisticii (elaborate de ziarişti, publicişti sau de alţi oameni de condei îndrăgostiţi în trecutul şi prezentul bănăţean, în civilizaţia bănăţeană şi în totul ce are legătură cu ea). Acest fenomen, care a luat avânt în special în ultimele decenii ale secolului lăsat în urmă şi continuând, cu forţe noi, şi la începutul noului mileniu, a rezultat cu publicarea de lucrări din diferite domenii, referitoare la Banat şi la populaţia românească de aici, la civilizaţia bănăţeană, la învăţământ sau la viaţa confesională a românilor de pe acest spaţiu. Au fost publicate astfel monografii în care este prezentată viaţa culturală în diferitele sale aspecte, tradiţiile şi obiceiurile, viaţa economică, personalităţi distinse, literatura, sportul. Niciuna dintre aceste lucrări monografice nu s-a ocupat însă cu problemele vieţii sanitare şi cu istoria medicinei bănăţene. Unicul care a tratat acest subiect din aspect ştiinţific a fost dr. Gheorghe Baloş, originar din Torac, autor al câtorva lucrări de referinţă din acest domeniu, printre care în special este de remarcat monografia intitulată „Căsătoriile timpurii”, moartea sa tragică împiedicându-l însă de a elabora noi lucrări şi de a contribui mult mai fructuos la cunoaşterea istoriei sanitare a românilor din Banat. 168

Şi dacă o astfel de lucrare despre istoria medicinei în Banat ne-a lipsit până în momentul de faţă, iată că, prin angajamentului lui Iosa Lotrean, doctor în ştiinţă şi cunoscut specialist în dermatologie (dealtfel şi autor al numeroaselor studii ştiinţifice din acest domeniu, publicate în revistele de specialitate), se realizează o lucrare care ar veni să completeze această pată albă în monografismul nostru românesc din Banatul sârbesc. Iosa Lotrean s-a născut la Locve (SânMihai), în anul 1964. În anul 1984 se înscrie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara, Facultatea de Medicină Generală, pe care o termină în anul 1990. Imediat după terminarea facultăţii continuă specializarea în domeniul dermatovenerologiei la aceeaşi instituţie universitară. Aceste studii le-a terminat în anul 1993, devenind medic specialist dermatovenerolog. Primul post de muncă i-a fost cel de medic la Serviciul de urgenţe al Căminului sănătăţii din Alibunar. Ulterior înscrie studiile doctorale la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara, Clinica de dermatovenerologie, avându-l de coordonator ştiinţific pe renumitul profesor şi dermatovenerolog bănăţean prof. univ. dr. Virgil Feier, şeful Catedrei şi al Clinicii de dermatovenerologie din Timişoara. În iarna anului 2002 îşi susţine teza de doctorat intitulată „Infecţiile genitale negonococice”, devenind doctor în ştiinţe medicale. Dr Iosa Lotrean, angajat la Spitalul General din Vârşeţ în cadrul Departamentului de dermatovenerologie al cărui şef este, continuă să se ocupe cu munca ştiinţifică, participând la diferite congrese şi simpozioane în ţară şi străinătate cu lucrări de specialitate, dintre care amintim conferinţele din Barcelona, Florenţa, Bucureşti, Budapesta, Berlin, Sofia, Paris, Lisabona.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dr Iosa Lotrean este autorul a 25 lucrări de specialitate publicate, este membru al Societăţii Sârbe a Medicilor, al Societăţii Dermatovenerologilor din Serbia, Academiei Europene de Dermatologie şi Venerologie, membru asociat al Societăţii Dermatologilor din Sud-Vestul României, al Asociaţiei Sârbe de Cosmetică şi Dermatologie Estetică, al Societăţii Internaţionale de Dermatoscopie. În anul 2006, Ministerul Sănătăţii Republicii Serbia i-a conferit titlul de medic primar. Monografia lui Iosa Lotrean „Istoria medicinei în Banat” reprezintă o tentativă reuşită de prezentare a trecutului şi prezentului vieţii sanitare în Banatul sârbesc, rezultat al unor cercetări minuţioase realizate de autor într-o perioadă care a durat mai mulţi ani. După o introducere în care se dă o scurtă istorie a medicinei universale, începând cu lumea Orientului Antic şi până în timpurile cele mai noi, se continuă cu o scurtă istorie a Banatului, pentru ca autorul să treacă apoi la subiectul principal al lucrării sale – istoria medicinei în Banat. În urma prezentării situaţiei în ceea ce privesc cele mai răspândite maladii şi epidemii care au bântuit pe meleagurile bănăţene din cele mai vechi timpuri, Iosa Lotrean continuă cu date

referitoare la situaţia sanitară de-a lungul secolelor în cele mai importante localităţi bănăţene. Astfel, o deosebită atenţie este acordată dezvoltării medicinei la Vârşeţ, Panciova, Zrenianin, Biserica Albă, apoi la Alibunar şi în alte localităţi importante pentru noi. Nu lipsesc nici biografiile celor mai importanţi medici din rândul populaţiei româneşti din Banat, începând cu dr. Roman Rudnean, o personalitate absentă din volumele publicate până în prezent şi dedicate personalităţilor românilor bănăţeni, care este totodată şi unul dintre primii medici care provine din rândul acestei populaţii. Originalitatea subiectului abordat, metodologia ştiinţifică folosită de autor, competent în această materie, seria de date inedite şi bibliografia bogată folosită, la care se adaugă şi materialul ilustrativ foarte interesant, ne face să apreciem în mod deosebit monografia intitulată „Istoria medicinei în Banat” a lui Iosa Lotrean şi să salutăm publicarea ei la C.P.E „Libertatea” din Panciova, în interesul ştiinţei şi a publicisticii noastre, cât şi a cititorilor preocupaţi de cunoaşterea civilizaţiei bănăţene.

Strategii interactive utilizate în orele de istorie din ciclul primar prof. Mănucă Emilia ,,Puneţi copiii în faţa monumentelor în care este încorporată istoria… şi în felul acesta istoria poporului nostru nu va mai fi o materie de învăţat pe de rost astăzi şi de uitat mâine, ci un element de putere şi de iniţiativă în sufletul fiecăruia dintre noi” ( Nicolae Iorga) În vederea lărgirii orizontului de cunoaştere al elevilor contribuie toate disciplinele de învăţământ precum şi toţi factorii educaţionali implicaţi în procesul instructiveducativ, între acestea, istoria are un rol deosebit pentru orice tânăr aflat în formare. 169

Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează unele stări afective şi raţionale de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trăi şi a se adapta în conformitate cu cerinţele şi cu interesele societăţii. Această disciplină îndeplineşte un rol educativ important, accentul punându-l pe cultivarea sentimentelor, formarea convingerilor precum şi pe cultivarea acelor disponibilităţi pe care orice elev trebuie să le deţină. Ca disciplină de învăţământ, istoria se studiază începând din clasa a IV-a. Studierea acesteia în şcoală nu constă doar în transmiterea de cunoştinţe elevilor, în informarea lor cu date, fapte şi personalităţi istorice. Datorită resurselor de care dispune

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA are rolul de a forma capacităţi de înţelegere, de a interpreta fapte şi evenimente, de a stabili relaţii de cauzalitate şi de a genera atitudini. Cunoscând istoria, elevii învaţă să respecte trecutul, să preţuiască realizările prezentului, învaţă să se pregătească temeinic pentru a reuşi să se angajeze conştient în uriaşul efort de consolidare a societăţii româneşti contemporane. Într-o lume într-o continuă schimbare, elevii noştri au nevoie de capacitatea de a cerne informaţiile şi de a alege ce este mai important. Ei trebuie să înţeleagă cum se corelează anumite informaţii, să le descopere sensul şi să le respingă pe cele false sau irelevante. Deci ei trebuie să dea sens în mod critic, creativ şi productiv informaţiilor. Pentru dezvoltarea gândirii critice a elevilor, învăţătorul trebuie să asigure demersuri didactice adecvate învăţării active şi interactive folosind metode, procedee şi tehnici de învăţare eficiente. Fără a exclude strategiile învăţământului tradiţional, învăţătorul trebuie să folosească şi strategii didactice moderne care să menţină interesul elevilor, să creeze o atmosferă propice de învăţare pentru a îmbunătăţi procesul educaţional. Plecând de la ipoteza că, dacă cadrul didactic din învăţământul primar alege, combină şi dezvoltă metode şi precedee activparticipative în activitatea de predare, atunci şi învăţarea devine individualizată şi diferenţiată. Marea majoritate a metodelor activparticipative se bazează pe cooperare şi activitate comună în rezolvarea unor sarcini de învăţare. În acest sens, munca în echipă este orientată mai ales spre aspectul social al învăţării, urmând dezvoltarea comportamentului social al elevului. Printre cele mai eficiente metode activparticipative utilizate în cadrul orelor de istorie se numără: Problematizarea Este o strategie didactică prin care se dezvoltă gândirea şi creativitatea elevilor. 170

Aceasta orientează şi activizează gândirea elevilor în procesul învăţării dirijate deoarece îi conduce pe elevi la rezolvarea unor situaţiiproblemă reale sau aparente, între cunoştinţele dobândite anterior şi noile informaţii despre fenomenul sau procesul studiat, ajutându-i să descopere unele adevăruri necunoscute de ei. Problematizarea conţinuturilor din cadrul lecţiilor de istorie îi conduce pe elevi să dobândească, prin rezolvarea de probleme, noi cunoştinţe, prin implicarea activă a gândirii lor. La baza folosirii problematizării în învăţarea istoriei stă capacitatea învăţătorului de a formula întrebări. Nu orice întrebare adresată elevilor constituie însă o problematizare. O întrebare devine problemă numai în cazul în care trezeşte în mintea elevilor o contradicţie neaşteptată o tensiune, o incertitudine, o uimire care le stimulează interesul, le mobilizează capacităţile psihice şi îi determină la o atitudine activă, până la găsirea soluţiei. O caracteristică a învăţării prin problematizare o constituie faptul că întregul material informativ este dobândit de elev prin intermediul a numeroase surse precum explicaţiile învăţătorului, manualul, documente istorice. În predarea istoriei, prezentarea problemelor poate fi făcută de învăţător în modalităţi variate, pornind de la mijloace de învăţământ specifice. Problematizarea poate fi extrem de utilă în lecţiile recapitulative, fie că sunt introductive sau conclusive. Exemplu: Formularea unor situaţii-problemă care implică rezolvarea sarcinilor date: ,,Din ce cauze Unirea realizată de Mihai Viteazul s-a destrămat după scurt timp?” ,,La Rovine , armata turcă era de 4 ori mai numeroasă decât cea a Ţării Româneşti. Totuşi Mircea cel Bătrân l-a biruit pe faimosul Baiazid. Cum se explică?” Indiferent de situaţia-problemă abordată este important ca învăţătorul să orienteze, să dirijezea ctivitatea intelectuală a elevilor, spre sesizarea problemelor, anali-

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA zarea conţinutului acestoraşi stabilirea direcţiei de soluţionare. Mozaicul (Jigsaw) Metoda mozaicului sau ,,metoda grupurilor interdependente”- cum o numeşte A Neculau ( 1998), este bazată pe învăţarea în echipă. Fiecare elev are o sarcină de studiu în care trebuie să devină ,,expert”. El are în acelaşi timp şi responsabilitatea transmiterii informaţiilor asimilate celorlalţi colegi. Strategia mozaicului este focalizată pe dezvoltarea capacităţilor de ascultare, vorbire, cooperare, reflectare, gândire creativă şi rezolvare de probleme. Astfel, elevii trebuie să asculte activ comunicările colegilor, să fie capabili să expună ceea ce au învăţat, să coopereze în realizarea sarcinilor, să găsească cea mai potrivită cale pentru a-i învăţa pe colegii lor ceea ce au studiat. Sarcina comună poate fi îndeplinită numai în condiţiile în care fiecare elev îşi aduce contribuţia la realizarea ei. Exemplu: UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE (1859) Elevii vor fi împărţiţi în grupuri de câte 4 ( grupurile de bază), vor proceda la numărare de la 1 la 4, după care se vor constitui grupele de ,,experţi” ( toţi elevii cu nr. 1, cei cu nr. 2 etc). Grupelor de experţi le vor fi distribuite câte 3 fişe astfel( fiecare elev va primi cele 3 fişe): - fişă pe care se află conţinutul unui fragment din lecţie; - fişă cu un set de întrebări la care se vor formula răspunsuri cu ajutorul cărora vor prezenta conţinutul fragmentului colegilor din grupurile de bază; - fişă pe care vor nota ideea principală a fragmentului studiat. După realizarea învăţării în cadrul grupului de experţi fiecare elev revine în grupul de bază urmând să împărtăşească celorlalţi din grup cele învăţate. Elevii vor nota apoi în caiete ideile principale ale celor 4 fragmente, iar la finalul lecţiei vor primi o fişă individuală care va conţine un set de întrebări în vederea evaluării modului de însuşire a 171

noilor cunoştinţe. I. Răspândiţi prin Europa, fruntaşii revoluţiei de la 1848 continuă să susţină idealurile revoluţiei. Ei conving marile puteri ale vremii că oamenii din Muntenia şi Moldova vorbesc aceeaşi limbă şi doresc să se unească într-un singur stat. II. La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza este ales domn al Moldovei. Prin alegerea sa ca domn şi în Muntenia, se înfăptuieşte, la 24 ianuarie 1859, Unirea muntenilor şi moldovenilor. Entuziasmul popular este general. Unirea se realizează în fapt. Domnul Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, devine Alexandru Ioan Cuza. III. În cei şapte ani de domnie ( 18591866), Cuza ajutat de Mihail Kogălniceanu şi de alţi oameni politici, pune în practică programul revoluţiei de la 1848. Reformele sale contribuie la modernizarea ţării. Ţăranii primesc pământ din proprietatea statului, a mănăstirilor şi a boierilor. Se dezvoltă agricultura, industria, comerţul. Armata este reorganizată. Învăţământul primar devine obligatoriu şi gratuit în oraşe, se înfiinţează licee, iar la Iaşi şi Bucureşti primele universităţi. Tricolorul devine steag naţional. Capitala ţării este stabilită la Bucureşti. IV. Cuza- Vodă este un domn bun şi drept pentru cei mulţi. Schimbările profunde începute de ei, nemulţumesc o parte a oamenilor politici şi pe unii boieri. Aceştia îl obligă să abdice şi să părăsească ţara în 1866. Cuza moare departe de ţară şi este înmormântat la biserica Trei ierarhi din Iaşi. La final elevii primesc un set de întrebări pentru a-şi evalua noile cunoştinţe dobândite în cadrul orei de istorie. Cvintetul Reprezintă instrumentul de sistematizare a informaţiilor, de evaluare, a înţelegerii şi creativităţii elevilor precum şi mijlocul de exprimare a creativităţii acestora. Este o poezie de cinci versuri a cărei construcţie are la bază anumite reguli pe care elevii trebuie să le respecte. Elevii primesc un cuvânt- cheie din lecţia zilei respective sau din lecţia anterioară, iar ei în timpul dat trebuie să

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA dovedească capacitatea lor de a crea şi de a fi receptivi la cele discutate în clasă. Este o metodă eficientă care combină utilul cu plăcutul. Elaborarea acesteia poate fi făcută individual sau în grup ţinându-se cont de următoarele repere: - titlul ( un singur cuvânt –substantiv); - descriere (2 cuvinte-adjective); - acţiune ( 3 cuvinte – verbe); - sentimente ( 4 cuvinte- propoziţie); - esenţa subiectului ( un cuvânt cheie). Exemplu: Alexandru Ioan Cuza drept, patriot tratând, legiuind, îndreptăţind A creat România Modernă Unificator Cubul este o strategie care presupune studierea unui subiect din mai multe perspective. Se oferă astfel elevilor posibilitatea de a-şi dezvolta competenţele necesare unor abordări complexe şi integratoare. Aceasta metodă presupune realizarea unui cub pe ale cărui feţe sunt scrise cuvintele: descrie, compară, asociază, analizează, aplică şi argumentează. Colectivul de elevi este împărţit în 6 grupe, fiecare dintre ele examinând tema din perspectiva cerinţei de pe una din feţele cubului. Distribuirea sarcinilor de lucru poate fi făcută aleator sau decisă de către învăţător în funcţie de timpul pe care îl are la dispoziţie sau de cât de bine cunoaşte colectivul de elevi. Exemplu: Descrie - portretul fizic şi moral al domnitorului Alexandru Ioan Cuza Compară – modul de înfăptuire a Unirii din 1600 şi Unirea de la 1859 Asociază – anii cu evenimentele Analizează – etapele prin care s-a realizat Unirea de la 1859 Aplică – selectează enunţurile adevărate Argumentează – însemnătatea domniei lui Alexandru Ioan Cuza Lucrând în grup, această metodă solicită gândirea elevilor acoperind neajunsurile 172

învăţării individualizate. Brainstorming-ul sau metoda ,,asaltului de idei” are drept scop emiterea unui număr cât mai mare de soluţii, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în speranţa că, prin combinarea lor se va obţine soluţia optimă. Calea de obţinere a acestor idei este aceea a stimulării creativităţii în cadrul grupului, într-o atmosferă lipsită de critică, neinhibatoare. Altfel spus, participanţii sunt eliberaţi de orice constrângeri, comunică fără teamă că vor spune ceva greşit sau nepotrivit, care va fi apreciat ca atare de către ceilalţi participanţi. Scopul metodei este acele de a da frâu liber imaginaţiei, a ideilor neobişnuite şi originale, a părerilor neconvenţionale, provocând o reacţie în lanţ constructivă, de creare a ,,ideilor pe idei”. În acest sens, o idee sau o sugestie, aparent fără legătură cu problema în discuţie, poate oferi premise apariţiei altor idei din partea celorlalţi participanţi. Exemplu: Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei ,,Ce aţi face în locul lui Ştefan cel Mare?” Prima etapă - învăţătorul scrie pe tablă tema şi le solicită elevilor să enunţe în maxim 5 minute toate ideile care le vin în minte în legătură cu acest subiect; A doua etapă - sunt reluate ideile expuse de elevi şi se realizează o analiză critică de evaluare ale acestora; A treia etapă – se selectează ideile şi se formulează concluziile. Diagrama Venn – este o metodă interactivă, de fixare, consolidare şi evaluare a cunoştinţelor. Are o mare aplicabilitate şi se poate folosi cu succes în urma lecturării mai multor texte istorice, dezbateri şi discuţii. Scopul ei este să evidenţieze asemănări, deosebiri şi elemente comune în cazul a două concepte, personaje sau evenimente. Diagrama Venn este formată din două cercuri care se suprapun parţial. În spaţiul care intersectează cele două cercuri se scriu asemănările dintre cele două concepte, iar în cele două cercuri se notează aspectele

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA specifice ale acestora. Elevii pot lucra individual, în perechi sau în grup. Diagramele pot constitui şi o modalitate de evaluare sau pot fi folosite la scrierea unui eseu sau a unei compuneri. Exemplu: ,,Războaiele daco-romane”

Ciorchinele – este o metodă de brainstorming neliniară ce poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei, construirii de noi idei şi noi sensuri şi semnificaţii. Metoda poate fi folosită cu success atât pe parcursul predării, la sfârşitul lecţiei cât şi în evaluarea unei unităţi de învăţare. Această metodă presupune mai multe etape: 1. Scrierea unui cuvânt-cheie la mijlocul tablei sau al foii de hârtie; 2. Identificarea şi scrierea altor cuvinte legate de cuvântul-nucleu; 3. Identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte prin linii sau săgeţi; 4.Prezentarea şi discutarea ,,ciorchinelui”. Învăţătorul va îndemna elevii să noteze toate ideile pe care le au referitor la cuvântulcheie, realizând cât mai multe conexiuni între idei, fără însă a face judecăţi de valoare. Participarea întregii clase poate fi o provocare care îi determină pe elevi să descopere noi conexiuni legată de sintagma propusă. Exemplu: Strămoşii noştri Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat este strategia care poate fi folosită pentru ghidarea lecturii prin formularea unui scop al acesteia. Aceasta presupune parcurgerea a trei paşi: accesarea a ceea ce ştim, determinarea a ceea ce dorim să învăţăm şi reactualizarea a aceea ce am învăţat. Primii doi se pot realiza oral pe bază de conversaţie, iar cel de-al treilea se realizează în scris, fie în 173

timp ce se lecturează textul, fie imediat ce textul a fost parcurs integral.

Iniţial se formează perechi care lucrează pe tot parcursul activităţii. Se va împărţi mai întâi tabla şi foile elevilor în trei coloane, astfel: Ştiu Ce ştiu?

Vreau să ştiu Ce vreau să ştiu?

Am învăţat Ce am învăţat?

La prima etapă întrebăm elevii ce ştiu despre un subiect anume, de exemplu: ,,Alexandru Ioan Cuza şi Mica Unire”; fiecare va nota pe foaia personală informaţii adevărate sau false. Informaţiile care sunt relativ sigure le vor comunica învăţătorului, care le va scrie la tablă în coloana ,,ŞTIU”. - Idealurile revoluţionarilor de la 1848 - Situaţia Ţărilor Române Individual şi apoi în perechi vor formula întrebări despre subiectul propus care vor fi scrise la tablă şi ele în coloana ,,VREAU SĂ ŞTIU”. Care era situaţia externă după înfrângerea revoluţiei? Cum s-a realizat Unirea? Reformele lui Cuza Sfârşitul domniei După lecturarea textului sarcina tuturor este verificarea informaţiilor din prima coloană, descoperirea răspunsurilor şi scrierea informaţiilor noi în coloana a treia. Aplicând acest model în predare se obţine o rată crescută a retenţiei informaţiei. Se realizează astfel o învăţare autentică şi durabilă prin asimilarea unor cunoştinţe noi şi restructurarea activă a unor scheme mentale. Termenii cheie este o tehnică menită să

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA atenţia şi interesul elevilor asupra unor noţiuni cu rol esenţial în înţelegerea textului precum şi pentru a-i determina pe elevi să anticipeze legătura posibilă dintre termenii daţi, solicitându-le gândirea şi imaginaţia. În consecinţă, în activitatea de predareînvăţare a istoriei din ciclul primar, trebuie abordate modalităţile cele mai eficiente prin care învăţătorul le acordă sprijinul său elevilor, într-o perioadă de acumulări personale, sufleteşti şi intelectuale, în aşa fel încât să-i ajute să-şi dezvolte deprinderi de muncă, dar şi de viaţă. Dacă trecutul a fost demn şi plin de sacrificii, noi, dascălii, avem datoria să deschidem porţile sufletelor celor mici, care ne-au fost daţi în grijă pentru a-i adăpa şi pe ei din această ,,fântână nesecată a gloriei poporului român.” Bibliografie: Crenguţa-Lăcrămioara Oprea, Strategii didactice interactive, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A Laura Căpiţă, Căpiţă Carol, Tendinţe în didactica istoriei, Editura Paralela 45 Florea Stănculescu, Probleme privind modernizarea predării istoriei, EDP, Bucureşti

stimuleze elevii să-şi reactualizeze unele dintre cunoştinţele anterioare care au o anumită legătură cu subiectul lecţiei. Stârneşte interesul şi motivaţia pentru activitate, determinându-i să-şi stabilească scopuri pentru investigaţia pe care urmează să o realizeze. Metoda presupune ca învăţătorul să identifice şi să scrie pe tablă câteva cuvinte ,,cheie” din textul ce urmează a fi studiat. Apoi li se cere elevilor individual şi apoi în perechi, ca folosind aceste cuvinte să alcătuiască un text. După finalizarea sarcinii de lucru elevii vor prezenta în perechi textele redactate. În final se va citi textul propus pentru studiu comparându-se relaţia existentă între termenii-cheie aşa cum apare ea în text, cu cea anticipată de ei în cadrul discuţiei iniţiale, anterioare citirii textului. Exemplu: Se cere elevilor să alcătuiască un scurt text folosind cuvintele următoare: - România - munteni - unire - domnitor - moldoveni - Stat Modern Rolul acestei metode este de a focaliza

ZARANDUL DE MUNTE LA RĂSCRUCE DE VREMURI prof. Petric Călin Dorin La 10 septembrie 1872, Iancu a fost găsit fără viaţă în casa ţăranului Ioan Stupină din Baia de Criş. Vestea morţii lui a străbătut ca fulgerul Apusenii.

Aşa cum arată dr. Ioan Radu, „înmormântarea a fost vrednică de Avram Iancu” 1. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de 36 de preoţi, între care şi Simion Balint, din Roşia Montană, „vrednicul soţ de arme” al lui Iancu. Şoseaua de la Baia de Criş până la Biserica Ortodoxă din Ţebea şi câmpul din jur, erau pline de moţii veniţi din munţi. Săptămâni întregi, după înmormântare, s-au tras clopotele la toate bisericile din Munţii Apuseni, jelindu-l pe Iancu. În semn de înaltă cinstire, mormântul lui Iancu din Ţebea, 825 F

174

Dr. Ioan Radu, Avram Iancu – martirul, Brad, 1924, p. 10.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA inima caldă românească la Brad, Crişcior, Buceş, Mihăleni, Ţebea, Ribiţa, Vaţa de Jos, Podele şi mai ales în Băiţa …” 4. Adversarul său, Hollaki, recurge la toate mijloacele, pentru a-şi atrage cât mai mulţi votanţi. Se spunea că avea la dispoziţie în acest scop, 40.000 de coroane, din care o sumă importantă a împărţit-o primarilor, pentru a-i mitui pe alegători. Miercuri, 25 ianuarie 1905, „la 4 ore d.a., se aud ca o furtună strigătele de însufleţire dinspre Crişcior şi o trupă admirabilă de aproape o mie de frumoşi ţărani din Dupăpiatră, Blăjeni, Buceş, Stănija, Mihăleni, Zdrapţi ş.a. intră în Brad pe marşul muzicilor de clarinete şi fluiere, în frunte cu preoţii şi primarii lor, toţi cu frunză verde de brad, o tablă frumos împodobită şi cu numele <<Vasile Damian, deputatul nostru>>” 5 . În aceeaşi atmosferă, şosesc sutele de alegători din Curechi, Băiţa şi alte sate din jur. Brădenii i-au primit cu multă căldură, găzduindu-i şi hrănindu-i ca pe oaspeţi de seamă. „În 26, la orele 6 dimineaţa, adunânduse cu toţii în <<piaţa de bucate>>, au plecat rânduri-rânduri, cu muzicile şi tablele lor şi cu multă voie bună. Înşiraţi la drum patru cu patru, pe o întindere de 3 km, spre Baia de Criş, nu vedeai decât ţăran de ţăran, cu preoţii în mijloc” 6. La Baia de Criş, partizanii lui Hollaki au ocupat toate birturile, astfel încât românii au petrecut toată noaptea, „în dric de iarnă”, în curte şi în grădină, iar atunci când au încercat să aprindă focul, să se încălzească, au venit jandarmii şi le-au răturnat sobele. Nu i-au lăsat nici să bea apă din fântânile localnicilor. Preşedintele comisiei de votare a recurs la diferite stratageme pentru a falsifica rezultatele alegerii: preoţii şi învăţătorii să nu fie prezenţi în sală atunci când ţăranii rostesc în faţa comisiei numele candidatului pe care îl votează, ca nu cumva să-i influenţeze pe

ca şi gorunul lui Horea, vor deveni loc de pelerinaj. Se porneşte o luptă acerbă pentru desfiinţarea comitatului Zarand şi a celorlalte comitate româneşti. Conducătorii maghiarilor nu puteau uita ceea ce s-a întâmplat în Răscoala lui Horea şi în Revoluţia de la 1848. De aceea, ura cea mai mare se îndreaptă împotriva Zarandului. Prin urmare, în 1876, Zarandul este împărţit între judeţele Arad şi Hunedoara. Judeţul Hunedoara a primit două plase: Baia de Criş şi Brad, cu 65 de comune, între care se numără: Crişcior, Zdrapţi, Buceş, Dupăpiatră, Stănija, Mihăleni 2, Blăjeni, Curechiu, etc. Drept răspuns măsurilor antiromâneşti ale guvernanţilor de la Budapesta, românii din Banat, Bihor, Satu Mare şi Maramureş s-au unit într-o acţiune politică solidară cu cei din Transilvania, formând împreună Partidul Naţional Român care, în conferinţa de la Sibiu, din mai 1880, şi-a votat programul, cerând autonomia Transilvaniei, şi declarând împotrivire faţă de Parlamentul de la Budapesta şi neîncuviinţând dualismul austroungar. Intelectualii din Zarand, sub preşedinţia lui George Secula, au acceptat principiul pasivismului, susţinut de George Bariţiu şi Ioan Raţiu, respectiv refuzul de a participa la viaţa politică a Ungariei şi, în consecinţă, declară că „nici nu vor alege, nici nimeni dintre dânşii nu va primi candidatura” 3. În urma unor ample dezbateri şi evaluări, începând cu anul 1905, PNR adoptă ca tactică de luptă activismul. Astfel, în ciclul electoral 1905-1906, a prezentat 28 de candidaţi, din care au fost aleşi 14, între care şi protopopul Zarandului, Vasile Damian, în circumscripţia electorală de la Baia de Criş. Deplasările lui Vasile Damian, prin sate, pentru a-şi expune programul parlamentar, „au fost o adevărată cale de triumf”. Sute de alegători l-au primit cu braţele deschise şi cu

828F

826 F

829F

830F

827 F

4 2

Romulus Neag, Monografia Municipiului Brad, (Ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Corvin, Deva, 2004, p. 119. 3 T.V. Păcăţian, Cartea de aur sau luptele politice ale românilor de sub coroana ungară, IV, Sibiu, 1909, p. 667.

Dr. Ioan Radu, Alegerea protopopului Vasile Damian de deputat dietal la Baia de Criş în 26 şi 27 ianuarie 1905, în Tipografia Nouă, Orăştie, 1905, p. 45 şi urm. 5 Ibidem. 6 Ibidem.

175

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA alegători, în timp ce toţi oamenii de încredere ai lui Hollaki, erau în sală. La intrarea în încăperea unde avea loc votarea, era un om de încredere al candidatului maghiar, care rostea în şoaptă numele lui Hollaki, ca să producă confuzii, pentru că dacă alegătorii ezitau şi nu rosteau clar numele candidatului, votul era anulat. Cu toate acestea, Damian a obţinut 2811 voturi, în timp ce contracandidatul său, Hollaki, doar 745, astfel încât unul din „încrezuţii” acestuia a spus: „Aceasta nu e bătaie, e nimicire”. Suferinţele îndurate de românii din Imperiul Austro-Ungar, au fost însă compensate de bucuria, dătătoare de noi speranţe, prilejuită de proclamarea independenţei de stat a României. Românii din AustroUngaria au sprijinit cu însufleţire, solidari cu fraţii lor din ţara-mamă, războiul pentru cucerirea independenţei. De această solidaritate impresionantă au dat dovadă şi românii din Zarand, care au contribuit, după posibilităţi, la ajutorarea ostaşilor participanţi la război. „Jertfa de sânge” a Zarandului pentru independenţa naţională a României, o înscrie în istorie tânărul Adam Henţiu 7 din Rişca, comuna Baia de Criş. Fiu de preot, acesta trece Carpaţii şi se înscrie ca voluntar, la vârsta de numai 21 de ani. În atacul de la Griviţa, primeşte „botezul focului”, fiind rănit. După război, se stabileşte la Bucureşti cu numele de Henţiescu, unde obţine titlul academic de licenţiat în farmacie. Deşi în vârstă, participă la luptele din primul război mondial, mergând ca voluntar cu trupele române în Moldova, reuşind să trăiască momentul împlinirii idealului naţional de la 1 decembrie 1918. Declanşarea primului război mondial a dereglat viaţa cotidiană a satelor buceşene. Mobilizarea învăţătorilor din comună şi a unui mare număr de bărbaţi, aflaţi în floarea vârstei, a provocat încetarea activităţii şcolilor, iar lucrările agricole şi gospodăreşti

au început să stagneze. Bărbaţii apţi de luptă, cu vârsta între 21 şi 40 de ani au fost trimişi pe fronturile împărăţiei austro-ungare, în tradiţia orală păstrându-se amintirea luptelor din Galiţia. Cei rămaşi acasă au avut de suferit tot felul de necazuri pricinuite de starea de război. Documente înaintate de către notariate prin anii 1930 ne ilustrează doar o parte a încercărilor prin care a trecut populaţia din Buceş. O telegramă trimisă de la Bucureşti către prefectul judeţului Hunedoara cerea să se înainteze o listă „a tuturor intelectualilor, militarilor şi ţăranilor care înainte de 1918 şi în decursul revoluţiei din 1918 s-au distins şi au câştigat merite pentru cauza naţională a unirii Ardealului şi Banatului cu ţara mamă”. 8 „În acest tablou veţi binevoi a indica calitatea fiecăruia, pe care a ocupat-o, atât în eventualele oficii publice, cât şi în organizaţia Partidului Naţional Român, fără nici o deosebire de culoare politică actuală. Vă rugăm să menţionaţi şi militarii D-voastră care s-au distins la Viena şi în Rusia, sau în alte ţări pentru cauza naţională, în timpul arătat mai sus” 9 . În baza telegramei primite, la 18 noiembrie 1930, prefectul judeţului Hunedoara trimitea un „Ordin circular” tuturor preturilor din judeţ şi primarilor din oraşe, pentru a lua măsuri şi a înainta datele cerute „prin curier direct Prefecturii” 10. La 3 decembrie 1930 prefectura judeţului Hunedoara înainta un dosar conţinând 67 de file, în care erau menţionaţi „toţi acei cetăţeni care s-au distins şi au contribuit cu fapte la alipirea Ardealului şi Banatului la patria mamă” 11. În dosarul trimis de către notariate la pretura Devei au fost anexate şi o serie de documente întocmite în anul 1920, prin care se cereau unele despă-gubiri pentru cei care au fost jefuiţi de bunuri sau au fost duşi la muncă forţată de către autorităţile austro-ungare”. 83 2F

833F

831F

Romulus Neag, Op. cit., p. 123.

834F

8 35F

DJHAN, Fond Prefectura Judeţului Hunedoara, Dosar 103/1931, f. 12. 9 Ibidem. 10 Ibidem, f. 15. 11 Ibidem, f.17.

176

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA În toamna anului 1918, în condiţiile prăbuşirii monarhiei dualiste, a izbucnit revoluţia în Transilvania. Vechile autorităţi maghiare au fost înlăturate. În localităţile comunei Buceş s-au format consilii şi gărzi naţionale române. În fruntea acestora au fost aleşi intelectuali ai satului, eroi întorşi de pe diferite fronturi ale monarhiei prăbuşite. Preoţii din fiecare localitate au organizat câte o frumoasă serbare naţională, unde li s-a vorbit participanţilor despre importanţa momentului pe care-l trăiau. Apoi a fost ales un Consiliu Naţional Local, constând din plugari, meseriaşi şi intelectuali. Cu aceiaşi ocazie s-au format şi gărzile naţionale române compuse din tineri militari reveniţi de pe front, şi sub steagul naţional s-a luat jurământul lor şi a fost sfinţit drapelul tricolor. Apoi în ritmul cântecelor naţionale „Deşteaptă-te române”, „Pe-al nostru steag”, conduşi de comandanţii gărzilor naţionale sau dus şi au arborat steagul pe casa comunală (primărie). Reprezentarea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a fost realizată, în baza actului emis de către Marele Sfat al Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, prin delegaţi aleşi şi membrii de drept. Alegerea delegaţilor s-a făcut prin vot universal şi egal în cadrul cercului electoral din Baia de Criş, iar membrii de drept au fost aleşi în acelaşi mod, de către instituţii reprezentative, reuniuni ale meseriaşilor şi femeilor. Adunarea generală a cercului electoral din Baia de Criş, s-a desfăşurat în piaţa din Brad, în ziua de 13/26 noiembrie 1918. Sunt aleşi în unanimitate, ca delegaţi ai Zarandului, la Adunarea de la Alba Iulia 12: dr. Nicolae Robu, Petru Rişcuţa, dr. Cornel Glava, Adam Bolcu şi Petru Pârva. Au mai fost aleşi: Ioan Ghişa din partea Despărţământului Brad al Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, dr. Traian Suciu şi Ioan Keri reprezentând Reuniunea de Citire „Concor-dia” din 836F

Victor I. Şuiaga, Hunedorenii la Marea Unire, 1 decembrie 1918, Deva, 1993. p. 36-41.

177

Brad, dr. Ioan Radu din partea Gimnaziului Român Greco Ortodox din Brad, Ilie Zârna şi Aron Radu din partea Reuniunii Meseriaşilor Români „Industria” din Brad. Ca membrii de drept, vor participa la Alba Iulia: Vasile Damian, protopopul ortodox al Zarandului, Cornel Lazăr, protopop ortodox în Hălmagiu şi Nicolae Bolboca, protopop unit din Baia de Criş. Desăvârşirea procesului de formare a statului naţional unitar român a avut urmări de mare însemnătate pentru întreaga evoluţie economică, politică, socială şi spirituală a României, pentru afirmarea potenţialului său creator pe plan naţional şi internaţional. Împroprietărirea ţărănimii prin împărţirea moşiilor particulare şi ale statului a sporit numărul proprietarilor mici şi mijlocii. Acest fapt a dus la creşterea rolului ei în viaţa socială şi politică. Constituţia din 1923 a determinat consolidarea statului de drept şi afirmarea unor libertăţi şi drepturi fundamentale: libertatea individuală, libertatea de circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, dreptul de proprietate, libertatea presei şi a învăţământului, libertatea de asociere şi de întrunire, libertatea cultelor. Un eveniment cu puternice rezonanţe în conştiinţa oamenilor de pe meleagurile scăldate de cursul superior al Crişului Alb, îl constituie vizita la Ţebea a regelui Ferdinand I şi a reginei Maria, în 1924, cu prilejul centenarului naşterii lui Avram Iancu. În amintirea acestui eveniment, în anul 1934, s-a dezvelit în staţia CFR bustul, Craiului Munţilor, executat de sculptorul brădean Radu Moga. Primul război mondial s-a încheiat prin tratate de pace, Transilvania s-a unit cu România, dar n-au trecut mulţi ani până când elementele revanşarde maghiare, care au uitat lecţiile istoriei, au cerut tot mai insistent revizuirea Tratatului de la Trianon. În aceste condiţii, din iniţiativa profesorilor de la Liceul „Avram Iancu” Brad şi a altor intelectuali, se convoacă la Brad, pentru ziua de 18 decembrie 1932, o mare

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA adunare de protest a populaţiei zărăndene, împotriva acestor tentative revizioniste. Manifestul răspândit în toate satele din ţinutul Zarandului, avea următorul conţinut: „Fraţi români ! Vecinii unguri au umplut lumea cu jalbele lor nedrepte că Ungaria nu mai poate trăi fără Ardealul nostru. Până acum, timp de 14 ani, am tăcut şi am râs de văicăreala lor. Astăzi se află şi unii dintre oamenii cu răspundere ai ţărilor străine, care încep să dea crezământ neastâmpăraţilor noştri vecini şi să se dea de partea lor. E rândul nostru, al românilor ardeleni, care am fost supuşi ungurilor de sute de ani, să spunem lumii care nu-i cunoaşte cine au fost şi cine sunt ei. Fraţi crişeni! Ungurii din Abrud, Crişcior, Brad şi Baia de Criş ne-au poreclit în 1848: „Rumân – ţinyemintye”. Ştiu ei pentru ce ! Veniţi cu toţii, mic şi mare, tânăr şi bătrân, la Marea Adunare Populară din Brad, Duminică 18 decembrie 1932, ora 11, înainte de amiazi. Veniţi să le arătăm că n-am uitat nimic, ba ţinem minte foarte bine toate – Veniţi să strigăm să audă şoviniştii din Budapesta, prietenii lor şi întreaga străinătate că Ardealul e leagănul neamului nostru şi nici morţi nu-l mai dăm ungurilor. Brad, 1 decembrie 1932”. La adunare au participat peste 7000 de locuitori, de la izvoarele Crişului Alb, până departe către Câmpia Aradului, din toată depresiunea Zarandului, conduşi de preoţi şi primari, într-o atmosferă de mare entuziasm. Discursurile, de un înflăcărat patriotism, ca într-un veritabil parlament, după modelul Adunării Naţionale de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, transmit hotărârea românilor de a apăra hotarele României Întregite. În moţiunea aprobată în aclamaţiile participanţilor, se precizează că adunarea protestează contra uneltirilor de revizuire a tratatelor, declară hotărârea de a trăi în pace şi armonie cu toţi cetăţenii, indiferent de

naţionalitate şi religie, şi cere guvernului de la Budapesta, să informeze în mod corect opinia publică mondială 13. În anul 1934, cu prilejul comemorării a 150 de ani de la răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, s-a scris o nouă pagină de istorie a acestui ţinut, printr-o amplă manifestare cultural-patriotică. Un comitet de iniţiativă, sub conducerea dr. Ioan Radu, convoacă pentru data de 6 iulie 1934, o adunare generală a intelectualilor din Zarand 14. După minuţioase dezbateri şi lungi demersuri, se definitivează planul de organizare a manifestării, care cuprinde acţiuni de mare amploare. Se propune realizarea, între altele, a nouă troiţe din gresie de Zlatna, pe care să se fixeze plăci de marmură cu texte adecvate şi basoreliefuri în bronz, executate de sculptorul Radu Moga Mânzat. Aceste troiţe vor fi executate de Şcoala de Arte şi Meserii din Zlatna şi vor fi amplasate în principalele localităţi din Zarand pe teritoriul cărora s-au desfăşurat lupte în timpul răscoalei lui Horea şi al revoluţiei lui Iancu: Mesteacăn, Curechi, Crişcior, Mihăleni, Buceş, Ribiţa, Vălişoara, Hălmagiu şi Gurahonţ. Toate aceste lucrări au fost sponsorizate de Societatea „Mica”, prin grija directorului I. Gigurtu, precum şi prin contribuţii personale ale locuitorilor din Brad şi Zarand. Cu prilejul sfinţirii troiţelor s-au organizat în toate localităţile serbări cu un bogat conţinut patriotic. Troiţa din Mihăleni, prezintă următorul mesaj istoric: „În biserica de aici au botezat lăncierii lui Crişan la 3 noiembrie 1784 pe contesa Csiszar Caterina în <<legea românească>> şi au cununat-o cu iobagul român Clej Toader. Aici au zdrobit cu roata nemeşii unguri a patra parte din trupul eroului nostru Crişan la 16 februarie 1785. 837F

838F

Protestul Zarandului contra revizuirii tratatelor. Adunarea populară de la 18 decembrie 1932 în Brad, Tipografia Nouă Gheorghe Lazăr, Orăştie, 1933, p. 2-25. 14 Romulus Neag, Op. cit., p. 215.

178

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Tot aici la 22 aprilie 1849 s-au ţinut tratativele între Avram Iancu însoţit de tribunii: Simion Balint, Ioan Buteanu, Vlăduţ, Dobra, Moldoveanu, Boieru, şi între Dragoş, omul lui Kossuth”.

Troiţa din Buceş: „Aici a fost cartierul general al lui Ioan Buteanu, comandantul legiunilor din Zarand şi cel mai bun prieten al lui Iancu. Aici strămoşii noştri din satele din jur, conduşi de vaşnicul lor tribun, Simion Groza, preot în Rovina, au nimicit ariergarda lui Hatvany, i-au luat toată merindea şi l-au închis în Abrud, unde în 10 mai 1849 i-au dat lovitura de moarte. Românul ţine minte”.

România va pierde Basarabia şi Bucovina de Nord. Ungurii, la rândul lor, devin tot mai insistenţi: vor un teritoriu de 69.000 de kmp. Cum solicitările lor sunt respinse de Guvernul României, în ziua de 29 august 1940, are loc la Viena, un aşa-zis arbitraj, impus ţării noastre de către miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ribentrop şi Ciano, în urma căruia teritoriul ţării este mutilat: Ardealul de Nord revine Ungariei lui Horty. La una din adunările de protest care a avut loc la Bucureşti, a participat şi o delegaţie din localităţile zonei Brad, condusă de protopopul Candin Ciocan, profesor la Liceul „Avram Iancu”. Delegaţia a adresat lui Mihail Manoilescu, ministrul de externe, participant la „convorbirile” dintre Ribentrop şi Ciano de la Viena, următoarea telegramă de protest: „Noi, românii din ţinutul Zarandului, respingem cu indignare, nedreptatea arbitrajului de la Viena. Ciuntirea Transilvaniei, prin înstrăinarea unui milion două sute de fraţi pentru satisfacerea pretenţiilor nejustificate ungureşti, făcute arbitrar şi fără cunoaşterea realităţilor locale, nu poate constitui fundamentul unei păci durabile în sud-estul european. Urmaşi ai celor din 1784 şi 1848, nu uităm pe fraţii rupţi din trupul neamului. Suntem gata în orice moment a pleca la dezrobirea lor” 15. Numeroşi fii ai satelor din comuna Buceş şi-au adus aportul la efortul de război al României, pe fronturile greu încercate ale celui de-al doilea război mondial, iar unii dintre aceştia au plătit cu viaţa. Crucea comemorativă din centrul satului Buceş, păstrează numele a 22 dintre ei: Avers – „În memoria eroilor căzuţi pentru patrie în războiul 1941-1945: Crăciun Avram Câmpean Petru Brânduşa Silviu Cartian Nicolae Simulesc Avram Bucur Niculae Todor Ion 83 9F

Nori negri se adună deasupra Europei. Odată cu ascensiunea lui Hitler în Germania, se pregăteşte şi izbucneşte cel de-al doilea război mondial. Pe 23 august 1939 se încheie Pactul Ribentrop – Molotov, urmare căruia, 15 Ibidem, Op. cit., p. 222. 179

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Mateş Ion Crăciun Ion Baba Ghiorghe Mezeu Ghiorghe Miclăuş Niculae Ridicată din iniţiativa sergentului Igreţ Iacob cu concursul tinerilor din Buceş”. Revers: „Medrescu Niculae Bota Niculae Achim Avram Ianc Niculae

Iancu Niculae Crăciun Avram Precup Avram Bota Petru Ciocan Ghiorghe Jurca Ioan Bratima Traian”.

Cronica Reuniunii „Maica Domnului” a credincioşilor greco-catolici români din Beiuş prof.dr. Lavinia Buda Interesul faţă de această reuniune mariană se datorează faptului că a fost una din principalele asociaţii de acest fel care au activat în Episcopia greco-catolică de Oradea. A fost înfiinţată ca o filială a reuniunii mariane din Oradea 1, dar treptat a devenit la rândul său model pentru alte reuniuni mariane din protopopiatul greco-catolic de Beiuş. Remarcabil în cazul acestei reuniuni a fost şi numărul mare de secţii în cadrul cărora membrele îşi desfăşurau activitatea, precum şi domeniile de interes ale acestor secţii ce acopereau o paletă extrem de variată. Fiind printre primele astfel de reuniuni mariane înfiinţate în episcopie reuniunea an de an a desfăşurat o tot mai variată activitate, lărgindu-şi sfera interes de la domeniul spritual-caritativ la cel cultural-social. 1920-1930 înfiinţarea şi consolidarea reuni-unii;

Primele date despre reuniune le aflăm dintr-un raport de activitate pe anul 19221923 trimis Directoratului Central al Reuniunilor episcopiilor diecezane în anul 1923. În cadrul lui a fost pe larg prezentată activitatea fiecărei secţii, anume:

840F

* Autoarea mulţumeşte pentru suportul financiar din programul co-finanţat de PROGRAMUL OPERAŢIONAL SECTORIAL PENTRU DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 20072013, Contract POSDRU 6/1.5/S/4 – „STUDII DOCTORALE FACTOR MAJOR DE DEZVOLTARE AL CERCETĂRILOR SOCIOECONOMICE ŞI UMANISTE” 1 Tema cu pricina a fost abordată, pe larg, de Lavinia Buda, Consideraţii asupra reuniunilor mariane din Episcopia grecocatolică de Oradea în prima jumătate a secolului al XX-lea, în Şcoala Ardeleană, AnurVI/2012, p. 235-248.

1. Secţia pentru spălarea şi ţinerea în ordine a rufelor bisericii; 2. Secţia pentru ţinerea în ordine a ornatelor bisericeşti; 3. Secţia pentru curăţarea bisericii şi a jurului ei; 4. Secţia pentru îngrijirea mormintelor; 5. Secţia de propagandă; 6. Secţia pentru înfrumuseţarea bisericii; 7. Patronajul. 2 841F

Arhivele Naţionale Serviciul Judeţean Bihor( în continuare ANSJ Bihor), Fond Episcopia greco-catolică Oradea, Dosar 267/1922-1928, f. 48. La conducerea Subcomitetului Doamnelor s-au aflat: Eugenia Ştefănică 9 decembrie 1920- 2 mai 1937 Elena Bozac 2 mai 1937- 25 martie 1945 Emilia Cosma 25 martie 1945- 194?( Nu am stabilit cu exactitudine anul în care şi-a finalizat mandatul, presupunem că este fie anul 1944 când şi-a exprimat dorinţa de a se retrage, fie anul 1948 când Biserica greco-catolică a fost desfinţată.)

180

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA măsură ce anii treceau a devenit tradiţie la Beiuş, anume aşa-numitul Bazar de Crăciun. 3 Raportul de activitate era însoţit şi de raportul despre starea cassei, care făcea referire la fondurile de care dispunea reuniunea în urma achitării cotizaţiilor membrilor, donaţiilor şi intereselor capitalizate, anume suma de 2531,50 lei. 4 O sursă importantă de informaţii ne-a fost oferită şi de procesele verbale întocmite la adunările generale, care ne permit să observăm schimbările produse în interiorul reuniunii. În adunarea generală din 28 mai 1923 preşedinta constata cu satisfacţie că membrele îşi îndeplinea obligaţiile cu abnegaţie, participând regulat la toate devoţiunile din biserică, numărul lor fiind sporit de ceilalţi credincioşi. Preşedinta nu a uitat să mulţumească corului şi dirijorului său, Francisc Hubic pentru buna colaborare. Unii membri au considerat necesar să facă anumite propuneri pentru a spori interesul faţă de reuniune a unui segment mai variat al credincioşilor. Astfel s-a propus înfiinţarea unei secţii de propagandă pentru bărbaţi şi a unui Cămin al reuniunii, unde membrii să se poată aduna şi să discute diferite chestiuni despre moravurile sociale sau viaţa creştină. 5 Nu trebuie să trecem cu vederea interesul reuniunii faţă de tineri, încă din această perioadă activa în cadrul asociaţiei Reuniunea Preacurata Fecioara Maria a elevelor şi elevilor de la Liceul din Beiuş. Un raport de activitate pe 1922-1923 al Reuniunii Mariane Imaculata de la Liceul gr.cat. de fete din Beiuş, ne oferă date cu privire la activitatea acestei reuniuni mariane a elevelor. Aflăm că a fost iniţiată de Alois Ludovic Tăutu, iar după mutarea acestuia la Oradea în 14 octombrie 1922 conducerea ei a fost preluată de Gheorghe Pteancu iar prezidentă a fost eleva Maria Cosma. La fel ca în cazul reuniunii mariane a adulţilor şi această reuniune a desfăşurat în linii mari activităţi similare, privind devoţiunile, 842F

843F

Constatăm că un număr mare de secţii aveau ca destinaţie înfumuseţarea bisericii, curăţarea ei şi a obiectelor de podoabă, precum şi a curţii bisericii şi a cimitirului, nu era neglijată nici propaganda sau aspectele de ordin caritativ. Aceste secţii erau coordonate de Comitetul doamnelor Reuniunii Preacurata Fecioară. Fiecare secţie avea atribuţiile clar delimitate şi un comitet de conducere care se preocupa de obţinerea fondurilor necesare pentru diversele activităţi. Amintim câteva dintre iniţiativele secţiilor. Secţia pentru îngrijirea mormintelor amenaja şi depunea flori şi lumânări în fiecare an pe mormintele abandonate sau ale foştilor profesori şi elevi. Secţia de propagandă se preocupa cu răspândirea a diferite ziare, cum ar fi Unirea Poporului, în comunele din jurul Beiuşului. Fondurile necesare achiziţionării de ziare şi cărţi le obţinea din vinderea de prăjituri şi donaţiile unor personalităţi, cum era episcopul Valeriu Traian Frenţiu. Profesoara Angela Sălăgean (reprezentată în imaginea alăturată) şi corpul didactic de la Liceul de fete din Beiuş au avut iniţiativa înfiinţării Patronajului, prin intermediul căruia doreau să alfabetizeze şi să ofere suport spiritual servitoarelor din oraş. Iniţial la cursuri s-au înscris 24 de servitoare, dintre care 9 luau parte regulat. Cursurile se desfăşurau în incinta Internatului de fete, iar necesarul de ABC-dare, tăbliţe, creioane şi cărţi a fost asigurat în urma unor donaţii. Secţiile pe lângă contribuţiile membrilor îşi mai completau veniturile şi în cadrul unei manifestări care pe

844F

Ibidem. Ibidem, f. 46. 5 Ibidem, f. 42-44. 4

181

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA apostolatul caritativ etc. Dintre devoţiunile practicate regulat de eleve se număra şi Litania de la Loretto. Reuniunea a cunoscut un moment de cumpănă în momentul în care elevele ortodoxe au ales să nu mai participe la şedinţe. Acest impas a fost menţionat astfel: „Ne-a atins neplăcut… îndepărtarea sodalelor gr. orientale le-a oprit de la a da Maicii noastre comune cinstea ce i se cuvine. Ne-a atins faptul, că prin aceasta, colegele acestea cad de la atâtea daruri sufleteşti! S-au ales alte membre în comitet în locul lor”. 6 Intresant de remarcat că în primii ani de existenţă ai reuniunii mariane a elevelor membrele erau atât de confesiune grecocatolică, cât şi ortodoxă, iar în comitet erau reprezentate ambele confesiuni. Credem că acest fapt s-a datorat faptului că reuniunea nu dispunea de un statut sau nu era aprobat la acea dată. Părăsirea reuniunii de elevele ortodoxe probabil a survenit în momentul în care s-a aprobat statutul care preciza clar că membri puteau fi doar cei de confesiune greco-catolică. Şi alte reuniuni s-au confruntat cu astfel de momente. În ciuda acestei scindări reuniunea nu a avut de suferit prea mult în privinţa numărului de membri, în anul 1922 avea 94 membre, iar în anul 1923 numărul lor a crescut ajungând la 125. 7 Reuniunea maria-nă a elevelor dispunea de o bibliotecă proprie, care avea printre volume cărţile: Fericita Tereza cu Pruncul Iisus, Viaţa şi Bigrafia Fericitei Tereza, cărţi despre reuniunile mariane, etc. 8 Următoarele date de care dispunem fac trimitere la darea de seamă a Comitetului doamnelor pe anii 1926-1927, având la conducere pe Eugenia Ştefănică, vicepreşedintă Angela Sălăgean, iar secretară pe Amalia Popovici. Darea de seamă a făcut referire doar la patru secţii. Aflăm că secţia pentru înfrumuseţarea bisericii şi-a extins activitatea pentru a putea achiziţiona tot ce era necesar pentru desfăşurarea serviciului divin în biserică. Secţia pentru ţinerea în

ordine a odăjdiilor bisericeşti a cerut creşterea numărului de membre pentru a putea îndeplini datoria. Progrese importante a făcut şi secţia pentru îngrijirea şi înfrumu-seţarea cimitirului, care a croit alei în cimitir, a amenajat mormintele cu flori şi arbuşti. Secţia de propagandă şi în aceşti ani a conti-nuat distribuirea de presă şi cărţi religioase. 9 Şi chestiunile de ordin public ce afectau Biserica în general constituiau subiect de discuţie în cadrul şedinţelor Comitetului, unde se căutau cele mai potrivite decizii. În şedinţa Comitetului din 24 februarie 1928 s-a decis că atitudinea în privinţa legii cultelor, toţi credincioşii trebuiau să participe la rugăciuni şi acte de pietate publică conform ordinului circular nr. 1152/15 februarie 1928. 10 Începând de la adunarea generală din 21 noiembrie 1928 reuniunea şi-a schimbat numele în Reuniunea Preacurata Vergură Maria a credincioşilor români-uniţi din Beiuş. Pentru prima dată aflăm date despre cei ce aveau conducerea efectivă a reuniunii, anume preşedinte era Valer Hetco, secretar Ion Aliuşan. Comitetul doamnelor a desfăşurat o bogată şi variată activitate prin cele 7 secţii, remarcându-se acţiunile de înfrumuseţare şi amanajare a cimitirului, precum şi secţia Patronajul-ui unde 9 servitoare au învăţat să scrie şi să citească şi au fost pregătite pentru primirea Sf. Taine. 11 1930 jubileul de 10 ani; Aniversarea a 10 ani de la înfiinţare s-a făcut la 16 februarie 1930, când în cadrul unei Liturghiei solemne episcopul Valeriu Traian Frenţiu a sfinţit şi steagul reuniunii. Apoi 848F

845F

849F

846F

850F

847F

Ibidem, f. 51. Ibidem. 8 Ibidem, f. 51. 7

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 106/19271928, f. 23-24. Prezentăm şi membrele secţiilor de care avem cunoştinţă: Secţia pentru înfrumuseţarea bisericii Angela Sălăgean, Eliza Pavel, Amalia Popovici, Luci Marian, Valeria Ştefănică; Secţia pentru ţinerea în ordine a odăjdiilor Eugenia Ştefănică, Octavia Gârlan, Iolanda Hetco, Maria Popluca, Viorica Teiuşan, văd. Maria Bosac, Veturia Butean; Secţia pentru îngrijirea şi înfrumuseţarea mormintelor Elena Bozac, Elena Posac, Letiţia Nagy, Octavia Morlan, Gizela Erdeli, Gabriela Antal, Cornelia Kralik; În cazul Secţiei de propagandă nu s-a precizat numele membrelor. 10 Ibidem, f. 150. 11 Ibidem, f. 40.

182

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA participanţii şi delegaţii altor reuniuni au laut parte la adunarea generală şi la serata artistică. Rapotul asupra activităţii în cei 10 ani a fost prezentat de I. Teiuşan, care constata cu vădită satisfacţie că marianiştii desfăşurau o amplă activitate prin intemediul celor 9 secţii, ultima înfiinţată fiind secţia de patronaj pentru instuirea servitoarelor. Felicitări şi încurajări pe mai departe au adresat şi Lucreţia Frenţiu şi Cornelia Erdeli delegatele reuniunii mariane din Oradea, la fel şi Alois Ludovic Tăutu ce a reprezentat Directoratul central al reuniunilor diecezane, acesta a susţinut şi o conferinţă despre caracter în cadrul seratei artistice, apreciată pentru programul muzical şi tablourile vii. 12 1931-1933 elaborarea noilor statute; În 1931 reuniunea a obţinut din partea Ordinariatului aprobarea noilor statute, cele vechi fusese preluate de la reuniunea mariană din Oradea. Curios comparativ cu alte statute similare în acest caz este numărul extrem de mare de articole, anume 75. Acest lucru s-a datorat faptului că s-a încercat reglementarea în detaliu a fiecărui aspect din viaţa internă şi externă a reuniunii. Pe lângă articolele întâlnite şi în cazul altor statute, putem identifica şi câteva articole noi. De exemplu art. 29 prezenta formula de vot către Preacurata ce trebuia depusă de membri la recepţia solemnă; art. 63-70 prezintă în detaliu care erau competenţele fiecărei secţii. 13 Singurele detalii despre existenţa unei congegaţii mariane şi la Beiuş, pobabil înfiinţată după modelul celei din Oradea de la parohia Sf. Gherghe, datează din 1932 când a avut loc depunerea jurământului de membri. Data de 25 martie 1932 a fost aleasă de un grup de 30 intelectuali să fie primiţi solemn în Congregaţia Mariană din Beiuş, ştire pe care o

aflăm dintr-un articol intitulat Beiuşul dă pildă. Congregaţioniştii au fost pregătiţi pentru acest pas de preotul Nicolae Flueraş şi de preotul franciscan I. Gârleanu care a ţinut exerciţiile spirituale. 14 În timpul postului activitatea membrilor era destul de încărcată atât în ceea ce priveşte devoţiunile la care participau, cât şi acţiunile de caitate. Astfel în fiecare duminică din Postul Mare reuniunea invita pe marianişti dar şi pe credincioşi să asiste la conferinţe susţinute de preotul local sau invitaţi, de exemplu seria de conferinţe din 1931 a fost susţinută de I. Teiuşan- Înapoi la creştinism, Ion Gârleanu- Jugul dulce a lui Iisus, Gavril Stan- Eroismul creştinesc. 15 Modalitatea de organizare a reuniunii 853F

854F

851F

mariane din Beiuş era apreciată ca eficientă şi era dată ca exemplu pentru reuniunile similare din Bucureşti, Cluj etc., care erau îndemnate să preia şi ele patronajul: „La noi cunoaştem o asemenea operă în micul nostru orăşel Beiuş, unde de ani există un activ patronaj al servitoarelor. Desigur o atare ocupaţiune şi jertfă a doamnelor noastre e cu mult mai vrednică de răsplată, decât chiar primirea de musafiri, ori de şedinţe deşarte spirituale. N-ar trebui să fie nici o reuniune mariană de la oraşe care să nu aibă un patronaj de servitoare bine organizat şi bine

852F

Din Beiuş Jubileul de 10 ani al reuniunii „Sf. Maria”, în Unirea, Blaj, an XL, nr. 10, 8 martie 1930, p. 2; Alois Ludovic Tăutu, Creştinism şi caracter Conferinţă ţinută cu prilejul jubileului de 10 ani a reuniunii religioase „Sf. Maria” din Beiuş serbat la 18 febr. 1930, Tipografia şi Litografia Românească S.A. Oradea, Oradea, 1932. 13 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 136/1943, f. 1-28.

Beiuşul dă pildă, în Unirea, Blaj, an XLII, nr. 14, 2 aprilie 1932, p. 3. 15 Conferinţe religioase la Beiuş, în Vestitorul, Oradea, an VII, nr. 7-8, 1-15 aprilie 1931, p. 10.

183

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA condus”. 16 Se pare că autorul acestei semnalări nu era imformat că un asemenea patronaj funcţiona şi în cadrul reuniunii mariane din Oradea, ce desfăşura o activitate în linii generale similară cu cea de la Beiuş. Dar în ciuda strigătului său de alarmă patronajul nu a fost preluat de alte reuniuni mariane. 1934-1940 reorganizarea reuniunii în secţii; Începând de la adunarea generală din 3 iunie 1934 reuniunea funcţiona prin intermediul a şapte secţii. Remarcăm activitatea secţiei euharistice conduse de pr. Irineu Merloz, ai cărei membre practicau mărturisiri şi cuminecări dese şi în fiecare primă vineri din lună participau la Binecuvântarea euharistică. 17 Reuniunea mariană în colaborare cu AGRU şi Ordinul Terţierilor Franciscani căuta să ofere alinare sufletească şi ajutor material nevoiaşilor în apropierea sărbătorilor mari. Colaborarea dintre aceste asociaţii a dus la prezentarea în fiecare an de conferinţe însoţite de proiecţiuni care erau extrem de apreciate şi aşteptate. Participanţii considerau că: „proiecţiunile, icoanele, ce reprezintă diferite scene din subiectul tratat, sunt un excelent mijloc, nu numai de atracţie, dar şi de instruire… Cât de bine ar fi să avem un «depozit» ce diferite «serii» din acest fel de «producţiuni», pentru a le putea împrumuta, în schimbul unei taxe de locaţie”. 18

Comitetul doamnelor din 2 mai 1937 a înregistrat alegerea unui nou comitet, datorită decesului preşedintei Eugenia Ştefănică. Fosta preşedintă a fost omagiată pentru toată activitatea depusă în discursul inaugural rostit de cea care a condus reuniunea de la această dată, anume Elena Bozac( reprezentată în fotografia anterioară). Începând de acum în programul reuniunii încep să se contureze două direcţii principale: cultivarea sufletească şi activitatea de sprijin efectiv al Bisericii prin opere de caritate. 19 Noul program a fost

8 55F

856F

857F

B.A., Un strigăt de alarmă către Reuniunile noastre Mariane de la oraşe, în AGRU Buletinul Asociaţiei Generale Generale a Românilor Uniţi, Cluj, an V, nr. 4 aprilie 1934, p. 29 17 Reuniunea mariană a femeilor gr.cat. din Beiuş, în AGRU Buletinul Asociaţiei Generale Generale a Românilor Uniţi, Cluj, an V, nr. 7-8 iulie-aug. 1934, p. 28-29. Secţiile reuniunii la această dată erau: Secţia euharistică condusă de pr. Irineu Merloz Secţia apologetică condusă de pr. Nicolae Flueraş Secţia caritativă Secţia patronajului condusă de Eliza Pavel şi Elena Bozac Secţia de înfrumuseţare a bisericii condusă de Angela Selăgean Secţia cimititrului condusă de Elena Bozac Secţia paramentelor condusă de Eufemia Ştefănică 18 Activitatea religioasă caritativă la Beiuş, în AGRU Buletinul Asociaţiei Generale Generale a Românilor Uniţi, Cluj, an VII, nr. 2 febr. 1936, p. 13.

858F

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 123/1937, f. 370-374, 375. Noul Comitet al doamnelor era compus din: preşedintă Elena Bozac vicepreşedinte I Eliza Pavel şi II Elena Flueraş secretară Emilia Cosma şi Fabiola Dumbrăvean controloare Rozalia Târziu şi Iolanda Hetco casieră Dorina Fântânar bibliotecară Rozalia Brândea Secţia euharistică diriginte Irineu Merlar, membri toate doamnele şi domnişoarele Secţia pentru înfrumuseţarea Bisericii dirigintă Angela Selăgian vicepreşedinte O. Popovici, Dora Ardelean secretară Valeria Ştefănică casieră Emilia Cosma controloră Octavia Borlean membre: E. Bardoşi, Onicuţa E. Borlean, Maria Brândea, R. Cuc, Fabiola Dumbrăvean, Iolanda Hetco, Eliza Pavel, Lola Onai, R. Riţiu, Titi Selagian Secţia Ornatelor dirigintă Octavia Borlean vicepreşedinte Gabriela Antal, din 19 noiembrie 1937 Letiţia Noghi membre: Ana Bândea, Iolanda Hetco, B. Neş, Fl. Nemeş, M. Popluca, Maria Pereni, Rosalia Târziu, V. Feuşan, Elena Lupşa, V. Buda, Letiţia Noghi Secţia Cimitirului dirigintă Aurora Tămaş vicepreşedintă C. Rali secretară E. Nustra casieră Maria Pop controloară Dorina Fântânar membri: E. Erdeli, Fl. Nemeş, Maria Cristo, O. Mese cantor E. D. Bosac, E. Roman Secţia Caritativă diriginte Valeriu Hetco membri: Dora Ardelean, Elena Flueraş, E. Musta, Letiţia Noghi, R. Riţiu, Amalia Popoviciu, Fabiola Dumbravă, Ioan Bosac, I. Buşiţa, V. Boc, S. Bolcaş, St. Cosma, Ioan Mociani, O. Riţiu, P. Tămaş Patronajului pentru fete tinere greco-catolice E. Bozac, S. Antal, S. Hetco, O. Tămaş Patronajul pentru servitoare Eliza Pavel, D. Fântănar, Ana Borlean şi toate profesoarele de la Liceul de Fete Secţia Apologetică diriginte Nicolae Flueraş

184

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA însoţit şi de o serie de măsuri ce urmăreau eficientizarea metodelor şi mijloacelor de acţiune a reuniunii. S-a urmărit implicarea efectivă a fiecărei membre în activitatea reuniunii, prin institurea unui sistem care să facă posibil ca fiecare să contribue după posibilităţi. În acest sens una din propunerile adoptate a fost aceea că întrunirile să se ţină tot în a III-a vineri din lună la orele 17:30, după care membrele să participe in corpore la Binecuvântarea Euharistică. Secţii se puteau întruni de câte ori era necesar, membrele putând confecţiona în cursul acestor întruniri diverse obiecte care urmau să fie donate săracilor sau valorificate pentu a spori capitalul secţiei. Nepaticiparea la şedinţa lunară era sancţionată cu 20 lei în cazul în care nu exista un motiv serios ce împiedica participarea. Deoarece era extrem de greu să se verifice dacă absenţa era motivată sau nemotivată s-a decis amendare membrelor după 3 absenţe motivate sau nu, după modelul Reuniunii „Sf. Maria” a femeilor române greco-catolice din Cluj. În concluzie noua preşedintă dorea ca prin reorganizarea secţiilor membrii să se implice mai activ în viaţa internă a reuniunii. „Eu vă cer cât mai multă râvnă, dragoste şi interes totdeuna, să nu vă lăsaţi pe mâna a câtorva dintre membre. Cu forţa nu se poate face nici o însufleţire, nici muncă. Depinde totul de bunăvoinţa dvoastră ca să arătăm un rezultat frumos şi să fim vrednice de fiice ale Maicii Sfinte”. 20 Procesul verbal din 2 mai 1937 care înregistra reorganizarea secţiilor, ne oferă cele mai detaliate şi amănunţite date despre componenţa fiecărei secţii, numărul de membrii şi nu în ultimul rând numele acestora, chiar dacă pe alocuri a fost dificil de identificat sau s-a notat doar numele fără prenume, fapt ce poate genera anumite confuzii. Cedem că componenţa fiecărei secţii trebuie prezentată, deoarece doar în cazul reuniunii maiane din Beiuş am putut identifica

şi membrii fiecărei secţii, pe când în cazul altor reuniuni avem cunoştiinţă doar de conducerea secţiei. Numărul mare de secţii precum şi numărul mare de membrii din fiecare secţie ne poate sugera cât de complexă era activitatea desfăşurată de reuniune şi care erau principalele direcţii de acţiune. Procesul verbal din 19 noiembrie 1937 a consemnat anumite discuţii legate de conducerea unor secţii, demisia dirigintei secţiei cimitirului Aurora Tămaş nu a fost acceptată, iar Letiţia Noghi a fost numită vicepreşedintă la secţia ornatelor, în schimb comitetul a acceptat demisia Anei Borlean controloare la secţia de înfumuseţare a bisericii şi membră în secţia de Patronaj. Printre propunerile aprobate au fost: organizarea unei conferinţe pentru şedinţa următoare, promovarea celor două membre candidate ca membre pe viaţă, şi angajarea unei croitorese ce urma să fie plătită zilnic de câte o marianistă, pentru confecţionare de veşminte bisericeşti pentru biserica din Prisaca. Începând de la această dată s-a decis aşezarea în tinda bisericii a unei cutii, în care cei interesaţi puteau să pună bileţele cu întrebări, urmând ca răspunsurile să fie formulate de preotul I. Matei. 21 În următoarea şedinţă din 19 decembrie 1937 preotul a răspuns întrebărilor lăsate în cutia din biserică oferind sfaturi şi îndemnuri. Marianistele au fost invitate să paticipe la serbările organizate de sărbători de şcolile din oraş. Deoarece o membră dorea să se retragă neavând posibilitatea să activeze în secţia în care a fost repartizată, s-a decis că astfel de cazuri să nu fie acceptate pe viitor şi să fie discutate fiecare iniţial în cadrul secţiei şi mai apoi în adunarea generală. 22 Pentru anul 1938 s-au păstrat mai multe procese verbale ale Reuniunii Sf. Mariacomitetul Doamnelor din Beiuş, care conturează aria de preocupări a marianistelor. În şedinţa din 14 ianuarie 1938 s-a luat două 860F

859F

membri: Victor Popoviciu, Tămaş, T. Noghi, I. Teuşan, St. Musta. 20 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 123/1937, f. 370-374.

861F

Ibidem, f. 375-376. ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 125/1938, f. 77.

185

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA hotărâri care ilustrază direcţiile enunţate anterior. Dorind să mulţumească episcopului Valeriu Traian Frenţiu, care a avut iniţiativa înfiinţării acestui comitet, marianistele au decis să se cuminece in corpore în 16 februarie în onoarea episcopului. La propunerea protopopului V. Hetco, marianis-tele s-au angajat să organizeze în 30 ianuarie 1938 o serată a credincioşilor uniţi din Beiuş la care să participe şi invitaţi din alte părţi. Doamnele s-au dovedit a fi bune organizatoare, încercând să nu omită nici un detaliu pentru reuşita seratei. Fiecare mem-bră a primit sarcini precise asupra ce avea de făcut: primirea oaspeţilor, colectarea de obiecte pentru tombolă şi organizarea tombolei, colecta pentru bufet, prepararea cafelei turceşti şi a ceaiului, aranjarea meselor etc., taxa de intrare fiind stabilită la 30 lei. 23 Treptat astfel de serate au devenit tradiţie la Beiuş, fiind organizate la începutul fiecărui an. Discuţii asupra desfăşurării seratei şi veniturilor colectate cu această ocazie au avut loc în şedinţa din 7 februarie 1938, când preşedinta a mulţumit tuturor pentru implicare şi efortul depus. Suma colectată a fost împărţită între secţii, secţia cimitirului primind cea mai mare parte în vederea ridicării unei capele. Au fost prezentate şi dările de seamă ale secţiei de înfrumuseţare a bisericii despre Bazarul de Crăciun, dar şi despre colecta de Crăciun pentru ajutorarea săracilor sau donaţiile pentu capela din cimitir. 24 Organizarea Biroului secţiei caritative a constituit un alt punct pe agenda şedinţei, alături de o altă chestiune ce viza statutul reuniunii, membrii decizând ca protopopul să facă paşii necesari ca reuniunea să fie recunoscută ca persoană juridică. Reuniunea se implica şi în ajutorarea copiilor care proveneau din familii sărace, astfel în această şedinţă s-a decis ca reuniunea să achite actele de naştere unei fetiţe. 25 Profitând de faptul că membrele participau la şedinţa lunară, secţiile alegeau

să-şi ţină şi şedinţele proprii, ocazie cu care diriginţii aduceau la cunoştinţa membrilor ultimele noutăţi şi se făceau propuneri în vederea unor viitoare activităţi. Avem cunoştiinţă de un singur astfel de poces verbal aprţinând secţiei de înfrumuseţare a bisericii, conduse de Angela Sălăgean. Bazarul din anul precedent şi veniturile adunate din vânzarea jucăriilor confecţionate de membre şi expuse la Farmacia Erdeli au constituit şi aici un punct al agendei. Membrele secţiei au reuşit să termine mai multe obiecte pentru biserică care au fost predate protopopului pentru binecuvântare( ornate, ştergare, feţe de masă de mătase cusute cu motive româneşti etc.). Secţia se ocupa şi de întreţinerea şi amenajare grădinii din jurul bisericii, lucrările mari fiind realizate de un grădinar. 26 Luna februarie a fost extrem de încăcată pentru comitet în 18 februarie 1938 având loc o altă şedinţă. Cu toate că până acum principalele subiecte de pe agendă vizau doar preocupări de ordin caritativ, observăm că nici latura spirituală nu era neglizată. Tocmai pentru a insista asupra acestui aspect s-a decis oganizarea de misiuni de către un preot din exterior în data de 25 martie 1938. Fiind început de an trebuiau prezentate rapoartele despre împărţirea darurilor de Crăciun familiilor sărace, care au constat în diferite ajutoare: bonete, şaluri, mânuşi confecţionate din material donat de marianiste. Preotul Matei şi-a exprimat nemulţumirea privitoare la faptul că în cutia cu întrebări lipseau bileţelele. Reuniunea a înregistrat o grea pierdere prin dispariţia Eugeniei Ştefănică, fostă preşedintă a reuniunii şi animatoarea mai multor secţii. Începând din această dată secţia cimitirului cunoaşte o nouă reorganizare, necesară având în vedere activităţile pe care le desfăşura, în programul ei figurând şi întreţinerea cimitirului iarna 27, plantarea de arbuşti ornamentali- 100 bucăţi Thuia, fixarea crucilor de pe morminte, înlăturarea arborilor bolnavi etc. De multe ori secţia recurgea la 865F

862F

863F

866F

864F

Ibidem, f. 75. Ibidem, f. 73-74. 25 Ibidem, f. 69, 72. 24

26 27

186

Ibidem, f. 299, 298. Ibidem, f. 65-66.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA ajutorul soldaţilor pentru astfel de lucrări de amenajare. 28 În fiecare an adunarea generală avea loc la o mare săbătoare mariană, de exemplu în 25 martie 1938 în discursul său protopopul nu a omis să amintească de contribuţia membrelor în promovarea idealurilor de viaţă creştină invitând pe cei din asistenţă care încă nu erau membri să se alăture: „... şi voi care, încă nu aţi intrat în rândurile noastre ca membri; auzind despre lucrările frumoase realizate pe terenul muncii creştineşti cât şi pe terenul ascensiunii sufleteşti mai ales din partea membrilor femei atât de mult ataşate pietăţii, evlaviei, dragostei de aproape, iubirii Casei Dlui, a locului de odihnă a celor repausaţi, apărării cu multă ştiinţă şi iscusinţă a adevăurilor de credinţă şi a principiilor şi bunelor moravuri, să nu pregetaţi a vă înscrie în această societate şi a contribui şi voi cu munca şi pilda voastră, la ridicarea nivelului vieţii sufleteşti a credincioşilor acestei parohii”. 29 O altă sursă de informaţii despre balurile, festivalurile, seratele şi alte asemenea evenimente aranjate de reuniunea mariană pot fi regăsite în solicitările de autorizaţii adresate Primăriei, care pe lângă scopul şi data la care avea loc evenimentul, precizau şi câteva date referitoare la organizarea propriu-zisă. Orice astfel de manifestare care avea caracter educativ, cultural, naţional sau de binefacere trebuia să solicite acordul în vederea organizării Ministerului Muncii Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, conform dispoziţiei din art. 3 din legea apelurilor la contribuţia benevolă a publicului din 1927. Astfel de rapoarte asupra manifestărilor trebuiau înaintate lunar. 30 Raportul de la adunarea generală din 25 martie 1939 constată starea de nelinişte şi aşteptare cu care se confrunta societatea, secretarul reuniunii din acea vreme preotul Teodor Matei îndemna membrii să-şi facă o examinare a conştiinţei în ceea ce privea

activitatea individuală şi cea publică în cadrul asociaţiilor de pietate: „Vremurile de acum sunt tulburi şi mai puţin liniştite ca altădată, de aceia- doar a fi bine să ne trezim şi să ne facem un examen serios, serios de tot şi să ne întrebăm. Ce am făcut? Ce n-am făcut din ceea ce trebuia să facem?... să ne ispitim pe noi înşine întrebându-ne... şi în ce priveşte activitatea noastră în particular-, mai ales în cea ce priveşte activitatea noastă – individuală- în cadrele organizate de reuniunile noastre, fie AGRU, fie Reuniunea Mariană”. 31 După cuvântul de deschidere al secretarului reuniunii fiecare secţie prezenta un mic raport despre activitatea desfăşurată de la ultima întâlnire. Secţia Euharistică a ales să semnaleze faptul că „mai ales membrele” de multe ori în prima duminică din lună se mărturisesc şi cuminecă în număr mare iar unele dintre ele chiar şi mai des, participă la Liturghii şi la Binecuvântarea Euharistică în fiecare vineri seara şi la alte devoţiuni. Despre Secţia Apologetică aflăm că era secţie comună cu AGRU, deoarece era condusă de directorul Liceului de băieţi. Conferinţele din duminicile Postului Mare erau audiate de un public numeros şi onorate de prezenţa unor personalităţi. Enumărăm câteva dintre subiecte: Pe urmele Creatorului, Dumnezeul nostru, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, Taina răscumpărării, Calea mântuirii. Şi Secţia Caritativă activa împreună cu AGRU, ajuta săracii de Crăciun cu alimente, haine şi lemne. Secţia pentru îngrijirea cimitirului a folosit prilejul să mulţumească celor ce contibuise la ridicarea noii cruci din cimitir, în timp ce restul secţiilor au continuat să facă totul pentru înfrumuseţarea bisericii. 32 Comitetul Doamnelor cu toate că a cunoscut o

867F

870 F

868 F

871F

869F

Ibidem, f. 166. Ibidem, f. 138. 30 Ibidem, f. 281-282. 29

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 127/1939, f. 162. La această dată activau următoarele secţii: Secţia Euharistică Secţia Apologetică Secţia Caritativă Secţia Patronajului Secţia Paramentelor Secţia pentru înfrumuseţarea bisericii Secţia pentru îngrijirea cimitirului 32 Ibidem, f. 162-163.

187

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA reorganizare era condus în continuare de Elena Bozac, care a încercat să obişnuiască membrele cu un nou program, pe lângă şedinţa obişnuită şi discuţiile despre problemele religioase, membrele făceau şi rugăciuni în comun. În ciuda acestui pogram preotul se declara dezamăgit deoarece sistemul de bileţele cu întrebări anonime tot nu funcţiona: „Nefiind încă obişnuit – la noisistemul acesta merge încet, totuşi, a început şi avem nădejdea că va continua bine... Între întrebările care s-au pus – şi la care s-a răspunsamintim acestea: Calităţile distructive ale unui creştin catolic, În Biserica naţională credincioşii ei cum trebuie să-şi manifeste sentimentele naţionale, Întrebări în legătură cu sufletul, purgatoriul şi indulgenţele, La botez se admite naş de altă credinţă, La care sfânt e mai primit a ne ruga, Când o femeie se mărită cu un bărbat divorţat pot fi copiii toleraţi de religia grecocatolică”? 33 Principala decizie adoptată de adunarea generală a fost constituirea unor echipe de marianişti care să facă vizite pe la credincioşi şi să-i îndemne să se mărtuisească şi cuminece de Paşti, deoarece principala datorie a unui creştin era salvarea sufletului. 34 Progresele făcute de reuniune erau apreciate de toată lumea, chiar episcopul nu ezita să felicite în fiecare an reuniunea după ce lua cunoştiinţă de raportul de activitate, cu toate că se vedea nevoit să remarce că bărbaţii erau prea puţin implicaţi în divesele activităţi. „Ar fi de dorit numai, ca Reuniunea să caute a desfăşura aceeaşi activitate fumoasă şi pentru bărbaţi ca şi pentru femei”. 35 1940-1944 aniversarea jubileului de 20 de ani de la înfiinţare, activitatea în perioada războiului; În 25 martie 1940 reuniunea împlinea 20 de la înfiinţare, prilejul a fost ales pentu a oferi membrilor şi numerosului public un program artistic select cuprinzând momente muzicale, recitări de poezii şi tablouri vii

reprezentând pe Fecioara Maria cu pruncul Iisus, în slava îngerilor, respectiv pe Iisus rostind fericirile în cuvântarea de pe munte. Programul a fost completat de conferinţa intitulată Contibuţia Mariei la viaţa religioasă individuală, susţinută de profesoul de teologie din Oradea Gavril Stan. Acestea au avut loc în ajunul serbării, iar a doua zi s-a participat la Liturghie. 36 Din dările de seamă ale fiecărei secţii pentru perioada 1939-1940 reţinem că şi în această perioadă s-a continuat colaborarea cu AGRU, momentul anivesar a pilejuit şi o incursiune în istoria reuniunii făcută de secretara Angela Sălăgean: „Nu putem face această încursiune în trecutul reuniunii, fără să ne mai aducem aminte de fala noastră de odinioară: Corul, Liturghiile frumoase ale zilelor de glorie, concertele la noi şi în turneu. Sunt de amintit şi strădaniile noastre pentru sprijinirea presei bune cu vorba şi banul. Trebuie să amintesc de exerciţiile spirituale, conferinţele care parcă erau şi mai multe la început, - ca şi comarnicul de vie memorie Iacob Radu, ori păr. Tăutu, Ioan Georgescu, I. Gârlean, Merck, prof. de teologie Gavril Stan şi Ionel Suciu, d-na şi dl. Frollo”. 37 Mesajul episcopului a fost prezentat de Nicolae Flueraş, acesta a făcut cunoscut publicului regretul episcopului că nu a putut lua parte la o asemenea manifestare, dar recunoaştea meritele tuturor asociaţiilor de pietate în activitatea pastorală, subliniind în special rolul pe care la avut reuniunea mariană în Beiuş: „În Apus grupările în societăţi sunt necesare pentu ajutorul pastora-ţiei. Înrolarea în reuniuni are importanţă pentru ridicarea şi întărirea morală a unui popor. Trecutul nostru e mărturie că femeia alături de bărbat, a avut un mare rol în noile şi trainicile realizări ale neamului. Dovadă e şi Reuniunea de aici şcoală a cedinţei şi a moralităţii”. 38 875F

872 F

876F

873F

874F

Ibidem, f. 163. Ibidem, f. 165. 35 Ibidem, f. 155. 34

877F

Serbare aniversară la Beiuş, în Unirea, Blaj, an L, nr. 14, 6 aprilie 1940, p. 4; O aniversare, în Vestitorul, Oradea, an XVI, nr. 7, 1 aprilie 1940, p. 66. 37 Traian Tămaş, Adunarea generală a Reuniunii „Sf. MariaMaica Domnului ” din Beiuş, în Decalog, Bucureşti, an V, nr. 113-114, 25 aprilie 1941, p. 12. 38 Ibidem.

188

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA rămâne neuitată această seară atât de minunat iluminată. Niciodată Beiuşul n-a văzut o iluminaţie atât de admirabilă şi de duioasă, datorită în mare parte refugiaţilor, care părăsindu-şi căminele şi mormintele lor scumpe au aprins aici pe mormintele părăsite, luminele ce le-ar fi aprins pe mormintele lor vechi ori pe cele proaspăt închise de furia răzbunătoare a celor ce au măcelărit familii şi sate întregi de români”. 41 Protopopul Valeriu Hetco coordona secţia caritativă atât din cadrul reuniunii mariane cât şi din cadrul AGRU. Veniturile secţiei erau asigurate din colecte şi din donaţiile în lădiţa Sf. Anton din biserică, cu ajutorul lor se achiziţiona făină, carne, untură, zahăr, cartofi, ghete, lemne şi

Raportul pentru intervalul 25 martie 1940- 25 martie 1941 constata nevoia ca marianiştii să se aplece spre latura spirituală pentru a putea depăşi acest „calvar al suferinţei româneşti”.„Asemenea tuturor reuniunilor catolice din lume, tinde nu numai la pefecţionaea persoanei proprii, ci şi la asanarea mizeriilor morale şi materiale ale aproapelui, prin aşa-numitul Apostolat caritativ şi la mai marea mărire a lui Dumnezeu, - nu prin vorbe, ci prin fapt - adică prin înfrumuseţarea reală şi prin împodobirea şi ţinerea în ordine a bisericii”. 39 Începând cu 1940 secţia euharistică e înlocuită de cea spiritulă, în ciuda schimbării numelui activitatea desfăşurată a rămas la fel de intensă. Printre devoţiunile practicate amintim: Paraclis în toate duminicile anului, Acatist în sărbătorile mariane, Binecuvântarea Euharistică în prima vineri din lună, în fiecare vineri din Postul Mare adoraţia Sf. Sacrament, devoţiuni care au fost completate de Octava de rugăciuni pentru pace şi 5 novene pentru binele patriei. Evident din program nu au lipsit nici exerciţiile spirituale ţinute de preotul iezuit Vasile Chira. Aceste activităţi erau completate de cele ale secţiei caritabile unde membrele activau în echipe pentru a strânge alimente şi bani pentru familiile sărace sau refugiaţii. 40 Secţia pentru împodobirea bise-ricii condusă de Angela Sălăgean Buteanu, la propunerea Amaliei Popovici a introdus obiceiul aprinderii de lumânări la icoana Maicii Domnului. Elena Bozac în calitate de dirigintă a Patonajului apela la sprijinul profesorilor şi suroilor asumpţioniste din oraş pentu a oferi educaţie şi asistenţă spirituală tinerelor orfane şi servitoarelor. Aurelia Tămaş diriginta secţiei cimitirului semnala că datorită lipsei resurselor activitatea a fost mai redusă spre deosebire de alţi ani, dar cu toate acestea procesiunea de Ziua Morţilor a rămas în amintirea multora, fiind necesar să fie ţinută şi după calendarul romano-catolic: „Va

880 F

878F

879F

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 134/1942, f. 60-61. 40 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 130/1941, f. 78-79.

alte asemenea produse. 42 Tot din cauza războiului adunarea generală nu a mai avut loc în data de 25 martie, ci s-a preferat 25 noiembrie 1941 43, fiind singura dată în toată existenţa reuniunii când adunarea generală nu a avut loc la Bunavestire aşa cum prevedeau statutele. Nici o clipă marianistele nu au ezitat să spijine familiile de refugiaţi sau soldaţii prin acţiuni de colectare de alimente sau confecţionarea unor obiecte de îmbrăcăminte, ca flanele, ciorapi şi mânuşi de lână. 44 În anul următor reuniunea a reuşit să organizeze adunarea generală la data obişnuită de 25 martie, făcând din acest eveniment o reuşită 881F

882F

883F

Ibidem, f. 163-164. Ibidem, f. 164. 43 Ibidem, f. 58-59. 44 Ibidem, f. 16. 42

189

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA serbare în cadrul căreia au fost promovaţi solemn şi cei 120 elevi membri ai Reuniunii Mariane de la Liceul de băieţi Samuil Vulcan. 45 Şi adunare generală din 25 martie 1943 s-a desfăşurat după tipicul cunoscut, în prezenţa tuturor membrelor şi a Elizei Pavel care le-a comunicat mesajul Liviei Boilă. 46 Începând din 1942 apar primele date despre Uniunea Mariană a Femeilor Române Unite(UMFRU Epahial Oradea) condusă de Eliza Pavel (reprezentată în fotografia alăturată), iar ca asistent ecleziastic fiind preotul I. Mateiu. 47 Reuniunea mariană din Beiuş era pe deplin implicată în conducerea UMFRU Eparhial Oradea nu doar datorită personalităţilor de la conducere, ci mai curând faptului că era printre puţinele reuniuni mariane din Eparhia greco-catolică de Oradea care a continuat să existe şi să desfăşoare activitate şi pe perioada celui de al II-lea Război Mondial. În această perioadă membrele reuniunii din Beiuş s-au aflat în prima linie atât în ceea ce priveşte activitatea caritativă, cât şi diversele acte de pietate. Marianistele din Beiuş au fost primele care s-au consfiinţit la Inima Neprihănită a Mariei, conform deciziei Papei Pius XII pentru a marca apariţiile Fecioarei la Fatima în Portugalia în anul 1917. Acest exemplu a fost preluat şi de celelalte reuniuni mariane care mai activau la acea dată în Eparhia greco-catolică de Oradea. Şi pe plan intern reuniunea mariană a cunoscut schimbări, astfel în 31 decembrie 1944 Eliza Pavel iniţia Reuniunea Sf. Maria a fetelor, iar Patronjul servitoarelor a fost reorganizat. 48 Dările de seamă a Reuniunii Sf. Maria din Beiuş conduse de Elena Bozac, constituiau un motiv de fericire pentru conducerea centrală UMFRU în frunte cu Livia Boilă, care constata că din păcate numărul de reuniuni mariane scăzuse dramatic în Eparhia greco-catolică de

Oradea mai activând doar 14 reuniuni mariane în anul 1944 (10 în protopopiatul Beiuş, respectiv 4 în proto-popiatul Holod). 49 În ciuda problemelor cu care se confrunta la această dată şi în 25 martie 1944 reuniunea în prezenţa a unui numeros public şi-a ţinut adunarea generală, ocazie cu care sau prezentat rapoartele diferitelor secţii. 50 1945-1948 jubileul de 25 de ani. La următoarea adunare generală din 25 martie 1945 raportul de activitate prezentat constata că de la ultima astfel de întrunire au avut loc numeroase schimbări, reuniunea intesificându-şi acţiunile. Aceste acţiuni puteau fi şi rezultatul faptului că reuniunea împlinea 25 de ani de existenţă, moment ce se dorea marcat prin realizarea unui Congres marian şi editarea unui almanh. Pentru acoperirea cheltuielilor cu serbările festive s-a aprobat majorarea taxei de membru. 51 Pentu a spori eficacitatea acţiunilor s-a decis reorganizarea Patronajului în două subsecţii, Patronajul fetelor respective Patronajul copiilor. Prima subseţie a continuat să ofere spijin material şi moral fetelor orfane sau celor care aveau părinţii în alte 888F

884 F

885F

889F

886F

887F

Nicu Cristea, Lucruri bune şi la Beiuş, în Unirea, Blaj, an LII, nr. 16, 18 aprilie 1942, p. 3-4. 46 N. Cristea, Lucruri bune din Beiuş, în Unirea, Blaj, an LIII, nr. 14, 3 aprilie 1943, p. 4. 47 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 140/1945, f. 124. 48 Ibidem, f. 125; De la Beiuş, în Unirea, Blaj, an LV, nr. 9, 3 martie 1945, p. 5.

890F

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 140/1945, f. 129-130. 50 Nicu Cristea, Adunare generală, în Unirea, Blaj, an LIV, nr. 19, 16 mai 1944, p. 4. Comitetul era compus la această dată din: preşedintă de onoare Elena Bozac preşedintă activă Emilia Cozma vicepreşedintă I Elena Flueraş şi II Amalia Popovici secretară Angela Selăgian notare Fabiola Dumbrăveanu şi Florica Safirescu casieră Dorina Fântânaru bibliotecară Rozalia Bândea cenzori Gabriela Antal, Letiţia Odeştianu, Lucia Marian asistent ecleziastic Iuliu Hirţea membre în comitet: Eliza Pavel( preşedinta UMFRU Eparhial Oradea), Angela Selegian, Octavia Borlean, Aurora Tămaş 51 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 140/1945, f. 156. În această perioadă activau următoarele secţii: Secţia euharistică director spiritual protopopul Valeriu Hetco Patronajul cu subsecţia Patronajul fetelor- dirigintă Elena Bozac şi subsecţia Patronajul copiilor- dirigintă Emilia Cosma Secţia cimitirului dirigintă Aurora Tămaş Secţia paramentelor dirigintă Octavia Borlan, vicedirigintă Gabriela Antal Secţia pentru înfrumuseţarea bisericii dirigintă Angela Sălăgean, vicedirigintă Amalia Popovici( 17 membre) Secţia caritativă dirigintă Amalia Popovici

190

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA părţi, în timp ce a doua subsecţie prin preotul Şt. Berinde organiza liturghii pentu copii, ce erau atent pregătiţi pentru ca de Paşti să se poată consfinţi la Inima Prea Sfintei Maici a Domnului şi să facă prima lor mărturisire. Momentul era serbat cu mare fast, fetiţele şi băieţii purtau haine albe, coroniţe şi buchete de flori, după Liturghie luau parte la dejun iar mai târziu susţineau un progam artistic. Pentru pregătirea copiilor se recurgea şi la oganizarea de excursii la Negru, Deleni, Finiş, unde susţineau şi câte o serbare. În astfel de ocazii se distribuiau şi cărţi cu subiect religios, extrem de apreciată era cartea Veniti la mine, având ca autor pe Ioan Suciu. Rugăciunea de consfinţire la Inima Neprihănită a Mariei era şi ea la mare cerere. 52 Secţia cimitirului, secţia paramentelor precum şi secţia pentru înfumuseţarea bisericii au continuat să asigure curăţenia şi întreţinerea cimititrului şi a bisericii, făcând colecte pentru procurarea celor necesare desfăşurării serviciului divin. În această perioadă secţia caritativă a colaborat cu Crucea Roşie pentru a ajuta soldaţii cu pachete de alimente, ţigări, ziare, reviste de Paşti şi Crăciun. Aproape zilnic marianistele vizitau soldaţii din Spitalul Militar de la Şcoala Normală şi din Spitalul Militar de la Liceul de fete, nici nevoiaşii nu erau uitaţi sau elevii care nu puteau să-şi procure rechizitele necesare pentru şcoală. Şi în această perioadă a continuat premierea elevilor care învăţau bine. 53 Şedinţele lunare aveau loc în această perioadă în fiecare a doua duminică din lună în Direcţiunea Internatului de Fete, multe membre activau în mai multe secţii. În cadrul şedinţelor se pezentau dările de seamă ale secţiilor, iar preotul susţinea o conferinţă, din această perioadă membrele alegeau diverse cauze sau persoane pentru care se angajau să rostească zilnic câte o Născătoare, iar ultimul punct pe agendă era participarea la Binecuvântarea Euharistică. 54 Devoţiunilor

cunoscute din Postul Mare, Postul Sfintei Maria, Postul Crăciunului sau din lunile mai şi octombrie, li s-au adăugat rugăciunile pentru pace. Pelerinaje se făceau la Drăgeşti de două ori pe an, în 13 iunie şi în 15 august. Reuniunea a fost nevoită să schimbe preşedinta deoarece Elena Bozac retrasă din motive de sănatate a ales să fie doar preşedintă de onoare, fiind înlocuită de Elena Cosma. Retragerea Elenei Bozac a pus în discuţie desfiinţarea subsecţiei Patronajului fetelor, existenţa lui nu îşi mai avea rostul având în vedere că din decembrie 1944 activa Reuniunea mariană a fetelor din Beiuş, rămâne doar Patronajul copiilor. 55 Această chestiune a fost supusă aprobării UMFRU Eparhial Oradea, care considera că „Patronajul copiilor” era de mare actualitate, în timp ce dizolvaea „Patronajului fetelor… nu ni-se pare destul de lămurită”. „Credem că putea rămâne în cadrele Reuniunii vechi, chiar dacă ar avea o oarecare autonomie dependent de comitetul central”. 56 Un alt minus semnalat de raport făcea referire la biblioteca reuniunii, care „a rămas într-o stare deplorabilă”, cu toate că beneficia de donaţii ale unor persoane din Oradea, cum era de exemplu preotul Teodor Matei care a timis „tipărituri cu explicaţii pentu recitarea Rozarului, cu rugăciunea I-a, decada de rugăciuni pentru apostolatul preoţilor din teritoriul cedat”. 57 Reuniunea era reprezentată la toate sărbătorile naţionale, de Ziua Eroilor, Ziua Aviaţiei sau Ziua Marinei membrele luau parte la serbări. Nici bisericile afectate de război nu au fost uitate, de exemplu Biserica Christos Regele din Beiuş a primit diverse donaţii. 58 Aniversarea jubileului de 25 de ani a determinat conducerea să strângă documente despre istoricul reuniunii în vederea alcătuirii unui almanah, dar s-a constat că în arhiva parohială din Beiuş se mai păstrau doar câteva rapoarte, deoarece acestea erau întocmite 894F

891F

895F

896F

892F

893F

Ibidem, f. 157-158. Ibidem, f. 159-160. 54 Ibidem, f. 160-161. 53

897F

ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 141/1946, f. 176. 56 Ibidem, f. 182. 57 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 140/1945 , f. 162. 58 Ibidem, f. 164.

191

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA doar într-un exemplar, „motiv pentru care sau păstrat doar în registrul reuniunii şi care nu se mai găseşte”. 59 Singurele rapoarte găsite au fost cele din 1920, 1923, 1926, 1930, 1931, 1934. Dorinţele marianiştilor din Beiuş de a aniversa jubileul de 25 de ani de la înfiinţare în 9 decembrie 1945 şi de a organiza un mare congres marianist, din păcate nu au abţinut aprobarea organelor superioare. UMFRU Eparhial Oradea considera că momentul nu era tocmai potrivit pentru serbări, pe de altă parte semnala că reuniunea mariană din Beiuş şi-a depăşit atibuţiile în privinţa organizării unui congres marian, iniţiativa lui trebuia să aparţină centrului. Iată cum argumenta conducerea UMFRU Eparhial Oradea refuzul său: „iar de altă parte împrejurările actuale nu par a fi prielnice şi nici potrivite să permităcum a fi de dorit o participare mai largă de mase populare la proectata serbare din septembrie viitor, socotim că ar fi mai nimerit ca această aniversare să fie amânată pentru luna mai 1946, nădăjduind că până atunci să se mai limpezească şi vremurile şi să aveţi şi timpul suficient pentru pregătirea cu bune şanse de reuşită a acelei serbări jubiliare…”, iar legat de congresul marian se preciza: „credem că aceasta nu ar putea-o hătărî reuniunea mariană singură, un congres necesitând o lungă pregătire a tuturor oganizaţiilor parohiale din eparhie, precum şi asentimentul conducerii diecezane a Reuniunilor Mariane”. 60 În ciuda amânării jubileului şi congresului până în mai 1946 reuniunea mariană din Beiuş a continuat să se pregătească şi să activeze pe plan social-caritativ. Aniversarea a 25 de ani de la înfiinţare a fost marcată pe plan local prin prezentarea unei prelegeri cu titlul Cum a luat fiinţă Reuniunea mariană, din parohia română unită Beiuş de protopopul Veleriu Hetco. 61 Prezentarea ne oferă o interesantă trecere în revistă asupra principalelor dogme de

credinţă mariane şi a istoricului reuniunilor mariane în Biserica romano-catolică, nefiind neglizate nici începuturile Reuniunii Mariane a credincioşilor români uniţi din Beiuş ce a avut ca precursoare pe Reuniunea femeilor române din Beiuş şi jur. Protopopul a amintit şi persoanele care au făcut parte din Comitetul de iniţiativă, anume Gavril Bocaş, Gh. Mezea, Camil Sălăgean, Eugenia Ştefănică. Din cauza izbucnirii războiului în 1914 constituirea reuniunii a fost amânată pentru mai târziu. Adunarea de constituire având loc după aprobarea statutelor în data de 9 decembrie 1920, când Comitetului de iniţiativă i s-a alăturat şi Angela Sălăgean, iar Eugenia Ştefănică a pus bazele Subcomitetului Doamnelor. 62 În perioada 1914-1920 cea mai importantă decizie a Comitetului de iniţiativă a fost introducerea Paraclisului: „În 25 iunie 1914 a izbucnit războiul mondial, astfel că scopul atât de măreţ şi frumos a rămas să se realizeze în timpuri mai bune. S-a făcut doar atât că membri şi membrele înscrise în Reuniune au luat hotărârea, ca în locul vecerniilor puţin frecventate de credincioşi, să se cânte în toate duminicile şi sărbătorile Maicii Sfinte, în tot cursul războiului On. Paraclis, atât în cinstea Sf. Fecioare, cât şi pentru mângâierea credincioşilor greu încercaţi în urma războiului”. 63 Şi ulterior Paraclisul a rămas una din devoţiunile obligatorii pentru marianişti, fiind preluat şi de alte reuniuni mariane. Procesul verbal de la adunarea general din 25 martie 1946 consemna care era programul spiritual al marianistelor săptămâ-nal şi lunar. Din acest motiv s-a considerat necesar ca secţia euharistică să fie reorganizată, membrele angajându-se ca să „petreacă 15 minute în faţa Euharisticului Iisus, făcând în comun adoraţia de ispăşire”. 64 Din păcate acesta a fost ultimul proces verbal de care avem cunoştiinţă, ce s-a întâmplat cu reuniunea după 1946 putem doar să presupunem.

898F

901F

902F

8 99F

903F

900F

Ibidem, f. 187. Ibidem, f. 232. 61 ANSJ Bihor, Fond Protopopiatul gr.cat. Beiuş, Dosar 141/1946, f. 246. 60

Ibidem. Ibidem. 64 Ibidem, f. 180. 63

192

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA devoţiuni de factură latină. În permanenţă conducerea reuniunii a fost preocupată să instruiască membrii şi credincioşii în privinţa unor anumite practici devoţionale, cum ar fi Rozarul de exemplu. Numărul mare de secţii din cadrul reuniunii ilustrază cât de implicaţi erau membri în dezideratul fixat de statute drept înfumuseţarea bisericii. Subsecţia Patronajul copiilor a fost singura astfel de secţie dedicată copiilor de care avem cunoştiinţă, prin introducerea Liturghiei copiilor şi pregătirii pentru prima mărtuisire, marianiştii încercau să educe în spiritul moralei creştine viitoarele generaţii. Şi activitatea desfăşurată în cadrul secţiei cimitirului iese în evidenţă, având în vedere că extrem de puţine reuniuni aveau astfel de secţii, atribuţiile ei fiind preluate de secţia euharistică membrii căreia trebuiau să facă rugăciuni pentru cei decedaţii sau pentru sufletele din purgator şi să participe la înmormântările membrilor. Evident că şi celelalte secţii au desfăşurat o bogată activitate, an de an încercând să-şi sporească competenţele şi să rapoteze noi reuşite. Reuniunea mariană din Beiuş întruneşte toate caracteristicile asociaţiilor de pietate similare din Eparhia greco-catolică de Oradea, activitatea ei desfăşurându-se pe două mari planuri: planul spiritul, respectiv planul spiritual-caritativ. În loc de concluzie precizăm care era opinia protopopului de Beiuş Valeriu Hetco, cae era şi dierectorul spiritual al reuniunii, visá-vis locul şi rolul unei reuniuni mariane în rândul credincioşilor: „o reuniune activă într-o parohie, înlocuieşte un paroh, deci reuniunea noastră e oarecum al III-lea paroh al bisericii”. 65

În ceea ce priveşte numărul de membri care au activat în reuniune dispunem doar de următoarele date:

Din rapoartele păstrate putem constata că numărul de membri s-a păstrat relativ constant, în jurul cifrei de 100. Evident că marea majoritate a membrilor erau femei, lucru constat şi de forurile superioare care cereau în permanenţă şi implicarea bărbaţilor în viaţa reuniunii, nu doar în calitate de binefăcători. Faptul că reuniunea avea preponderent membre femei reiese şi din faptul că era condusă de Subcomitul Doamnelor. Atribuţiile bărbaţilor din comi-tetul de conducere erau mai curând în sfera religioasă şi în apărarea moralei creştine. Cu toate că statutele precizau clar care erau principalele categorii de membri din tabelul anterior putem constata că s-au utilizat mai multe denumiri, fapt datorat probabil grabei cu care erau redactate procesele verbale în cadul şedinţei sau evoluţiei acestor concepte. Cu toate că despre reuniunea mariană din Beiuş din anumite motive organizatorice nu s-au păstrat multe rapoarte de activitate, din cele rămase putem să nu facem o imagine asupra modului în care a funcţionat. Lipsa informaţiilor despre reuniune din presa epocii s-a datorat faptului că prima scenă o avea evident reuniunea mariană din Oradea. Cu toate că reuniunea maiană din Beiuş a apărut ca filială a celei din Oradea, putem să afirmă că cu timpul şi-a revendicat independenţa, reuşind chiar pe alocuri să fie un model pentru alte asociaţii similare. Dintre meritele reuniunii mariane din Beiuş putem aminti: introducerea Paraclisului, Litaniei de la Loretto, consfinţirea la Inima Nepihănită a Mariei, devoţiuni în marţea Sf. Anton şi a altor

904F

193

Ibidem, f. 180.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Marin Sorescu, exprimarea infinitului prin cuvânt prof. dr. Felicia Tripa Literatura, în ansamblul ei, a fost una dintre modalităţile prin care cuvântul lui Dumnezeu transfigurat sub haina metaforei, s-a răspândit de-a lungul timpului în rândul cititorilor. Fie că este vorba despre poeţi, prozatori, dramaturgi sau eseişti, tema meditaţiei asupra divinităţii se regăseşte şi în operele scriitorilor români, îmbrăcând diverse modalităţi de exprimare, în funcţie de crezul artistic. Marin Sorescu, scriitor contemporan (1936-1996), „autor cu mare ecou la public” 1, nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură, a fost unul dintre intelectualii noştri serioşi care a meditat profund la ceea ce a scris şi a scris învăluind tragicul, sublimul şi grotescul în plasa fină a ironiei.

rilor umile şi latura imensă a temelor comune”. 2 Întreaga sa creaţie literară se află sub semnul căutării spirituale, a încercării de a ieşi din absurdul cotidian. Ilustrativă este în acest sens trilogia intitulată sugestiv: „Setea muntelui de sare” (1974), o trilogie din care fac parte piesele de teatru: „Iona”, „Paracliserul” şi „Matca”, adevărate parabole pe tema destinului uman. Înainte de a privi în detaliu câteva dintre aspectele religioase ale operei soresciene, se cuvine remarcat faptul că datorită perioadei pe care a traversat-o, creaţia sa a fost supusă privirii agere a cenzurii comuniste. Ca atare, mesajele către şi despre Dumnezeu trebuiau camuflate în altceva. Astfel, în dramaturgie, autorul se foloseşte de parabolă, iar în poezie de metaforă. Eugen Simion remarca: „mi-am dat seama că Marin Sorescu, contrar tradiţiei (tradiţia care face ca un poet să fie numai poet şi să rateze graţios în alte genuri literare), are ceva esenţial de spus şi în dramaturgie”. 3 Dacă ar fi să luăm în discuţie doar două dintre piesele de teatru ale lui Marin Sorescu, „Paracliserul” şi „Iona”, remarcăm faptul că avem de-a face cu personaje marcate de singurătate. În „Paracliserul” există un singur personaj care vorbeşte, de cele mai multe ori cu sine însuşi, în vreme ce al doilea personaj al operei literare este un paznic surd, iar în „Iona”, în afara personajului care dă şi titlul acestei piese de teatru subintitulată „tragedie în patru tablouri”, mai apar doi pescari „fără vârstă, figuranţi”, care nu rostesc nici măcar o replică de-a lungul textului. 906F

905F

907F

Spirit nonconformist , el este în acelaşi timp un scriitor al limbajului simplu ce surprinde momente din existenţa omului obişnuit. Marin Sorescu „are o capacitate excepţională de a surprinde fantasticul lucru2

Eugen Simion, Scriitorii romani de azi, vol. I, Editura Cartea romaneasca, 1974, p. 193;

George Călinescu, Literatura nouă, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1972, p. 212. 3 Eugen Simion, Fragmente critice, vol II, Fundatia Scrisul romanesc, Craiova, 1998, p. 196;

194

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Dupa Eugen Simion „Paracliserul este o piesă metafizică, adică o meditaţie profundă despre istorie, destin şi moarte”. 4 Titlul piesei „Iona” trimite la mitul biblic al prorocului din Vechiul Testament. Iona, un om credincios, este trimis de Dumnezeu în cetatea Ninive pentru a propovădui credinţa unor oameni care şi-o pierduseră demult. Chinuit de spaima de a nu fi ucis, Iona refuză să se ducă acolo unde este trimis şi fuge pe o corabie către Tarsis. Drept pedeapsă, Dumnezeu trimite o furtună pe mare, iar ceilalţi corăbieri îl aruncă pe Iona în apă, pentru a potoli urgia. Acesta e înghiţit de un chit (balenă). După trei zile şi trei nopţi petrecute în burta peştelui, timp în care îşi cere iertare de la Dumnezeu şi promite că va îndeplini misiunea încredinţată, Iona este eliberat. Marin Sorescu păstrează din mitul biblic doar numele eroului, întrucât destinul personajului este diferit. Personajul din tragedia lui Sorescu se află de la început prizonier în gura unui peşte, fără posibilitatea evadării şi fără a fi săvârşit vreun păcat. Acţiunea de a pescui devine simbol al căutării, al cunoaşterii. Tragicul situaţiei constă în faptul că procesul cunoaşterii se derulează într-o lume închisă: abdomenul monstrului marin. Captiv în pântecele peştelui, Iona încearcă să comunice cu semenii săi. Ilustrativă în acest sens este apariţia celor doi pescari care rămân muţi la întrebările lui Iona, totuşi dau din cap că sunt liniştiţi, ceea ce înseamnă că îşi poartă crucea, îşi duc povara existenţei fără să protesteze. Gestul final, al spintecării burţii, poate fi interpretat atât în manieră existenţialistă, sinuciderea fiind singura modalitate de a evada din limitele existenţei, cât şi în manieră simbolică, personajul găsind în sine calea mântuirii, a iluminării. Protagonistul trăieşte o dramă existenţială – este imaginea omului modern aflat în conflict cu propriul sine. Iona nu vorbeşte cu Dumnezeu, ci cu el însuşi, nu e un

profet care se împotriveşte, ci un pescar anonim care s-a abătut de la drumul ştiut, se lasă ispitit în drumul căutării de tot felul de iluzii. Ca tehnică, în Iona este folosit monologul dialogat, evidenţiindu-se mişcarea ideilor; în pagina personajelor autorul precizează: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă tot timpul ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice” 5, ceea ce sugerează amestecul dintre viaţă şi teatru, o suprapunere între ficţiune şi realitate – elemente ale teatrului modern. Consecinţele dedublării personajului sunt dispariţia conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei. Eroul din piesa „Paracliserul”, tragedie în trei tablouri, este un om obişnuit - însăşi profesia lui o arată – care se străduieşte să-şi îndeplinească datoria, aceea de a îngriji o catedrală, o catedrală nouă, cu pietre “îngrozitor de neafumate”, fără acea patină de vechime şi sfinţenie pe care o au alte lăcaşuri de cult. Liniştea nefirească din biserică, întreruptă doar de cuvintele monologului personajului lui Sorescu, nu e un semn de evlavie, de reculegere, ci un climat artificial, un indiciu al lipsei de credinţă. Astfel, rostul umilului Paracliser e acela de a suplini prin efort şi sacrificiu personal aceste absenţe nemotivate din sfera credinţei. Afumând cu flacăra lumânărilor, încet şi temeinic fiecare piatră a bisericii, el îi recompune spiritul, dimensiunea religioasă. Credinţa Paracliserului este aceea că va salva lumea prin sacrificiul său. În „Scriitori români de azi”, Eugen Simion subliniază faptul că Paracliserul este „omul care vrea să termine o ctitorie, pornind disciplinat, modest, de jos în sus, urcând treaptă cu treaptă spre săgeata care arată ca un deget întrebător. Ca psalmistul arghezian, el vrea un semn, iar

908F

Eugen Simion, op. cit., p. 199.

909F

195

Marin Sorescu, Teatru,, Editura Minerva, 2006, p. 6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA semnul divinităţii întârzie să apară. Paracliserul piere mistuit de propria pasiune”. 6 În finalul piesei, rămas fără niciun punct de sprijin, Paracliserul levitează în apropierea turlei, topindu-se în golul boltei ca aspirat de o forţă nevăzută, de însăşi răsuflarea divină. Ultima pală de fum, depusă pe turla catedralei, este obţinută prin autocombustie: personajul îşi aprinde veşmintele şi arde, ca o ultimă lumânare, spre slava lui Dumnezeu. În ambele texte dramatice luate în discuţie, este surprinsă latura gravă a scrisului sorescian, sunt trasate coordonatele lui moral-spirituale. „Sorescu duce mai departe experienţa teatrului existenţialist ţa a ceea ce s-a numit teatrul absurdului”. 7 Original şi inventiv, Marin Sorescu a devenit extrem de popular încă de la începuturile carierei sale scriitoriceşti datorită poeziei, surprinzand prin „Nonconformismul caracteristic, atitudinea degajată faţă de orice formă a convenţiei literare”. 8 Este considerat încă de la început „un liric plin de originalitate”. 9 Unul dintre volumele de referinţă, în sfera poeziei, este cel intitulat „Tuşiţi” (1970), urmat de „Poeme”, „Moartea ceasului”, „Descântoteca” şi poate cel mai valoros dintre toate – „La Lilieci”. „Lirismul său va fi unul al distanţei şi pierderii în cuvânt a lumii”. 10 De la familiar şi cotidian, traseul poeziei lui Sorescu a devenit fundamental, esenţializat, astfel încât ultimul dintre volume, „Puntea” („Ultimele”), 1997, intitulat sugestiv, este expresia legăturii fireşti între om – scriitor şi Dumnezeu, a legăturii dintre viaţă şi moarte. „Este o carte a morţii, ..., o carte scrisă de un Iov care are curajul să-şi numere bubele şi zgaibele care i-au năpădit 11 trupul”.

Acest volum dictat soţiei sale, Virginia Sorescu, are la bază un sentiment dramatic, răscolitor, cel de degradare a fiinţei. Apare în acest volum „O disperare în care nu pătrund, totuşi, ura, blestemul, frica bestilă... o disperare bună, omenească...”. 12 Elemente de ironie şi autoironie se observa pe alocuri, ele venind, parcă, să facă suferinţa mai uşoară, să o atenueze, prin ele sufletul pare să se împace cu ideea dispariţiei. Este cel mai tulburător şi mai impresionant volum al său, prin el cititorul participă la trăirea tuturor sentimentelor de dinaintea morţii. Aici se remarca „direcţia mai gravă şi mai profundă a poeziei sale”. 13 Vocaţia şi menirea sa nu au fost întrerupte de suferinţă, chiar dacă era deplin conştinet că sfârşitul e aproape. Din acest sfârşit lent, a rezultat o adevărată literatură religioasă, o poezie ce surprinde gândurile poetului în faţa marii treceri. „Marin Sorescu dezvaluie în Puntea o alta faţă a lui, aceea de poet metafizic şi, putem spune, poet religios”. 14 Aşa cum arăta Nicolae Manolescu întrun articol ce prefaţa volumul de teatru apărut în 2006 la editura Minerva, „postumele din „Puntea” prezinta o faţă a lui Sorescu la care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Ciclul e comparabil cu acela intitulat Spital al lui Arghezi, cu diferenţa că Sorescu nu s-a sustras finalmente bolii şi morţii (…) Nu mai e loc de glumă. Nici referinţe, nici perifraze. Strictul necesar pentru ca o teribilă emoţie să se comunice”. 15 Poemele din acest ultim volum au fost scrise pe patul de spital, versurile sunt de o mare simplitate, iar tonalitatea sinceră şi directă. Copleşitoare este emoţia pe care autorul reuşeşte să o transmită, în această rugăciune, propunere sau dorinţă oarbă, având un ton patetic: „Doamne, Ia-mă de mână Şi hai să fugim în lume,

910F

91 6F

917F

911F

912F

913F

918F

914F

919F

915F

Eugen Simion, Scriitorii romani de azi, vol. I, Editura Cartea romaneasca, 1974, p. 195; 7 Eugen Simion, op. cit., p. 196; 8 Ion Pop, Poezia unei generatii, Editura Dacia, Cluj, 1973, p. 323; 9 George Calinescu, op. cit., p. 216. 10 Ion Pop, op. cit., p. 304. 11 Eugen Simion, op. cit., p. 199;

Eugen Simion, op. cit., p. 198; Ion Pop, op. cit., p. 323 14 Eugen Simion, op. cit., p. 199; 15 Marin Sorescu, op. cit., p.3 13

196

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Să ieşim puţin la aer. Poate, schimbând curenţii, O să mă simt şi eu în larg, Lângă Tine.” (Doamne!) Se pare că Marin Sorescu, ca şi Tudor Arghezi, îl caută pe Dumnezeu, caută o dovadă a certitudinii perfecţiunii. Este cuprins de îndoieli, se simte mărunt, dar şi părăsit de Creator. Supus trecerii nemiloase a timpului, vrea o dovadă materială, semne palpabile despre existenţa lui Dumnezeu. Doreşte cu înverşunare ca şi divinitatea să ia parte la condiţia umană, care e una tragică, omul fiind incapabil să o depăşească. Poetul nu aspiră spre absolut, ci simte nevoia de a comunica cu divinul. În momentele de suferinţă, vede în Creator jumătatea, împlinirea, liniştea şi siguranţa. Pare apăsat de singurătate şi aspiră spre El, dorind să comunice cu Acesta, să-i fie alături în barca vieţii. Prin Dumnezeu, poetul încearcă să găsească răspunsuri la problemele existenţiale, ştiind că viaţa pe acest pământ are o finalitate. Această spovedanie e dovada deznădejdii, a singurătăţii, a luptei interioare, a lipsei de stabilitate, concepe sugerate prin substantivul curenţi. Scriitorul nu neagă Creatorul, ci vrea săL descopere cu adevărat, să-i fie părtaş în valurile vieţii, Îl vede ca pe un salvator. Acest monolog liric intră în contradicţie cu doctrina bisericească, care promovează îndemnul: „Crede şi nu cerceta”. Limbajul poeziilor este atât de accesibil, de comun, încât poezia are deseori formă de „poveste”, cu semnificaţia descoperită în final, iar această simplitate voită a exprimării poetice sporeşte calitatea lirică a versurilor lui Marin Sorescu. „Nenorocitul de mine / Am călcat în Valea Plângerii. / - Ai călcat cu dreptul sau cu stângul? / - Cu stângul. / - E rău. / - Şi dacă aş fi călcat cu dreptul / Tot rău ar fi fost. / Acelaşi lucru. / E bine să nu calci / în Valea Plângerii. / Şi acum mi-a plecat şi calul / S-a întors galop acasă”. (Înțeleptul) 197

Acest poem apare ca un dialog organizat sub forma întrebare – răspuns. În final, nu mai aşteaptă răspuns, ci şi-l dă singur, considerând că omul este supus trecerii timpului, iar soarta sa este pecetluită. Dă şi un sfat, dar pare să fie doar pentru sine, pentru că orice ai face nu-ţi poţi schimba condiţia de fiinţă trecătoare, limitată. Se consideră un ghinionist, dar oricum ar fi stat lucrurile, starea umană, biologică nu poate fi modificată: „Ce ţi-e scris în frunte, ţi-e pus”. Poetul trăieşte suferinţa limitelor umane. Se simte din nou singur, părăsit, neliniştit, incapabil să-şi urmeze calul, simbol al înţelepciunii divine, care a plecat în galop spre casă. Îi e dat deci să rămână în aceeaşi stare de suferinţă şi deznădejde, intrând în opoziţie cu vigoarea şi puterea calului. O adevărată capodoperă a poeziei religioase a autorului este „Scară la cer”, o creaţie emoţionantă, ce iese din tiparele tradiţionale (cu strofe inegale ca număr de versuri, fără rimă, cu măsuri inegale), dar care câştigă în expresivitate prin metaforă (metafora firului de păianjen), prin naturaleţea simplitatea şi deschiderea în faţa unei teme atât de grave cum este moartea. Deşi trupul agonizează, marcat de durere, spiritul este liber, poetul caută o cale de a răzbate înspre Dumnezeu, iar această cale, aparent fragilă, e dată de un fir de păianjen devenit „scară la cer”: „Un fir de păianjen / Atârnă de tavan, / Exact deasupra patului meu. / În fiecare zi observ / Cum se lasă tot mai jos. / Mi se trimite şi / Scara la cer – zic, / Mi se aruncă de sus! / Deşi am slăbit îngrozitor de mult, / Sunt doar fantoma celui ce am fost, / Mă gândesc că trupul meu / Este totuşi prea greu / Pentru scara asta delicată. / -Suflete, ia-o tu înainte, / Pâş ! Pâş!” (Scară la cer) Ca spectator la propria suferinţă, scriitorului nu-i rămâne decât să interpreteze semnele pe care le găseşte în jurul lui, creând astfel o veritabilă poezie. Firul de păianjen este o chemare delicată către cer, îi permite intrarea într-un alt tărâm, el face legătura dintre viaţă şi moarte, dintre material şi imaterial. El scoate în evidenţă fragilitatea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA vieţii, dar şi rapiditatea cu care ea se derulează. Pe zi ce trece, moartea este tot mai aproape, firul coboară tot mai jos. Corpul, supus degradării, îi e tot mai străin, iar sufletul doreşte salvarea: „Scara ... / Mi se aruncă de sus”. Păianjenul apare ca un intermediar între cele două lumi. Neputinţa şi suferinţa nu-l înrăiesc, poetul nu se revoltă, nu se închide în el, ci se deschide prin creaţie către divinitate şi cer. Onomatopeea din ultimul vers dă cititorului o senzaţie aproape fizică a alunecării în moarte, sfârşitul e lent, se produce lin, pe nesimţite, nefiind o dispariţie bruscă. Înainte de tăcerea finală, limbajul însuşi se restrânge, moare şi el, consumat într-o ultimă interjecţie. Deşi trupul îi e slăbit „îngrozitor de mult”, totuşi, îi e teamă să nu strivească delicata scară. Se simte, probabil, împovărat de mulţimea păcatelor şi îi este teamă, ca oricărei fiinţe umane, de pragul de la capătul scării: judecata. De aceea apelează la suflet, trimiţându-l timid înainte: „Pâş! Pâş! ”

Finalul e tragic, dar privit totuşi cu detaşare de poet, trupul se degradează, rămânând doar suflarea, şoapta, care se risipeşte în abis. Poetul conştientizează ideea morţii şi faptul că nu se poate opune poruncii lui Dumnezeu. Simte moartea ca o chemare, dar şi ca o salvare a sufletului. Este încrezător, ca orice creştin, că sufletul îi va fi primit în cer, de aceea i se trimite scara pe care să urce. „Sa spus că nu poţi privi moartea în faţă, aşa cum nu poţi privi soarele. Puntea lui Marin Sorescu dovedeşte că moartea poate fi privită prin geamul afumat al poeziei ”. Eliberându-se de de tot ceea ce înseamnă tradiţie literară, mizând pe simbol, ambiguitate şi inovaţie ca formule literare, Marin Sorescu se dovedeşte a fi un spirit viu, dar fragil în acelaşi timp care copleşeşte cu sensibilitatea sa atunci când sugerează cu delicateţe să „circulăm” doar „pe partea carosabilă” a sufletului său.

Sfânta Euharistie în cultul răsăritean și în cultul apusean prof. Tripa Louise Gabriel În afară de doctrina bisericească luată în general, una din cele mai importante deosebiri cu privire la Sfânta Euharistie, între practica Bisericii Răsăritene şi a celei apusene, este faptul că apusenii folosesc la jertfa euharistică pâine nedospită, adică azima în loc de pâine dospită cum folosesc răsăritenii. Această practică s-a introdus în apus abia în secolul al VII-lea şi s-a generalizat în secolul al XI-lea. Altă deosebire, mai importantă, este cea în legătură cu forma şi prefacerea Sfintelor Daruri. Ei susţin aşa numita teorie verbală, după care sfinţirea şi prefacerea este de fapt împlinit chiar în momentul când preotul rosteşte cuvintele instituirii: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu..., inserate în canonul euharistic. Răsăritenii însă au rămas fideli concepţiei şi practicii creştine vechi, formulată în aşa numită teorie spirituală, potrivit căreia sfinţirea Darurilor are loc abia 198

atunci când preotul rosteşte epicleza (chemarea, invocarea), adică rugăciunea specială prin care Dumnezeu e implorat să trimită pe Preasfântul Duh peste darurile noastre pentru a le preface în Trupul şi Sângele Domnului, rugăciune care în Liturghiile bizantine e aşezată în urma cuvintelor de instituire. De altfel, contrar practicii mai noi, după care darurile se prefac numai datorită cuvintelor de instituire, sunt mărturii liturgice apusene, care confirmă şi în Apus existenţa epiclezei sau a invocării Duhului Sfânt spre sfinţirea Darurilor. Astfel, episcopul Oradei, Dr. Nicolae Popovici, în documentata lucrare asupra epiclezei euharistice, precizează acest lucru, scoţând în relief mărturia a doi episcopi de la Roma, anume Gelasie I şi Grigore cel Mare, care s-au exprimat în sprijinul invocării Duhului Sfânt şi astfel întăresc concluzia că Liturghia veche a Bisericii romane a avut şi ea

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA epicleza Duhului Sfânt pentru sfinţirea Darurilor întocmai ca şi Liturghiile orientale 1. Tot autorul „Epiclezei Euharistice" relevă greşeala apusenilor, pe unele considerente de ordin gramatical, susţinând că aceştia răstălmăcesc înţelesul participiului aorist metabalvn, care se traduce cu „prefăcând".

înaintea lui metabalvn să stea necondiţionat articolul o căci numai el poate duce la traducerea: „pe care le-ai prefăcut. 2 O deosebire în legătură cu răstimpul primirii Sfintei Euharistii este prezenţa în Apus a unui cult euharistic aparte, la noi neexistând un cult separat. Euharistia este încadrată numai în Liturghie. Alte deosebiri sunt cu privire la felul împărtăşirii cu Sfânta Euharistie. La noi împărtăşirea fiecărui creştin, fie preot sau mirean, se face cu ambele elemente prefăcute, pâine şi vin, respectiv Trup şi Sânge. În Apus numai preoţii împărtăşesc cu pâine şi vin, laicii doar cu pâine, întrucât se susţine că, unde e Trupul lui Hristos, acolo e şi Sângele Lui, iar copiii se împărtăşesc numai sub forma vinului, întrucât se crede că aceştia nu pot înghiţi şi pâinea. 3 În ce priveşte deosebirile între Biserica Ortodoxă şi cea protestantă, acestea sunt mai mari şi, mai dureros, sunt şi mai în profunzime. Ei au, de asemenea, Taina Sfintei Euharistii, o numesc „sacramentas euharistiae", însă folosesc ca şi romano-catolicii azima în loc de pâine dospită. Dintre protestanţi, Zwingli şi urmaşii săi învaţă că în Euharistie Hristos nu e prezent real cu însuşi Trupul şi Sângele Său, după cum cred că pâinea şi vinul cu care se împărtăşesc sunt numai simple simboluri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Protestanţii lui Luther, conform învăţăturii acestuia, susţin că pâinea şi vinul ce se jertfesc, nu se transformă în nimic, ci cred numai că „în pâine, cu pâine şi sub pâine" se află Hristos, în chip nevăzut cu Trupul şi Sângele Său. Ei nu admit prefacerea, iar doctrina lor despre Euharistie „per impanationem", care în româneşte se traduce „împâinirea".

920 F

921F

922F

După ei, prin acest participiu s-ar arăta că prefacerea este deja săvârşită, că ea este de domeniul trecutului şi că prin urmare, traducerea corectă a întregului pasaj ar fi următoarea: Şi fă adică, ca pâinea aceasta, care este Trupul scump al Hristosului Tău şi ce este în paharul acesta, adică Sângele scump al Hristosului Tău, pe care le-ai prefăcut cu Duhul Tău cel Sfânt să fie celor ce se împărtăşesc etc. Şi iată ce precizează autorul epiclezei în legătură cu întrebuinţarea acestui principiu: este clar însă, că participiul aoristului metabalvn, n-a fost folosit cu gândul ca prin el să se exprime o acţiune deja întâmplată, ci numai din cauza imperativului aorist „trimite" şi mai ales a lui „fă", cu care trebuie să stea în concordanţă şi care-i determinat pentru sensul cuvântului metabalvn. Ori imperativul aoristului nu are, nu poate avea niciodată, înţelesul de trecut, ci de prezent şi arată începutul unei acţiuni. Dacă traducerea catolicilor ar fi corectă, atunci ar trebui ca

Ibidem, p. 204 Dr. B. Cireşanu, Tezaurul Liturgic, Tom. III , București, p. 302304.

3 1

Dr. N. Popovici, Epicleza Euharisitcă, Oradea, p. 216;

199

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Arhiepiscopia Justiniană Prima Oraşul Justiniana Prima – reşedinţă politică şi ecleziastică Secolul al VI-lea a fost dominat de personalitatea excepţională a împăratului Justinian, cu o domnie lungă, între anii 527565, care a avut ca ţel politic restaurarea Imperiului Roman în jurul Mediteranei. Pe plan religios, el trebuia în primul rând să aducă pacea în Biserică, convins fiind că unitatea de credinţă asigură unitatea imperiului. Astfel, a avut ca obiectiv împăcarea ortodocşilor cu monofiziţii, vindecarea rănii provocată de Schisma acachiană din anul 484, care separase Roma de Constantinopol, dar şi organizarea vieţii bisericeşti a prefecturii Illyric, arătând astfel că nu şi-a uitat meleagurile natale 1. În provincia Illyricului primii misionari creştini au venit după organizarea centrelor bisericeşti de la Tesalonic, Berea şi Filipi de către Sfântul Apostol Pavel, care a activat chiar şi el în această zonă „...de la Ierusalim şi din ţinuturile din primprejur până în Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Romani 15, 19). Deşi a avut de întâmpinat presecuţiile împăraţilor romani, religia creştină nu a dispărut în această regiune, ci, din contră, a sporit. Astfel, spre sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, deja sunt cunoscute numeroase sedii episcopale pentru întreaga provincie ilirică 2. Împăratul Justinian a urcat pe tron la vârsta de patruzeci şi cinci de ani şi a condus Imperiul Roman timp de treizeci şi opt de ani, între anii 527-565. El şi-a impus personalitatea prin mărinimia sa, prin legile sale, prin

programul constructiv, prin politica sa internă şi externă. La un an de la urcarea sa pe tron sa căsătorit cu Teodora, care provenea dintr-o familie modestă. Domnia lui Justinian a fost una glorioasă şi ziditoare. Până la moartea sa, în 14 noiembrie 565, el a luptat fără încetare pentru bunăstarea Statului şi a Bisercii, ajutându-şi supuşii şi făcându-se bineplăcut înaintea lui Dumnezeu 3. În Peninsula Balcanică, împăratul Justinian a ridicat pe locul său de naştere sau pe un loc din apropierea lui, un nou oraş care i-a purtat numele şi care a devenit un centru important al prefecturii Illyiricului, ctitorul său onorându-l cu cinstea de a fi reşedinţă politică şi centru bisericesc 4. O astfel de schimbare nu era ceva nou în prefectura Illyricului, pentru viaţa politică şi ecleziastică, deoarce ceea ce fusese deţinut de Tesalonic până acum, preluase şi el, într-un timp, de la un alt oraş, şi anume Sirmium, fosta capitală a acestei prefecturi. Din cauza năvălirii hunilor, sub conducerea lui Attila, prefectul de atunci al Sirmiului, Apennies, mută reşedinţa politică a prefecturii la Tesalonic, urmându-i imediat şi autoritatea ecleziastică centrală a acestei prefecturi 5. Împăratul Justinian motivează transferarea reşedinţei politice de la Tesalonic la Justiniana Prima datorită întinderii stăpânirii Imperiului său până peste Dunăre. În acest sens spunea că este cu mult mai departe Macedonia de Panonia Secundă decât aceasta din urmă de Dacia Mediteraneană. Mutarea centrului administrativ al provinciei de la Sirmium la Tesalonic şi apoi la Justiniana Prima arată că nu e nicidecum vorba de o părăsire sau de o creaţie, ci motivul principal îl constituie necontenita înaintare, retragere sau 925F

926F

923F

927F

924F

Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare, Sfânt şi Împărat, trad. Ovidiu Ioan, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, pp. 39-40; Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 202; Emanoil Băbuş, „Justiniana Prima în lumina noilor cercetări” în Studii Teologice, Bucureşti, nr. 1/1987, p. 84. 2 Milan Şesan, „Iliricul între Roma şi Bizanţ”, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 3-4/1960, p. 204.

Cătălin Ungureanu

A. Gerostergios, op. cit., pp. 35-44. Alexandru Armand Munteanu, „Arhiepiscopia Justiniana Prima şi jurisdicţia ei”, în Studii Teologice, Bucureşti, nr. 7-8/1962, pp. 441-442. 5 Ibidem, p. 443. 4

200

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA prefacere a frontului militar al Imperiului 6. Procesul acesta se resimte şi în Biserică, potrivit principiului că acolo unde se află autoritatea politică trebuie să fie şi autoritatea bisericească 7.

autoritatea politică, fără nici o participare bisericească, dar trebuie să admitem că tot ceea ce a făcut el, în cazul de faţă, a urmărit să servească atât interesele Imperiului, cât şi ale Bisericii 8. Locul exact al acestui important oraş a fost disputat de-a lungul timpului. Iniţiatorul şi fondatorul Justinianei Prima nu dă o informaţie clară cu privire la localizarea exactă a localităţii, în acest sens existând doar informaţia de „patria noastră” (Novelele XI şi CXXXI) 9. Au fost presupuse opt oraşe ca fiind patria lui Justinian: Tauresium, Bederiana, Sofia, Scopia (Scupi), Prisdrenul, Pristina, Castendilii şi Lichnida (Ohrida). Dintre aceste localităţi, cele mai disputate au fost Tauresium, Bederiana, Ohrida şi Scupi 10. Până la urmă, arheologii iugoslavi au ajuns la concluzia că Justiniana Prima se găsea pe locul fostei localităţi Tauresium, actualul Tsaricin Grad, la aproximativ 40 km sud-vest de Naïsus (Niş) 11. Jurisdicţia noii Arhiepiscopii În vechiul oraş Lichnidus se afla de mult timp un scaun episcopal. Lista ierarhilor titulari ai acestei episcopii începe de la anul 344, cu episcopul Zasim, şi se sfârşeşte cu Catelianus, pe vremea căruia are loc înfiinţarea noii Arhiepiscopii de la Justiniana Prima. Acestuia din urmă îi adresează Justinian Novela XI prin împuternicirea căreia ajunge să se bucure de privilegiile acordate de împărat. „Preasfinţitul Episcop al JustinianeiPrima – zice împăratul – să se facă nu numai mitropolit ci chiar arhiepiscop”. În vremea când se petrecea acest eveniment, demnitatea de mitropolit se acorda episcopilor din capitalele provinciilor romane, iar jurisdicţia canonică a unui mitropolit se întindea numai pe suprafaţa provinciei, în a cărei capitală se găsea. Arhiepiscopul avea adeseori poziţia canonică a unui exarh, în jurisdicţia căruia

928F

929F

930F

931 F

932F

933F

Bineînţeles că schimbările de reşedinţă a prefecturii Illyric au determinat şi schimbări bisericeşti, însă fără ca Biserica să aibă ceva de pierdut. În acest sens, grăitoare este Novela XI, în care împăratul Justinian, pe lângă alte explicaţii, ne dă şi pe aceasta: „şi episcopul Tesalonicului a câştigat oarecari prerogative, nu cu autoritatea sa, ci sub umbra prefecturii”. Este clar faptul că prin această explicaţie, Justinian dorea să motiveze şi să legalizeze hotărârea lui de a ridica scaunul episcopal din Justiniana Prima la rangul sau demnitatea onorifico-jurisdicţională, de Arhiepiscopie autocefală în locul celei din Tesalonic. Această chestiune a fost înţeleasă de către unii ca o dispoziţie exclusiv de la 6 7

Ibidem. E. Băbuş, op. cit., p. 85.

A. A. Munteanu, op. cit., p. 444. Ibidem. 10 Ghenadie Enănceanu, Creştinismul în Dacii şi creştinarea romînilor, Bucureşti, 1875, p. 59 apud A. A. Munteanu, op. cit., p. 445. 11 E. Băbuş, op. cit., p. 86. 9

201

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA intrau mai multe mitropolii şi episcopii sufragane 12. Jurisdicţia noii Arhiepiscopii se întindea peste mitropoliile şi episcopiile din următoarele provincii ale Illyricului: Dacia Mediteranea, Dacia Ripensis, Moesia Prima, Dardania, Praevitalana, Macedonia Secunda şi o parte din Pannonia Secunda. Provinciile Moesia Secunda şi Scythia Minor rămânea mai departe sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol 13. Demn de remarcat şi foarte important este faptul că jurisdicţia acestei arhiepiscopii cuprindea şi teritorii din nordul Dunării, cetăţile construite sau renovate de împăratul Justinian după cucerirea şi alipirea lor la stăpânirea romană 14. Novela XI consemna ca fiind la nord de Dunăre, dar sub stăpânirea împăratului Justinian, cetăţile Recidiva şi Litterata (Lederata). Probabil, Recidiva este o formă coruptă a numelui Arcidava – azi Vărădia, lângă Oraviţa, iar Litterata era situată pe malul stâng al Dunării, în faţa cetăţii Viminacium. Înseamnă că arhiepiscopii de Justiniana Prima au avut în grija lor duhovnicească şi pe unii credincioşi din nordul Dunării 15. Prin grija împăratului Justinian pentru malul stâng al Dunării, reiese dorinţa acestuia de a conserva şi meţine elementul roman şi creştin pe ambele maluri ale fluviului, fără să îi fie străină existenţa fortificaţiilor romane efectuate din secolul al IV-lea, începând de la Sfântul Împărat Constantin cel Mare, atât la nord dreapta, cât şi în sud de Dunăre. Dacă în cetăţiile şi teritoriile din stânga Dunării ar fi existat păgâni care să fi trebuit a fi convertiţi, cu siguranţă că împăratul ar fi luat o hotărâre în acest sens. Dar în Novela sa despre reluarea în posesiune a teritoriului nord-dunărean Justinian vorbeşte ca despre ceva foarte firesc care încă de mai înainte era, din punct de

vedere bisericesc, supus uneia sau mai multor episcopii din Dacia aflată în imediata apropiere a Dunării, pe malul drept 16. În 18 martie 545, la nici zece ani de la emiterea Novelei XI, împăratul Justinian reia dispoziţiile cu privire la Justiniana Prima în Novela CXXXI. În aceasta însă, nu se mai pomeneşte nimic de cetăţile din nordul Dunării, de aceea unii au concluzionat că acestea nu se mai aflau la vremea respectivă sub stăpânirea împăratului. Dar nu se poate afirma cu exactitate acest fapt deoarce Novela CXXXI este redactată foarte pe scurt 17. Cetăţile din nordul Dunării nu formau o provincie deosebită, ci teritoriile din stânga fluviului aparţineau provinciilor din sud. Novela, citând Panonia întreagă, fără vreo restricţie, poate că a inclus acestei provincii şi cetăţile amintite din nord 18. Arhiepiscopul de la Justiniana Prima avea libertatea să îşi impună autoritatea în toate Bisericile ce ţineau de el din punct de vedere canonic. El era cel care sfinţea sau hirotonea mitropoliţi şi episcopi pentru scaunele vacante, după care îi investea cu demnitatea corespunzătoare şi le făcea instalarea după rânduiala canonică. Aceasta nu era o misiune deloc uşoară, mai ales dacă ne gândim la ereziile care confruntau Biserica în acel timp. Un exemplu, în acest sens, este Episcopia de Aque, în Dacia Ripensis, care era cârmuită într-un timp de episcopul îndepărtat al Mesembriei, fapt care a favorizat înmulţirea ereticilor bonosieni în teritoriile eparhiei respective. Acest rău trebuia înlăturat iar arhiepiscopul de la Justiniana Prima era îndatorat să se îngrijească de alegerea, hirotonirea şi înscăunarea unui nou episcop de Aque, cel care trebuia să readucă la dreapta credinţă pe cei căzuţi în erezia bonosiană 19. Ierarhul Justinianei-Prima trebuia să se îngrijească de buna organizare a vieţii şi admi-

934F

938F

935F

939F

936F

940F

937F

941F

16 12

A. A. Munteanu, op. cit., p. 447. 13 E. Băbuş, op. cit., p. 86. 14 A. A. Munteanu, op. cit., p. 448. 15 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române (pentru Seminarii Teologice Liceale), Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisercii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 45.

E. Băbuş, op. cit., p. 88. Ibidem. 18 Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 187 apud E. Băbuş, „Justiniana Prima în lumina noilor cercetări” în Studii Teologice, Bucureşti, nr. 1/1987, p. 88. 19 E. Băbuş, op. cit., p. 88. 17

202

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA nistraţiei bisericeşti din eparhiile dependente canonic de el. Orice act de abatere de la disciplina şi rânduiala bisericească de care avea ştiinţă că s-ar fi săvârşit în cuprinsul Arhiepiscopiei lui urma să fie anchetat şi judecat numai în cuprinsul acesteia şi cu înştiinţarea arhiepiscopului. În lipsa acestuia, el putea fi substituit în atribuţii de către mitropoliţii sau episcopii săi sufragani. În timpul când scaunul arhiepiscopal al Justinianei-Prima era vacant, datorită decesului arhiepiscopului sau prin depunerea fostului conducător, noul arhiepiscop era ales, apoi investit şi înscăunat după rânduiala canonică obişnuită, adică sinodul tuturor mitropoliţilor şi episcopilor din Arhiepiscopie procedau la săvârşirea acestora 20. În Novela CXXXI este chiar specificat ca viitorul conducător al Arhiepiscopiei să fie rânduit de venerabilul sobor al mitropoliţilor, fără să se păstreze pentru aceasta nici o legătură cu episcopul din Tesalonic. Nu se dorea nici o intervenţie din afara Arhiepiscopiei şi în special de la scaunul ierarhului de Tesalonic şi observăm că împăratul Justinian este categoric în acest sens. Prin acesta, besileul ignora pretenţiile episcopilor de la Roma de a considrea scaunul din Tesalonic drept un vicariat al lor 21. De acum, scaunul episcopal din Tesalonic rămânea cu drept de jurisdicţie numai asupra provinciilor macedonene: cele două Epire, Tesalia, Ahaia şi Creta, toate de limbă greacă. Acest exarhat nu a mai avut, cel puţin atunci, decât o distincţie onorifică 22. Dorind să asigure şi mai trainic independenţa bisericească a noii Arhiepiscopii, împăratul i-a acordat acesteia un rang mai mare, egal chiar cu al primei Patriarhii a Imperiului. În acest scop, Justinian i-a cerut papei Agapet I (535-536) să îi acorde titlul de locţiitoare a Patriarhiei romane, însă nu ca vicariat, ci ca înlocuitoare în cazuri de apelări la judecăţi şi rang onorific. Papa i-a transmis un răspuns neclar, dar fără a aduce obiecţii noului coleg

de jurisdicţie. Cu toate acestea, a încercat, în timpul călătoriei sale la Constantinopol, să câştige drepturi de supunere ale noii Arhiepiscopii. Recunoaşterea acestei demnităţi a făcut-o abia papa Vigilius (537-555), ales în scaunul de la Roma cu ajutorul împărătesei Teodora 23. Prin acordarea titularului scaunului de Justiniana Prima drepturi depline în Bisericile puse sub jurisdicţia lui, precum şi titlul de locţiitor (locum tenes) al scaunului Romei, dispoziţiile celor două Novele nu au adus prejudicii Patriarhiei din Constantinopol. Autocefalia acestei Arhiepiscopii, precum şi marea ei putere jurisdicţională, nu au scos din vigoare nici canoanele Sinoadelor Ecumenice, ci reduceau numai drepturile exarhului din Tesalonic. Deşi era autocefală, Arhiepiscopia Justiniana Prima păstra legăturile dogmatice, canonice şi cultice cu Patriarhia de Constantinopol, la fel cum se observă şi astăzi în Bisericile Ortodoxe 24. Deşi sunt clare prevederile din cele două Novele, din care rezultă deplin autocefalia noii Arhiepiscopii, totuşi, unii istorici romanocatolici susţin că această Arhiepiscopie nu a fost decât un vicariat al papei. Dacă ar fi fost aşa, atunci ar fi trebuit ca în Novelele împăratului să fi fost prevăzut ca alegerea, hirotonia, investirea şi înscăunarea noului arhiepiscop să fie făcut de către papa şi nu de sinodul episcopilor săi sufragani 25. Oricum, pentru cercetătorii latini, problema jurisdicţiei bisericeşti asupra Illyricului răsăritean se pune simplu: de la papa Damasus (384) şi până la 732, când împăratul Leon al III-lea Isaurul a smuls această provincie de sub jurisdicţia papală, regiunea respectivă, cu capitala la Tesalonic sau Justiniana Prima, a fost nestingherit un exarhat sau vicariat papal 26. 945F

942F

946F

943F

947F

944F

948F

E. Băbuş, op. cit., p. 89. A. A. Munteanu, op. cit., p. 452. 25 E. Băbuş, op. cit., p. 90. 26 Milan Şesan, „Problema Iliricului bisericesc”, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 11-12/1959, p. 863. 24

Ibidem. Ibidem, p. 89. 22 A. A. Munteanu, op. cit., p. 448. 21

203

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Arhiepiscopi cunoscuţi ai Arhiepiscopiei de Justiniana Prima Catelian (sau Catelianus) este primul arhiepiscop cunoscut. Între urmaşii săi cunoaştem pe Benetatus, care apare în contextul discuţiilor privitoare la „Cele trei capitole”, condamnate oficial la Sinodul V Ecumenic. Acest arhiepiscop semnase Edictul imperial de condamnare a „Celor trei capitole”, dat în anul 544. În anul 553, Benetatus era încă în scaun, fiind reprezentat la Sinodul V Ecumenic de mitropolitul Focas din Stobi. Trei dintre episcopii săi sufragani au refuzat să participe la Sinod, cu toate că erau în capitală, motivând că nu pot participa la sinod fără întâistătătorul lor. Cei trei ierarhi au fost: Paul din Ulpiana (devenită Justiniana Secunda), Proiectus din Naissus şi Sabinianus din Zappara 27.

Ioan, în care se vorbea de alegerea acestuia ca arhiepiscop. Aceste scrisori lasă impresia că Ioan avea atribuţii şi prerogative deţinute exclusiv de un arhiepiscop autocefal 28. Justiniana Prima va fi nimicită în anul 602, odată cu invazia avară şi coborârea în Imperiu a slavilor, până spre Ahaia. Întregul Illyric este devastat până spre Rodope şi Tracia, dispărând astfel numeroase sedii episcopale. Aşezarea sârbilor şi a croaţilor în Imperiul Bizantin, pe linia vechii despărţiri între Illyricul răsăritean şi cel apusean determină pe împăratul Heraclie să ceară pentru ei misionari apuseni, nu pentru că acest teritoriu ar fi aparţinut Romei, ci pentru că era mai aproape, iar croaţii erau în partea apuseană a Illyricului. Totuşi, în anul 867, sârbii vor ajunge în legătură cu Bizanţul, pentru că se aflau în tema Tesalonicului, iar croaţii vor fi supuşi Romei, în anul 881, pentru că erau departe de centrele bizantine şi mai aproape de cele latine 29. Din secolul al XII-lea, numele şi drepturile Arhiepiscopiei Justiniana Prima se găsesc ataşate la Arhiepiscopia de Ohrida. Arhiepiscopii acesteia s-au intitulat de atunci „Arhiepiscopi ai Primei-Justiniane, Ohridei şi a toată Bulgaria” 30. În concluzie, putem spune că Arhiepiscopia înfiinţată de împăratul Justinian în oraşul Justiniana Prima a fost de un real folos Bisericii întrucât vechiul centru de la Tesalonic nu a mai corespuns pentru noul teritoriu aflat sub stăpânire bizantină. Noua Arhiepiscopie a Illyricului avea jurisdicţia cano-nică până peste Dunăre, pe malul stâng al fluviului, asupra unor cetăţi din provinciile de la sud de Carpaţi şi poate chiar din Banat, deci probabil că arhiepiscopii din oraşul lui Justinian au avut sub păstorirea lor şi pe unii dintre strămoşii noştri, locuitori ai acestor teritorii nord-dunărene. 950F

949F

951F

952F

Următoarele ştiri referitoare la păstorii Arhiepiscopiei de Justiniana Prima apar abia spre sfârşitul secolului al VI-lea, când se cunosc câteva scrisori adresate de papa Grigorie cel Mare (590-604) unui arhiepiscop de Justiniana Prima cu numele Ioan. Din lunile octombrie şi noiembrie 594 sunt cunoscute două scrisori ale papei Grigorie, una către episcopii din Illyric şi alta către arhiepiscopul

Ibidem. M. Seşan, „Iliricul între Roma...”, pp. 218-219. 30 A. A. Munteanu, op. cit., p. 458. 29

Ibidem.

204

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Retoric despre școală ”România este mediocră deoarece sistemul public al Educaţiei din România - și, în, mod cu totul special, domeniul preuniversitar – este depăşit. Am întreaga preţuire şi respectul deplin pentru acei distinşi Oameni ai Şcolii a căror dăruire şi ale căror performanţe înseamnă fibra profundă a educaţiei noastre, sufletul ei, inima ei. Cu toate acestea, însă, nu am deloc motive să retrag diagnosticul pus sistemului, în ansamblul său: el continuă să fie depăşit, nefuncţional şi ineficient, până la transformarea sa din temelii.” (http://scoala-pebune.blogspot.ro/2012/12/mesaj-civicadresat-usl-faceti-istorie.html ) Am citit aceste rânduri, un fragment dintr-un text al domnului Marian Staș pus sub titlul “Elefantul din Încăpere”: Paradigma Comunistă a Educației Preuniversitare,după 20 de ani de la Căderea Comunismului, și nu m-am putut opri, ca unul care am participat, este drept de pe poziții diferite, înainte ca elev, după aceea în primul rând în calitate de cadru didactic, la ”povestea” sistemului educațional românesc de aproximativ 40 de ani, să nu îmi revăd tot acest parcurs, apreciat a funcționa într-o paradigmă comunistă. ”România este mediocră deoarece sistemul public al Educaţiei din România - și, în, mod cu totul special, domeniul preuniversitar – este depăşit.” În regulă, am putea spune, avem o relație de cauzalitate foarte clară, unde mediocritatea României, mă gândesc că este vorba aici în primul rând de societatea românească, este o consecință a mediocrității sistemului educațional. Nu o să abordăm strict logic un astfel de argument, fiindcă, evident, ar trebui să zăbovim pe undeva prin zona sofismelor (probabil elevul de clasa a IX-a, încă învățător de logică, va reuși să identifice destul de repede eroarea implicată). 205

prof. Victor Bratu

Depășirea, bineînțeles, ca în orice depășire, ar însemna o rămânere în urmă relativ la… La ce anume? Cine a depășit sistemul educațional românesc? Societatea românească? Probabil… Deși ea este, potrivit afirmației de mai sus, mediocră, altfel spus cam în tandem cu sistemul educațional sau oricum sensul depășirii este altul. Trebuie să căutăm atunci, în primul rând, referința în altă parte, iar această referință este desigur în altă parte, mai precis prin diferitele țări europene. Este o discuție și aceasta (probabil rămâne pe altă dată), dar ne-am îndepărta prea mult de comunismul educațional, așa încât vom încerca să rămânem pe meleagurile mioritice și doar contextual să le depășim. Revenind… Am avut o revoluție care s-a resimțit, evident, și în sistemul educațional. Primii pași au fost în trecerea de la un conținut puternic ”industrializat” la o încercare de ”umanizare” a disciplinelor și educației. Așa au apărut sau li s-a acordat o importanță mai mare unor discipline precum (ordine aleatorie) limbi moderne, Cultură civică, Educație civică, Logică, Psihologie, Economie, Filosofie, mai recent Educație antreprenorială etc., s-au modificat programe, număr de ore ș.a.m.d., așa încât educația românească a suferit o primă transformare. Cu ce oameni? Cu aceiași care vedeau că o parte a societății, totuși, îi cam depășește, cel puțin ca bunăstare. ”Dăruirea” i-a făcut să meargă mai departe și să se adapteze, pe ei și educația realizată, noilor cerințe. Spre sfârșitul unei prime decade postrevoluționare a ajuns la modă ideea unei distanțe educaționale între noi și sistemele educaționale europene. A venit domnul Andrei Marga și a demarat o reformă din ”rădăcini” a sistemului educațional. Axată pe aducerea elevului în centrul sistemului educațional (ideea aceasta, între timp, deși ea continuă să facă o carieră, s-a cam demodat – plus un ușor conflict între solicitările societății

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA și aspirațiile celor cu rol de elev), a implementat, în forță, curriculumul la decizia școlii, mai precis a elevului care își putea alege o parte destul de consistentă din curriculum, iar legat de aceasta un învățământ pe grupe, cu o geometrie variabilă a claselor, din nou cu modificări de programe, de plaje orare, de manuale (apar ”celebrele” manuale alternative) etc. Cu ce oameni? Cu aceiași care au înțeles, încă o dată, că trebuie să facă ceva pentru o societate care părea că își pune speranța în ei (societate care, într-un anumit sens, își accelera depășirea). Iar ca experiență personală, ajungeam la un moment dat să predau aproximativ 10 discipline (desigur, vină personală, având în vedere formația). Noul val nu a durat însă prea mult. Foarte repede grupele de elevi au dispărut (aveți dreptate, din motive financiare), manualele au devenit din ce în ce mai mult broșuri lipsite de culoare (aveți dreptate, din motive financiare), curriculumul a început să devină din nou din ce în ce mai rigid (aveți dreptate, din motive financiare) etc. Cu alte cuvinte, un fel de la loc comanda pe alocuri. Au rămas însă destule, iar la ele sau adăugat în timp multe altele, că vorbim de nenumărate reorganizări ale planurilor cadru, curriculumului, profilelor, specializărilor sau de aducerea în prim plan a competențelor, educației adulților ș.a.m.d. Cu ce oameni? Aceiași, este drept tot mai puțini: unii ajunși la binemeritata odihnă, alții atinși de reducerea populației școlare, mulți loviți de reorganizările administrativfinanciare, iar alții deja optând pentru alte domenii. ”Dăruirea” a început să nu mai ajungă pentru traiul de zi cu zi. Problema, de fapt, este a valorilor. Iar aici îi dăm dreptate domnului Staș. Trebuie reinterogat sistemul de valori pe care este clădită societatea românească în ansamblul său. Cine să o facă însă? Societatea însăși? Greu de crezut… Istoria ne învață că au făcuto oamenii, că a făcut-o școala, că a făcut-o educația… Școală însă și educație protejate față de acea degradare a valorilor sau de 206

surogatele aflate la modă. Avem premise în sensul acesta? Cu claritate și evidență, nu. Strada, că ne place sau nu ne place, a pătruns în școală. Comunitatea locală este încă acoperită de stradă în ceea ce ne privește, pornind de la funcțiile administrative și politice (localitatea este a lor, spitalul este al lor, școala este a lor etc.), trecând prin influențele de toate genurile (dascălii, inevitabil, trăiesc într-o comunitate locală, cu tot ceea ce înseamnă aceasta) și mergând până la mult clamatul principiu al posibilității de a opta pentru ceea ce vreau să învăț (și dacă nu vreau nimic? Trebuie! No, hai atunci… Aia, aia și aia, că ne descurcăm noi...). Ajungem la o altă corelație decât cea a cărei analiză o încercam (oare care o fi bună?), în condițiile concrete ale României (la nivel de principii și manipulator putem discuta despre orice), care pare să îmi spună mai curând că pentru a avea o altfel de educație îmi trebuie o altă societate. O societate bolnavă nu poate genera decât o educație bolnavă. O situație, din nou cu alte cuvinte, fără ieșire? Nu. Soluții sunt întotdeauna, multe printre cele precizate de domnul Staș. Nu de acolo ar trebui însă pornit. Problema este ceva mai profundă. Putem modifica din nou curriculumul, principiile, disciplinele, manualele și tot ce mai vrem noi. Va fi din nou, cu părere de rău, o altă modă. Am avut prin educație tot felul de mode, după cum se vede și, evident, ne vom bucura pe mai departe de astfel de mode. Fiecare nouă modă în jalnica noastră educație găsește însă din ce în ce mai puțini oameni prin educație și mai ales, din păcate, din ce în ce mai puțin pregătiți (o fi vorba prin educație de dăruire, dar când un necalificat pornește cu un salariu net cât salariul brut al unui cadru didactic, adică undeva pe aproape de acel minim pe economie – impozitele, bată-le vina, dar pe lângă care mai primește nefiscalizat o sumă mai mare sau mai mică – în fericitele condiții în care suntem în cadrul unor relații de muncă legale, parcă, și se întâmplă din ce în ce mai mult, m-aș dărui unui alt domeniu, mai ales dacă nu am fost pe la școală dintr-un alt motiv decât că pentru o

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA vreme este obligatorie, au mai dorit părinții și altele de genul acesta). În fine… Concret, este greu de vorbit de o paradigmă comunistă a educației preuniversitare. Mai curând, una originală, pe măsura democrației noastre originale. Vrem o altă școală, o altă educație? Trebuie să mergem ceva mai adânc, la ceea ce face posibil un sistem educațional. Și credeți, dincolo, în majoritatea țărilor europene, problemele, la nivel de mase, sunt cam aceleași (iar excepțiile, îmi place să repet acest lucru, nu fac regula decât la nivel de vorbă populară). De ce? Fiindcă acea recentrare despre care se tot vorbește și la noi, a fost făcută (de câteva ori și pe la noi), dar rezultatul nu a fost decât o descentrare și chiar o multiplicare a acestor descentrări. Aici și acolo principala presiune este financiară (este drept, pe mult mai mulți bani), principalul reproș este acela al neadecvării la cerințele pieței (deși, din câte îmi aduc aminte, învățământul preuniversitar are ca principal obiectiv – cel puțin așa funcționează

207

ideea educației de bază de pe la greci începând, educarea, adică dezvoltarea umanului din om), iar principalul rezultat o tot mai slabă pregătire a elevilor. Așadar, sistemul educațional este depășit (care este însă sensul real al acestei depășiri, rămâne de discutat, după cum rămâne de discutat dacă merită să accelerăm în sensul în care societatea noastră a făcut, totuși, depășirea), nefuncțional (da, este birocratizat în exces, cu cauze în diferitele imixtiuni din afară, cu spații nefuncționale, cu personal insuficient etc.) și ineficient (pregătire pentru ce și mai ales a cui? Întrebări destul de importante, al căror răspuns ar trebui însă gândit nu pe diferitele modele rupte de concretul lui azi și mâine pe meleagurile mioritice și nici pe excepții), dar caracteristicile sale sunt cele dorite (nu are relevanță intenționalitatea aici). ”Comunismul” său este atunci ceea ce îl mai face să reziste încă? Poate…

ASOCIAลขIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMร NIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

208

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

CUPRINS

prof. Simion Molnar, preşedintele APIR Hunedoara

Editorial - Un secol de la „Marele Război”

prof. Paul Krizner

In memoriam-preotul cărturar doctor Pavel Vesa

Andrei Nistor

Interviu - Ioachim Lazăr: În anii '80 erau zile în care 20 de autocare cu turişti veneau la Castelul Corvineştilor

Ciprian Drăgan

Vă recomandăm (lucrări despre primul Război Mondial)

prof. dr. Gheţău Gh. Florin

Cine e de vină pentru izbucnirea primului război mondial?

Ciprian Drăgan

Bătălia de la Verdun (februarie – decembrie 1916)

dr. Ioachim Lazăr

Operaţiunile militare desfăşurate pe teritoriul judeţului Hunedoara în toamna anului 1916 şi impactul asupra populaţiei din Ţara Haţegului şi Valea Jiului

prof. dr. Livia Coroi

Memorii de război –Adam Bolcu

prof.drd. Lupu Gianina

Tehnologia în Primul Război Mondial

prof. dr. Doru Dumitrescu, Inspector General M.E.N.

Nicolae Filipescu şi Primul Război Mondial - Ideea naţională în activitatea lui Nicolae Filipescu

prof. Minel - Dorin Răduţi

Marele Război şi cinematografia

prof. Viorel Guţu

ARMATA I ROMÂNĂ ŞI LUPTELE DE PE JIU

prof. Botici Irina

“Un colț de umanitate dincolo de tăcere” în Primul Război Mondial

psiholog drd. Daniela Dumulescu

Tabloul experienţei psihologice a soldaţilor ardeleni în contextul Primului Război Mondial

Andrei Nistor

De la mit la realitate istorică. Peter Pan a trăit în Banat şi a luptat în Primul Război Mondial

prof. Praporgescu Sergiu, prof. Praporgescu Mioara

Legiunea a XIII-a în izvoare literare antice

Nicolae Stoian

Atmosfera şi spiritul Unirii din ianuarie 1859, mereu actuale

209

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA prof. Bogdan Ciort

Mişcări studenţeşti la începutul anilor’ 20

prof. Vlaic Sorin

Dreapta româneasca speranţă şi deziluzie în România postdecembrista

prof. Toma Elisabeta Mirela

Alexandru Vaida-Voevod - contribuţii la făurirea statului naţional unitar român

102

prof.dr. Ştefan Florin

Teme ale modernităţii politice în gândirea Occidentului medieval din secolele IX-XV

105

pr. conf. univ. dr. Florin Dobrei

Episcopul Ioan Popasu al Caransebeşului (1808-1889) 125 de ani de la trecerea sa în veşnicie

110

protos. drd. Nestor Dinculeană

Filistenii – cultură, civilizaţie şi religie

112

prof. dr. Felicia Adăscăliţei

Tipuri de aşezări şi ocupaţii ale localnicilor în Ținutul Zarandului

117

prof. Alina Bratu

Un personaj de istorie locală - PETRU VITAN

124

prof. Codrea Camelia-Elena

Ansamblurile arhitecturale medievale ale nobililor de pe valea Sălaşului

127

dr. Vasile Ionaş

Conscripţia urbarială a oraşului Hunedoara din anul 1820

131

prof. Costa Adelia

Măria sa, Neagoe Basarab: Însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Țării Românești - recenzie

136

prof. Crăciun Gino Mario

Niccolo Machiavelli - Diplomat şi om politic

137

prof. Jurj Cristian Ioan

Căluşarul, un joc al identităţii noastre naţionale - Studiu de caz: căluşarul din satul Grid

146

prof. Dr. Liviu Lazăr

CĂILE DE COMUNICAŢIE DIN COMITATUL HUNEDOARA ÎN EPOCA MODERNĂ

150

prof. Lupșa Elena

Condiţia umană. Idealul de perfecţiune umană în concepţia filosofului Anton Dumitriu

163

prof. dr. Mircea Măran

Iosa Lotrean - Istoria medicnei în Bnat (Panciova, 2013)

169

prof. Mănucă Emilia

Strategii interactive utilizate în orele de istorie din ciclul primar

169

prof. Petric Călin Dorin

ZARANDUL DE MUNTE LA RĂSCRUCE DE VREMURI

174

prof.dr. Lavinia Buda

Cronica Reuniunii „Maica Domnului” a credincioşilor greco-catolici români din Beiuş

180

210

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA prof. dr. Felicia Tripa

Marin Sorescu, exprimarea infinitului prin cuvânt

194

prof. Tripa Louise Gabriel

Sfânta Euharistie în cultul răsăritean și în cultul apusean

198

Cătălin Ungureanu

Arhiepiscopia Justiniană Prima

200

prof. Victor Bratu

Retoric despre școală

205

211