Revista Perspective Istorice Nr 7 by ASOCIATIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMANIA, FILIALAL HUNEDOARA

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

INTERVIU 1. Domnule Inspector Şcolar General, Doru Dumitrescu, suntem onoraţi că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne răspunde la câteva întrebări. Pentru cititorii noştri, neaţi putea face, vă rog, o scurtă prezentare a biografiei dumneavoastră? M-am născut acum mai bine de 50 de ani, în Zodia Leului, (pentru curioși am 58 de ani împliniți) la Mizil, un mic orășel dintre Ploiești și Buzău. Părinții mei, oameni simpli, s-au îngrijit, cu deosebită atenție, de educația singurului fiu. Școala gimnazială și liceul le-am urmat în urbea natală, iar facultatea la București, absolvind-o în 1977. Am fost repartizat în capitală (Ceaușescu reintrodusese istoria în învățământul tehnic cu un an înainte) și timp de 27 de ani am fost titularul unei singure unități de învățământ –astăzi Liceul „Decebal” fost Liceul Industrial Nr. 18. Ulterior, în 2004, mi-am schimbat unitatea de învățământ, devenind titular la Colegiul Național „Cantemir Vodă”, ultracentral, unul din primele 10 ale capitalei, dar unde, din cauza programului din minister, nu am ajuns să mai predau. Alături de activitatea didactică am deținut și funcțiile de metodist și director, ultima exercitată la Liceul Industrial Nr 30, astăzi Liceul „Elie Radu”. M-am căsătorit de tânăr cu o colegă de facultate, eminentul profesor, de mai târziu, Nicoleta Dumitrescu, care în urma unei boli extrem de rare ne-a părăsit, pe copii și pe mine, în septembrie 2006. Mi-a dăruit doi urmași minunați: o fiică, Miruna –specialistă în publicitate și un băiat Andrei, avocat. Inutil să

spun că amândoi lucrează în privat. De la cea dintâi născută am și un nepoțel, Damir. 2. Daţi-ne, vă rog, câteva informaţii şi despre coordonatele ştiinţifice ale activităţii dumneavoastră. Licențiat în istorie în 1977, sunt doctor în științe umaniste din 2010. Am absolvit mai mult cursuri, de diferite tipuri,dar consider inutilă enumerarea lor. Pe plan didactic sunt profesor gradul I, titlu obținut în 1989. 3. Ştim că sunteţi autor al mai multor manuale de istorie, cărţi şi lucrări de specialitate, ca să menţionăm doar câteva direcţii. Care ar fi lucrarea dumneavoastră de suflet şi de ce? Adevărat, am scris mult, mai ales în ultimul timp. Am peste 40 de lucrări, numeroase articole, prefațe, postfațe, auxiliare etc. Dar răspunsul concret la întrebarea voastră este ampla enciclopedie “Personaje și Personalități ale istoriei”, cartea pentru care am depus multă muncă, alături de profesorul Mihai Manea, pe parcursul de nu mai puțin de 8 ani, și care, cu toate acestea, nu a ieșit cum aș fi dorit. Mai am, în plan, o carte și o serie de 5 volume care poate vor trece pe locul întâi în topul preferințelor mele, dar fiind numai la stadiul de proiect nu vă voi divulga numele și conținutul lor. Oricum, o restanță neonorată față de mine însumi, rămâne publicarea tezei de doctorat, care are drept temă personalitatea omului politic conservator Nicolae Filipescu, inedită prin conținutul său și care ar ajuta pe cei care ar dori să aprofundeze aspectele inițiate de mine. 4. Cunoscând activitatea dumneavoastră în Ministerul Educaţiei, ca Inspector şcolar general pentru disciplina istorie, vă rugăm să ne precizaţi, în câteva cuvinte, cum percepeţi dumneavoastră evoluţia învăţământului românesc în ultimii 20 ani. 1

PERSPECTIVE ISTORICE

6. Care ar fi, în viziunea dumneavoastră, câteva dintre direcţiile importante pentru promovarea, în general, a istoriei? Direcțiile de promovare ale istoriei le văd pe două paliere. Primul, cel de la nivelul MEN, va trebui să ducă la crearea noului cadrului general de derulare a demersului istoric la nivelul școlii, înțelegând prin asta un nou plan de învățământ, noi programe, manuale etc. La acest nivel va trebui să ținem cont și de doleanțele profesorilor din rețea, deoarece ei și elevii lor sunt principalii beneficiari ai noilor propuneri și abia după aceea societatea românească. La nivelul celui de-al doilea palier se plasează activitatea fiecărui profesor, din fiecare unitate de învățământ. Mai precis, de modul cum vor respecta documentele emise de MEN și vor dovedi profesionalism și abnegație la orele de specialitate și la celelalte activități, istoria se va simți mai confortabil în ansamblul disciplinelor de învățământ. Eu știu ce am de făcut. Important este ce va face fiecare, din cei 8000 de profesori de istorie, la locul de muncă. 7. Cum vedeţi dumneavoastră viitorul istoriei ca disciplină şcolară? Mi-e greu să răspund la această întrebare și a mă hazarda în pronosticuri greu de controlat ar însemna să dau fie profeții științifico- fanstatice, fie liniștitoare, fie mai rău, à la Mama Omida. Ceea ce pot să spun este că menținerea statutului actual al disciplinei înseamnă multă sudoare, chiar dacă nu se vede, deoarece istoria este percepută ori ca ceva la care se pricepe oricine, ori ca ceva vechi, care se rezumă la o plăcută și interesantă poveste, ori ca o materie care se poate învăța de pe Google. Mai complicat și grav, în același timp, este că, indiferent de scopul ei, uneori, unii dintre noi sau dintre semeni folosesc, chiar și involuntar, istoria, ca și o armă politică. Și asta nu e bine. De aceea, în concluzie, mă rezum la înțelepciunea populară care spune: „Vom trăi și vom vedea”. 8. Ce consideraţi că ar trebui să facă cadrele didactice pentru a trezi interesul tinerilor pentru studiul istoriei? Răspunsul poate fi simplu de genul“săși facă fiecare datoria la catedră”, sau mai

Sunt inspector general de numai 15 ani, dar suficient, pentru a-mi forma un punct de vedere, nuanțat, despre învățământul românesc. Sincer evoluția învățământului în ultimii 22 spre 23 de ani o văd ca pe un perpetuum mobile. Totul se schimbă, de multe ori fără a se asimila o achiziție, uneori fără a ține cont de realitățile concrete din teren sau, mai grav, fără ca schimbarea să aibă vreo legătură cu aceste realități. Categoric, sunt și lucruri bune și foarte bune, dar neajunsurile le voi semnaliza concret, prin exemple, atunci când voi ieși la pensie și îmi voi scrie memoriile despre fapte și oamenii pe care i-am cunoscut. Vor fi foarte interesante, vă rog să mă credeți. 5. Dar evoluţia învăţământului istoric? Despre evoluția învățământului istoric am scris mult, am câteva studii, unul, cel referitor la studiul istoriei în Europa, fiind publicat în revista voastră. E greu să te concentezi, în câteva rânduri, și să faci aprecieri despre evoluția studiului istoriei în ultimii 20 de ani. Au avut loc prefaceri substanțiale, în cadrul programelor, ale manualelor care au și declanșat un scandal notoriu în urmă cu 15 ani, în rândul auxiliarelor, a metodelor de lucru, al evaluării, al formării, al desfășurării concursurilor și olimpiadei, iar enumerarea poate continua. Am fost cred, fără exagerare, disciplina care a schimbat cel mai mult, deschisă mereu noului, încercând să se definească și să se contureze, inedit, în ansamblul disciplinelor de învățământ. De multe ori, însă, fie ca urmare a conservatorismului unora dintre noi, fie a unei comunicări insuficiente din partea mea sau, să o spunem direct, a comodității unora dintre profesorii de istorie, unele din aceste proiecte nu au fost înțelese așa cum aș fi dorit și ori a trebuit să renunț la ele, după un timp ori nu le pun în practică. Singurul element pe care nu lam putut schimba, în sensul dorit și care a fost și este solicitat, cu obstinație, de către colegi îl reprezintă eterna problemă a numărului de ore la disciplina noastră. Va trebui să lucrăm, mai aplicat, pentru acest deziderat, dar, dacă îl vom obține, va trebui să și demonstrăm că știm ce să facem în aceste ore. 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

complex, în al doilea caz, comunicându-le profesorilor de istorie, ce se doreste, în predarea disciplinei noastre, la fiecare componentă a procesului didactic. Dar aceasta se numește formare și nu este aici nici locul și nici cazul să o facem, deși se simte multă nevoie de formare. 9. În încheiere, dacă aţi dori să transmiteţi câteva gânduri profesorilor de istorie din judeţ, şi în general, cititorilor revistei noastre. Urările, atât pentru colegii din Hunedoara, cât și pentru cititorii revistei voastre, ar trebui să sune de genul Sănătate, fericire şi spor în munca, la catedră. Nu mă rezum la acest gând, de altfel convențional, și le voi spune că îmi doresc să obțin sprijinul a câtor mai mulți dintre ei (al tuturor e imposibil), pentru ca atunci când va fi nevoie să fim uniți în a obține ceea ce ne dorim,

scopul declarat fiind transformarea predării istoriei într-o adevărată incursiune în trecutul atât de fascinat al istoriei naționale și universale. Mai mult, deoarece, întotdeuna mai există un scop nespus, dar evident, dorim ca elevii noștri, cetățenii de mâine ai țării, să plece din școală nu numai cu informații istorice ci și cu deprinderi pe care să le folosească, cu înțelepciune, după o matură chibzuință, atunci când vor fi puși să ia decizii. Vă mulţumim şi vă asteptăm cu drag întotdeauna la activităţile desfăşurate în judeţul nostru. Mulțumindu-vă pentru întrebările interesante promit să particip, pe cât posibil, la toate acțiunile, atât ale APIR Hunedoara, cât și ale ISJ Hunedoara, cu o singură condiție: să fiu invitat. Numai bine.

Revista “Perspective Istorice” - o nouă imagine şi un nou website Andrei Nistor Istoria a fost şi este una dintre

de propagare a informaţiilor pe reţelele sociale, precum şi accesul larg al diferitelor categorii sociale şi de vârstă la acestea, s-a decis că este absolut necesară prezenţa Asociaţiei şi în acest mediu. Am creat, aşadar, o pagină Facebook şi un canal media propriu pe YouTube. Venim astfel în modernitate, adaptând metodele de transmitere a informaţiilor la prezent şi sperând că interesul pentru istorie va rămâne viu, mai ales în rândul celor care sunt la începutul vieţii. Ei sunt cei care vor trebui să îşi cunoască bine istoria pentru a avea garanţia păstrării identităţii naţionale, într-un conglomerat tot mai pestriţ care tinde să devină Uniunea Europeană. Noul nostru website poate fi accesat la adresa www.apirhd.ro, loc în care veţi fi întâmpinat de o galerie de fotografii reprezentative pentru istoria judeţului Hunedoara. Evident, aveţi posibilitatea de a

disciplinele şcolare care au stârnit interes întotdeauna în rândul elevilor. Istoria, pe de altă parte, este interesantă pentru foarte mulţi dintre noi, iar ca argument aducem ratingurile mari ale televiziunilor de profil (History Channel, Viasat History etc). Nu doar în lipsă de ceva mai bun, ci pur şi simplu fiindcă stârneşte cu adevărat interes, studiul istoriei trebuie - în acest secol al vitezei - să treacă dincolo de metodele clasice de propagare a conţinutului. Adaptarea presupune trecerea către mediul electronic, către online. Înţelegând acest, hai să îi spunem, trend, membrii Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România “CLIO”, filiala Hunedoara, au decis că este momentul să îşi construiască o nouă identitate vizuală. Primul pas a fost să regândim prezenţa pe internet şi astfel s-a hotărât construirea unui nou website. De asemenea, având în vedere puterea şi viteza 3

PERSPECTIVE ISTORICE

intermediul emisiunii “Feţele Nevăzute ale Istoriei”. O selecţie a celor mai interesante episoade o veţi putea vedea accesând secţiunea intitulată “Galerii Video” a websiteului nostru. Tot în aceeaşi secţiune, o serie de emisiuni au fost dedicate celor care urmează să susţină examenul de Bacalaureat, ele fiind grupate sub titulatura „Istorie pentru Bacalaureat”. Secţiunea este interesantă pentru oricare dintre cei care se pregătesc să susţină acest examen al maturităţii, dar şi pentru toţi pasionaţii de istorie. Toate aceste emisiuni sunt încărcate pe contul de YouTube al APIR Hunedoara şi pot fi accesate şi independent de vizitarea website-ului nostru, la adresa www.youtube.com/user/apirhd. În noul website veţi descoperi şi o legătură spre pagina specială a APIR Hunedoara creată pe cea mai mare reţea de socializare, Facebook. La adresa https://www.facebook.com/apirhd veţi regăsi informaţii de actualitate despre acţiunile pe care APIR, filiala Hunedoara le organizează. Şi, pentru a fi în ton cu rândurile acestea, vă aşteptăm să apreciaţi pagina de Facebook şi să ne daţi un „Like”. Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că accesând noul website veţi descoperi articole cu şi despre subiecte istorice, articole scrise atât de membri ai Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România, cât şi de către parteneri activi ai APIR, pasionaţi de istorie. Vă invităm şi pe dumneavoastră - cei care acum citiţi aceste rânduri - să deveniţi parte a noii identităţi a Asociaţiei nostre, să vă implicaţi activ şi, fie să contribuiţi cu scrierile dumneavoastră ştiinţifice, fie să ne adresaţi întrebări sau să faceţi comentarii la articolele publicate pe website sau pe pagina de Facebook.

afla imediat cine suntem, care ne sunt documentele după care funcţionăm şi – dacă sunteţi interesat de ceea ce facem – aveţi chiar posibilitatea de a completa online un formular pentru a deveni membru al APIR, filiala Hunedoara. Unul dintre cele mai interesante capitole ale noului website este cel dedicat revistei pe care APIR Hunedoara o editează începând cu anul 2010 şi anume revista “Perspective Istorice”. Accesând secţiunea specială din meniul site-ului, veţi descoperi toate cele 6 numere editate până în prezent, dar şi acest al şaptelea număr. Faceţi click pe oricare dintre imaginile care arată coperţile publicaţiei şi veţi fi conduşi într-un nou ecran unde vi se va deschide chiar revista respectivă. O puteţi răsfoi la fel cum aţi face-o şi în realitate.

O altă secţiune pe care vă invităm să o descoperiţi este cea dedicată emisiunilor de televiziune cu tematică istorică realizate de-a lungul timpului de către reprezentanţii APIR Hunedoara. Televiziunea locală UNU TV Deva a promovat intens activitatea Asociaţiei prin

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Cercul de istorie "PRIETENII LUI CLIO" Prof. LIGA Lavinia Nicoletta informațiilor folosind în special cărțile, revistele de specialitate, internetul, dar sunt valorificate nu doar informațiile scrise, ci și materialele realizate de către elevi: desene, hărți, machete. Membrii Cercului de istorie sunt încurajați în ceea ce privește socializarea (provin din clase diferite), comunicarea, exprimarea propriilor opinii și mai ales în argumentarea acestora. Elevii și-au manifestat dorința ca, pe lângă activitățile de dezbatere, să organizeze în școală un mic muzeu cu obiecte vechi, excursii cu tematică istorică, „schimburi de experiență” cu elevi din alte școli și, de ce nu, cu invitați din partea APIR, muzeografi de la Muzeul Civilizației Dacice și Romane din Deva. După ședința de constituire a cercului în care au fost stabilite programul, principalele teme (temele sunt alese în acord cu ceea ce-și doresc elevii să cunoască) și activități pentru anul școlar în curs - primul „popas” l-am făcut în biblioteca școlii, obligatoriu în munca de documentare pentru pregătirea temelor.

Cercul de Istorie „Prietenii lui Clio”

În luna octombrie 2012 a luat ființă cercul de istorie „Prietenii lui Clio” din cadrul Colegiului Tehnic „Transilvania” Deva. Totul a început de la sutele de întrebări din cadrul orelor de istorie și de la timpul limitat al unei ore de curs. La început a fost ideea ce a prins foarte bine, în special la elevii de clasa a V-a care în acest moment sunt sufletul cercului. În calitate de profesor, știu cât îi este de greu unui copil să înțeleagă faptele, procesele și evenimentele istorice și, de aceea m-am gândit să-i atrag spre cunoaștere, curiozitate, studiu, creativitate, dar mai ales spre lectură. Din acest motiv cercul a fost căutat în primul rând de elevii claselor a V-a, la care s-au adăugat pe parcurs și câțiva elevi din clasele a VI-a, a VIII-a și a IXa.

La 28 noiembrie 2012, membrii cercului de istorie în colaborare cu elevi din clasele a VIII-a A şi a IX-a A au organizat simpozionul „1 Decembrie – Ziua Naţională a României”. Pentru că activitatea noastră a avut succes, intenţionăm ca anul viitor să realizăm un

Printre obiectivele Cercului se regăsesc valorificarea lecturii de plăcere, dezvoltarea interesului pentru căutarea de informații, promovarea valorilor culturii şi civilizaţiei universale, formarea gândirii critice. Activitățile Cercului se bazează pe dezbatere, elevii sunt îndrumați în căutarea 5

PERSPECTIVE ISTORICE

unde elevii trebuie să intre personajelor în agora ateniană. CIORAN Bianca Clasa a V-a A

simpozion la nivel mai mare, local sau, de ce nu, judeţean.

în

pielea

O zi în agora ateniană În vacanţa de vară eram la ţară, la bunici. Într-o zi călduroasă stăteam la umbra unui copac din grădina bunicii şi citeam „Legendele Olimpului”. Din când în când o adiere uşoară îmi mângâia faţa. Simţeam cum mi se închid ochii... Dintr-o dată m-am trezit într-o piaţă plină de oameni... Mi-am dat seama că sunt într-o piaţă din Grecia antică... în agora... şi asta după felul în care erau îmbrăcaţi oamenii: cu tunici sau mantale. Unii erau încălţaţi cu sandale, alţii erau desculţi. Era zarvă mare... Unii neguţători îşi strigau marfa lăudând-o..., în unele grupuri de bărbaţi se discuta politica acelor vremuri. Într-un colţ mai retras, am văzut un bătrân cu barbă albă înconjurat de câţiva tineri care îl ascultau atenţi; m-am apropiat de acel grup şi am auzit cum un tânăr i se adresa bătrânului: „profesore Arhimede”. Arhimede le explica tinerilor noile sale formule matematice. În alt colţ al pieţei se făcea negoţ cu sclavi. Am început să plâng văzând cum unii oameni erau vânduţi precum animalele... M-am trezit... Afară se înnorase. Cerul se pregătea să plângă pentru acei sclavi. Aşa era oare agora ateniană? *** La capitolul Societatea feudală apuseană, elevii claselor a VI-a au avut de realizat o compunere pornind de la termenii istorici învăţaţi la lecţie. Însă, nu orice fel de compunere, ci una în care să îmbine cât mai creativ noţiunile învăţate cu imaginaţia lor. SECULA Alexandra Clasa a VI-a B

Pe lângă activitatea din cadrul cercului, membrii săi se împlică activ şi în cadrul orelor de istorie. De aceea, am ales să aduc în atenţia cititorilor fragmente din compunerile pe care cu mare interes le realizează. Chiar dacă ele sunt evaluate cu note bune şi foarte bune în catalog, multe din creaţiile lor merită să fie citite... Prima compunere la istorie se realizează la clasa a V-a, la capitolul „Lumea greacă”,

Jurnalul ducesei Această săptămână este „Săptămâna evului mediu” în şcoala mea. Fiecare elev trebuie să facă un proiect interesant despre o familie din evul mediu. 6

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Scrisoarea trecută a fost întreruptă din cauza atacurilor persistente. Trebuia să mă apăr, cavalerii nu vor lupta mereu pentru mine. Cum spuneam, nobilii s-au aliat cu ţăranii şi lau atacat pe tatăl meu.... Orbit de marea şi nesfârşita putere pe care o deţinea, nu s-a mai supus regelui, ba chiar nu-i trimitea partea cuvenită din taxe. Acum răscoala pare să se calmeze, apărarea noastră este din ce în ce mai slabă... Din turnul meu se pot zări perfect peisajele sumbre pictate de săbiile luptătorilor. Arme din fier şi lemn, armuri pline de sânge şi cadavre aşezate în grămezi, toate au devenit doar elementele unui tablou prost pictat. Simt că totul se va sfârşi cumplit, de aceea voi ascunde toate bogăţiile în afara castelului, poate aceşti bani pătaţi de sânge vor valora mai mult... , altădată... Voi lupta şi eu pentru familia mea, chiar dacă nu-mi este permis... Voi muri cu fruntea sus, precum mama mea. Ceea ce vreau să transmit celor ce vor citi aceste rânduri este că indiferent de circumstanţe, să nu tânjească după bani ci să lupte pentru cei dragi. Ducesa de Sherlingstone

Bunica m-a sfătuit să caut în podul casei câteva informaţii, prin cărţile ei vechi. Nu sunt un mare fan al curăţeniei în pod, dar este o situaţie urgentă. După ore lungi de căutare, când totul părea pierdut, o rază de soare mi-a arătat o legătură veche de scrisori: 13 septembrie, 1408 Am scris aceste însemnări în cazul în care totul se sfârşeşte aici... Castelul tatălui meu este atacat. Turnurile de apărare, chiar dacă sunt din piatră nu vor mai rezista mult. Întruchiparea curajului, loialităţii şi credinţei, mereu acolo când ai nevoie de ei, cavalerii sunt încă aici să mă apere cu orice preţ. Turnul meu, unde sunt închisă cu restul bogăţiilor este punctul la care atacatorii tânjesc cel mai mult. Totul a început acum 3 ani, când tatăl meu, ducele de Sherlingstone a fost rugat de ţărani să-i apere. Regele nu avea destulă putere, astfel încât să-i ia sub aripa sa protectoare. Pofta nebună de putere şi de bani a tatălui meu l-a împins spre fapte necugetate. Ţăranii locuiau pe pământurile familiei mele, pe domeniul feudal, iar în schimb tata primea bani, nona sau dijma în produse şi renta în muncă pe rezerva feudală. Erau foarte puţini nobili în zona noastră, doar 2 sau 3, toţi fiindu-i vasali ducelui de Sherlingstone. Tata, ca senior, trebuia să-i ajute la nevoie, să-i apere, dar totul era reciproc. Acum câteva luni, tata a decis că nu mai are nevoie de vasali, aşa că a încercat să-i acuze de trădare. Nobilii s-au aliat cu ţăranii dependenţi şi s-au răsculat împotriva lui. Săptămânile trecute au început atacurile, iar familia mea este încă în pericol. Mama a fost rănită grav, nu a supravieţuit, iar fraţii mei luptă umăr la umăr cu cavalerii...

Duci, ţărani dependenţi şi o ducesă (...) care spera la pacea dintre răsculaţi şi tatăl său prea însetat de putere, toate însemnate în două scrisori micuţe, legate cu aţă. Un ultim jurnal de moment, gânduri şi sentimente cuprinse de teamă, undeva în evul mediu, formând tema perfectă pentru o fetiţă ce sărbătorea „Săptămâna Evului Mediu”. ***

15 septembrie, 1408

PERSPECTIVE ISTORICE

Preoţi hunedoreni participanţi la marea răscoala ţărănească din 1784 Pr. lect. dr. Florin Dobrei Preliminarii Identificată cu toate năzuinţele spre mai bine ale păstoriţilor ei, Biserica, prin slujitorii ei, s-a aflat, de secole, în fruntea luptei pentru propăşirea culturală, socială şi politică a păstoriţilor 1. Persecuţiile la care a fost supusă preoţimea în decursul secolelor a făcut ca din rândurile ei să se nască sfinţi mucenici; unii sunt cunoscuţi cu numele şi prăznuiţi ca atare, alţii fie au dispărut în negurile istoriei, fie îşi aşteaptă cuvenita canonizare. Exemplele clericilor care au participat la cunoscuta răscoală ţărănească a lui Horea, Cloşca şi Crişan sunt pilduitoare. Repere ale desfăşurării răscoalei ţărăneşti din 1784 Opoziţia nobilimii maghiare faţă de conscripţia militară din vara anului 1784, prin care se oferea ţăranilor iobagi români şansa eliberării de servituţile feudale în cazul înrolării în armata habsburgică, a tensionat la maxim relaţiile dintre stăpânii de pământ şi populaţia românească; în Ţara Haţegului şi în Zarand au fost trimise comisii de anchetă, cerându-se dislocarea de efective militare 2. Adunaţi în faţa bisericii din Mesteacăn la 31 octombrie 1784, în zi de duminică, sub conducerea unui fost soldat imperial, Gheorghe Marcu (Giurgiu Marcu, zis Crişan) din Vaca – astăzi localitatea îi poartă numele –, ţăranii români au hotărât să ia drumul Alba Iuliei pentru înrolare. Încercarea nobilor locali de a-i împiedica a dus la izbucnirea conflictului armat de la Curechiu, din 1 noiembrie 1784, considerat scânteia care a dus la declanşarea marii răscoale ţărăneşti 3. Lucrurile s-au desfăşurat apoi cu rapiditate, răzmeriţa generalizându-se în tot comitatul şi în zonele învecinate. Astfel, începând cu 2

noiembrie, ţăranii conduşi de Crişan au devastat curţile nobiliare din cercul Brad; o parte a răsculaţilor a coborât apoi pe valea Căianului, înspre Deva, atacând, la 4 noiembrie, curia din Şoimuş. De aici, focul răscoalei a înaintat apoi rapid atât pe valea superioară a Mureşului (pe direcţia Hărău, Chimindia, Banpotoc, Uroi, Rapolt, Bobâlna, Folt, Geoagiu, Băcăinţi, Binţinţi, Pişchinţi, până la Vinţu de Jos) 4 şi pe cea inferioară (pe direcţia Brănişca, Sârbi, Ilia, Zam, până la Săvârşin) 5, cât şi pe valea Streiului, spre Haţeg (s-au dat lupte la Ruşi, Măţeşti, Râu Bărbat, Cârneşti, Clopotiva etc.) 6 ; pe valea Cernei, revolta s-a manifestat cu o mai mică intensitate (au fost atacate, totuşi, curţile nobiliare din Peştişu Mic şi Peştişu Mare) 7. În zilele de 6 şi 7 noiembrie s-a desfăşurat cunoscutul atac al ţărănimii asupra Devei; la 11 noiembrie, Horea a înaintat nobilimii refugiate în fortăreaţa deveană radicalul său „ultimatum”, în fapt, o sintetizare a tuturor doleanţelor româneşti privitoare la sistemul feudal împovărător din Transilvania 8 . Armistiţiile de la Tibru, Inuri, Sălciua şi Valea Bradului, din 12-18 noiembrie 1784, au oprit propagarea răscoalei, nobilimea primind astfel răgazul de-a se reorganiza. Dându-şi seama de înşelăciune, Horea a cerut ţărănimii să se ridice

Nicolae Wardegger, Momente ale luptei comune a poporului român şi a naţionalităţilor conlocuitoare împotriva dominaţiei Imperiului habsburgic, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XIII, 1977, p. 36. 5 Nicolae Edroiu, Două izvoare narative despre atacul ţărănesc din 1784 asupra Devei, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an VIII, 1969, p. 85. 6 Mircea Dan Lazăr, Desfăşurarea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan pe domeniul Hunedoara, în rev. „Corviniana. Acta Musei Corvinensis”, Hunedoara, an I, 1995, p. 134. 7 Ibidem, p. 133-138. 8 Traian Bălan, Atacul asupra Devei în timpul răscoalei populare din 1784-1785, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an V, 1968, p. 181-193; Nicolae Edroiu, Caracterul antihabsburgic al răscoalei lui Horea (17841785), în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XIII, 1977, p. 30.

Ioan Vasile Leb, Biserica în acţiune, Cluj-Napoca, 2001, p. 85. Mihai Cerghedean, Câteva date cu privire la conscripţia militară din vara anului 1784 în comitatele Hunedoara şi Zarand, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XXI-XXIV, 1988-1991, p. 745-751. 3 Istoria românilor VI. România între Europa Clasică şi Europa Luminilor (1711-1821) (coord. Paul Cernavodeanu şi Nicolae Edroiu), Bucureşti, 2003, p. 556-557. 1 2

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

din nou la luptă, răscoala intrând astfel în cea de-a doua fază 9. La solicitarea Vienei, a intrat în acţiune Comandamentul Militar General al Marelui Principat al Transilvaniei, sprijinit şi de efective austriece de pe teritoriul Ungariei. În confruntarea armată de la Brad, din 28 noiembrie 1784, au câştigat răsculaţii 10 ; la Mihăileni, în ziua de 7 decembrie, vicecolonelul Kray a zdrobit însă oştirea ţărănească 11. Prinşi prin trădare, la 27 decembrie, Horea şi Cloşca au fost purtaţi în lanţuri, înaintea infamei lor execuţii de la Alba Iulia din 28 februarie 1785, timp de două săptămâni, prin toate satele de pe valea Mureşului, de la Alba Iulia până la Şoimuş, pentru a se risipi zvonurile potrivit cărora capii răscoalei nu fuseseră prinşi. Trupul căpitanului Crişan – trădat şi el, s-a sinucis în temniţă – a fost despicat în patru şi aşezat, ca avertisment, în localităţile Cărpeniş, Abrud, Brad, Bucium şi Mihăileni 12. Bilanţul răscoalei a fost sumbru: sute de ţărani întemniţaţi, 349 de iobagi ucişi 13 (localizarea mormintelor celor 86 de prizonieri români ucişi fără judecată la 8 noiembrie şi îngropaţi pe dealul din spatele cetăţii Devei nu s-a făcut nici astăzi 14), sute de familii româneşti deportate în Banat 15 etc. Preoţi hunedoreni în luptă Încrâncenatele momente schiţate în rândurile de mai sus au constituit pentru clericii hunedoreni, ortodocşi şi uniţi deopotrivă, un prilej de afirmare a solidarităţii în luptă şi suferinţă cu proprii păstoriţi 16 . Astfel, încă din 21 octombrie 1784, preotul din

Rapoltu Mare era pârât judelui nobiliar al comitatului Hunedoara că ar fi ameninţat că „la primăvară va fi aşa de mare război că nu rămâne piatră pe piatră”. La Haţeg, speriat de perspectiva unei răscoale, vicecancelarul Karp i-a adunat pe preoţii ortodocşi şi uniţi din district pentru a le explica sensul patentei imperiale referitoare la conscrierea militară. Acolo unde clerul a dat curs cererii ierarhilor, iobagii au ripostat; într-o „plânsoare” adresată la 1 septembrie 1784 vicejudelui cercual Adam Szabo din Chitid, preoţii Petru Popa (ortodox) şi Ştefan Popa (unit) din Gânţaga se pângeau că au fost somaţi de ţărani să-i urmeze la oaste, în caz contrar fiind alungaţi 17. După cum s-a precizat, scânteia răscoalei propriu-zise a constituit-o adunarea ţărănească de la Mesteacăn din 31 octombrie 1784; în faţa celor 600 de ţărani adunaţi în faţa bisericii, preotul Ioanăş Căzan a dat citire „diplomei aurite” aduse de căpitanul Crişan şi s-a rugat pentru reuşita călătoriei acestora la Alba. La 1 noiembrie, în prezenţa altui preot, cel din Curechiu, s-a luat hotărârea obţinerii prin forţă a drepturilor îndelung refuzate; adunări similare au avut loc şi la Crişcior, Mihăileni, Brad, Baia de Criş, Ribiţa, Ociu, Tomeşti, Băiţa, Trestia şi Lunca. La Crişcior, în 2 noiembrie 1784, clopotul bisericii reformate a fost luat şi suit în turnul lăcaşului de cult ortodox. Tot aici preotul Costandin Turcin (cunoscut ca „popa Costan”) a cununat-o pe Apolonia Pakot, fiica subprefectului maghiar al comitatului Zarand, cu tânărul Ion Sârbu; pe răsculaţi îi asigura că „iobăgie nu vai mai fi”, cântând în biserică, în fiecare zi de miercuri şi vineri, troparul „Mântuieşte Doamne poporul Tău”. Rebotezări în „religia românească” au oficiat şi preoţii Iova din Rişca, Ioan, Toader şi Lazăr din Ţebea. La 3 noiembrie, în timpul atacului de la Ribiţa, preotul Avram din Uibăreşti îi îndemna pe ţărani să-i stârpească pe asupritori. Alţi participanţi la răscoală au fost preoţii Gheorghe din Bucureşci şi Dănilă din Zdrapţi. La 10 noiembrie 1784, în ţinutul

10F

16F

11F

12F

13F

14F

15F

Istoria românilor…, VI, p. 560. Nicolae Edroiu, Lupta de la Brad (28 noiembrie 1784) dintre ţărănimea răsculată şi trupele de represiune, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an VIII, 1977, p. 335-338. 11 Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria (1784-1785), scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, p. 234-235. 12 Zoltán Tóth, Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848, Bucureşti, 1955, p. 156. 13 Ioan Lupaş, Răscoala ţăranilor din Transilvania la anul 1784, Cluj, 1934, p. 105. 14 Francisc Hossu-Longin, Amintiri din viaţa mea, Cluj-Napoca, 1975, p. 242-244. 15 I. Lupaş, op. cit., p. 106. 16 George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei. Pre doue sute de ani din urmă, vol. I, Sibiu, 1889, p. 473-484. 10

David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, Bucureşti, 1984, p. 229, 268-276.

PERSPECTIVE ISTORICE

Zarandului au fost emise paşapoarte româneşti de liberă trecere, preîntâmpinându-se astfel infiltrarea de spioni: „Passus. Tuturora celor ce se cuvine a şti, cinstiţilor preoţi sau mireni, pentru acest preot pater facem a şti în ţară, cu porunca celor mai mari, c-au căpătat graţie împărătească, şi avem poruncă de la părintele protopop [ca] nimenea să nu îndrăznească a-i face ceva şi cu pace bună încă să-l povăţuiţi cu om până la domnul Bukova. Prin aceia, rămânem de bine voitori noi, ieu Popovici popa din Crişcior, popa Costandin din Crişcior iproci. Meşiţa octo[m]brie în 30 de zile [10 noiembrie n.n], anul Domnului 1784.” 18 Coborând pe valea Căianului, răsculaţii au atacat în zilele de 6-7 noiembrie 1784 cetatea Devei; între prizonierii luaţi cu acel prilej şi mai apoi executaţi s-a numărat şi un preot. La 11 noiembrie 1784 a fost redactat radicalul ultimatum al lui Horea către nobilimea maghiară, formulat de preoţii Costandin Turcin şi Dănilă Popa din Crişcior. Focul răscoalei s-a extins apoi rapid pe văile Mureşului, Cernei şi Streiului 19 . În fruntea grupului de ţărani care au participat la devastarea castelului din Petriş (jud. Arad) s-au aflat preoţii Gheorghe Bucşa din Burjuc şi Lupu din Zam; alţi capi locali ai mişcării au fost clericii din Săcărâmb, Lăpuşnic, Rapoltu Mare şi fiul preotului din Păuliş. Clericii Dumitru din Cinciş şi David din Băcia au fost arestaţi şi duşi în castelul de la Hunedoara, fiind puşi însă curând în libertate, de teama furiei poporului. Un funcţionar al minei Ghelari a sustras din exploatare praf de puşcă, pe care l-a dat minerului Zaharia Alic; de la acesta a ajuns în posesia preotului Lazăr, persoană de legătură cu răsculaţii de pe valea Cernei. Preotul Nicolae din Orăştie a trecut în Ţara Românească, solicitând, fără succes,

intervenţia armată a domnitorului Mihail Şuţu (1783-1786) 20. Armistiţiile încheiate la Tibru, Inuri, Sălciua şi Valea Bradului între 12-18 noiembrie 1784 au permis nobilimii să se reorganizeze. La 16 noiembrie 1784, în satul Valea Bradului, a avut loc o întâlnire între căpitanul Crişan şi medicul „oculist” (oftalmolog) Ioan PiuariuMolnar, trimisul Guvernului pentru aplanarea conflictului, în urma căreia, a doua zi, a fost întocmit un raport către autorităţi, prezentându-se detaliat nemulţumirile ţăranilor. La final sunt consemnate şi numele câtorva clerici hunedoreni, participanţi la negocieri: „Şi noi, preoţii, dăm adevărată credinţă cum că am văzut şi am auzit aceste lucruri înaintea noastră. S-au scris eu namesnic popa Alexandru şi eu popa Costandiu Turdin şi eu popa Ioan Cleş şi Samuilă Popovici şi eu Mihail Popovici şi eu popa Jurju Luncoian [şi] eu Danil Popovici” 21; preotul Costan a poruncit ulterior să se incendieze casa pădurarului Costa, cel care intermediase întâlnirea cu medicul ardelean, numit acum „spion ungur” 22. Dându-şi seama de înşelăciune, Horea a cerut ţărănimii să se ridice din nou la luptă 23. La începutul celei de-a doua faze a răscoalei, preoţii hunedoreni au fost însărcinaţi de Crişan cu anunţarea convocării unei mari adunări ţărăneşti la Homorod: „Eu, Gheorghe Crişan, căpitan militar, trimit această poruncă din mâinile lui Horea prin aceşti patru oameni, care sunt trimişi ca să citească porunca aceasta din sat în sat, de la popă la popă, cât ţine de la Presaca şi până la Homorod, ca toţi ţăranii să vină înarmaţi la Homorod, şi acela care nu va veni să fie legat cu toţi copiii săi şi aşa să se aprindă casa pe ei, şi să vină înarmaţi cu puşti, cu bâte şi cu furci de fier.” Din anchetele ulterioare reiese că acest convocator a fost citit 19F

17F

20F

18F

21F

22F

Constantin Bobulescu, Feţe bisericeşti în războae, răzvrătiri şi revoluţii, Chişinău, 1930, p. 47-49; I. Mihăescu, op. cit., p. 602-603. 21 David Prodan, Misiunea lui Ioan Piuariu-Molnar în cursul răscoalei lui Horea (textul românesc al raportului său), în rev. „Apulum. Acta Musei Apulensis”, Alba Iulia, an VII, 1968, nr. 1, p. 561-566. 22 Idem, Răscoala lui Horea..., II, p. 44, 496. 23 Istoria românilor…, VI, p. 560. 20

N. Densuşianu, op. cit., p. 99-111; Ioan Mihăescu, Preoţi hunedoreni în revoluţia lui Horea, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an XXXIV, 1984, nr. 9-10, p. 601603; Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1986, p. 474; D. Prodan, op. cit., I, p. 283305, 595-596. 19 D. Prodan, op. cit., I, passim. 18

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

credincioşilor de către clericii din Vica, Micăneşti, Cerbia, Glod, Burjuc etc.; pe cei care nu vor răspunde chemării „căpitanului”, preotul Zaharia Popa din Bretea Mureşană îi ameninţa cu incendierea caselor 24.

nobilimii şi ale soldaţilor, care, cutreierând satele, maltratau şi jefuiau clericii ortodocşi; dă exemplul preoţilor Ion Popa din Bârsău, ars cu fierul înroşit, şi al lui Anghel Popa din Nojag, căruia i s-a spart capul. Din alte documente contemporane reiese că preoţii Ioanăş Căzan din Mesteacăn, Lupu din Zam şi Mihail din Gelmar au fost ucişi; cel din urmă luase parte la devastarea curţii baronului Antoniu Orban din Binţinţi (azi Aurel Vlaicu), fiind decapitat la Deva, împreună cu 21 de ţărani, la 10 noiembrie 1784. Sentinţa dictată în cazul „popii” Costandin (Costan) din Crişcior a fost: „Capul să i se înfingă în ţeapă, iar corpul să-i fie pus pe roată!”; pedeapsa i s-a comutat apoi în închisoare pe viaţă. Preotul Zaharia din Bretea Mureşană a fost condamnat la tragere pe roată; pedeapsa i s-a redus apoi la 10 ani de carceră în lanţuri, cu participarea silită la lucrările publice şi aplicarea a câte 24 de bâte anual. Preotul Mihai din Lăpuşnic a fost expulzat în Banat, întrucât afirmase că aştepta ajutor din afară, iar preotul din Sârbi, nenominalizat, a fost omorât în bătaie; alţi trei preoţi, rămaşi anonimi, au fost condamnaţi la câte 10 ani de temniţă sau la „tragerea corăbiilor la Petrovaradin” (Serbia). Ca apropiat al lui Crişan, preotului Marcu din Birtin i s-a aplicat o aspră pedeapsă corporală, cerându-se Episcopiei Aradului caterisirea sa; contele Jankovich a solicitat extinderea acestei măsuri la toţi clericii participanţi la răscoală 27. La 14 decembrie 1785 s-a întocmit un tabel în limba latină, cuprinzând „răufăcătorii” din 46 de localităţi ale cercului comitatens „Dincoace de Mureş”, care, în anul precedent, instigaseră poporul la multe „răutăţi”; între cei înscrişi figurează şi patru clerici – David din Lingina (azi Izvoarele) şi Matei din Sântandrei (ortodocşi) şi Simion din Ocolişu Mic şi Partenie din Nădăştia de Sus (uniţi) –, etichetaţi, împreună cu ceilalţi, ca fiind „amăgitori de oameni, ireligioşi, prădători, ucigaşi şi hoţi publici, primitori de lotri, băutori

23F

Cununi muceniceşti După înăbuşirea definitivă a mişcării, furia nemăsurată a nobilimii s-a revărsat mai ales asupra clericilor, consideraţi „aţâţători, seductori şi înaintemergători”. Încă din 3 noiembrie 1784, într-un memoriu al nobilimii hunedorene, înaintat contelui Jankovich, se cerea „să se pedepsească într-un mod exemplar preoţii românilor, care sub pretextul religiei învăţară plebea ca să-i extermine pe unguri”. Apoi, într-o scrisoare a contelui Gheorghe Bánffy, remisă la 5 ianuarie 1785 Cancelariei aulice, după ce se arăta că „popii au ridicat peste tot românimea, ei au purtat corespondenţa şi ei au făcut această răscoală”, erau prezentate mai multe propuneri de păstrare a liniştii pe viitor: preoţii să stea chezaş pentru întreg satul, să li se reducă drastic numărul (câte unul la câteva sate), să li se confişte corespondenţa, să fie păziţi de soldaţi în timpul încartiruirilor, iar recomandările pentru hirotonire să le facă nobilii direct episcopului 25. Pedepsele aplicate clericilor au fost crunte. Cărturarul Ioan Monorai, aflat în trecere pe valea Mureşului, a lăsat posterităţii o descriere dramatică: „Dară mai groaznică vedere mi se puse înainte din sus de Deva [unde], în două dealuri, două şiraguri de capete puse în pari şi încă unul de popă. Însă aceea de tot ne scârbi că în Deva, dintr-o pivniţă, atâta mort scoseseră afară, cât făcuse căpiţă din ei, carii, prea îmbulziţi fiind acolo, se năduşiseră unii pe alţii” 26. Încă din 28 decembrie 1784, vicarul ortodox Ioan Popovici din Hondol reclamase contelui Jankovich excesele 24F

26F

25F

D. Prodan, op. cit., II, p. 46-48. Ibidem, p. 324-329. 26 Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1986, p. 289. 25

N. Densuşianu, op. cit., p. 300-309; I. Mihăescu, op. cit., p. 601; D. Prodan, op. cit., II, p. 165-167, 180, 402, 496, 504509.

PERSPECTIVE ISTORICE

de sânge şi răi” 28 . Şi într-o circulară a episcopului Ioan Bob din ianuarie 1785 se arăta că „din mai multe înştiinţări trimise ar fi înţeles Crăescul Gubernium că oarecare şi dintră preoţii noştri, după ce prostimea din varmeghia Henadorii cu a Zărandului unită ar fi ridicat grea răscoală asupra nemişugului, nu numai [că] nu s-au silit a o potoli şi a o stinge după datoria chemării sale, ce încă ei înşişi ar fi îndemnat spre aceasta şi s-ar fi năzuit ca acesată răutate şi prin alte varmeghii să sporească şi ar fi lucrat ca mai tare să să lăţască” 29. La Deva, între cei 195 de prizonieri interogaţi la începutul anului 1785 se numărau şi preoţii Lazăr din Galaţi (unit), Antonie din Folt, Costandin din Rapoltu Mare şi Dumitru din Streisângeorgiu (ortodocşi); Matei din Herepeia fusese anchetat în decembrie 1784. La Alba Iulia au fost audiaţi preoţii neuniţi Ioan din Mesteacăn şi Avram din Uibăreşti; episcopul Ghedeon Nichitici a intervenit pentru eliberarea lor. Şi tot în aceeaşi perioadă, protopopul unit al Orăştiei, Ioan, cerea comitelui Hunedoarei să-l elibereze de la Alba pe un cantor din Romos, reţinut pe nedrept împreună cu Ivan Popa din Ţara Românească, fiul preotului unit Ivan din Romos. În schimb, între cei recompensaţi la Abrud în ziua de 5 ianurie 1785 pentru neimplicare în răscoală s-a numărat şi un preot hunedorean, Ioan Mariş din Ţebea, căruia i s-a dat o medalie de aur şi un adaos anual la salariu de 200 de florini 30. Pe preotul unit Alexandru din Geoagiu-Joseni îl obligaseră nobilii maghiari să se ridice alături de ei contra răsculaţilor 31. Socotiţi ca fiind principalii vinovaţi, clericii români, ortodocşi şi uniţi deopotrivă, au rămas pe mai departe în atenţia autorităţilor 32. Ca atare, ierarhilor de la Sibiu, Arad şi Blaj li s-a

impus să angajeze şi mai mult păstorii sufleteşti în opera de reinstaurare a liniştii în parohii, să ajute organele statului la recuperarea bunurilor luate de răsculaţi. La 3 ianuarie, la Deva, s-a făcut o anchetă bisericească, în cadrul căreia o comisie, compusă din protopopii Iosif Adamovici al Abrudului şi Petru al Hunedoarei, secretarul episcopal Dimitrie Eustatievici şi preoţii Ioan din Deva şi Sava din Răşinari, a cercetat sesizările făcute la adresa preoţimii din satele districtelor Dobra şi Brad; clericii din Uibăreşti, Grohot, Bulzeşti şi Bucureşci nu s-au prezentat. La 15 august 1785 vicejudele nobiliar George Váradi raporta Guvernului că preotul Dumitru Popa din Bobâlna, reîntors din închisoare, aţâţa poporul spunând că „Horea n-a fost omorât, ci e la muscal şi azi-mâine va veni cu aşa putere muscălească în Ardeal, că nu mai rămâne picior de ungur şi atunci îşi va vedea ungurul amarul, căci n-a avut ungurul nicio poruncă să omoare nici măcar un român, ci a făcut-o împotriva poruncii, pentru care îşi va lua plata”. Şi Ştefan Kristsori, vicejudele nobililor din comitatul Zarand, avertiza, la 22 august 1785, că popa Costan din Crişcior, evadat din închisoarea de la Alba Iulia la 7 august 1785, împreună cu alţi 30 de ţărani, adună din nou „oaste” 33. Tensiunile au continuat şi în anii următori. La 2 iunie 1790, membrii adunării comitatului Hunedoara, întruniţi la Deva, solicitau excluderea din funcţie a secretarului Cancelariei aulice vieneze, Iosif Meheşi, întrucât era fiu de „popă”, iar „preoţii au fost conducătorii revoluţiei de la 1784” 34. În viziunea autorităţilor, măsurile păreau justificate, întrucât, în părţile Zarandului, un protopop ortodox şi patru preoţi cereau ţăranilor din satele pe care le străbăteau să se ridice la o nouă „Horiadă”. În loc de concluzii Pe baza celor prezentate, se poate afirma cu tărie că prin participarea lor la aceste încrâncenate momente, precum şi prin patimile îndurate în timpul şi după reprimarea

27F

28F

32F

29F

30F

33F

31F

Mihai Cerghedean, Câteva consideraţii pe marginea unei liste de împrocesuaţi din vremea lui Horea, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an XXVI, 1995-1999, nr. 1, p. 505-524. 29 Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica GrecoCatolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob (1782-1830), Bucureşti, 2005, p. 153. 30 I. Mihăescu, op. cit., p. 603; D. Prodan, op. cit., II, p. 166167, 231-233, 247-249, 384. 31 D. Dumitran, op. cit., p. 153-154, n. 30. 32 I. Mihăescu, op. cit., p. 604-605. 28

33 34

D. Prodan, op. cit., II, p. 352-353, 375, 418, 548-559. Zenovie Pâclişanu, Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 1790-1792, Bucureşti, 1923, p. 8.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

acestei scântei de demnitate naţională, clericii hunedoreni, ortodocşi şi uniţi deopotrivă, au înscris o filă sfântă în istoria neamului românesc.

Masoneria în judeţul Hunedoara. Repere istorice Prof. Dorin Petresc La nivelul tradiţiilor istorice înrădăcinate în Evul Mediu, între precursorii francmasoneriei speculative este adjudecat şi modelul breslelor meşteşugăreşti. Breslele transilvănene, probate documentar încă din secolul al XIV-lea, aveau caracterul unor asociaţii (corporaţii) închise, coagulate pe baza criteriului de apartenenţă la un meşteşug, cu organizare proprie, fiind implicate nemijlocit în viaţa economică şi socială a comunităţilor din care făceau parte. În anul 1376, la Sibiu, Sighişoara, Orăştie şi Sebeş, sunt menţionate 19 bresle (fraternitas) 1. Pe parcursul secolelor XV-XVII, mărturiile documentare vădesc existenţa, pe meleagurile hunedorene, a unor bresle meşteşugăreşti la: Orăştie, Hunedoara, Haţeg, Deva 2 . Atât ierarhia din interiorul acestor organizaţii profesionale (stratificată pe trei nivele – ucenici, calfe şi maeştri), cât şi o parte dintre uneltele lor (echerul, compasul, rigla, mistria, nivela, dalta, ciocanul, roaba ş.a.), au inspirat francmasoneria „speculativă” din Secolul Luminilor, oferind principii de

organizare ale atelierelor acesteia, dar şi elemente de simbolistică masonică 3 („uneltele”) . Un alt curent, ductores al mişcărilor iniţiatice în Transilvania, l-a reprezentat „Rozicrucianismul”. Încă din lumea Renaşterii, teritoriul transilvănean se afirmase ca un spaţiu de interes pentru savanţii erudiţi ai unei epoci în care cunoaşterea refuza să se mai lase îngrădită de limitările impuse de religie. Pe acest filon, este de notat că în galeria celor 12 mari iniţiaţi ai lumii, continuatori ai lui Hermes Trismegistus, apare menţionat şi numele sasului Melchior Cibiniensis Ungarus, trăitor la Sibiu, în veacul al XVI-lea. Medicul personal al împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, dr. Michael Maier 4, în lucrarea Symbola Aureae Mensae Duodecim Nationum [Frankfurt, 1617], îl amplasează pe Melchior Cibiniensis (Sibianul), ca parte a lanţului universal al tradiţiei hermetice şi al transmiterii luminii iniţiatice, considerându-l continuator al lui Rogherius Bacon Anglus 5. Este de bănuit că Melchior Cibiniensis, din rezidenţa sa sibiană, a întreţinut oarecari legături cu elita săsească erudită din celelalte burguri ale Scaunelor săseşti transilvănene, între care se număra şi Orăştia. De asemenea, pentru primele decenii ale secolului al XVII-lea, principele Gabriel 36F

34F

35F

37F

38F

Ioachim Lazăr, Meşteşuguri şi bresle hunedorene (secolele XIV-XIX), în Judeţul Hunedoara. Monografie, vol. 2: Economie şi societate, Deva - Iaşi, Editura Emia şi Editura „Timpul”, 2012, p. 150; Ştefan Pascu, Meşteşugurile în Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, p. 55. 2 Pentru ilustrarea acestei problematici, a se vedea: Ion Lungu, Vasile Radu, Beniamin Bassa, Ion Raica, Mircea Valea, Meşteşuguri şi meşteşugari din sud-vestul Transilvaniei, 1970, passim; Anton Egon Dörner, Un statut de breaslă din Orăştie de la începutul veacului al XIX-lea, în „AIIC”, XXIX, 1981, pp. 365-383; Olimpia Palamariu, Documente ale breslei tăbăcarilor din Orăştie, existente în arhivele hunedorene, în „Sargetia”, XIII, 1977, pp. 397-404; Maria Ursuţiu, Contribuţii privind breslele din Hunedoara şi Haţeg în secolul al XVII-lea, în „Sargetia”, XX, 1986-1987, pp. 232-240; Costin Feneşan, Ioachim Lazăr, Trei statute de breaslă de la Hunedoara din prima jumătate a secolului al XVII-lea, în „Sargetia”, XIV, 1979, pp. 243-260; Beniamin Bassa, Breslele meşteşugăreşti din Haţeg, în „Studii şi Articole de Istorie”, 7, 1965, pp. 381-392; 1

Tudor Sălăgean, Precursorii Francmasoneriei. Bresle (Loji) meşteşugăreşti, ordine cavalereşti şi influenţe rozicruciene în Transilvania secolelor XIV-XVII, în volumul de studii Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Tudor Sălăgean, Marius Eppel (coordonatori), ed. II, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, p. 17. 4 Asupra filiaţiei cu Hermeneutica şi Alchimia iniţiatică cultivată de împăratul Rudolf al II-lea şi medicul său, Michael Maier, a se vedea sinteza lui Jacqueline Dauxois, Împăratul alchimiştilor: Rudolf al II-lea de Habsburg, traducere de Maria şi Alin Genescu, Bucureşti, Editura ALLFA, 1999. 5 Tudor Sălăgean, Precursorii Francmasoneriei [...], p. 21. 3

PERSPECTIVE ISTORICE

Bethlen a jucat un rol distinct în concertul mişcării rozicruciene, chiar şi numai pentru faptul că, la curţile sale din Aiud, Alba-Iulia, sub egida Colegiului academic Bethlenian, şi din Deva (palatul „Magna Curia”), şi-au găsit adăpost şi protecţie o vexilă de cărturari implicaţi în începuturile Rozicrucianismului paneuropean, precum: Johann Heinrich Alstedius, Johann Heinrich Bisterfeld, Martin Opitz, elite occidentale conexate la nucleul rozicrucian prin intermediul lui Johann Valentin Andreae şi Daniel Heinsius 6. Spre deosebire de breslele medievale, zorii epocii moderne au adus cu sine naşterea, în Occident, a masoneriei speculative; aceasta nu mai avea în vedere realizarea de edificii, ci se afirma mai degrabă drept o masonerie ideatică, al cărei scop era acela de a construi „cetatea umană”, respectiv o lume ideală. Însă, prima mărturie documentară referitoare la un posibil hunedorean, membru al Francmasoneriei universale, o datorăm reputatului om politic, savant de geniu şi iluminat iniţiat, fondator al Americii moderne – Benjamin Franklin (1706-1790) 7. În urmă cu mai bine de şapte decenii, în timp ce investiga arhiva personală a lui Benjamin Franklin, cercetătorul Bernard I. Cohen a descoperit două scrisori ale ilustrului om politic american, datate la 1753 şi 1755, din care se desprind interesante informaţii privitoare la prietenia acestuia cu preotul Samuel Damian, sosit din Transilvania, dintr-un sat ardelean cu nume de rezonanţă orientală – „Tartaria” sau „Tatarasti”, apreciindu-se că acest cleric a fost „primul român care a descoperit America”! 8

Aşa cum se desprinde din documente, pe la 1748, după o lungă călătorie peste Atlantic, preotul luminat Samuel Damian ajungea pe continentul american, la Maryland, apoi la Philadelphia, unde l-a vizitat la reşedinţa sa, pe Benjamin Franklin.

39F

Despre acest episod, marele savant relata confratelui său, medicul patolog John Lining (1708-1760) din Charleston, într-o scrisoare târzie, expediată la 18 martie 1755: «…Tot ceea ce ştiu despre Damian, după propria sa mărturie, este că el era născut în Transilvania, de obârşie din Tartaria, preot al bisericii greceşti (ortodoxe – n.n.); el vorbea şi scria în latină foarte repede şi corect. S-a pregătit să plece din ţara sa cu gândul de a face înconjurul lumii pe cât posibil pe uscat. A călătorit prin Germania, Franţa, Olanda şi Anglia. A rămas un timp la Oxford. Din Anglia a venit la Maryland, de acolo s-a dus în Noua Anglie şi s-a reîntors pe uscat în Philadelphia, iar de aici a călătorit prin Maryland, Virginia şi Carolina de Nord spre tine (în Charleston – n.n.). S-a gândit că i-ar folosi în călătoriile sale să afle ceva despre electricitate. Eu l-am învăţat cum să folosească tubul, cum să încarce butelia de Leyda şi alte câteva experimente. […] Ultima scrisoare pe care mi-a adresat-o cred că a fost din Jamaica, în care-şi exprima dorinţa de a-i trimite tuburile amintite de tine

40F

41F

Această problematică a rolului jucat de principele Gabriel Bethlen în polarizarea elitei apusene, pe coordonatele Principatului Transilvaniei, se poate urmări în lucrările semnate de: Flavia Teoc, Un pionnier du baroque: Martin Opitz, în „Transylvanian Review”, nr. 2, 2007; Frances Yeates, Iluminismul rozicrucian, traducere de Petru Creţia, Bucureşti, 1998; Orbán János, Református kollégiumépítkezések Erdélyben a barokk és klasszicizmus korában. Nagyenyed, Kolozsvár, Marosvásárhely, în „Dolgozatok az Erdélyi Múzeum Érem- és Régiségtárából”, II (XII) évfolyam, 2007; Tudor Sălăgean, Precursorii Francmasoneriei [...], pp. 22-27. Paul Cernovodeanu, Un transilvănean prieten cu Benjamin Franklin, în „Magazin Istoric”, IV, 1970, nr. 11, pp. 48-61. Gabriel Viorel Gârdan, Episcopia Ortodoxă Română din America – parte a Ortodoxiei Americane, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2007, pp. 30, 33, 79

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

şi de a-l întâlni la Havana, de unde spera să ajungă pe mare la Vera Cruz. Nădăjduia să călătorească pe uscat prin Mexic până la Acapulco, iar de acolo să străbată Oceanul (Pacific – n.n.) până la Manilla şi apoi prin China, India, Persia şi Turcia să se înapoieze în propria sa ţară, gândindu-se că va trăi mai ales de pe urma electricităţii. Ciudat proiect!…» 9. Corespondenţa savantului american ne dezvăluie amănunte revelatoare legate de persoana clericului transilvănean Samuel Damian. Avea o pregătire elevată pentru timpul său, din moment ce întrebuinţa cu uşurinţă limba latină. Este posibil să fi fost şcolit la Colegiul reformat din Orăştie ori în cetatea culturală a Blajului. De facto, în epocă, latina era lingua franca a elitelor şi administraţiei, acea limbă universală care permitea comunicarea ideilor pe cortexul geografic al Mapamondului. Într-o lume arhaică, precum cea a preotului Damian, în care doar războaiele Împărăţiei austriece îl mai smulgeau pe plugar din vatra satului spre al aduce în contact cu spaţiul occidental, „gândul de a face înconjurul lumii” reprezenta o idee incredibilă. Pe la 1740, când pleacă în lungul peregrinaj, în Transilvania abia se configurau nucleele culturale ale Iluminismului. „După chiar spusele sale”, ştim că itinerarul european al acestei expediţii a trecut prin Germania, Franţa, Olanda şi Anglia. În insula britanică, „a rămas un timp la Oxford”, bineînţeles la Universitatea de aici, în arhiva căreia este posibil să i se descopere urmele prezenţei sale. Periplul european al lui Samuel Damian a reprezentat o călătorie iniţiatică, de studii, dar şi de „evadare” spre universalismul cultural al epocii Luminilor. Din Anglia, preotul Samuel Damian s-a îmbarcat cu destinaţia Coloniile britanice din America, unde a şi ajuns, pe la 1748. Cât a stat în Franţa şi la Oxford, prelatul transilvănean a primit din partea cercurilor iniţiate recomandările cuvenite pentru Benjamin Franklin. La Philadelphia, s-a bucurat

de încrederea şi protecţia marelui savant, om politic american, membru marcant al Francmasoneriei. Universul cultural în care „debarcase” transilvăneanul nostru era în bonton cu Iluminismul european. Aici, la Philadelphia, funcţionau deja nuclee de dezbatere a noilor idei ce urmau să schimbe vechea ordine a lumii. Pe la 1731, Franklin înfiinţase prima bibliotecă publică din America, precum şi o Societate Filosofică, de genul celor existente la Paris, Londra, Berlin şi Viena. De altfel, cel care va intra în memoria posterităţii ca unul dintre „the Founding Fathers” ai naţiunii americane moderne, întreţinea legături cu Voltaire, Lavoisier, Buffon, David Hume, La Fayette, Mirabeau. Hunedorean sau de altă obârşie, acest preot l-a cunoscut pe Benjamin Franklin la el acasă, în Philadelphia, cu 28 de ani mai devreme de semnarea celebrei Declaraţii de Independenţă 10. Activitatea unor ateliere masonice în spaţiul românesc este cert atestată documentar, pe teritoriul Transilvaniei, începând cu secolul al XVIII-lea. La Sibiu, în mediul gubernial unde funcţiona mare parte din elita administrativă, militară şi clericală ardeleană, la 1767, se puneau bazele lojei „St. Andreas zu den drei Seeblätten” („Sfântul Andrei cu trei frunze de nufăr”) 11. Aşa după cum se recunoaşte, în epocă, lojile masonice au reprezentat „partea nevăzută a

42F

43 F

44 F

O sinteză a acestor date documentare a mai fost publicată de Dorin Petresc, în art. Preotul Samuilă Damian - Primul hunedorean care a descoperit America, în ziarul „Hunedoreanul”, 2008. 11 Emil Sigerius, Cronica oraşului Sibiu, Sibiu, Editura Imago, 1997, p. 50; E. von Friedenfels, Joseph Bedeus von Scharberg. Beiträge zur Zeitgeschichte Siebenbürgens im 19. Jh., band I, Wien, 1876, pp. 213-226; Carol Göllner, Aspekte der Aufklärung in Siebenbürgen im 18. Jh., în vol. Beförderer der Aufklärung in Mittel- und Osteuropa. Freimaurer, Gesellschaften und Clubs, editori E. Balász ş.a., Berlin, 1979, pp. 153-160; A. von Hochmeister, Martin von Hochmeister. Lebensbild und Zeit-Skizzen aus der zweiten Hälfte des XVIII. und der ersten Hälfte des XIX. Jhs. (17671837), Hermannstadt (Sibiu), 1873, pp. 26-31; Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa politică. Importanţa Edictului de Concivilitate pentru oraşul Sibiu, traducere de Monica Vlaicu, Sibiu, Editura Hora, 2000, pp. 191. 10

Demetrius Dvoichenko-Markov, A Romanian Priest in Colonial America, în „The American Slavic and East European Review”, XIV, 1955, nr. 2, pp. 383-389.

PERSPECTIVE ISTORICE

Iluminismului” 12, nucleul fondator de la Sibiu propunându-şi ca direcţie principală, în programul său, propagarea „luminilor”, cu pivotarea centrului de greutate în domeniul cultural. După înfiinţarea sine loco, la Sibiu, în anul 1776, a unui „Capitlu al Templierilor” 13, sau constituit ateliere de lucru (filiale) masonice în Braşov („Zu den vier Monden”), Cluj, AlbaIulia şi Sighişoara, aflate în contact cu lojele central-europene din Viena, Praga, Hildesheim, Pesta 14 . Atenţia acestei elite era focalizată asupra stimulării producţiei publicistice şi literare, resuscitându-se interesul pentru cercetarea istoriei; spre exemplu, se preconiza elaborarea unor lucrări privind „istoria generală a Transilvaniei” 15 . Lista membrilor lojii „Sfântul Andrei cu trei frunze de nufăr”, întocmită pentru perioada 1767-1790, consemnează numele a 276 fraţi slujitori, componenţa oglindind un facies multinaţional şi multiconfesional, specific lumii transilvănene. Această asociaţie discretă conjuga eforturile unei covârşitoare părţi a intelectualităţii Marelui Principat al Transilvaniei. Ajunge doar să menţionăm pe: guvernator, generalul comandant, şapte înalţi consilieri camerali aulici cezaro-crăieşti, şase consilieri guberniali, nobili de diferite etnii, ofiţeri ai armatei imperiale, episcopi, preoţi, dascăli, medicul Ioan Piuariu-Molnar, principele Mavrocordat. Din ţinuturile hunedorene, îi regăsim aici pe: Daniel Montsch – jude scăunal în Orăştie 16 , medicul şi

farmacistul Ladislaus Bruz din Orăştie - medic şef al comitatului Hunedoara, comisarul Michael von Brukenthal, înalt funcţionar rezident la Deva, baronul Anton Joszika – nobil originar din Brănişca 17. Au existat şi oarecari legături cu protipendada din Deva, probate prin prezenţa demnitarului cezaro-regesc Michael von Brukenthal, la 1785, în oraşul cu cetate, când acest Freimaurer se ostenea, printre alte atribuţii oficiale, să combată eresurile şi superstiţiile înrădăcinate profund în mentalitatea unor locuitori de aici 18 . De remarcat că, Michael von Brukenthal ajunsese, în 1790, comite suprem al Hunedoarei, iar în exerciţiul unei atari autorităţi, pretindea ca la Congregaţiile comitatense, demnitarii să se prezinte îmbrăcaţi în frac 19. Ilustrativ în privinţa legăturilor hunedorene cu Viena, ale provinciei cu ambientul elitei imperiale, rămâne cazul masonului şi consilierului împărătesc Ignaz von Born (1742-1791), al cărui tată era unul dintre principalii proprietari ai minelor de aur de la Săcărâmb. De altfel, întreaga sa biografie profană avea să fie legată de acest metal nobil. Din biografia acestuia, reţinem că s-a născut la Alba-Iulia, în 1742, încheiindu-şi în mod strălucit studiile la Praga, în anul 1763, după care a călătorit prin Germania, Ţările de Jos, Franţa şi Spania. Experienţa acestei vilegiaturi, care îl adusese în contact cu enciclopediştii francezi, avea să reprezinte şi şansa iniţierii. La scurtă vreme, se afirmă drept unul din principalii protagonişti ai mediului ştiinţific din Imperiu, lucrările sale de mineralogie, geologie şi minerit fiind apreciate în toată Europa.

45F

50F

46F

47F

51F

48F

52F

49F

C. Göllner, H. Stănescu (editori), Aufklärung. Schrifttum der Siebenbürger Sachsen und Banater Schwaben, Bucureşti, 1974, p. 13. 13 H. Stănescu, Deutschsprachige wissenschaftliche und Lesegesellshaften der achtziger Jahre des 18. Jhs. in Siebenbürgen und im Banat, în vol. lui Amburger E., Ciesla M., Sziklay L. (editori), Wissenshaftspolitik in Mittel- und Osteuropa. Wissenschaftliche Gesellschaften, Akademien und Hochschulen im 18. und beginnenden 19. Jh., Berlin, 1976, p. 188. 14 Angelika Schaeser, Reformele iosefine în Transilvania [...], pp. 191-192. 15 Ibidem, p. 192. 16 La 1773, Daniel Montsch îndeplinea funcţiunea de jude scăunal la Orăştie. Iosif al II-lea, Geheime Liste über die in Siebenbürgen angelstellte Gubernial- und ThesaurariatsRäthe, wie auch Übergespänne, Königsrichter etc. so wie ich selbe ausnehmen können, Joseph cor. m.p., în vol. Ileana Bozac, Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773. Die Reise Kaiser Josephs II. Durch Siebenbürgen im Jahre 1773, Band II, Cluj-Napoca, 12

Academia Română – Centrul de Studii Transilvane, 2011, p. 105. 17 Listă publicată de Ferdinand von Zieglauer, în studiul Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas zu den drei Seebläten in Hermannstadt (1767-1790), în „Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde“, seria II; vol. XIII, 1876/1877, pp. 62-92. 18 H. Herbert, Briefe an der Freiherrn Samuel Brukenthal, în „Archiv des Vereins für Siebenbürgische Landeskunde“, XXX, 1903-1905, p. 808, doc. nr. 765; E. Sigerius, Vom alten Hermannstadt, band II, Sibiu, 1923, p. 61. 19 Victor I. Şuiaga, Deva. Contribuţii monografice, vol. I. Oraşul, cetatea şi domeniul, Deva, Editura Emia, 2010, p. 74.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Societăţi şi academii din Suedia, Italia, Anglia îi conferă calitatea de membru al lor 20.

De notat că, relatãrile referitoare la ţinuturile Hunedoarei sunt cuprinse în lucrarea publicatã, în 1774, ex officina Frankfurt şi Leipzig, sub titlul „Briefe über mineralogische Gegen – Stände, auf seiner Reise durch das Temeswarer Bannat, Siebenbürgen, Ober- und Nieder Hungarn” 22. Lui Ignaz von Born îi erau familiare împrejurimile Sãcãrâmbului, mai cu seamã cã tatãl sãu – Ludovic Born, ofiţer în retragere şi proprietar al unor mine de argint la Certej, era acela care întemeiase exploatãrile aurifere sãcãrâmbene în perioada copilãriei autorului (1747) 23. Într-un anume fel, s-ar putea spune despre von Born cã, atunci când a trecut Mureşul, îndreptându-se înspre „Ţinutul aurului”, el se întorcea pe tãrâmul copilãriei. În 1776, mulţumitã prestigiului de care se bucura în societatea oamenilor de ştiinţã şi la Curte, Born este chemat la Viena şi numit consilier aulic pentru problemele miniere. În aceastã demnitate, devine unul dintre principalii iniţiatori şi organizatori ai cercetãrilor geologice şi miniere din Austria. Baronul Ignaz von Born câştigase încrederea şi aprecierea împăratului Iosif al II-lea, care l-a investit în demnitatea de consilier intim. În semn de recunoaştere, la 24 aprilie 1785, monarhul îi acorda titlul de «Reichsritter» («Cavaler al imperiului»). Dar acesta nu a fost numai un pasionat om de ştiinţă. Dimpotrivă, el a rămas în istoria literaturii europene şi ca scriitor satiric, anticlerical, sub pseudonimul «Joannis Physiophilus» 24. A frecventat mediul elitelor culturale vieneze, acolo unde s-a născut fluxul noilor idei. Din cercul său de prieteni amintim pe: Sonnenfels, Blumauer, Mozart. În ambientul Aufklärung-ului, este relevantã apartenenţa lui von Born la masonerie. În anul 1781, el a fondat loja vieneză „Zur wahren

53F

55 F

56F

Dintr-o călătorie de studii prin Banat şi Transilvania, întreprinsă în vara anului 1770, Born a trimis o serie de scrisori prietenului său, geologul Johann Jakob Ferber, descriind în amănunt cele văzute, mai cu seamă minele şi topitoriile din Ungaria Superioarã, Banat şi Ardeal 21. În acest context, în iulie 1770, Ignaz von Born vizita oraşul Deva, minele de aramă din proximitatea localităţii, precum şi complexa exploatare de aur de la Săcărâmb. 54F

5 7F

Ignaz von Born (1742-1791) - mineralog şi metalurgist austriac, originar din Alba Iulia, unde tatãl sãu era inginer de mine. A studiat filosofia la Viena şi dreptul, ştiinţele naturii, mineralogia şi mineritul la Praga, iar temeinicele cunoştinţe de specialitate acumulate îi vor consolida reputaţia de expert în lumea ştiinţificã. * * *, Călători străini despre Ţările Române, vol. X, partea I-a, Volum îngrijit de Maria Holban, Maria M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu (redactor responsabil), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, pp. 90-92; Despre vizita lui Born în Transilvania şi Banat, în 1770, a se vedea şi Revista „Magazin Istoric”, nr.12/1993, p.7. Rezultatele acestor cãlãtorii de studii au fost trimise sub formã epistolarã de cãtre Born, proaspãt numit asesor la Direcţia Generalã a Monetãriei şi a Minelor de la Praga, lui Johann J. Ferber, mineralog celebru la acea vreme, care se va preocupa pentru publicarea lor într-un volum, în 1774. * * *, Cãlãtori strãini […], vol. X, partea I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000, p.90.

Des H(e)rn Jgnaz Edl(e)r von Born…, Briefe über mineralogische Gegenstände, auf seiner Reise durch das Temeswarer Bannat, Siebenbürgen, Ober- und NiederHungarn, Frankfurt und Leipzig, 1774, 228 p. Armeanca, Ernest, Sãcãrâmbul. O monografie a parohiei, Lugoj, 1931, p.4. Joannis Physiophili, Specimen Monachologiae methodo Linnaena tabulis tribus aeneis illustratum, cum adnexis thesibus e Pansophia, 1783.

PERSPECTIVE ISTORICE

statului 28. Cele din imperiu tind să devină, de-a dreptul, organe de rãspândire a iozefinismului. Incluzând între membrii ei elitele intelectuale, ecleziastice sau politice, adesea contopindu-se elementele nobilimii cu cele ale clasei de mijloc orãşeneşti, lojele vor deveni unul dintre coridoarele principale prin care va pulsa şi se va articula substanţa noii lumi - cea a burgheziei liberale 29. Metropola vienezã era legatã, iatã, cu lumea transilvanã şi hunedoreană, bunăoară, şi pe astfel de coordonate. Pilda „misionarului” Ignaz von Born ar putea reprezenta doar un episod. Unul dintre numele intrate în panoplia istorică a masoneriei transilvănene, din Secolul Luminilor, este şi cel al medicului orăştian Ladislaus Bruz (1743-1785). Monografia istorică a lojii sibiene „St. Andreas zu den drei Seeblätten” consemnează că acesta s-a născut la Orăştie, în anul 1743 30. Vom mai aminti că acesta avea un cosângean la Deva, Ludovic Bruz, care, pe la 1772, întemeiase o farmacie particulară la Deva 31 . Pe ductul formativeducativ, îl regăsim pe Ladislaus Bruz la studii în colegiile din localitatea natală, Orăştie, apoi la Aiud, şi la Universitatea din Viena, unde absolvă medicina 32 . Reîntors în patria transilvană, tânărul Bruz manifestă interes pentru Fitoterapie, încercând să valorifice terapeutic plantele medicinale existente în arealul Sebeş – Orăştie, aspect încununat cu publicarea, la Cluj, în 1781, a lucrării Házi patika (Farmacia casei) 33 . Aceasta este şi perioada când era primit în rândul membrilor lojei „St. Andreas zu den drei Seeblätten” 34, la invitaţia unor demnitari deosebit de marcanţi

Eintracht” alias „De la Vraie Concorde” („Adevărata Concordie”), devenind chiar conducătorul acesteia. Încă de la început, acest „maitre en chaire” a imprimat lojei din Viena caracterul unui veritabil club de discuţii, un creuzet unde se dezbăteau noile idei privind formele de guvernământ, raţionalismul şi anticlericalismul, puse în circulaţie în oficiosul de presă «Journal für Freymaurer». Având rangul de Mare Maestru, „Fratele Born” a fost acela care l-a iniţiat şi tutelat pe Wolfgang Ammadeus Mozart, ilustrul muzician consacrându-i cantata «Auf den hochwürdigen Bruder Born». Ignaz von Born nu a mai apucat să-şi vadă alter-ego-ul Sarastro din «Flautul fermecat» al lui Mozart, operă prezentată în premieră cu două luni după trecerea sa în eternitate. În casa lui Born, de pe Dorotheergasse, nr.1144, activa un cenaclu al artiştilor şi savanţilor masoni vienezi, printre care s-a numãrat şi gravorul Jakob Adam, autorul portretelor conducãtorilor români Horea şi Cloşca, realizate, se pare, înainte de Rãscoala din 1784, la rugãmintea mineralogului gazdã, ceea ce insinua, iatã, o conexiune cu liderii moţilor 25 . După cum am amintit, în calitatea pe care o avea de consilier minier şi montanistic, Ignaz von Born întreţinea legãturi strânse cu Iosif al II-lea, monarh cu înclinaţii filomasonice. Este foarte probabil ca el să fi fost acela care l-a introdus pe Horea de patru ori în audienţã la împãrat spre a-i expune pãsurile iobagilor români 26. Francmasoneria, foarte rãspânditã în epocã în întreaga Europã, devine acum unul dintre organele de difuziune a noilor idei. Aşa cum afirmase Koselleck, acest „secret al Freimaurer-ilor” era „partea nevãzutã a Iluminismului” 27 . Reformismul împãratului cãuta sã pãtrundã şi în lojile masonice, sã le reglementeze, sã le punã sub controlul

61F

62F

63F

64F

58F

65F

59F

66F

67F

Iosif al II-lea a legiferat activitatea masoneriei în Austria prin Patenta imperialã din 11 decembrie 1785, aşezând-o sub controlul statului. 29 Prodan, David, Supplex libellus valachorum, Editura Enciclopedicã, Bucureşti, 1998, p.282. 30 Ferdinand von Zieglauer, Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas [...], în loc. cit., p. 77. 31 Dorin Petresc, Locuri din oraşul tău: „Apoteca lui Bruz“, în „Cuvântul Liber“, Deva, XI, 2000, nr. 2662, p. 2. 32 Anton Egon Dörner, Însemnările unui medic mason despre Răscoala lui Horea, în vol. coord. de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Masoneria în Transilvania [...], pp. 60-61. 33 Alexius Horányi, Nova memoria Hungarorum et provincialium, vol. I. A-C, Pesta, 1792, p. 601, apud Anton Egon Dörner, Însemnările unui medic mason [...], p. 61. 34 Ferdinand von Zieglauer, Geschichte der Freimaurerloge St. Andreas [...], în loc. cit., p. 77.

60 F

Ioan Chindriş, Horea şi masoneria?, în „Francmasoneria Magazin”, Bucureşti, I, 1999, nr. 1, pp. 3-6. 26 Idem, Horea şi masoneria?, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca”, XXXVII (1998), pp.291-301. 27 Koselleck, R., Kritik und Krise. Ein Beitrag zur Pathagonese der bürgerlichen Welt, Freiburg - München, 1959, p.55. 25

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Seeblätten”), elita românească s-a constituit într-un aşezământ asociativ propriu, în anul 1795, sub numele „Societatea Filosoficească a Neamului Românesc în Mare Principatu Ardealului” 40. Se deschisese, iată, calea către conturarea acelor „Societăţi de Lectură ale Intelighenţiei Române” din secolul al XIX-lea, în creuzetul cărora urmau a se defini ideile emancipării politice a Naţiunii române din Transilvania şi Banat. Pentru anii Revoluţiei Paşoptiste (18481849), dincolo de virulenţa oricăror evenimente belicoase, circulaţia şi diseminarea noilor idei liberale a generat fluxul autentic în măsură să schimbe vremurile. Un atare discret „erou al cuvântului”, care a joncţionat mediile paşoptiste din centrul Europei la elita intelectuală hunedoreană, a fost şi profesorul Johann Friedrich Geltch (1815-1851), rector al Gimnaziului Evanghelico-Luteran din Orăştie şi pleban al comunităţii săseşti din Romos 41. Din păcate, manualele de istorie din România nu amintesc deloc despre viaţa şi activitatea acestui corifeu orăştian de anvergură europeană. Cu atât mai puţin, lucrările monografice hunedorene.

ai Sibiului, pe care îi şi tratase de diferite morburi. Pe coordonatele fitoterapiei, întreţine legături cu confratele său, Ioan Piuariu-Molnar, care îi precuvântează Farmacia casei 35 . Competenţele sale dovedite în ştiinţa medicală îl recomandă pentru ocuparea funcţiei de medic-şef al Comitatului Hunedoara, având şi atribuţiuni pe linia asistenţei sanitare a armatei cezaro-crăieşti 36 . Medicului şi farmacistului Ladislaus Bruz îi datorăm o serie de mărturii contemporane Răscoalei lui Horea. Izbucnirea şi desfăşurarea tumultului l-au surprins implicat pe linie profesională, în localităţile Şoimuş, Deva şi Orăştie, unde, din noiembrie 1784 şi până în ianuarie 1785, a acordat asistenţă medicală de război celor afectaţi în urma răscoalei, indiferent că se vor fi aflat de-o parte ori de alta a baricadei 37. Însemnările sale manuscrise înmănunchiază relatări ale martorilor oculari (foştii pacienţi), care conţin importante referinţe asupra desfăşurării Răscoalei lui Horea în comitatele Zarand şi Hunedoara. Însă, din nefericire, destinul acestui iniţiat slujitor al lui Hipocrates avea să se fragmenteze prematur, la Orăştie, unde, la 24 martie 1785, moare de friguri 38. Când Aufklärer-ul Iosif al II-lea a emis Patenta din 11 decembrie 1785, drept urmare a ingerinţei puterii seculare a statului în activitatea Masoneriei, o seamă de loji din Imperiu şi-au suspendat activitatea oficială 39. Însă, este de remarcat că aceste „fraternităţi” configuraseră deja autentice platforme de dezbatere fertilă, depăşindu-se barierele ce ţineau de religie, etnie, starea socială şi vederi politice. După trecerea în „adormire” a lojei din Sibiu, aşa cum arată cărturarul George Bariţ în Istoria Transilvaniei, la iniţiativa oculistului Ioan Piuariu-Molnar (fost Companion şi Maestru al lojii „St. Andreas zu den drei 68F

7 3F

69F

70F

74F

71F

72F

George Bariţ, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe două sute de ani din urmă, ediţia a II-a, Ediţie îngrijită, note, comentarii şi indice de acad. Ştefan Pascu şi prof. dr. Florin Salvan, Studiu introductiv de acad. Ştefan Pascu, vol. I, Braşov, 1993, pp. 559, 648. 41 Dorin Petresc, Puterea cuvântului, mai presus decât sabia: Un profesor orăştian, corifeu al Revoluţiei europene de la 1848-1849 – Johann Friedrich Geltch (1815-1851), material publicat în formă digitală pe „Transilvania.TV”, la adresa http://hunedoara.transilvania-tv.ro. 40

Eugen Străuţiu, Mihai Racoviţan, Ioan Piuariu-Molnar şi activitatea sa culturală (III), în „Transilvania”, Sibiu, 2003, nr. 1, p. 73. 36 Ibidem. 37 David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I, Bucureşti, 1979, p. 457; Egon Dörner, Însemnările unui medic mason [...], p. 61. 38 Egon Dörner, Însemnările unui medic mason [...], pp. 62-63. 39 Angelika Schaeser, Reformele iosefine în Transilvania [...], p. 192. 35

PERSPECTIVE ISTORICE

aphoristischer Streiflichter (Braşov, 1841); Epigrammatische und aphoristische Streiflichter (Braşov, 1841); Grundlinien zu einem sichern und allem Wechsel der Systeme entzogenen Bau der philologischen Wissenschaften und vorzüglich der Metaphysik und Religiensphilosophie (Braşov, 1841); Thuiskon. Zwei Parabeln (Braşov, 1844); Lyrisch-humoristischer Janus Kopf: I. Apologie der Frauen oder das schöne Geschlecht ist das starke Geschlecht, II. Variationen einer grauzöpfigen Matrone über das verhängnissvolle Thema: Warum heiraten die ünglinge der Neuzeit unsere Mädchen nicht weg (Braşov, 1844); Das Lied von der Oeffentlichkeit. Parodie auf Schiller's Lied von der Glocke (Sibiu, 1845) 42. Poemele semnate de Geltch, compuse în zorii Revoluţiei europene, iau poziţie faţă de conflictele naţionale, sociale şi politice din acei ani, militând pentru ideea de paneuropenism pe coordonatele tripticului „Liberté-ÉgalitéFraternité”. La începutul verii lui 1848, Geltch era ales rector al Gimnaziului Evanghelico-Luteran din Orăştie, fiind de departe personalitatea culturală cea mai proeminentă din Hinterland. Izbucnirea Revoluţiei europene îl surprinde în Germania, unde contactase cercurile academice şi politice promotoare ale liberalismului. Orăştianul Johann Friedrich Geltch, împreună cu alţi conaţionali saşi, precum Martin Schenker, Friedrich Schuler von Libloy şi Theodor Fabini, încearcă să creeze, în rândul societăţii germane, un curent de opinie favorabil saşilor din cele şapte Scaune săseşti 43 . În acest context, îl regăsim pe rectorul Geltch în oraşul Leipzig, unde conferenţiază în forurile asociative ale tineretului („Turnverein”) şi patriotice de aici („Deutscher Vater-landsverein”) 44. În acel timp, 75F

Derulând firul scurtului său destin, aflăm că Johann Friedrich Geltch s-a născut la Sebeş, în 18 februarie 1815, unde a şi urmat cursurile unui Gimnaziu săsesc. Între anii 18361838, îşi desăvârşeşte studiile universitare la Berlin, ambient cultural pe cortexul căruia intrase în legătură cu elita iniţiată a timpului. După absolvire, în anul 1838, revine în Transilvania, la Orăştie, pentru a-şi începe cariera didactică sub egida renumitului Gimnaziu Reformat din localitate. De la catedra sa, din inima micului burg situat pe Apa Oraşului, înfiripă legături cu societăţile culturale săseşti din Ardeal, precum cele de la Braşov şi Sibiu. Însă, nu pierde contactul cu noua avangardă liberală germană, în creuzetul căreia urma să se contureze programul Revoluţiei europene de la mijlocul secolului al XIX-lea. Anii de profesorat la Orăştie ilustrează prolifica activitate literară a lui Johann Friedrich Geltch. Astfel, între 1841-1848, scrie şi publică 8 volume de lirică, aforisme, epigrame, parodie şi texte humoristice. Amintim doar câteva titluri ce oferă substanţă vieţii literare transilvănene prepaşoptiste: Lyrische Gedichte. Im Zusammenhange mit einer Abtheilung epigrammatischer und

76F

77F

* * *, Die Siebenbürger Sachsen. Lexikon, Thaur bei Innsbruck, 1993, p. 171; Joseph Trausch, SchriftstellerLexikon oder biographisch-litterarische Denk- Blätter der Siebenbürger Deutschen, Druck und Verlag von Johann Gött Sohn Heinrich, Kronstadt (Braşov), band II, 1870, pp. 2-3. 43 Ela Cosma, Figuri săseşti şi austriece din Transilvania (Secolul XIX şi Revoluţia de la 1848), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2008, pp. 171-172. 44 Carol Göllner (redactor), Die Siebenbürger Sachsen in den Jahren 1848-1918, Verlag Köln – Wien, 1988, pp. 14-16.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

la Viena, ca şi în Transilvania, glasul armelor prinsese a-şi desfăşura uvertura ce urmărea să înăbuşe ideile revoluţionare. Însă, dincolo de tumultul strident al războiului civil din Monarhia austriacă, în luna iunie 1848, ideile orăştianului Geltch stârneau aclamaţii entuziaste din partea auditoriului centraleuropean. Aşa cum relata o ştire de presă publicată în „Siebenbürger Volksfreund” din Sibiu (numărul din 23 iunie 1848), Geltch a ţinut conferinţe politice în mijlocul studenţimii, la Halle, Jena, Frankfurt, Berlin, context în care reuşea să realizeze o conexiune între tineretul studios din Germania şi Transilvania, pe frontul comun al noilor idei revoluţionare 45. După încheierea „misiunii” germane, acest iluminat revine la Orăştie, dar autorităţile imperiale austriece îi aplică eticheta indezirabilităţii politice, fiind nevoit să se retragă din postul de rector al Gimnaziului reformat. Totuşi, începând cu toamna anului 1848, funcţionează ca preot pleban la Parohia evanghelic-luterană Romos. După înfrângerea Revoluţiei paşoptiste, la adăpostul străvechii reşedinţe parohiale luterane din Romos, Geltch patronează dezbaterile unei fraternităţi săseşti discrete, alături de Freimaurerii J. Georg Giesel, Johann Michaelis şi Samuel Schiel, în lumina ideilor lui Stephan Ludwig Roth. În anul 1851, „grupul de la Romos” punea în aplicare proiectul editării unui ziar şcolar şi bisericesc. Johann Friedrich Geltch s-a stins prea timpuriu, la Romos, în sânul parohiei sale, în ziua de 7 septembrie 1851, la vârsta de numai 36 de ani, fiind înmormântat în necropola din localitate 46 . Deşi pare că giulgiul pânzei de păianjen a uitării s-a aşternut peste viaţa şi faptele sale, biografia orăştianului Johann Friedrich Geltch îl confirmă drept un protagonist discret al istoriei europene, care, la 1848, dovedise că puterea cuvântului şi a ideilor e mai presus decât sabia. În Vörmarz, chiar dacă se afirmase ca reşedinţă administrativ-politică a comitatului

Hunedoarei, opidul Deva nu avea încă o fizionomie arhitectonică cvasiurbană, iar din acest peisaj lipseau bibliotecile publice şi asociaţiile culturale, care să reunească pe diverşii reprezentanţi ai profesiilor liberale din urbe. Abia către mijlocul secolului al XIX-lea, „Atelierul de lectură” avea să rezerve elitei din Deva un fertil ambient, benefic schimbului de idei, mediu în care se vor naşte mulţi dintre vectorii schimbărilor culturale, edilitare şi chiar politice din societatea deveană. Încă din anul 1842, se puneau bazele „Casinei Naţionale” din Deva, asociaţie cosmopolită destinată diverselor activităţi culturale şi petrecerilor de binefacere. Acest for exclusivist, cu alura unui club, dispunea de o mică bibliotecă şi o cafenea unde se citeau gazetele din Imperiu, dezbătându-se problemele stringente ale epocii. Pe la 1847, membrii „Casinei” reuşeau să-şi edifice un local propriu, în piaţeta centrală a oraşului, lângă vechea Parohie reformat-calvină 47. Această asociaţie poseda, în primul deceniu al secolului XX, o bibliotecă extinsă, cu cca. 3000 de volume 48 . De asemenea, medicul Fodor Lugosi András, intelectual pasionat de arheologie, a fost adesea gazda reuniunilor culturale şi reprezentaţiilor teatrale, în casele sale din Deva 49. Un nou reviriment avea să se producă odată cu înfiinţarea „Societăţii de Lectură Române” din Deva, în anul 1868, devenită ulterior „Casina Română”, sub egida căreia vor conlucra membrii marcanţi şi cei din clasa de mijloc ai comunităţii româneşti devene, coordonaţi de protopopul Ioan Papiu şi avocatul Francisc Hossu-Longin 50, cel din urmă devenit colaborator apropiat al lui Alexandru Vaida-Voevod. Desigur, programul principal dezvoltat de „Casina Română”, în plină perioadă dualistă, fusese acela al propăşirii politice şi culturale a Naţiunii Române.

78F

80F

81F

82F

79F

83F

Victor I. Şuiaga, Deva. Contribuţii monografice, vol. I [...], pp. 99-100. 48 A dévái nemzeti Kaszino kőnyvtárának jegyzéke és szabálya, Deva, 1913, passim. 49 Victor I. Şuiaga, Deva. Contribuţii monografice, vol. II: Studii, articole şi scrisori, Deva, Editura Emia, 2010, p. 138. 50 Victor I. Şuiaga, Deva. Contribuţii monografice, vol. I [...], p. 129. 47

Dorin Petresc, Puterea cuvântului, mai presus decât sabia: Un profesor orăştian [...], în loc cit. 46 Ela Cosma, Figuri săseşti [...], pp. 171-172.

PERSPECTIVE ISTORICE

În ziua de 2 august 1917, pe fondul unei vieţi cotidiene marcată de Primul Război Mondial, în cadrul unei ţinute solemne desfăşurată în templul Lojei „Hunyad” din Deva, vice-secretarul lojii şi avocatul devean Ulain Ferencz (1881-?) a rostit un discurs de referinţă pentru gândirea politică a vremii, în prezenţa confraţilor hunedoreni şi a Marelui Maestru Hajduczky Iosif. Cugetând profund la cele petrecute pe Mapamond, Ulain Ferencz afirma: „[...] O lume nouă este pe cale să se nască în Europa, o lume care, pentru a dăinui în timp şi pentru a înfrunta cu succes vicisitudinile scurgerii secolelor, trebuie să se ancoreze pe fundamentele democraţiei. Nu poate apărea o Europă unită atâta vreme cât ea nu se bazează pe libertate culturală, egalitate şi democraţie politică sau atât timp cât ea nu va fi în stare să mulţumească naţiunile, mai ales în ceea ce priveşte aspiraţiile lor economice, administrative şi culturale. Iată de ce este absolut necesar ca Europa, şi nu numai ea, să respire intens aerul democraţiei” 51. Acea Europă despre care se vorbea la Deva, într-un cerc discret, în anul 1917, iată, se edifică acum. Însă, înainte de toate, mărturia atestă existenţa, sine loco, a unei forme organizate a masoneriei speculative din Transilvania începutului de secol XX 52.

Din izvoarele documentare aflăm că, în anul 1911, la Deva, se înfiinţase Loja francmasonică „Hunyad”, înscrisă sub obedienţa Marii Loji Simbolice de Rit Ioanit din Budapesta 53. Fără a avea la dispoziţie o listă nominală a membrilor acesteia, o serie de mărturii scrise ne dezvăluie numele câtorva dintre Freimaurerii din nucleul Lojei „Hunyad”: Marele Maestru Hajduczky Iosif – profesor pensionar, consilier regal şi director general al „Casei de Păstrare” din Deva; substitut al Marelui Maestru – dr. Mailand Henrik (1855-1925) – „medic judeţean onorar şi medic şef al oraşului”; Ulain Ferencz – vicesecretar al lojii, avocat şi om politic; Mahler Ignatius – „prim-consilier tehnic”; Kalman Ludovic – „mare comerciant”; Pentek Elec – „director la Casa Cercuală”; Szeles Henrik – notar; dr. Schulhof Sighismund – administrator al Templului 54. 86F

87F

84F

85F

Attila Varga, Dincolo de zidul suspiciunii. Francmasoneria maghiară : trecut, prezent, viitor, text inedit publicat în vol. coord. de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Masoneria în Transilvania [...], p. 66 52 Pot fi considerate ca surse importante privind istoria mişcării masonice din Transilvania cărţile scrise de : Elemér Jancsó, Az erdélyi szabadkőművesség kulturális és irodalomtörténeti jelentősége a XVIII. században [Importanţa masoneriei transilvănene în secolul al XVIII-lea din punctul de vedere al culturii şi al istoriei literare]. Cluj, 1934; A magyar szabadkőművesség a XVIII. században [Masoneria maghiară în secolul al XVIII-lea]. Cluj, 1936; volumul publicat de Lajos Balázs, cu ocazia aniversării a 30 de ani de existenţă a lojii „Losonczy", intitulat Harminc év. 1899-1929 [Treizeci de ani], Timişoara, 1929); cele două publicaţii redactate de Elemér Jancsó şi colaboratorii săi pentru aniversarea a cincizeci de ani de existenţă a lojii „Unió" din Cluj - Ötven év munkája [Activitatea a cincizeci de ani], Cluj, 1936; Az Unio szabadkőműves páholy ötven éve [Cincizeci de ani de existenţă a lojii masonice „Unio"], Cluj, 1937. Pe lângă acestea, mai amintim şi cartea scrisă de Marele Maestru al lojii Ungariei, József Balassa, editată în România - Jules Romains a szabadkőművességről [Jules Romains despre masonerie], Cluj, f.a., precum şi Szabadkőműves káté

Referindu-ne la membrii fraternităţii hunedorene, sunt interesante doar câteva repere biografice ale juristului Ulain Ferencz. Ştim că s-a născut la Sibiu, în anul 1881, iar în urma studiilor efectuate la Cluj şi Budapesta, la începutul secolului XX, obţine diploma de [Catehism masonic], Timişoara, f.a., semnată de Béla Kőhalmi. 53 Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara (abr.: S.J.A.N.Hd.), fond Prefectura Judeţului Hunedoara, dosar nr. 93/1940, f. 4. 54 Ibidem, ff. 4, 20.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

avocat. Îşi începe cariera de jurist, odată cu deschiderea unui birou de avocatură în oraşul Deva. A fost iniţiat în masonerie în Templul Lojii „Hunyad”, beneficiind de chezăşia companionului dr. Mailand Henrik. În anul 1917, când îşi rostea acel magistral discurs, a publicat o lucrare deosebit de îndrăzneaţă la acea vreme – A választójogról [Budapesta, 1917] 55, în care pleda pentru „dreptul de vot universal”. După Marele Război, s-a mutat la Budapesta, unde a luat parte la mişcarea contrarevoluţionară, considerând că anarhia şi bolşevismul sunt incompatibile cu 56 democraţia . În perioada interbelică, s-a angajat în viaţa politică a Ungariei, aflându-l ales deputat ún Parlament, începând cu anul 1923. Din partea partidei Agrar-democraţilor, a susţinut stânga moderată şi a promovat aplicarea Reformei agrare, în opoziţie cu gruparea marilor proprietari funciari 57. Iniţial, templul funcţiona într-o aripă a locuinţei Marelui Maestru, pentru ca din 1913, luminile să fie aprinse în Templul propriuzis, amenajat într-o casă din Deva, cumpărată pe strada Hunedoarei, la nr. 43 58. Până în anul 1918, membrii lojii au acţionat atât în plan social, cultural, cât şi în cel filantropic, urmărind: dezvoltarea Spitalului Orăşenesc, susţinerea Şcolii de Arte şi Meserii, organizarea şi finanţarea unor reprezentaţii teatrale şi cinematografice, contribuirea materială la tipărirea Anuarului Societăţii de Istorie şi Arheologie a Comitatului Hunedoara, înfiinţarea unor aşezăminte de binefacere sprijinite de stat. Loja „Hunyad” a funcţionat în perioada 1911-1918. Dar, după Primul Război Mondial, pe fondul Revoluţiei bolşevice a lui Béla Kun, când a fost interzisă funcţionarea Marii Loji Simbolice de Rit Ioanit din Budapesta, şi Loja obedientă „Hunyad” şi-a

suspendat temporar activitatea, fără a trece însă în „adormire” 59. Ca o expresie a promovării mişcării feministe, în bon-ton la începutul secolului XX, amintim faptul că, în anul 1907, la Petroşani, se proiectase punerea bazelor unei loji feminine, ce urma să fie botezată „Concordia” 60. Totodată, aici urma să se întemeieze o lojă sub obedienţa „Concordiei” de la Arad, în anul 1909 61. Ar mai fi de menţionat şi faptul că, în oraşul Arad, Marele Maestru al Lojii „Concordia” – Venerabilul Főmester Szőllősy István, avea origine hunedoreană, fiind născut în Deva 62. Pe data de 29 aprilie 1923, s-a constituit „Marea Lojă Simbolică din România”, care a unificat sub patronajul său alte 21 de ateliere de rit ioanit recunoscute 63, din galeria cărora se distingeau lojile: „Aurora”, „La Trei Columne”, „Traian”, toate trei din Braşov, „Concordia” Arad, „Poarta Orientală” – „Orientul” Caransebeş, „Hunyadi Hunedoara” Deva, „Valea Jiului” Petroşani, „Amiazi” Lugoj, „Biharea” Oradea, „Unio” Cluj, „Frăţietatea” Bucureşti, „Fraternitatea” 64 Cernăuţi . Astfel, atât obedienţa deveană, cât şi cea din Petroşani, deveniseră „sucursalele Marii Loji cu sediul principal la Braşov” 65. În anul 1930, „Marea Lojă Simbolică din România” a fuzionat în federaţia „Marea Lojă Naţională a României”, sub conducerea Marelui Maestru de grad 33 – Prea Ilustrul Frate prinţul George Valentin Bibescu 66. Însă, 92F

93F

88F

94F

89F

95F

96F

90F

91F

97F

98F

99F

Ibidem, f. 4. S. Iozsef, Istoria „Concordiei” 1888-1909, Arad, Tipografia Rethy Lipot şi Fiul, 1909, p. 7. 61 Dávid Gyula, Szabadkőmüves irodalom, în „Adatbank.ro: Romániai Magyar Lexikon Müvelődéstőrténet”, lucrare postată digital la adresa: http://lexicon.adatbank.transindex.ro. 62 Venerabilul Szőllősy István s-a născut la Deva, într-o familie protestantă din rândul micii nobilimi armaliste, ridicată în rang pe timpul principilor transilvăneni, fiind fiul lui Szőllősy Lajos (1850-1907). 63 Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român, Bucureşti, 1993, pp. 155, 160, 167. 64 S.J.A.N.Hd., fond Prefectura Judeţului Hunedoara, dosar nr. 93/1940, ff. 17 v, 19. 65 Ibidem, f. 17. 66 Ibidem, f. 5. 60

Ulain Ferencz, A választójogról, Budapesta, Athenaeum, 1917. 56 * * *, Tolnai Nagylexikon, s.v.; * * *, Életrajzi Lexikon, s.v. 57 M. Rucăreanu, Scrisoare din Budapesta, în „Ţara Noastră”, Cluj, IV, 1923, nr. 23, pp. 737-738. 58 S.J.A.N.Hd., fond Prefectura Judeţului Hunedoara, dosar nr. 93/1940, f. 7.

PERSPECTIVE ISTORICE

loja „Hunedoara” din Deva şi-a păstrat specificul ritual în cadrul Uniunii Lojilor Ioanite 67. Aşa cum declarase odinioară prinţul Bibescu, acţiunile Marii Loji Naţionale fuseseră îndreptate spre făurirea unei puteri masonice naţionale suverane 68. Dar, desăvârşirea unificării pe acest plan, a survenit în 1934, când în postura de Mare Maestru ajunsese deja omul de litere Mihail Sadoveanu, astfel încât toate lojile ardelene au fost aduse sub obedienţa „Ordinului Masonic Român” 69 . După o statistică publicată la Paris de Léon de Poncins, în România anului 1934, fiinţau 54 de loji, cu cca. 3300 membri, între care se numărau şi puţinii fraţi din loja „Hunedoara” Deva 70 . Potrivit unui material de presă, întocmit în epocă de profesorul George Pascu, în mediul universitar din Cluj, activa în masoneria regulară şi cărturarul de origine hunedoreană Silviu Dragomir 71. 100F

101F

102F

103F

104F

O schimbare majoră avea să se producă în anul 1937, când, sub presiunea forţelor politice de dreapta din ţară, conducerea Marii Loji Naţionale din România proclamă formal autodizolvarea „masoneriei naţionale de rit scoţian antic şi acceptat” 72. Cadrul libertăţii de exprimare şi de asociere a cetăţenilor din România urma să sufere grave restricţii, odată cu instaurarea regimului monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea, între anii 1938-1940. Pe acest background, începând cu vara anului 1939, Loja francmasonică „Hunedoara” din Deva şi-a suspendat activitatea 73. În acelaşi an, primarul oraşului Deva, dr. George Drăgan, propunea Ministerului Cultelor şi Artelor ca imobilul Templului lojii, din strada „Regele Ferdinand”, nr. 43, să primească o altă „destinaţie care să folosească obştei, azil de 105F

106F

Paul Ştefănescu, Istoria Francmasoneriei Române, Bucureşti, Editura Miracol, 1999, p. 37. 68 George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, Prinţul George Valentin Bibescu. Biografia unui călător, Bucureşti, Editura Vivaldi, pp. 156-157. 69 Horia Nestorescu-Bălceşti, Ordinul Masonic Român [...], pp. 118-119. 70 Daniela Comşa, Tudor Sălăgean, Alexandru Vaida Voevod şi Francmasoneria. Documente din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, în vol. coord. de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Masoneria în Transilvania [...], p. 166. 71 George Pascu, Istoria Francmasoneriei în România, text inedit publicat în vol. coord. de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Masoneria în Transilvania [...], p. 166. 67

Horia Nestorescu-Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România, Bucureşti, Editura Phobos, 2005, p. 290; George Paul Sandachi, Dan Hadîrcă, Prinţul George Valentin Bibescu [...], p. 250. 73 S.J.A.N.Hd., fond Prefectura Judeţului Hunedoara, dosar nr. 93/1940, f. 5. 72

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

bătrâni, cămin pentru funcţionari sau să se dea Asociaţiei Culturale «Astra» sau Serviciului Social, pentru a le servi drept adăpost de funcţionare acestor organizaţiuni sociale” 74. Persecutată în timpul Dictaturii antonesciene (1940-1944), masoneria din România a înregistrat o scurtă perioadă de renaştere între anii 1944-1947, fiind expusă ingerinţelor ideologiei comuniste şi aplicării stratagemei „tovarăşilor de drum”. Sub presiunea bolşevizării, o circulară a Ministerului de Interne, din 18 iunie 1948, solicita conducerii Marii Loji „închiderea provizorie a lojilor pentru a permite membrilor să-şi îndeplinească obligaţiile lor cetăţeneşti în cadrul brigăzilor de muncă de folos obştesc” 75. Toate lojile mai vechi au intrat în „adormire”, iar bunurile şi arhiva masoneriei, confiscate, cu excepţia documentelor salvate de unii francmasoni, în ţară şi peste hotare 76. Dar, oare, se vor fi stins luminile în spatele „Cortinei de Fier”? La această întrebare vom încerca să răspundem într-un material viitor, convinşi fiind că schiţarea câtorva repere istorice ale Masoneriei în judeţul Hunedoara, a evocat coordonatele unui palier viabil şi fertil de dezbatere, în care frontierele confesionale, etnice şi sociale fuseseră şterse, în favorul construirii „cetăţii umane”, sub semnul Concordiei. 107F

108F

109F

Ibidem, f. 7. Nicolae Ioniţă, Francmasoneria română în dosarele Securităţii. Între „Procesul Francmasonilor” şi problema „Oculta”, în vol. coord. de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel, Masoneria în Transilvania [...], 229. 76 Radu Comănescu, Emilian Dobrescu, Franc-Masoneria. O nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. II (19611968), Bucureşti, Editura Europa Unită, 2004, p. 317. 75

PERSPECTIVE ISTORICE

Posteritatea Ordinului Templului: adevăr sau mit Prof. Mirela Grădină Societatea medievală este una plină de contradicţii, o societate clădită pe război. Bellatores erau cei care conduceau. Iar Biserica vine în sprijinul acestora, demonstrând diferenţa între războaie: cel just, purtat de un popor pentru a-şi salva fiinţa sa statală nu mai era condamnat, aşa cum fusese de către creştinismul timpuriu. Aşa se va ajunge la războiul sfânt. Războiul purtat pentru a aduce pacea. Ideea de pace era folosită tot mai mult într-o lume dominată de violenţă; această violenţă este agravată şi de ascensiunea unei noi clase sociale: cavalerii. Profesionişti ai luptei călare, ei erau, în jurul anului 1000, o adevărată pacoste pentru societate. Postura lor va fi schimbată odată cu declanşarea războaielor sfinte, când aceşti cavaleri devin „cei buni” alături de comunitatea de preoţi, integraţi în ordinea creştină prin apartenenţa la schema trifuncţională a societăţii. Provenind dintr-un astfel de mediu, dar plasaţi în lumea orientală a cruciadelor, un grup de cavaleri vor da naştere, la începutul sec. al XII-lea, Ordinului Cavalerilor Templieri. Pentru contemporanii lui, Ordinul Templului a reprezentat o mare noutate, pentru că se prezenta ca un model de sfinţenie care integra două din cele trei stări funcţionale ale imaginarului medieval, oratores şi bellatores, clericii şi laicii puternici. Bineînţeles, terenul fusese pregătit de reforma gregoriană şi, de facto, de cruciade. Templierii au reuşit să pună în discuţie structura societăţii medievale. Pierre Venerabilul, abate de Cluny, vedea apărând odată cu ordinul „splendoarea unei noi stele”, pe când cistercianul Isaac de l’Etoile considera ordinele militare ca pe „un nou monstru”. 1 Istoria Ordinului Templului a fascinat în epocă, la fel cum fascinează şi acum. Dar, poate mai mult ca întreaga lor existenţă, templierii au rămas în conştiinţa publică prin sfârşitul tragic de care au avut parte, sfârşit ce

a dat naştere la diferite ipoteze şi teorii credibile sau adevărate fantasmagorii. Procesul care le-a fost înscenat de regele Franţei, Filip al IV-lea cel Frumos şi acoliţii săi a fost comparat de către istoricii secolului XX cu procesele staliniste ale anilor ’30. Iar în privinţa posterităţii Ordinului, care ar exista şi acum, a fost lăsat frâu liber imaginaţiei. Este bine ştiut faptul că misterele au fost cele care au fascinat întotdeauna şi care au rămas în mintea umană. Şi Templul are într-adevăr, marea sa parte de mister şi de necunoscut. Tragicul sfârşit al unui bogat şi puternic Ordin a reţinut şi reţine şi azi atenţia multor istorici, care pe baza documentelor încearcă să rezolve misterul şi să facă cunoscută adevărata viaţă a templierilor. Cine au fost ei cu adevărat? Bancheri ai lui Dumnezeu, conspiratori în armată, sectă satanică, apărători ai credinţei sau eretici? Părerile sunt împărţite şi astăzi, iar subiectul rămâne deschis… Sigur e, după cum remarca Simonetta Cerrini, că dintotdeauna, interesul istoric purtat Ordinului Templului este răsturnat din punct de vedere cronologic: se începe mereu cu sfârşitul. Procesul, sau mai bine zis procesele şi sfârşitul Ordinului Templului constituie un subiect dezbătut de-a lungul timpului de mulţi istorici, căci ele reprezintă şi un punct de cotitură în istoria formării monarhiilor naţionale, cărora Ordinul Templului, care avea o influenţă internaţională, le-a plătit preţul. Apar tot felul de întrebări legate de templieri şi de procesele lor, care pot fi calificate drept procese politice, având în vedere documentele existente cu privire la regele Filip al IV-lea cel Frumos şi la papa Clement al V-lea, cât şi la istoria Inchiziţiei şi a procedurilor judiciare. Arestarea tuturor templierilor din comanderiile franceze, ordonată de Filip cel Frumos, executată de oamenii lui, vineri 13 octombrie 1307, şi urmată de cinci ani de procese, de acuzaţii, de torturi, de mărturii, de retractări, de ruguri, rămâne una dintre paginile negre ale istoriei

110F

1 Cerrini, S., Templierii, misterul călugărilor războinici, Bucureşti, 2007, pag.15

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Europei - în special a Franţei - şi ale istoriei Bisericii, căci papa Clement al V-lea n-a ştiut şi nici n-a vrut să-şi afirme autoritatea faţă de regele Franţei. 2 Cu atât mai mult cu cât, în cadrul controversatului Conciliu de la Vienne ale cărui documente lipsesc şi din arhivele papale, papa a emis o bulă, Vox in excelso, prin care, cu autoritatea lui de şef al Ordinului, a decis suspendarea acestuia. Astfel, Ordinul Templului nu a fost niciodată condamnat de Biserică, dar a încetat să existe. Si acolo unde se sfârşeşte istoria începe legenda. Cazul templerilor e aparte, ceea ce a dat naştere celor mai ciudate sau controversate teorii. Existenţa templerilor după anul 1307 a incitat imaginaţia unora. Dar majoritatea templierilor care au supravieţuit au căutat să trăiască în tăcere, uitaţi, de aceea sursele directe despre ei sunt puţine ei se pierd în negura timpului, rămânând legenda. Aceasta se naşte din momentul lichidării ordinului. Se pare că atunci când a fost ars pe rug, Jacques de Molay, ultimul mare maestru, i-ar fi blestemat pe rege şi pe consilierii săi, dar şi pe papa Clement al V-lea ca în mai puţin de un an să fie toţi morţi. Realitatea surprinde. Coincidenţă sau nu, exact aşa s-a întâmplat… şi de aici noi ipoteze. Întreaga mistică a Templului se axează, după unii, pe ideea de răzbunare a lui Jacques de Molay. Mai ales că unul din gradele masoneriei de tip scoţian este acela de cavaler Kadosh, în ebraică aceasta însemnând cavaler al răzbunării. De aici apar o serie de societăţi şi secte mai mult sau mai puţin secrete, care se reclamă din templieri, şi sunt hotărâţi să îi răzbune pe aceştia. Cel mai cunoscut exemplu este cel al Francmasoneriei. Legenda spune că şapte templieri au scăpat din Paris ascunşi întro căruţă cu fân deghizaţi în zidari (masoni). În 1315 ei sosesc la Londra şi înfiinţează prima lojă masonică. Însă crearea Marii Loje a Angliei are loc abia în 24 iunie 1717, Ordinul Templului fiind înfiinţat cu aproape şase sute de ani înainte. Dacă există vreo legătură între

călugării-soldaţi şi Francmasonerie, ar trebui explicată distanţa de patru sute de ani între dispariţia bruscă a Ordinului Templier, în octombrie 1307, şi apariţia formală a Francmasoneriei. Aceasta a determinat pe unii istorici să înlăture ideea unei legături de spirit, alţii au publicat cărţi pentru a arăta că susţinătorii acestei teorii sunt nişte romantici predispuşi să creadă absurdităţi esoterice, pe când alţii au publicat cărţi, şi în continuare a rămas un subiect foarte actual, prin care încearcă să demosntreze legătura directă dintre Ordinul Templului şi Francmasonerie. 3 Dacă ar fi să ne oprim asupra unor similitudini între practicile templieire şi cele masonice, acestea există într-adevăr; de exemplu Beausant, steagul de luptă templier, avea drept simbol două blocuri verticale, unul alb şi unul negru – negrul simbolizând lumea păcatului pe care cavalerul a lăsat-o în urmă când a intrat în Ordin şi albul reflectând trecerea de la întuneric la lumină. Loja francmasonă modernă expune în centrul său un model de pătrate albe şi negre şi, la întruniri, fiecare poartă o cămaşă albă cu cravată neagră şi costum. Singura explicaţie oferită a fost că „întotdeauna s-au îmbrăcat astfel”. 4 Aceste aspecte nu fac subiectul acestui articol, prin care se încearcă doar crearea unei priviri de ansamblu asupra moştenirii templierilor. Asta şi deoarece, alături de masoni, în timpurile moderne există o mulţime de astfel de secte şi societăţi ce se numesc neotemplieri. Printre ele se numără şi Ordinul Rosa-cruceeni-lor, o societate secretă ce avea ca simbol un trandafir roşu, fixat în centrul unei cruci; se constituie la sfârşitul secolului al XV-lea, asociindu-se cu masoneria în secolul al XVIII-lea. Tot din templieri se revendică şi Ordinul Templului Solar, ordin periculos, ce practică sinucideri colective. Cu siguranţă asemenea secte vor mai apărea, dar nu pot demonstra cu nimic originea lor din Cavalerii Templului. Probabil

111F

112F

113F

Knight, C., Lomas, R., Secretul lui Hiram, Oradea, 2002, pag. 23 4 Idem, pag. 37

Idem, pag.19

PERSPECTIVE ISTORICE

singurul succesor real al Ordinului templier este Ordinul spaniol de Montessa, devenit ordin naţional, protejat de episcopul de Lisabona şi de regii din peninsulă. Regula lor era ca aceea a cavalerilor de Calatrava. 5 Un alt motiv care a stârnit imaginaţia multora este teoria existenţei regulii secrete, „demonstrată” prin prezentarea multor documente, care nu au putut niciunul să fie dovedite ca fiind într-adevăr reale. O tradiţie în acest sens porneşte de la manuscrisul din Hamburg din 1877 ce ar fi avut ca unic scop crearea unei singure religii universale, care să cuprindă creştinismul, islamismul şi catarismul. Statutul secret pe care îl conţinea numit „Regula fraţilor aleşi” este publicat de Merdsdorf, dar Prutz afirmă că e un fals făcut la începutul secolului al XIX-lea, după textele procesului. Aşa zisă regulă secretă aparţinea unui templu secret, având o ierarhie paralelă celei reale şi care era cunoscut de un număr foarte mic de iniţiaţi. Din prudenţă, statutele secrete nu erau traduse în nici o limbă vulgară, şi totul era consemnat prin semne criptografice. 6 Conform lui Gerard Serbănesco, regula secretă a marilor iniţiaţi era numită „La Règle des Frères Consolés” şi era una esoterică, ce nega existenţa lui Isus şi considera papalitatea şi Vaticanul mari puteri economice. Ea vedea în triumful creştinismului, semnalul decadenţei ştiinţelor şi a filosofiei. 7 Ipotezele emise în secolul al XX-lea, dar mai ales numeroasele lucrări mai mult speculative apărute în jurul anilor 2000, surprind încă, ştiindu-se faptul că templierii erau călugări-soldaţi, devotaţi credinţei. Modul în care au fost lichidaţi, într-un adevărat mod stalinist şi misterul în care au fost învăluiţi, au dat naştere, probabil, acestor numeroase teorii referitoare la puterea şi posteritatea ordinului. Se pune întrebarea dacă ar fi dispus de acea putere uriaşă de care se vorbeşte, dacă practicau alchimia şi magia neagră, de ce nu s-

au folosit de ea ca să scape din mâinile acuzatorilor? Pentru a argumenta, unii esoterici au lansat o altă ipoteză conform căreia Templul avea un plan sublim, un proiect de cucerire a lumii. Gauthier Walter, în lucrarea „La Chevalerie et les aspects secretes de l’histoire”, spunea că acest plan secret are ca termen final anul 2000. Pentru a-l realiza Templul hotărăşte să treacă în clandestinitate, sacrificându-se în ochii întregii lumi, până la momentul când urmau să iasă la suprafaţă mai puternici şi mai numeroşi ca niciodată. Concluziile sunt simple: orice ceva sau cineva le-a „dejucat” planul, care e puţin probabil să fi existat vreodată, ori totul ţine de istorie speculativă. În cursul procesului, Ordinul a fost acuzat şi de idolatrie. Idolul lor era numit Baphomet. Datorită torturii, templierii au recunoscut existenţa acestuia, deşi nimeni nu-l văzuse, iar percheziţiile au rămas fără rezultat. Etimologia cuvântului generează diferite ipoteze: că ar fi vorba despre alterarea numelui lui Mahomed (Sylvestre de Sacy); că vine din cuvântul arab Bahoumid care înseamnă viţel, deci era vorba despre cultul viţelului de aur (susţine orientalistul german Hammer Purgstall), că ar fi vorba despre formula prescurtată din TEmpli Omnium Hominum Pacis ABas, care citită de la stânga la dreapta dă Baphomet (Victor E. Michelet) sau se face asocierea cu Bapho, portul din Cipru unde rezidau templierii şi unde în antichitate era adorat un idol asemănător (A. Ollivier). 8 Mai probabile par explicaţiile moderne. Când numele de Baphomet a fost scris în ebraică şi i s-a aplicat cifrul Atbash – un cod ebraic folosit ca să ascundă numele personajelor-, s-a descoperit cuvântul „Sophia”, adică înţelepciune, în greceşte.

114F

115F

116F

117F

Carpentier, J., L’Ordre des Templiers, Paris, 1844, pg. 210. De Séde, G., Les templiers sont parmi nous ou l’enigme de Gisors, Paris, 1962, pg. 142. 7 Serbănesco, G., L’Histoire de la Francmaçonnerie universelle (son ritual, son simbolisme), vol II, Paris, 1963, pg. 449 6

Ollivier, A., Les Templiers, Paris, 1978, pg. 30.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

semnifica curajul. 9 Tot în acest sens este lansată şi teoria legăturii dintre Templu şi secta Assassinilor. Aceştia din urmă erau consideraţi o societate secretă de natură politicoreligioasă. Doctrina lor este o adevărată „Cabala islamică” 10 , iar structura şi ierarhia erau într-adevăr identice cu ale Cavalerilor Templului. Ca urmare, unii istorici îi văd ca fiind un puternic ordin de cavalerie, iniţiatic, analog Templului din lumea creştină. În concluzie, reală sau nu, dubla existenţă a Templului nu a fost niciodată demonstrată cu adevărat, dar nu încetează să trezească şi astăzi, la atâta timp după eliminarea Ordinului, sentimente contradictorii şi ipoteze mai mult sau mai putin credibile. Teoriile lansate sunt numeroase, iar teribila nimicire a Ordinului înflăcărează şi astăzi imaginaţia umană. Există, conform lui Laurent Daillez, 145000 de documente, 1705 bule pontificale, 19 manuscrise, 3 breviare prin care Templul se explică şi se apără în faţa acuzaţiilor. Sunt documente fără nimic mistic în ele, cel puţin la prima vedere. Ceea ce este sigur, este faptul că templierii fac parte din imaginarul colectiv al societăţii contemporane. Moştenirea lor este prezentă în artă – de la film la benzi desenate, în religie – de la creştini la noile religii, dar şi în alte sfere, de la politică până la gastronomie. Trei exemple le subliniază actualitatea: Codul lui Da Vinci, cartea lui Dan Brown în 2003, care a provocat o adevărată isterie în ceea ce priveşte misterul ordinului Templului, aderarea fostului preşedinte al Statelor Unite, Bill Clinton, în tinereţe, la clubul cavalerilor lui Jacques de Molay, precum şi filmul lui Ridley Scott, Regatul Cerului (Kingdom of Heaven). Istoricii au explicat parţial aceste fenomene, şi reamintesc de curentul neomedieval care afectează mentalitatea contemporană. Dacă a existat sau există şi o altă viaţă a Ordinului, cu siguranţă că istoria, mai devreme sau mai târziu, va scoate la iveală adevărul, căci „nimic din ce este ascuns nu va rămâne 118F

119F

Toate acestea nu sunt decât interpretări. De-a lungul timpului nu s-a demonstrat legătura religioasă dintre musulmani şi templieri. Anumite influenţe probabil Islamul a exercitat asupra Ordinului, dar acestea se datorează mediului în care aceştia trăiau; reprezentanţi ai ambelor religii au sesizat cu siguranţă că se poate trăi în toleranţă în acelaşi spaţiu, chiar dacă aveau credinţe „duşmane”. Trăind în mediul Islamului, templierii se aflau în legătură cu acesta. Spaţiul Orientului se dovedea a fi o zonă în care s-a constatat un spirit al religiilor, al filosofiilor care nu a trecut neobservat de către membrii Ordinului, dar de aici până la a abandona în totalitate credinţa creştină în favoarea unei alte religii considerată, totuşi, păgână... e cale lungă. Pentru a demonstra acest lucru, unii au mers până acolo încât au făcut analogii între veşmintele Templului şi cele ale ismaeliţilor haina albă cu cruce roşie purtată de majoritatea templierilor şi haina albă ornamentată cu benzi purpurii a ismaeliţilor; mai mult ca sigur este vorba de coincidenţă: roşul simbolizează la creştini ideea martiriului, iar purpura la mahomedani

Charpentier, J., op cit, pg. 149. De Sede, G., op. cit., pg. 115.

PERSPECTIVE ISTORICE

necunoscut şi nu va fi secret ca să nu iasă la

lumină”.

Aspecte privind cercetarea interdisciplinară a habitatului rural medieval din comitatul Hunedoara Prof. Codrea Camelia-Elena arheologia satului medieval să fie pentru multă vreme ignorată. Noţiunile de „habitat” şi „aşezare” par a avea, în general acelaşi înţeles. Deosebirea constă în faptul că noţiunea de „aşezare” include atât spaţiul productiv cât şi formele de localizare, iar „habitatul” cuprinde, în mod mai riguros, formele de localizare a comunităţilor umane. Pornind de la locuinţă, care a constituit embrionul unei aşezări permanente, omul a avut întotdeauna în faţă trei mari elemente fundamentale: amplasarea, securizarea şi permanentizarea. Dintre acestea, amplasarea a jucat rolul cel mai important, fiind luate în considerare factorii geografici-fizici şi economici. Plecând de la aceste premise orice aşezare rurală trebuie privită ca o rezultantă a totalităţii factorilor, fizici şi socio-economici, respectiv: factori geografici naturali (relief, altitudine, climat, sol, influenţa apelor, etc.); factori geo-economici care imprimă o anumită structură şi formă satelor (s-a constatat faptul că anumite practici economice, influenţate la rândul lor de factori geografici, generează un anumit tip de aşezare, cu structuri şi forme particularizate); factorul istoric ce intervine deseori, direct sau indirect, în geneza şi permanentizarea concentrărilor umane; factorii politici şi administrativi (organizarea administrativ-teritorială au influenţat poziţia aşezărilor) 1. Geneza şi evoluţia satului medieval românesc au fost permanent în atenţia istoriografiei româneşti. Reconstituirea habitatului uman, înţeles ca o aşezare stabilă a cărei populaţie se îndeletnicea în special cu agricultura, s-a încercat prin abordări interdisciplinare subsumând izvoare scrise, arheologice, cartografice şi lingvistice. Această metodă

Satul reprezintă celula de bază a desfăşurării şi organizării vieţii economice şi sociale, nucleul activităţilor productive ce au generat cultura materială şi spirituală. Fără cercetarea habitatului rural nu pot fi surprinse, înţelese şi interpretate multiplele aspecte ale naşterii şi evoluţiei societăţii medievale. O astfel de întreprindere nu poate ignora cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor, arheologilor, sociologilor sau etnografilor care au adus importante contribuţii la această problemă, privind habitatul din diferite unghiuri. Primii cercetători care s-au ocupat de această problemă au fost geografi, sociologi, etnografi sau antropologi rurali, care au activat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului XX (Simion Mehedinţi, Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl, Romulus Vuia) şi a căror studii au rămas pentru multă vreme unice în cercetarea habitatului rural. Abia în ultimele decenii ale secolului al XX-lea se pune problema unei noi abordări, în urma publicării masive a documentelor medievale şi a progresului înregistrat de arheologia medievală (Radu Popa, Petru Iambor). Chiar în aceste condiţii cercetarea habitatului rural a stagnat. Dacă istoricii au continuat „politica” filosofiei naţionaliste folosind informaţiile pentru a valida mai vechi teorii, arheologii au atins această problemă tangenţial, doar în condiţiile în care acestea se aflau în zona de cercetare a obiectivelor majore: fortificaţii, monumentelor civile sau de cult, care aveau şi avantajul spectaculosului. Dacă monumentele, au beneficiat intens de interesul arheologilor şi istoricilor nu acelaşi lucru se poate despre aşezările deschise. Concepţia cum că izvoarele scrise sunt suficiente pentru cunoaşterea vieţii aşezărilor rurale medievale a făcut ca

120F

V. S. Cucu, Geografia, aşezărilor rurale, Târgovişte, 2000, p. 22-24.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

altuia numit Acmariu din comitatul Alba 4. În documentele ulterioare numele comitatului apare sub forme diferite: Hunod, Huniod, Hvnyad, Hwnyad, comitatus Hunyadiensis.

iniţiată de Radu Popa şi folosită în lucrări de sinteză locală, este impetuos necesară în ceea ce priveşte habitatul rural. Cercetătorii au analizat vetre de sat, necropole, toponimia şi geografia istorică a regiunilor ce formează spaţiul transilvan. Coroborarea informaţiilor scrise cu documentele arheologice reduce gradul de incertitudine al reconstituirii. Cercetarea de teren măreşte în mod sensibil şansele de identificare şi localizare a aşezărilor medievale şi totodată scoate le iveală dovada materială a mobilităţii vetrei satelor medievale 2. Pe întreg teritoriul Transilvaniei, pentru perioada secolele X-XVI, aşezările de tip rural reprezintă majoritatea descoperirilor arheologice. Astfel, încă din anii ’70, s-a pus problema unei metode de cercetare arheologică a satului medieval românesc - cercetare ce are în vedere, pe lângă vatra propriu-zisă, cu tot ce însumează ea, o seamă de complexe cu anumite particularităţi arheologice – necropola, biserica, fortificaţia (colectivă sau familială), obiective ce oglindesc evoluţia comunităţii respective 3. Dintre aspectele enumerate doar necropolele şi lăcaşele de cult au beneficiat de o atenţie mai sporită, iar dintre cele două, cercetarea parohiilor vechilor aşezări, aflate încă în picioare sau dispărute, este poate cea mai avansată latură a abordărilor istorice şi/sau arheologice, la momentul actual, fiind finalizate câteva sute de astfel de investigaţii, cercetări ce sunt distribuite uniform pe tot teritoriul Transilvaniei. Prima menţiune scrisă a comitatului Hunedoara se găseşte într-un document din 25 noiembrie 1276 prin care capitlul din Alba Iulia întăreşte lui Petru, episcop al Transilvaniei, moşia Izvorul Crişului din comitatul Bihor în schimbul pământului numit Simeria din comitatul Hunedoara (comitatus Hunod) şi al

123F

121F

Întinderea sa în această perioadă de început este greu de stabilit din cauza lipsei izvoarelor. De la crearea lui şi până către 1320 teritoriul noului comitat a fost foarte restrâns. Nu avem ştiri ca el să se fi extins spre nord până în valea Crişului Alb, cum s-a întâmplat ulterior, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, iar pe valea Cernei comitatul nu a depăşit cu mult în amonte localitatea eponimă, deoarece satele de pe cursul superior al Cernei, începând cu Cincişul, sunt precizate ca aparţinând, în jurul anului 1300, de comitatul Haţegului. 5 Limitele teritoriale ale comitatului Hunedoara se conturează mai precis în secolele XV-XVI şi corespund în linii mari cu cele ale judeţului de astăzi, excepţie făcând partea nordică ce aparţinea pe atunci comitatului Zarand. La marginea de nord a comitatului Hunedoara se aflau satele Crăciuneşti, Vălişoara, Dealul Mare, Luncşoara, Visca, Almăşel; la răsărit – Poiana şi Almaşul Mare, precum şi cele învecinate scaunului săsesc al Orăştiei, ca Pişchinţi şi Binţinţi: la sud erau Munţii Carpaţi, care formau graniţa Transilvaniei cu Ţara Românească; la apus

122F

124F

D. Ţeicu, Banatul montan în evul mediu, Timişoara, 1998, p. 287. 3 A. Bejan, Economia satului bănăţean la începutul feudalismului (sec. VIII-XI), în Analele Banatului S.N., Arheologie-Istorie, XII-XIII, 2004-2005, p. 266. 2

4 Documente privind Istoria României, C, Transilvania, veacul XI, XII, XIII, vol. II (1251-1300), Bucureşti, 1952, p. 184. 5 R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 255.

PERSPECTIVE ISTORICE

comitatul se întindea pe Valea Mureşului până la Zam şi la dealurile Coşavei, învecinându-se cu comitatul Arad şi cu Banatul. Depresiunea Petroşanilor era foarte puţin populată, abia mai târziu fiind întemeiate o serie de aşezări de către locuitorii veniţi prin roire din Ţara Haţegului 6. Începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea comitatul Hunedoara era format din patru districte: Haţeg, Deva, Hunedoara, Strei şi Dobra 7. Unul dintre aceste districte, cel al Hunedoarei, ce conţinea, la sfârşitul secolului al XIV-lea, doar câteva sate a constituit baza pe care s-a clădit imense avere a Corvineştilor (domeniul nobiliar) de la mijlocul secolului al XV-lea 8 , iar districtele Deva, Dobra şi Strei au făcut parte din domeniului regal al cetăţii Deva. Având în vedere amploarea unui astfel de subiect – cercetarea habitatul rural medieval trebuie avut în vedere o cercetare interdisciplinară care să acopere toate aspectele legate de acesta: izvoare scrise, arheologice, lingvistice şi cartografice. Astfel de abordări, monografice, de sinteză locală, au fost iniţiate de Radu Popa prin lucrările sale despre Ţara Maramureşului, publicat în 1970 9 şi Ţara Haţegului, apărută în 1988 10. Călcânduse pe urmele lui şi continuându-i programele şi alte teritorii au câştigat studii importante: Banatul 11, Făgăraşul 12 şi Crişana 13. Dintre izvoarele scrise, locul principal le revine actelor de cancelarie – izvoarele diplomatice – ele reprezentând o sursă importantă de informaţii pentru cunoaşterea civilizaţiei medievale. De la sfârşitul secolului al XIII-lea şi, devenind tot mai numeroase, începând cu secolul al XIV-lea acestea reflectă cel mai

obiectiv realitatea, atât cea socială dar fiind deosebit de utile pentru reconstituirea geografiei-istorice a Transilvaniei. Cele câteva sute de diplome regale şi voievodale de care dispune la ora actuală (publicate), reprezintă o mică parte din cele redactate în secolele XIIIXIV, deoarece multe s-au pierdut de-a lungul timpului sau aşteaptă să fie descoperite în arhive 14. Pentru teritoriul comitatului Hunedoara, trebuie avute în vedere documentele publicate în urma a două proiecte majore. Jakó Zsigmond (1916-2008) a redactat primele trei volume ale seriei Erdélyi okmánytár (Codex diplomaticus Transsylvaniae, CDTrans), lucrare care redă sub forma unor regeste în limba maghiară documentele din perioada 1023-1359 referitoare la istoria Transilvaniei. Lucrarea a apărut în trei volume: volumul I (1023-1300), în 1997; volumul al IIlea (1301-1339), în 2004; şi volumul al III-lea (1340-1359), în 2008. La aceste studii pe lângă Jakó Zsigmond au mai colaborat Hegyi Géza şi W. Kovács András. Academia Română publică în Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania (volumele X-XV) textul latin al documentelor din perioada 1351-1380, împreună cu traducerea lor în limba română. Acestea au fost întocmite de Sabin Belu, Ioan Dani, Aurel Răduţiu, Viorica Pervain, Konrad G. Gündisch, Adrian Rusu, Susana Andea, Lidia Gross şi Adinel Dincă între 1977 şi 2006. Documentele transilvănene emise înainte de 1350 au fost publicate, însă majoritatea lor doar în traduceri româneşti, fără indice de nume şi de materii, în seria: Documente privind istoria României. C. Transilvania. I-IV, (1075-1350). Apărute între 1951 şi 1955. La culegerea documentelor pentru acest volum au lucrat Ion Ionaşcu, L. Lăzărescu-Ionescu, Barbu Câmpina, Eugen Stănescu, David Prodan şi Mihail Roller, ca responsabil. Cercetarea documentelor în vederea reconstituirii geografiei istorice a Transilvaniei beneficiază de câteva studii importante, atât în

125F

133F

126F

127F

128F

129F

130F

131F

132F

I. Codrea, Comitatul Hunedoara în evul mediu, în Judeţul Hunedoara. Monografie. Volumul I, Deva, 2012, p. 116. 7 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1972, p. 210. 8 A. A. Rusu, Castelarea Carpatică, Cluj-Napoca, 2005, p. 323. 9 Ţara Maramureşului, Bucureşti, 1997. (ediţia a II-a, îngrijită de Adrian Ioniţă) 10 La începuturile evului mediu românesc, Ţara Haţegului., Bucureşti, 1988. 11 D. Ţeicu, op. cit., 1998. 12 A. Lukács, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (secolele XIIIXVI), Bucureşti, 1999. 13 I. Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana, secolele XXIII, Oradea, 2006. 6

R. Popa, Ţara Haţegului …, p. 15.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

limba maghiară cât şi în română, ce aparţin istoricilor Csánki Dezső şi György Györffy, care acoperă toată Ungaria medievală şi Coriolan Suciu, doar pentru Transilvania. Csánki Dezső a publicat Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában (Geografia istorică a Ungariei în perioada domniei Hunedoreştilor) la Budapesta, în patru volume (I, II, III şi V) adunând documente până în secolul al XVI-lea. Pentru comitatul Hunedoara ne interesează doar volumul V, publicat în 1913. Studiul lui Coriolan Suciu – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I-II – apărut în 1966, a fost prima astfel de abordare, întocmit pe baze ştiinţifice, în limba română. Localităţile sunt redate în ordine alfabetică. Numele actual este urmat de datele documentare: anii cu numirile localităţii – în ordine cronologică, iar în paranteză sunt date şi indicaţiile bibliografice. Lucrarea lui György Györffy, Az Arpadkori Magyarország történeti földrajza (Geografia istorică a Ungariei în perioada Arpadienilor) publicat în patru volume la Budapesta, între anii 1963 şi 1998, aduce faţă de predecesori o serie de acte diplomatice inedite, care aruncă o nouă perspectivă cronologică asupra unor aşezări. Localităţile sunt prezentate în ordine alfabetică acoperind toată Ungaria medievală. Unele dintre cele mai importante documente referitoare la aşezările transilvănene ne parvin de la începutul secolului al XIV-lea. În timpul papei Ioan al XXIIlea a avut loc o amplă acţiune de colectare a diverselor taxe şi impozite papale. Pentru această acţiune au fost desemnaţi Ioan al lui Berengariu şi Raimond de Bonofato – strângătorii dijmelor papale 15. Numărul aşezărilor rurale din comitatul Hunedoara este variabil, în funcţie de perioadele istorice, iar cifrele emise până acum reflectă mai degrabă stadiul cercetărilor decât realitatea. Apariţia sau dispariţia unor aşezări

trebuie legate de anumite evenimente atât istorice – invazii, războaie, cât şi naturale – catastrofe naturale, epidemii. Din sursele diplomatice publicate până în prezent, pentru perioada secolului al XV-lea pe teritoriul comitatului Hunedoara, sunt atestate documentar 481 de sate. 16 Actele de cancelarie din secolele XIVXVI referitoare la aşezările transilvănene fac referire şi la numele şi structura internă aşezărilor. Casele sau curţile apar menţionate în acte cu ocazia unor devastări, conflicte patrimoniale sau zălogiri. Un document, care deşi acoperă doar decanatul Orăştie, exemplifică necesitatea cercetării actelor diplomatice, este cel emis în 10-20 noiembrie 1334. Preotul Ioan strângătorul dărilor domnilor din decanatul prezintă plăţile efectuate de preoţi în funcţie de numărul de „fumuri sau focuri sau locuitorilor” din aşezările decanatului – făcându-se referire la numărul de case. Aflăm astfel că satul Căstău avea, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, „64 de fumuri împreună cu moara şi cu case comitelui, a dascălului şi a preotului …”; Beriu avea „107 de fumuri în totul cu moara şi cu casele comitelui, dascălului, preotului …”; Sereca avea „60 de fumuri în totul şi o moară …”; în satul Turdaş a „găsit … 56 de fumuri …”; Pricaz avea „35 de fumuri …”; Romos avea „25 de fumuri în totul cu moara şi celelalte …”; Cricău avea „188 de fumuri …” iar Ighiu avea „217 fumuri …” 17. Deşi localităţile prezentate nu făceau parte din comitatul Hunedoarei ele sunt un important reper pentru stabilirea numărului de locuinţe şi implicit al locuitorilor aşezărilor din imediata apropiere. Sursele scrise, oricât de abundente sau complexe ar fi, nu pot suplini în totalitate aportul informaţiilor furnizate de cercetările arheologice în urmărirea procesului de evoluţie 135F

136F

134F

Csánki D., Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. V, Budapesta, 1913. 17 DIR …, p. 341-342.

DIR, veacul XIV, C. Transilvania, vol. III, p. 41.

PERSPECTIVE ISTORICE

a ocupaţiilor umane, a uneltelor şi a manifestărilor spiritual-culturale 18. Arheologia medievală este cea mai tânără din ramurile arheologiei. Aceasta a dobândit o consistenţă reală cu limite precise de activitate şi metodologie proprie către sfârşitul perioadei interbelice şi, mai ales după primul război mondial. Odată cu publicarea a numeroase monografii şi studii ea a devenit independentă. Aportul arheologiei medievale la cunoaşterea habitatului rural din secolele X-XVI este extrem de important, informaţiile aduse fiind unanim recunoscute. Având în vedere faptul că documentele de cancelarie ne oferă informaţii privitoare la aşezările medievale începând cu secolele XIII-XIV, informaţiile aduse de săpăturile arheologiei sunt fundamentale pentru perioada anterioară – secolele X-XII. Observaţiile arheologice aduc informaţii legate de caracterul diferenţiat al inventarului din aşezări, locuinţe, anexe gospodăreşti şi necropole. Astfel sunt posibile constatări asupra transformărilor esenţiale şi evoluţia structurilor obşteşti 19. Din judeţul Hunedoara cea mai bine cercetată zonă, din punct de vedere arheologic, este platoul Haţegului care s-a dovedit a fi o zonă foarte fertilă. Cercetările, începute sub coordonarea lui Radu Popa, ne-a pus la dispoziţie informaţii extraordinare ce privesc biserici, mănăstiri, fortificaţii sau curţi nobiliare, cunoaşterea unor evoluţii artistice, morminte de ctitori ori slujbaşi ai bisericii, rituri şi obiceiuri legate de înmormântare, de asemenea, date privitoare la cultura materială a celor care s-au servit locuitorilor Ţării Haţegului în cursul existenţei lor 20. Din păcate atenţia arheologilor (Radu Popa, Adrian A. Rusu sau Victor Eskenasy) s-a aplecat asupra elitelor, fiind cercetate, cu precădere, biserici, fortificaţii, curţi nobiliare şi mai puţin

habitatului rural 21 . Această situaţie este extinsă la nivelul întregului judeţ Hunedoara. Prezenţa unor importante monumente de epocă dacică şi romană în acest teritoriu a făcut ca cercetarea habitatului rural medieval să lipsească cu desăvârşire. Doar în ultimii ani au fost realizate o serie de cercetări de această natură dar care din păcate nu au fost încă publicate. Dintre izvoarele scrise, cele literare sau narative au însemnătate deosebită ele permiţând o reconstituire globală a epocii medievale de pe teritoriul românesc. Ele sunt de mai multe feluri: anale, cronici, biografii, istorii, memorii etc. Acestea ne dau informaţii despre sate şi locuitorii lor dar şi descrieri geografice, de mare folos în reconstituirea habitatului uman medieval. Acte diverse – urbarii, inventare, socoteli, registre de dijmă (secolele XVI-XVII)– reprezintă un real ajutor în reconstituirea cadrului natural şi a modificărilor antropice ale habitatului. Acest tip de material ne înfăţişează în detaliu conţinutul uman şi material al unui domeniu medieval, drepturile şi sarcinile feudale. Limitele investigaţiilor acestora sunt date de faptul că, pentru secolul al XVI-lea, aceste conscripţii fiscale sunt doar la începuturi. De asemenea ele nu privesc decât unele mari domenii, mai ales cele regale sau princiare 22. O altă categorie de izvoare, care trebuie menţionată, sunt lucrările istoricogeografice şi cartografice. Cele mai importante hărţi sunt cele ce aparţin secolelor XVII-XVIII. Acestea conţin multe ştiri foarte utile pentru epocile anterioare: topografia aşezărilor, drumuri între timp dispărute, cadru natural mai apropiat celui medieval sau consemnări de toponime vechi 23. Onomastica reprezintă o reflectarea a relaţiei dintre om şi mediu geografic în care trăieşte. Dintre cele două categorii ale onomasticii: antroponimia şi toponimia, cea

P. Iambor, Câteva observaţii privind cercetarea arheologică a aşezărilor rurale din Transilvania din perioada feudalismului timpuriu, în AMN, 20, 1983, p. 499. 19 P. Iambor, op. cit., p. 501. 20 A. A. Rusu, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997, p. 19.

Camelia E. Codrea, I. C. Codrea, Contribuţia cercetărilor arheologice la istoria medievală a Ţării Haţegului, în In memoriam Pompiliu Teodor, Deva, 2011, p. 49-55. 22 D. Prodan, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Bucureşti, 1967, p. VI. 23 R. Popa, R. Popa, Ţara Haţegului …, p. 23.

140F

137F

138F

141F

139F

142F

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

din urmă s-a bucurat în special de atenţia lingviştilor, ea fiind foarte utilă, în special în cercetarea interdisciplinară a aşezărilor medievale dispărute 24. Cercetările de factură antroponimică au constituit o direcţie respectată, dar marginală în ansamblul disciplinelor medievistice. În ultimele patru decenii istoricii au început să manifeste un interes crescând faţă de studiul critic al numelor de persoane în decursul evului mediu 25. Ca şi componenţă, aşezările rurale pot fi împărţite în: vatra, reprezentând locuinţele propriu-zise şi construcţiile aferente; locul de muncă, interior şi exterior vetrei, unde populaţia îşi desfăşura activitatea; şi populaţia, reprezentată atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ 26. Vatra este locul unde se concentrează, pe un cadru geografic determinat, elemente sociale (populaţia) şi edilitare (locuinţe, dependinţe). Poziţia şi localizarea acesteia influenţează direct atât structura ei cât şi manifestările zilnice ale locuitorilor 27. Aşezările medievale nu erau întotdeauna adunate ci de cele mai multe ori răsfirate, ca case rare, dispuse în crânguri (grupuri de case) cuprinzând uneori un hotar de câţiva kilometri. Forma diferă şi în funcţie de relief, de geografia aşezării, de ocupaţiile locuitorilor. Complexele de habitat descoperite până acum în săpăturile arheologice sunt tipuri cunoscute pe o arie geografică întinsă şi în mai multe perioade istorice: locuinţe adâncite (bordeie – care sunt întâlnite îndeosebi în aşezările ce aparţine secolelor VII-VIII), locuinţe semi-adâncite (semi-bordeie) şi locuinţe de suprafaţă, care încep să se generalizeze începând cu secolele IX-X 28.

Locuinţele de suprafaţă au forme dreptunghiulare sau ovale, monocelulare (cu o singură încăpere). Modul de construcţie şi felul cum arătau în elevaţie este destul de greu de realizat. Podelele acestora erau realizate din lut bătătorit străpunse, la colţuri şi pe mijlocul laturilor, în cazul locuinţelor de mari dimensiuni, de gropi de pari. Un alt sistem de construcţie este acela al tălpicilor, bârne orizontale care delimitează locuinţa. În aceste cazuri casele aveau unul sau mai mulţi stâlpi centrali. Acoperişul este din schelet de lemn, construit în două ape, pentru locuinţele rectangulare, sau conic pentru cele cu stâlp central. Intrarea se realiza pe una din laturile scurte 29. În spaţiul transilvănean, pentru perioada de care ne ocupăm, numărul locuitorilor nu poate fi cunoscut decât cu o mare aproximaţie. Reconstituirea structurilor demografice ale satelor presupune un grad de risc şi aproximaţie având în vedere penuria surselor care se referă aproape exclusiv la stăpânii satelor şi la raporturile patrimoniale. Se mai păstrează documente care amintesc preoţii din anumite sate şi, cu totul excepţional, informaţii scrise referitoare la dimensiunea comunităţile săteşti. 30 Abia cu secolul al XVI-lea odată cu apariţia şi impunerea urbariilor ca mijloc de evidenţă a populaţiei şi de înregistrare contabilă a averii se poate realiza cu mult mai multe şanse de reuşită, acest lucru 31. De asemenea conscripţiile fiscale şi confesionale ce apar în secolul al XVIII-lea avem izvoare demografice care să ateste sigur numărul de locuitori, ele putând fi luate ca repere în aprecierea evoluţiei demografice 32. În acest tip de cercetare trebui luate în considerare mai multe aspecte printre care, zona geografică (ponderea numărului de locuitori în zona de câmpie fiind mai mare decât în zonele motane). Astfel evaluările

143F

144F

148F

145F

146F

149F

150F

151F

147F

D. Ţeicu, op. cit., p. 32. A. Dincă, Antroponimie şi etnie în Transilvania medievală (epoca angevină), în AII – George Bariţiu, Cluj-Napoca, LI, 2012, p. 31-32. 26 V. S. Cucu, op. cit., p. 59. 27 Ibidem, p. 122-125. 28 C. Cosma, Consideraţii privind structura vieţii economice în spaţiul vestic şi nord-vestic românesc în secolele VIII-X D.H., în Crisia, XXVI-XXVII, 1997, p. 264. 24 25

A. Bejan, op. cit., p. 268-269. R. Popa, R. Popa, Ţara Haţegului …, p. 82. 31 E. Ghiţă, Populaţie şi habitat pe domeniul cetăţii Şiria la începutul secolului al XVI-lea, în Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad, Studii de Istorie, II-III, 2006-2007, p. 14. 32 D. Ţeicu, op. cit., p. 405. 30

PERSPECTIVE ISTORICE

situaţiei demografice la nivelul secolelor XIVXV sunt diferite în funcţie de zonele cercetate. Evaluări generale, pentru tot spaţiul transilvănean, au fost propuse de Kurt Horedt – o medie de 24 de familii, pentru o aşezare 33, Ştefan Pascu care estimează media populaţiei la 320 de locuitori 34 iar Gyula Kristó propune, pentru perioada arpadiană, o medie de 20 până la 40 de familii, corespunzând unui număr de 80 până la 160 de locuitori 35. Pentru un satele din Ţara Haţegului, din secolul al XIVlea, Radu Popa propune o estimare demografică de 20 de familii 36. Un alt aspect ce ţine de habitatul uman este cel economic. Informaţiile din sursele istorice privind economia colectivităţilor săteşti transilvănene sunt foarte puţine şi de cele mai multe ori accidentale astfel că săpăturile arheologice oferă noi date care să compenseze această tăcere a documentelor 37. Majoritatea locuitorilor sedentari practicau agricultura, ea fiind principala sursă de existenţă într-o societate în care pământul reprezintă principalul mijloc de producţie. Termenul larg de agricultură include pe lângă sensul strict semantic de cultură a ogorului cerealier şi înţelesul de cultivare a plantelor leguminoase, pomicultura, viticultura, apicultura şi creşterea animalelor. Tangenţial cu acest subiect este şi creşterea diferitelor specii de animale. Pe lângă bovine folosite şi pentru muncile câmpului şi ale căror oase reprezintă ponderea cea mai mare din materialul osteologic descoperit în aşezările rurale, în evul mediu se mai creşteau ovi-caprinele, porcinele şi păsările de curte 38. Animalele de tracţiune apar mai des în actele diplomatice mai ales începând cu

sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Acest fapt se datorează faptului că ele au constituit deseori obiect de litigiu 39. Vânătoarea reprezenta o sursă importantă de produse animaliere. Cercetările arheologice relevă faptul că cele mai vânate sălbăticiuni erau cerbul, bourul şi mistreţul. 40 Economia medievală este o economie naturală iar toate necesităţile erau satisfăcute prin producţie proprie a fiecărei gospodării. Meşteşugurile constituie o ocupaţie auxiliară agriculturii nefiind, însă, despărţită de munca agricolă 41. Documentele păstrate ne oferă date preţioase asupra meşteşugurilor rurale din secolele XII-XVI. Din 1169 se păstrează un document, un act de danie pentru mănăstirea Sâniob (jud. Bihor), în care sunt amintite case de meşteşugari: fierari, cojocari, pielarităbăcari, morari, lemnari-strungari, brutari. Se observă, astfel, atât atestarea timpurie a meşteşugurilor dar şi diversitatea lor ce acoperă toate necesităţile unei aşezării 42. Cu toate progresele realizate în ultimii ani, cercetarea habitatului rural medieval nu este satisfăcătoare. Cercetările nu au ajuns încă la amploarea necesară unei astfel de abordări. În stadiul actual al cercetărilor reconstituirile cifrice şi numerice ale habitatului rural, bazat pe izvoare scrise din secolele X-XIV şi pe raportarea asupra trecutului a unor informaţii, date de documentele medievale ale secolelor XV-XVI pot da rezultate mai veridice decât cercetările arheologice de suprafaţă sau sondaje şi săpături de mică amploare. Se impune astfel folosirea conjugată a mau multor categorii de surse pentru reconstituirea fiecăruia din aspectele habitatului rural medieval, pentru ca toate componentele unei aşezări să fie cercetate pentru a avea tabloul de ansamblu asupra evoluţiei şi caracterul unei aşezări medievale. 158F

152F

153F

159F

154F

155F

160F

156F

161F

157F

33 K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei sec. IV-XIII, Bucureşti, 1958, p. 46. 34 Şt. Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. II, Cluj-Napoca, 1979, p. 371. 35 Gy. Kristó, Histoire de I'Hongrie medieval, Rennes, 2000, p. 94, apud I. M. Ţiplic, Necropole medieval timpurii din Transilvania. (sfârşitul secolului IX – prima jumătate a sec. XII), în Relaţii interetnice în Transilvania. Secolele VI-XIII, Bucureşti, 2005, p. 142. 36 R. Popa, Ţara Haţegului …, p. 135. 37 R. Popa, Ţara Maramureşului, Bucureşti, 1997, p. 117. 38 A. Bejan, op. cit., p. 275.

D. Ţeicu, op. cit., p. 249-250; R. Popa, Ţara Maramureşului, p. 120. 40 I. Crişan, op. cit., p. 75. 41 Şt. Pascu, Meşteşugurile din Transilvania până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1954, p. 14. 42 Ibidem, p. 22. 39

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Palatul Parisio, micul Versailles al Maltei

Doru Dumitrescu

ocupau insula contele Paolo Parisi intra în rândurile ospitalierilor fiind primit de ultimul Mare Maestru, germanul Ferdinand Hompesch. Intrat în posesia palatului, contele Parisio, al cărui nume a fost împrumutat edificiului, va trăi aici până la moartea sa în 1841, la vârsta de 65 de ani. Murind fără descedenți palatul ve reveni mult mai tinerei sale sale soție Antonia Moscatti- Gatti, care ulterior se va recăsători cu un membru aparținând bogatei familiei Scicluna de notorietate în rândurile nobilimii malteze. Cel care va marca epoca de înflorire a palatului va fi marchizul Giuseppe Scicluna care va trece metodic, începând cu 1898, la reconstruirea castelului care va deveni, în mare parte, construcția frumoasă și opulentă de astăzi. Pentru înfrumuseţarea reşedinţei sale campestre marchizul nu va ezita să folosească cele mai scumpe materiale şi să angajeze unii dintre cei mai cunoscuţi şi bine cotaţi arhitecţi, arhitecţi peisagişti şi artiştii ai vremii. Pentru a mări grădina vor fi cumpărate propietăţile din jur şi vor fi aclimatizate numeroase soiuri topicale şi mediteraneene. Aşa că pe bună dreptate dacă Marele Maestru Vilhena construise palatul, iar contele Parisio îl mărise şi consolidase, marchizul Scicluna avea să-l înnobileze, făcându-l demn de o reşedinţă regală. Din păcate aşa cum se întâmplă uneori în viață şi de această dată destinul nemilos şi-a spus cuvântul, marchizul Giuseppe Scicluna murind la un an (1907) după ce palatul fusese terminat. Dar cu toate acestea munca de menţinere şi înfrumuseţare a edificiului va continua şi în timpul fiului săi Giovanni (John) Scicluna şi a urmaşilor acestuia. Refăcut cu minuţiozitate în zilele noastre de aceştia, palatul se află acum în proprietatea a două urmaşe ale familiei Scicluna, care l-au deschis publicului spre vizitare. Încercând să vă familiarizăm cu palatul vom pătrunde în interiorul său și ne vom opri,

Plasată în Marea Mediterană la 90 de km de Sicilia și 290 de km de coasta continentului african, Malta cunoscută de vechime sub diferite nume (Melite, Meleta) își trage numele de la fenicianul malta care însemna în această limbă refugiu. Cucerită rând pe rând de fenicieni, de cartaginezi și de romani, va fi dobândită, în secolul al al V-lea, de bizantini, iar peste alte 4 veacuri de arabi. După stăpânirea normandă, insula ajunge în posesia Spaniei care o cedează în 1530 Cavalerilor Ioaniți, numiți și Ospitalieri, ce cu puțin timp în urmă (1522) fuseseră izgoniți din Rhodos de către Soliman Magnificul. Cum arătam și într-un articol anterior, cavalerii aveau să facă față marelui asediu otoman din 1566, cu această ocazie începând, la inițiativa marelui maestru Jean Parisot de la Valette, reconstruirea cetății oraș care va purta numele său, astăzi fiind capitala micului stat mediteranean. Cedată, fără luptă, în 1798 de cavaleri maltezi lui Napoleon Bonaparte insula va fi cucerită, doi ani mai tîrziu, de către englezi, aceștia alipind-o definitiv imperiului lor colonial, în urma Congresului de pace de la Viena din 1814-1815. Obținând independența de abia în septembrie 1974, Malta este astăzi membră a Uniunii Europene (2004). În acestă țară plină de istorie un loc aparte îl ocupă Palatul Parisio asemănat de către cunoscători cu Versailles-iul francez, capodopera lui Ludovic al XIV-lea. Păstrând proporțiile palatul din Naxxar (se citește Nașar) este o bijuterie construită și împodobită cu gust. Cel care a avut dorința construirii acestui edificiu a fost Marele Maestru al Ordinului Ioanit portughezul Manuel de Vilhena, unul dintre cei mai populari guvernatori ai insulei și care anterior, în 1731, inițiase și construirea în stil baroc la Valetta a Teatrului Manuel, o altă capodoperă a arhitecturi din Malta. În anul în care francezi 37

PERSPECTIVE ISTORICE

care se remarcă o oglindă uriașă pictată, opera maestrului Philip Peter Roos cunoscut specialiștilor sub numele de Rosa de Tivoli. Tot aici putem admira și tabloul care ni-l înfățișează pe Fra Barlotomeu Rull Mare Prieuer al Ordinului Ioanit și episcop al bisericii catolice. Sufrageria, care este următoarea cameră în plimbarea noastră prin palat, impresionează prin stilul în care este decorată, inedit și suprinzător în același timp. Este vorba despre o incintă ce are ca model o sufragerie din vechile case din anticul Pompei. Alături de tablouri a căror temă sunt de factură romană, pentru redarea atmosferei pompeiene proprietarul a adus pentru iluminat opaițe cu ulei, copii identice ale celor descoperite în orașul acoperit cu lavă de Vezuviu. Din sufragerie se ajunge în dormitor, o altă cameră ce dă o notă de originalitate și distincție acestui edificiu. Decorată în stilul epocii victoriene camera este dominată de nota de religiozitate specifică acelui timp. Afară de plafonul pictat putem admira baldachinul în stilul epocii edwardiene și un fus frumos sculptat cu motive malteze. Fiind o familie nobilă de un anumit rang și o anumită prestanță i-a fost permis de mai marii bisericii catolice ca alături de dormitor să fie amplastă și o capelă a familiei, loc de rugăciune și de meditație. Printre obiectele care se găsesc în această mică încăpere și care sunt moștenite de marchizul Giuseppe din familie, dar care mai înainte au aparținut Marelui Maestru al Ordinului Ioanit spaniolul Nicolas Cotoner, se remarcă icoana centrală înfățișând-o pe Maica Domnului cu pruncul. Din dormitor trecem în următoarea încăpere care este biroul de lucru al mai marelui familiei și unde alături de biroul impozant, frumos decorat găsim și o mare bibliotecă cu diverse cărți franțuzești, italiene și englezești din mai toate domeniile. Nu trebuie uitat nici plafonul acestei camere, pictat, așa cum sunt toate plafoanele din castel, și care prezintă printre altele diversele preocupări ale familiei: comerțul sau operațiunile bancare. Aici găsim și portretele marchizului Giuseppe Scicluna, înnobilat

pentru scurt timp, în holul excelent pictat, unde tronează printre altele bustul marchizului Giuseppe Scicluna şi a unchiului său Emmanuele, primul bancher maltez. Tot aici putem admira tablorile pline de culoare ale Marchizei Violet de Scicluna, baroneasă de Tabria şi a nepoatei lui Giuseppe, Corina Scicluna, una dintre coproprietarele de astăzi ale palatului. După ce vom admira trăsura familiei Scicluna, perfect conservată şi care în vremurile de glorie era trasă de doi cai negri vom urca pe Marea Scară a cărei construcţie a fost puternic influenţată de cele din marile palate italiene. Trebuie menţionat că această scară impozantă care a utilizat pentru fiecare treaptă câte un singur bloc de marmură, are ca piesă de rezistenţă o uriaşă placă de marmură de Carrara, care de abia la a treia încercare a ajuns nevătămată în insulă pentrua fi folosită la construcția Marii Scări.

La căpătul scării se află Palierul care pe o parte (drepta cum urci) face legătura cu camerele de la etaj, iar pe altă parte parte (stânga) se deschide, printr-o mare tereasă, către grădini. Pavimentul acestui hol este realizat după cel de la Vatican, iar plafonul pictat, cuprinde momente din istoria insulei. Continundu-ne periplu prin Palatul Parisio ajungem în camerele propiu zise ale acestuia. Prima care ni se înfățișează este Sala Lombardă, numită și Salonul Roșu ca urmare a culorii care predomină în această încăpere. Ceeea ce impresionează în acest salon sunt picturile de diverși maeștrii itaieni, precum și unele piese de mobilier în stilul lombard din 38

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

ochilor însumează 800 m în lungime. Principalele puncte de reper ale grădinilor o reprezintă Orangeria din prima grădină construită de Marele Maestru Vilhena în 1733, unde a fost ridicată și o mică grotă, mozaicurile și fântăna centrală din a doua grădină și pădurea de măslini și astăzi productivi din cea de a treia grădină. Tot spațiul din primele două grădini este înțesat de copaci fructiferi (cu precădere portocali, dar și mandarini, arborele de piper etc) precum și de diverse flori mediteraneene sau topicale, unele aclimatizate, în ultimul timp, și în România. Astăzi Palatul Parisio este alături de muzeu, centru de afaceri și un loc în care pot avea loc reuniuni mondene, recepții, conferințe, lansări de produse, baluri și mai nou nunți. Construcție de secol al XVIII-lea palatul uimește și astăzi prin echilibrul și proporția dimensiunilor clădirii, decorarea și mobilierul încăperilor, alături de prospețimea și frumusețea grădinilor sale. Prezentarea acestui loc încântător este, în același timp, și o invitație de a vizita acest palat, care deși se găsește la 40 de km de capitala La Valetta este un prilej de a te întâlni cu istoria și tradițiile unei familii care au dat Maltei un reper de mândrie: Palatul Parisio. BILIOGRAFIE: Attard, Joseph, The Knights of Malta, BDL Publishing, Malta 2010 De Piro, Nicolas, Marchiz, Palazzo Parisio & Gardens, Malta 2007 Matei, C. Horia, Enciclopedie de Istorie Universală, Editura Meronia, București, 2012 Mercieca, Simon, Les Chevaliers de Saint Jean à Malte, Editura Bonechi, 2010 Zammit Vincent, Malta Histoire & Tradition, BDL Publishing, Malta, 2011

ereditar de Papa Pius al IX-lea și al soției sale Corina Abela Pulis, decorată de regele George al V-lea al Marii Britanii cu o importantă distincție, ca urmare a serviciilor sale umanitare din timpul Primului Război Mondial. Camera următoare este Sala de Muzică. Cu un mozaic reprezentând Crucea Malteză și un plafon cu motive ornamentale pline de delicatețe care fac trimitere la muzică, Sala de Muzică se impune prin mobilierul aurit cu aur de 24 de carate, decorat cu motive muzicale, fiind singura sală care are pereți îmbrăcați în moar. În plimbarea noastră urmează cea mai impozantă sală din palat - Sala de Bal. Bogat ornamentată, cu o decorație minuțios gândită în care printre altele se disting și câteva busturi ale Marilor Maeștri ai Ordinului Ioanit, sala se impune prin mărime, prin oglinzile minunate și prin cele două imense candelabre ce amintesc de vestitul palat de la Versailles. În pauza dintre două dansuri sau pentru a discuta politică și afaceri domnii se retrăgeau în sala de biliard. Având în centru o impozantă sală de biliard, specific englezească, camera este dotată cu tot echipamentul necesar desfășurării unei partide. Sala de biliard impune prin gravitate. Plafonul este decorat cu picturi reprezentând diverse jocuri find continuat cu pereții îmbrăcați în mătase cu damasc verde pe fond gri. Părăsind camerele palatului coborâm pentru o clipă și în subsolurile sale. Bine ventilate și încălzite pivnițele puteau servi pentru petreceri sau pentru adăpost așa cum sa întâmplat în timpul bombardamentelor germane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În final, grădina este ultimul ansamblu al palatului care trebuie vizitat. Formată din trei trei grădini mai mici, din care numai două se vizitează, acestă oază de liniște și bucurie a

PERSPECTIVE ISTORICE

Din trecutul Liceului din Vârşeţ, una dintre cele mai importante instituţii şcolare în limba română din Banatul sârbesc dr. Mircea Măran deschiderea secţiei în limba română din cadrul Şcolii Normale din Vârşeţ, a înlesnit o dezvoltare mai rapidă a învăţământului secundar în limba maternă a elevilor români din Banatul sârbesc, a cărei inexistenţă s-a simţit considerabil în perioada precedentă. În aceşti ani şi-au desfăşurat activitatea doar clasele inferioare, pentru ca în anul şcolar 1941-42 să fie deschisă şi clasa a cincea, prin care practic îşi începe activitatea şi cursul liceal superior în limba română.

Învăţământul secundar în limba română la Vârşeţ (Provincia Autonomă Voivodina – Republica Serbia), care în ultimele opt decenii (împreună cu Şcoala Normală) reprezintă cel mai important focar în procesul de formare a intelectualităţii române autohtone din Banatul sârbesc, îşi are începuturile sale în Şcoala Gramaticală, înfiinţată de comuna vârşeţeană în anul 1790. Procesul de învăţământ se desfăşura în limba sârbă, română şi germană, însă spre deosebire de liceul complet, Şcoala Gramaticală avea rangul de liceu inferior incomplet. O perioadă de câţiva ani (18061808), cursurile în limba română erau ţinute de cunoscutul iluminist bănăţean Paul Iorgovici. Printre profesorii acestei şcoli îl mai amintim şi pe Grigorie Lucacic, mai târziu profesor la Preparandia din Arad, Şcoala Gramaticală a fost desfiinţată în anul 1819, din motivul că autorităţile comunale nu mai aveau posibilitatea de a asigura un fond de 60 000 de forinţi necesar pentru cheltuielile de întreţinere a acestei şcoli. Pentru dezvoltarea învăţământului liceal la Vârşeţ în secolul al XIX-lea de o deosebită importanţă este înfiinţarea Şcolii Reale Inferioare în limba germană în anul 1852, cu un număr mic de elevi de naţionalitate română. La începutul anului şcolar 1853-1854, în două clase ale acestei şcoli erau înscrişi 106 elevi, dintre care doar doi români. Abia în perioada interbelică, în urma semnării Convenţei iugoslavo-române referitoare la învăţământul minoritar în Banat din anul 1933 (anul acesta sărbătorim aniversarea a optzeci de ani de la acest eveniment), se creează condiţii pentru deschiderea secţiei în limba română în cadrul Liceului din Vârşeţ. Cursurile se desfăşurau până atunci doar în limba sârbă şi germană. În anul şcolar 1934-1935 s-a deschis clasa I cu limba de predare română, ceea ce, paralel cu

În anul şcolar 1944-1945, noile autorităţi şcolare comuniste au permis doar funcţionarea claselor cursului inferior în limba română, pe când elevii claselor superioare erau incluşi în secţiile cu limba de predare sârbă. Abia în următorul an şcolar se vor redeschide şi secţii separate cu limba de predare română în cadrul cursului superior. Elevii (băieţii) născuţi în anul 1927 au fost mobilizaţi în Armata 40

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

naţionale, în anul şcolar 1947-1948 în Iugoslavia au fost în total 127 de licee, dintre care 21 în limba bulgară, 8 în limba cehă şi slovacă, 3 în limba ruteană, 45 în limba maghiară, 6 în limba română, 17 în italiană, 25 în albaneză şi două în limba turcă, cu un număr total de 22 538 de elevi. Numărul total al şcolilor secundare în statul iugoslav era de 894, cu 308 372 de elevi 1. Pe lângă liceul din Vârşeţ, în primii ani postbelici mai funcţionau în unele localităţi şi licee incomplete, aşa-numitele „progimnazii“, iar în cinci dintre ele cursurile se desfăşurau în limba română. Elevii din celălalte localităţi veneau să frecventeze cursurile liceale inferioare la Vârşeţ, astfel că şi numărul elevilor în primele patru clase ale liceului (actualele clase V-VIII) era mult mai mare decât în clasele V-VIII ale liceului de atunci (actualele clase I-IV ale liceului). Numărul mai mic de elevi în clasele superioare se poate explica prin faptul că după terminarea ciclului inferior al liceului, mulţi alevi s-au decis să înscrie Şcoala Normală sau alte şcoli secundare, dar şi criteriile de pe timpul acela erau de aşa natură încât mulţi elevi nu au reuşit să obţină o notă pozitivă, astfel că au părăsit şcolarizarea. Pe de altă parte, numeroşi elevi care au terminat progimnaziile pe sate s-au decis să continue şcolarizarea la ciclul superior al Liceului din Vârşeţ. O problemă serioasă o reprezenta şi numărul insuficient de cadre didactice calificate, deoarece profesorii care până atunci erau angajaţi la secţiile cu limba de predare română şi care erau cetăţeni români (veniţi în Iugoslavia pe baza Convenţiei şcolare din anul 1933 ca învăţători sau profesori contractruali) au fost nevoiţi să părăsească Iugoslavia şi să se înapoieze în România (Ana Miclean, George Miclean, Ion Melinescu). În anul şcolar 19451946, la secţiile cu limba de predare română din cadrul Liceului din Vârşeţ au fost angajaţi următorii profesori: Vioara Pălăgeşu (limba latină, limba greacă), George Pălăgeşu (ştiinţe

iugoslavă la 29 ianuarie 1945, astfel că procesul de învăţământ a continuat să se desfăşoare doar cu fetele. Din cauza stării de război, în anul şcolar 1944-45 procesul de învăţământ a fost întrerupt în câteva rânduri. Examenele finale pentru elevii clasei a VIII-a au avut loc în perioada 8-16 august 1945, la care au participat 31 de candidaţi, dintre care doar patru eleve de naţionalitate română. Toţi elevii au susţinut cu succes aceste examene. În primii ani postbelici liceul ducea lipsă şi de material didactic, care a fost distrus sau a dispărut în timpul războiului. Cel mai bine s-au păstrat colecţia de matematică şi chimie, pe când pagube mari a suferit colecţia de zoologie şi botanică, cea de minerologie şi geologie, cea de istorie şi geografie (s-au păstrat doar două hărţi istorice, pe când la orele de geografie se foloseau hărţi private) şi altele. Examenele de bacalaureat la sfârşitul anului şcolar 1945-1946 au avut loc pe data de 15 iunie. Lucrarea scrisă a fost susţinută din următoarele materii: limba română, limba sârbă, limba rusă şi matematică. Examenul a fost susţinut de 12 elevi. În cazul obţinerii notei eminente la lucrarea scrisă, elevii au fost eliberaţi de examenele orale. În calitate de examinatori au participat următorii profesori: Alexandru Maiogan la limba sârbă şi istorie, Elena Radivoi la limba română, Viktor Kvaladze la limba rusă, Todor Milovan la geografie, George Pălăgeşu la geografie şi chimie, Margareta Filip la matematică şi fizică. Titlurile lucrărilor scrise erau adaptate noilor concepţii impuse de regimul comunist iugoslav. Astfel, la limba română a fost propus subiectul „Contribuţia activităţilor extraşcolare ale tineretului la construirea noului stat“; la limba sârbă: „Cum contribuie tineretul român la consolidarea frăţiei popoarelor iugoslave“, iar la limba rusă – „Biografia lui Stalin“. Toţi cei 12 candidaţi şi-au susţinut cu succes examenele. În acest an şcolar, în cele opt clase cu limba de predare română au fost înscrişi în total 410 elevi. Când este vorba despre liceele (inclusiv cele inferioare) în limbile minorităţilor

162F

Ivan Lerik, Organizacija i rad gimnazija, u: Opšteobrazovne škole u FNRJ, Beograd 1948.

PERSPECTIVE ISTORICE

în revista Lumina. Aceştia au fost organizaţi în cenaclul literar „Mihai Eminescu“, care de fapt a funcţionat încă înainte de război sub denumirea de „Junimea bănăţeană“. Din rândul membrilor acestui cenaclu s-au recrutat numeroşi scriitori care vor reprezenta în perioada postbelică literatura în limba română din Voivodina. Prin reforma învăţământului din anul 1977/1978, s-a renunţat la sistemul şcolilor secundare existente până atunci, astfel că au fost desfiinţate şi liceele clasice, totodată constituindu-se un nou grad în sistemul de educaţie şi instrucţie, denumit învăţământul profesionist-orientat, la nivel secundar, superior şi universitar. Primele două clase ale şcolii secundare, care în cele mai dese cazuri funcţionau ca şcoli aparte, aveau un caracter de şcoală generală. La Vârşeţ, acest grad de şcolarizare s-a realizat în cadrul şcolii numite „Braća Stefanović“, în care îşi desfăşurau activitatea atât secţiile cu limba de predare sârbă, cât şi cele cu limba de predare română, câte două sau trei paralele în fiecare clasă, în dependenţă de numărul elevilor înscrişi. Din clădirea veche a liceului, acestea au fost în curând transferate în clădirea Academiei Pedagogice (urmaşă a Şcolii normale). Ciclul II al şcolii secundare, cu orientare profesională, îi includea pe elevii claselor a III-a şi a IV-a, cel în limba română găsindu-se în cadrul şcolii „Borislav Petrov Braca“ din Vârşeţ, profilul traducători şi pedagogi. Cursurile acestei şcoli la fel se desfăşurau în clădirea Academiei Pedagogice. Noua reformă a sistemului şcolar din anul 1990 a reintrodus liceul „clasic“, cu patru clase, astfel că în cadrul Liceului din Vârşeţ, care reţine numele de „Borislav Petrov Braca“, se deschid din nou şi secţii cu limba de predare română, aparţinând profilului general. În decursul anilor nouăzeci, ca urmare a crizei de care a fost cuprinsă ţara, desfăşurarea procesului de învăţământ suferă deseori dificultăţi, însă totuşi constatăm că liceul din Vârşeţ îşi îndeplinea şi în acele clipe grele cu demnitate nobila sa misiune. Numărul elevilor la secţiile cu limba de predare română în aceşti ani era relativ mic.

naturale, fizică, chimie), Elena Radivoi (limba franceză, limba română), Kosara Andrejević (limba sârbă, desen), Alexandru Maiogan (limba sârbă, istorie), Todor Milovan (geografie şi desen), Margareta Filip (fizică, chimie, matematică), Ion Matei (muzică, istorie, desen), Traian Doban (geografie, ştiinţe naturale, istorie, limba sârbă), Andrei Popin (matematică, gimnastică, igienă), Xenia Buţu (limba rusă, gimnastică) şi Pavel Blagoe (matematică), iar în anii următori au mai funcţionat, o perioadă mai lungă sau mai scurtă, şi următorii profesori: Maria Buţu, Ioan Buza, Vladimir Bugarski, Parascheva Morariu şi Gligor Popi, apoi Radu Flora, Elena Bială, Sofia Buza, Marija Igrački, Nicolae Bocşan, Maria Bura, Marina Suvorin, Jadranka Užarević, Ruja Trifu, Ilie Lungin, Marko Andrejević şi alţii. Unii dintre aceştia erau o perioadă mai scurtă de timp angajaţi la Liceu, alţii la Şcoala Normală şi doar îşi completau fondul de ore la Liceu. În anul 1948 şi ultimii profesori – cetăţeni români părăsesc Iugoslavia şi se înapoiază în România, astfel că procesul de învăţământ se găseşte acum în întregime în mâinile cadrelor didactice autohtone. În anul şcolar 1948-49 secţiile în limba română se încadrează în nou-înfiinţatul Liceu Român, care va exista ca instituţie independentă până în anul şcolar 1955-1956, când, ca urmare a introducerii şcolarizării obligatorii de opt ani, clasele inferioare ale liceului (I-IV) devin clase superioare ale şcolii generale cu opt ani (V-VIII), pe când clasele liceale superioare de până atunci (V-VIII) devin acum clasele I-IV ale liceului. Primul director al Liceului Român a fost Radu Flora (mai târziu cunoscut savant şi profesor universitar), după care au urmat Alexandru Maiogan şi Todor Milovan, până la desfiinţarea acestuia în anul 1956. În primul an şcolar de existenţă a Liceului Român au fost înscrişi în total 318 elevi, dintre care 279 au terminat clasa cu succes pozitiv. Activităţile extraşcolare în aceşti ani au fost deosebit de vii. În special s-a evidenţiat corul mixt, cât şi formaţia de dansatori, care la manifestările provinciale ale tineretului din anul 1950 a cucerit locul I. Un număr însemnat de elevi se ocupa cu creaţia literară, publicând 42

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

În ultimii ani însă, paralel cu schimbările pozitive de care a fost cuprinsă Serbia, Liceul din Vârşeţ îşi redobândeşte locul său binemeritat în pleiada celor mai importatne instituţii şcolare din Voivodina, găsindu-se printre zece instituţii şcolare de o importanţă deosebită pentru această provincie autonomă din cadrul Serbiei. Aceste schimbări se datorează printre altele şi calităţilor organizatorice deosebite ale directorului de atunci Petar Olujić şi a directorului adjunct Drăgălin Velici (primul deceniu al secolului XXI),

care cu ajutorul cadrelor didactice angajate reuşesc să trasmită faima acestei instituţii şcolare şi peste hotare. Numărul elevilor în clasele cu limba de predare română creşte considerabil, iar cadrele didactice angajate, stabilind legături de parteneriat şi de prietenie cu numeroase instituţii şcolare din România, contribuie din plin la încadrarea Vârşeţului şi a întregii zone în procesul de colaborare transfrontalieră şi internaţională.

Geneza boierimii româneşti Problema se încadrează în temele de polemică istorică dezbătându-se, sub acest generic, la televiziune sub moderarea pertinentă a lui Neagu Djuvara. Pe parcursul timpului, originile boierimii române au fost văzute diferenţiat de către cunoscuţi istorici şi oameni de cultură români 1. După A.D. Xenopol pământul a fost stăpânit în devălmăşie de către răzeşti; deci boierimea este creaţiunea domniei. Radu Rosetti, influenţat de răscoalele ţărăneşti în Moldova, susţine că boierii se trag din cnezi care devin din simpli reprezentanţi ai sătenilor, stăpâni ai lor şi ai pământului. C. Giurescu, erudit deschizător de drumuri pentru această temă: în Muntenia, în forma primitivă a instituţiei cnezilor, cneazul era omul liber în general. I. C. Filitti, C. C. Giurescu, Gh. Brătianu şi mai ales P.P. Panaitescu susţin teoria slavă a originii boierimii. Nobilimea (ca şi boierimea), în toate părţile şi timpurile, a fost legată de proprietatea pământului;… numai cel ce avea pământ făcea parte din această clasă socială. Noţiunea precizată şi de C. Giurescu „este îndeoşte ştiut că sub numele de boieri se

înţelege nobilimea poporului român şi că ei formau clasa privilegiată”; dar tot el precizează faptul că boier a avut două înţelesuri: „unul mai restrâns, care înseamnă dregător, şi altul mai larg, care caracterizează pe omul nobil, cel ce se deosebeşte de omul de rând” 2. Proces social general european, formarea nobilimii din Europa, s-ar putea defini astfel: în prima parte a Evului Mediu, de la dezagregarea Imperiului Roman până în veacul al X-lea, s-a schimbat structura socială a popoarelor europene prin cuceriri. Supunerea popoarelor agricole de către cele militare a creat o nobilime de proprietari de pământ, care are în serviciul ei vechile comunităţi săteşti ale băştinaşilor, reduse la şerbie. Astfel se naşte clasa nobililor şi a şerbilor 3. La români existenţa unui nobilimi gentilice, băştinaşe, a unei pături militare anterioare secolului X este dovedită documentar de izvoare contemporane (Menander Protector, Strategiconul împăratului Maurikios). Din rândurile acestei nobilimi tribale s-a format pătura stăpânitoare din feudalismul românesc 4. Asupra originii acestei clase izvoarele înclină spre popoarele migratoare şi îndeosebi 164F

163F

165F

166F

C. Giurescu, Despre boieri, p. 5. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 41. 4 Idem, Introducere la istoria culturii româneşti, p. 175-176. 3

Nicolae Stoian

P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 34-36.

PERSPECTIVE ISTORICE

a slavilor, cu rol similar jucat de germani în formarea popoarelor romanice din Apus. Slavii se aşează în Dacia în secolul al VIlea, iar în 602 o mare parte vor trece la sud de Dunăre (slavii meridionali). Dacă slavii au fost întotdeauna minoritari în Dacia, influenţa limbii slave (în limba şi toponimia românească, liturghia în limba slavă bisericească, cancelaria domnească, onomastica de origine slavă chiar şi a domnitorilor) 5 nu se poate explica decât numai prin situaţia lor superioară din punct de vedere social, prin locul ce-l ocupau în rândurile stăpânilor de sate. Denumirea în româneşte a categoriilor clasei stăpânitoare: boier, cneaj, jupan, de origine slavă inducând pe stăpânii de pământ, ne duce spre aceeaşi concluzie. Un alt argument este că numele nostru naţional devine acela al unei categorii sociale supuse (rumân = şerb, rumânie = şerbie). Faptul se poate explica că rumânii, adică romanii au fost supuşi stăpânirii sociale a slavilor cuceritori. Este o explicaţie discutabilă, după Nicolae Iorga rumân înseamnă „om simplu, fără altă calitate socială” 6. Cercetările duc la concluzia că la formarea clasei de boieri proprietari la români au luat parte, deşi într-o măsură mai mică decât slavii, şi cumanii. Aceştia au făcut parte din popoarele de limbă turcă şi s-au stabilit pe teritoriul actual al României în secolul al XIIlea. O parte din boierii munteni de la sfârşitul veacului al XIV-lea şi tot veacul următor poartă nume turcice, ceea ce înseamnă o influenţă a onomasticii cumane 7. La 1247, în diploma regelui Bela al IV-lea dată Cavalerilor Ioaniţi, Ţara Românească de la răsărit de Olt se numeşte Cumania. Originea cumană a celui mai celebru dintre nulele

domnitorilor din Ţara Românească, Basarab, este astăzi certă 8. 170F

167F

168F

Într-o măsură mai redusă decât slavii, cumanii au lăsat urme şi în toponimia ţării 9. Popor de stepă, cumanii nu erau agricultori şi populaţia băştinaşă a trebuit să lucreze pământul pentru ei. Noua pătură de stăpânitori proprietari se va confunda repede cu boierimea mai veche şi mai numeroasă de origine slavă. În procesul studiat aportul slavilor a fost o mare dar fără a anula componenta dacoromană. Este profund grăitor faptul dublei 171F

169F

Onomastică slavă: Stanciu, Dragomir, Vlad, Manea, Oprea, Bogdan Numele domnitorilor: Vladislav, Radu, Dan, Mircea, Vlad pentru Ţara Românească; Bogdan, Dragoş, Steţco, Iuga pentru Moldova. Toponimia slavă pe pământul României de azi: Bistriţa, Dâmboviţa, Ialomiţa, Moldova, Prahova, Izlaz, Ocna, Săliştea. 6 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. II, p. 204, apud P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, p. 45. 7 Aga, iarcău, toxabă, tabală, turcul. 5

8 Au mai fost şi alte cazuri: chiar marele împărat francez Napoleon Bonaparte a fost în „bunăparte” , corsican-italian. 9 Vaslui, Bahui, Covârlui şi Bârlad în Moldova; Călmăţui, Tazlui, Teleorman („pădurea grozavă”) în Ţara Românească.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

terminologii în limba românească privitoare la relaţiile sociale medievale; aproape fiecare din termeni slavi este dublat, în veche limbă românească, de termenii respectivi romanici, adică derivând din latina populară şi din cea medievală. Cea mai veche denumire a membrilor clasei stăpânitoare este aceea de cneaz, dar acest termen de origine slavonă este dublat de termenul de origine latină: jude sau judec 10. Interesantă este părerea eruditului domn D. Cantemir pentru care nobleţea întregii clase a proprietarilor era în legătură cu originea lor romană. El susţinea că orice cetăţean roman era nobil; coloniştii şi ostaşii aduşi de Traian în Dacia fiind cetăţeni romani, erau toţi nobili 11.

instituţie, o pătură de proprietari, cu origine comună, asemănătoare la toţi românii 12. Tema este benefică şi susţinerii adevărului demonstrat, dar contestat de unii, a întâietăţii românilor în Transilvania 13 . Fiind ortodocşi, nobilii români 14 e clar că reprezintă o ordine socială anterioară instituţiilor Coroanei Sf. Ştefan şi a cuceririi ungureşti, adică secolului al XI-lea. În instituţii ei se numesc jupani şi chiar boieri şi iau parte la dietele generale (congregaţii) ale nobilimii ardelene, alături de saşi, secui şi nobilii unguri până la 1291, cu toate privilegiile. Pe la mijlocul secolului al XIVlea o pateu a nobilimii române din Transilvania, dorind să-şi menţină poziţiile, a fost nevoită să accepte procesul de catolicizare şi 15 maghiarizare . 174F

175F

176F

172F

173F

177F

Concluzii Procesul genezei boierimii române este unul îndelungat şi complex în care au fost implicaţi atât autohtonii, cât şi migratorii. Chiar dacă într-o primă fază în pătura conducătoare (boierii) ponderea au avut-o slavii, apoi, pe măsura asimilării lor de către băştinaşii romanizaţi, aceştia au pătruns şi ei treptat în rândul păturilor suprapuse (prin vitejie, abilităţi, căsătorii etc.). Clasa nobiliară la români, boieri, umple paginile istoriei cu vitejia, anarhia şi rivalităţile ei. Ele sunt oglindite, cu talent, de către Constantin Gane în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”.

Denumirea de jude se identifică cu nobilimea prestatală şi se generalizează în toate teritoriile româneşti; este deci anterioară separării poporului nostru în trei state deosebite: Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. În aceste ţări ei formau aceeaşi P. P. Panaitescu, , Introducere în istoria culturii româneşti, p. 177. 13 Combaterea ştiinţifică a teoriei roesleriene. 14 Situaţie oglindită în Notarul Anonim – Gesta Hungarorum. 15 Declanşat puternic începând cu anul 1366 de către Ludovic de Anjou. 12

P. P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii româneşti, p. 77. 11 D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, 1872, apud C. Giurescu, op. cit., p. 7. 10

PERSPECTIVE ISTORICE

Sistemul de numeraţie ebraic

Prof. Drd. Lupu Gianina

Evreii folosesc şi astăzi un sistem de numeraţie care utilizează literele alfabetului pentru a exprima datele din calendarul ebraic, pentru numerotarea capitolelor şi versetelor din Torah şi uneori pentru a numerota paginile cărţilor tipărite în ebraică. Ei au folosit alfabetul lor de 22 de litere pentru a reprezenta numerele zecimale până la 400. «Primele 9 litere reprezintă unităţile, de la «aleph» la «tet», apoi de la «yod» la «tsade» sunt reprezentate cele 9 zeci şi de la «kof» la «tav» erau reprezentate primele 4 sute, după cum se poate observa şi din imaginea de mai jos:» 1 178F

Litera

Numele

Sunetul

Valoarea

aleph bet gimmel daleth he vov zayin het tet yod kof

(h) a b g d h v z kh t y k

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 20

Litera

Numele

Sunetul

Valoarea

lamed mem nun samekh ayin pe tsade kuf resh shin tav

l m n s gutural p ts k r sh t

30 40 50 60 70 80 90 100 200 300 400

Fig.6.18. Corespondenţa dintre literele alfabetului şi sistemul de numeraţie ebraic

Sunt cunoscute trei forme de astfel de caractere : samaritene, ebraice şi rabinice sau cursive. Cele rabinice au fost folosite de către traducătorii scrierilor sacre. În forma ebraică, la început numerele între 500 şi 900 erau reprezentate prin juxtapunerea semnului pentru 400 şi a celui care completează numărul prin adunarea semnelor după cum se poate remarca şi din imaginea care urmează :

Fig.6.19. şi 6.20. Reprezentarea numerelor între 500 şi 900 conform sistemului de numeraţie

ebraic ce a fost găsită în Spania pe o piatră de mormânt evreiască

1 Florian Cajori, A History of Mathematical Notations, volume I. Notations in Elementary Mathematics, Illinois,California, 2000, p.19-20.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Mai târziu ulitmele cinci litere ale alfabetului ebraic au fost folosite pentru a reprezenta sutele de la 500 la 900. 2 Pentru a reprezenta miile, evreii o luau iarăşi de la capătul alfabetului şi puneau câte două puncte deasupra fiecărei litere care reprezintă unităţi, zeci sau sute. Deci atunci când un caracter are două puncte deasupra sa valoarea lui numerică este multiplicată cu 1 000. Astfel ei puteau să reprezinte orice număr până la 1 000 000. Deoarece evreii scriau de la dreapta spre stânga în ordine descrescătoare pentru scrierea numerelor cifrele cu valoare mai mare apăreau mai spre dreapta. Pentru a deosebii cifrele de litere, evreii au folosit pentru numerele care erau reprezentate dintr-o singură literă un apostrof plasat în colţul din stânga sus al respectivei litere ca şi în imaginea de mai jos : 179F

Fig.6.21. Reprezentarea numerelor ebraice formate dintr-o singură literă

Atunci când numărul este reprezentat de două sau mai multe litere apostroful este dublat şi aşezat între ultimele două litere din stânga expresiei numerice ca şi în cazul exemplelor următoare :

Fig.6.22. Reprezentarea numerelor ebraice formate din două sau mai multe litere

Aceste apostroafe au fost folosite de asemenea şi ca semne de abreviere, motiv pentru care scribii au folosit punctele pentru a distinge numerele de litere. În documentele ebraice, mai ales pe unele pietre de mormânt hispano-iudaice şi în unele manuscrise medievale, apar şi unele formule mixte care combină literele cu numerele, după cum se observă şi în exemplul de mai jos :

Sute

Mii

5×1 000+8 ×100+40+5 = 5 845 Fig.6.23. Combinarea literelor şi a cifrelor în cadrul sistemului de numeraţie ebraic

Gianina Diana, Lupu-Giurgiu ,Istoria scrisului,cărţii şi tiparului, Deva, 2008, p.72.

PERSPECTIVE ISTORICE

O altă particularitate a sistemului de numeraţie ebraic, este legată de numerele 15 şi 16. Forma lor obişnuită ar fi : 10+6 şi 10+5, reprezentată în figura de mai jos :

Fig.6.24. Forma teoretică de reprezentare a numerelor ebraice 15 şi 16

“Dar literele care desemnează aceste numere fac parte din numele lui Yahweh şi este interzis de către tradiţia ebraică să fie folosite în alte scopuri decât cele religioase. Deci dacă forma obişnuită a numerelor 15 şi 16 nu putea fi folosită, ele au fost înlocuite de următoarele expresii : 9+6 şi respectiv 9+7, care sunt reprezentate în imaginea de mai jos" : 3 180F

Fig.6.25. Forma cea mai des folosită în reprezentarea numerelor ebraice 15 şi 16

Pentru efectuarea operaţiilor aritmetice evreii n-au folosit însă sistemul lor de numeraţie alfabetic, pentru că cu ajutorul acestuia nu puteau fi efectuate calcule matematice, ci în perioada regilor lui Israel, din secolul X până în secolul V î.Hr., au folosit sistemul de numeraţie hieratic, preluat de la egipteni, după cum a rezultat din descifrarea unor documente arheologice găsite la Lakhish, Ophel Murabba’at şi Tell Qudeirat în Palestina, ce constau într-o serie de „ostraka” care conţin socoteli curente, note şi chitanţe de plată ale vechilor evrei. Mai târziu a fost folosit sistemul de numeraţie aramaic după cum dovedesc contractele de împrumut din secolul III î.Hr., descoperite la Khirbet el Kom în apropiere de Hebron (Israel), care sunt scrise în limba arameică şi greacă. O altă curiozitate a istoriei evreilor este faptul că, din secolul I î.Hr până în secolul VII d.Hr, în inscripţii nu este folosit sistemul de numeraţie alfabetic ebraic, ci cel grecesc, după cum ne este ilustrat şi de imaginea care urmează:

Fig.6.26. Exemplu de folosire a sistemului de numeraţie grecesc în cadrul inscripţiilor ebraice din secolele I î.Hr.- VII d.Hr.

Georges Ifrah, The Universal History of Numbers. From Prehistory to the invention of the Computer, New York,2000, p. 218.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

partea Orientală a fostului Imperiu Roman, din care a făcut parte şi Palestina şi unde limba greacă era folosită ca şi limbă oficială.

După părerea mea, o posibilă explicaţie a acestei stări de lucruri o reprezintă influenţa culturală pe care a avut-o civilizaţia bizantină în

Patriarhia Ecumenică – continuatoare a Bizanţului Prof. Ovidiu-Nicolae Moldovan După ce s-a văzut stăpân al Constantinopolului, Mahomed a cerut să i se înfăţişeze Patriarhul, pentru a-i aduce omagiile cuvenite. Ortodocşii i-au răspuns sultanului că din 1450, de când Patriarhul unionist Grigorie III Mammas părăsise scaunul patriarhal, nu mai aveau pe nimeni care să se învrednicească de această demnitate. Sultanul, voind să asigure întinsului său imperiu multinaţional şi policonfesional liniştea internă de care avea nevoie, pentru a statornici un “modus vivendi” între musulmani şi creştini, poruncise acestora din urmă să-şi aleagă îndată un Patriarh 1.

Patriarhul mai târziu, “deşi eu sunt din Bizanţ, tatăl meu s-a mutat aici din Tesalia” 2. Georgios Scholarios a dobândit din tinereţe o educaţie aleasă, avându-l ca profesor pe Marcu Eugenicu, viitorul Mitropolit al Efesului. Scholarios studiase teologia, filosofia, învăţase latina, ceea ce-l făcuse să fie numit de contemporanii săi “Latinophron” – (simpatizant al latinilor), a mai studiat poetica şi retorica. A fost preocupat de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale filosofilor greci. Datorită cunoştinţelor sale şi a prestigiului căpătat, el va primi stima şi preţuirea împăratului Ioan al VIIlea Paleologul (1425-1448), care-l va numi “prim-secretar imperial” şi “judecător general al romeilor (al grecilor)”, precum şi profesor de Teologie la palatul imperial. Deşi era laic, Scholarios ţinea în fiecare vineri seara o predică la care participa împăratul şi senatul. Aceste funcţii le-a îndeplinit din 1435 până prin 1444-1445, atunci când a fost îndepărtat de Ioan VIII Paleologul, în urma opunerii sale cu privire la unirea cu Biserica Romei. Scholarios a participat la sinodul unionist de la Ferrara – Florenţa (1438-1439). Această unire nu a fost decât un joc al diplomaţiei bizantine, care vedea în unirea cu Roma un sprijin împotriva expansiunii otomane. Ioan VIII Paleologul a început negocierile cu Papa Martin al V-lea (14171431), apoi cu succesorul acestuia, Papa Eugeniu al IV-lea (1431-1448) în vederea convocării unui Sinod în care să se discute problema unirii Bisericii Răsăritului cu cea Catolică. Acest Sinod a început la Ferrara în 1438, după care s-a mutat la Florenţa în anul 182F

181F

Un sinod local reunit în grabă la Constantinopol, a ales ca Patriarh pe monahul Ghenadie, cunoscut ca laic sub numele de Georgios Kurtesios (mai târziu semnându-se “Scholarios”). După câte se ştie, acest Patriarh se născuse la Constantinopol, din părinţi cu stare, în jurul anului 1405. Tatăl său era originar din Tesalia, după cum mărturiseşte Decei, Aurel, Versiunea turcească a Confesiunii Patriarhului Ghenadie II Scholarios, scrisă la cererea sultanului Mehmet II, în “Omagiu Înalt Prea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului” la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu, 1940, p.372. 1

Pulpea Rămureanu, I., Ghenadie II Scholarios, primul patriarh ecumenic sub turci în “Ortodoxia” anul VIII, numărul 1/1956, Bucureşti, p.73. 2

PERSPECTIVE ISTORICE

următor. Delegaţia Răsăritului a fost condusă de Împărat, Patriarhul Ecumenic Iosif al II-lea (1416-1439), însoţiţi de trimişii Patriarhiilor Orientale şi de ceilalţi delegaţi ai Bisericilor Ortodoxe negreceşti, printre care se număra şi Mitropolitul Moldovei 3. Georgios Scholarios a participat la acest Sinod în calitate de secretar general al Împăratului, el neluând parte direct la discuţii, totuşi el este autorul discursurilor rostite de Mitropolitul Visarion al Niceei. Aceasta rezultă din cuvintele “eu am fost părintele discursurilor Mitropolitului Niceei, căci eu am primit din partea Împăratului să răspund Arhiepiscopului de Rhodos. Dar Împăratul a poruncit să le rostească Mitropolitul Niceei. Şi le-a rostit, însă nu bine, având scăpări de memorie” 4 . Scholarios însuşi la îndemnul Împă-ratului a sfătuit pe greci să încheie unirea cu latinii. Proclamarea oficială a unirii dintre cele două Biserici s-a făcut la 6 iulie 1439, în Catedrala “Santa Maria del Fiore” din Florenţa. O parte dintre ortodocşii antiunionişti au părăsit Florenţa înaintea proclamării acestui act, printre care şi Georgios Scholarios, acest lucru fiind mărurisit în lucrarea “Despre purcederea Duhului Sfânt”, scrisă la sfârşitul anului 1445, în care condamnă unirea de la Florenţa, spunând astfel: “nici o nenorocire n-a fost pentru noi mai rea decât aceasta. Ea este mai rea decât foametea, chinurile şi decât mii de morţi” 5. Reîntors la Constantinopol, în cursul anului 1439, el vede ura crescândă a clerului şi a poporului faţă de unire. Singurul răspuns venit din partea Apusului a fost expediţia condusă de regele Wladislaw al Ungariei şi al Poloniei şi a lui Iancu de Hunedoara. Voievodul Transilvaniei, organizează o expediţie ce se va termina cu înfrângerea de la Varna din 10 noiembrie 1444.

Turcii învingători vor avea de acum cale liberă spre cucerirea Bizanţului. S-a dovedit astfel că la Florenţa grecii sacrificaseră credinţa ortodoxă pentru salvarea patriei, în schimb apusenii nu şi-au ţinut promisiunile.

183F

184F

Scholarios trece definitiv de partea antiunioniştilor din Bizanţ, împăcându-se cu Mitropolitul Marcu Eugenicu al Efesului, marele susţinător şi apărător al Ortodoxiei în Sinodul de la Ferrara – Florenţa. Pe patul morţii, Episcopul Efesului, înconjurat de episcopi, ieromonahi şi mireni, îi încredinţează lui Georgios Scholarios ultimele sale gânduri, testamentul său moral. În acea zi de 23 ianuarie 1444, Marcu Eugenicu era convins că lupta sa împotriva unirii va fi preluată de ucenicul său. Acesta îl încredinţează prin cuvintele: ”acum, însă, cu ajutorul lui Dumnezeu... m-am hotărât să fiu cel mai sincer şi strălucit apărător al adevărului, pentru a vesti fără înconjur dogmele Părinţilor noştri şi adevărul Ortodoxiei, după gândul Prea Fericirii tale” 6. Georgios Scholarios îl va combate în toamna lui 1444 pe legatul pontifical Bartolomei Lapacci (Episcop latin de Cartona) susţinând cincisprezece conferinţe teologice

185F

186F

Reli, S, Istoria Bisericii Române, vol. I, Universitatea “Regele Carol II”, Cernăuţi, 1933, p.279-281. 4 Pulpea-Rămureanu, I., op.cit., p.79. Rămureanu, Ioan, Şesan, Milan, Bodogae, Teodor, Istoria Bisericească Universală – pentru Institutele Teologice, vol. II, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p.133.

Pulpea-Rămureanu, I., op.cit., p.82.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

contradictorii, în prezenţa Împăratului, a Patriarhului Grigore III Mammas, a Senatului şi a Cardinalului Francesco Condolmieri (nepotul şi trimisul Papei Eugeniu al IV-lea). Această dispută îi va atrage dizgraţia Împăratului, pierzându-şi demnităţile de care se bucurase la curtea imperială. Aceeaşi situaţie se va păstra şi sub noul Împărat Constantin Al XI-lea Paleologul (1448-1453). Polemistul antilatin se va retrage la mănăstirea Pantocrator din Constantinopol, iar mai târziu la mănăstirea Charsianit, unde în al treizecelea an al vieţii sale va îmbrăţişa viaţa monahală, primind la tunderea în monahism numele Ghenadie. Din mănăstire el adresează la 12 martie 1452, un memoriu Împăratului prin care-l îndemna să reziste împotriva unirii cu latinii şi a proclamării ei oficiale în Bizanţ. La 1 octombrie 1452, ajungea la Constantinopol cardinalul Isidor al Kievului, trimisul Papei Nicolae V (1447-1455), în vederea proclamării unirii oficiale cu latinii. Ghenadie se va opune acestuia prin numeroase manifeste, încercând să prezinte autorităţilor faptul că Apusul nu-i va ajuta cu nimic iar credinţa lo va fi compromisă de proclamarea unirii. Cu toate acestea la 12 decembrie 1452. S-a proclamat oficial unirea în marea Catedrală “Sfânta Sofia” 7. După căderea Constantinopolului, Ghenadie Scholarios va ocupa tronul patriarhal din ziua de 6 ianuarie 1454. Acum sultanul a rostit formula: ”fii patriarh şi primeşte urările mele de bine, fii sigur de prietenia mea, bucurându-te de toate privilegiile patriarhilor de dinaintea ta” 8. Sultanul l-a tratat pe “şeful naţiunii greceşti” după tradiţia bizantină, poftindu-l la masă 9 şi înmânându-i “însemnele slujbei sale”: odăjdiile, cârja şi crucea pectorală” 10, după care i-a dăruit un cal de preţ, pe care va merge la Biserica Sfinţilor

Apostoli, unde va fi înscăunat de Mitropolitul de Heracleea. Mahomed al II-lea i-a acordat patriarhului titlul de etnarh (gr. εδναρχης ), adică conducător al naţiunii creştine. Patriarhul devenea reprezentantul acesteia la stăpânirea turcească, pe lângă atribuţiile bisericeşti revenindu-i şi drepturile civile şi politice, el putând judeca pe creştini după legile lor, să pună taxe asupra clerului şi credincioşilor şi să aibă o gardă personală (formată din soldaţi turci). 11 Episcopii şi mitropoliţii urmau să fie aleşi de către Patriarh şi Sinod şi se propuneau pentru numire sultanului. Mahomed II a fixat în scris statutul juridic al Bisericii Ortodoxe din Imperiul Otoman: “i-a dat patriarhului în scris porunci cu puterea semnăturii împărăteşti dedesupt, ca nimeni să nu-l supere sau să i se împotriveasc, ci el să fie independent, scutit de impozit şi netulburat de nici un potrivnic. El şi patriarhii următori lui să fie scutiţi de biruri şi dări, în veac, precum şi toţi arhiereii supuşi lui.” 12, acest statut aşezând patriarhul pe aceeaşi treaptă cu vizirii. Bisericii Creştine Ortodoxe i s-a dat libertate deplină în ceea ce priveşte cultul şi dreptul de a-şi stabili dogmele în sinoade, totodată exista şi posibilitatea modificării organizării după necesităţi. Creştinii aveau libertatea să sărbătorească Sfintele Paşti şi toate celelalte sărbători creştine, după tradiţia şi rânduiala Bisericii Ortodoxe, mai mult, în timpul sărbătorilor pascale porţile Fanarului puteau rămâne deschise trei zile şi trei nopţi 13. Hotărârile sultanului Mahomed al II-lea cuprinse în Statutul juridic (Berat), cu unele modificări apărute mai târziu a fost “Charta” constituţională a întregii Biserici Ortodoxe din 191F

192F

187F

188F

193F

189F

190F

Runciman, Steven, Căderea Constantinopolului 1453, trad. de Alexandru Elian, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.85-87. 8 Clot, André, Mahomed al II-lea – Cuceritorul Bizanţului, trad. de Şerban Grancea, Ed. Artemis, Bucureşti, 1993, p.76. 9 Iorga, Nicolae, Istoria vieţii bizantine, trad. de Maria Holhan, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1974, p.593. 10 Runciman, Steven, op.cit., p.169. 7

11 Popescu, Teodor M., Bodogae, Teodor, Stănescu, George Gh., Istoria Bisericească Universală – manual pentru Institutele Teologice, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1956, p.108. 12 Pseudo Phrantzes , Cronica, III, 13, 7, Ed. V. Grecu, p.456. 13 Decei, Aurel, op.cit., p.375-376.

PERSPECTIVE ISTORICE

Imperiul turcesc până la încheierea tratatului de pace de la Lausanne din 24 iulie 1923 14. Reşedinţa patriarhală va fi mutată în 1454 la Mănăstirea Pammakaristo 15, Ghenadie aducând aici toate odoarele şi moaştele de la vechea reşedinţă. Schimbarea reşedinţei s-a datorat faptului că în interiorul Curţii bisericii a fost găsit trupul neînsufleţit al unui turc. Patriarhul a fost vizitat la reşedinţa sa nouă de către sulta cerându-i să mărturisească despre credinţa sa. El i-a vorbit despre Sfânta Treime, despre Hristos şi Sfânta Fecioară, despre nădejdea mântuirii şi Dreapta Judecată.

“Mărturisirea de credinţă a Patriarhului Ghenadie” care este socotită cea dintâi scriere simbolică după simbolul niceoconstantinopolitan, aceasta “cuprinde 20 de capitole, ultimele 8 nefiind autentice. Ea tratează despre Dumnezeu Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, pe care le numeşte atribute dumnezeieşti, Întrupare, Înălţare, ş.a. Are o valoare remarcabilă având în vedere momentul istoric în care a apărut, năzuind să aplaneze adversităţile musulmanilor, atitudine dedusă din numirea Persoanelor dumnezeieşti însuşiri. Nu are caracter interconfesional, ci interreligios, expunând princupalele dogme ortodoxe” 16. În primăvara anului 1456 patriarhul demisionează şi se retrage pe Muntele Athos, unde rămâne câteva luni, după care se stabileşte la mănăstirea stavropigheală a Sfântului Ioan Botezătorul, aşezată în partea sudică a mutelui Menoikis aproape de oraşul Serres. Va reveni pe tronul patriarhal în vara anului 1462 şi va rămâne un an de zile. Acest patriarhat se va termina printr-o retragere grăbită, după care va fi silit să ocupe scaunul patriarhal al Constantinopolului pentru a treia oară, depunând jurământul de credinţă ca Patriarh ecumenic la 15 august 1464, “cu această ocazie el va rosti în biserica Sfintei Fecioare “Pammacaristos” din Constantinopol frumoasa omilie la Adormirea Maicii Domnului” 17. În iulie 1465 Ghenadie s-e retras definitiv la mănăstirea Prodromul de lângă Serres. Aici îşi va da obştescul sfârşit în 1472. El a fost un mare teolog şi învăţat al vremii sale, fiind ultimul mare bizantin. De la el ne-au rămas multe lucrări originale, cuprinse în cuvântările şi scrisorile sale, precum şi traduceri şi comentarii din filosofie. “Mărtusirirea de credinţă a Patriarhului Ghenadie” a fost tradusă pentru prima dată la noi de către Ianache Misirilul, traducerea ei fiind terminată în 24 martie 1646, în timpul domniei lui Matei Basarab (1633-1654), voievodul Ţării Româneşti.

194F

195F

196F

197F

Convorbirile teologice dintre patriarh şi sultan vor continua şi după aceasctă vizită, mai mult decât atât sultanul părea interesat de religia creştină şi îi cere lui Ghenadie să îi aştearnă în scris cele discutate de ei până atunci. Sultanul a considerat această apologie creştină ca fiind prea lungă, cerându-i patriarhului să-i alcătuiască una mai clară şi mai scurtă. Cei doi vor avea o treia convorbire, după care Mahomed al II-lea va primi

Tulcan, Ioan, Teologia – Ştiinţa mărturisitoare despre Dumnezeu , Arad, 1999, p.116. 17 Pulpea-Rămureanu, I., op.cit., p.96.

Pulpea-Rămureanu, I., op.cit., p.92. Iorga, Nicolae, op.cit., p.593, Runciman, Steven, op.cit., p.171.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

în timpul lui Mahomed al II-lea, deşi el promisese contrariul 19. Creştinii erau numiţi ghiauri (necredincioşi) şi erau consideraţi şi trataţi ca o clasă aparte, ei nefiind asimilaţi în drepturi cu musulmanii şi purtau sarcini mai mari decât aceştia. Ei erau obligaţi să plătească dări şi dijme în produse, care ajungeau până la o treime din recoltă. Pentru a ajunge în administraţie sau în armată trebuiau să se lepede de credinţă şi să treacă la islamism. Abuzurile guvernatorilor şi a funcţionarilor se concretizau adesea prin răpiri de copii pentru haremuri sau pentru a fi vânduţi ca sclavi 20. Mănăstirile de la Athos au obţinut “confirmarea de către Mahomed al II-lea a priveligiilor acordate lor de către Murad al IIlea la 1430”, dar acestea au fost obţinute cu “multe daruri şi şi stăruinţe”. Dacă la început turcii s-au arătat binevoitori faţă de cei două mii cinci sute de monahi de aici, mai târziu ei au pretins multe şi împrumuturi, fapt ce a făcut ca la sfârşitul secolului XVI numărul mănăstirilor principale să se reducă de la douăzeci şi cinci la douăzeci 21. În momentele de criză sau presiuni datorate turcilor, creştinii au suportat cu greu acest regim, dând naştere la răscoale şi emigrări sau islamizări forţate. Secolele viitoare vor face pe mulţi creştini să treacă la mahomedanism, aceasta întâlnindu-se mai ales în Bulgaria, Albania şi Bosnia 22 . În ultima jumătate a secolului XV, elenismul va cuceri Europa prin emigrarea ultimilor literaţi din Bizanţ, care vor fugi în Occident de dominaţia otomană. Răsăritenii vor “greciza” cultura Apusului prin refugiaţii caer vor peda şi vor forma pe celebrii reprezentanţi ai umanismului occidental (Reuchlin, Erasmus, Guillaume Budé). Centrul propagandei elene va fi palatul vardinalului Bessarion din Roma, Ioan Argyropulos, ultimul sau cel mai de seamă profesor al Universităţii Imperiale din Răsărit, 199F

200F

Patriarhia Ecumenică şi-a mutat reşedinţa în 1587 de la Mănăstirea Pammacaristos la Vlah Sarai, palatul principilor Ţării Româneşti sau al reprezentanţilor lor pe lângă Înalta Poartă. După zece ani, Patriarhia se va muta la Biserica Sfântul Dumitru Xiloportas, dar şi de aici se va muta pe la 16001602 în Biserica Sfântul Gheorghe din cartierul grec al Fanarului, unde va rămâne până în zilele noastre 18. “Privilegiile” acordate de sultanii turci creştinilor, erau adesea foarte scump plătite din cauza fanatismului musulman. Creştinilor le-a fost interzis să facă propagandă sau să combată credinţa musulmană (acestea trăgeau după sine pedeapsa capitală), nu puteau să înfinţeze comunităţi sau biserici noi, iar lăcaşurile de cult nu putea fi reparate decât cu aprobarea stăpânirii turceşti, crucile de pe biserici au fost luate, tragerea clopotelor era interzisă (excepţie făcând bisericile din insulele greceşti şi cele de la Muntele Athos), multe biserici au fost transformate în moschei, chiar

201F

198F

202F

Ibidem, p.137. Popescu, Teodor M. şi colaboratori, op.cit., p.109. 21 Stan, Liviu, Locurile Sfinte din Orient în “Ortodoxia” anul IV, numărul 1/1952, Bucureşti, p.50. 22 Rămureanu, Ioan şi colaboratorii, op.cit., p.138. 20

Rămureanu, Ioan şi colaboratorii, op.cit., p.134.

PERSPECTIVE ISTORICE

va activa şi în Franţa (1456), el fiind cel care a lăsat prin testament Senioriei din Veneţia (1476) bogata bibliotecă a cardinalului, făcând un ultim serviciu cauzei umanismului 23. Refugiaţii greci au fost primii corectori ai textelor greceşti la Roma, apoi la Milano, unde Ioan Lascaris a tipărit “Gramatica greacă” (1476-1480) şi unde istoricul Chalkokondylos a publicat în 1988 prima ediţie a “Poemelor lui Homer”, iar în Franţa ediţiile greceşti vor fi specialitatea Imprimeriei Regale; “erudiţia occidentală s-a hrănit, după secolul al XV-lea, din lucrările filologilor bizantini” 24. Prin puterea cu care a fost investită de către Mahomed al II-lea, Patriarhia de Constantinopol avea să reprezinte şi să substituie statul bizantin. Biserica Răsăritului va rămâne independentă faţă de Roma, “unitatea creştină nu a mai putu fi decât teoretică şi irealizabilă” 25, chiar după unirea de la Ferrara – Florenţa (1438-1439). De altfel Patriarhia Ecumenică va fi “pedepsită” atât de Biserica Rusă care refuză ajutorul în 1453 în timpul asediului, cât şi de mitropolia Ţării Româneşti care rupe legătura pentru un timp cu Constantinopolul 26, şi-şi îndreaptă atenţia spre alte scaune ierarhice sud-dunărene, cum ar fi cel de la Ohrida. În acest sens, Gavriil, Preotul Sfetagorei, care alcătuieşte “Viaţă a Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului”, între 1517-1521, care precizează pentru primele decade următoare căderii Constantinopolului sub turci: “că într-acea vreme toate laturile şi cetăţile şi satele erau fugite de la bisericile Ţarigradului pentru al optulea săbor, care vrură să-l facă pe Florinţa Latinii cei deşerţi de minte. Deci toate bisericile provoslavnicilor să tocmia de la marea biserică a Justinianii cei mari, care este în ţara Ohridului” 27.

Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă a Răsăritului va rămâne sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice, ea fiind cea care va hrăni sufletele răsăritenilor, va păstra tezaurul spiritual bizantin, sub acoperişul ei dezvoltându-se cultura, şi tot ea a fost cea care a condus la păstrarea şi manifestarea identităţii de neam a popoarelor balcanice, şi nu numai. Între Bizanţ şi Ţările Române s-a păstrat o vie legătură după cum vedem: “Constatăm cu satisfacţie că luând în considerare acţiunile istorice într-un spaţiu lărgit; în cazul de faţă, atât în sudul cât şi în nordul Dunării se cumulează suficiente dovezi de afirmare a poporului român în dezvoltare în sfera geografică a Imperiului Bizantin” 28. Biserica Răsăritului a existat şi va exista, un rol deosebit avându-l “moştenirea religioasă a Bizanţului creştin... adeseori în contrast cu Apusul, şi într-adevăr întreaga sa concepţie despre raportul dintre Dumnezeu şi om este diferită de aceea care a prevalat în creştinismul latin, post-augustinian. Aflat în căutarea unui Dumnezeu nu doar transcedental, ci şi trăit existenţial şi prezent în chip imanent în om, şi angajat în descoperirea treptată a omului ca fiinţial deschis, dezvoltându-se şi maturizându-se, omul contemporan să fie mult mai receptiv faţă de susţinerile fundamentale ale gândirii bizantine, gândire care poate dobândi apoi o surprinzătoare relevanţă contemporană” 29. Bizanţul a încetat de a mai fi o “Împărăţie” 30, dar a continuat să existe prin Biserica sa şi prin tot ceea ce poate fi numit “Bizanţ după Bizanţ”.

203F

204F

208F

205F

206F

209F

210F

207F

Bréhier, Louis, Civilizaţia bizantină, trad. de Nicolae Spingescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.435. 24 Ibidem. 25 Ducellier, Alain, Bizantinii, trad. de Simona Nicolae, Bucureşti, 1997, p.63. 26 Rămureanu, Ioan, Legăturile Mitropoliei Ungrovlahiei cu Patriarhia de Constantinopol şi cu celelalte Biserici Ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVII, nr. 7-10/1959, Bucureşti, p.909. 27 Simedrea, Tit, Viaţa Sf. Nifon Patriarhul Constantinopolului, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul LV (1937), p.270-271. 23

Rudeanu, Ioan Octavian, Procesul de formare al poporului român şi al limbii române în Istoria bizantină – în “Teologia”, anul I, nr. 2/1997, p.69. 29 Meyendorff, John, Teologia Bizantină, trad. de Alexandru I. Stan, Bucureşti, 1996, p.302. 30 Cazacu, Mihai, Bizanţul, Timişoara, 1995.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Fortificaţii medievale din ţinuturile hunedorene Prof. Praporgescu Mioara, Prof. Praporgescu Sergiu descoperit un zid de piatră legată cu mortar. Zidul, lung de peste 60 m şi gros de 0,85-0,90 m, pare a fi avut la cele două extremităţi câte un turn de lemn 3. Din punct de vedere al tehnicii de construcţie şi al consistenţei şi compoziţiei mortarului este vizibilă asemănarea acestui zid cu zidurile cetăţilor medievale din Ţara Haţegului 4. Fragmentele ceramice care datează din secolele XIII-XIV, descoperite în cetatea de la Băniţa, dovedesc folosirea cetăţii şi în Evul Mediu. Este foarte posibil ca reamenajarea şi refolosirea cetăţii de la Băniţa să fi fost făcute de reprezentantul local al coroanei maghiare, cu scopul de a apăra trecătoarea şi de a preveni un pericol venit dinspre sud, fapt care presupune şi existenţa unei garnizoane permanente care ţinea de cetatea regală de la SubcetateHaţeg 5. 3. Cucuiş (com. Beriu). În punctul „Colnic” a fost identificată o cetate medievală datând din secolele XIII - XIV, folosită ca loc de refugiu de una dintre comunităţile libere din Scaunul Orăştiei, fiind probabil fortificaţia de refugiu a comunităţii libere a satului Căstău 6. Cetatea ocupă o poziţie dominantă, pe o culme ce coboară din Munţii Şureanu, în partea de est a satului Cucuiş, la o altitudine de 626 m, fiind încadrată de Valea Cucuişului şi de Valea Cetăţii. Înălţimea are pante abrupte pe laturile de est, vest şi nord, accesul fiind posibil doar dinspre sud. Cetatea de la Cucuiş-„Colnic” a avut un plan neregulat, incinta de piatră urmărind marginea terasei, fără a fi amenajate şanţuri şi valuri de apărare 7. Zidurile sunt din pietre de

În secolele XIII-XVI, în ţinuturile hunedorene a avut loc o intensă activitate de fortificare, în contextul mai întâi al invaziilor tătare şi războaielor civile din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi de la începutul secolului al XIV-lea, apoi al incursiunilor turceşti din secolele XV-XVI. Fortificaţiile din comitatul Hunedoarei, cu districtele sale, şi din scaunul săsesc al Orăştiei, regale, nobiliare sau colective, sunt relevate de documentele vremii şi de cercetările arheologice. O serie de fortificaţii sunt bine reprezentate documentar şi arheologic, dar altele, fiind vorba aici de curţile nobiliare, sunt mai puţin cunoscute. În cele ce urmează vom încerca o trecere în revistă a fortificaţiilor din secolele XIII-XVI din zona la care ne referim. 1. Ardeu (com. Balşa). În punctul numit „Cetăţeaua”, pe platoul dealului, a fost investigat un zid de piatră legată cu mortar aparţinând probabil unei fortificaţii 1 medievale , segment de zid care, datorită activităţii în cariera de calcar, astăzi nu se mai păstrează. Zidul este realizat din piatră locală (calcar) fasonată sumar şi legată cu mortar, având lăţimea de 2 m şi o înălţime de 1,5 m. Ţinând seama de locul unde se află amplasat, este posibil să fie o fortificaţie care se datează în Evul Mediu, poate un turn, ce avea rol de punct de control care supraveghea cel mai scurt drum de legătură între Valea Mureşului şi zona auriferă din Munţii Apuseni. Rolul şi importanţa sa puteau fi asemănătoare acelora ale turnului de la Crivadia 2. 2. Băniţa (com.). La vechea cetate dacică de pe Dealul Bolii, situată la ieşirea sudică a pasului Merişor-Băniţa, a fost

213F

214F

215F

211F

216F

212F

217F

Popa, Radu, Observaţii privind zidurile cu mortar din cetăţile dacice hunedorene, în Sargetia, XIII, Deva, 1977, p. 278. 4 Ibidem. 5 Ibidem, p. 282. 6 Căstăian, Mihai, Cetatea medievală de la Cucuiş-Colnic, în BCSS, I, Alba Iulia, 1995, p. 125. 7 Nägler, Thomas, Beşliu Munteanu, Petre, Repertoriul fortificaţiilor medievale din piatră aflate în partea central 3

Pescaru, Adriana, Căstăian, Mihai, Herţa, Călin, Ardeu, com. Balşa, jud. Hunedoara. Punct: Cetăţeaua , în CCA, campania 1999 (2000). 2 Pescaru, Adriana, Bodò, Cristina, Căstăian, Mihai, Ferencz, Iosif Vasile, Ardeu, com. Balşa, jud. Hunedoara. Punct: Cetăţeaua , în CCA, campania 2001 (2002). 1

PERSPECTIVE ISTORICE

5. Crivadia (com. Baru Mare). Turnulcetate de la Crivadia a fost ridicat la intrarea în pasul Merişor-Băniţa, dinspre Ţara Haţegului spre depresiunea Petroşanilor, fiind plasat întro poziţie foarte avantajoasă pentru apărare. Factura medievală a acestui turn 13 a fost precizată în urma săpăturilor arheologice din anul 1961, dar este dovedită şi documentar 14. Turnul a fost ridicat de către Petru de Peren, voievodul Transilvaniei, atât pentru apărarea trecătorii, cât şi ca turn de vamă. Turnul-cetate de la Crivadia, ridicat în 1528 15 , are plan circular, cu diametrul de 13,50 m. Zidurile, groase de 1,80-2 m, sunt din piatră brută legată cu mult mortar. Intrarea în turn era amenajată pe latura de nord-est, la 2,70 m înălţime de la baza construcţiei, fiind prevăzută cu puternice uşi de stejar. Pe latura de vest se află şase metereze pentru armele de foc, amenajate în câte o nişă unde se puteau adăposti cel puţin doi apărători. Cele mai mari metereze se află la mijloc şi sunt orientate direct spre drumul din trecătoare, având în exterior forma găurii de cheie inversată, specifică utilizării armelor de foc. Turnul are un demisol orb şi două etaje delimitate de un planşeu susţinut de bârne de lemn. Accesul la metereze se făcea de la primul nivel, iar nivelul al doilea avea un drum de strajă terminat cu un parapet de zid cu creneluri. În exterior, la nivelul drumului de strajă, era amenajată o galerie suspendată pentru apărarea bazei turnului. 6. Deva. Cetatea Deva supraveghea accesul în Transilvania, pe valea Mureşului. Cetatea este plasată pe vârful conului de rocă vulcanică, ridicarea ei fiind determinată de invaziile tătaro-mongole 16. Înălţimea pe care este aşezată cetatea are o poziţie strategică deosebită. Prezenţa unor blocuri de piatră cioplită cu specificele tăieturi în formă de coadă de rândunică, dovedeşte că în acest loc

carieră legate cu mortar din var stins cu adaos de cărămidă pisată şi au o grosime de 1-1,20 m. În urma cercetărilor arheologice a fost identificat şi un turn de poartă interior, lungimea zidurilor turnului adosat incintei fiind de 4,65 m, în timp ce lăţimea turnului la exterior este de 7,6 m 8. 4. Cetatea de Colţ (Suseni, com. Râu de Mori). Cetatea a aparţinut familiei cneziale Cândea de Râu de Mori şi a fost ridicată probabil la începutul secolului al XIV-lea 9, pe o stâncă ieşită în consolă, care stă atârnată la circa 300 m deasupra apei Râuşorului. Cel mai vechi element al cetăţii este donjonul, în plan pătrat, cu laturile de 7,80 m, construit din piatră brută înecată în mortar. Fundaţiile sunt puse direct pe stânca nativă. Turnul are un parter şi trei etaje, toate sprijinite pe bârne groase de stejar şi se pare că a avut şi o terasă superioară de observare şi de luptă. Înălţimea actuală a turnului este de 12,70 m. Zidăria a fost tencuită, în interior şi în exterior, fapt obişnuit la donjoanele care serveau şi ca locuinţă pentru familia nobiliară 10. Se poate ca într-o primă fază donjonul să fi fost apărat de o palisadă de lemn şi de un şanţ săpat în stâncă 11. În secolele al XV-lea donjonului i-a fost adăugată o curtină de piatră cu parapet, iar şanţul a fost lărgit şi adâncit. Incinta e alcătuită din patru segmente inegale cu grosimi între 1,20 şi 2 m şi înalte de 7-9 m. În secolele XIV-XV, pe latura de nord a cetăţii au fost adăugate trei construcţii interioare. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea pe latura de est a cetăţii au fost adăugate două turnuri bastionare cu muchie în ax, potrivite şi pentru tunuri 12.

223F

218F

224F

219F

225F

220F

221F

222F

226F

sudică a Transilvaniei (secolele XIII-XVI), în In memoriam Radu Popa, Cluj-Napoca, 2003, p. 391. 8 Pinter, Zeno Karl, Căstăian, Mihai, Ţuţuianu, Costin Daniel, Cucuiş, com. Beriu, jud. Hunedoara. Punct: Colnic-Cetatea medievală, în CCA, campania 2001 (2002). 9 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 97. 10 Ibidem, p. 96. 11 Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 222. 12 Rusu, Adrian Andrei, Burnichioiu, Ileana, Monumente medievale din Ţara Haţegului, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008, p. 63.

Floca, Octavian, Hunedoara. Ghid turistic al judeţului, Deva, 1969, p. 184-185. 14 Pataki, Iosif, Domeniul Hunedoarei la începutul secolului al XVI-lea, Bucureşti, 1973, p. 203. 15 Anghel, Gheorghe, op. cit., p. 108. 16 Tănăsescu, Constantin, Din trecutul municipiului Deva. De la prima atestare documentară până în secolul al XVI-lea, în Sargetia, XX, Deva, 1987, p. 160. 13

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

a existat şi o fortificaţie dacică 17. Existenţa unei cetăţi la Deva este atestată de un document din anul 1269, când Ştefan (fiul lui Bela al IV-lea), regele cel tânăr al Ungariei şi voievod al Transilvaniei, răsplătea printr-un act de danie pe comitele Chyl de Câlnic, pentru credinţa dovedită sub cetatea Deva (sub castro Dewa) 18. Cu siguranţă cetatea este anterioară acestui an şi continuă să fie pomenită în documente în secolele următoare, ca cetate regală, voievodală, din nou regală, apoi nobiliară. În secolul al XIV-lea cetatea Deva avea un domeniu regal format din peste 50 de sate, cuprinzând patru districte româneşti: Hunedoara, Strei, Deva, Dobra. La mijlocul secolului al XV-lea cetatea Deva trece în posesia voievodului Iancu de Hunedoara, prin donaţie regală, prilej cu care centrul politic al comitatului s-a mutat la castelul de la Hunedoara. Cetatea Deva nu şi-a pierdut importanţa şi la mijlocul secolului al XVI-lea era considerată una dintre cele mai puternice cetăţi ale Transilvaniei. Italianul Giovanandrea Gromo spunea despre cetatea Devei că era de necucerit şi o numea „la fortissima Deva” 19. Cetatea Deva are trei incinte de forme diferite. Prima incintă, cea mai veche, cuprinde vârful înălţimii, are formă ovoidală lungă de 90 m (pe axa est-vest) şi lată între 18-35 m. Curtina a fost aşezată direct pe stâncă şi interiorul a fost nivelat. Bine păstrat este zidul de pe latura de nord-vest, înalt de 8-10 m cu o grosime între 2 m, la bază, şi 1,70 m, la nivelul drumului de strajă, având un parapet înalt de 1,50 m. Pe latura de sud prima curtină a primit în exterior, într-o fază mai târzie, trei contraforturi puternice, înalte de 9-10 m, care au amenajate burdufuri asemănătoare cu cele de la Hunedoara 20. În interiorul incintei au fost ridicate multe construcţii, în mai multe faze. Pe latura de sud a fost ridicat un palat, iar pe

laturile de vest şi de est câte un turn, probabil donjoane. Turnul vestic a devenit mai târziu platformă pentru artilerie. Spre sud de acest turn se află cisterna cetăţii, săpată direct în stâncă (în prezent aici se află mormântul simbolic a lui David Francisc). În secolul al XVlea a fost extins vechiul palat şi au fost adăugate noi clădiri în zona turnului de vest şi pe latura de nord. În ce-a de-a treia fază de construcţie a cetăţii, la mijlocul secolului al XVIlea, s-a ridicat a doua curtină şi a fost amenajată poarta carosabilă de intrare în prima incintă. În secolul al XVII-lea a fost ridicat turnul bastionar semicircular în colţul de sudvest al incintei a doua, iar în secolul al XVIII-lea a fost adăugată incinta a treia, porţile acesteia şi trei platforme bastionare pe latura de vest. 7. Hunedoara. Castelul de la Hunedoara este aşezat în partea de sud a oraşului, într-o poziţie dominantă oferită de înălţimea stâncoasă de pe malul drept al pârâului Zlaşti. Pantele de nord şi de vest ale înălţimii, care cad în albia pârâului, sunt abrupte şi oferă o bună apărare naturală. Poziţia domina drumurile de acces spre depresiunea Hunedoarei, de-a lungul râului Cerna, precum şi dealurile de est către calea de acces de pe valea Streiului. Domeniul Hunedoarei era situat între alte două mari domenii regale, cele ale Devei şi Haţegului, cetăţi care în secolul al XIV-lea aveau un rol mai important decât Hunedoara 21 . Domeniul cetăţii regale de la Hunedoara s-a constituit treptat din cel al cetăţii Devei, începând cu secolul al XIV-lea 22. În anul 1409, când regele Sigismund de Luxemburg dăruia lui Voicu, fraţilor săi Mogoş şi Radu, vărului lor Radu, precum şi fiului lui Voicu, Iancu, castelul Hunedoara, cu pământurile care ţineau de el, domeniul cuprindea cetatea, târgul şi vreo 35 de sate,

17 Floca, Octavian, Bassa, Beniamin, Cetatea Deva, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 6-10. 18 Documente privind istoria României, veacul XIII, C. Transilvania, vol. II (1251-1300), Bucureşti, 1952, doc. nr. 108, p. 118-119. 19 Holban, Maria et alii, Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 341. 20 Anghel, Gheorghe, op. cit., p. 114.

21 Lazăr, Ioachim, Castelul şi domeniul Hunedoarei în epoca lui Matia Corvinul (1458-1490), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva, p. 133. 22 Anghel, Gheorghe, Castelul de la Hunedoara (noi puncte de vedere asupra fazelor de construcţie), în Sargetia, XI-XII (1974-1975), Deva, p. 365.

227F

228F

229F

231F

232F

230F

PERSPECTIVE ISTORICE

vămi, mine de aur, argint şi fier 23. Domeniul era unul dintre cele mai bogate şi printr-o administrare bună asigura venituri considerabile celor doi fii ai lui Voicu: Iancu şi Ioan cel Tânăr. În timpul Corvineştilor domeniul Hunedoarei a fost sporit în permanenţă şi a devenit unul dintre cele mai mari ale Transilvaniei medievale, ajungând să cuprindă, în anul 1510, 6 târguri şi 141 sate 24. Prin mărimea şi bogăţia sa, prin funcţia pe care o are stăpânul său, aceea de comite al comitatului Hunedoara, domeniul cetăţii Hunedoara are un rol deosebit în istoria politică a Transilvaniei medievale 25. Prima fortificaţie medievală de la Hunedoara a fost cea de pe dealul Sânpetru, aşezat la sud de castelul actual, unde au fost identificate urmele unei întinse fortificaţii de pământ cu valuri şi şanţuri de apărare 26 . Cetatea de pământ de pe dealul Sânpetru a fost folosită până la marea invazie tătară din 1241 27. Ridicarea cetăţii regale de piatră de la Hunedoara s-a făcut probabil la începutul secolul XIV, în timpul regelui Carol Robert de Anjou, dar prima atestare documentară datează din 1364 când este amintit un castelan al cetăţii 28. Curtinele cetăţii urmăreau traseul terenului stâncos şi formau o elipsă alungită şi ascuţită la capetele de nord şi de sud, lungimea construcţiei fiind de 75 m, iar lăţimea de 30 m. Baza zidurilor a fost pusă direct pe stâncă, zidurile fiind construite din piatră brută, legate cu mortar care conţine praf de piatră pisată, grosimea lor fiind între 1,40 şi 2 m. Vechiul castru regal a fost identificat în substrucţiile actuale ale castelului şi sunt vizibile porţiuni de ziduri ale vechii cetăţi înglobate în aripa de sud a castelului. În interiorul vechii cetăţi regale au fost identificate în colţul de nord două încăperi de formă triunghiulară, prima dintre ele, cu laturile de 8x6 m, amenajată la îmbinarea celor

două curtine, fiind probabil un donjon de formă triunghiulară 29. Donjonul era izolat de restul cetăţii de un zid transversal. Au fost identificate două portaluri pe latura de est şi urmele unor construcţii interioare din prima fază de construcţie a cetăţii 30. Iancu de Hunedoara a transformat vechea cetate într-un castel de mare valoare militară, civilă şi arhitectonică. Fără să dărâme vechea cetate Iancu de Hunedoara a început lucrările de extindere a noii fortificaţii după 1441 31, ridicând două curtine şi utilizând cu eficienţă configuraţia terenului. Cele două curtine, a doua mai mare decât prima, au fost construite din piatră brută, înecată în mortar, ele având grosimea cuprinsă între 1,80-2 m şi înălţimea de 7-8 m, cu creneluri în partea superioară. Elementele esenţiale ale castelului de la Hunedoara sunt turnurile circulare şi rectangulare şi aplicarea principiului flancării, cele patru turnuri circulare care încalecă curtinele fiind o noutate în arhitectura militară a Transilvaniei din prima jumătate a secolului al XV-lea 32. Prima fază de construcţie iniţiată de Iancu de Hunedoara cuprinde o curtină flancată de şapte turnuri, patru dintre ele fiind circulare. Cel mai masiv este turnul porţii de vest, de formă rectangulară (10,30x8,30 m), construit din piatră brută legată cu mortar, cu o grosime a zidurilor între 2,60 m (la parter) şi 1,20 m (la ultimul etaj) şi o înălţime de 22 m. Turnul are parter şi patru niveluri de apărare, fiecare etaj având metereze pentru tragere, iar la ultimul etaj se afla o galerie de lemn. Parterul boltit este prevăzut cu o poartă lată de 2 m, cu hersă, iar la primul etaj se află un burduf cu guri de păcură. Spre sud, la 32 m de turnul porţii de vest, se află turnul „Capistrano”. Acesta este mai scund, puţin peste înălţimea curtinei, are diametrul de 6 m şi ziduri groase până la 2,40 m, iar peste parterul din zidărie plină se înălţau două etaje.

233F

239F

240F

234F

241F

235F

236F

237F

242F

238F

Mureşan, Camil, Iancu de Hunedoara, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 42. 24 Lazăr, Ioachim, Castelul şi domeniul Hunedoarei în prima jumătate a secolului al XVI-lea, în Sargetia, XI-XII (19741975), Deva, p. 357. 25 Ibidem, p. 361. 26 Anghel, Gheorghe, Castelul de la Hunedoara (noi puncte de vedere asupra fazelor de construcţie), p. 364. 27 Ibidem, p. 365. 28 Ibidem. 23

Ibidem, p. 367. Bogdan, Alexandru, Contribuţii arheologice la cunoaşterea castelului Corvineştilor de la Hunedoara, în BMI, an XXXIX, nr. 2 (1970), Bucureşti, p. 22. 31 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 129. 32 Ibidem. 30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

În colţul de sud, la 28 m de turnul „Capistrano”, se află turnul „pustiu”, şi el scund, cu diamentrul de 6 m şi cu două niveluri de apărare. Curtina din zona de sud, cuprinsă între turnul „Capistrano”, turnul „pustiu” şi turnul porţii de est are o grosime de 2,40 m. Turnul porţii de est, de formă rectangulară (18x8,50 m), era împărţit în două încăperi şi avea cel puţin două etaje de apărare. Poarta avea ca sistem de închidere şi de apărare o hersă şi un pod ridicător. Pe latura de est se află şi turnul „toboşarilor”, asemănător cu turnul „Capistrano”, iar în colţul de nord a fost ridicat turnul „pictat” sau turnul „buzdugan”, construit peste vechiul donjon al primei cetăţi. Turnul are zidărie plină şi doar un singur etaj de apărare, susţinut pe console de cărămidă, având o înălţime de aproape 30 m. Curtina care leagă turnul „pictat” de turnul porţii de est este cea din prima fază a cetăţii, fiindu-i adăugată o construcţie patrulateră, probabil un turn scund de flancare. Din prima fază de construcţie datează şi unele amenajări interioare ale castelului. Pe latura de vest a fost construită o încăpere rectangulară peste care, în a doua fază de construcţie, a fost ridicat palatul. A fost săpată în piatră fântâna castelului, cu o adâncime de 28 m. Pe laturile de est şi de sud a fost săpat un nou şanţ de apărare, sec, cu o lăţime între 20-35 m şi o adâncime între 4-6 m, care trebuia să izoleze cetatea de restul masivului stâncos. A doua fază de construcţie a castelului de la Hunedoara, cuprinsă între 1446-1456 33, dovedeşte preocupări pentru sporirea confortului curţii nobiliare, o pondere mare având construcţiile civile, dar nu neglijează nevoia de apărare. Acum a fost ridicată capela în stil gotic (1446) şi palatul propriu-zis care ocupă întreaga latură de vest. La 2 m spre vest de curtina din faza întâi a fost ridicat un puternic zid de piatră brută, gros de 2,50 m, cu baza aşezată direct pe stânca nativă, pornind din fundul albiei pârâului Zlaşti. Zidul, cu o

înălţime de 29 m, a fost întărit cu pinteni de zidărie şi patru contraforturi. La parterul palatului a fost amenajată „sala cavalerilor”, lungă de 26 m şi lată de 10,20 m, împărţită în două nave cu cinci piloni octogonali de marmură roşie. La etaj a fost amenajată o sală asemănătoare, numită „sala dietei”, care pe latura exterioară, spre vest, are o galerie sprijinită pe console, iar pe fiecare contrafort a fost ridicat câte un burduf. Accesul în sala dietei se face pe o scară în spirală, amenajată în colţul de nord-vest al palatului, lângă turnul porţii. La subsolul palatului se aflau pivniţele, închisoarea (temniţa, situatǎ în partea de nordvest a castelului, are formǎ trapezoidalǎ 34) şi magaziile, iar la parter erau corpuri de gardă, bucătăria, cuptorul de pâine, sala de mese, locuinţele servitorilor, latrinele, spălătoria etc. În secolele XV-XVI erau locuite şi etajele superioare ale turnurilor 35, după cum indică prezenţa unui şemineu, decorat în stil gotic, la primul etaj al turnului „Capistrano”. Pe latura de sud a castelului au fost construite noi clădiri. De asemenea a fost înălţată curtina ridicată în prima fază de către Iancu de Hunedoara, au fost înălţate turnurile cu cel puţin câte un etaj, cu galerie aşezată pe console. Din a doua fază de construcţie provin şi galeria suspendată şi turnul avansat, numit „Nye boisia” -„Nu te teme”, construcţii pur militare cu rol de apărare mai ales împotriva armelor de foc care puteau ameninţa latura de sud. Turnul „Nye boisia” este rectangular (5,80x3,50 m), cu ziduri groase de 2,40 m, cu zidărie plină până la înălţimea de 7 m, cu patru niveluri de apărare care au deschideri pentru arme de foc, ultimul etaj fiind prevăzut cu o galerie aşezată pe console de zidărie. Legătura între turnul „Nye boisia” şi castel, peste şanţul de apărare se făcea prin galeria suspendată, lungă de 35,50 m, lată de 2,40 m şi înaltă de 15 m. Galeria se sprijină pe nouă pilaştri, legaţi 244F

245F

243F

34 Roman, Cristian, Constantin, Diaconescu, Ioan Marian, Hunedoara, jud. Hunedoara. Corvinilor (Închisoarea Corvinilor), în CCA, (2004). 35 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale secolele XIII-XVI, p. 58.

Ibidem, p. 131.

Dragoş, Ţiplic, Punct:Castelul campania 2003 de piatră din

PERSPECTIVE ISTORICE

prin arcuri semicirculare şi comunica cu curtina castelului printr-un pod mobil. Lucrările la castel au fost reluate, probabil din 1458 36, în zona de nord, numită aripa Matei, când au fost supraetajate încăperile de pe această latură. Spre curte s-a construit un coridor închis la parte, iar la etaj sa amenajat o loggie care s-a prelungit şi pe latura turnului de poartă, pentru a face legătura cu „sala dietei”. Tot acum a fost decorată faţada exterioară a turnului „buzdugan” cu motive în romburi aşezate în spirală, în culori alb şi roşu- cărămiziu. După anul 1480 castelul de la Hunedoara a fost terminat, devenind unul dintre cele mai spectaculoase castele medievale din sud-estul Europei. În secolul al XVII-lea noi construcţii de apărare şi amenajări interioare au fost iniţiate de principele Gabriel Bethlen. Cele mai importante lucrări au fost turnul bastionar semicilindric, numit turnul „alb”, precum şi terasa, plasate în colţul de nord-vest. 8. Ilia. Domeniul de la Ilia aparţinea familiei Dienesi, care trăia acolo cel puţin de la sfârşitul secolului al XIII-lea. La 1350 domeniul avea o domus residentia, aceasta fiind refăcută la mijlocul secolului al XV-lea, când este menţionat un castellum, în 1468 37. Izvoare mai târzii descriu un turn, posibil donjon, care făcea parte din ansamblu, turnul fiind darâmat înainte de anul 1794 38. 9.Luncani-Piatra Roşie. Cercetările arheologice efectuate la vechea cetate dacică de la Piatra Roşie au dus la descoperirea unui zid construit din pietre legate cu mortar. Este o porţiune de aproximativ 15 m lungime, din zidul care mărgineşte spre est incinta exterioară a cetăţii. În această porţiune de zid, construit din blocuri mici de piatră cioplită, gros de 1,80 m, s-a constatat folosirea mortarului, în vreme ce porţiunile aceluiaşi zid, în care nu s-a folosit mortar au o grosime mult mai mare. În zidul legat cu mortar au fost folosite şi pietre făţuite care provin de la

construcţii mai vechi. La Piatra Roşie a fost descoperită ceramică medievală timpurie, databilă cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea. Aceasta, împreună cu situaţia topografică a cetăţii Piatra Roşie în raport cu drumurile, cu satele şi cu centrele de organizare social-politică ale Ţării Haţegului de la începuturile Evului Mediu, ne dă posibilitatea să punem reamenajarea şi refolosirea cetăţii în legătură cu societatea românească haţegană 39. Câteva informaţii documentare atestă prezenţa pe Valea Luncanilor, înainte de mijlocul secolului al XIV-lea, a unei familii importante de cnezi români care stăpâneau aici două sau trei sate, Chitidul de Jos (actual Chitid), Chitidul de Sus (probabil actualul Boşorod) şi Ocolişul 40 . Astfel vechea cetate dacică de la Piatra Roşie ar fi putut fi refolosită în epoca medievală ca o cetate nobiliară de refugiu 41. 10. Mălăeşti (com. Sălaşu de Sus). Cetatea de la Mălăeşti aparţinea cnezilor de Sălaş, cnezatul Sălaşurilor, situat în partea sudică a Ţării Haţegului, cuprinzând satele Sălaşu de Sus, Sălaşu de Jos, Mălăeşti şi Ohaba de sub Piatră 42. Ascensiunea familiei cneziale sălăşene s-a petrecut către sfârşitul secolului al XIV-lea şi la începutul secolului al XV-lea 43. Secolul al XV-lea a marcat maxima extindere a domeniului sălăşan, format din două unităţi distincte, una fiind vechea matcă a cnezatului văii Sălaşului, cu satele menţionate, iar a doua cuprindea părţi de moşie în satele Merişor, Crivadia, Bărişor şi Baru.Ascensiunea familiei de la Sălaşu se înscrie în fenomenul de creştere a autorităţii cnezimii din Ţara Haţegului, în contextul luptei antiotomane, mai ales din epoca lui Iancu de Hunedoara. Ca semn al

246F

249F

250F

251F

252F

247F

253F

248F

39 Popa, Radu, Observaţii privind zidurile cu mortar din cetăţile dacice hunedorene, p. 282. 40 Idem, O spadă medievală din valea Streiului şi câteva consideraţii istorice legate de ea, în Sargetia, IX (1972), Deva, p. 78-79. 41 Idem, Observaţii privind zidurile cu mortar din cetăţile dacice hunedorene, p. 283. 42 Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, p. 180. 43 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, Cetatea Mălăeşti şi cnezatul Sălaşului (sec. XIV-XVII), în AIIA , XXV (1982), Cluj-Napoca, p. 58.

Ibidem, p. 133. Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, Ed. Mega, ClujNapoca, 2005, p. 552. 38 Ibidem. 37

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

importanţei sporite, poate fi văzută adoptarea unui blazon nobiliar de către familia de Sălaşu, unul dintre puţinele cunoscute în mediul românesc haţegan din secolul al XV-lea 44. În acelaş timp în secolul al XV-lea a avut loc un proces de stratificare socială şi la începutul secolului al XVI-lea se detaşau două ramuri mai importante, cea a lui Danciu şi cea a Sărăcinilor. Sărăcinii, stăpâni în Sălaşu de Sus şi ai cetăţii de la Mălăeşti, s-au impus pe plan local mai bine de un secol 45, reuşind să se afirme în viaţa politică transilvăneană, în secolul al XVI-lea. Cetatea de la Mălăeşti este aşezată la capătul de nord al satului, pe o înălţime mărginită la est de pârâul Valea Domnească, iar la vest de pârâul Mălăeşti. Cetatea avea o vizibilitate bună înspre nord, până spre valea Streiului şi Haţeg, ca şi spre est până la culmile care delimitează valea Râului Mare. Cetatea a fost ridicată de familia cnezială din Sălaşu în primele decenii ale secolului al XIV-lea 46. În prima fază de construcţie a fost ridicat un donjon înconjurat de o incintă de piatră 47 , înaltă de numai 5-6 m. Donjonul, cu plan patrulater, cu laturile de 7,20x7,20x7,25x7,30 m, are ziduri de piatră de râu legate cu mortar de culoare albicioasă, conţinând mult var. La bază are un soclu uşor taluzat, gros de 1,90 m şi înalt de 1,50 m, după care zidul se subţiază de la 1,70 m, la primul nivel, până la 0,90 m, la ultimul nivel. Înălţimea donjonului, în ultima fază de construcţie, era de aproximativ 14-15 metri. Donjonul are un demisol de 2,80 m înălţime, parter şi trei etaje care se sprijineau pe bârne de stejar. Demisolul şi parterul erau oarbe şi circulaţia în interiorul donjonului se făcea pe scări de lemn fixe sau mobile, ceea ce impunea prezenţa unor trape practicate între grinzile care susţineau planşeele.

Intrarea în donjon era pe latura de vest, la mijlocul nivelului al treilea 48 (etajul doi). Uşa de bârne, cu două canaturi, era blocată cu ajutorul unei bârne transversale, ale cărei lăcaşuri s-au păstrat. Intrarea era prevăzută şi cu un pod mobil cu înălţimea de 2,60 m, care era coborât cu baza în dreptul pragului, fiind manevrat cu lanţuri sau frânghii prin fereastra de deasupra, de la nivelul al patrulea. Accesul în turn se făcea pe o scară mobilă care era trasă în interior. Între etajele al doilea şi al treilea se pot observa capetele grinzilor pe care se sprijinea o galerie exterioară. Nivelul întâi servea drept depozit şi pivniţă, cel de-al doilea ca bucătărie, camera slugilor şi uneori ca locuinţă, nivelul al treilea era cameră a străjilor, iar ultimul nivel era locuinţa cneazului 49. Încălzirea se făcea printr-o sobă de piatră sau de cahle, urmele unei asemenea amenajări fiind surprinse la nivelul al doilea, în colţul de sud-est. Donjonul este înconjurat, la o distanţă cuprinsă între 5-8 m, de o incintă din zid de piatră susţinută de şase contraforturi. Incinta formează un oval cu diametrul de 22 m, iar zidurile au grosime de 1,50 m şi înălţimea între 4-7 m. Se pare că în prima fază de construcţie, contemporană cu donjonul 50, curtina nu depăşea 4-5 m înălţime, având drum de strajă şi parapet cu creneluri. În faza a doua curtina a fost înălţată, ajungând la 8,50 m, fiind prevăzută cu parapet şi metereze de dimensiuni mici, pentru utilizarea armelor de foc uşoare. La sfârşitul secolului al XV-lea 51 o porţiune a curtinei s-a prăbuşit şi reînchiderea ei s-a făcut cu două ziduri adosate donjonului pe laturile de vest şi de sud. În ultima fază de construcţie, în jurul anului 1588, incinta a primit patru turnuri exterioare poligonale, plasate aproximativ în cele patru colţuri. Turnul cel mai mare, din colţul de nordvest, a fost utilizat ca locuinţă, după cum arată cahlele unei sobe datate în 1588. Cele patru 258F

254F

255F

259F

256F

257F

260F

261F

Rusu, Adrian Andrei, Documentele inedite privitoare la comitatul Hunedoara în secolul al XV-lea, în Sargetia, XV (1981), Deva, p. 93-95. 45 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 75. 46 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 136. 47 Ibidem.

Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 61. Ibidem, p. 62. 50 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 135. 51 Ibidem, p. 136. 49

PERSPECTIVE ISTORICE

turnuri aveau în primul rând rol defensiv, flancând curtinele cu ajutorul unor piese de artilerie. 11. Orăştie. Aşezarea de la Orăştie s-a dezvoltat repede, din punct de vedere economic şi urbanistic, în cursul secolului al XIII-lea. Fortificaţia este plasată în centrul oraşului, pe o mică ridicătură naturală şi cuprinde un spaţiu restrâns, fapt pentru care seamănă mai degrabă cu o biserică fortificată decât cu o incintă orăşenească 52. Iniţial locul a fost un grind înconjurat de mlaştini, cu cetate de pământ şi lemn, construită în secolele XXI 53. Ar putea fi vorba de un complex nobiliar compus din fortificaţie de pământ, turnlocuinţă şi capelă rotondă, care ilustrează prezenţa unui nobil la sfârşitul secolului al XIIlea 54. Dacă luăm în discuţie cetatea de la Sibişel, ca cetate de refugiu a comunităţii din Orăştie, situaţie posibilă având în vedere cazurile similare din secolele XIII-XIV, de la Bistriţa, Rodna, Sibiu, Braşov etc 55, fortificaţia de la Orăştie poate fi considerată mai târzie, la sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XV-lea 56. Astfel fortificaţia Orăştiei se înscrie în eforturile oraşelor din Transilvania de a se apăra împotriva invaziilor turceşti din această perioadă, mai ales din secolul al XVlea. În secolele XV-XVII, probabil din cauza stagnării economice a oraşului, fortificaţia Orăştiei n-a evoluat, lucrările executate în această perioadă având doar rolul de a întări structura fortificaţiei existente. Cele mai vechi ştiri documentare despre fortificaţia Orăştiei provin din secolul al XVI-lea. Sebastian Münster aprecia în 1544 că cetatea aşezată lângă orăşelul Orăştie era puternică 57 , dar Giovanandrea Gromo o considera, pe la 1560, o cetate slabă 58.

Fortificaţia Orăştiei, aşa cum apare astăzi, are o formă rectangulară, cu latura de est uşor semicirculară. Lungimea de la est la vest este de 91 m, iar lăţimea, de la nord la sud, de 84,5 m. Zidurile au fost construite în întregime din piatră brută de râu, prinsă cu mortar de bună calitate. Grosimea zidurilor de incintă variază între 1,55-1,70 m, de-a lungul timpului zidul fiind reparat cu piatră şi cărămidă. Fortificaţia dispunea şi de un şanţ cu apă. Pe latura de est incinta măsoară între 6-7 m, în spatele parapetului putând fi surprinse urmele drumului de strajă susţinut pe console de lemn. Pe latura de sud se află patru contraforturi adosate, construite din piatră şi cărămidă. La mijlocul laturii de vest se află o poartă carosabilă, în arc uşor frânt, în interiorul incintei existând probabil, în dreptul porţii, un turn rectangular 59 . Fortificaţia avea turnuri rectangulare de flancare dispuse pe colţuri, fiind identificate cele din colţurile de sud-est şi sud-vest.

262F

263F

264F

269F

265F

266F

În a doua fază de construcţie s-au adosat curtinelor, în exterior, turnurile rectangulare de pe laturile de sud şi de nord, cel mai târziu în a doua jumătate a secolului al XV-lea 60. La mijlocul secolului al XVI-lea s-au executat noi lucrări de fortificare (faza a treia). S-a renunţat la poarta de vest, ridicându-se în exterior, pe acelaş loc un turn semicircular, cu parter orb şi cel puţin trei niveluri de apărare. Pe latura de nord a fost amenajată o nouă

267F

268F

Ibidem, p. 140. Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, p. 527. 54 Ţiplic, Ioan Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi Evul Mediu timpuriu (secolele IVXIII), Ed. Institutul European, Iaşi, 2005, p. 163. 55 Anghel, Gheorghe, Despre evoluţia sistemului de fortificaţii orăşeneşti din Transilvania, în Apulum, XXI (1983), Alba Iulia, p. 169-175. 56 Idem, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 145. 57 Holban, Maria et alii, Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 504. 58 Ibidem, vol. II, p. 340.

270F

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 143. 60 Ibidem, p. 145. 59

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

poartă carosabilă şi a fost ridicat turnul circular din colţul de nord-est. În centrul laturii de est se afla bastionul semicircular, un turn de artilerie din piatră brută de râu legată cu mortar albicios, cu parter acoperit cu boltă de cărămidă, cu etaj şi o terasă superioară pentru tunuri, turnul putând fi din anul 1631 61 când au avut loc lucrări de renovare a cetăţii. Între zidurile fortificaţiei putem presupune existenţa a numeroase clădiri care-i adăposteau, ca şi în alte locuri, pe locuitorii din Orăştie şi bunurile lor. Se poate ca, iniţial, fortificaţia de la Orăştie să fi fost o rezidenţă de greavi şi, ulterior, să fi devenit o cetate colectivă, a comunităţii din Orăştie 62. 12. Peştera (com. Sălaşu de Sus). În punctul „Cetatea Haiducilor”, la sud-vest de sat, au fost identificate ziduri care indică un posibil refugiu din Evul Mediu dezvoltat şi târziu 63.

stea cu şanţ şi val de apărare, având şi amplasament pentru tun 64. 274F

271F

272F

14. Râu de Mori (com.) – curtea nobiliară. La sfârşitul secolului al XIII-lea familia Cândea de Râu de Mori s-a afirmat ca familie cnezială, posesoare a unui cnezat de vale în Ţara Haţegului şi până la mijlocul secolului al XVI-lea devenea una dintre principalele familii nobiliare din Transilvania. La sfârşitul secolului al XV-lea 65 familia Cândea s-a despărţit în două ramuri importante: Kendeffy, care a continuat să se afirme în Ţara Haţegului, şi Kenderessy, care şi-a constituit un domeniu nou în nordvestul Transilvaniei şi Ungaria, unde s-a şi stins la mijlocul secolului al XVI-lea. Ca dovadă a importanţei de care se bucura familia Cândea de Râu de Mori stau slujbele îndeplinite de membri familiei. În secolul al XV-lea Cândeştii apar constant ca juraţi în adunările cneziale, îndeplinesc slujba de castelani de Haţeg şi unul dintre ei, Ioan Cândea de Râu de Mori era, în 1449, comite de Maramureş 66 . La mijlocul secolului al XVI-lea Ioan Kendeffy îndeplinea slujbe pe lângă regele Ferdinand de Habsburg, timp în care cetatea Colţ a fost prădată. Kendeffy a plătit o importantă răscumpărare în

273F

275F

276F

13. Porţile de Fier ale Transilvaniei (com. Sarmizegetusa). Au fost identificate urmele unei fortificaţii medievale în formă de

Ibidem. Ţiplic, Ioan Marian, Repere ale reprezentării familiei Cândea de Râu de Mori în viaţa politică a Transilvaniei-sec. XIV-XVI, în Apululm, XXXVI (1999), Alba Iulia, p. 273. 66 Rusu, Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu), I, în Sargetia, XX (1986-1987), Deva, p. 187. 65

Ibidem, p. 144. Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, p. 527. 63 Tatu, Hristache, Popa, Octavian, Kalmar, Zoia, Contribuţii la repertoriul arheologic al Ţării Haţegului (judeţul Hunedoara), în Sargetia, XXI-XXIV (1988-1991), Deva, p. 98. 62

PERSPECTIVE ISTORICE

bani, pentru eliberarea mamei şi soţiei sale, pe care atacatorii le luaseră în captivitate 67. Deşi Cetatea de Colţ era încă folosită la mijlocul secolului al XVI-lea, rezidenţa Cândeştilor era la Râu de Mori unde a fost identificată o curte nobiliară fortificată. Complexul arhitectural 68 , aflat în mijlocul satului Râu de Mori, cuprinde următoarele edificii şi elemente constructive: palatul nobiliar, construcţie cu două nivele, în formă de L, având un corp de clădire paralel cu râul, iar celălalt perpendicular; capela calvină a curţii; grajdul; clădirea anexă; biserica parohială, vechiul paraclis al primilor Cândeşti; zidul de incintă; zidul median al curţii interioare. 15. Răchitova (com.). Cetatea de la Răchitova este situată pe un deal de 50-60 m înălţime, în sudul localităţii. Satul Răchitova era situat în nord-vestul districtului Haţeg şi aparţinea familiei cneziale şi nobiliare Muşina de la Densuş 69 . Documentele vremii îi menţionează pe cnezii de la Densuş ca posesori ai satelor Răchitova şi Lunca, în baza dreptului cnezial 70. Fortificaţia, ridicată la începutul secolului al XIV-lea 71 se compune dintr-un turn-donjon şi amenajările din jurul lui. Donjonul de piatră este aşezat chiar pe marginea pantei, cu fundaţia pe stâncă, la aproximativ 1 m adâncime şi are o formă patrulateră cu laturile de 8,50 m. Zidăria este din piatră locală înecată în mortar. La bază donjonul avea un soclu gros de 2,60 m şi înalt de 2 m, uşor taluzat spre exterior, iar de la soclu în sus zidurile au o grosime de 1,65 m, ajungând la 1 m grosime, la ultimul nivel 72. Donjonul are o înălţime de 12 m, cu un parter semiîngropat, fiecare sprijinit de bârne de

stejar. Ultimul etaj avea o galerie exterioară susţinută de bârne. Se pare că în faza iniţială donjonul a avut doar parter şi două etaje, al treilea fiind construit mai târziu, la fel ca şi tencuirea zidăriei exterioare a turnului. Parterul avea rol de depozit şi nu comunica cu exteriorul, accesul la el fiind posibil de la primul etaj, printr-o scară interioară. Intrarea în turn era pe partea de nord-vest, la primul sau la al doilea etaj, la care se ajungea pe o scară exterioară, probabil din lemn 73, această parte a turnului fiind distrusă în urma unui cutremur. Donjonul era înconjurat de un şanţ sec şi de un val de pământ plasat în interior, distanţa faţă de turn fiind între 9-14 m. Şanţul era lat de 3-5 m şi adânc de 1,50 m, iar valul de pământ avea o lăţime de 2-3 m şi înălţimea de 1,50 m, având şi palisadă de lemn. În a doua fază de construcţie, în secolul al XV-lea 74 , incinta a fost lărgită şi a fost ridicat un alt val pe latura de sud la distanţa de 34 m faţă de primul val, creându-se o curte interioară în cetate. Noul val era din blocuri de piatră şi pământ, cu palisadă, şi avea o lăţime de 6-8 m şi înălţimea de 2-3 m, în faţa lui fiind săpat un nou şanţ, lat de 6-10 m şi adânc de 4 m. În această zonă se află şi poarta de intrare în cetate, cu un pod peste şanţul de apărare. Construcţiile din interiorul incintei, probabil din lemn, nu au fost surprinse 75. 16. Sântămărie Orlea (com.). Au fost identificate urmele unei posibile fortificaţii medievale 76 17. Sălaşu de Sus (com.). Curtea nobiliară fortificată a fost ridicată în secolul al XVI-lea, când datează primele construcţii importante de la Sălaşu de Sus 77 . Primele amenajări par să dateze din secolul al XV-lea 78, fiind surprinse urmele unui zid, din acest secol. Din curtea nobiliară se mai păstrează o parte a

277F

278F

283F

284F

279F

280F

281F

285F

286F

282F

287F

288F

Rusu, Adrian Andrei, Miscellanea Hatzegiana (informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu), II, în Acta MN, XXIV-XXV (1987-1988), Cluj-Napoca, p. 270. 68 Pinter, Karl Zeno, Ţiplic, Ioan Marian, Căstăian, Mihai, Râu de Mori, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara, Reşedinţa nobiliară a Cândeştilor, în CCA, campania 1997 (1998). 69 Rusu, Adrian Andrei, Castelarea Carpatică, p. 529. 70 Holban, Maria, Deposedări şi judecăţi în Haţeg în vremea Angevinilor, în Studii, V (1960), p. 155. 71 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 155. 72 Ibidem. 67

Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, p. 219. 74 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 155. 75 Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, p. 219. 76 Luca, Sabin Adrian, Arheologie şi istorie (III). Descoperiri din judeţul Hunedoara, Ed. Economică, Sibiu, 2005, p. 216. 77 Eskenasy, Victor, Rusu, Adrian Andrei, op. cit., p. 88. 78 Ibidem, p. 66. 73

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

incintei, pe laturile de nord şi de vest şi o capelă de curte în ruină, dar denivelările terenului au indicat prezenţa şi a altor clădiri. În secolul al XVI-lea a fost ridicată clădirea patrulateră, neterminată, care a devenit ulterior nava capelei din secolul al XVII-lea. La o depărtare de 15 m apar urmele unei alte construcţii din secolul al XVI-lea, afectată de un incendiu, după cum arată stratul de arsură.

veghe, unul de formă semicirculară şi altul de formă patrulateră. 18. Sibişel (com. Beriu). Cetatea situată pe înălţimea „Bordul”, cu o altitudine de 523 m, este o cetate colectivă ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea, cel mai târziu la începutul secolului al XIV-lea 80. Este foarte posibil ca cetatea să fi servit ca loc de refugiu comunităţii din Orăştie 81. Planul cetăţii este de forma unei elipse cu axa mare orientată est-vest 82 , cu lungimea de 52 metri, cu val şi şanţ de apărare pe latura de est. Din cetate se mai păstrează un turn masiv de poartă de formă rectangulară, cu laturile de 9x8,50 m, aflat în interiorul curtinei, plasat în partea de nord-est a cetăţii. La parterul turnului se mai păstrează un fragment din arcul ancadramentului semicircular de factură romanică 83 , pe sub care era amenajată o poartă carosabilă. Poarta era prevăzută cu hersă care aluneca pe un jgheab de 27x33 cm, amenajat în piatră. Turnul avea cel puţin două etaje de apărare. Din colţurile de sud-est şi de nord-est ale turnului porneau cele două laturi ale curtinei. Latura de sud descrie un segment de cerc lung de peste 50 m, dar din cea de nord nu se poate identifica decât un fragment de 8-10 m. Zidul curtinei era din piatră de râu înecată în mortar, cu o grosime de 2,50 m. Zonele curbe ale incintei s-au realizat prin mici tronsoane drepte, îmbinate pentru a forma un semicerc. Curtina de pe latura de sud se întrerupe brusc, dar denivelările de teren ar putea indica prezenţa unor ruine sau urmele unui şanţ cu val de pământ 84, situaţie similară şi pe latura de nord. Pe latura de est, în zona porţii, şanţul este bine păstrat, în formă de albie seacă, lat de 6 m, adânc de 2-3 m, având în exterior un val de pământ lat de 3-4 m şi înalt de 1,50 m. În faţa porţii a fost lăsat un pod de pământ, lat de 3 m şi lung de 7 m, 290F

291F

292F

293F

Incendiul pare să fi oprit lucrările de construcţie, acestea fiind reluate în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când a fost amenajată capela calvină a curţii nobiliare 79. În acelaşi timp cu ridicare capelei, spre est de ea a fost construită clădirea principală (casa nobiliară) a curţii nobiliare. Clădirea principală avea patru camere şi o lungime de 15 m, atât ea cât şi capela fiind tencuite în interior şi văruite. Au fost surprinse şi alte câteva fundaţii de ziduri aparţinând anexelor gospodăreşti. Incinta de piatră a curţii nobiliare avea formă dreptunghiulară, cu latura vestică de aproximativ 98 m, iar din latura nordică se păstrează aproximativ 38 m. Pe latura de vest a incintei se mai păstrează două mici turnuri de 289F

294F

Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 168. 81 Ibidem. 82 Velescu, Ovidiu, Cetăţi ţărăneşti din Transilvania, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1964, p. 48. 83 Căstăian, Mihai, op. cit., p. 124. 84 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 168. 80

Ibidem, p. 89.

PERSPECTIVE ISTORICE

pentru accesul în cetate, iar în faţa lui este posibil să fi existat elemente de apărare îndepărtată 85. 19. Subcetate-Haţeg (com. SântămărieOrlea). Cetatea Haţeg a fost o cetate regală în sistem castral, de mici dimensiuni, situată pe un pinten de deal de la confluenţa râurilor Galbena, Râu Mare şi Strei, la aproximativ 4 km sud-est de oraşul Haţeg, în aria satului Subcetate. Cetatea asigura o vizibilitate foarte bună către pasul Merişor şi asupra vechii şosele romane ce venea de la SarmizegetusaOstrov. Cetatea a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea sau la începutul secolului al XIV-lea, fiind atestată documentar la 1317, când exista un castelan de Haţeg 86.

romană, legate cu mortar de bună calitate. Baza zidăriei era îngroşată şi taluzată. Cu o înălţime de 10-11 m, donjonul a avut parter şi cel puţin două etaje care se sprijineau pe planşee de lemn. În prezent se mai păstrează două laturi ale donjonului în sectorul de nordest, unde există şi un contrafort 88. Donjonul era apărat pe trei laturi de un şanţ de apărare cu val de pământ exterior, latura nefortificată fiind cea de vest, unde terenul este prăpăstios. Valul are lăţimea de 811 m şi înălţime de 4 m. Valul nu a fost prevăzut cu elemente suplimentare de apărare. A fost identificată şi o incintă de piatră, probabil de la mijlocul secolului al XVlea 89 , din epoca lui Iancu de Hunedoara. Presupunem existenţa unei intrări simple, în apropierea donjonului, cu o punte mobilă 90. Lipsa cahlelor, provizoratul construcţiilor şi ceramica utilitară, dovedesc că, cel puţin în ultima fază de existenţă a cetăţii, locuirea era strict legată de nevoi militare 91. Cetatea a încetat să mai fie folosită în secolul al XVI-lea, rolul ei fiind preluat de turnul-cetate de la Crivadia. 20. Ştei (com. Densuş). În punctul „La Izvor”, la confluenţa văilor Fierului şi Măşcaşului, au fost identificate urmele unui posibil punct de pază medieval 92. În Ţara Haţegului au fost identificate şi numeroase curţi nobiliare nefortificate 93 din secolele XV-XVI, la Densuş, la Fărcădinu de Sus, la Hăţăgel, la Păclişa, la Sânpetru, la Streisângeorgiu. Este foarte posibil ca aceste curţi nobiliare să fi avut fortificaţii din lemn, ale

295F

298F

296F

299F

300F

301F

302F

303F

Principalul element al cetăţii Haţeg a fost donjonul cu bază hexagonală, cu latura de 6,20-6,30 m şi grosimea zidului de 3 m 87 . Donjonul a fost construit din piatră brută, amestecată cu puţine fragmente de cărămidă

Ibidem. Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 175. 90 Rusu, Adrian Andrei, Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi arheologică, p. 338. 91 Ibidem, p. 339. 92 Tatu, Hristache, Popa, Octavian, Kalmar, Zoia, op. cit., p. 101. 93 Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999, p. 285. 89

297F

Ibidem. Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, p. 215. 87 Rusu, Adrian Andrei, Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi arheologică, în Sargetia, XVI-XVII (1982-1983), Deva, p. 336-337. 86

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

căror urme nu au putut fi surprinse de investigaţiile arheologice.

O voce critică a modernităţii timpurii: Michel de Montaigne Prof.dr.Ştefan Florin Creaţia literară a lui Michel de Montaigne (1533-1592) exprimă frământările specifice Renaşterii târzii, epocă în care moştenirea umanismului se întâlneşte cu simptomele caracteristice începuturilor crizei modernităţii 1 . La fel ca şi prietenul său, Étienne de La Boétie (1530-1563), care l-a influenţat în privinţa modului de a se raporta la nou 2 , Michel de Montaigne provine din rândurile nobilimii de robă, categorie socială care, prin participarea la lucrările instituţiilor provinciale - organisme ce îl ajutau pe monarh să ia act de doleanţele naţiunii - şi cu dezideratul accederii în parlamentele locale, considera că puteau să asigure funcţionarea societăţii 3.

apostolilor va avea ca şi consecinţă fundamentală distrugerea unităţii confesionale din vestul Europei 4. Reforma iniţiată de Martin Luther este urmată de declanşarea confruntărilor religioase în care taberele combatante exclud orice conciliere în privinţa adevărurilor apărate. În acest sens, Montaigne susţinea următoarele: ,,Iar mie-mi pare drept să spun, că mare este iubirea de sine şi trufia să preţuieşti într-atât părerile tale, pentru a le întemeia, să trebuiască răsturnată pacea obştească, şi să strecori atâtea rele de neînlăturat şi atât de spăimântătoare otrăvire a moravurilor pricinuite de războaiele lăuntrice şi schimbării întocmirilor în treabă cu atâta greutate şi să le aduci în ţara ta de obârşie” 5. Modelul de interpretare a Universului propus de Nicolaus Copernic va demola vechea imagine a lumii construită pe teoriile lui Aristotel, alimentând sentimentul de îndoială al cărturarilor cu privire la valabilitatea cunoştinţelor pe care le deţin 6 . Totodată, revoluţia culturală cu caracter democratic, reprezentată de inventarea tiparului, va amplifica efectele noilor idei 7. Particularităţile războaielor religioase derulate în Franţa rezidă în faptul că protagoniştii evenimentelor nu s-au limitat la sfera confesională, încercând să obţină controlul asupra instituţiei supreme, în vreme ce durata şi intensitatea luptelor desfăşurate aici nu sunt întâlnite în nicio zonă a Europei 8. Astfel, partida hughenoţilor îşi formează propriul stat care cuprindea aproximativ un 307F

304F

305F

306F

308F

309F

310F

Transformările din secolul al XVI-lea vor pune capăt optimismului generat de curentul neoplatonismului, locul său fiind luat de scepticism. În primul rând, se cuvine menţionat faptul că obiectivul umanismului creştin de întoarcere la mesajul conţinut de scrierile

311F

4 Theodore K. Rabb, Ultimele zile ale Renaşterii şi drumul spre Modernitate, Bucureşti, Libertas Publishing, 2009, p.118 5 Montaigne, Eseuri, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, vol.I, p.112 6 Theodore K. Rabb,Op.cit., p.122 7 Ibidem, p.118 8 Jean Sévilla, Corectitudinea istorică: să punem capăt trecutului unic, Bucureşti, Humanitas, 2005, pp.107-108

Peter Burke, Renaşterea, Bucureşti, All, 1998, p. 67 V.-L. Saulnier, Literatura franceză, Bucureşti, Albatros, 1973, vol.I, p.258 3 Claude Lefort, ,,Politica:Monarhie şi republicanism” în Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Spiritul Europei,Iaşi, Polirom, 2002, vol.II, pp.116-117 1 2

PERSPECTIVE ISTORICE

milion de adepţi, bucurându-se pe plan extern de sprijinul entităţilor protestante precum Anglia, Ţările de Jos şi principatele germane 9. Partida adversă, reprezentată de membrii Ligii, va contesta autoritatea regelui Henric al III-lea, ambele grupări aplicând principiul extrateritorialităţii 10 . Consecvent principiului umanismului civic care proclama datoria fiecărui cetăţean de a se afla în slujba cetăţii, Michel de Montaigne va întrerupe redactarea Eseurilor pentru a deveni primar al oraşului Bordeaux în perioada 1581-1585 11.Conduita sa nu era una singulară în epocă şi exprima sistemul de valori promovat de les politiques, aceştia având în marea lor majoritate o formaţie juridică şi cu cariere în parlamentele locale. Exponenţii acestei elite restrânse au fost numiţi astfel, deoarece - într-o societate caracterizată de dizolvarea vechilor norme politice - şi-au propus să salveze unitatea Hexagonului, mergând până la menţinerea pluralismului religios 12. Materializarea obiectivului menţionat presupunea adoptarea de măsuri situate deasupra partizanatului confesional, iar disensiunile referitoare la adevărurile de credinţă trebuiau să fie rezolvate de Biserică şi nu de către Stat 13. ,,Politicii” şi-au asumat rolul de mediatori între catolici şi protestanţi, Montaigne fiind sfetnicul viitorului monarh Henric al IV-lea 14 . Botezul primit în religia catolică nu l-a împiedicat pe cărturarul amintit să dialogheze cu conducătorii protestanţilor fiind capabil-lucru rar întâlnit atunci - să aprecieze meritele celor care aveau concepţii incompatibile cu orizontul său intelectual: ,,Eu nu mă pot implica prea adânc şi nici cu toată fiinţa mea. Când, prin vrerea mea, mă declar de partea cuiva, angajarea mea nu-i atât atât de pătimaşă încât să-mi întunece judecata. În starea prezentă a tulburărilor, interesul nu m-a

făcut să tăgăduiesc nici calităţile demne de laudă ale adversarilor noştri, dar nici defectele imputabile ale celor pe care i-am urmat” 15. Prin alegerea căii centriste ca modalitate de soluţionare a conflictelor, Montaigne şi-a atras resentimentele contemporanilor, fapt ce l-a determinat să facă aluzie la partidele adverse din Italia ale căror lupte au afectat peninsula din secolul al XII-lea până după moartea lui Dante: ,,M-am expus la inconvenientele pe care moderaţia le provoacă în astfel de cazuri. Am fost bruftuluit fără cruţare: pentru ghibelini eram guelf, pentru guelfi eram ghibelin” 16. La fel ca şi cancelarul Michel de l’Hopital, autorul conceptului de toleranţă civilă 17, Montaigne susţinea că statul poate recurge la măsuri forte pentru a-i aduce sub ascultare pe hughenoţi, dar nu poate să atenteze la libertăţile lor cetăţeneşti 18 . Lucrurile făcute de Natură în calitate de stăpân atotputernic nu trebuie modificate, apărarea cursului ei firesc justificând oprobriul la adresa neajunsurilor epocii care includeau cruzimea cuceritorilor spanioli, tortura ca procedură judiciară, arbitrariul puterii şi atentatele la adresa libertăţii conştiinţei 19. Influenţat de filosoful Pietro Pomponazzi(1462-1525) reprezentant al mişcării de redescoperire a lui Aristotel în afara tiparelor scolasticii, Montaigne susţine, înaintea lui Pascal, imposibilitatea explicării religiei cu ajutorul argumentelor ştiinţifice 20. Atrocităţile din Franţa ca urmare a desfăşurării a opt războaie religioase îl determină pe Montaigne să adopte o atitudine conservatoare faţă de schimbarea edificiului instituţional. Modificarea legilor în numele pretinsei infailibilităţi a raţiunii individuale şi în detrimentul opiniilor comunităţii nu aduce avantajele scontate, considerând că este ,,foarte nedrept a voi să supui orânduirile şi rânduielile obşteşti şi statornice ne-

312F

318F

313F

314F

319F

320F

321F

315F

322F

316F

317F

323F

Ibidem, p.109 Ibidem, p.110 11 David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 507 12 Elie Barnavi, ,, Libertatea:inventarea toleranţei religioase”, în Antoigne Compagnon, Jacques Seebacher, Spiritul Europei, Iaşi, Polirom, 2002, vol.II, p. 86 13 Hagen Schulze, Stat şi naţiune în istoria europeană, Iaşi, Polirom, 2003, p. 56 14 David Miller (coord.), Op.cit., p.507

15 Citat preluat din Raymond Trousson, Istoria găndirii libere de la origini până în 1789, Iaşi, Polirom, 1997, p.90, 16 Citat preluat din Raymond Trousson, Op.cit., p.90, nota 3 17 Jean Sévilla, Op.cit., p.112 18 M.Dreano, La pensée religieuse de Montaigne,Paris, Nizet, 1969, pp.114-116 Apud Raymond Trousson, Op.cit., p.90 19 V.-L. Saulnier, Op.cit.,p.259 20 Ibidem, p.258

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

astâmpărului unei năzăriri a insului (socotinţa insului nu are lege decât pentru sinea lui)” 21. Trăsătura superiorităţii legilor aflate în vigoare în raport cu cele viitoare se datorează vechimii lor, respectiv faptului că au fost interiorizate de indivizi odată cu trecerea timpului 22 . Instaurarea păcii interne devine posibilă doar prin respectarea legilor şi a obiceiurilor specifice unei ţări chiar dacă acestea nu sunt bune şi drepte 23, proiectul utopic al construirii unei societăţi ideale bazate pe legi cu o recunoaştere universală fiind respins de Montaigne 24. În opinia lui Étienne de La Boétie, factorul care a asigurat continuitatea şi identitatea poporului francez nu a fost instituţia monarhică, ci perenitatea cutumelor 25.La rândul său, Montaigne a făcut o profesiune de credinţă din apărarea normelor care au reglementat evoluţia francezilor încă din antichitate: ,,Uşor aş ierta poporului nostru- spune acesta- să nu aibă alt tipar şi lege a desăvârşirii decât datinile şi obiceiurile sale;căci este un păcat îndeobşte, nu numai al celor de rând, dar aproape al tuturor oamenilor, să nu aţintească şi să nu vadă decât starea în care s-au născut” 26. Determinismul tradiţiilor este aplicat şi în cazul regimurilor politice, libertatea nefiind un ideal dezirabil pentru toate comunităţile etnice:,,Popoarele crescute în libertate şi poruncindu-şi ele însele, socotesc orice alt chip de orânduire a politicii pocită şi nefirească. Cei care trăiesc sub o cârmuire regească tot atâta fac; oricâtă uşurare le-ar aduce sorţii unei schimbări, până şi atunci când au scăpat de jugul unui stăpân, aleargă să-şi găsească pe un altul înfruntând aceleaşi greutăţi, pentru că nu se pot hotărî a urî stăpânirea” - susţine acelasi Montaigne 27 . Această idee va fi reluată de

Montesquieu în secolul al XVIII-lea atunci când scriitorul arată faptul că una din caracteristicile popoarelor care au ieşit din întunericul despotismului este analfabetismul civic: ,,Însăşi libertatea le-a părut insuportabilă unor popoare ce nu erau obişnuite să se bucure de ea. Tot aşa şi aerul curat este uneori vătămător pentru cei ce au trăit în regiuni mlăştinoase” 28. O altă componentă a gândirii lui Montaigne constă în relativismul culturalcurent care va intra în patrimoniul spiritual al Europei graţie marilor descoperiri 29 geografice - pentru domeniul menţionat, umanistul francez ocupând poziţia unui deschizător de drumuri în ţara sa 30 . Spre deosebire de cei mai mulţi dintre contemporanii săi, care vedeau în amerindieni nişte grupuri umane involuate, Montaigne atrage atenţia asupra faptului că este greşit să judecăm popoarele Lumii Noi în conformitate cu tiparele europene 31. În secolul al XX-lea, Claude Lévi-Strauss va valida conceptia lui Montaigne, susţinând că acceptarea varietăţii de forme izvorâtă din diferenţele culturale se află în opoziţie cu ,,natura umană” confecţionată de umanişti după standardele propriei culturi 32. Pentru a ilustra scepticismul său în legătură posibilităţile omului de a cunoaşte lumea sub aspect senzorial şi intelectual, Montaigne recurge la argumente pyrrhoniene, motto-ul ,,Ce ştiu eu?” demontând concepţia antropocentristă care îl aşeza pe om în ipostaza de a descifra ultimele taine ale Universului 33 . Dreptul natural nu poate să traseze linia de demarcaţie între bine şi rău sau să ofere un set de valori care să corespundă idealurilor tuturor oamenilor. Felul de a gândi

Michel de Montaigne, Op.cit.,, Bucureşti, Minerva, 1984 vol.I, pp..139-140 22 Ibidem, vol.II, p.230 23 Ibidem, vol.II, pp.154-155 24 J.B.Schneewind, Inventarea autonomiei:o istorie a filosofiei morale moderne, Iaşi, Polirom, 2003, p.79 25 Claude Lefort, ,,Politica:Monarhie şi republicanism” în Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Op.cit., p.117 26 Michel de Montaigne, Op.cit., vol.I, 1964, p.290 27 Ibidem, vol.I, 1984, p.132

Montesquieu, Spiritul legilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, vol.I, p.519 29 Rudolf Rezsohazy, Sociologia valorilor, Iaşi, Institutul European,2008, p. 161 30 Tzvetan Todorov, Noi şi ceilalţi, Iaşi, Institutul European, 1999, p.58 31 Paolo Rossi, Naşterea ştiinţei moderne în Europa,Iaşi, Polirom,2004, p.78 32 Tzvetan Todorov,Op.cit., p.104 33 J.B.Schneewind,Op.cit., p.86

324F

325F

331F

326F

327F

332F

333F

328F

334F

329F

335F

336F

330F

PERSPECTIVE ISTORICE

al indivizilor este influenţat de nenumăraţi factori ca, de pildă, temperamentul, apartenenţa socială, clima, nivelul de instrucţie 34 şi mai ales de tradiţiile în care obiceiurile au un rol decisiv 35 . Dezbaterile inaugurate de filosofia antică în jurul unor teme precum binele suprem, divinitatea sau sufletul au generat o diversitate a opiniilor, cauza fiind caracterul nestatornic al omului pe plan faptic şi ideatic. Trăsătura inconsecvenţei este întâlnită atât la oamenii comuni, cât şi la cei care au rămas în istoria gândirii universale, ultimii nereuşind întotdeauna să se ridice la înălţimea etaloanelor pe care ei înşişi le-au conceput 36 .Neconcordanţa dintre principiile teoretice elaborate de marile spirite ale umanităţii şi propria lor existenţă face ca gradul de culpabilitate al spiritelor elevate să fie mult mai mare decât cel al semenilor noştri cu un comportament instinctual 37 . Actele eroice săvârşite de Alexandru cel Mare, care se apropie de perfecţiune, nu pot fi prescrise oamenilor obişnuiţi, susţine Montaigne: ,,Văd adesea că ne sunt arătate icoane de viaţă, pe care nici cel care le propovăduieşte, nici cel care le ascultă nu trag nădejde că le-ar putea atinge, nici mai ales nu au dorinţa.[..] De dorit ar fi să fie mai multă potriveală de la poruncă la ascultare; şi-mi pare proastă ţinta la care nu se poate ajunge” 38 . Prin urmare, modelele umane nu trebuie căutate doar în viaţa personalităţilor care constituie obiectul programelor şcolare, ci şi în existenţa anonimă a celor mulţi şi neînvăţaţi care prin truda lor zilnică oferă exemple de virtute 39. Convingerile umaniste îl îndeamnă pe Montaigne să elimine clivajele materiale şi de apartenenţă socială în judecarea contemporanilor săi, fondul definit prin însuşirile individuale surclasând forma dată de înfăţişarea exterioară:,,De ce n-am preţui un om pentru ce este al său? Are multă stare, un palat frumos, mare vază, atâta venit, toate acestea sunt în preajma lui, nu în el” 40.

De asemenea, Montaigne denunţă practica prin care considerentele pecuniare înlocuiau criteriul aptitudinilor în obţinerea posturilor de magistraţi şi funcţionari 41. Într-o societate dominată de confruntări interne şi de sentimentul de insecuritate, care fac imposibilă participarea la viaţa publică, sensul existenţei indivizilor devine sinonim cu căutarea binelui personal 42.În privinţa drumului pe care trebuie să-l urmăm nu putem să ne inspirăm din,,pilde străine’’, singura certitudine rămânând experienţa proprie. Recursul la operele autorilor antici capătă relevanţă doar din perspectiva concluziilor de ordin personal fără să existe tentaţia aderării la vreun sistem filosofic. Mai mult decât atât, Michel de Montaigne susţine că opiniile sale despre bine şi rău sunt expresia evoluţiei personale, fiind valabile doar pentru sine şi nu pentru alţii 43. În istoria culturii europene, Michel de Montaigne se află printre primii gânditori care au contestat progresul înainte ca ideologia referitoare la evoluţia lineară a umanităţii să fie lansată de filosofia iluministă. El realizează o ,,răsturnare sociologică” în privinţa sensului termenului de ,,barbar”, numindu-i acum astfel pe europeni, antropofagia locuitorilor continentului unde a apărut modernitatea constând în grozăviile războaielor fratricide, în apelul justiţiei la metodele punitive sau în comportamentul lor în Lumea Nouă - depăşind obiceiurile canibalilor din Brazilia lipsiţi de avantajele culturii 44. Prin apărarea diversităţii umane, a dreptului pe care îl are fiecare om de a beneficia de o educaţie morală, care să-i permită dezvoltarea însuşirilor particulare, 45 deziderate posibile într-un regim politic incompatibil cu absolutismul monarhic dar şi cu despotismul maselor 46, Montaigne devine

337F

344F

338F

345F

339F

340F

346F

341F

347F

342F

348F

349F

Ibidem, p.110 Ibidem,p.94 43 Ibidem,pp.86-87 44 Antoine Compagnon, ,,Îndoiala:Ultima stratagemă a conştiinţei curate,, în Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Op.cit.,pp.324-325 45 Frederick Copleston, Istoria filosofiei, Bucureşti, All, 2011, vol.III, p.221 46 Antoine Compagnon, Antimodernii.De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, Bucureşti, Art, 2008, p.33

343F

Ibidem, p.79 Tzvetan Todorov,Op.cit., p.62 36 J.B.Schneewind,Op.cit.,p.84 37 Ibidem 38 Ibidem,p.82 39 Ibidem,p.85 40 Montaigne, Op.cit., p. 258 35

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

astfel unul dintre fondatorii doctrinei liberale moderne 47. 350F

David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, p.507

PERSPECTIVE ISTORICE

Problema formei de guvernământ a Principatelor Române în perioada derulării Crizei Orientale Prof. Viorel Ciobanu Statul medieval a fost constituit relativ târziu în spaţiul românesc, iar atunci când au fost puse bazele dinastiilor, prin Basarab I, respectiv Bogdan I, modalitatea accederii la tron nu a fost, din păcate, riguros reglementată, precum în Apus, adică principiul ereditar să fie singurul avut în vedere la încoronare, iar prevederile în referitoare la ordinul de primogenitură să fie riguros şi expres formulate. Aşa se face că, timp de secole, spaţiul românesc a fost câmp de luptă între diferiţi pretendenţi, toţi considerându-se îndrituiţi de a revendica funcţia de „gospodarhospodar”, în baza descinderii lor, reale sau cel mai adesea fictive, din „os domnesc.” Acolo unde „argumentele” fiecărei tabere nu erau suficiente, se apela, fără prea multe discuţii, la sprjinul (din păcate interesat) al puterilor vecine. Puţine domnii au avut răgazul necesar unei bune orânduiri şi chivernisiri pentru aceste state, de cele mai multe ori, clasa boierească socotindu-se îndreptăţită să fie şi o clasă politică, având un cuvânt greu de spus în privinţa desemnării domnitorilor. În contextul impunerii regimului fanariot, la debutul secolului al XVIII-lea, situaţia a devenit oarecum stabilă, boierii români fiind înlăturaţi din procesul desemnării domnitorilor, aceştia fiind numiţi, revocaţi, mutaţi, maziliţi, executaţi din ordinul expres al sultanului 1. În context, clasa politică autohtonă a început să formuleze seria memoriilor, de uz intern sau adresate curţilor europene, documente în care au abordat şi problema sistemului de guvernământ în Principatele Române - Moldova şi Valahia. Mişcarea de emancipare din Moldova şi Ţara Românească în secolul fanariot este strâns legată de desfăşurarea Crizei Orientale, de războaiele şi apoi tratativele de pace dintre cei trei actori ai piesei: Imperiul Otoman,

Imperiul Habsburgic şi Imperiul Ţarist. Studiind revendicările formulate în cadrul demersului petiţionar, constatăm că elita politică autohtonă moldo-valahă prefera domnitori pămâteni, dar nu ca rezultat al constituirii conştiinţei naţionale, ci din considerente politice pragmatice, domnitorii fanarioţi erau consideraţi „concurenţi de temut la obţinerea de privilegii diverse” 2: dregătorii, moşii, numiri de potentaţi ai Bisericii şi mănăstirilor. Era apoi vorba de numeroasa clientelă care îl însoţea pe domnul venit din Fanarul Stambulului. Domnii fanarioţi căutau, cel puţin la debutul secolului fanariot, să se legitimeze ca fiind „unii de-ai noştri”, nu intruşi, ei îşi creează cu migală şi acribie o pretinsă genealogie naţională, se înrudesc prin legături matrimoniale cu familiile boierilor locali. În raport cu Marile Puteri, clasa boierească românească se împarte în două grupări: una susţine, chiar deschis, apropierea de puterile creştine, curţile de la Viena sau Sankt Petersburg; cealaltă, temătoare, se opune unei asemenea orientări considerând-o periculoasă şi sortită eşecului, atâta timp cât Imperiul Otoman era încă puternic, dar şi din cauza presiunilor prozelitiste, a tendinţelor de convertire confesională duse de Curtea de la Viena în Transilvania în dauna fraţilor ortodocşi de acolo. Curtea de la Sankt Petersburg părea, astfel, mai frecventabilă. Mişcarea de emancipare naţională din principatele dunărene se desfăşoară de-a lungul întregului secol fanariot, constatându-se totuşi deosebiri notabile în revendicările formulate în prima şi în ultima parte a acestui regim. Până la pacea de la Kuciuk-Kainargi 3 , din anul 1774, memoriile boiereşti adresate curţilor de la Viena şi Petersburg vizează, în general, statutul Principatelor, tinzând către revenirea la 352F

351F

353F

2 xxx, Istoria Românilor, vol.VI, România între Europa clasică şi Europa luminilor, 1711-1821, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p.512. 3 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.220-222.

1 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, Documente din Istoria Românilor, Bucureşti, 1996, p.204-205.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

domniile pământene şi înlăturarea dominaţiei otomane; în cea de-a doua etapă, din 1774 şi până în 1821, memoriile, îndreptate spre cele două capitale amintite anterior, dar şi spre Paris (în contextul manifestărilor de hegemonie europeană ale Republicii şi Imperiului napoleonian), vizează îndeosebi scopuri interne, referitoare la forma de guvernare, împărţirea puterii în stat între clasa boierească şi domn. Astfel, un memoriu adresat Curţii din Viena, în 1718 (în contextul noului război austro-otoman, încheiat prin pacea de la Passarowitz), deci la debutul secolului fanariot, cuprindea dezideratul impunerii unor „domni pe viaţă, care să poată fi înlocuiţi doar cu consimţământul boierilor.” 4 Aşadar, boierii pământeni erau adepţii unui regim nobiliar, ei fiind destul de nemulţumiţi de forţa domnilor fanarioţi, instrumente ale curţii sultanului de la Istanbul, politica reformatoare 5 a unora din aceştia fiind considerată ca urmărind diminuarea privilegiilor lor legitime, prejudiciile aduse clasei boiereşti fiind intolerabile pentru aceasta. În plus, domnii fanarioţi încep să fie percepuţi şi ca instrumente ale dominaţiei şi opresiunii externe. Aşadar, boierimea autohtonă a acţionat mai întâi din considerente politico-sociale şi de-abia mai târziu din cele naţionale, boierii manifestânduse în sensul menţinerii privilegiilor de clasă. Mult timp ei nu aveau nimic împotriva sistemului fanariot, nici nu îl percepuseră ca o schimbare de sistem, când au constatat că nu mai pot accede la privilegii (la toate privilegiile de castă, moştenite din tată-n fiu, mai bine spu) din cauza grecilor, au fost indignaţi. Apropierea Rusiei de spaţiul românesc determină contacte diverse: de la voluntarii români care luptau sub steagul ţarist până la delegaţiile de boieri munteni şi moldoveni prezente la curtea ţarinei Ecaterinei a II-a la 1768. În acest context, unii boieri, atât moldoveni cât şi munteni, din impuls propriu dar şi din ordin rusesc, solicită încorporarea

principatelor de către Rusia, sub forma unui protectorat, iar statul să fie unul aristocratic „ocârmuirea ţării să fie aristocraţie, adică să se aleagă 12 boieri mari din starea întâi.” 6 Cealaltă mare putere angrenată în moştenirea „omului bolnav” al Europei nu putea accepta o astfel de schimbare a raporturilor de forţă zonale şi va respinge vehement această idee, detensionarea relaţiilor dintre cele două imperii fiind mediată de Prusia care, prin regele Frederic al II-lea, găseşte o soluţie de compromis – prima împărţire a Poloniei din anul 1772! Aşadar, prima împărţire a Poloniei are drept cauză imediată tendinţele de expansiune ale celor trei mari state în spaţiul est şi sud carpatic. În contextul tratativelor ruso-turce de la Focşani din anul 1772, unii mari boieri munteni preconizau, într-un memoriu adresat Vienei, „formarea unui stat care să cuprindă cele două principate, stat independent, condus de un principe pământean, un stat-tampon, aflat sub garanţia colectivă a Imperiului Ţarist, Imperiului Habsburgic şi Prusia” 7. În context, sunt „descoperite”şi aşa-numitele „capitulaţii”, false, acte care vor deveni instrumente de negociere a statutului de autonomie a principatelor române (în secolul al XIX-lea fiind chiar recunoscute de marile puteri ale Europei ca bază a statutului juridic internaţional al principatelor dunărene 8). Dorinţa de emancipare naţională se accentuează după semnarea păcii de la Kuciuk Kainargi din anul 1774 9, numărul memoriilor creşte, apărând totodată şi mişcări conspirative vizând diverşi domnitori fanarioţi. În contextul tratativelor ruso-turce de la Şiştov din anul 1791, se desfăşoară o amplă mişcare petiţionară, în care este implicat şi episcopul Chesarie Râmniceanu, demers rămas fără urmări practice, dar interesant în privinţa evoluţiei ideilor despre regimul politic 356F

354F

355F

4 5

357F

358F

359F

xxx, Istoria Românilor, vol.VI, p.516. Ibidem. 8 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p. 244-247; Tratatul ruso-turc de la Adrianopol, 2/14 septembrie 1829. 9 Ibidem, p. 220-222. Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, 10/21 iulie 1774. 7

xxx, Istoria Românilor, vol.VI, p. 515. Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.205-208.

PERSPECTIVE ISTORICE

preconizat: alegerea domnitorului de către toate stările sociale. E totuşi un progres în raport cu vechea solicitare de „republică aristocratică”! În contextul derulării Chestiunii Orientale, Rusia preconiza în anul 1770 un alt mod de infiltrare în spaţiul românesc, o cale indirectă de a-şi impune dominaţia în Principate: proiectul urmărit de împărăteasa Ecaterina a II-a viza unirea lor într-un singur stat, cu funcţia de stat-tampon între cele trei imperii care-şi disputau dominaţia zonei ţarist, austriac şi otoman. „Planul dacic” (noul stat urmând să se numească Dacia) a fost respins de austrieci şi privit cu îngrijorare de Prusia. Alternativa preconizată atunci de Ecaterina a II-a a fost să încorporeze aceste principate la Polonia, în pregătirea rapturilor teritoriale care o vizau; nici acest demers nu a avut câştig de cauză, nu s-a materializat. În anii 1775-1783 10, Rusia a încercat să reînvie proiectul, sub forma celui „grecesc-bizantin”, dar nici acesta nu s-a materializat. Problema principatelor române dunărene (chiar a unirii lor, a destinului istoric comun) se vădea astfel a fi una din cheile rezolvării Chestiunii Orientale. Franţa, devenită o mare putere, începe să fie privită cu speranţă şi încredere, ei fiindu-i adresate memorii în anii 1802 şi 1807, speranţele nu sunt însă confirmate, Napoleon vedea spaţiul românesc mai degrabă ca un „teritoriu de compensaţie” precum în cazul tratatului de la Erfurt din 1808, „micul corsican” nefiind practic interesat de soarta românilor. 11 În intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea sporeşte numărul memoriilor legate de forma de guvernământ a Principatelor române 12 abordările sunt foarte diverse: de la absolutism luminat, la monarhie constituţională şi până la republică. Republica însă, precum în cazul memoriului semnat de marele boier moldovean Dumitrache Sturdza în anul 1802, care viza fondarea unui regim

aristo-democraticesc.! Curat democraţie ! cum ar fi exclamat Caragiale. Dar ideile Revoluţiei franceze, emisarii Petersburgului şi trezirea naţiunii române la luptă sub conducerea lui Tudor Vladimirescu au condus şi la creionarea altor soluţii politice pentru spaţiul românesc, aspiraţii care pot fi detectate din documentele mişcării „Domnului Tudor” Programul Adunării norodului 13 -, „Cererile norodului românesc”, redactat în anul 1821, cuprindea o sumă de idei mai vechi, preluate din numeroasele memorii anterioare, dar şi idei noi, izvorâte din felul în care Tudor Vladimirescu vedea lucrurile, el fiind o personalitate racordată la „spiritul epocii”. Istoricii vorbesc de o variantă a memoriului având 48 de articole, definită de un ziar britanic drept o Constituţie, care n-a fost găsită 14. Memoriul cel mai important al lui Vladimirescu avea în cuprinsul său cereri vizând: problemele reformării fiscalităţii, justiţiei, armatei, Bisericii, numirea în funcţii publice, problema domnitorilor, eliminarea corupţiei, nepotismului, venalităţii funcţiilor. 15 Despre domn se spunea „Domnul ţării să nu aducă cu înălţimea (sa) aicea în ţară mai mulţi boieri greci decât patru, adică un postelnic mare, un cămăraş, un portar şi un grămătic mare.” 16 După asasinarea lui T. Vladimirescu de către eterişti şi înfrângerea revoluţiei sale, în mod paradoxal, am spune dacă n-am cunoaşte în detaliu problema insurecţională a anului 1821 în sud-estul european (când grecii l-au trădat deschis pe sultan, iar românii numai voalat), Înalta Poartă acceptând revenirea la domnii pământeni. În context, diverşi învăţaţi 17 dar şi grupări liberale boiereşti se pronunţă în privinţa organizării statului român. „Cărvunarii” 18 , redactând amplul proiect de Constituţie a Moldovei (cuprinzând nu mai 363F

364F

360F

365F

366F

361F

367F

362F

368F

xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, Constituirea României moderne, 2003, p.33. 14 Ibidem, p.35. 15 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p. 231-233. 16 Ibidem. 17 Ibidem, p.229; Dinicu Golescu despre situaţia grea a ţăranilor; p.240-241. Dinicu Golescu despre necesitatea dezvoltării activităţii industriale. 18 Ibidem, p.236-238.

xxx, Istoria Românilor, vol.VI. p.616. Ibidem, p.519. 12 Ibidem, p.522. 11

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

puţin de 77 de articole „punturi”) la 1822, scriu, referitor la puterile statului, în articolul 19. „(...) Puterea legiuitoare se exercită de domn împreună cu Sfatul Obştesc. Puterea administrativă şi executivă se exercită de Domn singur.” 19 Aşadar o primă constituţie care ia în calcul 20împărţirea puterilor în statul român şi o diminuare a autorităţii exclusive a marii boierimi. „Constituţia cărvunarilor” a micii boierimi moldovene în frunte cu Ionică Tăutu rămâne la stadiul de proiect, însă derularea Chestiunii Orientale impune noi abordări pentru organizarea spaţiului românesc, prevederi impuse de marile puteri – Imperiul Ţarist şi cel Otoman. În Convenţia ruso-turcă de la Akkerman (Cetatea Albă), din 25 septembrie/7 octombrie 1826, se prevedea ca domnul (hospodarul) „să fie ales dintre boierii cei mai vechi şi cei mai capabili, de către boierii divanului, conform datinilor, pe şapte ani.” 21 Dar Rusia căuta să-şi consolideze influenţa şi să dobândească dominaţia în spaţiul românesc; după un fulgerător război victorios antiotoman, curtea de la Sankt Petersburg şi-a atins obiectivul. Prin Tratatul ruso-turc de pace de la Adrianopol, 2/14 septembrie 1829 22, (...) durata de guvernare a hospodarilor s-a decis „să nu mai fie limitată la şapte ani, ca în trecut, ci ca ei să fie de acum înainte învestiţi cu această demnitate pe viaţă, în afară de cazurile de abdicare de bună voie sau de destituire din cauză de delicte, prevăzute în numitul act separat.” Consolidându-şi dominaţia în Principate (devenind practic putere protectoare), Rusia a impus o legiuire înnoitoare, pentru stadiul rudimentar de atunci al organizării Ţărilor Române dunărene. Regulamentul Organic 23 , care, la secţiunea III, stabilea modul de alegere a domnului „un mare boier pământean”, 24 pentru candidaţi existând anumite criterii ce

trebuiau întrunite în mod cumulativ. Regulamentele Organice, percepute pe bună dreptate ca fiind un instrument de control al Rusiei (care a reuşit să impună acel „articol adiţional”), au suscitat, în mod deosebit în Valahia, reacţii puternice de contestare şi împotrivire. Rezultatul a fost elaborarea unor documentele programatice de către Partida Naţională a boierului liberal Ion Câmpineanu. În „Osăbitul act de numire a suveranului românilor” 25, pentru „suveran”, la articolul e. se specifica: „Persoana suveranului este nesiluită şi sfântă; a suveranului este puterea săvârşitoare; suveranul este şeful cel mai înalt al statului şi comandă puterile de uscat şi de apă, declară război, încheie pacea, tractaturile de alianţă şi de comerţ, numeşte întru toate locurile administraţii publice, face reglementurile şi ordonanţele trebuincioase pentru săvârşirea legilor.”; fiind vorba de un „suveran” trebuia luată în calcul şi problema succesiunii la tron; chestiunea găsindu-şi soluţionarea în următorul mod: „art.j. Moştenitorii suveranului românilor la suirea lor pe tron vor jura faţă de reprezentanţii naţiei că vor păzi cu credinţă constituţiile românilor.” 26 Oarecum aceleaşi soluţii erau găsite şi în celălalt document emanat de Partida Naţională, „Act de unire şi independenţă”, Bucureşti, 1/13 noiembrie 1838 27, articolul al 3-lea precizând că ereditatea „va rămâne în familia care va fi chemată la tron şi va coborî într-însa din fiu în fiu.” Iar art. 4-lea spunea „Îndată ce acel român va fi ales a să urca pe tron va giura nu numai a păzi condiţiile acestui act şi acelea ce să vor înscrie în dăosăbitul act al numirii, ce încă dă a face (ferici)rea românilor, a dobândi indepen(denţa), a face aliaţi şi prieteni locului.” 28 Fără doar şi poate, proiectele pre-paşoptiste menţionate au pregătit revoluţia anului 1848, dar au fost un model şi pentru anii realizării în fapt a Unirii

369F

370F

375F

371F

376F

372F

377F

373F

378F

374F

14 Ibidem. 20 Ibidem, p.241. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p.244-247. 23 Ibidem, p.247-252. 24 Ibidem, p.249.

Ibidem, p.252-254. Ibidem. 27 Ibidem, p.254-256. 28 Ibidem, p.255. 26

PERSPECTIVE ISTORICE

Principatelor. Documentul mai sus citat îşi justifică pe deplin numele: dezideratele majore ale naţiunii fiind Unirea şi Independenţa. 29 Dacă vorbim de documentele paşoptiste, trebuie să ne referim îndeosebi la programul revoluţiei muntene. Proclamaţia de la Islaz 30 cuprindea 22 de articole, redactate eliptic, documentul constituindu-se într-un coerent program de organizare a societăţii româneşti pe principii moderne. Documentul viza aspecte legate de statutul Ţării Româneşti în raport cu Marile Puteri, observându-se diferenţa de abordare în privinţa relaţiilor cu Imperiul Otoman şi cu cel Ţarist, implicit problema Regulamentului Organic impus de acesta din urmă şi aprig contestat de revoluţionarii paşoptişti munteni; reformarea armatei, educaţiei, sistemului juridic, relaţiilor agrare, a proprietăţii, separarea puterilor în stat; Statul urma să fie condus de un domn ales, dar unul „responsabil”, ales pentru o perioadă de cinci ani şi căutat în toate stările societăţii” 31 , cu o listă civilă redusă. Dacă guvernarea revoluţionară de la Bucureşti a fost una efemeră, iar timpul insuficient pentru aplicarea deplină a programului amintit, nu la fel s-a întâmplat cu programul paşoptist, acesta dăinuind peste timp. Convenţia ruso-turcă de la Balta 32 Liman , 19 aprilie/1 mai 1849 făcea ca atingerea idealurilor paşoptiste să pară a se îndepărta tot mai mult, date fiind prevederile retrograde şi restrictiv-punitive ale acordului dintre cele două imperii (precum „numirea domnilor pe timp de şapte ani„ – aşadar o retrogradare a statutului internaţional al principatelor, deoarece Tratatul de la Adrianopol şi Regulamentele Organice prevedeau alegerea domnilor pe viaţă) şi prezenţei trupelor de ocupaţie ruso-turce „pentru moment să fie lăsaţi aici 25 până la 35 000 de oameni de fiecare dintre cele două părţi.” 33 Dar emigraţia ducea mai departe programul paşoptist, idealul Unirii care-i

însufleţea fiind, precum flacăra olimpică, de nestins. Revelatoare este, în acest sens, Scrisoarea trimisă de Nicolae Bălcescu, din Paris, lui A.C. Golescu, la 4 martie 1850. 34 Astfel, programul paşoptist şi-a urmat cursul, în mare parte cu aceeaşi protagonişti (N. Bălcescu, M. Kogălniceanu, Al.I. Cuza, V. Alecsandri, I.C. Brătianu, I. Ghica, D. Bolintineanu ş.a.). N. Bălcescu prezenta foarte clar etapele care urmau a fi parcurse pentru împlinirea idealului naţional: o revoluţie democratică şi socială (realizată la 1821 şi 1848), unitatea naţională şi independenţa naţională. 35 Referitor la intensa luptă dusă în emigraţie (în exilul la care-i forţase îndeosebi despotismul rus şi instrumentele sale din principate), efort dus de către generaţia paşoptistă, N. Iorga are cuvinte emoţionante 36, În abordarea revoluţiei de la 1848 şi ideea Unirii, marele istoric scria „În stoluri au plecat pribegii spre Apus bătând la toate uşile şi cerşind de la toate mărimile. Aceasta nu o făceau însă în însuşirea lor de moldoveni sau munteni ci (...) în însuşirea lor de români.” Scopul lor suprem era Unirea Principatelor. Activitatea în vederea realizării Unirii a continuat în exil, iar apoi s-a mutat în ţară, îmbrăcând forme diverse, de la editarea de reviste şi manifeste la conferinţe, serate, atragerea de personalităţi europene pentru cauza Unirii – Jules Michelet, Edgar Quinet, Paul Bataillard ş.a. 37 Printre periodicele cele mai active amintim „Steaua Dunării” Programul revistei „Steaua Dunării”, 1 octombrie 1855 38 se pronunţa pentru Unirea Moldovei şi Valahiei într-un singur stat, obiectivul sacru al periodicului fiind să acţioneze, să ducă o politică activă „politică, care se rezumă în aceste cuvinte: autonomia Principatelor, Unirea Principatelor”. Însă nu era de ajuns ca românii să dorească Unirea, trebuia şi un context european favorabil. Şi Istoria a acţionat în

Ibidem, p.234-236; Nicolae Bălcescu despre revoluţia de la 1821 şi prefaţarea de către ea a revoluţiei de la 1848. 30 xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I. , p.279-287. 31 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.270-272. 32 Ibidem, p.284-287. 33 Ibidem, p.286.

379F

384F

380F

385F

386F

381F

382F

387F

388F

383F

Ibidem, p.281-282. Ibidem. 36 Ibidem, p.283-284. 37 Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1966, p.33-34. 38 Ibidem, p.288. 35

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

interesul românilor, Congresul de pace de la Paris, prin Tratatul de pace general semnat la 30 martie 1856 de marile puteri, 39 reuniune care a urmat Războiului Crimeii, a luat în dezbatere şi problema românească. Trei au fost prevederile referitoare direct la Principate: retrocedarea Sudului Basarabiei către Moldova – art.XX-XXI, impunerea garanţiei colective a marilor puteri – art.XXII, formarea Adunărilor – divanurilor ad-hoc, cu rol deliberativ, consultativ – art. XXIV-XXV). De la acest ultim punct s-a putut porni demersul unificator. Areopagul european se exprimase; era rândul românilor să se trezească din lunga letargia care îi toropise sute de ani, să facă „precum românii vor dori şi simţi.” Sultanul a emis proiectul firmanului electoral pentru alegerea Adunărilor ad-hoc la data de 26 decembrie 1856 /7 ianuarie 1857, după ce toate marile puteri, mediind inerentele neînţelegeri izvorâte din interesele specifice fiecăreia, au ajuns la un consens. Firmanul a fost aprobat de sultan la 14/26 ianuarie 1857 şi comunicat la Bucureşti şi Iaşi. 40 În toamna anului 1857, după numeroase piedici puse de cei ce se opuneau Unirii Moldovei şi Valahiei, cele două Adunări s-au întrunit: cea de la Iaşi la 22 septembrie/4 octombrie, cea de la Bucureşti la 30 septembrie/12 octombrie 41 Solicitările naţiunii, supuse la vot, au întrunit în Moldova un număr de 81 de voturi, împotrivă au votat marele boier Alecu Balş - proprietarul unei moşii de 80 000 de fălci de pământ 42 - şi episcopul locţiitor Hermeziu. Şi la Bucureşti a fost o largă majoritate, nu însă unanimitate. 43 Dar să vedem asupra căror probleme sa pronunţat naţiunea română reprezentată în cele două divanuri ad-hoc. Hotărârea Adunării ad-hoc a Moldovei cu privire la Unirea Principatelor 44 , 1857, octombrie, 7. (decizia fiind citită de Mihail Kogălniceanu, recunoscut

în cadrul marilor adunări plebiscitare paşoptiste dar şi din cursurile sale academice, drept un iscusit orator) suna, în rezumat, astfel: „(...) Adunarea ad-hoc a Moldovei, neavând în privire decât drepturile şi folosul naţiei române, declară că cele dintâi, cele mai mari, mai generale şi mai naţionale dorinţi ale ţării sunt: I. Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634; II. Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România; III. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de-ale Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării; IV. Neutralitatea pământului Principatelor; V. Puterea legiuitoare încredinţată unei obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei; Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.” 45 Aşadar, un amplu memoriu justificativ, explicativ, cu solide argumente istorice, juridice, diplomatice constituie preambulul celor cinci articole referitoare la: autonomia statală, un singur stat – România, principe străin, neutralitate, parlament reprezentativ. Toate punctele, complementare şi indivizibile, au fost riguros argumentate de deputaţii naţiei, eşafodajul fiind unul deosebit de bine construit, vădind temeinice cunoştinţe istorice şi arguţie avocăţească. Îmdeplinirea cererilor de autonomie şi neutralitate asigura statutul juridic necesar unei bune guvernări, o umbrelă de securitate în faţa deselor, prea deselor incursiuni străine ale anilor şi secolelor precedente. Parafazându-l pe Bălcescu, aceste condiţii fiind îndeplinite, s-ar fi putut porni pe calea reformării şi propăşirii naţionale. Solicitarea Unirii depline, sub numele de România, viza dobândirea unei temelii trainice pentru funcţionarea statului, instituţiilor, vieţii economice, din alte varii domenii; era, precum toate celelalte, o

389F

395F

390 F

391F

392F

393F

394F

Ibidem, p.289-294. xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.447. 41 Ibidem, p.457-459. 42 Constantin C. Giurescu, op. cit., p.41. 43 xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.460. 44 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.297-302. 40

Ibidem, p.302.

PERSPECTIVE ISTORICE

condiţie fundamentală a asigurării perenităţii fiinţei naţionale. În privinţa opţiunii pentru principele străin, argumentele erau următoarele: „un regim stabil, respectat înlăuntru de toţi şi sprijinit în afară de marea familie a caselor domnitoare; un asemenea regim nu ni-l poate da regimul viţios al domnilor electivi şi schimbători, care, istoria este martoră, n-au produs decât anarhie prin rivalităţile şi ambiţiile deşilor şi mulţilor aspiranţi, slăbiciune şi corupţie prin abuzurile şi nepotismul lor, şi mai ales năvăliri şi resbele prin despărţirea ţărilor şi supunerea domniilor la toate înrâuririle străine.” 46 Este o prezentare sintetică, dar foarte cuprinzătoare, a istoriei românilor din zorii Evului Mediu, de la întemeierile statale şi fixarea principiului dinastic - Basarabii respectiv Maşatinii -, principiu care, din păcate, nu a fost riguros urmărit şi aplicat precum în Apus, şi până în chiar momentul funcţionării divanurilor ad-hoc (să nu uităm nefasta activitate a caimacamului Vogoride, aceasta fiind cea mai apropiată cronologic de momentul cererii divanurilor de unire sub un principe străin. Complementar acestor argumente avem cerinţa, pentru că Principatele ”sunt însetate de legalitate, de stabilitate şi de dignitate naţională, voind a trăi cu însăşi viaţa lor” se cere reîntoarcerea la „vechiul principiu al eredităţii tronului”. Este socotit în mod imperativ necesar un prinţ străin „ales dintre dinastiile domnitoare ale Europei, afară de acelea ale staturilor vecine, spre a nu motiva străine înrâuriri.” Adoptarea acestui principiu, „este menită a pune capăt relelor trecutului şi a pregăti patriei o eră nouă”; pentru că prinţul străin este absolut necesar, condiţia sine qua non, este, pentru a parafraza o formulare paşoptistă „cheia bolţii fără de care s-ar prăbuşi întreg edificiul naţional” românii renunţau la dreptul istoric de a-şi alege şefii statului, puterile garante urmând a stabili numele acestuia. Aşadar, se cerea un verdict al consiliului marilor puteri luate ca întreg, socotite perfect

îndreptăţite şi bine intenţionate în privinţa desemnării conducătorului statului român moden. Constatăm că, după lupte seculare între diferite facţiuni boiereşti pentr accedeea la tronul ţărilor române, după zeci de memorii adresate curţilor europene în cadrul derulării Chestiunii Orientale, în care protipendada ceruse revenirea la domnii pământeni, acum se solicită solemn un principe străin. Nefastele experienţe ale trecutului, sau chiar ale prezentului - anului 1857, conduseseră la tragerea unor concluzii de rigoare – doar un principe străin poate asigura unirea trainică, echilibrul între diverse facţiuni şi partide, respectarea legilor şi a constituţiei, demnitatea naţională, liniştea şi sprijinul extern. Pentru ca legătura dintre dinastie şi ţară să fie una trainică, să nu apară sciziuni şi schisme, se impunea necesitatea ca moştenitorii să fie crescuţi în religia ţării, cea ortodoxă a Răsăritului. 47 Hotărârea Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti 48 cu privire la Unirea Principatelor, 1857, octombrie, 8. 49 suna în mod aproape identic „(binele naţiei) nu s-ar găsi decât în Unirea amândoura Principatelor într-un singur stat şi în instituirea principiului eredităţii tronului. Ea recunoaşte, deosebit de aceasta, că ereditatea nu ar fi cu putinţă decât prin aşezarea pe tron a unei ramure a vreuneia din familiile domnitoare din Europa. De aceea, românii sunt unanimi în dorinţa formulată în următoarele patru puncte: 1. Chezăşuirea autonomiei şi drepturilor noastre internaţionale după cum sunt hotărâte amândouă prin capitulaţiile din anii 1394, 1406. 1513, încheiate între ţările române şi Înalta Poartă suzerană, precum şi neutralitatea teritoriului Moldo-român; 2. Unirea ţărilor România şi Moldova într-un singur stat şi sub un singur guvern; 3. Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare d-ale Europei, şi ai cărui moştenitori născuţi în ţară am dori să fie crescuţi în religia ţării; 4. Guvern constituţional reprezentativ şi, după datinele

396F

397F

398F

399F

Ibidem. Constantin C. Giurescu, op. cit., p.41. (cele două principate îşi unificaseră cerinţele încă din 5 martie 1857). 49 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.302. 48

Ibidem, p.301.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

cele vechi ale ţării, o singură adunare obştească, care va fi întocmită pe bază electorală largă, încât să reprezinte interesele generale ale populaţiei române.” 50 Luând în considerare cele exprimate de adunări, reprezentanţii marilor puteri au întocmit un Raport al Comisiei de Informare, pe care, la 26 martie/7 aprilie 1858 l-au trimis, însoţit de numeroase observaţii legate de reformele care erau necesare noului stat, puterilor garante. 51 La 7 /19 august 1858, marile puteri întrunite în Conferinţa de la Paris, au adoptat Convenţia de la Paris 52 , baza constituţională a statului care urma să fie creat. În ciuda cererii formulate de reprezentantul Franţei, contele Walewski, preşedintele conferinţei, de a se da curs dorinţei de unire exprimată de Adunările adhoc, reprezentantul britanic, Cowley, a impus o soluţie de compromis: o unire parţială, lăsând românilor sarcina şi şansa de a acţiona pentru împlinirea dezideratului de unire. Astfel, domnitorul urma să fie ales, în fiecare ţară, pe viaţă, de către Adunarea electivă. Domn putea fi orice muntean sau moldovean, cu un venit de 3 000 de galbeni şi având îndeplinite funcţii publice timp de 10 ani. 53 Însă programul unioniştilor, cel adoptat în toamna anului 1857, nu era abandonat 54. În preziua alegerilor din Moldova, la 4/ 16 ianuarie 1859, era prezentată de către M. Kogălniceanu o petiţie cetăţenească, cerânduse să nu se uite dorinţa de unire. Tot M. Kogălniceanu, spijinit de alţi unionişti, cerea Adunării elective, ca înainte de a alege noul domnitor, să-şi exprime încă o dată adeziunea la dorinţa cea mai aprinsă a poporului întreg: respectiv Unirea Principatelor Moldova şi Valahia sub guvernământul unui principe străin.” Domnul ales trebuind să rezolve această unire în cât mai scurt timp. Un grup de deputaţi, printre care şi colonelul Al.I. Cuza, care ştia că a doua zi va fi ales domn, a venit cu

un amendament în care, mulţumindu-se puterilor garante, (...) Adunarea exprima, totodată „cea mai sacră şi vie părere de rău” pentru neîmplinirea celei mai unanime dorinţe a naţiunii române, adică Unirea Principatelor Moldova şi Valahia într-un singur stat sub un principe străin.” Aşadar, noul domn urma să fie, aşa cum el însuşi s-a autodefinit, „purtătorul unui depozit sacru” până când împrejurările aveau să îngăduie înfăptuirea deplină a programului Adunărilor ad-hoc (mulţi dintre electori, îndeosebi boieri liberali, orăşeni sau clăcaşi dorind, pentru moment, înfăptuirea cel puţin a programului paşoptist). Şi a fost ales acelaşi domnitor, Al.I. Cuza, la 5 şi 24 ianuarie 1859, domnul Unirii fiind conştient de caracterul efemer al funcţiei sale. Trebuia ca românii să găsească momentul potrivit pentru a pune din nou marile puteri în faţa faptului împlinit – aducerea unui principe străin. În toamna anului 1865, în contextul deteriorării situaţiei financiare a ţării şi a acutizării conflictului dintre domnul - devenit unul autoritar - Cuza şi „monstruoasa coaliţie”, domnitorul Al.I. Cuza a trimis un amplu Memoriu 55 către împăratul Napoleon a III-lea în care, după ce enumera multiplele reforme ale cărui artizan a fost, îşi manifesta disponbilitatea de a abdica în favoarea unui principe străin, fiind îngrijorat şi de eventuale aranjamente internaţionale care să aducă prejudicii ţării. 56 Hotărârea de a abdica a reluat-o Cuza şi în discuţiile cu unii apropiaţi, cu membri ai corpului diplomatic, dar şi în Mesajul de deschidere a lucrărilor Parlamentului în 5/17 decembrie 1865. 57 Acelaşi crez, al necesităţii unui prinţ străin l-a repetat Al.I. Cuza şi în momentul în care a fost silit să abdice, la 11/23 februarie 1866, actul de abdicare amintind şi „angajamentul” ce şi-l

400F

401F

402F

403F

405F

404F

406F

407F

55 Constantin C. Giurescu, op. cit., p.346. (mesajul a fost trimis prin curier, Iancu Alecsandri, dar care nu l-a putut înmâna direct împăratului Napoleon al III-lea, fapt ce vădea răcirea relaţiilor dintre „suveranii” celor două state). 56 xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.534. 57 Ibidem, p.535; Constantin C. Giurescu, op. cit., p.351.

Ibidem. 51 xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.465. 52 Ibidem. 53 Ibidem, p.466-468. 54 Ibidem, p.468.

PERSPECTIVE ISTORICE

luase la înscăunare de a se retrage, 58 Cuza manifestându-se într-un mod cavaleresc şi patriotic, atât cu ocazia abdicării cât şi atunci când a părăsit ţara, îndreptându-se prin Braşov spre Germania. 59 V. Alecsandri critica modul lipsit de cavalerism în care s-a produs detronarea lui A.I. Cuza 60, recunoscând totuşi pierderea de popularitate a acestuia în ultimii ani de domnie, îndeosebi după lovitura de stat din 2 mai 1864. Însă complotiştii nu organizaseră totul în cele mai bune condiţii şi cu evitarea oricăror riscuri pentru ţară. A fost nevoie de o intensă activitate diplomatică menită a stăvili tendinţele belicoase ale otomanilor (sultanul recunoscuse în anii precedenţi unirea principatelor doar pe timpul domniei lui Al.I.Cuza), pornirile separatiste din Moldova şi atragerea Franţei şi Prusiei în demersul găsirii şi instalării unui principe dintr-o casă domnitoare a Europei, de a trece peste eşecul aducerii la tronul României a principelui belgian Filip de Flandra (agreat de fraţii Hurmuzaki drept principe al viitorului stat român încă din anul 1855, fiind considerat cel mai potrivit pentru o Românie în devenire o Belgie a Orientului). 61 Trebuia găsit repede un principe pentru periclitatul tron român. La 14/26 martie 1866, emisarii autorităţilor de la Bucureşti, I.C. Brătianu şi Ioan Bălăceanu au propus candidatura principelui german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Dar de ce doreau românii un principe străin, Carol sau oricare altul ? Pentru că era, în primul rând un străin. Lucian Boia, în recenta carte 62 , De ce este România altfel ?, în capitolul „Spre Occident. Contribuţia străinilor” scrie: „Cel mai ilustru dintre „nou-veniţi” este, fără îndoială, însuşi regele Carol I. S-a dorit a fi, în lunga sa domnie, un model de rigoare şi de ordine; exact ceea ce nu prea corespundea tradiţiei româneşti.” Şi tot el adaugă „Peste

toate, oamenii politici români au procedat înţelept atunci când au decis să aplice principiul dinastic şi să apeleze la un principe străin. Era nevoie de cineva din afară, de un arbitru care să nu poată fi contestat, şi trebuia stabilit un criteriu de continuitate.” 63 În contextul anunţării desemnării prinţului Carol şi a plebiscitului de confirmare care urma să aibă loc, Locotenenţa domnească reliefa legăturile de rudenie ale principelui Carol „rudă, prin două ramure, cu Napoleon al III-lea şi încă considerat ca făcând parte din însăşi acea familie Bonaparte.” 64 Rezultatul plebiscitului a validat candidatura principelui Carol, care, venind incognito în ţară, a depus jurământul de credinţă la 10/22 mai 1866, 10 Mai devenind Ziua Naţională a României. Concomitent cu demersurile de înscăunare a lui Carol, a fost adoptată şi o nouă lege fundamentală, întrucât Statutul lui Cuza era vădit nedemocratic. Este o Constituţie puternic personalizată, domnia fiind dată principelui Carol şi urmaşilor săi. 65 Constituţia din 1866, la partea consacrată domnului specifica: „art.82. Puterile constituţionale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtoare directă şi legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a coborâtorilor lor. Coborâtorii măriei sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului. (art.83-86 – reglementau problemele legate de succesiune şi vacanţa tronului) art.87. Domnul este major la vârsta de 18 ani împliniţi. La suirea sa pe tron, el va depune mai întâi în sânul adunărilor întrunite următorul jurământ „Jur de a păzi constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului.” Aşadar, s-a dorit şi s-a reuşit încoronarea unui principe străin, care să dea ţării prestigiu şi demnitate, echilibru şi linişte internă, prosperitate, care să aducă tot ceea ce românii nu au avut de-a lungul secolelor din cauza nefastului sistem electiv şi pseudo-

408F

409F

413F

410F

414F

415F

411F

412F

xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.537. Constantin C. Giurescu, op. cit., p.378. (Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine” apoi a încheiat cu cuvintele: „Să trăiască România !” 60 Ibidem, p.553. 61 Ibidem, p.553-560. 62 Lucian Boia, De ce este România altfel ?, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2012, p.28. 59

Ibidem, .30. xxx, Istoria Românilor, vol.VII, tom.I, p.557. 65 Homer Radu, Petru-Ioan Orha, op. cit., p.325. 64

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Trebuia să fim altfel de cum fusesem veacuri de-a rândul. Să fim din nou şi puternic acordaţi la Europa, la valorile Occidentului.

ereditar impus încă din zorii Evului Mediu românesc. La păşirea în epoca modernă, cele mai luminate minţi româneşti solicitau prevederi care să asigure stabilitatea şi securitatea statului şi prosperitatea naţiunii.

ASPECTE LEGATE DE FRECVENŢA ELEVILOR, OBIECTELE DE STUDIU, REZULTATE LA EXAMENE ÎN CÂTEVA COMUNITĂŢI DIN COMITATUL ZARAND (1861-1876) Prof. dr. Felicia ADĂSCĂLIŢEI Înţelegerea problemei şcolare trebuie pusă în directă legătură cu comunităţile satelor care le-au creat şi le susţin, ţinând cont de faptul că aceste comunităţi sunt relativ mici, au o înzestrare economică deficitară şi se luptă cu greutăţi mari pentru a-şi putea asigura de la un an la altul, de la o recoltă la alta, existenţa cu adevărat grea. Aceste colectivităţi ţărăneşti nu dispun decât foarte rar de bunuri colective ce ar putea fi destinate şcolii, susţineau singure nu numai şcoala ci şi biserica cu aparatul ei, ca şi întreaga administraţie comunală, jude, notar, juraţi, condiţii în care satele nu pot face prea mult pentru cauza şcolii. Condiţia materială deficitară a mediului social românesc rămâne un obstacol omniprezent şi durabil în faţa învăţământului. Raportul consilierului şcolar Pavel Vasici din anul 1864 menţiona faptul că şcoala nu era frecventată de către copii decât „neregulat şi numai în timpul iernii”. Învăţătorii nu-şi puteau îndeplini misiunea lor aşa cum se cuvenea, nu doar din cauză că salarizarea lor şi aşa era foarte slabă, ci şi pentru că depindeau de comuna bisericească, şi dacă voiau să rămână în posturile lor, erau obligaţi să facă pe plac comunelor, adică să nu-i forţeze pe părinţi să-şi dea copii la şcoală. 1 În cercul Hălmagiului până în 1860 frecvenţa elevilor era destul de redusă, excepţie face Şcoala normală din Hălmagiu, care a avut întotdeauna un contingent însemnat de elevi, deoarece era considerată puntea de trecere spre Preparandia şi Teologia din Arad. Necesitatea şcolii o înţelegeau numai aceia care intenţionau să-şi facă copii preoţi sau învăţători. 2 După 1869 în privinţa verificării frecvenţei şcolare, scaunele şcolare au fost obligate să ceară conducerii comunei ca, anual, înainte de începerea cursurilor, antistia comunală să publice Ordinul legal de şcolarizare pentru copii de 6-12 ani şi de 12-15 ani. 3 Absenţele de la şcoală trebuiau prezentate de către învăţător la scaunul şcolar la fiecare sfârşit de săptămână. Se admiteau absenţe doar în cazuri de boală, de deces sau festivităţi în familie. În toate celelalte cazuri, absenţele erau considerate nemotivate, iar scaunul şcolar era obligat să-i avertizeze pe părinţii copiilor. În cazul absentării de la şcoală din cauza sărăciei (de exemplu lipsa de îmbrăcăminte), scaunul Colar trebuia să ofere ajutor sau să organizeze o colectă publică. 4 Din „Conspectul despre şcoli şi învăţători pe anul 1875” obţinem informaţii despre şcoli şi dascăli, dar şi despre frecvenţa elevilor: 5 416F

417F

418F

419F

420F

Paul Brusanowski, Învă ț ământul -1918. Întreconfesional exigen țeleortodox statuluidin centralizat Transilvania între anii şi principiile autonomiei bisericeşti, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2005, p.147. 2 Traian Mager, Şcoalele de la Hălmagiu în epoca absolutismului (1850-1868) în „Biserica şi şcoala”, anul LIII, nr. 15, Arad, 7 aprilie, 1929, p.7. 3 Paul Brusanowski, op. cit., p. 217. 4 Ibidem. 5 Traian Mager, Şcoalele de la Hălmagiu în epoca absolutismului (1850-1868) în „Biserica şi şcoala”, anul LIII, nr. 52, Arad, 22 decembrie, 1929, p.11. 1

PERSPECTIVE ISTORICE

Localitatea unde se află şcoala + comunele afiliate

Hălmagiu + Leştioara, Leasa, Tisa, Ioneşti, Ţoheşti, Ţărmure, Poenariu

Hălmăgel Târnăviţa

Sârbi,

Luncşoara + Vosdoci Ociu + Ocişor Bodeşti + Mermeşti Băneşti + Cristeşti Brusturi Lazuri, Groşi Măgulicea Ciuci (Vârfuri) Vidra Aciua (Avram Iancu) + Poiana Pleşcuţa + Gura Văii Aciuţa Dumbrava, Rostoci, Budeşti Tălagi

Numele învăţătorului Clasele I-II elementare – Ioan Costina; Clasa a III-a normală –Blasiu Codreanu; Clasa a IV-a Şcoala Normală – Nicolae Joldea Şcoala de fete – I. Mihailoviciu Nicolae Costina

Obligaţi 6-12 ani 76

la şcoală 12-15 ani 20

Au cercetat 6-12 ani 49

Şcoala 12-15 ani 6

Salariul anual 355 fl.

355 fl.

480 fl.

240 fl.

230 fl.

Preotul Nicolae Popescu Ioachim Murgu Preotul Nicolae Butariu George Bota Iosif Mizeşiu Preotul Arsenie Leuca Nicolae Bucatoşiu Nicolae Şerban Preotul Pavel Mageru Alexandru Popescu

230 fl.

80 48

30 22

39 27

224 fl. 194 fl.

44 69 73

19 18 52

28 43 30

8 8 -

224 fl. 180 fl. 200 fl.

31 60 99 46

27 34 29 23

19 44 26 17

200 fl. 200 fl. 200 fl. 200 fl.

Nicolae Feiru Toma Fărcaşiu Nicolae Sabo

57 34 32

19 29 23

52 30 28

16 -

200 fl. 200 fl. 200 fl.

Preotul Nicolae Sirca

200 fl.

Conform situaţiei prezentate mai sus constatăm că, deşi s-au făcut eforturi pentru întemeierea de şcoli, iar comunitatea locală susţinea învăţătorul prin mijloace proprii, prezenţa elevilor lasă de dorit în cercul Hălmagiului şi nu numai. Din cei 1041 de elevi cu vârsta cuprinsă între 6 şi 12 care ar fi trebuit să frecventeze şcoala, frecventau şcoala 597 elevi adică 57,34%. O situaţie şi mai gravă se înregistrează în cazul elevilor cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani, unde din totalul de 530 de elevi care ar fi trebuit să frecventeze şcoala, frecventau 95 adică un procent de 17,92%, în condiţiile în care conform Legii din 1868, art. XXXVIII se declară obligativitatea învăţământului primar de la 6 la 15 ani pentru toţi cetăţenii ţării, recunoscând totodată şi libertatea învăţământului, în sensul că părinţii îşi pot trimite copii la orice şcoală vor. Învăţătorul Tobie Periam din Băiţa îl informa la 1874 pe protopopul Bradului în legătură cu frecvenţa elevilor, spunând că nu s-au mai înmulţit pruncii la şcoală, tot numai acei 18 copii şi 14 fete, deşi afară de aceştia ar mai fi încă 42 de prunci apţi de şcoală din care nu a venit niciunul. Dascălul critică şi slaba implicare a judelui cercual în rezolvarea acestei situaţii. Explicaţia judelui cercual se bazează pe situaţia materială deficitară a acestor comunităţi pe faptul că „oamenii sunt săraci de tot, neavând nici un venit.” 6 421F

Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Hunedoara (în continuare SJANH), Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 2/1874, f. 1415.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Aceeaşi situaţia a slabei frecvenţe a elevilor la cursuri o întâlnim şi la nivelul Protopopiatului ortodox al Bradului în preajma desfiinţării Comitatului Zarand după cum rezultă din tabelul de mai jos: 7 Copii obligaţi a umbla la şcoală/ Copii umblători la şcoală De la 6 -12 ani /de la 12-15 ani /de la 6-12 ani /de la 12-15 ani (sem. I) (sem. II) (sem. I.) (sem.II) 422F

Băieţi

Fete

Total

Băieţi

Fete

Total

Băieţi

Fete

Total

Băieţi

Fete

Total

Băieţi

Fete

Total

Băieţi

Fete

Total

Băiţa Birtin

40 19

39 16

79 35

17 2

16 2

33 4

28 14

18 8

46 22

20 5

10 2

30 7

1 -

2 -

3 -

1 -

2 -

3 -

Blăjeni Bucureşci Buceş Brad Bulzeşti Căinel Cărăstău Ţebea Crăciuneşti Crişcior Curechiu După Piatră Grohot Hărţăgani Juncu Lunca Luncoiu de Sus Mesteacăn Mihăileni Luncoiu de Jos Ormindea Peştera Tătăreşti Prihodişte Ribicioara Ribiţa Ruşi Sălişte Şesuri Stănija Ţărăţel Tomnatec Trestia Vaca Valea Brad Zdrapţi Total

100 50 30 49 100 25 26 70 32 21 47 50 28 80 40 40 35

60 38 10 12 98 19 18 62 20 13 50 48 27 60 35 30 30

160 88 40 61 198 44 44 132 52 34 97 98 55 140 75 70 65

35 20 15 12 30 12 2 43 8 10 19 26 21 40 16 16 15

18 12 4 4 25 8 1 26 2 8 15 25 15 38 18 15 12

53 32 19 16 55 20 3 69 10 18 34 51 36 78 34 31 27

50 30 20 40 35 20 14 70 21 20 30 32 18 45 32 17 16

20 20 5 8 10 12 30 12 4 10 6 5 2 14 11

70 50 25 48 35 30 26 100 33 24 40 38 18 50 34 31 27

31 20 15 32 26 15 12 9 20 18 20 25 14 30 30 7 10

12 12 2 5 5 3 4 6 1 5 4 4 6 3

43 32 17 37 26 20 15 13 26 19 25 29 14 34 30 13 13

8 4 8 6 4 4 12 4 6 4 11 2 5 6 3 3

1 2 2 2 2 2 4 2 2 2 2 2

9 6 10 8 4 6 12 6 10 6 11 2 7 8 5 5

5 3 2 5 2 2 1 1 2 1 8 2 3 5 1 1

1 2 1 2 1 1 1 1 1 -

5 3 3 7 2 3 1 3 3 2 8 2 4 6 2 1

33 12 34

20 8 28

53 20 62

8 4 15

10 3 13

18 7 28

32 11 26

10 4 10

42 15 36

24 10 5

3 4

27 10 9

4 2 4

5 1 2

9 3 6

1 1 3

1 1

2 1 4

58 20 17

51 12 15

109 32 32

18 8 9

20 7 6

38 15 15

40 21 17

20 5 15

60 26 32

35 18 17

14 4 -

49 22 17

5 4 9

4 3 6

9 7 15

2 2 -

1 2 -

3 4 -

48 28 18 30 32 49 23 48 18 40 60 38 1488

29 20 15 25 33 28 19 38 21 41 62 31 1190

77 48 33 55 65 77 42 86 39 81 122 69 2678

20 13 6 13 16 18 15 20 11 18 29 17 597

13 8 5 14 14 16 11 23 10 15 16 18 486

33 21 11 27 30 34 26 43 21 33 45 35 1083

30 20 16 29 30 25 20 21 16 30 40 30 1006

10 10 7 10 3 3 5 3 10 20 14 10 364

40 30 23 39 33 28 25 24 26 50 54 40 1370

21 18 14 20 28 20 18 10 10 26 21 21 695

8 7 4 5 2 1 4 1 2 15 12 4 174

29 25 18 25 30 21 22 11 12 41 33 25 869

5 6 3 6 7 3 6 3 1 3 6 4 178

3 3 2 7 3 1 2 1 1 4 3 2 82

8 9 5 13 10 4 8 4 2 7 9 6 260

3 2 1 3 6 2 1 1 2 1 2 79

2 1 1 1 1 1 1 2 1 2 30

5 3 2 4 7 3 2 1 4 2 4 109

Localitatea

Constatăm, ca şi în cazul protopopiatului ortodox de Hălmagiu, că un număr destul de restrâns de elevi frecventează şcoala. În semestrul I, frecventau şcoala în protopopiatul Bradului din cei 2678 de elevi „obligaţi a umbla la şcoală” doar 1370, adică 51,15%, aproximativ jumătate dintre elevii cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani. 39,95% dintre aceştia erau fete din care frecventează şcoala în semestrul I, 26,56%, în timp ce băieţii frecventează şcoala în proporţie de 73,43%, în semestrul I (cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani). Se constată că în semestrul al II-lea numărul elevilor 7

Ibidem, d. 2/1879, f. 45.

PERSPECTIVE ISTORICE

cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani care frecventează şcoala scade foarte mult, se înregistrează un minus de 501 elevi comparativ cu semestrul I. Dacă în semestrul I al anului şcolar frecventează şcoala 1370 elevi cu vârsta cuprinsă între 6-12 ani, în semestrul al II-lea mai avem 869 elevi prezenţi la şcoală, adică 32,44% din numărul elevilor obligaţi a frecventa şcoala. În semestrul al IIlea mai frecventează şcoala 695 băieţi, cu 311 mai puţini decât în semestrul I, iar fete cu 190 mai puţine, astfel, că din elevii obligaţi a frecventa şcoala mai sunt prezenţi la şcoală 6,49% fete şi 25,95% băieţi. Se constată numărul tot mai mic de fete trimise de către părinţi pentru a urma o şcoală. Acest fapt se datorează şi situaţiei economice deficitare în care se aflau comunităţile rurale şi a obligaţiei acestora de a întreţine şcoala. Constatăm numărul mai redus al elevilor prezenţi la şcoală în semestrul al II-lea, fapt explicabil în condiţiile în care începeau muncile agricole de primăvară, iar părinţii aveau nevoie de copii pentru activităţile din gospodărie. Situaţia este şi mai agravantă în ceea ce priveşte frecventarea şcolii de către elevii cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani, constatăm că familiile nu mai insistau, în ciuda prevederilor legale în vigoare, pentru continuarea şcolii de către copiii lor. Potrivit situaţiei prezentate mai sus, în cele 38 de comunităţi ortodoxe din protopopiatul Bradului numărul elevilor „obligaţi a umbla la şcoală” conform legii din 1868, cu vârsta cuprinsă între 12-15 ani ar fi de 1083, din care au frecventat şcoala în semestrul I un număr de 260 elevi, adică 24%. Dintre cei care au frecventat şcoala sunt 178 de băieţi şi 82 de fete. În semestrul al II-lea şi mai puţini elevi frecventează şcoala până la un număr de 109, se reduce şi numărul băieţilor şi al fetelor, mai frecventau şcoala 79 de băieţi şi 30 de fete. Frecvenţa şcolarilor nu este dintre cele mai bune, dar constatăm o creştere comparativ cu perioada anterioară anului 1861. Odată cu începutul lucrărilor agricole şcoala în cele mai multe sate încetează, copii fiind folosiţi la muncile câmpului. În cercul Băiţei, în unele comunităţi numărul elevilor care frecventau şcoala era destul de redus în 1873. La Căinel, la o populaţie de 454 locuitori, nici un elev nu frecventa şcoala, iar la Blăjeni la o populaţie de 871 de locuitori, frecventau şcoala 6 băieţi. Existau şi situaţii în care numărul elevilor care frecventau şcoala era ridicat, spre exemplu la Bulzeştii de Jos la o populaţie de 838 locuitori, existau 82 de elevi, 48 de băieţi şi 34 de fete. 8 Obiecte de studiu. Rezultate la examene Obiectele de studiu în fiecare categorie de şcoală erau reglementate de către autorităţile civile sau bisericeşti care patronează instituţiile respective. De altfel biserica ortodoxă şi-a asumat rolul de coordonator al şcolii săteşti în toate aspectele. Spre exemplu, în 1874 reprezentanţii episcopiei informau protopopiatele în legătură cu dispoziţiile Consistoriului arhidiecesan, astfel încât comitetele parohiale şi comitetele scolastice au rolul de a se îngriji de susţinerea şi înmulţirea averii şcolii, de a conserva în stare bună edificiul scolastic, de a dota şcoala cu mobilier şi aparatele necesare, de a organiza în înţelegere cu protopresbiterul concursul pentru posturile de învăţători devenite vacante, de a găsi mijloacele necesare pentru repararea şcolilor existente sau edificarea unei şcoli noi, de a găsi mijloacele necesare astfel încât şi copii săraci să aibă cărţile necesare la şcoală. 9 Consistoriul arhidiecesan va elabora un plan de învăţământ conform cerinţelor în uz prin care să se introducă un sistem uniform în şcolile populare confesionale şi va face dispoziţiile pentru manualele didactice necesare în aceste şcoli. Protopresbiterii sau administratorii protopresbiterali, ca inspectori districtuali de şcoli, vor vizita şcolile din tractul lor districtual cel puţin odată pe an, ocazie cu care vor cerceta cu luare aminte tot ce se află în şcoală, în special dacă învăţătorul corespunde chemării sale, dacă băieţii urmează regulat şcoala. Tot cu această ocazie vor să arate poporului, însemnătatea şi necesitatea înfiinţării şi susţinerii şcolilor confesionale româneşti. Vor stărui pentru înfiinţarea de mici 423F

424F

SJANH, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 1/1873. Ibidem, d.2/1874, f. 24-25.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

biblioteci populare pe lângă fiecare şcoală, de asemenea vor dispune ca şi conscrierea băieţilor la şcoală să se facă regulat, cu începerea fiecărui an scolastic şi nu permite ca băieţii, fără vreun motiv grav, să fie prin comitetul parohial dispensaţi de la cercetarea şcolii. Preoţii cu diverse ocazii la sărbători, duminica sau când vor asista la examene, vor arăta şi ei poporului necesitatea şi însemnătatea şcolilor şi de asemenea familia se îndatorează a-şi da copii la şcoală. 10 Obiectele de studiu în şcolile confesionale populare erau: religia şi morala, citire şi scriere, socotitul în oral şi scris, sistemul de măsuri şi greutăţi, limba maternă, elemente de fizică şi istorie naturală, geografia şi istoria patriei, introducerea practică în agricultură (grădinărit), drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, gimnastica având în vedere exerciţiile militare. Andrei Şaguna, fiind asigurat de menţinerea autonomiei şcolare a Bisericii Ortodoxe din Ardeal, a început o importantă operă de organizare, în detaliu a procesului de învăţământ în toate şcolile confesionale din eparhia sa. În acest sens în 1862 emitea şi Instrucţiunea pentru învăţătorii din şcolile normale şi capitale, document care în capitolul al treilea cuprindea instrucţiuni privind şcolile elementare parohiale (populare). Obiectele de învăţământ din şcoala populară cu o singură clasă trebuiau să fie aceleaşi cu cele ale primei clase din şcolile capitale. 11 Aşadar, primele două clase ale şcolilor capitale aveau aceeaşi organizare ca şi cele din şcolile elementare. Capitolul V al instrucţiunii avea ca tematică Didactica specială, referindu-se la modul de predare al religiei de către catihet. În clasa I trebuia să se înceapă cu predarea Bucoavnei, cu rugăciunile obişnuite din timpul zilei, urma apoi Istoria biblică (Vechiul şi Noul Testament), cu arătarea legăturilor între rugăciuni şi Scriptură. În clasa a II-a urma să se predea Catehismul mic, apoi în clasele III şi IV Catehismul bogat. 12 Autorităţile bisericeşti critică lipsa de implicare a învăţătorilor în însuşirea de către elevi a grădinăritului. Legea instrucţiunii publice, XXXVIII de la 1868, în art. 11, menţionează între obiectele de învăţământ în şcolile populare şi instruirea practică în economia de câmp şi mai ales în grădinărit. Folosul acestui studiu nu se poate nega, mai ales la poporul nostru care în cea mai mare parte se ocupă cu agricultura şi pomăritul. Se pare astfel că învăţătorii de pe lângă şcolile noastre poporale nicidecum sau prea puţin se ocupă de instruirea tinerimei noastre în studiul economiei de câmp şi al grădinăritului. Protopopul va dispune ca toţi învăţătorii de la şcolile noastre confesionale să nu neglijeze aspectul menţionat mai sus. Dacă se întâmplă ca pe lângă vreuna din aceste şcoli să nu fie şi loc de grădină, protopopul va stărui a se procura acel loc şi a se întocmi în mod corespunzător scopului de a instrui tinerimea în ramurile de ştiinţă şi practică. 13 Legea şcolară XXXVIII din 1868 stabilea şi materiile care se predau în şcolile confesionale. Conform legii menţionate în şcoala confesională se predau următoarele obiecte de învăţământ: Doctrina religiei şi a moralei, citirea şi scrierea, calculul din cap şi cu cifre şi cunoaşterea măsurilor din patrie, geografia şi istoria patriei, exerciţii săteşti de câmp economice şi grădinărit, scurtă cunoaştere a drepturilor şi datorinţelor civile, cântul şi exerciţii corporale cu privire la exerciţiul militar. Şcoala înfiinţată trebuia prevăzută cu table şi cu cele mai necesare mijloace instrucţionale. Durata anului şcolar se stabilea de cel puţin opt luni pentru şcolile de la sate. Legea mai stabilea că orice şcoală confesională pentru „instrucţiunea populară stă sub supravegherea statului. 14 Constatăm că comunităţile din protopopiatul ortodox Brad respectă durata stabilită pentru începerea anului şcolar. Din cele 37 de comunităţi în care funcţionau unităţi şcolare, constatăm că în 36 şcoala s-a desfăşurat pe parcursul celor 8 luni, prevăzute de lege, sau chiar mai mult. Avem o singură excepţie la Căinel, unde şcoala începe la 1 noiembrie şi se încheie la 30 mai, deci avem o 425F

426F

427F

428F

429F

SJANH, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 2/1874, f. 24 – 25. Paul Brusanowski, op. cit., p. 132-133. 12 Ibidem, p. 133. 13 SJANH, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 2/1879, f. 26. 14 Ioachim Lazăr, Crişan. Un sat istoric din Zarand, p. 274. 11

PERSPECTIVE ISTORICE

durată a anului şcolar de 6 luni. 15 Prezenţa elevilor la cursuri diferă de la o comunitate la alta, la fel şi începutul anului şcolar, dacă în cele mai multe cazuri anul şcolar începe la 1 octombrie, avem şi situaţii când începe mai târziu, la Birtin spre exemplu începe la 17 octombrie, la aceeaşi dată începe şi la Cărăstău sau la Băiţa unde anul şcolar începe la 10 octombrie. Avem şi exemple de comunităţi unde anul şcolar se desfăşoară pe parcursul a 9 luni, cum este cazul şcolii din Brad, unde şcoala începe la 1 septembrie şi se încheie la 29 iunie. 16 Muncile agricole desfăşurate în fiecare comunitate în parte, implicarea copiilor în acest tip de activităţi a constituit un impediment serios înaintea şcolii. În protopopiatul Hălmagiului, în anii 1862-1863, din numărul de 2414 copii recenzaţi frecventau şcoala 249, din care 221 băieţi (9%) şi 28 fete (1,05%). Numărul elevilor în comparaţie cu numărul total al copiilor recenzaţi este destul de mic. Numărul elevilor în aceste şcoli variază în funcţie de numărul locuitorilor şi de starea materială a comunităţii. De exemplu comuna Vidra are 15 elevi la o populaţie de 801 locuitori (1,8%). Se constată totuşi o creştere a numărului de elevi faţă de 1852, când aceeaşi comunitate la o populaţie de 679 locuitori avea 3 elevi (0,4%). Exemplele pot continua, astfel, comunitatea Aciua în anul 1869 la o populaţie de 1184 locuitori are 29 de elevi (2,4%), pe când în 1852 aceeaşi localitate, la o populaţie de 983 locuitori avea 4 elevi (0,4%) care frecventau şcoala. În ce priveşte numărul elevilor care frecventau şcoala normală din Brad aceştia erau în număr de 47, iar la cea reformată 42. În şcoala normală catolică din Băiţa sunt 83 de elevi, iar în şcoala din Hălmagiu 105. În şcolile triviale sunt peste tot 2110 elevi, iar în şcoala de fete din Hălmagiu 45 eleve. Peste tot într-un gimnaziu cu patru clase, 4 şcoli normale şi 61 de şcoli populare sunt 2525 elevi. Numărul elevilor în şcolile populare variază între 120, precum şcoala din Hărţăgani, iar în şcoala reformată din Crişcior sunt numai 7 elevi, adevărat fiind că locuitorii de limbă maghiară, precum în tot Comitatul aşa şi în Crişcior sunt foarte puţini la număr. 17 Instrucţiunile emise de către Andrei Şaguna fac referire şi la structura anului şcolar, astfel anul şcolar se împarte în două semestre, iar la sfârşitul fiecărui semestru elevii susţin examen, ca să se poată vedea, atât metoda învăţătorului, cât şi sporul fiecărei clase şi diligenţa şcolarilor, precum şi starea întreagă a învăţământului. 18 Pentru recreaţie se stabilesc zilele de miercurea şi sâmbăta cu aceea că după prânz sâmbăta vor avea cu elevii două ore la şcoală spre deprinderea cântărilor bisericeşti şi trei ore la biserică. Vacanţele vor fi la Crăciun din 24-27 decembrie şi la Paşti, de la sâmbăta lui Lazăr până în joia după Paşti, iar la Rusalii trei zile. Afară de aceste zile de recreaţie se va ţine vacanţa în luna august. Iar o lună de zile se lăsă pe timpul secerişului şi al culesului de vii sau cucuruz aceasta se află după buna împărţire a inspectorului tractual. 19 Rezultatele obţinute de către elevi ca urmare a frecventării şcolii au stat mereu în atenţia autorităţilor bisericeşti şi administrative, astfel că examenele semestriale şi anuale reprezentau momentul în care se reunea o bună parte a comunităţii locale. În 1852 s-au desfăşurat examenele de vară pentru semestrul al II-lea, în comunităţile Rişculiţa şi Hălmagiu, în 30 şi 31 iulie sub supravegherea lui Petru Moldovan. Se remarcă şi cu această ocazie faptul că „numărul învăţăceilor în relaţie cu semestrul I este foarte micşorat” o situaţie de altfel generală pentru perioada analizată. 20 În urma examinării se relata că, sub îndrumarea învăţătorilor Moise B.I. Bora şi Ioan Varga, elevii „au arătat o adevărată înaintare şi un mare spor în învăţăturile lor” la obiectele de învăţământ propuse, astfel că au fost de „nespusă bucurie şi mirare părinţilor care au fost de faţă la examen, cum ai lor copii care înainte cu 7-8 luni de zile nu aveau nicio cunoştinţă a literelor şi slovelor, precum şi a altor învăţături, iar acum deodată în limba română, germană şi maghiară şi 430F

431F

432F

433F

434F

435F

SJANH, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 2/1879, f. 45. Ibidem, f. 45. 17 SJANH, Fond Comitatul Zarand, d.1/1872. 18 Foaia pentru minte, inimă şi literatură, nr. 43, miercuri 21 noiembrie 1862, p. 339. 19 Ibidem. 20 Gazeta Transilvaniei, nr. 62, 9 august 1852, pp. 2-3. 16

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

latină cetind, scriind, recitând pe de rost Catehismul, istoria biblică şi naturală, istoria românilor, agricultura, geografia”. Acest fapt îi va încuraja pe părinţi să susţină mai departe cu însufleţire aceste şcoli populare. 21 Rezultate bune la examene au obţinut şi elevii din Aciua în 1852, astfel cei 48 de elevi împărţiţi în clasele a I-a şi a II-a „au arătat deplină îndestulare au făcut spor şi fără nicio deosebire au fost premiaţi cu abecedare, istorii biblice, catehisme, dar şi cu bani de argint”. 22 Pentru deceniul opt al secolului al XIX-lea datele arhivistice păstrează rezultatele elevilor la examene, astfel la nivelul celor 37 de şcoli funcţionale în protopopiatul ortodox al Bradului au frecventat şcoala 1616 elevi care în urma susţinerii examenelor au primit următoarele calificative: 851 - „distinşi” (52,66%), 473 – „buni” (29,26%) şi 292 – „slabi” (18,06%). Constatăm că peste 50% din elevi au dobândit un calificativ foarte bun, este vorba în primul rând de elevii care frecventau şcoala (v. anexa 1). 23 Anexa 1 Situaţie privind rezultatele şi prezenţa elevilor la examene în şcolile confesionale din Protopopiatul ortodox Brad în preajma desfiinţării Comitatului Zarand 436F

437F

438F

8 . -

7 . -

11 . -

12 . -

13.

14.

15.

10 . -

16 . 8

17.

18.

19.

20.

Băiţa

1.10

4.10

1.09

100

17.1 0 1.10

100

1.10

Juncu

1.10

18.

Lunca

1.10

19.

Luncoiu de Sus

1.10

20.

Mesteacăn

1.10

27.0 6 30.0 6 29.0 6 30.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 30.0 5 30.0 6 26.0 6 20.0 6 29.0 6 30.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 25.0 6 29.0 6

10.1 0 17.1 0 1.10

Birtin

Blăjeni

Bucureşci

Buceş

Brad

Bulzeşti

Căinelu

Cărăstău

10.

Ţebea

100

11.

Crăciuneşti

12.

Crişcior

13.

Curechiu

14.

După Piatră

15.

Grohot

16.

Hărţăgani

17.

Ibidem. Traian Mager, Şcoalele de la Hălmagiu în epoca absolutismului (1850-1868) în „Biserica şi şcoala”, anul LIII, nr. 9, Arad, 24 februarie, 1929, p. 9. 23 SJANH, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d.2/1879, f. 45; 22

PERSPECTIVE ISTORICE 21.

Mihăileni

1.10

22.

Luncoiu de Jos

1.10

23.

Ormindea

1.10

24.

Peştera

1.10

25. 26.

Tătăreşti Prihodişte Ribicioara

1.10

27.

Ribiţa

1.10

28.

Ruda

1.10

29.

Sălişte

1.10

30.

Şesuri

1.10

31.

Stănija

1.10

32.

Ţărăţel

1.10

33.

Tomnatec

1.10

34.

Trestia

1.10

35.

Vaca

5.10

36.

Valea Brad

6.10

37.

Zdrapţi

6.10

Total

85 1

47 3

29 2

161 6

89 6

43 1

27 7

29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 29.0 6 26.0 6 30.0 6 30.0 6 -

149 3

88 7

LEGENDĂ: 1 = Nr. crt. 2 = Localitatea unde este situată şcoala Şcolarii sunt împărţiţi după progres - 3 = distinşi - 4 = buni - 5= debili Şcolarii sunt împărţiţi după confesiune - 6 = greco-orientali - 7 = greco-catolici - 8 = alte confesiuni Şcolarii sunt împărţiţi după naţionalitate – 9 = români - 10 = maghiari - 11 = germani - 12 = alte naţionalităţi Şcolarii sunt prevăzuţi cu cărţi scolastice - 13 = peste tot -14 = în parte - 15 = neprevăzuţi Prelegerile – 16 = s-au ţinut – număr de luni; 17 = s-au început ziua/luna; 18 = s-au încheiat ziua/luna Şcolarii prezenţi la examene au fost - 19 = semestrul I -20 = semestrul al II-lea Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Hunedoara, Fond Protopopiatul ortodox Brad, d. 2/1879, f. 45.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Cultura hunedoreană în epoca modernă (1848-1918) Pentru a înţelege rolul culturii în viaţa românilor ardeleni deci şi a celor hunedoreni, trebuie să ne amintim câteva repere din intoria Transilvaniei. În 1437 după răscoala de la Bobâlna, maghiarii, saşii si secuii încheie un acord „Unio Trium Nationum” prin care naţiunea romană este declarată naţiune tolerată, ei fiind excluşi de la funcţiile politice şi administrative, iar limba romană şi religia (biserica) ortodoxă sunt scoase in afara legii. Acesta este motivul pentru care intreaga istorie a Transilvaniei este marcată de lupta românilor pentru recunoaşterea naţiunii, a limbii române şi a bisericii ortodoxe. Chiar dacă în urma Unirii cu Biserica Romei, în 1709, o parte dintre românii ardeleni îmbraţisează cultul catolic (devenind greco-catolici sau „uniţi”) situaţia românilor nu se schimbă în mod semnificativ. Lupta naţională va continua şi va lua forme diverse, de la memorii şi proteste (Supplex Libellus Valachorum, Şcoala Ardeleană) la confruntare deschisa (revoluţia din 1848-1849). După încheierea în 1867 a pactului dualist austro-ungar măsurile antiromâneşti luate de guvernul maghiar se intensifică, încercându-se prin toate mijloacele maghiarizarea românilor - populaţie majoritară a Transilvaniei. Cu atât mai mult trebuie înţeleasă şi apreciată hotărârea luată încă din 1860, de Dobra, Orăştie şi Baia de Criş de a declara limba română ca limbă oficială a acestor localităţi. Menţinerea si transmiterea caracterului individual al unei naţiuni realizandu-se prin actul de cultură şi în primul rând prin şcoală şi biserică, acestea au fost vizate în mod deosebit de măsurile antiromâneşti. Pentru subinarea învăţământului în limba română se iau o serie de măsuri succesive. Prin legile şcolare ale lui Trefort (1868 si 1879) şi a lui Appony (1896)numite astfel dupa numele ministrului ungar în

Prof.Costa Adelia

timpul căruia au fost emise, se introduce obligativitatea predării în limba maghiară în toate categoriile de şcoli, inclusiv în grădiniţe,pentru că ştiut este că limba este elementul definitoriu al unui popor. Intelectualitatea română va căuta şi va găsi mijloace pentru salvarea învăţământului românesc. Astfel, pe lângă şcolile de stat, în care predarea se făcea în limba maghiară se or-ganizează şcoli confesionale, susţinute material de cele două confesiuni (ortodoxă şi greco-catolică), de locuitorii satelor, societăţi culturale, băncile româneşti sau de dincolo de graniţă de către statul român sau unii particulari. Astfel a fost boierul basarabean Vasile Stroescu care a donat importante sume de bani pentru susţinerea scolilor şi acordarea de burse elevilor merituori dar săraci. Situaţia se regăseşte în aceiaşi formă în judeţul Hunedoara. Numai în Vicariatul Haţeg s-au înfiinţat în 1853-1854, 12 şcoli confesionale dar numărul lor este mult mai mare la nivelul întregului judeţ. Un loc important îl ocupă preparandiile care pregăteau învăţători români. O preparandie se înfiinţează la Haţeg (1859) printre profesori aflându-se Ştefan Moldovan Beniamin Densuşianu şi Simion Ulpian care au fost şi autori de manuale şcolare. Preparandia din Deva este menţionată pentru prima dată la 1868 dar pregătirea elevilor începe mai târziu. Printre profesorii acestei şcoli îl regăsim pe Ion Lazariciu deasemeni autor de manuale. Pentru Brad trebuie amintit primul gimnaziu român din judet, la a cărui inaugurare a asistat şi Avram Iancu, înfiinţat în 1869 prin grija unor particulari dar şi a băncilor romaneşti care au alocat sume importante şi pentru masa studenţilor (cantina gratuită pentru elevii nevoiaşi). Au existat gimnazii şi la Deva, Orăştie şi Petroşani. La Săcărâmb a funcţionat şi o 89

PERSPECTIVE ISTORICE

Presa hunedoreană număra şi alte ziare politice (Libertatea, Activitatea) literare (Cosânzeana – sub redactia lui Sebastian Bordemisa), economice (Bunul econom) şi umoristice (Sânceaua, Bobârnaci, etc). De menţionat că toate acestea au apărut la Orăştie. Dintre societăţile culturale care au activat în judet am amintit deja ASTRA. Au activat însă şi: Casina Româna, Ateneul popular, Reuniunea femeilor române, Societatea de istorie şi arheologie( înfiinţată în 1880 şi care a primit o importantă donaţie de carte de la Ghe. Bariţiu), Societatea pentru crearea unui fond de teatru român(înfiinţată la Deva în 1870 dar cu activitate în toată Transilvania). Deasemeni – Reuniuni de cântări (Orăştie, 1883), Societăţi de lectură (Deva, Hunedoara, Orăştie). Importante au fost şi corurile de la Orăştie – înfiinţat în 1869 şi Dobra, cunoscute şi dincolo de Carpaţi prin turneele întreprinse „în ţară”. Corul de la Orăştie (dirijat de Ion Branga, elev al compozitorului Gh. Dima) a concertat la Arenele Romane din Bucureşti cu ocazia expoziţiei din 1906, obţinând un premiu. Primul cinematograf se înfiinţează în Deva în 1908 dar se faceau proiecţii (ambulant) şi în alte orase. De un mare succes a fost primul film românesc realizat la Bucureşti despre războiul de independenţa din 1877/1878. În 1882 se înfiinţează muzeul din Deva care deţinea un important material istoric din toate epocile (ceramică, unelte, arme, statui, monumente funerare - în special dacice şi romane). A funcţionat şi o secţie de ştiinţele naturii cu valoroase colecţii de fluturi, insecte, păsări şi animale naturalizate, ierbare. Din 1938 muzeul funcţionează în clădirea Magna Curia, monument istoric datând din sec. al XVII-lea (terminată în 1621 ). Alte construcţii importante ale Devei: Catedrala cu hramul Sf. Nicolae (începută în 1861), Palatul Justiţiei, Palatul Administrativ (1890) – astăzi Prefectura. În creaţia muzicală s-a remarcat prof. Ion Ignaten – compozitor şi dirijor , elev al lui Gh. Dima, născut în 1888 la Ormindea.

şcoală montanistică ( din 1864) care pregătea specialişti pentru minerit iar la Baia de Criş o şcoală de arte şi meserii. De menţionat că nu existau şcoli mixte, băieţii şi fetele învătând în şcoli separate după clasa a –IV-a. Deşi existau şi manuale pregătite de dascăli hunedoreni, majoritatea lor se aduceau din Principate, de multe ori trecute prin „vama cucului”/pe cărări de munte, nepăzite de grăniceri, deci evitandu-se vama unde ele ar fi putut fi confiscate de autorităţile maghiare. Un rol important în răspândirea culturii, a dragostei pentru carte, l-au avut bibliotecile, în primul rând cele care funcţionau la sate. Acestea au fost înfiinţate prin grija Astrei înfiinţată în 1861 la Sibiu, din carţi cel mai adesea donate. Astra a avut mai multe despărţăminte (filiale) în judeţul Hunedoara: Deva, Brad, Hunedoara, Orăştie, Petroşani, Haţeg, Dobra. Unele din adunările generale ale Astrei, pe ţară, s-au desfaşurat în judeţul Hunedoara(la Deva în 1874 şi 1899 ; la Haţeg în 1864 şi 1891, la Orăştie în 1884 şi 1913). Prima bibliotecă populară a fost înfiinţată în 1897 la Brad iar în întreg judeţul existau, în 1910, 47 de biblioteci cu peste 4400 volumenumăr destul de mare pentru timpul la care ne referim. Trebuie amintită şi activitatea tipografiilor un rol important în răspandirea cuvântului scris(cărţi, ziare, reviste, calendare).Numai în Deva au existat, între (1876-1948) un numar de 22 tipografii(desigur, nu simultan). Cea mai veche tipografie este cea din Orăştie(1850).Acest oraş a fost un foarte puternic centru tipografic şi de presă. Aici s-a tiparit, în ultima din tipografiile lui Coresi” Palia”. Alte centre tipografice în afară de cele deja amintite au fost: Haţeg, Brad, Hunedoara şi Petroşani. Presa: La Orăştie a aparut primul ziar în limba română din judeţ numit „Revista Orăştiei” între 1895-1899. Acesta a susţinut în permanenţă lupta naţională a românilor ardeleni iar în paginile dedicate literaturii au debutat Ion Agarbiceanu şi Liviu Rebreanu.Au mai colaborat: G. Coşbuc, Traian Demetrescu, Şt. O. Iosif, Veronica Micle, Al. Vlahuţă, etc. 90

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

populară care exprimă într-un mod spontan şi original spiritualitatea românească, cu tot ce are ea mai de preţ de la arhitectură la costume, creaţie folclorică, datini şi obiceiuri. Se conturează în judeţ 4 zone etnografice: a Orăştiei, a moţilor în munţii Apuseni, a momârlanilor de pe Jiu şi a pădurenilor din zona Ghelar-Teliuc - Luncani. Există sate specializate în realizarea unui anumit tip de produse: ceramica de la Obârşa, spetele pentru războiul de ţesut la Risculiţa, cunoscute şi căutate în toată ţara. Pentru pădureni trebuie menţionate construcţiile, mai ales ale anexelor gospodăreşti asemănătoare ca tipologie cu cele dacice din Munţii Orăştiei, dar şi portul, unic în etnografia românească. În munca sa de păstrare şi perpetuare a tradiţiilor populare Astra a înfiinţat la Orăştie, în 1907 un atelier de ţesături populare. Purtatea costumului popular tradiţional la toate genurile de manifestări, indiferent de pregătirea, profesia sau poziţia socială a purtătorilor, a devenit o dovadă a apartenenţei de neam. Folclorul – atât cântecul, cât şi mai ales versurile, au preocupat pe mulţi oameni din popor care le-au creat, cât şi pe cărturari care le-au adunat şi publicat pentru a nu se pierde. Amintim pe scriitorul popular autodidact Adam Bolcu (1871-1933 ) căruia i s-au tiparit mai multe volume: Poveşti şi povestiri, Calea catre fericire, Din poveştile lui Moş Toader etc. Dintre cărturarii care au cules nestematele folclorului hunedorean se numară şi Ion Pop Reteganul şi Ioanichie Olariu.

Artele plastice sunt reprezentate de pictori: Irimie Nicolae, Walther Widmann, Ion Budiu. Din lucrările lor o parte se păstrează în pinacoteca muzeului. Se remarcă Ion Budiu, unele din lucrările sale pastrându-se în colecţii din Elveţia, Canada, Ungaria, Franţa, Germania şi S.U.A. Pentru sculptură amintim pe Iosif Fekete-Negrulea şi Radu Moga autorul statuii lui Decebal din parcul oraşului Deva. Alte personalităţi al caror nume a fost legat de Judeţul Hunedoara: Sofia Tarna, arheolog doctor honoris cauza, ziaristul Victor Tordasan (născut la Ilia), prof. Ion Radu directorul liceului din Brad, dr. Ioan Robu – organizatorul sistemului sanitar al Judeţului; Gavil Todica (întemeietorul observatorului astronomic din Geoagiu, a publicat numeroase reviste ştiinţifice: Zări din univers, Hades, Paradoxe, Convorbiri Ştiinţifice), Iosif Lepsi – naturalist (a întreprins călătorii de studii în Egipt, Palestina, Siria), Albert Amlacher – istoric şi publicist, Ion Codru Drăguşan, scriitor, Silviu Dragomir, istoric, protopopul Vasile Demian susţinător al şcolii românesti, Ioan Stoica din Ormindea care în 1884 a făcut prima machetă a unui aparat de zbor; Aron Densuşianu filolog şi istoric, Nicolae Densuşianu, istoric, autorul studiului de referinţă „Revoluţia lui Horea”, Ovid Densuşianu, filolog şi istoric literar, Sebastian Stanca un cărturar de prestigiu. Se detaşează personalitatea lui Aurel Vlaicu născut la 19 noiembrie 1882 în satul Bintinţi care astăzi îi poartă numele. Elev al liceului din Orăştie este atras de tânăr de tainele zborului. Afost în acelaşi timp inginer, pilot şi constructor de avioane (avioanele Vlaicu I şi Vlaicu II iar Vlaicu III rămas sub formă de machetă). A participat la mai multe concursuri internaţionale în 1912 la Aspen lângă Viena fiind premiat. În încercarea de a trece în zbor Carpaţii, Vlaicu s-a prabuşit la 13 septembrie 1913 la Bănesti lângă Câmpina şi a fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul din Bucuresti. Un capitol important al culturii hunedorene este fără îndoială cultura

Bibliografie selectivă - Andrees, Rodica, Perioade hunedorene din colecţiile Muzeului Judeţean Deva (1876-1948, în Sargeţia XVIII-XIX, 1984-1985, p404-434) - Andrees, Rodica, Din activitatea bibliotecilor înfiinţate de ASTRA în Judeţul Hunedoara, în Sargeţia XX, 1986-1987, p 390-396 - Andrees, Rodica, Lucrările Adunărilor Generale ale ASTREI ţinute în Judeţul

PERSPECTIVE ISTORICE

Hunedoara, în Sargeţia XXI-XXIV, 1988-1991, p. 438- 459 - Andrees, Rodica, Tipografii şi librării hunedorene, în Sargeţia XXVII/2, 1997-1998, p. 500-512 - Andrees, Rodica, „Revista Orăştiei „ şi Lupta naţională a românilor ardeleni, în Sargeţia XXVII/2, 1997-1998, p 126-141

- Razba, Maria, Personalităţi hunedorene (sec. XV–XX) Dicţionar, Biblioteca Judeţeană „Ovid Densuşşianu” - Deva, 566p. - Pistori, Rozalia, Hunedoara, un colţ de lume românească, Editura PROMUN 2007, Arad, 380 p.

DESPRE BISERICI DIN VICARIATUL GRECO –CATOLIC DE HAŢEG ÎN PERIOADA 1850-1867 La nivel cultural biserica a adus naţiunii un patrimoniu spiritual, un angrenaj al culturii scrise, un comandament politic, o reţea ierarhică, prerogative exclusive la nivel matrimonial 1. La nivel local alcătuiesc centrele vieţii colective, fiind mai bine înfiptă în satul românesc decât erezia proprietarului feudal, mai veche şi mai importantă decât casa judelui, mai veche decât şcoala, care se ridică acum în umbra şi sub supravegherea sa. Tot la fel preotul care trăieşte din birul şi taxele sătenilor, lucrând în rând cu enoriaşii săi, este un apărător al comunităţii, o personificare a sa. Nimic nu poate caracteriza mai bine epoca deschisă de revoluţia de la 1848-1849, numită în actele ţărăneşti „lumea începută de la slobozenie încoace”, decât efortul colectivităţilor rurale româneşti de a îndrepta moştenirea iobăgească sumbră care apăsa asupra lor. Sunt decenii pline de mişcare, de alcătuire a unor alcătuiri colective de tot felul: biserici, şcoli, case parohiale, fundaţii băneşti, porţiuni canonice, care soluţionează unele probleme grave. Biserica, oricât de umilă ar fi imaginea ei, din lemn, reprezenta o realitate omniprezentă a vieţii ţărăneşti, centrul vieţii colective a satului, locul unde se mediază comunicarea cu divinitatea 2 . Ridicate, în

Bratu Alina

general, pe câte o înălţime, joase, întunecoase, sărăcăciose, devin, prin creşterea numărului populaţiei cu totul neîncăpătoare. Mărturiile contemporane relatează adesea cum slujba nu se putea desfăşura după canoane, o mare parte a oamenilor nu putea intra ci ascultau evanghelia de afară 3. Am fi aşteptat în epoca de după revoluţie, când situaţia economică a lumii rurale s-a ameliorat, să asistăm la înlocuirea vechilor edificii de lemn cu altele de piatră, dar mişcarea de înnoire eclesiastică rămâne grevată de potenţialul demografic şi economic. Construcţia de biserici era un efort greu resimţit de întreaga comunitate, de la cei mai bogaţi până la cei săraci. Comunităţile cer autorităţilor scutirea de obişnuitele munci la drumurile publice, contractează împrumuturi, cedează cote din împrumuturile date statului 4, cedează drepturile lor din venitul din crâşmărit, păşunat, pădurit şi pescuit. Iată ce spun reprezentanţii comunităţii Paroşi-Peştera: „Noi subînsemnaţii posesori nobili din Comunitatea Paroşi-Peştera... cunoscând cum că Biserica noastră Gr(eco) Catholică locală este cu stare foarte desiolată şi fără nici un venitu şi cum cimitirulu nostru, pe lângă Biserică e plin încâtu trebuie să cumpărăm altu şi cum că pruncii noştrii au lipsă de crestere

439F

441F

442F

440F

Idem, Parohii, biserici şi preoţi din protopopiatul greco-catolic al Bistriţei la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p. 164 4 Arhivele Statului Deva, fond vicariatul grecocatolic de Hațeg , (în continuare A.S.D., f. H) dosar 2/1858, file 2-80 3

S. Retegan, Clerul românesc din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Modalităţi de instruire, în „anuarul Institutului de istorie Cluj-Napoca”, XXXI, 1992, p. 103 2 Ibidem, p. 103

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA creţtinească în Şcoală ori loculu de Şcoala şi facerea acuma şi plătirea Dascălului poftescu spuse multe fără de carele nu putem fi noi nici fii noştri nici următorii lor oameni onoraţi, carei să poată purta de unitatea nobilitarea amesuratu alegerii sale, ba nici casa Parohială nu avem, nici porţie canonică deplinită de a ţine un parohu respectatu asia cu toţii astăzi în 17 decembrie 1854 adunându-ne am hotărâtu cu o voie şi cu o inimă, că dreptulu nostru Regale şi totu venitulu dintru aclea, precum din crâşmăritu, păşunatu, păduritu, pescuitu să îl dămu şi donămu Maicii noastre Biserici locale Greco-Catholice ... perpetua şi irrevobiliter, precum prin acestea îl şi dăruim, donămu şi confirmămu cu aceea putere că nici noi nici fiiliu noştri, nici nimenea altulu ori de ce demnitate şi deregătorii să nu-l potă înfrânge ori strămuta această hotărâre a noastră...” 5. Aşa cum oglindeşte acest document acum se orânduiesc şi alte treburi ale bisericiiachiziţionare unei case parohiale, cimitirul, localul şcolii, porţiunea canonică pentru care se folosesc aceleaşi drepturi. Apăsând greu asupra comunităţilor, construcţia bisericii durează ani buni, realizându-se în 2-3 etape: în prima fiind construit altarul şi „biserica bărbaţilor”adăugându-li-se apoi „biserica muierilor” şi turnul 6. În vicariatul greco-catolic al Haţegului existau în perioada de care ne-am ocupat , biserici din secolele XVII-XVIII, chiar mai vechi, altele zidite în secolul XIX, unele de lemn, altele de piatră, după posibilităţile comunităţii. Situaţia fiind foarte complexă se impune o trecere în revistă a parohiilor cu situaţia lor specifică 7.

Baru Mare-filia Baru Mic: biserica de zid fără turn, clădită în 1787, zugrăvită apoi, nu se ştie când şi probabil tot de Popa Simion care a zugrăvit şi alte biserici din zonă. În filie, biserică de zid, cu turn clădită la 1785, pe moşia lui Tănăsie Pârvan. Băieşti: are una din cele mai vechi biserici, după tradiţie clădită sub Ioan Huniadi, reinoită la 1720 şi la care în 1836 se adaugă biserica bărbaţilor şi turnul. Băuţarul de jos: avea biserică de zid datând din 1839 (sau 1847). Băuţarul de Sus: biserică nouă, de zid, din 1840 edeificată cu 1800 fl. Doar turnul „din săracu”, s-a edificat din scânduri şi în 1855 era deja demolat. Abia în 1867 avem relaţii despre reclădirea lui. Bucova: tot biserică nouă, clădită între 1755-57 cu 2000 fl, din piatră. Cârneşti: biserică de zid, ridicată în două etape, în 1775 altarul şi biserica bărbaţilor, a doua etapă desfăşurându-se abia după 1855, în anii 1871-1894. Ciula Mare- filia Ciula Mică : avea biserică de zid parohia şi de lemn filia, aceasta din urmă ridicată în două etape- 1780 din lemn de frasin şi stejar , altarul şi biserica bărbaţilor, iar în 1793 se adaugă şi tinda femeilor. Clopotiva:biserica de zid, cu turn, cu tot clădită în 1768pe un fond dăruit de Ioan Pagany, cea veche rămânând calvinilor. Coroieşti: biserica bărbaţilor este veche, la care în 1844 se adugă altarul şi biserica femeilor cu turnul. Densuş: avea biserică veche, „unulu din cele mai vechi din Transilvania”, momentul care suferă diferite reparaţii de-a lungul anilor, adăugându-se şi unele părţi noi. În 1841 au cerut de la Guvern concesiunea de a colecta bani din comitatul Hunedoara pentru repararea ei, cu condiţia de a-şi păstra vechea formă antică. În 1846 pretorele din Denşuş, Para Antal a încheiat un contract cu un maestru zidar ca pentru sum ade 568 fl. să repare radical biserica veche şi să aduge o parte nouă şi turnul. Probabil că acest proiect

443 F

444F

445F

A.S.D., f. H., dosar 2/1855, file 1-2 Iată câteva astfel de exemple: Livadia de Câmp: I-1790, II 1842; Peşteniţa: I- 1770, II- 1822; Răchitova: I- XVII, II- XVIII, Paroşi- Peştera- altarul şi biserica bărbaţilor sunt vechi „ de odată cu puterea cea dintâi a nobilimii” iar biserica femeilor şi turnul din 1717. 7 Datele sunt obţinutedin confruntarea informaţiilor provenite din următoarele surse:  Datele arhivistice  I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 164-529 Gh. Naghi, Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţegului la mijlocul secolului al XIX.lea în „Sargeţia” 6

XX, 1986-1987, p. 306-326 şi continuat de A. A. Rusu în „Sargeţia” XXI- XXIV, !988-1991, p. 253-281

PERSPECTIVE ISTORICE

nu s-a realizat, căci în 1858 comunitatea ceruse din nou bani pentru restaurarea vechii biserici. Până în 1860 fondul arhivistic nu mai are nici o cerere în acest sens, dar în acest an găsim adrese ale preotului George Pop Densuşianu către vicar şi episcop, şi a vicarului către episcop, căci credincioşii aşteptau „ajutoriu consolatoriu” 8.

monarhie pentru repararea bisericii din Densuş 12. La 11 august 1865 vicarul se adresează din nou episcopului pentru această biserică 13. Aflăm că locuitorii comunei au cerut mereu biserică nouă căci în cea veche „spaţiulu internu mai totu e ocupatu cu nişte coloane de piatră şi aşia oamenii în biserică sântu siliţi împrăştiaţi printre stâlpi a sta şi foarte puţin ascultători”. Se mai pune şi problema de anu strica vechiul monument care „nu se pote adapta într-o formă de biserică creştină corespunzătorie, fără de a suferi schimbări esenţiali întru celebritatea sa”. Suma necesară edificării altei biserici ar fi de 9000 fl, dar până atunci se colectaseră abia 237 fl, iar biserica mai avea un fond bănesc de 283 fl. dat împrumut locuitorilor satului. La aceste sume s-ar putea aduna şi împrumutul dat statului de 400 fl. În acelaşi an exista o cerere 14 de doar 1200-1500 fl pentru ca alături de capitalul existent la biserică şi „cu prune, cu bucate”, să se ridice o biserică nouă până când cea veche „ca monumentu antecu, istoricu pote deservi ca biserică fără scăzământu”. După ridicarea noii biserici, cea veche „ar fi de a se repara ca monumentu anticu din partea celoru încredinţaţi cu conservarea antichităţilor, iar nu a se adpta ca biserică după stilu modernu căci atunci s-ar pierde şi din originalitatea sa...”. Cererea de ajutor se repetă în 1872 şi 1873 şi în 1879 când biserica era ameninţată cu prăbuşirea şi vicecomitele dă ordin a fi închisă până se va repara. Fărcădinul de Jos: avea biserică de piatră edificată între 1852 şi 1876 cu ajutorul baronului Vasile Nopcea. Filia sa Fărcădinul de Jos avea biserică de piatră, dar fără turn, încă din 1825, iar Crăguişul din 1836 biserică cu turn. Galaţi: biserica veche a fost luată de calvini şi uniţii şi-au ridicat biserică de zid în 1765 cu ajutorul lui Petru Pavel Aron. Grădişte: avea biserică de piatră din 1797, dar cea care funcţiona în 1855 era 450F

451F

446F

452F

La 1 martie 1862, comuna Densuş prin parohul său se adresează din nou episcopului, expunând situaţia de patru ani în urmă. În 1858 a existat o cerere a comunei către Ministerul de Justiţie pentru a-i ajuta în „reparearea şi susţinerea acestei Biserici” 9sau pentru edificarea alteia „fiindu cea antica foarte necomodă de a mai servi cultului divin pentru îngustime” 10 iar comuna fiind săracă. Două comisii s-au deplasat pentru a vedea starea lucrurilor şi în loc de ajutor , la 25 iulie 1859 le percep 38 fl. pentru deplasare. Comunitatea cere episcopului intervenţia şa Guvern pentru ajutor financiar căci comuna ar presta lucru manual. În 1864 comunitatea şi vicarul se adresează din nou episcopului pentru ajutor 11. La 9 mai 1864 vicarul este informat că prin decretul Nr. 1760 s-a aprobat concesiunea de a aduna contribuţii şi oferte din întreaga 447F

448F

449F

A.S.D., f. H. , dosar 5/1860, file 7-8 A.S.D., f. H., dosar 4/1862, file 4-5 10 A.S.D., f. H., dosar 4/1862, file 4-5 11 A.S.D., f. H., dosar 5/1864, file 1-4 9

A.S.D., f. H., dosar 5/1864, file 6-7 A.S.D., f. H., dosar 5/1865, file 4-5 14 A.S.D., f. H., dosar 5/1865, file 6-7 13

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA reparată. La Bănăţa era edificată de piatră în 1790 dar în 1855 la vizita lui Ştefan Moldovan era foarte slabă, iar cea din Ruseşti în construcţie. Ostrovul Mare: avea una dinre cele mai vechi biserici din ţinut , după unele informaţii construită în secolele XIV-XV. Ostrovel-Gureni: biserică de zid din 1828, fără turn. Păclişa: biserică de lemn ridicată în 1823, fiind foarte slabă la mijlocul secolului. Păucineşti: în 1820 au edificat o biserică din lemn, iar în 1869 un anouă din piatră. Peşteana: avea tot o beserică veche (probabil din cursul secolului XIII). Peşteniţa: o biserică ridicată în două etape, prima în 1779, când din lemn de fag se ridică altarul şi biserica bărbaţilor, iar a doua etapă în 1822, când din stejar se face tinda femeilor. Degradarea este foarte rapidă şi în 1855 starea lor era foarte proastă. În 1871 se ridică o biserică de piatră. Petros-filia Crivadia Sat: ambeel au biserici de lemn edificate în 1794, respectiv 1792. Ponor-Ohaba Ponor: în parohie biserica era de zid ridicată de nobili în 1769, iar în filie de lemn datând din 1762. Pui: biserică veche, reînnoită pe la 1661 de Gaşpar Puei, şi ami apoi pe la 1854. Răchitova: avea tot o biserică edificată în două etape , prima în secolul al XVII-lea iar a doua în secolul XVIII. Râu Alb-file Vaidei: în parohie biserica a fost reînnoită în 1855, iar în filie era tot cea veche din lemn, construită în 1788. Râu Bărbat-filiile Hobiţa şi Uric: în parohie biserica veche de zid a suferit un incendiu la caoperiş în 1788, un altul în 1813 şi apoi crăpată de cutremur. Situaţia era la fel de grea în filii unde, bisericile erau vechi din 1770 la Hobişa, respectiv 1764 la Uric, nefolosită la mijlocul deceniului saşe. Râu de Mori-filia Suseni: doar parohia avea biserică, edificată de familia Kendeffy, reînnoită în 1830 şi apoi în 1872. Sălaşul de Jos: avea biserică de zid, la fel construită în mai multec etape , prima înainte de 1786, când se adaugă altarul, apoi

clădită în 1827-1835. În filia Breazova biseric aera de lemn, cu fundament de piatră şi data din 1789. Hăţegel a avut două biserici, una de zid cu turn datând din 1836 şi alta de lemn datând din 1789 dărâmată la 1892. Haţeg, centru vicariatului, a fost centrul unor conflicte cu ortodocşii pentru biserică, încheiate prin construirea bisericii grecocatolice cu ajutorul episcopului Ioan Bob, al comandantului regimentului I, maiorul Itul, român din Sălaşul de Sus, şi al comunităţii. La 17 decembrie 1821 episcopul promisese ajutor de 3000 fl şi cere planul şi proiectul pe care le trimite Ioavian Nobili la 3 ianuarie 1822. Lucru începe în vară şi până în iarnă biserica era „subtacoperiş”dar bani nu mai aveau. La 24 decembrie 1824 comandamentul regimentului cere bani la episcop, dar lucrul stagnează până în 1825, când episcopul trimite 500 fl şi la 22 octombrie alţi 2000 fl cu care biserica se termină în 1826, tot lucrul costând 7000 fl. De la biserica veche s-au luat uşile împărăteşti şi patru icoane, restul fiind împărţit în trei între Balomir (ia o parte din pereţi), Galaţi şi Şerel (iau icoanele de pe iconostas). Hobiţa Grădiştei: în 1846 vechea biserică de lemn s-a dărâmat şi a primit un loc pentru biserică, edificând una din lemn cu turn care exista în 1855. Livadia de Câmp: biserica bărbaţilor şi altarul au fost clădite de zid în 1790, iar partea femeilor, pridvorul şi turnul s-au adăugat în 1842. Livadia de Coastă: biserica s-a ridicat în 1760 şi a fost zugrăvită în 1863. Lunca Cernii-filii Meria, Mesteacăn, Lunca Cernii de Sus : toate au biserici de lemn edificate în 1787, 1763, 1784, iar cea din Meria era stricată. Măţeşti: are biserică de zid, veche şi doar turnul s-a adăugat în 1845 (alte opinii-I. Radu, Şematismul... susţin că întreaga biserică a fost ridicată în 1845). Merişor-filiile Băniţa şi Ruseşti : aveau o situaţie dificilă, biserica din parohie fiind de lemn, clădită în 1810 dar neavând nici măcar fundament de piatră, în 1855 trebuie din nou 95

PERSPECTIVE ISTORICE

în 1842 se ridică tinda femeilor, iar în 1863 s-a construit altă biserică în sat. Sălaşul de Sus: biserica era veche, de la începutul secolului al XV-lea. Arsă în 1788 este reînnoită în 1791. În 1864, la 14 iunie, comunitatea încheie un contract cu maistrul Costa Visolter, pentru repararea turnului, cu preţul de 40 fl. v.a. Maistrul „va da sfânta biserică gata cu tote ale dânsului, lemn cu tot, feru, prestile, cărămidă, var şi tote cele cei va trebui la Turlu Sfintei Biserici” 15. Se pare că lucrurile nu au mers foarte bine căci parohul scria că Petru Raboi, curatorul lua banii necesari lucrului bisericii, care nu era gata 16. În 1868 îşi pierd biserica în favoarea ortodocşilor iar încercările lui Petru Pop, de a redobândi biserica rîmân nerezolvate până în 1884. Sântămărie Orlea: biserica de lemn, în stare foarte proastă, motiv pentru care în 1862 se ridica o alta cu 1000 fl. Şerel: biserica bărbaţilor era foarte veche, nu se ştie de când, mai apoi ridicânduse altarul, tinda femeilor, iar în 1810 turnul. Silvaşul de Jos: avea o biserică de zid începută în 1827 dar neterminată atunci când o vizitează Ştefan Moldovan în 1855, urmând ca abia în 1856 să fie ridicate turnul şi biserica femeilor. Silvaşul de Sus: avea biserică veche, de zid, din 1665. Ştei-filia Valea Fierului: biserica de zid fusese edificată în 1854, de zid, cu turn şi foarte frumoasă. Subcetate-filie Balomir: în parohie biserica era de zid, cu turn , datând din 1784, iar în filie din 1780. Toteşti: avea o biserică nouă de zid, ridicată după ce în 1837 cea de lemn se ruinase de tot. În 1850 văduva lui Dumitru Şerban a donat 1000 fl pentru a se ridica bisericii şi turnul. Tuştea: biserica a fost ridicată între 1842 şi 1851 cu 3000 fl. Valea Dâljii –filii Sibişel şi Ohaba Sibişel: parohia avea biserică de zid, cu turn, din 1779, iar în Sibişel o biserică a fost ridicată în 1851.

Valea Lupului: avea biserică din lemn de brad, datând din 1746, dar fiind ridicată direct pe pământ era foarte slabă. Vălioara-filie Boiţa: ambele aveau biserici de lemn, ridicate în etape. În 1865 este ridicată altă biserică pe deal. Zăicani-filia Poieni: în parohie biserica era de zid, ridicată între 1837-1842, edificată cu 2000 fl., clopotul fiind de la o biserică anterioară data înscrisă de el fiind 1792. În filie biseric s-a ridicat în 1853, din lemn, pe fundaţie de piatră (eveniment după care au început tatonările pentru ridicarea comunităţii la rang de parohie). Bărbătenii de Sus - filie Mirleasa: biserica era de lemn, veche din 1799 şi înlocuită abia în 1880. Coroieşteni: avea tot o biserică de lemn ridicată în două etape: I-1792, din lemn de frasin, II-în 1832, prilej cu care se jugrăveşte şi biserica bărbaţilor. Filiişe ei Iscroni, respectiv Bărbătenii de Jos aveau ambele biserici, ridicate în 1791, respectiv 1805. Crivadia Vulcan-Pasul Vulcan: biserică de lemn, tot din ultimul deceniu al secolului XVIII (1791). Lupeni: biserică clădită în perioada 1843-1846, din lemn de brad, pe temelie de piatră, cu 650 fl. pe locul dăruit de Puy Elek, iar în 1851 zugrăvită de Ioan Opriş. Paroşeni : biserică din 1792. Uricani-Hobiceni: în 1855 avea două biserici de lemn, una din 1791 şi alta din 1827. Câmpul lui Neag: ridicată la rang de parohie în 1854, biserica fiind edificată în 1795 din lemn de frasin, iar în 1847 Ioan Zugravul din România a zugrăvit iconostasul şi pereţii altarului. Se cuvine menţionat că aceste biserici erau cele care foloseau cultului în perioada de care ne ocupăm. Dar în cele mai multe locuri sunt o a doua, a treia reconstrucţie a unei vechi bisericuţe anterioare. O altă remarcă pe care o considerăm necesară este aceea că majoritatea bisericilor ridicate în secolul XVIII (pentru comunităţile din sudul vicariatului, respectiv a judeţului, la graniţa cu Ţara Românească) datează de după 1790, fiind

453F

454F

15 16

A.S.D., f. H., dosar 5/1865, fila 8 A.S.D., f. H., dosar 5/1865, file 9-10

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA reconstruite după ce în 1788 au fost pustiite şi arse de turci. Într-adevăr înfîţişarea, dimensiunile, poziţia bisericii este reflectarea cea mai directă a condiţiei economice, sociale şi culturale a comunităţii umane pe care o deserveşte. Adesea ele se diferenţiază de casele ţărăneşti doar printr-o turlă. Greutatea poverii acestor construcţii am văzut-o din timpul îndelungat situat între începutul şi sfârşitul construcţiei, care uneori ajunge la ani buni, neajutaţi de stat. Înzestrarea interioară a tuturor acestor biserici este în linii mari aceeaşi, existând un minim indispensabil pe care-l regăsim în toate bisericile: cărţi liturgice considerate indispensabile de Consfătuirea de la Viena din 1 martie -24 aprilie 1773 17 : Evangheliar, Liturghier, Molitfelnic, Apostol, Cazanie, Octoih, Psaltire, Triod, Catavasier, cărţi corale, vase simple de cult, veşminte, cruci, icoane, cloote, care uneori poartă înscrisă o dată anterioară construcţiei bisericii şi data unei biserici anterioare dărâmată sau distrusă. O listă a cărţilor vechi româneşti din parohiile vicariatului întocmeşte Ştefan Moldovan 18. Lista este alcătuită la cererea lui Timotei Cipariu, din 13/25 noiembrie 1856, şi trimisă la 29 iunie 1857, cuprinzând 191 titluri în 789 exemplare. Mai existau şi 40 tipărituri incomplete iar în localităţile Merişor şi Valea Lupului cărţi înregistrate fără alte amănunte. Sunt înregistrate şi 22 manuscrise în câte 1 exemplar fiecare. Din analiza listei 19 se pot trage o serie de concluzii. Cărţile au fost tipărite în secolele XVII-XIX, excepţie fiind Evanghelia cu învăţătură, tipăriră la Braşov, în 1581, păstrată

într-un singur exemplar la Păclişa. Provenienţa cărţilor este atât din Transilvania cât şi din Ţările Române, de unde provin 67 exemplare, tipărite la Bucureşti, Râmnic, Mănăstirea Dealu, Băzău, Iaşi Târgovişte. Din exterior provin cărţi tipărite la Viena (1), Pesta (1), Buda (3). Cele provenite din Ţările Române sunt doar cărţi ortodoxe, iar cele provenite din Transilvania sunt calvine, unite, ortodoxe. Se vede că deşi cărţile ortodoxe au fost interzise, acestea au continuat să pătrundă prin preoţi, călugări, ţărani şi negustori. Cărţile ortodoxe de secol XVIII au pătruns din Muntenia iar cele din prima jumătate a secolului al XIX-lea provin din tipografiile transilvănene. Din analiza aceleaşi liste se vede că unele parohii erau mai bine dotate decât altele, unele nu aveau nici măcar cărţile obligatorii, iar altele nici nu apar cu fond de carte (Şerel, Paroşeni-Mesteceneni). Uneori cărţile din parohie folosesc şi în filie şi invers. De asemenea sunt prezente cărţi ale corifeilor Şcolii Ardelene: Gh. Şincai, Prima principia latinae gramatica, Blaj, 1783 (la Haţeg); Samuel Micu, Propovedanie la îngropăciunea oamenilor morţi, (16 exemplare) şi Teologia morală (1 exemplar); Petru Maior este cel ami bine reprezentat cu următoarele titluri: Didahii, adecă învăţături pentru crescerea fiilor, Buda, 1809 (la Bouţarul de jos şi Ciula Mare), Propovedanii la îngropăciunea oamenilor morţi, Buda, 1809, (15 exemplare) şi Predicile (7 exemplare). Aceste cărţi ajung în proprietatea bisericilor prin cumpărare, donaţii ale persoanelor particulare sau din bibliotecile preoţilor după moartea acestora, excepţie fîcând cazurile când preoţii morţi aveau mari datorii şi trebuiau vândute 20. La Livadia Noul Testament , editat în 1648, este cumpărat în acelaşi an cu 12 fl 21. Mănăstirea Prislop a cumpărat Chiriacodromionul apărut în 1699 abia în 1701 cu 20fl 22iar comunitatea Râu Alb cumpără Biblia de la Bucureşti ,1688, în 1701 cu 20 fl. Psaltirea

455F

456F

457F

458F

S. Retegan, Parohii, biserici şi preoţi din protopopiatul grecocatolic al Bistriţei la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Revista Bistriţei”, VII, 1993, p. 165 18 Lista este obiectul următoarelor studii: Fl.. Dudaş, Cărţi vechi româneşti din Ţara Haţegului în lumina catalogului lui Şt. Moldovan (1857), în „Banatica”, V, Reşiţa, 1979, p. 485-510; L. Patachi, Cărţi vechi româneşti din Ţara Haţegului după o listă di 1857, în „Studii şi cercetări de bibliografie”, III, 1960, p. 282-287; Idem, Cărţi vechi religioase din Ţara Haţegului de pe o listă din 1857, în „Mitropolia Ardealului”, IV, 1959, nr. 7-8, p. 522-538 19 V. Anexa care prezintă, spre exemplificare, fondul de carte a trei parohii ale vicariatului la 1857 17

459F

460F

A.S.D., f. H., dosar 2/1859, file 85-86 Fl. Dudaş, Vechi cărţi româneşti călătoare, Buc., 1987, p. 45 22 Ibidem 21

PERSPECTIVE ISTORICE

de la Bălgrad din 1651 a fost cumpărată de comunitatea Tuştea în 1748 cu „5 mănasi şi 2 l ţuică” 23. La Densuş, Apostolul din 1814 a fost cumpărat de parohul Vizantu Macion, cu 13 fl, din banii bisericii în 19 septembrie 1844, iar Evanghelia din 1776 cumpărată de la Pătruţ Istionescu cu 11 fl la 31 iulie 1794 24 . Pe Apostolul de la biserica din Sălaşul de Sus era scris că a fost cumpărat de popa Solomon Roboi 25. Dotarea bisericilor cu obiecte de cult şi veşminte nu era nici ea dintre cele mai bune, aşa cum a constatat în 1858 şi Antoni de Lucca care, în numele ”Prea Santitului şi Prea Fericitului Patriarhu a totu lumea şi a Romei” caută „mijloacele necesare pentru ridicarea stării acestor biserici” şi pe care le găseşte la Reuniunea Catholică de la Viena care în anii următori va trimite un ajutor considerabil. În 1859 la biserica din Haţeg s-au trimis „un taleru cu tote apartinenţiile, un potiru şi un libariu” 26 , iar în 1860, ca urmare a cererii vicarului Gavril Pop „două rânduri de veşminte bisericeşti, unulu pentru înmormântări şi altulu pentru parohulu secundaru, mai vârtosu spre folosire la procesiuni” 27. În 17 august 1859, Gavril Pop se adresează episcopului în problema dotării cu veşminte a besericilor din parohiile Galaţi şi Răchitova. Consideră că Galaţiul în comparaţie cu alte parohii „ nu aru fi demnă... a cere două rânduri de veşminte bisericeşti de materia de stare bună” căci aveau „un rând nou de mătasă frumosu, bunu, cumperatu din 1858” 28. Alte parohii erau prost dotate în comparaţie cu aceasta (Răchitova, unde exista numai un rând ”miserabilu”) şi mai mult decât atât, Galaţiul este o parohie „neascultatorie în totu vicariatulu acesta în privinţa celoru scolastece” motiv pentru care vicarul nu o recomandă. În schim solicită acordarea de veşminte parohiilor Răchitova sau Sântămărie Orlea „care e misera în drumul ţării”.

În 1859 vicarul relata episcopului că a primit „2 potire şi cu atâtea discose, stele, linguri şi copii prevăzute tote de argintu curatu înauritu şi 16 libaruri de argint iarăşi înauritu pentru păstrarea S(fintei) Cuminicături destinate şi pe lângă acestea 6 rânduri de odaşdii Preotescu cu ...Epatrafirii cu totu - le lipsea numai brâulu şi stitariulu - dintru acestea un rându de mătasă roşie ăn ape, altulu de mătasă albă, al 3-lea de mătasă galbenă, al 4 –lea de mătasă vânătă cu flori. al 5-lea de mătasă întunecată cu flori şi al 6-lea de barsion negru, tote cu posonanta înnavuţite şi cu cruci de sârmă din argintu sau aur cusute şi înfrumuseţiate” 29. Fondul arhivistic relevă că din cele dăruite de Reuniunea Catholică din Viena în 1859, 13 libarii au fost împărţite la Baru Mare, Bouţarul de Jos, Bârcea Mare, Cugir, Densuş, Grădişte, Hunedoara, Lupeni, Orăştie, Pui, Tuştea, VeţelApar doar cinci rânduri de veşminte noi care s-au dat la Haţeg, Pui, Orăştie, Hunedoara, Sântămărie Orlea şi două potire cu toate cele aparţinătoarelor, de argint suflate cu aur, date la Haţeg şi Orăştie. De la bisericile dotate s-au dat celor mai sărace după cum urmează:veşmintele de la Haţeg la Rusesci, cele de la Pui la Densus, iar de la Tuştea s-a trecut un libariu de aramă la Subcetate şi altul de la Grădişte la Poieni 30. Fondul arată că donaţii ale reuniunii au existat şi în 1860 şi 1861. Astfel s-au trimis 8 libarii de argint aurit la Păucineşti, Subcetate, Toteşti, Răchitova, Galaţi, Bărbătenii de Jos, Băieşti. Veşminte au primit Răchitova, Bărbătenii de Jos „de mătase neagră”, Băieşti,”un rându de veşminte bisericeşti noi de borsiniu cu tote apartinentele sale”, iar la Haţeg veşminte de mătase a primit parohul secundar 31 . Se satisfăceau astfel dorinţele vica-rului care ceruse, cum am văzut pentru Răchitova şi Haţeg, dar şi pentru Băieşti şi Bărbătenii de Jos căci „sunt foarte rău dotate cu veşminte bisericeşti şi nu pop cumpăra şi

461F

462F

463F

467F

464F

465F

468F

466F

469F

Ibidem I. Radu, op. cit., p.404 25 Ibidem, p. 427 26 A.S.D., f. H., dosar 5/1860, file 1-2 27 A.S.D., f. H., dosar 5/1860, file 1-2 28 A.S.D., f. H., dosar 3/1859, file 33-34 24

A.S.D., f. H., dosar 5/1859, fila 1 A.S.D., f. H., dosar 5/1860 31 A.S.D., f. H., dosar 4/1861, file 2-8, dosar 9/1862, file 9-12 30

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA bărbatului ei” 37 . În anul 1860 găsim şi inventarul pământurilor lăsate de aceasta pe seama bisericii 38. În Fărcădinul de Sus , pentru a putea fi ridicat la rang de parohie, Csulai Istvan, încă din 28 noiembrie 1814 „au dat parohului de atunci Nicolae Opruţia locu de casă Parohială şi de porţiune canonica şi ca ajutoriu o grădină a sa pustie cu loculu numitu Hotare” 39. După moartea numitului preot, noul preot Ioan Andrăşianu a folosit timp de patru ani tot acest fond împreună cu văduva preoteasă. Dar în 1855 acesta declară pământul proprietate privată, încercând eliminarea parohului ordinar de la folosirea lui. Dintr-un document datat în 1863 aflăm că în Fărcădinul de Jos locul pentru biserică şi plata ridicării acesteia au fost făcute de baronul Ladislau Nopcea 40. Ştim din Şematismul diecezei Lugojului şi din monografia lui I. Radu, că la conscripţia din1733 şi mai târziu unele parohii, de exemplu Cârneşti, Clopotiva şi altele au avut porţie canonică, care de-a lungul anilor dispare, nu se ştie în ce împrejurări. În 1855 când Ştefan Moldovan dă Informaţiune 41 sa, situaţia era prezentatăîn felul următor:

merită a căpăta din cele donate de Reuniunea R(omano) Catholică de la Viena” 32. Mari sau mici, de lemn sau de piatră, aceste biserici au un anumit patrimoniu funciar, anumite drepturi colective şi de multe ori mici sume de bani. Oricât de mici ar fi, ele asigură bisericii şi slujitorilor ei o oarecare autonomie materială. Cele ami importante erau pământurile, aşa numitele „porţini canonice” sau „Clejie”, alcătuită dintr-un teren intravilan pe care se găsea biserica, casa parohială şi uneori şcoala confesională şi un număr mai mic sau mai mare de locuri de arătură şi fânaş, cu o întindere, la fel, mai mică, sau mai mare, de 32 jugere stabilite la dieta din 1846-1847 33. Aceste porţiuni canonice se constituie prin cumpărare 34 , donaţii ale comunităţilor, acele „Donatia perpetua”, câteva foarte semnificative, păstrate în arhiva vicariatului 35, fie prin donaţii testamentare, mai ales ale văduvelor fără urmaşi. În această categorie se cuvin menţionate două situaţii. Văduva Maria Csaky (Dragota) a lăsat prin testament pe seama bisericii casa şi pământurile 36 . Dar încă înainte de moartea ei, survenită în 1856, se pare că curatorii bisericii, vicarul şi parohul local au cumpărat de la aceasta casa şi pământul cu 700 fl ca din aceşti bani să se susţină numita până la moartea ei şi care să fie plătiţi eşalonat în timp. Problemele survin după moartea acesteia, când fiul ei , Teodor Csaky refuză a da bisericii o parte din inventarul de la câmp, fără care casa „nu plătea mai ult de 80 fl.”. Problema este rezolvată, el renunţând la acest pămânrt dar cerând restul plăţii, 300 fl. în timp de un an. Biserica din Toteşti este benficiara bunurilor văduvei lui Şerban Dumitru, Iuliska Dumitru, care neavând prunci, fraţi sau surori „tote pământurile ce are fondul din lontru şi dinafară îl testează Maicii Bisericii G(reco) Catholice locale pomană pentru sufletul ei şi a

475F

470F

476F

477F

471F

472F

478F

473F

474F

479F



Parohii cărora fondul parohial, atât intern cât şi extern, le lipseşte: Băieşti, Bouţarul de Sus, Bucova, Cârneşti, Livadia de Coastă, Merişor, Peşteniţa, Râu de Mori-Suseni, Coroieşteni, Lupeni, Paroşeni, Câmpul Lui Neag. În toate acestea parohul „din casa şi din moşia sa serveşte”. Parohii care au doar fonduri interne: Coroieşti, Galaţi, Grădişte, Petros, Sântămărie Orlea

A.S.D., f. H., dosar 2/1855, file 5-6 A.S.D., f. H., dosar 4/1860, fila 112. 39 A.S.D., f. H., dosar 2/1856, file 1-2 40 A.S.D., f. H., dosar 3/1863, fila 13 41 Publicată de Gh. Naghi sun titlul, Un manuscris inedit a lui Ştefan Moldovan privitor la Ţara Haţehului la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Sargeţia”, XX, 1986-1987, p.306-326 şi partea a doua sub acelaşi titlu de A.A.Rusu în ”Sargeţia”, XXI-XXIV, 1988-1991, p. 253-281. 38

A.S.D., f. H., dosar 4/1861, fila 11 S. Retega, Parohii…., în “Revista Bistriţei”, VII, 1990, p. 160 34 A.S.D., f. H., dosar 3/1857, fila 22 35 A.S.D., f. h., dosar 2/1855,file 1-2; dosar 3/1863, file 24-25, 26-27 36 A.S.D., f. H., dosar 2/1859, fila 5 33

PERSPECTIVE ISTORICE

Parohii care au doar fonduri externe: Livadia de Câmp, Râu alb, Sălaşul de sus, Uricani-Hobiceni.  Parohii care au atât fond intern cât şi fond extern: Baru Mare, Bouţarul de Jos, Ciula Mare, Clopotiva, Densuş, Fărcădunul de Jos, Fărcăduinul de Sus, Hăţăgel, Haţeg, Lunca Cernii, Măteşti, Ostrovul Mare, Ostrovel-Suseni, Păclişa, Păucineşti, Ponor, Pui, Răchitova, Râu Bărbat, Sălaşul de Jos, Şerel, Silcaşul de Jos şi de Sus, Stei, Suncetate, Toteşti, Tuştea, Valea Dâljii, Vălioara, Zăicani. În anul următor, acelaşi vicar dă un conpect de regulare a parohiilor. În acesta menţionează fără fonduri interne şi externe: Baru Mare, Băieşti, Bucova, Subcetate, Cârneşti, Galaţi, Păucineşti şi cele din Valea Jiului „ne fiindu provedinte nici una cu porţiune canonică” şi mai mult decât atât „expuse contactului imediat cu Ţara Românească de unde emisarii vin la dânşi din cându în cându cu scopul de a-i abate de la

S(fânta) Unire”. La Haţeg, porţiunea canonică este prea mică, de 10 jugere, împărţită între



Nr. crt. 1

vicar, preot şi cantor. Aceeaşi problemă a unei porţiuni insuficiente întâlnim şi la Lunca cernii unde sunt doi preoţi care „ambii se luptă cu seracie grea”. În acest document Ostrovul apare cu fond parohial intern pe acre s-au ridicat casele parohiale, încă negata, iar fondul extern lipseşte. La Paroşi problema era acum pământul puţin ţi pe deasupra „şi acela foarte prostu încât preotul nu pote ieşi la căpătâiu”. Este prezentat şi un caz aparte –Pesteanaunde porţiunea canonică a existat, dar lipsa unui preot harnic a determinat trecerea de la uniţi la reformaţi şi „au roptu cu sine şi porţiunea canonică”. Sosit în sat, noul preot, de cele mai multe ori el însuşi fiu de preot, rămânea de obicei în mijlocul turmei sale până la sfârşitul vieţii sale, încercând să contribuie la sporirea fondului bisericesc cu noi construcţii şi achiziţii de terenuri, cu mici sume de bani.

Comunitatea

Cărţi

Baru Mare-filia Baru Mic

Ceaslov, Râmnic, 1742-1743;Cazanie, Rîmnic, 1748; Psaltire, Blaj, 1764; Strajnic, Blaj, 1773; Liturghie, Blaj, 1783; S. Micu, Propovedanie la îngrupăciunea oamenilor morţi, Blaj, 1784; Catavsier, Blaj, 1793; Triod, Blajj, 1800; Apostol, Blaj, 1814 Chiriacodromion, Buc., 1732; Octoih, Buc., 1746; Liturghie, Blaj, 1756; Evanghelie, Buc., 1760;Catavasier, Blaj, 1769; Evanghelie, Blaj, 1776; Ceaslov, Blaj, 1786; Psaltire, Blaj, 1786; Penticostar, Blaj, 1808; Triod, Blaj, 1813; Apostol, Blaj, 1814; Molitvenic, Blaj, 1815; Straşnic, Blaj, 1817; Minei, Blaj, 1838. Noul testament, Bălgrad, 1648; Psaltire, Bălgrad, 1651;Sicriul de aur, Sas Sebeş, 1683; Sraşnic, Blaj, !753; Liturghie, Blaj, 1756; Psaltire, Blaj, 1764; triod, Blaj, 1771;Antologhion, Buc., 1776; Catavasier, Blaj, 1776;Adunarea cazaniilor, Viena 1793; Penticostar, Blaj, 1808;Apostol, Blaj, 1814; Evanghelie, Blaj, 1817 Pravila, Govora, 1640;Chiriacodromion,Bălgrad, 1699; Liturghie, Blaj, 1756; Molitvenic, Rîmnic, 1768; Penticostar, Buc., 1768; Triod, Blaj, 1771; Strajnic, Blaj, 1773; Evanghelie, Blaj, 1776; Apostol, Blaj, 1802; I. Bob, Carte de învăţături creştineşti, Blaj, 1805; Liturghie, Blaj, 1807; P. Maior, Didahii, adecă învăţături pentru crescerea fiilor, Buda, 1809; Psaltire, Blaj, 1809; Triod, Blaj, 1813; Strajnic, Bla, 1817; Octoih mic, Sibiu, 1842; Propovedanii, Sibiu, 1842; cazanie, Sibiu, 1850, T. Cipariu, Istoria biblică, Blaj, 1855.

Băieşti

Băuţarul de Jos

Manuscrise

100

Tipărituri incomplete sau neidentificate

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA INVENTARUL LUAT LA 24 SEPTEMBRIE ÎN PAROHIA SILVAŞUL DE SUS CU OCAZIA INTRODUCERII ÎN OFICIU A NOULUI ADMINISTRATOR LASCU MIHUŢIANU După celebrarea S(fintei) Liturghii la ora 10 dimineaţa adunându-se curatorii şi titorii ca reprezentanţi ai comunei dimpreună cu subscrisul şi administratorul cel vechi şi cel nou a inventariat proprietatea parochială şi bisericească precum urmează: I. Averea proprie parohială a) Fondul intern parohial, învecinat de către orient cu Ladislau Nopcea. Către occident de Georgiu Nopcea, de către miazănoapte cu râul şiu drumul satului, de către miazăzi cu Ladislau Nopcea. Fondul este cam strâmt, locul de curtia şi grădina de legume foarte puţin poate forma. În prezent se află pe acest fond parohial 1 casă zidită din piatră, acoperită cu prescile, împărţită în două odăi de locuitu şi în mijloc una cuhna iar sub soba de către pârâu pivniţa bună, uscată.... Una şura de lemn aşia împărţită că în ambelecapete formează grajduri pentru vite, toată cu paie acoperită. Casa şi şura se află în stare bună şi nouă, numai de doi ani ridicate deplin, proprietate exclusivă a parohiei. b) Fondul extern parohial Fiindcă în această parohie fondul extern prin donarea unei bucăţi de pământ se mai adaugă s-a aflat bine a se inventaria şi aceasta: 1. În Dealul Babei între dragota George şi Stoica Eremia 4 ferdele sămănătură. 2. În Hamenda între Ciurca Ianăş şi Macra George de cosit cam ½ car de fân. 3. În Pârâul Fenetielui între Toda Ianăş şi Stoica Eremia 2 ferdele sămănătură. 4. În piciorul lui Aron între Dragota Giurgiu şi Sima Frenţiu 1 merţă sămănătură. În cele inventariate la 1857, 22 martie se află: 1. La cazarmă între David tosia şi Nopcea Iosif arătoriu de 6 ferdele. 2. La Câmpul Mare între Râu şi Macra Ianăş 4 merţe de sămăn(ătură). 3. În Tăie între Golu Şandor şi Nopcia Frenţiu 3 merţe semăn(ătură). 4. În Tăul Logodean între Dragota Georgiu şi Mirla Frenţiu 1 ½ merţă sămănătură.

5. În Valea Scotuşiului 3 merţe sămănătură între Golu Ionea şi Ianăş Mentiuna. N.B. vecinii au intrat cu câteva brazde în partea bisericii şi s-au provocat curatorii pentru a întreprinde cele necesare. 6. La Măsure ½ caru de fân între Nopcea Georgiu şi Iosif David 7. Tot acolo între Dragota Iosif şi Dima Frenţiu ¾ care de fân 8. Via pe părăul Popeni, între david Iosif şi David Ianăş, cam 12 urne de vin. 9. Via în muntele Codrişilor între Macra George şi Dragota Iosif , cam 10 urne de vin. 10. La moara spartă loc de cosit 1 car de fân. N.B. În inventarul din 1857 se află însemnat sub N.6. Sub cruce un pământ arătorcare după spusele curatorilor a fost numai puţin apoi s-a răscumpărat şi banii s-au folosit la ridicarea caselor parohiale. Sub N. 7 Dosu Stânii se află de asemenea un pământ consemnat ca donaţie însă a fost numai promisiune dar nu s-a aflat niciodată în posesiunea bisericii. II. Averea proprie bisericii Cimitirul, se învecinează la orient cu Iosif Deacu, la a(pus) cu drumul satului, la miazănoapte cu Stoica Sima şi la Miazăzi cu Iosif Deacu. Aici se află ridicată biserica parohială de piatră şi acoperită că prascilă, aflată în stare dezolată, mai ales partea altarului. Vase sacre: un potiru de argint suflat în aur, pe care se află însemnat a(nul) 1778, steaua, lingură mică de argint, ... de mir şi ulei pentru botez precum şi foarfecele mici pentru tuns. Masa altarului e de zid şi se află pe ea o faşă de masă de pânză albă şi antimis nou; 2 candelabre de aramă şi unul de plumb, cădelnăţă în stare bună de aramă. În biserica bărbaţilor se află 2 candele de fier şi 1 de lemn. La fruntariu se află o serie de icoane cu profeţi, 8 icoane , 4 cele îndătinate şi 4 mici; În biserica femeilor la fel4 icoane şi 2 candelabre. În mijlocul bisericii se află încă 1 candelabru nou de aramă, cumpărat de Nopcea Frenţiu, 101

PERSPECTIVE ISTORICE

care a rămas nesocotit căci neuniţii voiesc a ... pe uniţi, ca apoi să facă dânşi casă parohială, la care G(reco) Catolicii nu se învoiesc. III. Cărţi bisericeşti 1. Evanghelia tipărită la Blaj, 1765 2. Apostoleru tipărit la Blaj, 1767 3. Liturghia tipărită la Blaj, 1756 4. Ritualiu tipărit la Blaj,1757 5. Mineiu tipărit la Blaj,1779 6. Triodiu tipărit la Blaj,1771 7. Strajnic tipărit la Blaj,1779 8. Penticostar tipărit la Blaj,1768 9. Octoih tipărit la Blaj,1770 10. Ceaslov tipărit la Blaj, 1767 11. Catavasiar tipărit la Blaj,1769 12. Protocoalele de înmatriculare din 1827. Tot în biserica Parohială se află următoarele cărţi parte româneşti, parte sârbeşti, însă proprietatea Mănăstirii (Prislopului): 1. Kyriakodtovier, tipărit la Belgrad, 1699 2. Ceaslovu tipărit la Râmnicu la nul lumei 7253. 3. Psaltire tipărită 1651. 4. Divanul lumii M(anuscri)s de Constantin Voievodu, la a(nul) 1756. 5. Mormântul D(omnu)lui. Sârbeşti: 1. Evanghelia serbească d(in) a(nul) 1617. 2. Apostoleriu din a(nul)1619. 3. Triodu tip(ărit) 1590 . 4. Mineiu din a(nul) 1538. 5. Gramatica Serbească tip(ărită) 1755. 6. Viaţa sfinţilor 7. Tipicul după tot anul . 8. Cazania în 4. 9. Psaltirea cu Ceaslov laolaltădin 1637 10. Liturghia a Ritualu într-una. 11. Strajnicu din 1566. 12. Penticostaru din 1534. 13. Psaltire grecească din 1690. 14. Acatist -neînsemnat anul. La una ora după amiază mergând cu curatorii la Mănăstirea Prislop s-a luat inventarul precum s-a aflat: Teritoriul Mănăstirei cum era cunoscut mai în urmă în a(nul) 1857 s-a aflat întreg şi neştirbit atât înlăuntrul grădinii Mănăstirii precum şi în afara ei, în pădure, gardul însă în jurul grădinii mănăstirei e în stare dezolantă şi

... nu mai stă în susu. Pământul s-a aflat în stare bună, însă din îngerinţa îngrăditurii pomii mai mici sau se află printre spini şi înaintează, şi cu timpul se va pustii şi ce se află. Pe acest loc înconjurt cu gard se află S(fânta) Mănăstire respectiv biserica Mănăstirii, clădită din piatră şi în forma bisericilor din Ţara Românească după stilul oriental, în forma crucii, formând în mijloc un turnişor cu 8 ferestre deasupra . E acoperită cu prescilă nu de mult şi încă pe spesele comunei bisericeşti parohiale din sat. Pământuri arătoare şi de cosit proprii ale Mănăstirii însă folosite de parohul din sat Pe lângă taxa de 4 fl. în Casa Mănăstirii sunt următoarele: 1.Pe vârful muntelui cam ½ jugăr între Călinaru Georgeşi M. Frenţiu . 2.Tot acolo între David Mihai şi Ciurca Georgiu de 2 care de fân. Iar următoarele se folosesc de către cantorul Augustin Pop: 1.Poiana Prislopului de ¼ car de fân. 2.Dealu Plesiului între Dragota Isfan şi Ciurea Georgiu 1 car de fân. 3.Valea Milihieşului între Macra Georgiu şi pădurea Bucurenilor 1 ferdel de sămănătură. Recuzite şi odoare bisericeşti propri ale Mănăstirii Prislopu Pe altar una faţă de masă albă de pânză, artemis nou, iar la uşile fruntariului 3 perdele bune. Vase sacre: 1 potir de aramă, 1 cupă de argint înfrumuseţat cu pietricele din a(nul) 1757, 1 lingură de argint, stea de arginttot din anul 1751. Se află aici două cruci de argint, una cu mărgăritare şi 5 fire de diamant şi o alta asemenea cu pietricele şi puţin aurită. N.B. Copa, steaua şi crucile astea, având datina oamenii le cam înstrăina, şi fura de la biserică se conservă la curatorul Dragota Georgiu. 1 cădelniţă de aramă, 2 candelabre de fer cu 2 de lemn, mari cu înscriere:Mănăstirea Prislop 1759. 1 cruce de lemn masivă şi reînoită cu auritură şi cu inscripţie - Crucea S. Mănăstiri Prislopu 1772. Pe fruntariile altarului care e de lemn se află 4 icoane îndătinate însă vechi. În 102

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA despărţitura femeilor se află Monumentul de piatră al Zamfirei, fondatoarea, unde se află a se păstra rămăşiţele trupului ei; piatra deasupra are inscripţia latină ce se poate citi bine şi arată anul 1580. Cărţi bisericeşti aflate în Mănăstire ca proprii 1. Evanghelia tipărită în Blaj sub episcopul Atanasie Rednic, 1765. 2. Liturghia cu Molitvelnicu înt-una tip(ărit) în Târgovişte , 1713. 3. Mineiu , tip(ărit) în Blaj, 1781. 4. Triodu cu Straşnicu , 1771 5. Penticostariu tip(ărit) în Blaj, 1768 6. Apostoleriu tip(ărit) în Blaj, 1767 7. Octoih tip(ărit) în Blaj, 1770 8. Octoih tip(ărit) în Blaj, 1772 9. Acatist tip(ărit) în Blaj, 1774. Afară de biserică se află spre miazăzi Clopotniţa zidită din piatră şi acoperită cu prascilă în care se află numai cumpăna cea mică, fiindcă cea mare se foloseşte la biserica parohială din Sat. Ier spre apus înaintea bisericii se află casele casele scolastice cu 4 despărţăminte pornită spre ruinare şi fără

acoperiş, care însă s-ar putea repara cu ajutorul credincioşilor fără mari greutăţi. Mai are această Mănăstire şi o căldare de ţuică, având însă numai o ţeavă nu se poate folosi. Fiindcă pământul Mănăstirii şi cel din afară le foloseşte parohul pe lângă taxa de 4 fl. şi aceasta a socotit-o în anii trecuţi la clădirea caselor parohiale, s-a aflat în socoteala bisericească a Mănăstirii 5 fl. care s-au adunat cu discul la sărbătoarea hramului în 26 Mia.a.c. Silvaşul de Sus în 24 septembrie 1865 Petru Pop Lascu Mihuţiani ca primitor Teofil Pop Tuşteanu Paroh coop(erator) G(reco) Cath(olic) al Tuştei ca martor Dragota Giorgiu curator Nopcea Frenţiu titor Golu Georgiu titor Augustin Pop cantor David Ioja titor Originalul se află în Arhivele Statului Deva, Fond Vicariatul Greco-catolic Haţeg, dosar 3/1865, file 26-30

Mitropolitul Andrei Şaguna, lider spiritual al românilor ardeleni Prof. Toma Elisabeta Mirela Marele Mitropolit al Ardealului, om providenţial, trimis de Dumnezeu să conducă destinele românilor ardeleni într-o perioadă de mari tulburări şi transformări, este una dintre personalităţile ecleziastice, culturale şi naţionale pe care a dat-o Biserica Ortodoxă Română din Transilvania. Andrei Şaguna este Mitropolitul care a reuşit, în timpul păstoririi sale, să împlinească gândurile românilor dornici de libertate religioasă, de afirmare socială şi de recunoaştere naţională. Frământările politice din Europa sfârşitului de secol XVIII, au marcat viaţa locuitorilor Transilvaniei într-o manieră decisivă, ce se va cristaliza în mişcările de emancipare naţională din prima jumătate a veacului următor. Transilvania, ca parte integrantă a Imperiului habsburgic, prezenta câteva particularităţi: pluralismul etnic,

lingvistic şi confesional, care vor influenţa manifestările diferite ale iluminismului şi romantismului în această parte a imperiului. În acest mediu multietnic şi multiconfesional, Transilvania este marcată de grave inechităţi. Iosif al II-lea, încă din perioada coregenţei, prin vizitele făcute în provinciile imperiului, constată că românii deşi sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, nu se bucurau de drepturi. Prin publicarea “Edictului de toleranţă” din 1781, se asigura liberul exerciţiu religiilor necatolice şi împreună cu reformele juridice, administrative şi din domeniul învăţământului, au creat în imperiu un cadru de manifestare pentru naţiunile neprivilegiate, printre care şi românii. Starea ţăranilor români iobagi era deosebit de grea. Nobilimea nesocotea aceste reforme prin care se exercita intervenţia statului atât în dreptul 103

PERSPECTIVE ISTORICE

de proprietate cât şi în conflictele dintre ţăranii iobagi români şi nobilimea preponderent maghiară. 1 Pe plan confesional, principatul este un spaţiu de confruntare între catolicism, calvinism şi ortodoxie. Papalitatea, susţinută de reprezentanţii oficiali ai imperiul, de religie catolică, încearcă extinderea catolicismului în interiorul arcului carpatic. Prin călugării iezuiţi se încearcă aderarea clerului ortodox din Transilvania la confesiunea catolică; de aceasta depinzând acordarea privilegiilor pentru cler precum şi protecţia instituţiilor ecleziaste şi laice. Românii care sperau la un trai mai bun, la un tratament egal la nivelul religiilor recepte, dotarea bisericilor cu case parohiale, subordonarea faţă de autorităţile ecleziastice şi nu faţă de cele politice, au consimţit la unirea cu Roma, bucurându-se de privilegiile religiei catolice, dominantă în imperiu. O puternică împotrivire vine însă din partea calviniştilor, în marea lor majoritate membri ai nobilimii maghiare. Prin cea de a doua “Diplomă Leopoldină”, din anul 1701, se concretizează revendicările românilor unitarieni, fiindu-le acordate, privilegiile, scutirile, prerogativele de care beneficiau, pe baza legislaţiei imperiale, clerul şi bisericile de rit latin. Cât priveşte laicii, „garantarea integrării mirenilor uniţi în statusul catolic însemna considerarea lor între stări, ca fii ai patriei” 2. Pe plan general vorbind, unirea cu Roma, a creat un cadru propice pentru afirmarea politică şi culturală a românilor transilvăneni. Urmare a convulsiilor interconfesionale, prin edictul din 1759, se va proceda la restaurarea confesiunii ortodoxe, cu stabilirea unei mitropolii sârbe la Karlowitz, clerul ortodox român fiind sub autoritatea bisericii sârbe. Cu toate reformele din perioada Mariei Tereza şi a lui Iosif al II-lea, nu s-a soluţionat problema cea mai arzătoare a ţăranilor români, şi anume desfiinţarea iobăgiei, şi recunoaşterea românilor ca a patra naţiune

politică, egală în drepturi cu celelalte trei naţiuni. Demersurile şi acţiunile politice revendicative ale populaţiei româneşti îşi vor afla materializarea printr-o serie de Supplexuri, memorii adresate curţii imperiale de la Viena, iniţiate de Inochentie Micu, prin care „el cere declararea naţiunii române ca a patra naţiune receptă, reprezentarea ei în regimul de Stări, în instituţiile provinciale, la nivelul celorlalte naţiuni…” 3. Revendicărilor de ordin ecleziastic, li se adaugă cele de ordin naţional. Argumentele forte, romanitatea şi continuitatea poporului român, pe pământul său. Noul arsenal al luptei politice de afirmare a naţiunii române, este de acum formulat şi articulat, devenind nucleul revendicărilor politice în lupta de emancipare naţională a românilor, în prima jumătate a veacului următor. Unirea cu Roma şi renaşterea ortodoxiei, vor crea în provincie un cadru propice elevării nivelului de cultură în rândul românilor, prin întemeierea unor instituţii de învăţământ locale şi prin frecventarea universităţilor de la Viena şi Roma. O nouă generaţie de intelectuali români, greco-catolici şi ortodocşi, laici şi ecleziaşti - îşi vor uni forţele în lupta de emancipare politică, - cunoscuţi ca generaţia Şcolii ardelene prin redactarea binecunoscutului Supplex Libellus Valachorum, ce solicita „…ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi, şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile…” 4. Eşecul memoriului nu-i va descuraja; mutând lupta pe frontul intelectual, Petru Maior scrie „Istoria pentru începutul românilor în Dacia” şi “Istoria bisericii românilor”, Ion Budai Deleanu, “Historia Populorum Transylvaniae”, iar Samuel Micu, “Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor”, “Elementa linguae daco romanae sive valachice”. Prin lucrările lor din domeniul istoriografiei şi filologiei, vor preciza identitatea naţională, precum şi stabilirea locului limbii române în familia limbilor romanice, prin latinism.

480F

482F

481F

483F

1 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, ş. a., Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 297. 2 Ibidem, p. 288.

3 4

104

Ibidem, p. 307. Ibidem, p. 326.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Pe acest fundal politic şi social zbuciumat, se naşte în anul 1809, la Miscolcz, în nordul Ungariei, Anastasie Şaguna, în familia de origine macedoromână a lui Naum şi Anastasia Şaguna, ca fiul mijlociu, având un frate mai mare, Evreta, şi o soră mai mică, Ecaterina. 5 Deşi se trăgeau de generaţii din confesiunea ortodoxă, la vârsta de 8 ani Anastasie şi ceilalţi doi copii, vor fi trecuţi cu forţa la confesiunea catolică, din care vor face parte până la împlinirea majoratului. Mama copiilor încearcă să se opună acestui plan, şi va pleca cu ei la un unchi al ei de la Pesta, care avea o situaţie materială foarte bună. Dificultăţile financiare îl vor face pe Naum Şaguna să accepte promisiunile episcopului romano-catolic Ştefan Fischer, de a se ocupa de cheltuielile educaţiei copiilor, dacă vor trece la confesiunea catolică. Cu toată opoziţia mamei, copiii vor fi trecuţi şi crescuţi mai bine de 10 ani în confesiunea catolică. După împlinirea vârstei de 18 ani, a majoratului, toţi trei vor reveni cu înscrisuri oficiale, la confesiunea ortodoxă. Anastasie Şaguna îşi face studiile gimnaziale şi continuă cu cele juridice la universitatea din Pesta, dar dorinţa inimii lui a fost să ajungă preot. Astfel, se îndreaptă spre Vârşeţ, unde va studia teologia, pentru a putea intra mai târziu, în slujba Bisericii Ortodoxe Române. La absolvire, a fost solicitat de mitropolitul sârb Ştefan Stratimirovici să activeze ca secretar al său şi profesor, pe lângă Mitropolia ortodoxă de la Karlowitz, în cadrul căreia Biserica Ortodoxă Română funcţiona ca un departament subordonat. În 1833, Anastasie Şaguna se dedică vieţii monahale, luându-şi numele de călugăr, Andrei. Andrei Şaguna va urca repede treptele monahale, fiind numit în 1842 arhimandrit la mănăstirea Hopova, apoi la mănăstirea Covil. A activat ca profesor la seminariile teologice din Vârşeţ şi Karlowitz. La 15/27 iunie 1846 a fost numit vicar general la Sibiu, acolo

unde se reînfiinţase o episcopie pentru creştinii ortodocşi din Transilvania, vitregiţi mai bine de o sută de ani de dreptul de a avea un conducător spiritual. Ajuns aici, va trece la o evaluare a situaţiei locale a bisericilor şi şcolilor. „Ca fost profesor, deci bărbat de şcoală în primul rând, Şaguna a trebuit să rămână mâhnit, văzând cât de puţină învăţătură aveau preoţii şi cât de înapoiat era poporul nostru întru toate”. 6 La 18/30 aprilie 1848 este hirotonit la Karlowitz ca episcop al românilor din Transilvania, de către patriarhul sârb, de care şi depindeau canonic românii ardeleni. În discursul de la hirotonie, a spus cu multă hotărâre cuvintele rămase memorabile: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc şi cu voia către tot ce e adevărat, plăcut şi drept să-i îndrumez”. 7 Ceea ce a şi împlinit în timpul păstoririi sale, prin lucrări desfăşurate cu multă pricepere, pe multiple planuri. În anii ce vor urma, Andrei Şaguna va duce o muncă asiduă, pentru dezvoltarea învăţământului românesc, a şcolilor ecleziastice şi reale, de meserii, precum şi asigurarea unui corp profesoral bine instruit. „Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a dezțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”. 8 Așa a procedat și în Țara Moților unde neștiința de carte, în rândul românilor ortodocși, era foarte mare, și se datora sărăciei și mai ales lipsei de organizare. Situația școlilor românești ortodoxe era jalnică. Lipseau localurile de școli, învățătorii, manualele școlare, și mai ales o instituție care să dea învățătorilor cunoștințele necesare. Astfel, din 1850 până în 1865, va raporta înfiinţarea unui număr de 339 şcoli săteşti, susţinute în majoritate cu fonduri proprii dar şi de la preoţi şi săteni. În toate petiţiile şi rapoartele sale către autorităţile ecleziaste şi politice, Andrei Şaguna insista asupra drepturilor confesionale ale românilor

484F

485F

486F

487F

Ibidem, p. 13. Ibidem, p. 18. 8 Antonie Plămădeală, Momentul Ș aguna în istoria Bi sericii Transilvaniei, în Magazin Istoric, iunie 1997, p. 3-5.

Ioan Lupaş, Viaţa şi faptele lui Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, Bucureşti, Editura „Casa Şcoalelor”, 1926, p. 12. 5

105

PERSPECTIVE ISTORICE

naţională a românilor transilvăneni. „Prin temperament, el era un chip admirabil pentru a conduce o misiune socială, dinamică din partea Bisericii. Era din fire activist, şi întreaga sa carieră a fost închinată aşezării lucrurilor în ordine, sistematizării şi codificării. Viaţa sa nu a fost una de contemplaţie. Mai degrabă, el a căutat implicarea în viaţă şi şi-a aflat cea mai mare satisfacţie în serviciul public.” 9 Domeniul educaţiei confesionale nu a fost însă singurul front, pe care acesta a luptat. Fiind un om cultivat, şi-a dat seama de însemnătatea cuvântului scris şi de puterea presei. În 1850, reuşeşte înfiinţarea Tipografiei diecezane la Sibiu, aici urmând a fi tipărite cărţile bisericeşti, manualele şcolare, dar şi ziarul „Telegraful Român”, în 1853, ce va apăra interesele politice, naţionale şi culturale ale românilor ardeleni. Înfiinţează în 1861, alături de Gheorghe Bariţiu, Timotei Cipariu, Andrei Mocioni, Ioan Puşcariu şi alţi intelectuali români, societatea culturală ASTRA, instituţie de o importanţă covârşitoare în dezvoltarea culturii române în Transilvania, Şaguna a fost ales primul preşedinte al Astrei. Pentru meritele sale deosebite a fost ales membru de onoare al Acacademiei Române (1871). Nici în plan politic, Andrei Şaguna nu putea rămâne nepăsător în contextul revoluţiilor naţionale europene. Participă în 1848, alături de Simion Bărnuţiu, şi alţi fruntaşi ardeleni, la adunarea de la Blaj, făcând parte din comitetul de conducere şi apoi, ca şef al delegaţiei româneşti, desemnată să prezinte interesele naţionale, la curtea imperială de la Viena. Doar de puţin timp numit episcop al românilor ardeleni, Şaguna s-a implicat activ în problemele de ordin politic, naţional şi cultural. La 3/15 mai 1848 a prezidat împreună cu episcopul greco-catolic Lemeny, Marea Adunare Naţională de la Blaj. În fruntea unei delegaţii româneşti, a dus petiţia de la Blaj Împăratului de la Viena, făcându-se un hotărât purtător de cuvânt al românilor.

ortodocşi, de a beneficia de şcoli şi profesori educaţi, accentuând pe aspectul confesional şi păstrând în plan secundar aspectul naţional, pentru a preîntâmpina refuzul autorităţilor. În 1855, Şaguna a reorganizat învăţământul teologic şi pedagogic din Sibiu sub forma unui Institut de teologie şi pedagogie care purta numele de Seminarul Andreian, astazi: Facultatea de Teologie “Andrei Şaguna” din Sibiu. Tot sub îndrumarea sa au fost întemeiate gimnaziile ortodoxe din Braşov şi Brad. Gimnaziul de la Braşov, inaugurat în 1850, este una dintre cele mai vechi şcoli româneşti, purtând astăzi numele întemeietorului său: Colegiul Naţional “Andrei Şaguna”din Braşov, unde se va preda un curs de ştiinţe comerciale, şi o şcoală reală inferioară. Şcolii din Brad i-a dăruit în anul 1870 suma de 2000 florini, o sumă importantă pentru acele vremuri. Şaguna obţine în anul 1861, pe baza principiului autonomiei bisericeşti, permisiunea de a controla instrucţia şcolară în episcopia ortodoxă română. Concepe un îndreptar pedagogic, pentru a veni în ajutorul învăţătorilor de la ţară, intitulat “Instrucţiune pentru învăţători”. Iniţiază o fundaţie de sprijinire a dascălilor săraci, oferă burse pentru elevii mai nevoiaşi, instituind un strict control al activităţilor şcolare din episcopie. An de an, seminarul teologic de la Sibiu este ridicat, iar în 1853, acesta se va muta într-o clădire nouă, cumpărată cu bani colectaţi de la obşte. Împăratul, va înfiinţa în 1853 „Fundaţia filantropică imperială Francisc Iozefină”, pentru a răsplăti fidelitatea supuşilor români transilvăneni, dovedită în timpul revoluţiei maghiare. Cu fonduri sporite, Andrei Şaguna va extinde cursurile seminarului teologic de la doi ani la trei ani, iar cursul de pedagogie de la unu la doi ani, beneficiind de aportul a şase profesori. Va continua şi activitatea creatoare, astfel la 1868, scrie “Compendiul de drept canonic”, în 1871 “Enchiridionul de canoane” iar în 1872, “Manual de studiu pastoral”. Suprapunerea năzuinţelor de emancipare confesională cu cele naţionale, a fost scutul sub care Andrei Şaguna a putut să-şi aducă aportul său, la lupta de emancipare

488F

9 K. Hitchins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania. 1846-1873, Bucureşti, 1995, p. 293.

106

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA La 12/24 martie 1850 a organizat la Sibiu, Congresul bisericesc, la care a partcipat şi marele revoluţionar Avram Iancu. Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei prin numeroase memorii înaintate Curţii imperiale din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Karlowitz, prin sinoadele eparhiale formate din clerici şi mireni – convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864.

reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane la Arad şi Caransebeş – a convocat un Congres naţional bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie –octombrie 1868). La acest congres s-a adoptat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (aprobat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica transilvăneană până în 1925. 11 Diplomaţia de care a dat dovadă Mitropolitul Şaguna în relaţiile cu Viena imperială a facilitat, în anul 1864, recunoaşterea poporului român ca naţiune politică egală în drepturi cu celelalte naţiuni din Transilvania maghiarii, saşii şi secuii. Şaguna s-a pronunţat în multe rânduri pentru activismul politic, considerându-l ca singura manieră de a lupta pentru drepturile românilor, ceea ce a şi făcut personal în Parlamentul de la Budapesta, unde era o personalitate care şi-a câştigat respectul tuturor. Preţuit de contemporani, respectat chiar şi de către adversari, Mitropolitul Andrei Şaguna rămâne o personalitate extraordinară din istoria poporului român. Nicolae Iorga îl numea „bătrân maiestuos care de pe scaunul său de arhiereu conducea ca de pe un scaun de rege“, fiind un „cârmuitor de oameni şi îndreptător al vremilor, cărora nu li s-a supus ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnişul lor spre culmea lui.“ Toate acestea, „ prin activitatea sa, prin pietatea sa şi învăţătura clerului şi a poporului, pe care îl păstoreşte cu cuvântul înţelepciunei…” 12 A murit la 16/28 iunie 1873 şi potrivit dorinţei sale testamentare, a fost înmormântat lângă biserica mare din Răşinari, unde el slujise de multe ori, "fără pompă, fără muzică şi fără predică" 13 , prohodit de un singur preot, 490F

Visul său din tinereţe, reînfiinţarea mitropoliei ortodoxe a Ardealului, independentă şi egală cu cea sârbească este acum noul mobil al eforturilor sale diplomatice. Toată activitatea organizatorică şi educaţională îi va fi răsplătită în 1857, când primeşte încuviinţarea împăratului de a colecta fonduri, pentru a zidi la Sibiu, o nouă biserică ortodoxă, viitoarea catedrală mitropolitană. „La colecta aceasta a contribuit mai întâi însuşi împăratul cu suma de 1000 galbeni, în rândul al doilea principele Ardealului Schwarzenberg cu 50 de galbeni, iar în rândul al 3-lea, „robul lui Dumnezeu Andrei”, cu 2000 de florini.” 10 La 24 Decembrie 1864, sosea scrisoarea împăratului, prin care încuviinţa înfiinţarea mitropoliei ortodoxe române independente, şil numea pe Andrei Şaguna, mitropolit al românilor din Transilvania şi Ungaria; se aproba de asemenea, înfiinţarea episcopiilor aparţinătoare, la Arad şi Caransebeş. După

491F

489F

492F

Paul Brusanowski, Mitropolitul Andrei Şaguna-o viaţă de sfinţenie, Conferinţele Bibliotecii Astra, Nr. 114, 2010, p. 38 -39 12

Ibidem, p. 41.

Bogdan Andriescu, Voichiţa Biţu, Mitropoliţi ai Ardealului. Andrei Şaguna (1808-1873). Biobibliografie, Biblioteca Judeţeană Astra Sibiu, Sibiu, 2008, 362 p.

Ioan Lupaş, op. cit., p. 32.

107

PERSPECTIVE ISTORICE

duhovnicul său, ieromonahul Gherman Bogdan. Cu toate acestea, la înmormântarea lui au participat mii de români veniţi din toate părţile Ardealului, au venit trenuri speciale, mai ales de la Braşov. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului. După câţiva ani de la moartea lui Şaguna, Ioan Slavici scria că "astăzi, chiar, şi creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi". La scurt timp după moarte s-a creat un cult pentru Şaguna. Pe vremuri, în multe case ţărăneşti din Ardeal, chipul lui Şaguna era pus lângă icoane. Era considerat un adevărat sfânt, ca unul care a contribuit la renaşterea vieţii naţionale, politice, culturale şi spirituale a românilor transilvăneni.. Prin toate înfăptuirile

sale, Andrei Şaguna rămâne în istoria neamului ca un vrednic reprezentant, ce i-a slujit cu credinţă, prin toate încercările timpurilor grele în care a trăit, punând mai presus de toate, interesele arzătoare ale conaţionalilor săi. La data de 29 octombrie 2011, la Catedrala Mitropolitană din Sibiu, a avut loc ceremonialul de canonizare a Mitropolitului Andrei Şaguna, în prezenţa Patriarhului Alexandriei, Patriarhului României, a ierarhilor greci şi români, precum şi a reprezentanţilor instituţiilor statului, dar şi a mii de credincioşi care au dorit să participe. Andrei Şaguna este comemorat în fiecare an la data de 30 noiembrie, odată cu Sfântul Andrei, ocrotitorul României.

ASTRA ZĂRĂNDEANĂ 1873-1918

Dr. Ioachim Lazăr

Andrei Șaguna printr-o înflăcărată cuvântare în care sublinia că problema Asociațiunii este „nobilă, frumoasă, unică în felul său pentru întreaga națiune română, serioasă și grea pentru că cere o perseverență de fier și un sacrificiu din inimă”. Născută pe pământul românesc al Transilvaniei, ASTRA a înscris în istoria culturii din România o pagină originală prin zestre specific națională pe care a avut-o. Ea a constituit o adevărată școală națională pentru poporul de rând, căruia altfel, cultura îi era numai în parte accesibilă. Pentru popularizarea scopului ASTREI în zonele locuite de români ale Transilvaniei și colectarea taxelor de membri, la 10 decembrie 1861, comitetul a stabilit un număr de membri colectori. Pentru Zarand au fost desemnați de către comitet, vicecomiții comitatului, dr. Iosif Hodoș și Ioan Frâncu, care au fost nominaalizați în ședința comitetului din 10 decembrie 1861. Compromisul politic din 1867 a ignorat diversitatea etnică a Imperiului Habsburgic, în care coexistau 11 națiuni, a blocat spiritul autonomist și posibilitatea organizării lui în afara federalismului. Actul de la 1867 a fost considerat de români ca nelegitim, iar

În complexul de împrejurări socialpolitice și culturale generate de evenimentele care au urmat revoluției din 1848 apare Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), ce a constituit un centru de unire al românilor în vederea realizării prin cultură a ceea ce nu s-a putut câștiga prin lupta armată și politică. Un grup de fruntași ai națiunii române au înaintat o petiție către guvernatorul Transilvaniei, la 10 mai 1860, prin care solicitau aprobarea unei adunări „consultatoare” în vederea înființării unei „reuniuni a cărei chemare să fie lățirea culturii poporale și înaintarea literaturii cu puteri unite. La 31 ianuarie 1861, Cabinetul de la Viena și-a dat acordul pentru desfășurarea unei adunări consultative în vederea înființării unei asociații culturale naționale. Adunarea s-a desfășurat la Sibiu, în 9 martie 1861, în cadrul a trei ședințe plenare unde a fost dezbătut proiectul de statut al viitoarei asociații, ce a fost redactat de către George Barițiu, Ioan Pușcariu și Timotei Cipariu. Adunarea de constituire a avut loc în data de 23 octombrie/4 noiembrie 1861 la Sibiu. Manifestarea a fost deschisă de către 108

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA despărţământ, cu centrul la Baia de Criş, dacă va cuprinde şi comunele din cercul Hălmagiului, dacă nu, cu centrul la Brad. Întrucât comunele din cercul Hălmagiului vor constitui un despărţământ aparte, centrul despărţământului s-a stabilit la Brad. În cadrul adunării cercuale a despărţământului Brad, desfăşurată la Crişcior, în 18 august 1896, s-au aprobat ajutoare pentru învăţăceii de cizmari şi 100 florini ca ajutoare pentru organizarea de grădini cu pomi pe lângă şcolile din Zarand şi pentru procurarea de unelte agricole. Potrivit procesului-verbal înaintat de către comitetul cercual al despărţământului Brad către conducerea ASTREI, la 17 august 1899, adunarea generală a acestui despărţământ s-a desfăşurat în satul Rişca, în data de 13 august.

programele și acțiunile elitei românești au vizat restabilirea libertăților Principatului Transilvaniei și democratizarea lui. În noile condiții politice conducătorii ASTREI și/au orientat activitatea spre apropierea de popor prin înființarea unor „reuniuni ținutale și agenturi comunale pentru dezvoltarea activității Asociațiunii”. Rolul noilor organisme (despărțăminte) era de „a conlucra la ajungerea scopului Asociațiunii, intrând în mai de aproape atingere cu poporul și răspândind la aceasta învățătura în toate direcțiile: Prin colecțiuni de producte literare folositoare; Prin străduința ca pe lângă școlile poporale să se înființeze și susțină școli de pomărit și vierit, de grădini și alte economii de model etc; Prin disertațiuni poporale și învățături despre economie, industrie și comerț; Prin îngrijirea ca să se îndemne poporul a îmbrățișa deosebitele ramuri de industrie și comerț; Prin îndrumarea poporului la înființarea de însoțiri folositoare pentru membrii lor”. Primele demersuri pentru înființarea unui despărțământ hunedorean a fost făcute de către zărăndeni. La 23 aprilie 1871, George Bardoși, negustor din Băița, expedia conducerii ASTREI din Sibiu taxele adunate pentru perioada 1865-1871 și cerea comitetului să emită „dispozițiuni către domnii colectori respectivi pentru organizarea despărțământului cercual al Zarandului”. Comitetul ASTREI a decis „a se pofti dl., vicecomite Ioan Frâncu, ca în calitatea sa de colectoriu să ia măsurile de lipsă pentru înființarea subcomitetului, cum și a agenturilor comunale”. Înfiinţat în anul 1873 Despărţământul Baia de Criș, sfera sa de activitate a cuprins comunele din fostul comitat Zarand. Printre primii membri ai Astrei care au activat rândurile despărţământului din Zarand au fost profesorii de la Gimnaziul ortodox din Brad, între care amintim pe George Părău, Petru Rimbaş, Vasile Boneu, Ioan Radu şi alţii. La reorganizarea din anul 1890, conducerea despărţământului Baia de Criş propunea, la 15 aprilie 1890, ca din fostul comitat Zarand să se constituie un singur

În cadrul adunării a fost prezentat raportul general al comitetului cercual şi ratiociniul casei pe anii 1898-1899. În cadrul adunării generale cercuale a conferenţiat părintele Nicolae Florea din Rişca despre „Asociaţiunea pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”iar Nicolae Florea, Nerva Oncu şi Alexandru Florea au achitat taxa de înscriere devenind membri noi ai Astrei. Cu acest prilej au fost încasate taxele restante de la 16 membri ordinari, în sumă de 80 florini şi 12 florini de la 11 membri ajutători. Bugetul pentru anul 1899-1900 a fost stabilit la 192 florini, atât la venituri cât şi la cheltuieli. În cadrul adunării de la Rişca au fost desemnaţi ca delegaţi pentru Adunarea generală a ASTREI de la Deva, din 1899, protopopul Vasile Damian şi profesorul George Părău, iar ca supleanţi, Petru Rimbaş şi Vasile Boneu. La adunarea 109

PERSPECTIVE ISTORICE

administrarea Fundaţiunii „aceasta are să treacă în administrarea capitlului greco-catolic român din Blaj”. Copia testamentului medicului Ioan Rusu din Brad a fost trimisă Asociaţiunii de către directorul Gimnaziului, directorul George Părău, în calitate de executor testamentar. Din partea Asociaţiunii este împuternicit să o reprezinte dr. Ioan Papp, avocat în Brad. Revista Transilvania publica în numărul său din iulie-august 1901 lista membrilor, pe viață și ordinari ai ASTREI care activau în cadrul Despărțământului Brad. Membri pe viață au fost: Simeon Băcilă, preot în Ormindea, Elia Iuliu Cosma, preot în satul Crăciunești și Silviu Damian, proprietar din Brad. Membrii ordinari ai despărţământului Brad au fost: Balasiu Artemiu, comerciant (Băiţa), Coţioiu Romul, comerciant (Baia de Criş), Vasile Damian, protopop (Brad), Draia Alexandru, învăţător (Crişcior), Gherman Ioan, profesor (Brad), Grozea Ioan, protopop (Hălmagiu), dr. Moldovan Corneliu, medic (Băiţa), Moldovan George, notar (Băiţa), dr. Pavel Oprişa, profesor (Brad), Părău George, profesor (Brad), Perian Lazăr, proprietar (Băiţa), Perian Petru, preot (Trestia), Pop Constantin, preot (Baia de Criş), Pop Nicolau, capelan (Ormindea), Rusu Ioan, medic (Brad) şi Stanciu Ioan, arendator (Brad). La 6 august 1903, avocatul Ioan Papp trimitea o scrisoare Comitetului Central al Asociaţiunii prin care informa că „toţi cei interesaţi au acceptat testamentul”. Comitetul central „ia act de testamentul fericitului Ioan Rusu, fost medic în Brad, şi declara că primeşte să administreze fundaţiunea”. Apoi exprimă mulţumiri avocatului Ioan Papp şi-l roagă să intre în „pertractări cu văduva şi executorul testamentar pentru a stabili modalitatea administrării averii testate pe timpul cât durează uzufructul văduvei”. Din Fundaţia medicului Ioan Rusu, în anul 1915, s-a acordat suma de peste 40.000 coroane pentru ajutorarea învăţăceilor de meserii. În cadrul adunărilor generale ale ASTREI din anii 1912 (Sibiu) şi 1913 (Orăştie) s-a discutat diverse aspecte ale propagandei economice şi cooperatiste, consemnându-se

generală a ASTREI despărţământul Brad a fost reprezentat prin George Părău şi Petru Rimbaş. La 28 iulie 1901 adunarea generală anuală s-a desfăşurat în oraşul Brad. Pe ordinea de zi au figurat mai multe puncte între care amintim: raportul comitetului cercual de la adunarea din 1899, raportul despre încasarea taxelor de membri, aprobarea bugetului pe anul 1902, alegerea noului comitet şi a delegaţilor la adunarea generală a Asociaţiunii. Cu ocazia adunării de la Brad au devenit membri ai ASTREI, Ştefan Albu, Nicolae Florea, Nicolae Bedea, Dimitrie Moldovan şi Georgiu Ometa. Bugetul s-a stabilit şi aprobat la 98 coroane, la cheltuieli fiind prevăzute 3 ajutoare de câte 10 coroane pentru ucenicii de meserie şi două pentru cei ce se vor distinge în cultivarea grădinăritului. În comitetul cercual al despărţământului pentru următorii trei ani au fost aleşi: protopopul Vasile Damian (director) şi dr. Pavel Oprişa, George Părău, Petru Rimbaş şi Ioan German (membri). Delegaţi ai despărţământului Brad la adunarea generală a Astrei au fost desemnaţi Gerasim Candrea şi Petru Rimbaş, iar ca supleanţi, Silviu Damian şi Alexandru Draia. Medicul din Brad, Ioan Rusu a lăsat prin testamentul său întocmit la 29 iulie 1900, a lăsat Asociaţiunii, în scopul înfiinţării unei fundaţiuni sub denumirea „Fundaţiunea Ioan Rusu, medic, şi soţia sa Catalina” următoarele: „Toţi banii depuşi pe numele său spre fructificare, toate efectele, o pretensiune a sa faţă cu fondul protopresbiteral din Brad, suma asigurată şi realitatea indusă în cartea funduară a comunei Brad, sub nr. 890 cu toate supra-edificatele”. Prin testament se stabilea ca 30% se vor capitaliza, restul se va distribui, la început „ca stipendii mai mici la studenţii de gimnaziu sau şcoli reale şi comerciale”, iar mai târziu când veniturile vor permite şi „stipendii până la 800 coroane pentru studenţii universitari sau de la alte institute superioare”. Se punea condiţia că stipendii se vor putea „conferi numai studenţilor de naţionalitate română, gr. or. şi gr. cat. având, sub anumite condiţii, preferinţă cei înrudiţi cu fondatorul”. Dacă Asociaţiunea îşi înceta existenţa sau ar refuza 110

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA despărţămintele Brad şi Făgăraş şi-au ţinut adunările cercuale. În cadrul adunării de la Brad s-a distribuit Calendarul Asociaţiunii şi diverse cărţi, iar pentru soldaţi s-au oferit gratuit 8.304 volume. Faţă de situaţia constatată în anul 1901, despărţământul Brad a înregistrat, în intervalul 1901 și 1916, o creştere a numărului membrilor pe viaţă, de la trei la nouă, şi a membrilor fondatori de la zero la trei. În acelaşi interval (1901-1916), numărul membrilor ordinari s-a redus de la 17 la opt. Astfel, la 1 noiembrie 1916, despărţământul Brad al ASTREI înregistra trei membri fondatori („Crişana”, institut de credit, Brad, dr. Ioan Papp, avocat, Brad şi Veturia Papp n. Bontescu, soţie de avocat, Brad), nouă membri pe viaţă (Ştefan Albu, director gimnaziu, Brad, Vasile Boneu, profesor, Brad, Emanuil Comşa, directorul institutului „Crişana”, Brad, Vasile Damian, protopop, deputat dietal, Brad, dr. Ioan Keri, profesor, Brad, dr. Pavel Oprişa, profesor, Brad, dr. Ioan Radu, profesor, Brad, directorul despărţământului, Mihail Stoia, preot, Brad şi dr. Traian Suciu, profesor, Brad) şi 8 membri ordinari, (Ioan Cutean, comerciant, Brad, dr. Corneliu Moldovan, medic, Băiţa, Petru Perian, preot Trestia, Constantin Pop, protopop, Baia de Criş, Petru Rimbaş, paroh şi contabil, Brad, dr. Nicolae Robu, medic, Baia de Criş, Aron Roman, preot Luncoiul de Sus şi dr. Tiberiu Tisu, avocat Brad). De la înființarea sa în anul 1873 și până la Marea Unire din anul 1918, ASTRA zărăndeană și-a adus o contribuție remarcabilă la difuzarea culturii în rândurile populației acestui străvechi ținut românesc. În rândurile ei au activat membrii de frunte ai elitei politice, culturale și spirituale din Zarand între care amintim pe vicecomiții Iosif Hodoș și Ioan Frîncu, protopopii Nicolae Mihălțian și Vasile Damian, întreg corpul profesoral de la Gimnaziul din Brad, în frunte cu Ștefan Albu, Ioan Keri, Pavel Oprișa, Ioan Radu etc.

înfiinţarea de noi însoţiri, printre care şi Banca populară „Fraga” din satul Vaca (azi Crişan). Despărțământul Brad al Astrei s-a dovedit deosebit de activ și în activitatea de alfabetizare. În iarna anului 1911-1912 preotul George Simedrea din satul Scroafa (azi Stejărel) a susținut cursuri cu locuitorii din sat, în urma cărora un număr de 25 locuitori au învățat a scrie și a citi. Se menționează că de la centru sa primit pentru activitatea depusă de preotul George Simedrea un premiu de 50 coroane Despărţământul Brad al ASTREI, deşi activitatea sa a fost mai puţin popularizată, s-a înscris printre cele mai active. Activitatea ne este dovedită şi prin raportul publicat în revista Transilvania. Iată situaţia prezentată: 1. Numărul agenturilor – 5, în comunele Crişcior, Vaca, Ţebea, Curechiu şi Juncu. 2. Numărul bibliotecilor, 26. În comunele: Brad cu 136 volume, Crişcior (42 vol.), Ţebea (214 vol.), Curechiu (60 vol.), Vaca (411 vol.), Junc (55 vol.), Mihăileni (47 vol.), Cărăstău (40 vol.), Blăjeni-Criş (50 vol.), Blăjeni-Plai (42 vol.), Baia de Criş (50 vol.), Băiţa (24 vol.), Crăciuneşti (24 vol.), Luncoiul de Jos (23 vol.), Mesteacăn (41 vol.), Rovina (27 vol.), Ribicioara (28 vol.), Ormindea (50 vol.), Ribiţa (50 vol.), Valea Brad (50 vol.), Bulzeşti (127 vol.), Căraciu (27 vol.), Peştera (27 vol.), Sălişte (48 vol.), Trestia (23 vol.) şi Risca (24 vol.), toate sunt unite cu bibliotecile parohiale. 3. Numărul reuniunilor se ridică la 8: „Crişana”, institut de credit şi economii Brad, „Zărăndeana”, institut de credit şi economii Băiţa, Reuniunea de înmormântare Brad, Reuniunea de înmormântare Băiţa, Reuniunea pentru asigurarea vitelor Brad, „Industria”, însoţire economico-financiară în Brad, și „Matca”, institut financiar la Ţebea şi „Libra”, însoţire de credit în Crişcior. Printre despărţămintele care au fost remarcate pentru buna organizare a bibliotecilor se afla şi despărţământul Brad. În anul 1920 despărţământul dispunea de 1.616 volume aflate în cele 27 de biblioteci, iar în anul 1932, numai în cadrul bibliotecii din Brad se aflau 350 volume. În anul 1916, numai

111

PERSPECTIVE ISTORICE

Aspecte ale educaţiei feminine la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolulul al XX-lea Elena-Claudia Anca femeii în diferite timpuri, în care se exprima împotriva ideilor exprimate de personalităţi precum Condorcet sau Sièyès, considerând că rolul femeilor nu este în public, ci în privat, în familie: „A permite femeii de a face politică, de a se amesteca în întruniri publice, de a se sui la tribună pentru a discuta marile interese ale ţerii, ar fi după mine ceva ordinar şi copilăresc, ar însemna să ne întoarcem de unde am plecat şi să luăm pe femee de la rolul pe care i l’a dat Dumnezeu în familie şi societate. Femeia a fost lăsată pe pământ pentru a iubi şi a împăca lucrurile, iar nu pentru a discuta şi a ţine vrăjmăşie; locul seu este în familie. Acesta este sanctuarul pe care nu trebue să-l părăsească. Ea ne pare mai simpatică şi mai frumoasă în mijlocul ocupaţiunilor sale, ca soră, soţie sau mamă. O femeie care discută politică şi ia parte la ura care există între politicianii cutărui sau cutărui partid, care’şi amestecă vocea sa în polemice dezgustătoare şi compromiţătoare pentru ea, renunţă la caracterul distinctiv al ei, care este conciliaţiunea şi amorul şi pierde, după părerea mea, cea mai mare parte din farmecile ei.” 3 Ion Heliade Rădulescu este printre primii la noi care constată inechităţile din societate şi familie între bărbaţi şi femei. În „Curier de ambe sexe” scriitorul paşoptist reclama înrobirea de secole a femeilor, considerând că educaţia este un aspect fundamental care ar contribui la emanciparea femeilor în folosul societăţii: „Omul s-a depărtat de la voia lui Dumnezeu, făcând legi nedrepte şi asuprind pe femeie [...] Cine l-a pus pe bărbat să-şi facă legi şi obiceiuri nedrepte, să-şi cultive duhul său şi să lase întru neştiinţă pe al aceleia care o să-i fie nedezlipit tovarăş al vieţii? [...] Aşadar,

Discursul oficial asupra rolului femeii în societatea românească de la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea şi al XX-lea impunea modele de tipul „mamă, soţie, româncă” 1 , acestea fiind transmise prin intermediul sistemului educaţional. Familia constituia în egală măsură obiect al reglementărilor laice şi religioase, dar şi o temă favorită a discursului oficial. Funcţiile familiei, precis delimitate, erau: „reproducerea (naşterea unui număr suficient de copii pentru a asigura perpetuarea societăţii), socializarea copiilor (transmiterea către aceştia a modelelor dominante în societate), îngrijirea, protecţia şi sprijinul emoţional (acordate în special copiilor, bătrânilor, persoanelor bolnave), conferirea unui status (prin intermediul relaţiilor de rudenie şi a altor relaţii de grup) şi, în final, reglementarea comportamentului sexual.” 2 493F

494F

495F

În 1889 M.I. Bunescu publica la Bucureşti o lucrare intitulată Condiţiunea 1 Cf. Ramona Caramelea, Mamă, soţie şi româncă. Discursul oficial privind educaţia femeii în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Revista „Erasmus”, nr. 13/2002, Bucureşti, Editura Ars Docendi, 2002., p. 171-177. 2 Daniela Mârza, Femeia între familie şi societate în Moldova regulamentară, în Alin Ciupală (coord.), Despre femei şi istoria lor în România, Bucureşti, Editura Universităţii, 2004, p. 7.

3 M.I. Bunescu, Condiţiunea femeii în diferite timpuri, Studiu, presentat ca teză pentru obţinerea licenţei în drept de M. I. Bunescu, Bucureşti, Tipografia Lucrătorilor Asociaţi, Marinescu & Şerban, 1899, p. 131.

112

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA bărbaţi, nu vă plângeţi de femeile voastre, că pricina nu este într-însele, ci în cei ce le-au crescut. Plângeţi-vă împotriva voastră că nu vă creşteţi fetele, plângeţi-vă împotriva părinţilor voştri că nu v-au crescut surorile, plângeţi-vă împotriva guvernelor trecute că în vreme ce făceau şcoli pentru bărbaţi ca să înveţe limba lui Platon şi să vă strice capetele băgându-vă în ele nişte idei ce erau numai acum 2000 de ani, şcoli de fete nu erau nicăieri. Voi ştiţi carte, femeile voastre nu ştiu.” 4 Revoluţionari precum Bălcescu, Heliade Rădulescu, C.A. Rostti s-au referit la rolul femeii în societate, însă aproape exclusiv în ipostaza de „mume de familie”. Se aprecia că femeia este în mod natural înclinată spre sentimente, dedicaţie şi jertfă şi esenţa sufletului său este reprezentată de legile morale, în timp ce bărbatul îşi vede inocenţa naturală coruptă de lumea egoistă care se află în afara sferei domestice, a familiei. 5 În viziunea paşoptiştilor, reforma socială trebuie să plece de la reforma în familie: familia trebuie să asigure viitorilor cetăţeni o educaţie bazată pe cultivarea sentimentelor de patriotism, datorie, jertfă, în care femeia are un rol esenţial ca un prim educator al copiilor. Femeile care îşi înţeleg misiunea de a contribui la noua civilizaţie prin educarea copiilor în spiritul patriotismului capătă în viziunea lui Bălcescu atributele sanctităţii: „fiinţă îngerească”. La fel ca şi Bălcescu, C.A. Rosetti limita femeia în sfera familiei, idealizând funcţia ei de instanţă morală. Kogălniceanu aprecia „înzestrarea firească a femeilor pentru treburile gospodăriei”, considerând că treburile domestice sunt prioritare pentru femei, indiferent de poziţia lor socială sau pretenţiile lor de emancipare. 6

Paşoptiştii au avut meritul de a aduce în atenţia opiniei publice necesitatea educaţiei feminine, punctul al şaisprezecelea al Proclamaţiei de la Izlaz prevăzând „instrucţia egală pentru tot românul de amândouă sexele.” În timpul mişcării revoluţionare figuri feminine precum Ana Ipătescu, Maria Rosetti, Sevastia Bălcescu, Elena Cuza, Zoie Golescu etc. s-au alăturat soţilor sau fraţilor ca luptătoare devotate pentru cauza revoluţiei. Codul civil din 1866, sub influenţa legislaţiei napoleoniene, a înrăutăţit statutul femeii în România: „Ea nu avea dreptul să încheie nici un act administrativ, decât cu învoirea soţului sau a justiţiei; căsătorindu-se cu un străin, îşi pierdea naţionalitatea; nu putea dispune de dotă şi nici de veniturile ei, realizate în timpul căsniciei. Era lipsită de dreptul de tutore şi obligată să aibă domiciliul stabilit de soţ; se interzicea căutarea paternităţii etc.” 7 De asemenea, femeile erau total lipsite de drepturi politice, iar această situaţie se va menţine până în 1929, când se produc câteva îmbunătăţiri (atunci femeile de peste 21 de ani cu studii secundare au primit dreptul a vota şi de a fi alese în consiliile comunale şi judeţene), însă dreptul la vot pentru parlament se va acorda prin Constituţia din 1938 pentru „femeile ştiutoare de carte în vârstă de peste 30 de ani, având o îndeletnicire industrială, comercială, agricolă sau o ocupaţie intelectuală.” 8 Conform „recensământului profesiunilor” realizat pentru prima dată în România în 1913, 43,4 % din populaţia activă a ţării era reprezentată de către femei, majoritatea activând în domeniul agricol, un mic procentaj regăsindu-se în industria prelucrătoare şi comerţ, dar şi în servicii publice, sociale (asistenţă medicală, îngrijirea copiilor sau bătrânilor, poştă şi telegraf). Procentul ridicat al femeilor care lucrau în agricultură s-a

496F

497F

499F

500F

498F

Ion Heliade Rădulescu, Femeile sau cugetul acestei foi, în „Curier de ambe sexe”, numărul 2, 1837, p. 45, apud Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 57. 5 Cf. Maria Raluca Popa, Dimensiuni ale patriarhatului în gândirea liberală românească între 1848 şi al Doilea Război Mondial, în Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneştii, editori Maria Bucur, Mihaela Miroiu, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 33. 6 Ibidem, p. 56-57. 4

Ştefania Mihăilescu, Introducere la Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 18. 8 Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Studiu şi antologie de texte (1929-1948), Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 60. 7

113

PERSPECTIVE ISTORICE

Occidentului.” 10 Există numeroase exemple ale unor femei din România care prin inteligenţa, cultura, talentul lor artistic sau activitatea ştiinţifică şi tehnică au dobândit faimă atât în ţară, cât şi peste hotare. Generaţia paşoptistă a susţinut instruirea femeii ca o primă necesitate pentru emanciparea sa viitoare, iar în programul revoluţionar era prevăzută egalizarea învăţământului pentru ambele sexe. 11 În a doua jumătate a secolului al XIX-lea numărul fetelor instruite începe să crească, însă se va păstra discrepanţa existentă între sexe în privinţa şcolarizării. Familia acorda o mai mare importanţă educaţiei băieţilor, care în funcţie de posibilităţi erau chiar trimişi la studii în străinătate, în timp ce fetele rămâneau în casă, lângă familie, educaţia acestora efectuându-se în mănăstiri, pensioane, în familie sau prin cursuri publice. Învăţământul feminin românesc a cunoscut aspecte particulare în cele trei provincii. În Transilvania principiul obligativităţii frecventării şcolii pentru copiii între şase şi doisprezece ani a fost introdus în 1857, însă numărul fetelor care frecventau şcoala era mult mai mic decât cel al băieţilor. Spre exemplu, la Şcoala primară română de stat din Aiud, în perioada 1890-1891 erau doar două fete în clasa a treia, iar în perioada 1901-1905 erau câte două fete a treia şi a patra. 12 Necesitatea educaţiei feminine în Transilvania a fost dezbătută în numeroase articole de către Maria Baiulescu. Pentru aceasta „românca adevărată” nu se putea forma decât prin educaţie, femeia fiind depozitarul naţionalităţii române, al religiei strămoşeşti şi al bunelor moravuri; copiii „dela mama loru au înveţatu dulcea limba româneasca: limba maicei loru; dela ea au înveţatu elementele religiunei loru şi tote datinele naţionale.” 13 Maria Baiulescu a

menţinut în toată perioada interbelică, depăşindu-l chiar pe cel al bărbaţilor, conform unei statistici a populaţiei active din 1930. O serie de studii şi anchete publicate în presa de la începutul secolului al XX-lea prezintă condiţiile mizere în care lucrau femeile şi inechităţile referitoare la condiţiile salariale (pentru aceeaşi calificare şi acelaşi tip de muncă femeile din România munceau mai mult şi câştigau mai puţin în raport cu bărbaţii, dar şi în raport cu femeile din alte ţări europene). De asemenea, presa atrăgea atenţia asupra numărului mic de femei care beneficiau de educaţie, asupra nivelului redus de cultură, precum şi al condiţiilor de trai precare, mai ales în mediul rural şi în cartierele mărginaşe ale marilor oraşe. Foarte puţine femei reuşeau să termine studiile secundare şi universitare, iar exercitarea profesiei era de multe ori îngrădită: „De exemplu, celor cu studii juridice le era interzis să pledeze în procese, sub motivul că nu se bucurau de drepturi politice. În conformitate cu legea din 1898, profesoarele având aceeaşi activitate didactică şi pregătire ca şi bărbaţii obţineau salarii mult inferioare. Femeile cu calificare corespunzătoare nu erau admise nici în administrarea societăţilor economice, nici în consiliile de conducere ale băncilor şi corporaţiilor etc.” 9 Diferenţa de statut a femeilor trebuie pusă în relaţie şi cu mediul social din care acestea proveneau. Femeile din înalta societate aveau o situaţie foarte diferită de restul femeilor – marea majoritate din pătura de mijloc şi inferioară. Despre prima categorie există cele mai multe informaţii, acestea bucurându-se de un statut privilegiat, prin poziţia socială a tatălui sau soţului. Acestea beneficiau de educaţie, fie în sistem particular, fie în pensionate. Profesorii particulari angajaţi pentru educaţia băieţilor se ocupau şi de educaţia fetelor. În amintirile sale, Radu Rosetti evidenţia „aplecările superioare” pentru studiu ale femeilor, întrecându-i uneori în erudiţie pe bărbaţi, doamnele fiind „foarte la curent cu producţiile literare ale

502F

503F

501F

504F

505F

Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Bucureşti, Editura Cultura Românească, 1925, p. 240. 11 Cf. Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România 1848-1948, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p. 9. 12 Cf. Andra Carola Pinca, Condiţia femeii în societatea românească din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teză de doctorat, Universitatea Babeş-Bolyai, ClujNapoca, Facultatea de Istorie, 2011, p. 234. 13 Maria B. Baiulescu, Femeea română din Transilvania, în „Transilvania”, An XXVI, 1895, nr. 1, Braşov; Sibiu, p. 3. 10

Ibidem, p. 17.

114

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA enunţat şi o serie de principii care ar trebui să stea la baza educaţiei feminine, scopul principal fiind pregătirea ei pentru viaţa de familie. Se cerea de la femeie să îşi îndeplinească îndatoririle de mamă şi soţie, iar educaţia fetelor trebuie să aibă o direcţie moral-religioasă, completată cu unele cunoştinţe de drept (ce înseamnă contract, moştenire etc.), de economie (pentru a şti să administreze cheltuielile casei), dar mai ales cu priceperi şi deprinderi necesare viitoarelor gospodine. Învăţământul în mănăstiri era rezervat fetelor bogate, o astfel de şcoală fiind cea a Ursulinelor din Sibiu, înfiinţată de Maria Tereza în 1765, frecventată de multe fete de boieri munteni, trimise aici pentru a fi educate în spirit european. 14 Un institut de fete condus de călugăriţe a existat şi la Cluj, în clădirea Marianum. Pensioanele erau o alternativă pentru fetele provenind din familii înstărite. În Transilvania se ridica problema înfiinţării de şcoli pentru fete cu predare în limba română. G. Bariţ era de părere că fetele care frecventau şcoli cu predare în alte limbi ieşeau de acolo cu idei confuze şi lipsite de spirit naţional, iar limba maternă o vorbeau rău şi nici cu scrisul în limba română nu stăteau prea bine. 15 Sarcina înfiinţării de şcoli pentru fete cu predare în limba română şi-o vor asuma în primul rând reuniunile de femei, cu sprijinul intelectualităţii române şi al Astrei. Astfel, spre sfârşitul secolului al XIX-lea s-au înfiinţat şcoli primare pentru fete în Abrud în 1887 (unde prima învăţătoare a fost Maria Cunţan), iar la Şimleul-Silvaniei în 1888. Un rol important în educaţia feminină din Transilvania l-a avut Şcoala de fete din Blaj, înfiinţată din iniţiativa Reuniunii Femeilor Române din Braşov, beneficiind de un important sprijin financiar din partea Mitropoliei greco-catolice. Nu a fost singura şcoală înfiinţată de către Reuniunea braşoveană, alte instituţii de învăţământ fiind fondate la Braşov, Sibiu şi mai târziu la Câmpeni. Pentru şcoala din Blaj planul de

învăţământ a fost întocmit de către Timotei Cipariu, care a fost şi primul director al şcolii. În anul şcolar 1864-1865 şcoala era frecventată de patruzeci de eleve, iar către sfârşitul secolului peste o sută de fete participau la cursuri. Reuniunea Femeilor Române din Braşov a prevăzut fonduri speciale pentru sprijinirea fetelor sărace, în anul 1901 douăsprezece fetiţe beneficiind de un astfel de ajutor. În anul 1885 aceeaşi organizaţie a luat hotărârea înfiinţării unui internat de fete, pentru continuarea educaţiei absolventelor de ciclu primar provenind din familii cu venituri modeste. Internatul era condus de o directoare care îndeplinea următoarele condiţii: să fie de naţionalitate română, necăsătorită şi să cunoască treburile necesare într-o gospodărie; ea va locui permanent în internat, fiind remunerată cu 300 de fl. anual. 16 În anul 1893 a luat fiinţă şi Orfelinatul, pentru creşterea fetelor orfane cu vârste între şase şi doisprezece ani. Reuniunea Femeilor Române din Sibiu a propus înfiinţarea unei şcoli de fete; Şcoala civilă de fete din Sibiu a fost deschisă în 1886, sub patronajul Astrei, având ca scop „ca fetele române să primească nu numai o crescere morală, intelectuală şi fisică mai îngrijită, care şi pe densele să le ridice la nivelul la care se află adevărata femee în ţerile cele mai înaintate ale Europei, ci totodată să le facă să se simţă şi să lucreze întru toate ca adevărate fiice ale poporului, din al cărui sin au eşit, ear părinţilor să li se înlesnească lucrarea pentru educaţiunea fiicelor lor.” 17 În Ţara Românească primele şcoli pentru fete au fost înfiinţate la mijlocul secolului al XIX-lea (în 1833 la Craiova şi în 1852 la Bucureşti), după modelul pensioanelor din străinătate, la ele având acces fetele provenind din sfera aristocraţiei. În Moldova prima şcoală elementară pentru fete a fost deschisă la Iaşi în 1834 prin grija lui Gheorghe Asachi.

506F

508F

507F

509F

14 Nicolae Albu, Istoria şcolilor româneşti din Transilvania între 1880-1867, Bucureşti, 1971, p. 164. 15 Ştefan Manciulea, Reuniunea femeilor române din Blaj, în „Cultura creştină”, An XXI, 1941, nr. 7-9, Blaj, p. 374-375.

16 17

115

Cf. Andra Carola Pinca, op. cit., p. 255. Ibidem, p. 263

PERSPECTIVE ISTORICE

alt aspect important al educaţiei feminine, puritatea, inocenţa fetelor fiind o garanţie a succesului pe „piaţa matrimonială”. În pension tinerele erau ferite şi de tentaţia modei, prin impunerea uniformei. Dacă la început accesul în şcolile pentru fete era rezervat doar fiicelor unor înalţi funcţionari şi boieri, treptat fetele din pătura mijlocie se regăsesc într-un procent crescut printre eleve, cele cu situaţie materială modestă şi rezultate bune la învăţătură beneficiind de bursă. Şcolile de fete, devenite instituţii de învăţământ secundar, dădeau posibilitatea absolventelor de a se angaja în învăţământ ca institutoare sau profesoare. În felul acesta are loc o transformare în societatea românească, femeia fiind acceptată în sfera publică. Prin exercitarea acestei profesii se extinde de fapt la nivel social rolul femeii de mamă în familie – responsabilitatea de a creşte copiii şi de a le forma personalitatea – predatul fiind asociat cu maternitatea, cu pregătirea şi socializarea copiilor, cu protecţia neajutoraţilor. 20 În vechiul regat accesul femeilor la educaţie a fost asigurat prin legea educaţei din anul 1864, care prevedea obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar pentru toţi copiii, indiferent de sex, în acest sens, România fiind printre primele state europene care oferea şanse egale de educaţie. Cu toate acestea, într-o statistică din 1908, numărul femeilor analfabete este de 1 384 188, în comparaţie cu cel de 206 172 al bărbaţilor. 21 Cele mai multe fete se opreau la studiile primare, iar cele care continuau studiile secundare aveau posibilitatea să urmeze cursurile şcolilor de fete înfiinţate în aproape toate oraşele ţării. Pentru fetele din înalta societate familia prefera educaţia în sistem privat, cel mai adesea cu profesori străini, în cazul în care nu erau trimise la pensioane din străinătate, în special în Franţa. Universităţile româneşti acceptau, cu unele excepţii, şi fete,

La început educaţia fetelor avea ca prioritate pregătirea lor pentru rolul de soţie şi mamă: „O soţie eficientă şi plăcută trebuia să ştie să ţină casa, să citească şi să socotească, pentru aceasta erau suficiente câteva noţiuni elementare de istorie, geografie, religie, limbi străine. Trebuia să cunoască limbile străine, să ştie să cânte şi să picteze, să stăpânească arta oratoriei.” 18 Programa şcolară punea accent pe învăţarea limbilor străine, pe arte şi lucru manual. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea programa va fi modificată, acordându-se o mai mare importanţă ştiinţelor, la fel ca în şcolile pentru băieţi. Un aspect foarte important în educaţia fetelor era cel moral şi spiritual. Pentru a avea o ţinută morală ireproşabilă, dezvoltându-şi un comportament adecvat de viitoare mamă şi soţie din înalta societate, tinerele şcolite în pension erau izolate de orice posibilă tentaţie, fiind strict supravegheate în timpul orelor, dar şi în timpul liber: „Lumea din afara internatului reprezintă o ameninţare pentru tinere, este o lume a tentaţiilor, care li se va deschide abia în momentul căsătoriei. Până atunci ele trebuiau ţinute cât mai departe de societate şi într-o totală inocenţă.” 19 De asemenea, un control strict viza lecturile fetelor, acestea având acces doar la manualele şcolare şi cărţi de religie şi morală. Reprimarea sexualităţii constituia un 510F

512F

513F

511F

18 Ramona Caramelea, Viaţa cotidiană într-o şcoală de fete în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Alin Ciupală, op. cit., p. 48. 19 Ibidem, p. 49.

116

Cf. Georges Duby, Michelle Perrot, Histoire des femmes en Occident, tome IV, Le XIXe sièclee, sous la direction de Geneviève Fraisse et Michelle Perrot, Paris, Plon, 1991. 21 Silviana Rachieru, Includerea/excluderea socială a femeilor în România modernă (1878-1914), în Alin Ciupală, op. cit., p. 39.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA însă numărul absolventelor de facultate era destul de redus la începutul secolului al XX-lea, dar multe dintre femeile care obţinuseră o

diplomă universitară şi-au continuat studiile, obţinându-şi doctoratul în diverse domenii.

Alexandru Marghiloman (1854-1925) Om politic conservator, provenit din gruparea junimistă, Alexandru Marghiloman a fost premier al României în perioada 5/18 martie - 24 octombrie/6 noiembrie 1918, după încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale, în urma căruia ni s-a impus pacea de la Buftea, semnată la 24 aprilie/7 mai 1918 de către guvernul său. În timpul guvernării lui Marghiloman s-a desfăşurat însă un eveniment de mare semnificaţie istorică naţională - unirea Basarabiei cu României la 27 martie/9 aprilie 1918 1 . Era considerat omul „Păcii de la Bucureşti”, „colaboraţionistul” refractar ideii de progres 2. 514F

515F

Născut la 9 februarie 1854 la Buzău, într-un an nefericit pentru români când ruşii, otomanii şi austriecii efectuau sângeroase promenade militare pe teritoriul Principatelor, tânărul şi-a făcut liceul la Bucureşti şi apoi studiile universitare la Paris. În august 1875 era doctor în Drept şi în Ştiinţe Politice. Procuror la

Dr. Doru Dumitrescu

Tribunalul Ilfov (1881), şi-a dat demisia în anul 1883 pentru a se înscrie în Barou. În iulie 1884 a fost avocat al statului. Renunţă însă după câteva luni şi la această funcţie pentru a-şi depune candidatura pentru un loc în Cameră, mult mai convenabilă pentru un tânăr jurist decât aceea de procuror sau judecător. Alexandru Marghiloman s-a numărat printre membrii mai tineri ai grupării conservatoare „Junimea”, fiind ales pentru prima oară în parlament în 1884, în urma înţelegerii dintre P. P. Carp şi I. C. Brătianu ca un număr de adepţi ai celui dintâi să poată intra în cadrul puterii legislative. Între anii 1884 şi 1914 a fost ales, fără întrerupere, deputat sau senator. Profesiunea lui de credinţă politică se vădea de pe atunci conservatoare, cu amendamentul că nu era vorba de un conservatorism îngheţat, nici de vreun aristocratism ridicol. În 1888 ocupă prima oară un post ministerial, ca ministru al Justiţiei în guvernul junimist Rosetti - Carp. În această calitate a contribuit la reprimarea răscoalei ţărăneşti din Muntenia din primăvara acelui an având ca şi cauză legea liberală din 1887 care recunoscuse dreptul de a cere pământ oricărui român. În consecinţă, răscoalele erau rezultatul unor instigaţii politice şi al unor deformări de interpretare şi percepere mentală a unor legi speciale 3 . Apoi a fost ministru al Lucrărilor publice în guvernul conservator-junimist al generalului Manu (1889-1891) şi din nou ministru al Justiţiei în guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu (1891-1895). În timpul cât a fost ministru al Lucrărilor publice s-a început construcţia podului de peste Dunăre de la Cernavodă. Ca ministru al Justiţiei, a propus o 516F

Marin Nedelea, Istoria României. Compediu de curente şi personalităţi politice, vol. I, Editura Niculescu, Bucureşti, 1994, p. 105. 2 Ioan Adam, Panteon regăsit. O galerie ilustră a oamenilor politici români, Editura Gramar, Bucureşti, 2000, p. 106. 1

117

3 Apostol Stan, Putere politică şi democraţie în România 18591918, Editura Albatros, Bucureşti, 1995, p. 190.

PERSPECTIVE ISTORICE

lege a inamovibilităţii în magistratură. În anul 1900 a fost numit ministru de Externe în guvernul conservator al lui P. P. Carp, iar în 1911 ministru de Interne în cel de al doilea guvern Carp încercând să pună stavilă monopolului economic de partid instituit de liberali. De asemenea, a fost ministru de Finanţe în guvernul Titu Maiorescu (19121914) 4 impunând dinamism, corectitudine unei funcţionărimi adesea indolente şi imprimând o economie severă în finanţele statului. În această calitate a contractat un împrumut extern în condiţii favorabile. Atunci când a optat pentru intervenţia statului în economie a ştiut să fixeze limite. A propus, ca instrument esenţial de transformare a propietăţii, o Casă Centrală a Băncilor Populare. A făcut parte, totodată, dintre întemeietorii şi marii acţionari ai Băncii Agricole. Dintre fondatorii Băncii Generale Române şi dintre principalii deţinători de acţiuni al societăţii de asigurări „Generala” 5. După izbucnirea Primului Război Mondial a fost adeptul alianţei cu Puterile Centrale. Deoarece era conştient că opinia publică nu accepta o intrare de partea acestora a încercat să împiedice o acţiune de partea Antantei, promovând ideea menţinerii neutralităţii. În timpul ocupaţiei străine a unei părţi a ţării (1917-1918) a rămas în zona ocupată, unde a condus operaţiunile organizate de Crucea Roşie pentru ajutorarea răniţilor şi prizonierilor români, colaborând totodată cu autorităţile de ocupaţie germanoaustro-ungare. Chemat la guvern în primăvara anului 1918, după încheierea armistiţiului cu Puterile Centrale, în speranţa de a obţine condiţii mai uşoare la încheierea păcii separate cu acestea, a organizat alegerea unui nou parlament, care a cerut judecarea guvernului Brătianu-Take Ionescu, fiind acuzat de dezastrul ţării. Cele opt luni ale guvernării sale sunt în genere minimalizate, condamnate. Cu toate că a fost împuternicit de către Parlament să guverneze prin decrete, guvernul era considerat ca fiind

de la început şi până la sfârşit unul slab. Guvernul Alexandru Marghiloman va fi ultima manifestare politică importantă a Partidului Conservator. Cu el „rezerva regală” din timpul Primului Război Mondial intră în funcţiune având să joace „rolul guvernului Thiers” 6 din Franţa anului 1871. Totodată menirea sa era să încheie pacea cu Puterile Centrale, pentru că România, fără Rusia, era în neputinţă de a mai continua războiul şi să asigure un modus vivendi acceptabil cu austrogermanii, la discreţia cărora se afla ţara, până la încheierea unei păci generale. Preluând puterea, Marghiloman avea o bază politică internă redusă. Pe de o parte premierul se sprijinea pe un partid foarte slăbit prin numeroasele defecţiuni, micşorat ca valoare şi total lipsit de credit prin orientarea sa faţă de război 7. Iar pe de altă parte celelalte partide şi grupări politice nu i-au acordat sprijin. Oamenii politici l-au acceptat doar ca o soluţie necesară în vederea încheierii păcii şi atunci când împrejurările s-au schimbat l-au înlăturat fără menajamente. Acest fapt s-a datorat deoarece în condiţiile iminentei ocupări a Bucureştiului de către armatele Puterilor Centrale şi ale aliaţilor acestora, conservatorii lui Alexandru Marghiloman au crezut că regele Ferdinand va considera războiul ca sfârşit şi îi va chema pentru a încheia o pace separat. O atare poziţie defetistă adoptată de conservatori a împiedica o colaborare cu celelalte forţe politice angajate în continuarea războiului. Se ignoră însă faptul că Marghiloman a obţinut totuşi destul de multe în condiţiile extrem de grele de atunci. Deşi era obligat să procedeze la demobilizarea armatei, guvernul a păstrat sub arme sute de mii de ostaşi, spre stupefacţia misiunii militare germane din Iaşi condusă de generalul Brandenstein 8. Marea reuşită a lui Marghiloman este începutul construirii României Mari. Mai generoşi decât politicienii din Regat, basarabenii i-au recunoscut rolul covârşitor. 519F

517F

520F

518F

4 5

521F

Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Editura Politică, Bucureşti, 1987, p. 414. 7 Idem, Conservatori şi conservatorism în România, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, pp. 504-505. 8 Ioan Adam, op. cit., p. 112.

Marin Nedelea, op. cit., pp. 105-106. Ibidem, p. 107.

118

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, în condiţiile schimbării conjuncturii externe prin prăbuşirea militară a Puterilor Centrale, guvernul Marghiloman a fost înlocuit cu guvernul Coandă. Se recunoştea că puterea politică deţinută de Alexandru Marghiloman a fost un rău necesar, impus de forţele externe de ocupaţie. Între conştiinţă, ştiinţă şi demnitate este o relaţie de genul dintre cauză şi efect. Adăugând acestei triade tentaţia unui reformism măsurat, pragmatic obţinem ideologia lui Alexandru Marghiloman. Subiectele oratoriei parlamentare a lui Marghiloman sunt de o varietate uimitoare: personalitatea morală şi juridică, construcţiile şcolare, chemarea sub drapel a rezerviştilor, navigaţia fluvială, construcţia de căi ferate, tocmelile agricole, legiferarea falimentelor, taxele de timbru 9. Spre deosebire de mulţi alţi oameni politici contemporani ai săi, Alexandru Marghiloman a publicat o mare parte din discursurile sale politice. Un important izvor documentar îl constituie notele sale politice referitoare la perioada 1897-1924. Prin pregătirea şi prin atribuţiile sale de lider al partidului, Alexandru Marghiloman a manifestat, pe lângă activităţile predominante de practician al politicii, unele preocupări de teorie politică, mai ales în sensul definirii şi propagării conceptelor şi principiilor de bază ale doctrinei partidului conservator. Astfel, în cadrul conferinţei „Doctrina conservatoare”, ţinută în 1923 la solicitarea Institutului Social Român, el a încercat o noua sinteză a principiilor călăuzitoare ale acestei doctrine. După Alexandru Marghiloman „doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric: că progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi, că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul” 10. Doctrina conservatoare este o doctrină care nu pierde niciodată din vedere două

lucruri: întâi, învăţământul trecutului - tradiţia, şi al doilea starea reală a ţării - realitatea. Deci doctrina conservatoare, care nu admite progresul prin salturi, este doctrina eminamente a realităţilor pe care o opui doctrinei visătoare a teoriilor şi utopiilor. În România doctrina conservatoare a fost definită ca tradiţionalistă şi socială. În ceea ce priveşte primul aspect, tradiţionalismul este definit ca rezidând în tradiţia religioasă şi tradiţia propietăţii. „Tradiţia religioasă este foarte puternică la români. Noi suntem atât de fideli tradiţiei ancestrale, încât am păstrat până şi în religia creştină elemente ale păgânismului” 11. Doctrina conservatoare este religioasă. Ea admite că trebuie să înconjurăm pe reprezentanţii cultului de tot respectul şi de toate posibilităţile materiale pentru ca preotul să poată fi cu mâna largă în distribuirea carităţii. Legat de propietatea acesta este văzută ca „întruparea cea mai eminentă a activităţii şi iniţiativei omeneşti. Societatea o consacră în interesul societăţii, adică al tuturor. Propietatea e născută o dată cu omul intrat în stare socială. Ea se naşte din voinţa colectivă, din instinctul omenirii. De aceea tradiţia de propietate trebuie să rămână întreagă” 12. În concepţia lui Marghiloman, marea proprietate funciară îndeplinea o funcţie specifică, imposibil de exercitat de alte categorii sociale. Conform concepţiei sale s-a declarat împotriva Constituţiei adoptate în 1923 şi a cerut revizuirea ei, considerând că aceasta nesocoteşte principiul propietăţii. În legătură cu cel de-al doilea aspect se consideră că doctrina conservatoare este socială întrucât este o politică socială. Astfel, în manifestul Partidului Conservator Progresist, publicat în 1918, Alexandru Marghiloman formulează explicit ideea selectării micilor proprietari, în sensul formării unei pături de ţărani înstăriţi, văzută ca premisă a stabilităţii sociale la sate 13. Sub înrâurirea noilor curente de idei din perioada imediat postbelică,

524F

522F

525F

523F

526F

Ibidem, p. 108. Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, f. a., p. 157.

Ibidem, p. 161. Ibidem, p. 163. 13 Marin Nedelea, op. cit., p. 109.

119

PERSPECTIVE ISTORICE

Alexandru Marghiloman introduce în preocupările sale doctrinare şi în programul partidului pe care îl conduce principiul reformelor sociale, ideile de dreptate şi solidaritate socială. Alexandru Marghiloman operează cu conceptul de clasă socială. Aşadar el preia unele teze ale gândirii politice de stânga: profunzimea mare a deosebirilor de clasă, care face imposibilă fraternitatea; inegalitatea economică între oameni nu permite egalitatea reală; lipsa libertăţii autentice când omul nu are un minimum de trai asigurat. De asemenea respingea şi teza luptei de clasă. Liderul conservator considera necesar şi posibil să scoată muncitorimea de sub influenţa socialiştilor prin organizarea legală a mişcării sindicale, susţinând că muncitorii nu au decât interese şi revendicări profesionale, nu politice. Socialiştilor din România

Marghiloman le reproşa că nu îşi întemeiază programul pe realităţile româneşti, ci imită forţe din afară şi anume pe cele din Rusia, în loc de a se călăuzi după partidele socialiste occidentale. În toamna anului 1918 în contextul adoptării reformelor electorală şi agrară, existenţa pe scena politică a conservatorilor era ameninţată. Înţelegând situaţia dificilă în care se afla Partidul Conservator, Alexandru Marghiloman a schimbat numele formaţiunii în Partidul Conservator Progresist. Cea din urmă manifestare politică a „progresiştilor” a fost întrunirea de la 9 aprilie 1924, cu prilejul celor 70 de ani de viaţă a lui Marghiloman. Moartea lui, la 10 mai 1925, însemna şi moartea partidului pe care îl condusese şi sfârşeşte prin a fuziona cu noul Partid al Poporului, condus de generalul Alexandru Averescu.

Personalităţi ale istoriei şi culturii naţionale evocate în lucrările profesorului Ştefan Manciulea: AUGUSTIN BUNEA Prof. Simion Molnar Cercetarea vieţii şi activităţii profesorului Ştefan Manciulea ne relevă o personalitate marcantă, care a urmat îndeaproape tradiţia ştiinţifică şi culturală a Blajului 1. Cu modestie, dar şi cu o capacitate extraordinară de muncă, Ştefan Manciulea s-a afirmat ca dascăl, om de ştiinţă, dar şi ca un promotor al culturii naţionale. Aşa după cum afirma Theodor Mihădaş, viaţa profesorului Manciulea a fost „o viaţă care a însemnat demnitate desăvârşită, îmbrăcată în haina modestiei, dăruire senină şi totală, fără obstentaţie, dar cu devoţiune creştinească de martir, (...) demnitate şi dăruire puse în slujba neamului şi a omeniei şi a adevărului şi a dreptăţii, într-un mod creştinesc, adică prin iubire discretă, cea adevărată” 2.

Făcând o scurtă incursiune în viaţa şi activitatea profesorului Ştefan Manciulea, menţionăm că s-a născut la 6 decembrie 1894 în satul Straja, din judeţul Alba 3, iar studiile secundare le-a început la Blaj în anul 1905, la Liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare”. După susţinerea bacalaureatului, urmează studiile Academiei Teologice din Blaj. După Marea Unire de la 1918, pleacă la Bucureşti, unde va urma Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în geografie şi istorie. Va avea profesori renumiţi, precum Simion Mehedinţi, Nicolae Iorga, D. Onciul, Ioan Bogdan. După o asiduă perioadă de cercetări, în anul 1936, obţine titlul de doctor cu teza „Graniţa de vest”, cu menţiunea „Summa cum laudae”. Cariera sa îmbrăţişează de-a lungul anilor diverse ipostaze: profesor la Liceul „Moise Nicoară” din Arad, preot la Straja, 529F

527F

528 F

Liviu Ursuţiu, Profesorul Ştefan Manciulea – repere bibliografice, în Biblioteca şi cercetarea XVIII, Academia Română – Filiala Cluj – Napoca, 1994, p. 102; 2 Ştefan Manciulea, Povestea unei vieţi, Editura Clusium, Cluj – Napoca, 1995 (Cuvânt înainte, Teodor Mihădaş); 1

120

Ibidem;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Blajului 6, iar o altă însemnată parte s-au referit la importante personalităţi ale vieţii şi culturii româneşti legate şi de istoria Blajului 7. Trimiterile bibliografice menţionate fac referire doar la o parte din lucrările profesorului Manciulea dedicate fie Blajului, fie personalităţilor istoriei şi ale culturii naţionale. Aspectele mai sus menţionate au făcut obiectul preocupărilor noastre şi s-au concretizat în mai multe articole legate, atat de viaţa profesorului Manciulea, cât şi de activitatea celor pe care i-a evocat în scrierile sale. 8 În cele ce urmează ne vom referi în câteva rânduri la una dintre personalităţile marcante ale Blajului, Augustin Bunea. Blajul a dat pe unul dintre cei mai de seamă istorici de până la primul război mondial, Augustin Bunea, profesor şi canonic, membru activ al Academiei Române. Activitatea sa se regăseşte şi ea, ca şi a altor

profesor la Liceul de băieţi „Sfântul Vasile cel Mare” Blaj, detaşat la Ministerul Afacerilor Străine din Bucureşti. Devine director la Biblioteca din Blaj, la propunerea Mitropoliei greco–catolice. În 1939 întemeiază Muzeul Blajului. Deasemenea, activează ca inspector secundar al ţinutului Mureş, este ales preşedinte al despărţământului Blaj al Astrei, iar din 1943 este numit conferenţiar al catedrei de geografie la Universitatea din Cluj. După 1947 va începe o perioadă de mari dificultăţi pentru profesorul Ştefan Manciulea, fiind „comprimat” de la catedră ca persoană incomodă pentru noul regim, iar mai apoi arestat şi închis în două perioade: 1951 – 1955 şi 1961 - 1964 4. După ieşirea din închisoare, va ocupa locuri de muncă necalificate: lucrător cu ziua la ferma şcolii normale din Blaj, lucrător la serele CFR, laborant la Liceul „Iacob Mureşanu”, îngrijitor de parc la Sanatoriul TBC. Pentru a-şi putea completa pensia, fiind pensionat la vârsta de 75 de ani (în anul 1969), Filiala Academiei clujene îl ajută să funcţioneze ca bibliotecar la viitoarea bibliotecă documentară „Timotei Cipariu” din Blaj, fiind remunerat din fond nescriptic 5. La moartea sa, survenită la 12 iulie 1985, Ştefan Manciulea a lăsat în urmă o bogată activitate didactică şi ştiinţifică. Î.P.S. Alexandru Todea îl va compara cu marele istoric german Mommsen, iar Ion Buzaşi avea să scrie că pentru „Ştefan Manciulea, istoria, limba şi geografia patriei au constituit nu numai obiecte de studiu şi cercetare, ci şi (mai ales) generoase izvoare de argumentare legitimă a poporului român din Transilvania”. Bogata sa activitate este însă indisolubil legată de Blaj – „Mica Romă” – care şi-a aflat bine reflectat rolul său în formarea spirituală şi de definirea sa ca un ultim reprezentant al spiritului iluminist şi al Şcolii Ardelene. O parte a lucrărilor sale au reflectat viaţa şi istoria

532F

533F

534F

530F

vezi lucrările: - „Masa Studenţilor” de la Blaj în Cultura Ceştină, (Blaj) Anul XVII, Ştefan Manciulea, Nr. 8-9, august septembrie, p. 549-556; Biblioteca centrală din Blaj, în Preocupări Literare (Bucureşti), III, 1938, Nr. 3, p. 97-117; 3 – 15 mai 1848 Blaj, Tipografia Seminarului, 1938; Muzeul Blajului, Tipografia Seminarului, 1940; Blajul românesc de odinioară, în Transilvania (Sibiu), 73, 1942, Nr. 6; Ţipăii Blajului în Cultura Creştină (Blaj) XXIII, 1942, Nr. 1-3; 4-6; Legăturile Blajului cu Franţa în anii 1870-1871, în Transilvania (Sibiu) LXXVI, 1945, 1-2; Ştefan Manciulea, Istoria Blajului, Monografie istorică şi culturală, ASTRA. 7 vezi lucrările lui Ştefan Manciulea: Din legăturile lui Vasile Alecsandri cu Blajul, în Cultura Creştină, Blaj, Anul XVIII, 1938, Nr. 6-7; Timotei Cipariu, început de autobibliografie, în Cultura Creştină, Blaj, XX, 1940, Nr. 5-6, 7-9, 10-12; Activitatea politică a lui Timotei Cipariu, Tipografia Seminarului, Blaj, 1944; Timotei Cipariu şi ASTRA, Tipografia Seminarului, Blaj, 1943; Titu Maiorescu bursier al Blajului, în volumul Omagiu lui Ioan Lupaş la împlinirea vârstei de 60 de ani, Imprimeria Naţională, 1943; Simion Balint, în Ardealul, Bucureşti, III, 1943, Nr. 16; Avram Iancu şi Blajul, Clusium, Cluj – Napoca, 2002; Episcopul Ion Inochentie Micu Clain şi spiritul Blajului, Blaj, 1997; Ioan Micu Moldovan, autor de manuale istorice, Tipografia Seminarului, 1938. 6

531F

Vezi Ioan Opriş, Istoricii şi securitatea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 383 – 413; 5 Liviu Ursuţiu, Op. cit. p. 103; 4

121

PERSPECTIVE ISTORICE

mari personalităţi amintite anterior, în lucrările profesorului Ştefan Manciulea 9. S-a născut în ziua de 4 august 1857, în comuna Vad, din Ţara Făgăraşului. Îşi începe învăţătura la şcoala confesională din Vad, iar mai apoi, la cea grănicerească din Ohaba. În 1870 pleacă la Braşov, la Liceul Românesc, iar în 1877 ajunge elev la Blaj, unde calităţile sale alese îl impun în rândul colegilor.

susţinerea examenului de doctorat, se întoarce la Blaj, unde îşi va închina tot restul vieţii pentru biserică şi iluminarea poporului. Munca sa s-a împărţit între cea istorică, închinată cunoaşterii trecutului şi cea politică, îndreptată pentru obţinerea de drepturi pentru naţiunea română. Colaborează intens cu Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Foaia Bisericească, iar în 1890, împreună cu un grup de colegi, întemeiază ziarul Unirea. Calităţile de mare istoric a lui Augustin Bunea se remarcă în toate studiile sale. Spre deosebire de unii reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, care au încercat prezentarea trecutului istoric prin prisma romantismului, Bunea merge pe calea cercetării, documentării în arhive, folosind manuscrise, utilizând deducţii logice, iar opera sa istorică este alcătuită pe baza unei metode noi, cea ştiinţifică, ajutată de critica documentelor şi de interpretarea lor logică. În opera sa n-a rămas nici un eveniment din viaţa românilor din Transilvania, pe care să nu-l fi evocat, sau să nu fi conturat protretele oamenilor politici, scriitorilor, artiştilor, clericilor, care au avut legătură cu acestea. Cu prilejul centenarului naşterii lui Timotei Cipariu, sărbătorit la Blaj în 1905, Augustin Bunea a rostit o emoţionantă cuvântare de pe amvonul Bisericii Catedrale, elogiind pe marele cărturar: „Ceea ce a fost mai drag lui Timotei Cipariu în cercetările sale neobosite, (...) a fost aceea ce poporul românesc de pe malurile Dunării de Jos, de pe şesurile Tisei şi de pe plaiurile Ardealului, nu au lăsat să i se răpească nici de undele năvălirilor barbare într-o mie de ani, nici de stăpânirea limbii lsavone în biserică şi stat de opt sute de ani, nici de ademenirile înşelătoare, nici de dispreţul mai ascuţit decât sabia celor puternici, nici de înfricările şi asupriliel nemiloase şi nesfârşite, nici de întunerecul temniţelor, nici de ruşinea furcilor, nici de groaza morţii. Era limba românească.” 10 Ca om politic, îl găsim în primele rânduri ale luptei pentru cauza naţională. Îl găsim în 1894 înscris printre apărătorii în

535F

Fiind apreciat de către dascălii săi, va fi trimis la Roma, spre a studia teologia şi filosofia. În 1881 este hirotonit preot, iar după 8

- Prof. Simion Molnar, Istoricii şi Securitatea. Cazul profesorului Ştefan Manciulea în Revista “Perspective Istorice”, Nr. 1 din 2010, pag.109-111; - Prof. Simion Molnar, Personalităţi ale istoriei si culturii naţionale evocate de către Ştefan Manciulea: Timotei Cipariu, în Revista “Perspective Istorice”, Nr. 2 din 2010, pag.100103; - Prof. Simion Molnar, Personalităţi ale istoriei si culturii naţionale evocate de către Ştefan Manciulea: Nicolae Iorga, în Revista “Perspective Istorice”, Nr. 3 din 2011, pag.5860; - Prof. Simion Molnar, Biblioteca centrală din Blaj şi muzeul din Blaj, reflectate în lucrările profesorului Ştefan Manciulea, în Revista “Perspective Istorice”, Nr. 4 din 2011, pag.109117;

536 F

Ştefan Manciulea, „Augustin Bunea”, Extras din „Buna Vestire”, Anul VIII, Nr. 3 – 4, Tipografia Poliglotă Gregoriană, Roma; 9

122

Op. cit.,pg. 9;

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA procesul Memorandumului. Deşi i s-au propus onoruri şi funcţii, el nu va ceda din convingerile sale. Un astfel de moment, evocat de către Ştefan Manciulea, este cel din 1909, când în şedinţa comitetului judeţului Alba, reprezentanţii statului au încercat să taie subvenţiile ce se cuveneau bisericilor şi şcolilor româneşti din acest comitat. Augustin Bunea sa împotrivit, a refuzat să voteze, ţinând un discurs vehement, spunând: „Legea nu face deosebire între caracterul religios al unei şcoli şi caracterul altei şcoli. Ci pe toate vrea să le ajute deopotrivă, fără deosebire de caracterul lor confesional. Cu toate acestea vedem, întrun comitat care nu are nicio comună în care să nu se afle una ori două biserici româneşti, una ori două şcoale româneşti, nu se poate afla măcar o singură biserică sau şcoală românească care să fie ajutată din veniturile comunei politice” 11.

evocând rolul liceelor româneşti din Transilvania ca factor de dezvoltare naţională şi culturală. În toamna anului 1909, înainte cu câteva luni de moartea sa, Augustin Bunea a rostit la adunarea „Societăţii pentru Fond de Teatru”, la Alba Iulia, un discurs profetic referitor la victoria cauzei românilor din Transilvania într-un timp apropiat. A fost un bun cunoscător şi al situaţiei de peste munţi, din România şi a frământărilor sociale şi politice, mai ales cele legate de răscoala din 1907. Vizitat fiind de către un cărturar din România, Augustin Bunea i-a spus acestuia: „Aveţi un om de mare valoare: Nicolae Iorga. Noi de l-am avea, am schimba faţa Ardealului. Dumneavoastră, însă, cei din ţară, nu-l preţuiţi. Preţuiţi-l căci multă vreme no să vă mai întâlniţi cu un astfel de om. Înainte de a vă gândi la noi, la situaţia românilor din Transilvania, nu uitaţi de ţărănimea pe care aţi dus-o la disperare. Fiţi dumneavoastră tari, căci noi lucrăm aici şi nu ne pierdem” 12. Augustin Bunea şi-a dedicat şi o parte din timpul său colaborării la lucrarea Enciclopedia română, în care apublicat o serie de articole extrem de bine documentate, cum ar fi „Mitropolitul doctor Ion Vancea de Buteasa”, „Chestiuni de dreptul şi istoria Bisericii Româneşti Unite”, „Episcopul Ioan Inocenţie Micu Clain”, „Ierarhia românilor din Asrdeal şi Ungaria”, „Amintirea lui Timotei Cipariu”. Augustin Bunea şi-a lăsat prin testament întreaga avere Bisericii Române Unite, ca să se poată ridica o clădire unde să fie adăpostite cărţile, obiectele de artă, ce se aflau în Blaj. Finalizarea acestei dorinţe a fost realizată prin zidirea Bibliotecii Centrale din Blaj. Prin tot ceea ce a făcut, el rămâne unul dintre cei mai străluciţi continuatori ai Şcolii Ardelene.

537F

538F

Parcurgând paginile lucrării, găsim şi alte ipostaze ale activităţii lui Augustin Bunea: cea de sprijinire a micii burghezii din oraşele transilvane, atitudinea tranşantă împotriva încercării de introducere a limbii maghiare obligatorii în şcolile primare şi secundare, 11

Op. cit.,pg. 11;

123

Op. cit.,pg. 16;

PERSPECTIVE ISTORICE

Cel mai vechi accident aviatic pe teritoriul judeţului Hunedoara Dr. Vasile Ionaş de producătorul francez de avioane Henri Potez, care opera și în România. Se constituie astfel o companie puternică, având capital mixt, privat și de stat, a cărei politică se caracterizează prin achiziţionarea de material de zbor modern și prin deschiderea unor noi linii aeriene interne și internaţionale. Sunt achiziţionate aeronave moderne din Anglia de la compania De Havilland (D.H. 89 Dragon Rapide), din Statele Unite ale Americii de la compania Lockheed (Lockheed L. 10 Electra), din Germania (un trimotor Junkers Ju 52/3m), din Franţa (Potez 561). Printre cele mai performante aparate de zbor cumpărate de statul român erau două avioane de tip Douglas DC-3G2-227, intrate în serviciul companiei LARES la 8 septembrie 1937, după ce fuseseră aduse din SUA, via Olanda. În ţară, cele două aeronave au fost înmatriculate cu indicativele YR-PAF și YR-PIF.

Realizarea zborului cu aparate mai grele decât aerul a constituit un succes remarcabil al omului. Noua realizare tehnică deschidea căi nebănuite pentru dezvoltarea transporturilor de mărfuri și călători, oferea posibilităţi largi de utilizare în numeroase domenii civile și militare. În puţine decenii de la primul zbor al fraţilor Wright (1903) s-au înregistrat progrese rapide în construcţia de avioane și au fost dobândite cunoștinţe bogate în tehnica navigaţiei. Un aport notabil la evoluţia zborului l-a adus perfecţionarea radioului, care permitea orientarea avioanelor și menţinerea legăturii cu personalul navigant. Toate acestea au dus la apariţia, după Primul Război Mondial, a unor companii aeriene puternice, capabile să opereze zboruri pe distanţe mari și să transporte un număr însemnat de pasageri. Deplasarea pe calea aerului, rapidă și din an în an tot mai ieftină, începuse a concura mijloacele de transport terestre și maritime. România, care dăduse lumii pionieri ai aviaţiei ca Traian Vuia și Aurel Vlaicu, nu a rămas înafara acestui curent înnoitor. Încă din deceniul trei al secolului trecut s-a constituit sub egida statului Serviciul Naţional de Navigaţie Aeriană (S.N.N.A), înlocuit și dezvoltat din anul 1930 printr-o companie naţională de transport aerian denumită Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat (L.A.R.E.S.). Aceasta a preluat de la fostul serviciu vechile aparate de zbor Avia BH 25 J și Junkers F 13 și a început un proces de modernizare a flotei aeriene, precum și de extindere a liniilor de transport. La începutul deceniului patru LARES opera pe liniile București-Turnu SeverinTimișoara-Arad, Galaţi-Chișinău, CernăuţiHotin, București-Silistra-Bazargic, GalaţiIstambul, București-Galaţi-Iași-Cernăuţi-LiovVarșovia, București-Cluj-Ujgorod-Praga. Un moment important în activitatea LARES întervine în anul 1937, când fuzionează cu compania privată SARTA, deţinută majoritar

Aparatul DC-3, produs al firmei americane Douglas Aircraft Company, a revoluţionat transportul de mărfuri și pasageri între anii 1930 și 1940. După primul său zbor, la 17 decembrie 1935, avionul a demonstrat performanţe tehnice deosebite și o fiabilitate remarcabilă. Din aceste motive au fost produse de-a lungul anilor peste 13.000 de exemplare, în numeroase variante, dintre care unele mai sunt în serviciu și astăzi. DC-3 era un bimotor comercial și de transport cu 21-28 de locuri, exemplarele cumpărate de România putând 124

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de către Dobroţ. În pădurile din apropiere se găseau 25-30 de muncitori din comuna Hălmagiu care tăiau lemne și făceau metri steri. Aceștia au fost primii sosiţi la locul accidentului și tot ei au înștiinţat autorităţile printr-un om venit să dea de știre la Rișculiţa. Până au sosit primele ajutoare și primii reprezentanţi ai autorităţilor au trecut cel puţin 4-5 ore. Despre luarea primelor măsuri de ajutorare a victimelor și desfășurarea ulterioară a evenimentelor aflăm dintr-un raport al prefectului de atunci al judeţului Hunedoara, colonelul Constantin Bengliu, adresat ministrului de interne la 27 august 1940. 1 Vineri, 23 august 1940, în jurul prânzului, prefectul judeţului Hunedoara era anunţat telefonic de către secretarul preturii de plasă Avram Iancu din Baia de Criș că în munţii din preajma comunei Rișculiţa s-a prăbușit un avion de pasageri aflat în drum de la București spre Viena și că în urma accidentului sunt mai mulţi morţi și răniţi. Primele măsuri luate de prefect au fost de a mobiliza toate ambulanţele și medicii aflaţi la dispoziţie și de a-i trimite la locul accidentului. S-a dat ordin ca ambulanţa de la Serviciul Sanitar judeţean să plece spre Rișculiţa, împreună cu medicul șef al judeţului și cu cei doi chirurgi ai spitalului din Deva. Primarului din Brad i s-a solicitat să ceară de la direcţia Societăţii ,,Mica” Brad ambulanţa societăţii, care, însoţită de doi medici, să se deplaseze spre Rișculiţa. O altă ambulanţă, a unităţii militare din Deva, a fost trimisă de urgenţă în același loc. Pretorului din Baia de Criș i s-a cerut să convoace pe medicul de circumscripţie din Baia de Criș și pe cel din Vaţa de Jos. Odată luate primele măsuri, prefectul judeţului Hunedoara s-a deplasat el însuși la Rișculiţa, luînd cu sine pe procurorul de serviciu, judecătorul de instrucţie și pe grefierul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Ajuns la Rișculiţa în jurul orei 13,30, prefectul a constatat că pe Valea Cioarei

lua la bord 21 de pasageri și trei membri ai echipajului. Cala avionului permitea transportul unei încărcături poștale de peste două tone. Cele două motoare de câte 1200 CP fiecare, elicea triplă cu pas variabil, trenul de aterizare retractil și alte inovaţii tehnice de ultimă oră contribuiau din plin la stabilirea unor performanţe superioare pentru acea vreme. Avionul putea realiza o viteză maximă de 320 km la oră, dar viteza de croazieră obișnuită era de 241 km pe oră. Raza de acţiune de 1.650 de kilometri îi permitea să acopere distanţe mari fără alimentare și să poată fi întrebuinţat pe liniile aeriene internaţionale. În dimineaţa zilei de 23 august 1940, avionul DC-3 înmatriculat YR-PAF a decolat de pe aeroportul Băneasa la ora 7.45 în cursa București-Arad-Viena cu un echipaj de trei persoane (pilotul George Dodani, mecanicul de bord George Irinescu și radio-telegrafistul Dumitru Ianculescu) și cu un număr de 17 pasageri. Orarul călătoriei prevedea o escală pe aeroportul din Arad, pentru preluarea poștei. După ce a survolat Carpaţii, avionul a traversat o furtună violentă care l-a abătut de la direcţia normală de zbor. La un moment dat telegrafistul nu a mai putut stabili legătura radio-telegrafică nici cu aeroportul Băneasa, nici cu aeroportul din Arad. Deasupra Munţilor Apuseni, în zona vârfului Găina, persista o ceaţă groasă și ploua. Ajuns în această regiune și văzând că are peste două ore de zbor de la plecarea din București, pilotul a apreciat greșit că ar trebui să se afle în șesul Aradului. În căutarea unor repere de orientare la sol, a micșorat altitudinea de zbor pentru a zări pământul. Coborârea a fost fatală, deoarece aparatul se afla în apropierea unor dealuri împădurite. Încercarea de a lua brusc înălţime nu a reușit și avionul a lovit în plină viteză vârfurile copacilor, după care s-a prăbușit și s-a rupt în mai multe bucăţi. Catastrofa s-a produs pe înălţimile împădurite de la estul Văii Cioarei, la distanţă de trei ore și jumătate de mers cu piciorul din satul Rișculiţa, spre Dobroţ. Zona era una greu accesibilă dinspre Rișculiţa, fiind oarecum mai ușor de urcat pe creastă de pe versantul opus,

539F

1 Serviciul Județean Hunedoara al Arhivelor Naționale, fond Prefectura judeţului Hunedoara, dosar 221/1940, filele 1-8. In urma proclamării stării de asediu în fruntea tuturor județelor din România au fost numiți prefecți militari.

125

PERSPECTIVE ISTORICE

și împodobită cu flori. Consulul german de la Timișoara, sosit a doua zi după accident împreună cu câţiva membri ai familiilor victimelor, s-a declarat impresionaţ de grija manifestată de personalul spitalului pentru cei decedaţi. Până sâmbătă la ora 16 toţi morţii fuseseră aduși la Baia de Criș și depuși în morga improvizată. Reprezentanţii procuraturii împreună cu șeful Secţiei de jandarmi Baia de Criș au procedat la identificare morţilor și a bagajelor acestora, împreună cu toate obiectele ce le aparţineau. Trimiterile poștale aflate la bordul avionului au fost inventariate și predate cu proces verbal dirigintelui Oficiului poștal din Deva. Obiectele găsite la locul accidentului care au putut fi identificate au fost înmânate răniţilor, iar cele aparţinând decedaţilor au fost predate reprezentantului societăţii LARES. Un exemplar al inventarelor a fost depus la Secţia de jandarmi Baia de Criș. Bagajele răniţilor și morţilor cetăţeni germani au fost luate în primire de către consulul Germaniei la Timișoara. Pentru un mort nu s-a găsit nici un bagaj. Sâmbătă 24 august a sosit la Brad și ministrul Radu Budișteanu împreună cu doctorul Câmpeanu din Brașov, care au verificat starea răniţilor și au dispus măsuri pentru tratamentul în continuare. Lista răniţilor cuprindea următoarele persoane: 1. Alexandru Tutoveanu, ziarist din București; 2. Miron Olteanu, referent la Camera de Comerţ Româno-Germană din Berlin; 3. Adrian Corbu, directorul Oficiului Naţional de Turism București; 4. Alexandru Petrovici, ziarist din București; 5. Horia Oprescu, funcţionar la Primăria București; 6. Carol Stehr, șef de birou la o firmă din Essen, Germania; 7. Carol Hebart, din Berlin; 8. Helmuth Bruehl, din Berlin; 9. Dr. Bening Mihai, din București. Dintre răniţi, în stare mai gravă erau Alexandru Tutoveanu și Horia Oprescu, ambii

nu pot pătrunde ambulanţele și de aceea a dispus ca procurorul și judecătorul de instrucţie să urce pe creastă, iar el s-a deplasat în satul Dobroţ de pe versantul opus, unde accesul ambulanţelor era ceva mai ușor și de unde se putea organiza evacuarea răniţilor. Cercetările parchetului au durat patru zile la locul accidentului și în satele Dobroţ, Rișculiţa, Baia de Criș și Brad, iar raportul a fost înaintat către Parchetul General din Cluj. Din partea organelor judiciare hunedorene a participat procurorul Finţescu și judecătorul de instrucţie Dumitrescu, asistaţi de secretarul Parchetului Hunedoara, Bărbieru. Concluzia finală a fost că la originea accidentului a stat furtuna care a deviat avionul de la traseu și a împiedicat pilotul să ia legătura cu staţiile de radio de la sol pentru a se orienta corect. Paralel cu ancheta procurorilor s-a desfășurat o anchetă tehnică efectuată de reprezentanţii societăţii LARES, conduși de colonelul în rezervă Negulescu și de cei ai Ministerului Aerului și Marinei, sosiţi la faţa locului în 26 august. Primele măsuri au vizat ajutorarea răniţilor la locul accidentului și aducerea lor la Dobroţ, unde îi așteptau ambulanţele. Transportul din munte a început pe la trei și jumătate dupămasa și s-a făcut cu dificultăţi deosebite din cauza terenului greu și a ploii care a căzut fără încetare toată ziua și toată noaptea. Până la ora 21 toţi răniţii erau aduși la Dobroţ, de unde au fost apoi evacuaţi la spitalul din Brad. În spital, îngrijirile necesare au fost acordate de doctorul Simion Mosoigo, directorul spitalului din Deva, ajutat de secundarul său, doctorul Cosma și de doctorul Cornel Costina, medic auxiliar la spitalul Casei Cercuale de Sănătate din Brad. De mare ajutor la coborârea răniţilor din munte au fost locuitorii satului Dobroţ, care au improvizat tărgi din beţe și pături și au ajutat la transport. Transportul pasagerilor decedaţi nu s-a putut face în aceeași zi, aceștia rămânând sub paza jandarmilor pe timpul nopţii. A doua zi, sâmbătă, 24 august, trupurile neînsufleţite și bagajele călătotilor au fost evacuate le Spitalul din Baia de Criș, unde a fost amenajată o cameră mortuară dotată cu așternuturi curate 126

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Othmar von Weiss-Ulog și Heinrich Göing au fost transportaţi cu trenul la Viena în 26 august prin grija Consulatului Germaniei la Timișoara, care a întocmit și pașapoartele mortuare prevăzute de lege. În toată această nenorocire, raportul prefectului scoate în evidenţă devotamentul cu care au lucrat medicii implicaţi în salvarea răniţilor. Din primul moment, împreună cu jandarmii au urcat în munte doctorii Popa Avram, medic la Spitalul Baia de Criș, Dorca Ion, medicul circumscripţiei Rișculiţa, Traian Costina, medicul circumscripţiei Vaţa de Jos, Cornel Costina, medic auxiliar la Spitalul Casei Cercuale de Sănătate Brad. Aceștia au acordat primele ajutoare răniţilor la locul accidentului și au organizat evacuarea lor spre Dobroţ. La Spitalul Brad răniţii au fost îngrijiţi de medicii Simion Moșoigo, directorul Spitalului Deva, doctorul Cosma și doctorul Octavian Stănilă, medicul primar al judeţului Hunedoara. Un mare aport la salvarea răniţilor l-au adus bărbaţii și femeile din Dobroţ. Femeile au pus la dispoziţia medicilor scoarţe din care s-au improvizat tărgile pentru transportul răniţilor, precum și perne și plapume cu care au fost înveliţi aceștia. Bărbaţii, la rândul lor, au cărat tărgile cu răniţi de pe coasta muntelui până la locul unde așteptau ambulanţele. Au circulat zvonuri că unii locuitori și-ar fi însușit obiecte ale pasagerilor aflaţi la bordul avionului. Pentru a lămuri lucrurile, pretorul plasei Avram Iancu, Nicolae Turucu, a fost însărcinat cu o anchetă preliminară, iar din partea Corpului Jandarmeriei a fost trimis la faţa locului generalul Aurel Milicescu. Cercetările făcute între lucrătorii din pădure și între locuitorii satelor unde s-a produs accidentul nu au confirmat zvonurile. De altfel, nici aparţinătorii morţilor și răniţilor nu au depus plângeri privind lipsa unor obiecte personale. Prăbușirea aparatului DC-3 la Rișculiţa a marcat primul accident aviatic major pe teritoriul judeţului Hunedoara. Din păcate, nu și ultimul, istoria consemnând și alte evenimente tragice în care au fost implicate aeronave românești. Nici aparatul geamăn DC3 aflat în serviciul LARES și înmatriculat YR-PIF

cu fractură la baza craniului. Unele persoane rănite, care puteau fi transportate, au fost evacuate la spitale din capitală sau din alte orașe unde existau posibilităţi mai bune de tratament decât la Brad. Astfel, Miron Olteanu și Adrian Corbu au fost transferaţi cu trenul la Spitalul Colţea din București în 24 august, acolo unde avea să fie mutat și Alexandru Petrovici două zile mai târziu. Carol Hebart a fost evacuat de către o rudă a sa în Germania în 26 august, iar Carol Stehr și Helmuth Bruehl au fost duși cu o ambulanţă a Societăţii ,,Mica” Brad la spitalul din Sibiu în aceeași zi. Ceilalţi răniţi au rămas în tratamentul spitalului din Brad. Morţii rezultaţi din accident erau în număr de unsprezece, inclusiv personalul navigant: 1. Helmuth Fabricius, comerciant din București; 2. Valter Guggenberger, comerciant din București; 3. Dumitru Zaharescu, ziarist din București; 4. Dr. Gero Lindau, chimist din Dresda, Germania; 5. Virgil Cherciu, ziarist din București; 6. George Irinescu, mecanic de avion; 7. Othmar von Weiss-Ulog, director de bancă din București; 8. George Dodani, pilotul avionului; 9. Dumitru Ianculescu, radiotelegrafistul avionului; 10. Heinrich Göing, comerciant din Hanovra, Germania; 11. Peter Feld, industriaș din București. Pentru toţi cei decedaţi, Primăria Baia de Criș a întocmit actele necesare. Trupurile neînsufleţite au ajuns pe diferite căi la locurile de veci hotărâte de familii. Helmuth Fabricius a fost transportat cu un autocamion la SebeșAlba, iar Walter Guggenberger cu un alt autovehicul la Mediaș. Dumitru Zaharescu și Virgil Cherciu au transportaţi, tot cu un autocamion la București, în timp ce George Irinescu, George Dodani, Dumitru Ianculescu și Peter Feld au fost transportaţi cu trenul la București în ziua de 26 august prin grija societăţii LARES. Rămășiţele Dr. Gero Lindau, 127

PERSPECTIVE ISTORICE

nu a avut o soartă mai bună. Acesta avea să fie pierdut într-un accident asemănător celui de la

Rișculiţa în 19 iunie 1941.

Istoria unei deportări

Melania Elena Vrabie

povestea unei supravieţuiri. În iunie 1941, 13.000 de români au trăit groaza deportării.

Un caz aparte în care mărturia devine literatură este cel al Aniţei Nandriş-Cudla. Vocea confesivă a acesteia este redată în cartea 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Cu o introducere realizată de Gheorghe Nandriş, şi având ca fundament un manuscris aparţinând unei ţărănci, cartea ilustrează lupta pentru supravieţuire a Aniţei, ţarancă din nordul Bucovinei care fără a fi vinovată a fost deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar împreună cu cei trei copii mici şi separată de soţ. A fost o mamă extraordinară deoarece şi-a ocrotit copiii cu preţul vieţii: a renunţat la propria hrană pentru ei, a strabătut zeci de kilometri prin tundră în căutarea unor fructe cu care să-şi salveze copiii de scorbut, a învăţat să conducă sania cu câini şi să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. A revenit la viaţă de două ori prin credinţa în Dumnezeu, iar după ultima ieşire din comă este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade, iar pentru că nu se putea duce a fost condamnată la închisoare. Este condusă de un eschimos căruia nu îi înţelegea limba, cu sania printre gheţuri şi cu o înnoptare într-un iglu de eschimoşi. După douăzeci de ani de chin această femeie hotărăşte să îşi trimită copiii spre Moscova pentru a face dreptate. Moştenind inteligenţa mamei, ei obţin documente care dovedesc că au fost victime ale stalinismului şi sunt reabilitaţi. Pleacă din Siberia spre Bucovina, spre satul lor şi ajung acasă chiar după 20 de ani, în luna şi ziua când au fost răpiţi: 13 iunie 1941. Negăsindu-şi liniştea a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului, mărturisindu-şi apoi calvarul în 360 de pagini. A murit în casa ei, vegheată de copii şi având sentimentul datoriei împlinite. Curajul şi isteţimea de care a dat dovadă ţăranca cu trei clase primare sunt factori care compun

Primele cuvinte pe care le scrie reprezintă întoarcerea spre trecut: ,,…prin câte poate trece o fiinţă ominiască fără să-şi dea

128

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA seama...”. 1Aniţa prezintă apoi amintiri despre copilăria sa: ,,eram copilă de zece ani când s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 şi până s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să ma sparii, că erau lucruri aşa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la ţintirim. Erau o mulţime de morţi, era un şirag lung, pus vro patru rânduri unu peste altu. 2“ Cu detalii care să reliefeze spaţiul în care trăia, Aniţa prezintă legătura strânsă pe care o avea cu mama ei bolnavă, şi o noua etapă a existenţei sale – nunta: ,,.... prin anul 1920 s-a prins a ţinia un băiet de mine şi tot mă sfătuia să fac nuntă. Eu nici nu mă gândiam, aviam numai 16 ani.” 3 Este descrisă etapa nunţii, faptul ca tatăl Aniţei nu era de acord deoarece vroia sa o mărite în alte sate. În câteva pagini este prezentat obiceiul despre legătura nunţii când mirele trimitea doi oameni care începeau legătura nunţii. Apoi părinţii miresei pregăteau băutură şi mâcare pentru invitaţi apoi discutau despre zestre. Confesiunea Aniţei continuă cu momentul în care s-a născut în 1924 primul băiat, cu descrierea condiţiei modeste de viaţă, relatând apoi cum la începutul lui iunie 1927 sa născut al doilea băiat, iar în 1930 al treilea. La acea vreme, Aniţa declara că sunt fericiţi, deoarece mama sa trăia împreună cu ei, însă şirul nenorocirilor începe pentru familia ei: în anul 1940 murise tatăl în vârstă de 75 de ani, apoi în acelaşi an s-au retras românii de pe teritoriul Basarabiei si Bucovinei. Este descris haosul din sat şi momentul în care au fost deportaţi: ,,Ne uitam pe fereastră, de la poartă a intrat o ciaţă niagră în ogradă. Când i-am văzut, parcă ni-a luat toată puterea.( ...) Peste câtva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiu lor, şi alţii o bătut în uşe să le deschidem” 4

Este descrisă despărţirea dureroasă de soţ şi de mamă, apoi sosirea în Siberia şi munca la care cei răpiţi erau supuşi: ,,Ni-a fost tare greu până am înţăles limba rusiască. Am fost mult înjuraţi luaţi în batjocură. Tăciam, că nu ştiam să răspundem nimic. Ne ducia şi ne arăta lucru, aşa ca la sudo-muţi, căci noi la început nu cunoştiam nici un cuvănt rusăsc. Dar de nivoie degrabă ne-am învaţat”. 5 Cu toate problemele, memorialista uimeşte prin grija faţă de copii: ,,Multă frică şi multe altele înduram, dar toate le dam la o parte şi mă gândiam numai una: să-mi pot salva viaţa mea şi a copiilor. Pe urmă mult timp nu am mărs în partia aceia, de frică ce a intrat în noi. A intrat şi băietu cel de-al doilea la lucru, primia şi el porţia de pâne, şiapte sute de grame. A rămas numai cel mic cu trei sute de grame. Pe urmă a mai început a se săpa cartofii. Îmblau copiii mai mulţi la strâns cartofi şi îmblau şi a mei. Mai puneau câte un cartof, două în sân şi fugiau acasă. Cociau turte pe plită şi le mâncau cu mare poftă. S-a mai îmblătit grâul, mazăria şi ne lua pe noi la vânturat cu morişcă de lemn, căci pe atunci nu era înca atâta micanizaţie ca acum (…) Dam drumu în încălţăminte un pumn de grâu, într-o mănuşe o mână de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strângiam grâuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia” 6. Întâmplările sunt relatate din perspectiva mamei gata oricând de sacrificiu. Aniţa povesteşte cum mergea la lucru în pădure în grupuri numite brigăzi, efectuând o muncă bărbătească. Au fost duşi într-un orăşel numit Bolşiareca, apoi pe malul apei Iartîş apoi după şase zile au fost îmbarcaţi într-un vapor mare cu care au călătorit aproape o săptămână. Au ajuns într-un orăşel numit Salihard unde au fost împărţiţi pentru muncă. Au fost duşi mai departe, într-un sat numit Şuga, şi au fost lăsaţi în pustietate fără mâncare şi adăpost, dar s-au adăpostit într-un

540F

544F

541F

542F

545F

543F

Aniţa Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean. Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p.11 2 Ibidem, p.14 3 Ibidem ,p 26 4 Ibidem,p56 1

5 6

129

Ibidem,p 64 Ibidem, p 68

PERSPECTIVE ISTORICE

bordei împreună cu alte familii cunoscute din satul Mahala. Aniţa se îmbolnăveşte şi slăbişte tot mai mult, suspinând după cei dragi: ,,M-am gândit la bărbatul meu sărmanul, tot aşa trebuie să-şi fi dat sufletul pe undeva, amărât de durere şi năcaz, fără nime lângă el. Mi-am îndreptat gândul la scumpii mei frăţiori, cât de departe sînt ei de mine şi nu ştiu de chinul meu. M-am gândit la scumpa şi dulcia mea mamă cu câtă durere în suflet am lăsat-o pe scândurile patului, fără nime lângă ea. Am întors capul către copilaşi şi m-am uitat cu lacrimi în ochi la ei, cum dormeau sărmanii gribuiţi de foame şi frig (...) Eu am slăbit cu totul acuma şi, cum şediam culcată nu mai putiam să rădic nici mâna. Trupul de acuma a început să se facă rece, dar conştiinţa încă o aviam”. 7 Revenindu-şi, Aniţa a fost trimisă la descărcat peşte din ,,râbniţe”, care erau nişte bărci mari în care încăpeau peste zece tone. Aceasta povesteşte că era o muncă mai uşoară decât în Siberia însă cei prinşi că luau peşte erau trimişi la închisoare de la trei ani în sus. Era perioada 1943-1945, de o mare stricteţe cât a fost timp de război şi cât a fost stăpânirea lui Stalin. Peste câteva luni Aniţa povesteşte cum lucra ca paznic în nopţile cu ger şi viscol, apoi cum s-a îmbolnăvit de tifos şi a stat patru saptămîni în spital. Revenindu-şi şi de data asta a fost chemată înapoi la lucru, află apoi că soţul ei murise în 1942 într-un lagăr în Comi. Întrucât apele începuseră să îngheţe şi nu se mai putea pescui, au primit toţi paşapoarte fiind declaraţi liberi. Autoarea povesteşte cum în 1959 au pornit spre ţărmurile noastre, despre sosirea în sat, unde nu mai aveau pe nimeni şi dorinţa de a se face dreptate. Toate aceste fapte sunt relatate cu nădejde în viitor şi curaj căci ,,toate aceste greutăţi vor avea un sfârşit.” 8 Talentul narativ al memorialistei, ţărancă cu trei clase, este rezultatul forţei sale lăuntrice. Umorul îşi face loc în povestirea

Aniţei Nandriş Cudla, chiar dacă valoarea documentară a mărturiei este indiscutabilă. Intuiţia şi instinctul sunt martori ai trăirilor, care conduc spre reabilitarea morală. Exactitatea prezentării locaţiilor prin care au trecut este dovada conştiinţei rezultate din lupta cu sine şi cu ispitele, dar şi suferinţa învinsă, prin transfigurare lăuntrică. Lucrarea Memorialul Durerii continuă seria relatărilor despre represiunea din gulagul comunist exprimând perioade unice și irepetabile care fac referire la partizani, rezistență în munți, deportare, sistemul concentraționar și colectivizare. Solidaritatea națională este redată prin referințe morale care consacră valențe ale captivității: oameni care iau calea codrului, grupuri armate subversive, capturări și execuții dar și persoane care sunt decise să moară pentru libertate. Printre direcțiile care traversează această perioadă surprindem primăvara și vara anului 1944 ilustrate ca fiind cele mai dramatice perioade din istoria modernă a țării. Ca urmare a semnării armistițiului cu Rusia de către România, la 12 Septembrie 1944 , România începe să caute o cale de a ieși din război și li se alătura aliaților fără să presupună condițiile capitulării viitoare. Se pare că poporul român suporta consecințele deciziei guvernului de a intra în război de partea lui Hitler. Cu o atitudine onestă, Winston Churchill afirmă că statele intrate în conflict prin constrângere își vor putea croi propriul viitor într-o familie democratică numai dacă vor ajuta la reducerea perioadei de război și vor lupta împotriva lui Hitler. Primii partizani se arată din luna martie 1944 când armata rusească trece Nistrul iar nordul Bucovinei este ocupat de Armata Roșie. Nefiind de acord să se supună ocupației, multe sate aleg calea pribegiei. Anița Nandriș-Cudla se încadrează în seria românilor care au trăit drama deportării. Din istoria Bucovinei surprindem unirea Basarabiei cu patria mamă, România, la 27 martie 1918, unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918 dar și ultimatumul sovietic,

546F

547F

7 8

Ibidem,p.78 Ibidem p.144

130

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA la 26 iunie 1940 când tancurile sovietice invadează Bucovina și Basarabia. În urma tratatului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, nordul Bucovinei și Tinutul Herței sunt alipite la U.R.S.S., altfel că în următorii douăzeci şi patru de ani un milion de români au fost strămutați în Siberia, Kazahstan, Munții Urali și Extremul Orient. Regăsindu-se în această luptă pentru supraviețuire, Anița Nandriș Cudla din satul Mahala, Bucovina de Nord, sora ultimului primar român din acest sat. Țăranca Anița Nandriș Cudla prezintă deportarea ei și a familiei sale pentru douăzeci de ani, dincolo de Cercul polar. Toate elementele care alcătuiesc această perioadă sunt consemnate în manuscrisul predat nepotului ei, doctorul Gheorghe Nandriș, în anul 1982. Rugămintea Aniței Nandriș Cudla este aceea de a face cunoscute aceste întâmplări, ca să se ştie prin câte poate trece o ființă omenească. Anița Nandriș s-a născut într-o familie de români în anul 1904. Cei șapte frați ai ei au devenit cărturari. Se căsătorește la şaptesprezece ani cu Chirică Cudla, un băiat din satul lor cu care va avea trei băieți: Vasile, Dumitru și Toader. Este prezentat satul bucovinean cu obiceiuri, porturi, tradiții, sărbători, dar și biserica în care se păstra un tablou al lui Ștefan cel Mare. Rezonanța turcească a numelui satului Mahala își are originea extinderii Hotinului spre malul Prutului, spre Cernăuți .În ciuda acestui fapt, satul este unul ,,curat românesc” 9. Echilibrul sufletesc al țăranilor și credința în Dumnezeu făceau din sat un tablou perfect. Nivelul cultural al satului își face simțită influența prin Societatea pentru cultură și literatură română în Bucovina, prin Casa Națională în cadrul căreia se afla sala de lectură cu radio și o bibliotecă importantă, dar și un atelier de țesut covoare persane la care aveau acces tinerele țărănci din sat.

Aşa cum afirmă Valentina Butnaru ,,…mărturiile Anitei dezvăluie ce li s-a întîmplat miilor de români basarabeni si bucovineni deportati, dar care, întorşi acasă, au rămas muţi de durere, de umilinţă, de groaza redeportării si au tăcut, n-au povestit. Anita i-a reabilitat moral pe toti. Anita ia repus pe toţi în rîndurile martirilor şi ale eroilor. Îi sînt recunoscătoare Anitei. De la ea am aflat ceea ce n-am reusit să aflu de la mama mea i nu voi mai putea afla vreodată. Mă închin memoriei mamei şi memoriei Anitei.” 10 De asemenea, impresionant este limbajul Aniţei Nandriş, care este în mare parte românesc, dar pe alocuri presărat de rusisme: „oblasti”; „cantora”; „nacialinic”; „baracă”; „rîbhoz”; „rîbnita”; „labaz”; „cater”; „pasiolca”; „nahalna”; „sever”; „costior”; „recica”; „nenitî”; „tuzemtî”; „pusnina”; „oleni”; „iagode”. Fiindu-i cunoscute din experienţa propriei familii, Valentina Butnaru îşi aminteşte: ,,Sînt cuvintele pe care le-am auzit din copilărie de la părinţii mei. Nu înţelegeam de ce le foloseam doar în limba rusă. Acum înţeleg. Au făcut şi ei Siberia, acolo le-au însusit, de-acolo au venit cu ele şi nici n-au încercat să le găsească echivalente românesti, în satul nostru nici nu se opera cu acele notiuni. Povestea este a unei ţărănci din satul Mahala, care, la 36 de ani, este ridicată în noaptea de 13 iunie 1941, împreună cu cei 3 băieţi ai ei (de 17, 14, 11 ani) şi dusă spre Siberia. În aceeasi noapte, din Mahala au fost dusi în Siberia, pentru exterminare, 602 de consăteni ai ei, dintre care 210 – copii sub 15 ani, dintre care 76 – sub 5 ani! În listele de deportare toţi 602 sînt trecuţi ca agricultori, chiar şi pruncii de 1 an.” 11 549F

548F

550F

Valentina Butnaru, Odă Aniţei Nandriş, în ,,Convorbiri literare”, an 141 (nr.8)/august 2007, p.85 11 Ibidem, p.87 10

Lucia Hosu Longin, Memorialul durerii.O istorie care nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 303

131

PERSPECTIVE ISTORICE

Actul de la 23 August 1944 în memoria veteranilor din zona Brad Prof. dr. Livia Coroi facă posibilă recuperarea măcar parţială a acestor teritorii, astfel că România a aderat la 23 noiembrie 1940 la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia), după ce din 10 octombrie 1940 sosiseră în ţară unităţi ale unei misiuni militare germane. La 22 iunie 1941, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar România i se alătura, pentru a-şi recupera Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. În dimineaţa acelei zile, a fost emisă Proclamaţia Conducătorului statului, generalul Ion Antonescu, către armata română: „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună...”. 7 România acţiona cu Armata 3 şi Armata 4, acestora fiindu-le intercalată Armata 11 germană, toate alcătuind Grupul de armate „Generalul Antonescu” şi asigurând flancul sudic al Frontului de Răsărit. Seria victoriilor pe acest front a fost oprită la Stalingrad, unde, în noiembrie 1942 se închidea cercul în jurul a numeroase efective germane, române, italiene şi maghiare, la 2 februarie 1942 aceste unităţi capitulând. În cursul operaţiunilor desfăşurate în zona Stalingrad în perioada 19 noiembrie 1942-2 februarie 1943, trupele germane au pierdut 800.000 de militari – morţi, răniţi şi dispăruţi. Dezastrul de aici a însemnat pentru România distrugerea majorităţii trupelor celor 18 divizii participante, adică două treimi din forţele sale de pe Frontul de Răsărit, 8 pierderile cifrânduse la 100.000-110.000 de morţi şi dispăruţi. 9 După episodul Stalingrad, retragerea a fost continuă, iar la 26 martie 1944, unităţile sovietice forţau Prutul în nordul ţării. Prin urmare, s-a creat o linie de rezistenţă în nordestul României apărată de Grupul de armate

După ce la 1918, românii îşi realizaseră statul naţional, printr-o concertare a forţelor din toate teritoriile româneşti, luptând cu arma-n mână sau uzitând de dreptul popoarelor la autodeterminare, la numai aproximativ două decenii ei şi-au văzut sfârtecată ţara de cele două puteri ale Europei care tocmai aruncaseră lumea în ce mai mare conflagraţie mondială – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. Pierderea în iunie 1940 a Basarabiei, nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţa în favoarea URSS-ului însemna o Românie cu 50.762 km2 mai mică, ceea ce reprezenta un teritoriu cu o populaţie de 3.776.000 locuitori. 1 Hitler îşi consolida poziţia strategică în perspectiva declanşării ofensivei împotriva Uniunii Sovietice şi satisfăcea parţial revendicările Ungariei, căreia îi acorda prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 nordul şi estul Transilvaniei, cu o suprafaţă de 42.243 km2 şi o populaţie de 2.628.238 locuitori. 2 Ceea ce Rusia stabilise ca graniţă românobulgară în 1878 era repus pe hartă sub presiunea Germaniei şi a Bulgariei, astfel că România semna cedarea Cadrilaterului în favoarea Bulgariei, în 7septembrie 1940, 3 cu o suprafaţă de 6.921 km2 şi cu o populaţie de 425.000 de locuitori. 4 După aceste rapturi teritoriale, pierderile României însumau 99.926 km2 şi 6.829.238 de locuitori, 5 teritoriul ei rămânând la 195.123 km2, iar populaţia fiind de 13.535.757 de locuitori. 6 În perioada imediat următoare, politica externă a României s-a centrat pe realizarea unei alianţe care să 551F

557F

552F

553F

554F

555F

556F

558F

559F

Dinu C. Giurescu, România în Al Doilea Război Mondial (1939-1945), Bucureşti, 1999, p. 34. 2 Gen. corp de armată (r) Vasile Bărboi, gen. de brigadă (r) Gheorghe Ioniţă, col. dr. Alesandru Duţu (coordonatori), Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei (1941-1945). Spre cetăţile de pe Nistru, Bucureşti, 1996, p. 43. Potrivit altor surse, suprafaţa ar fi fost de 43.492 km2, iar populaţia de 2.667.007 de locuitori, dintre care 50,2% erau români şi doar 37,1% unguri. Vezi Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 31. 3 Leonida Loghin, Al Doilea Război Mondial. Acţiuni militare, politice şi diplomatice. Cronologie, Bucureşti, 1984, p.54. 4 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 34. 5 V. Bărboi, Gh. Ioniţă, Al. Duţu, op. cit., p. 43. 6 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 34. 1

Ibidem, p. 94. Keith Hitchins, România, 1866-1947, Ediţia a II-a, Bucureşti, p. 468. 9 Armata română în al Doilea Război Mondial. Romanian Army in World War II, Bucureşti, 1995, p. 85. 8

132

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA „Ucraina de Sud”, alcătuit din Armatele 6 şi 8 germană şi în care au acţionat şi Armatele 3 şi 4 române, efectivele Grupului fiind de 900.000 de militari. 10 La 12 aprilie 1944, Uniunea Sovietică (Naţiunile Unite) îi înainta României condiţiile de armistiţiu, condiţii pe care conducerea României le voia însă negociate. În aprilie, frontul s-a stabilizat pe aliniamentul Gura Humorului, Târgu-Neamţ, nord Paşcani, nord Târgu-Frumos, nord Iaşi, nord Corneşti, Orhei, pe cursul inferor al Nistrului până la Marea Neagră. 11 Porivit mărturiilor, în perioada aprilieaugust 1944, a fost un război de uzură, cu bombardamente şi cu tentative de infiltrare a inamicului în sistemul de apărare, dar şi cu episoade de confruntări deosebit de aprige, în care unii au fost răniţi: Toma Gheorghe, Clej Gheorghe, Indrieş Nicolae. Frecvent confruntările erau în zile cu semnificaţie religioasă. Astfel, în preajma Rusaliilor, a fost o bătălie foarte sângeroasă la care a participat Toma Gheorghe. Acesta povesteşte: „Asta o fost în jurul Rusaliilor, că-n ziua de Rusalii am avut situaţie foarte grea acolo. Am fost trimişi de la aruncătoare, care mai eram, să scoatem răniţii de pe tranşee, că erau morţi aclo – şi morţi, şi răniţi, şi ăsta – şi să-i scoţi. Şi trăgea cu tot felul de armament pă noi, da’ n-aveam ce face. O trăbuit să-i scoatem. Nu puteai să vii cu el, că tranşeele erau de 50-60 de centimetri [de late] şi de doi metri de ăsta [de adânci]. Cum să-l iei pă un bărbat pă pătură şi să tragi de el păstă ăialalţi care erau p-acolo?! O trebuit să ieşim afară. Afară erau numa’ morţi. Acolo am dat şi de un cunoscut de la şcoală de la noi, un vecin din alt sat. Da’ el călcase pe o mină şi era piciorul tăt zdrenţuit, aici, talpa de la picior. L-am legat cu ce-am avut pe-acolo, şi de la el, şi de la noi – da’ era o căldură enormă – , l-am legat cu pansament de-acela, da’ tot ieşea sângele. Oricum, s-o mai oprit. Şi i-am cerut comandantului nost’ de pluton – avea

spirt, că noi n-aveam, spirt de ăsta comestibil, cum să spune – , de i-am dat să bea, că cum s-o scurs sângele din el... era şi o căldură enormă. Api nu l-am mai întâlnit până după război. I-o amputat piciorul.”. 12 În 20 august, fronturile 2 şi 3 ucrainene au declanşat ampla operaţie ofensivă „IaşiChişinău”, spărgând frontul româno-german şi pătrunzând 80 de kilometri în dispozitivul de luptă din Moldova şi 110 km în sudul Basarabiei. 13 Succesul rusesc s-a datorat superiorităţii zdrobitoare realizată de sovietici în punctele de ruptură ale frontului şi slăbirii forţei de rezistenţă prin dislocarea pe frontul din Polonia a 12 divizii germane. 14 Forţele sovietice, coordonate de mareşalul S. K. Timoşenko, se cifrau la 1.250.000 de militari (930.000 fiind combatanţi), 16.000 de tunuri şi aruncătoare, 1.870 tancuri şi autotunuri, 2.200 avioane, Flota Mării Negre şi Flotila Militară de Dunăre sovietice etc. Grupul de armate germano-român „Ucraina de Sud” număra 900.000 de militari, 121 de tancuri, 283 de tunuri de asalt etc. şi era comandat de gen. Hans Friessner. Pe 7% din lungimea frontului, sovieticii au concentrat 67-72 % din infanterie, 61 % din tunuri şi aruncătoare, 85% din tancuri şi autotunuri şi aproape întreaga aviaţie. În sectoarele de rupere au realizat o densitate de 240-280 de tunuri şi aruncătoare pe 1 kilometru de front. Ofensiva a început după o formidabilă pregătire de artilerie. 15 Unul dintre veterani îşi aminteşte: „O fost o linişte... toată noaptea. Şi să ştii că pe front, atuncea când e linişte, atuncea se pregăteşte ceva. Da’ eram oarecum informaţi – erau informaţi şi comandanţii – de avioanele astea, fie de-ai

560F

562F

563F

561F

564F

565F

Toma Gheorghe, martor, născut la 15 martie 1922, în satul Tomnatic, comuna Bulzeşti, judeţul Hunedoara, domiciliat în municipiul Brad, strada Horea, nr. 31, judeţul Hunedoara; studii: Liceul Teoretic „Decebal” Deva, Academia „Ştefan Gheorghiu” Bucureşti; profesia: muncitor; activist de partid; statura: înalt. A participat la război pe Frontul de la Iaşi şi în Campania din Vest. Gradul militar avut pe front: caporal. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 10 iunie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: hipoacuzie. 12

Alesandru Duţu, Florica Dobre, Leonida Loghin, Armata română în al Doilea Război Mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 240. 11 Şerban Constantinescu, România în Al Doilea Război Mondial, Partea I-a (22 iunie 1941-23 august 1944). Repere cronologice şi comentarii, p. 150-151. 10

13 14

133

Armata română... Romanian Army..., p. 113. Ibidem, p. 93.

A. Duţu, F. Dobre, L. Loghin, op. cit., p. 241-242.

PERSPECTIVE ISTORICE

sovietici. Regele lansa Proclamaţia către Ţară, anunţând acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. La ora 23, Marele Stat Major a difuzat Directiva operativă prin care stabilea misiunile armatei române. Astfel, Armata 1 urma să ocupe dispozitivul de luptă în Podişul Transilvaniei şi pe frontiera de vest şi sud-vest a ţării pentru a nu permite pătrunderea unităţilor germane şi maghiare. Armatele 3 şi 4 urmau să înceteze focul împotriva armatei sovietice şi să se replieze spre sud, pentru a intra apoi în acţiune în Transilvania. 17

noştri, fie de nemţi, observaseră ceva mişcări serioase. În jurul orei 5, o început bombardamentul de artilerie şi atunci ni s-o spus nouă că-s pe cinci linii, artileria. O-nceput de la orele 5 şi n-o pornit la atac, ca niciodată, la orele 5, şi a durat până la orele 12. Aşa, atâta o tras. Noi nu mai puteam... Nu s-a mai putut acţiona cu nimic. O tras pe toate liniile noastre, începând de la artilerie. Tot o fost reperat de ei. Ei! în jurul orei 12 au pornit atacul, da’ nu infanteria, tancurile. Or venit tancurile; care cum am apucat am trecut prin Iaşi, chiar prin oraş, şi acolo la cota Iaşului, acolo pe dealurile alea sus, ne-am oprit, care cum s-au mai putut constitui, unităţile respective. Ei s-or oprit, ruşii. Or rupt frontul de acolo şi s-or oprit. În 21, cred că, nu de dimineaţă or pornit, că ne-or lăsat pân-or reperat unde s-or plasat din nou unităţile. Şi pe la orele 10, o-nceput să tragă pă noi. Am tras şi noi cu ce am mai avut acolo. Oricum, mai aveam aruncătorul şi atâta am tras, de s-o băgat placa aia de la aruncător în pământ jumăta’ de metru.”. (Toma Gheorghe). La 22 august, sovieticii au rupt frontul pe o lungime de 120 km, ajungând la nord de Vaslui şi la nord-vest de Huşi. Acţiunea a luat amploare la 23 august, când sovieticii au continuat ofensiva pe două direcţii convergente către Leovo şi Leuşeni pe Prut, atingând aliniamentul: nord Târgu-Neamţ – nord-est Roman – nord Bârlad – nord-vest Huşi, continuând la est de Prut, pe direcţia: nord-vest Bujoru – nord Chişinău – sud-est Rezina – est Leovo – Taraclia – nord Tatarbunar. Se aprecia că încercuirea forţelor româno-germane din zona Iaşi-Chişinău era pe punctul de a fi definitivată. 16 Ultima speranţă a mareşalului Ion Antonescu era legată de rezistenţa pe linia fortificată FocşaniNămoloasa-Brăila. În după-amiaza şi seara zilei de 23 august, a avut loc schimbarea guvernului mareşalului Ion Antonescu, considerându-se că aşa se putea evita transformarea ţării într-un teatru de operaţii fără şanse de izbândă pentru statul român şi în care s-ar fi confruntat peste 3.000.000 de militari români, germani şi

567F

Situaţia concretă a armatei române din zona frontului era deosebit de critică, „dădeau nemţii pă noi, de năcaz că i-am trădat. Dădeau ruşii pă noi. Nu ştiai de cine să te mai aperi.”, 18 iar ordinul era de retragere din faţa unităţilor sovietice: „A fost clar: Să nu mai stăm, să

566F

568F

Ibidem, p. 381. Zeriu Nicolae, martor, născut la 19 februarie 1920, din părinţii Ioan şi Maria, în satul Ţebea, domiciliat în Ţebea, Valea Căraciului, nr.139, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara; studii: şcoli de calificare; profesia: muncitor; statura: potrivit. A fost pe Frontul de Răsărit şi pe cel din Moldova. Gradul militar avut pe front: sergent. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 10 iunie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: bună. 18

Leonida Loghin, op.cit., p. 380.

134

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA plecăm, să fugim, să ne retragem!”, 19 iar retragerea se făcea printr-un teritoriu împânzit de inamici: „Când vineam pă jos, mai mult pă jos decât pă sus, nu ştiai de cine să te aperi; de nemţi, de ruşi, de partizani sau de români, sau de unguri. Erau şi unguri. Tăţi puşcau. Toţi, doamnă, toţi puşcau. Noi nu puteam ziua să ne ducem. Numai noaptea circulam, numa’ noaptea... şi pe de lături, prin tufişuri, prin porumb, că era porumb mare, şi de mâncat, mâncam numa’ porumb şi struguri – asta în Moldova...”. 20 Un alt martor îşi prezintă fuga descriind imaginea retragerii disperate a militarilor şi refugiul civililor din faţa unităţilor sovietice: „Am fugit de-acolo şi am fugit până-n Mărăşeşti; acolo am durmit noaptea. Am fugit. M-am urcat p-o garnitură de tren. Da’ înainte, să vă spun: pă şosea, erau unităţi militare, era’ civili – să fugă cu caii, cu boii, cu animale... Bombarda pă ei şi ardea maşini şi căruţe de estea, luate foc, cu cai, cu tăt – mirosea a carne ca-n bucătărie, de ăsta era. Mă duc şi mă urc pe ăsta, nu mă mai duc pe şosea. M-am urcat. Pe undeva, nu mai ţin minte, într-o gară, o vinit bombardamentul pă tren. M-am urcat sub vagon, acolo. Dacă mai scap şi de-aici, fug şi de-aici la câţiva kilometri, nu mă mai apropii de şosea şi de estea! Şi-aşa am plecat. Am găsit un cal, undeva, p-acolo, nu mai ţin minte, c-am mers cu calu’ până aproape cătră Vaslui. Şi lam abandonat şi pă ăsta. Eee! Am venit pânaici la... Asta trecuse câteva zâle – n-am mâncat nimic! numa’ prune şi lubeniţe de estea de pe câmp, care erau coapte sau necoapte. Aproape de Buzău, o trăbuit săntoarcem înapoi, nu puteam intra că erau lupte între unităţile noastre din interior şi

nemţi. Am întors înapoi până-n RâmnicuSărat.” (Toma Gheorghe). De o mare forţă sugestivă este descrierea pe care o face un alt martor retragerii de la Iaşi la Bucureşti: „Cel mai mare dezastru o fost, în războiu’ ăsta al doilea, de la Iaşi la Bucureşti! N-o fost în altă parte. Oameni morţi, copii morţi pe stradă, căruţe-mburdate, câte-tăte. [Îl podideşte plânsul.] Îmi vine să plâng. Pentru că de ce? nemţii fujeau şi nu contau la ei că-i căruţă, că-i copil – tăt ce era-n cale, tăt distrugeau. Tăt distrugeau – să schepe ei. Oameni de pe sate plecau cu copii, cu familii, cu tăt! ca să nu-i ocupe ruşii pe ei, că ruşii veneau şi ocupau tăt. Fugeau cătă Bucureşti, convoaie. Nu conta! Praf! Praf! [Îl îneacă plânsul.] Asta o fost cel mai mare dezastru în al Doilea Război Mondial: de la Iaşi şi până la Bucureşti!”. (Cibireac Mihai)

569F

570 F

În perioada 19-24 august 1944, pierderile armatei române din zona sovietică de acţiune s-au cifrat la 8.305 morţi şi 24.989 de răniţi. 21 În perioada imediat următoare zilei de 23 august, comandamentul sovietic a refuzat orice discuţii cu reprezentanţii guvernului şi ai armatei române şi a ordonat dezarmarea fără niciun motiv a unui număr de aproximativ 160.000 de militari români, care au fost internaţi în lagăre din Uniunea Sovietică. 22 Martorii veterani vin să sublinieze pericolul capturării de către sovietici: „Ruşii, 571F

Pavel George, martor, născut la 22 martie 1921, în Brad, domiciliat în Brad, strada Poieniţa, judeţul Hunedoara; studii: 5 clase; profesia: lucrător comercial; statura: înalt. A fost în război pe Frontul de la Iaşi. Gradul militar pe front: soldat. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 25 iunie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: bună. 20 Cibireac Mihai, martor, născut la 2 august 1922, în satul Roşia, oraşul Cernăuţi (Bucovina); domiciliat în satul Ţărăţel, municipiul Brad, nr. 76, judeţul Hunedoara; studii: şcoală profesională; profesia: pantofar, şofer; religia creştin-ortodoxă; statura: înalt. A participat la război pe Frontul de Răsărit. Gradul militar: soldat (ofiţer onorific). Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 18 iunie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: bună. 19

572F

21 22

135

Ş. Constantinescu, România... Partea I-a..., p. 180. Armata română... Romanian Army..., p. 124.

PERSPECTIVE ISTORICE

dacă ne prindeau, ne luau prizonieri”, 23 aspect confirmat de toţi martorii – „Eram aliniaţi cu ruşii, da’ ruşii ne luau. Nu conta. Ruşii ne luau. Noi eram aliaţi cu ruşii, era armistiţiu’ făcut. La ei nu conta. Cum te prindea, te lua şi te ducea în Donbas. De pe stradă dacă te lua, te ducea. Cum aveau ei nevoie.” (Cibireac Mihai). Unii combatanţi, în învălmăşeala retragerii de felul „Fiecare pe socoteala lui”, s-au refugiat acasă, până la clarificarea situaţiei. „Ne-am retras din sat în sat... Alţii s-or dus şi s-or prezentat, or găsât unităţile, da’ eu am luat ca orbu’ Brăila, am cunoscut dară... dirept Rişculiţa, la tri săptămâni am ajuns acasă.” 24 Peste tumultul întoarcerii armelor, cu camarazi de alături înţesaţi de schije şi peste timpul care a decelat semnificaţiile deciziilor politice, un veteran dă glas frământărilor: „Când a fost întoarcerea armelor, a fost un năcaz pentru noi, de aia spun şi mă mustră conştiinţa, domnule, că ce conducători am avut noi, când or hotărât ei că să scurtăm războiul şi să-i vindem pă nemţi?! De ce nu le-o pus condiţii la Marile Puteri, la americani şi la englezi, să fi zâsă: Da, noi v-ajutăm, da’ ce primim noi în schimb? Noi n-am primit nimic, ne-o socotit o ţară învinsă şi nu ne-o socotit absolut nimic, numa’ ne dede pă mâna sovieticilor!”. 25 573F

574F

Actul de la 23 August 1944, cu trecerea României în tabăra Naţiunilor Unite, a însemnat prăbuşirea defensivei germane în flancul sudic şi pulverizarea planurilor strategice al Wermachtului în Peninsula Balcanică, a deschis „Poarta Focşanilor” şi direcţiile strategice spre Europa Centrală şi de Sud-Est. În doar două săptămâni, s-a produs o translaţie a fronturilor între 200 şi 700 de kilometri. Germania a fost lipsită de petrolul şi de cerealele din România, dar şi de potenţialul uman şi militar al acesteia, cca 1.100.000 de militari trecând în tabăra Naţiunilor Unite, cu dotarea aferentă. Actul României a scurtat războiul, se apreciază că cu aproximativ 200 de zile. 26 Că aceasta reprezintă un aspect merituos sau unul condamnabil, opiniile diferă, unul dintre veterani, îndurerat de jertfele zadarnice pe Frontul de Răsărit, formulând întrebări la care nimeni nu-i poate da un răspuns satisfăcător: „De ce?! De ce conducătorii noştri au făcut treaba asta, conducătorii noştri! Să fi zâsă: Nu vreţi...?! Că noi aveam o linie, doamnă, noi am avut o linie specială în Carpaţi, o linie de netrecut, cum o fost la francezi – Linia Maginot – aşa am avut noi în Carpaţi, şi câteva luni îi puteam ţânea pă ruşi acolo. În timpu’ acela, nemţii terminau bomba atomică şi războiul lua altă întorsătură. Datorită românilor...” (Zeriu Nicolae).

575F

576F

Popovici Nicolae, martor, născut la 27 august 1921, în Rişculiţa, domiciliat în Rişculiţa, nr. 38, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara; studii: 7 clase primare; profesia: miner, pensionar; statura: înalt. A fost pe Frontul de Răsărit; gradul militar avut pe front: caporal. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 11 iulie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: bună. 24 Bădău Ioan, martor, născut la 29 octombrie 1920, în Rişculiţa, domiciliat în Rişculiţa, comuna Baia de Criş, judeţul Hunedoara; studii: 7 clase; profesia: miner; statura: scund. A fost pe Frontul de la Iaşi şi în Campania din Vest. Gradul militar avut pe front: soldat. Interviul a fost realizat de Livia Coroi, la 11 iulie 2012. Starea sănătăţii la data interviului: hipoacuzie. 25 Prin Actul de la 23 august 1944, România a pus la dispoziţia Naţiunilor Unite „imediat şi fără nici o condiţie” un însemnat potenţial militar (8,5% din populaţia ţării), totalitatea organismului militar – 50 de divizii operative şi de instrucţie, 71 de escadrile de aviaţie cu 1.646 de avioane, dintre care 508 de luptă, 71 vase de război fluviale şi maritime etc. Armata română..., Romanian Army..., p. 126. Pe de altă parte însă, în 14-24 ian.1943, la Conferinţa de la Casablanca (Maroc), W. Churchill şi F. D. Roosevelt au convenit asupra capitulării necondiţionate a Puterilor Axei. Hermann Kinder, Werner Hilgemann, Atlas de istorie mondială. De la Revoluţia Franceză până în prezent, vol. II, Bucureşti, 2001, p. 487. 23

26 Ilie Ceauşescu, Florin Constantiniu, Mihail Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al Doilea Război Mondial, Ediţie revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1985.

136

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Regele Mihai I şi presa românească din primii ani ai diasporei Prof. Dr. Liviu Lazăr Silit să părăsească țara, la fel ca alți mulți români, regele Mihai a stat mereu în atenția presei româneşti din diaspora care îl considera un catalizator al energiilor şi un simbol al unității românilor răspândiți în cele patru zări de teroarea comunistă. Exilul oamenilor de cultură români a început în perioada 1945-1949, o dată cu prigoana regimului comunist, aflat în faza sa stalinistă, împotriva a tot ce reprezenta „trecut burghezo-moşieresc”. Cei mai mulți oameni de cultură care au părăsit România prin exil au aparținut lumii literelor, unde cenzura opera la modul cel mai concret, pe textul literar, nelăsând o altă posibilitate celor ce doreau să îşi exprime crezurile artistice şi sociale clar şi la lumina zilei. Diaspora românească s-a organizat rapid şi prima acțiune şi cea mai importantă a fost apariția unui număr impresionant de ziare româneşti în toate colțurile lumii. Astfel, în 1951 apăreau următoarele publicații româneşti: • În Franța: „La Nation Roumaine”, „România Viitoare”, „Chemarea”, „B.I.R.E.”, „Caete de Dor”, „Buletinul Eparhiei Ortodoxe”, (toate apărând la Paris). • În Germania: „Patria”, „Îndreptar” (ambele la München); „Orizonturi” (Stuttgart), „Vers” (Rastatt). • În Italia: „Vatra”, „Suflet Românesc”, „Țara” (toate la Roma). • În Spania: „Destin” (Madrid). • În Anglia: „Făclia”, „Tribuna” (Londra). • În Statele Unite ale Americii: „Românul”, „Cronica Românească” (New-York); „Monitorul Comitetului Național Român” (Washington); „America”, „Solia” , „Unirea”, „Foaia Poporului” (toate la Cleveland); „Episcopia” (Detroit), „Semnele Timpului” (Dearborn Michigan). • În Canada: „Tribuna Română” (Toronto).

• În Argentina: „România”, „Cuget Românesc”, „Curentul Românesc” (toate la Buenos Aires). Majoritatea acestor ziare prezentau în paginile lor ştiri despre suveranul României Mihai I, obligat şi el să urmeze calea exilului. Pe lângă articolele de fond prezentate cu ocazia diferitelor zile aniversare ale Casei Regale, ziarele româneşti din diaspora prezentau şi diferite acțiuni la care participau românii şi chiar regele în unele cazuri.

Ziarul „Țara” din Roma, în numărul din octombrie 1949 nota într-un articol dedicat zilei regelui următoarele: „La 25 octombrie Majestatea Sa Regele Mihai I a împlinit 28 de ani. Simbol de unire şi supremă autoritate a românimii băjenare, tânărul nostru Suveran adună sub sceptrul său, dragostea şi speranțele a douăzeci de milioane de suflete chinuite” 1. Cu acelaşi prilej, ziarul „Vestitorul” din 8 577F

137

„

Ț(Roma), ara” octombrie 1949, p. 1.

PERSPECTIVE ISTORICE

noiembrie 1949 menționa că pentru a doua oară regele Mihai I îşi serba ziua numelui departe de țară şi de tron. Ziarul sublinia însă rolul regelui pentru realizarea unității româneşti din diaspora: „Sosirea Regelui printre Românii aflați în exil i-a eliberat de sentimentul apăsător al izolării şi le-a reamintit datoriile pe care le au de îndeplinit în acțiunea de dezrobire a patriei. Unitatea românească din afara hotarelor țării nu se poate realiza decât în jurul tronului” 2. Din consultarea câtorva dintre numeroasele publicații româneşti din diaspora, rezultă că Regele Mihai I a ținut o legătură strânsă cu comunitățile româneşti, chiar şi cu cele mai îndepărtate. Astfel, cu prilejul unei manifestări culturale româneşti la Sao Paulo (Brazilia) din 6 august 1919, regele Mihai I a trimis o scrisoare membrilor Coloniei românilor din Brazilia la care „asistența în picioare, a ovaționat îndelung pe Suveran” 3. La Sao Paulo activa Societatea culturală „România” condusă de Augustin Hila din care mai făceau parte folcloristul Puiu Cucu de la Radio România, actrița Mariana Popescu de la Teatrul Național din Bucureşti, tenorul Paul Mazilu de la Opera Română din Cluj etc 4. Aceştia au încântat auditoriul cu poezii şi cântece româneşti. Preluând ideile din scrisoarea regelui, Augustin Hila, în finalul manifestației sublinia că „rostul acestor întruniri româneşti constituie un mijloc de întărire a frățietății şi solidarității ce trebuie să domnească în sânul imigrației româneşti, iar prin atitudinea noastră demnă, prin muncă, cinste şi o neclintită solidaritate să cinstim numele nostru de români” 5. Trebuie subliniat faptul că şi comunitățile româneşti din diaspora erau mereu cu gândul la regele lor şi se manifestau, mai ales de ziua de naştere sau de ziua numelui suveranului. De exemplu, în 1949, de Sfinții Arhangheli Mihail şi Gavril, a avut loc la Baden-Baden sărbătorirea onomasticei Regelui Mihai I. După Te-Deum au urmat cuvântări care au subliniat rolul Casei Regale în istoria

României. Preşedintele Comitetului Românilor din zona franceză a Germaniei, maiorul Bumbăcescu Ion sublinia că „Românii din exil se simt mult mai legați de regele lor care împărtăşeşte aceeaşi soartă cu ei” 6 . Participanții la manifestație au trimis o telegramă regelui Mihai I în următorii termeni: „Din atmosfera de cucernică reculegere, învăluiți în mireasma de tămâie, din vraja amintirilor festivităților de altădată şi din armonia splendidă a Imnului Regal, gândurile curate ale tuturor se prezintă Majestăților Voastre, asigurând Coroana de întregul lor devotament şi exprimând cele mai calde urări de sănătate, succese şi grabnică înapoiere în Patrie, Familiei Regale” 7. Manifestații de solidaritate cu Casa Regală din exil au avut loc la 8 noiembrie 1949 şi la München, Linz, Salzburg, Roma etc. În numele Casei Regale, generalul C. Petre-Lazăr a trimis telegrame de mulțumire pentru manifestațiile de solidaritate. Redăm, pe scurt un pasaj din scrisoarea primită de dr. Constantin Sassu, preşedintele Comitetului Român din München: „Domnule Preşedinte, Majestatea Sa, Regele mă însărcinează a Vă transmite Dv., Comitetului Român şi tuturor Românilor din preajma Dv., înalte mulțumiri călduroase, pentru bunele urări şi devotatele sentimente exprimate cu prilejul zilei de Sf. Mihai” 8. Legătura Regelui Mihai I cu comitetele române din Austria şi Germania s-a manifestat prin corespondența ținută cu dr. Constantin Sassu, preşedintele Comitetului Român din Zona americană a Germaniei, cu dr. avocat Ion V. Emilian, preşedintele A.C.R.A.S. din Oberösterreich şi preşedintele Asociației Studenților Români din Germania 9. Legătura dintre Casa Regală şi românii din exil s-a manifestat nu numai cu prilejuri festive, ci şi prin sprijinul material acordat în anumite situații. De exemplu, Asociația Studenților Universitari Români din Italia a trimis un memoriu în urma căruia regele Mihai

582F

57 8F

583 F

579 F

580F

584F

581F

585F

„Vestitorul” (Linz) , anul II, nr. 12 din 8 noiembrie 1949, p.1. Ibidem, p. 16. 4 Ibidem. 5 Ibidem.

Ibidem, nr. 13 din 1 ianuarie 1950, p. 24. Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem, nr. 14 din 1 ianuarie 1950, p. 16.

138

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA românilor alungați din patria lor. Evident, că nu este pentru prima oară când românii recunosc deschis şi sincer, datoria lor morală față de ospitalitatea prietenilor noştri francezi. Ne vom reaminti întotdeauna de gestul frățesc al poporului francez” 12. Referitor la Fundația Regală Universitară „Carol I”, din Paris, subliniem faptul că îşi propunea sprijinirea studenților români din străinătate, numai în anul 1951 acordând 30 de burse studenților români rezidenți în diferite țări europene 13. Prin intermediul legăturilor particulare pe care le avea regele Mihai I în mediile politice occidentale, acesta a intervenit pentru ajutorarea refugiaților români din diaspora. Legăturile regelui Mihai I cu românii din diaspora au continuat şi în deceniile următoare, Casa Regală din exil a României fiind considerată un important punct de sprijin moral şi chiar material pentru cei siliți de nevolnicia vremilor să părăsească locurile natale.

I a hotărât să acorde din fondurile A. S. Regale Principesa Margareta, zece burse pentru studenții români din Italia 10. 586F

588F

589F

Regele Mihai I a vizitat şi unele comunități româneşti din diaspora, după cum rezultă din presa românească din perioada respectivă. Astfel, la 10 iunie 1951, Regele Mihai I, însoțit de Regina Ana şi de generalul C. Petre-Lazăr au asistat la slujba din Biserica Ortodoxă Românească din Paris (strada Jeande-Beauvais) şi apoi la Biserica Greco-Catolică din strada Ribera 11 . Ziua următoare, pe 11 iunie, a avut loc o recepție în onoarea familiei regale, organizată de profesorul P. Sergescu, preşedintele Fundației Regale Universitare „Carol I”. În discursul său, regele a subliniat în termeni emoționanți legăturile de prietenie între popoarele francez şi român: „Doamnelor şi Domnilor, În primul rând doresc să mulțumesc Franței pentru azilul generos acordat românilor refugiați. Nu este pentru prima oară că Franța acordă azil şi protecție 587F

12 10

Ibidem. 11 „Mesagerul„ (Paris), anul I, nr. 1, din 15-30 iunie 1951, p. 1.

139

Ibidem. Ibidem.

PERSPECTIVE ISTORICE

Conflictele arabo-israeliene, cauze, mituri fondatoare si metode de studiu Prof. Sorin Vlaic Locurilor Sfinte. Acest proiect anglo-francez a avut şi reacţii arabe, cum a fost sfidarea lui Ibn Saud care a convocat un Congres panislamic unde cerea să i se încredinteze administrarea Locurilor Sfinte. 4 Mişcările antisemite din Rusia şi Europa de Est au declanşat o emigrare rapidă a evreilor în Palestina. La sfârşitul sec. XIX, în Palestina trăiau treizeci de mii de evrei şi şase sute de mii de arabi. 5 În această perioadă ia naştere mişcarea sionistă pentru reconstruirea unui stat evreiesc în Palestina. Ea a fost iniţiată de Theodor Herzl. După primul război mondial în zona Orientului Mijlociu, civilizaţia industrială începe să îşi facă simţită influenţa. Puterile occidentale sunt tot mai interesate de dominaţia zonei, acest fapt face ca arabii să se unească sub mişcarea panarabismului, unde ei caută să îşi păstreze valorile. Naşterea statului Israel a fost concretizarea mişcării sioniste, care a militat pentru dobândirea suveranităţii politice a poporului evreu şi pentru întoarcerea pe pământurile stămoşilor săi. Sosirea primilor evrei pe fostele teritorii care au aparţinut în antichitate, a coincis cu prăbuşirea Imperiului Otoman. Situaţia era însă schimbată, dacă la Ierusalim se aflau ruinele templului lui Solomon, între timp, musulmanii şi creştinii îşi înălţaseră momumente de cult care aveau semnificaţii profunde pentru fiecare religie în parte. Conjunctura internaţională în care a luat naştere statul israeliana a fost favorabilă, întrucât situaţia internaţională după cel de-al II-lea război mondial a fost favorabilă apariţiei noului stat. Au existat mai multe curente, fiecare cu o viziune proprie referitoare la formarea noului stat, dar care nu ofereau soluţii clare la eventualitatea izbucnirii unui

Civilizaţiile urbane au apărut în zona Orientului Mijlociu, rivalităţile dintre ele au dus la dispariţia acestora rând pe rând. Factorul persan a avut un cuvânt important în evoluţiile politice din această zonă. La evoluţia anumitor state şi-au adus contribuţia şi romanii şi grecii. În anii ‘70 ai erei creştine împăratul roman Titus a distrus templul evreilor, factor coagulant al spiritualităţii acestui popor. În anul 135, Ierusalimul este distrus, iar evreilor li se interzice dreptul de a mai locui în regiune. Apariţia otomanilor în sec. XVI în această zonă a adus modificări importante, unitatea acestor triburi arabe a fost realizată prin intermediul religiei musulmane, excepţie făcând Iranul (Persia) care a adoptat siismul 1. ”Soluţia otomană” a constat în aplicarea principiilor dezvoltării unui stat islamic deznaţionalizat dus până la cel mai înalt grad al perfecţiunii. Criza orientală care anunţa prăbuşirea Imperiului Otoman a dat naştere în interiorul acestuia şi implicit în zona semilunii fertile, la mişcări naţionale care urmăreau crearea unor state naţionale pe teritoriul Imperiului Otoman aflat în prăbuşire. Implicarea puterilor occidentale în această zonă a avut serioase consecinţe, Marea Britanie a stabilit nişte frontiere care nu existau, în schimb garanta securitatea artificială a statelor nou formate. 2 Presiunea britanică a răsturnat echilibrele locale. În preajma primului război mondial, Anglia şi Franţa au încheiat acordul secret de la Sykes-Picot care prevedea crearea unui stat arab. 3 Interesele economice dictate de creşterea importanţei terenurilor petroliere au facut ca Anglia şi Franta să nu ia în calcul crearea unui regat arab. Viitorul statului Palestina a fost rezolvat între Franta şi Anglia care, provizoriu, au împărţit administrarea

593F

594F

590F

591F

592F

François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, ed. All, Buc. 2003. 2 Ibidem, pg. 18. 3 Ibidem, pg. 24.

Ibidem, pg. 28. 1948. Primul război araboisraelian, Benny Morris, Ed. Universitatea Ben Gurion, Tel Aviv. 5

140

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA conflict între arabi şi israelieni. Potrivit lui Claude Klein, în lucrarea “Israel - statul evreilor” 6 , o primă soluţie este oferită de contele Bernardotte, aceasta nu poate fi pusă în practică deoarece iniţiatorul ei, care avea şi calitatea de negociator ONU, este asasinat de grupările ultra conservatoare. Cu siguranţă acestea erau interesate să păstreze situaţia defacto, care în viziunea lor le garanta pastrarea tradiţiilor. Potrivit aceluiaşi autor 7, o altă soluţie este oferită de mediatorul american Ralph Bunche, acesta spre deosebire de predecesorul său reuşeşte să facă paşi importanţi, obţinând acordul celor patru ţări din jurul statului Israel. Demersurile acestuia sunt benefice, deoarece la începutul anului 1949, balanţa se înclina în favoarea statului Israel. Intervenţia SUA determina armatele israeliene conduse la acea vreme de Ben Gurion să se retragă din teritoriile arabe ocupate. Asistăm aşadar la naşterea unui mecanism care va funcţiona permanent până în zilele noastre în conflictele dintre statul Israel şi lumea arabă. Cu siguranţă problema conflictului arabo – israelian trebuie privită şi prin prisma arabilor. Potrivit lui François Massoulié în lucrarea “Conflictele din Orientul Mijlociu” 8, acesta foloseşte afirmaţia generalului Moshe Dayan care spune “...nu este adevărat că arabii îi urăsc pe evrei din motive personale, religioase sau rasiale. Ei ne consideră nişte occidentali, nişte străini, nişte năvălitori care au pus stăpânire pe o ţară arabă ca să facă din ea un stat evreiesc.” Tratarea cu superficialitate a acestei probleme de către marile puteri, a facut ca o soluţie viabilă să nu fie aplicată, astfel că revoluţia ONU 242 din 1967, nu a avut nici un efect asupra acestui conflict. Acest conflict trebuie privit şi ca o expresie a Razboilui Rece dintre dintre SUA şi URSS. În timpul confictelor armate s-au realizat poduri aeriene enorme dinspre SUA către

statul Israel şi dinspre URSS către statele arabe. Astfel că toate eforturile pentru pace au devenit inutile datorită rivalităţilor dintre Est şi Vest. Ameninţarea unui nou conflict armat a făcut ca unele puteri arabe să intervină ca mediatori. Preşedintele egiptean Anwar al – Sadat a iniţiat o deschidere către americani, participând la acordul de pace de la Champ David. Pentru a face o comparaţie între conflictele arabo – israeliene şi alte zone, vom încerca o abordare a conflictelor din America Latină, care deşi se desfaşoară în aceeaşi perioadă, au un substrat diferit. 9 În această zonă nu avem o confruntare între cele două blocuri Est – Vest. Confruntarea este generată de ideologii şi sisteme de guvernare. Revenind la problematica războiului arabo – israelian, vom observa că geopolitica israeliană evoluează în mai multe direcţii. Una dintre acestea sunt cele care îşi propun ocuparea marelui stâng al râului Iordan şi anexarea acestuia pentru a forma Marele Israel, la fel ca în scrierile biblice. Potrivit curentului realist, problema esenţială este alta 10. Frontierele din 1947 – 1949 erau dificil de apărat, astfel că ofensiva israeliană în Libanul de Sud, ocuparea înălţimiilor Golan şi a marelui stâng al râului Iordan, au ca justificare crearea unei graniţe de securitate pentru statul Israel. Potrivit aceleiaşi teorii, însă din perspectiva arabă vom fi surprinşi să observăm că arabii nu privesc neapărat o ameninţare noile colonii israeliene. 11 Potrivit acestui autor, ţăranii arabi, dar şi marii propietari se bucură atunci când evreii cumpără sau arendeaza loturi de pământ, deorece se crează locuri de muncă şi venituri sigure. Arabii nu sunt obişnuiţi să îşi construiască existenţa pe un viitor îndepărtat, ei sunt interesaţi de prezent şi de viitorul imediat. Acestă problematică a razboiului araboisraelian a fost abordată din diferite perspective de-a lungul timpului.

Paul Claval, Geopolitică şi geostrategie, Ed. Corint, Buc., 2001. 10 Ibidem, p. 160. 11 Tariq Ali, Ciocnirea fundamentalismelor – cruciade, jihaduri şi modernitate, Ed. Antet, Prahova 2006, p. 87.

595F

596F

598F

599F

597F

600F

Claude Klein, Israel - statul evreilor, Ed. All, Buc. 2000, p. 67-68. 7 Op. cit. p. 87. 8 François Massoulié, Conflictele din Orientul Mijlociu, Ed. All, Buc. 2003, p.113.

141

PERSPECTIVE ISTORICE

În Orientul Apropiat, confruntarea dintre israelieni şi palestinieni nu este doar un simplu conflict politico-militar generat de lideri cu anumite pretenţii teritoriale, ci este expresia ciocnirii a două programe politice interior asumate la nivel colectiv, care înglobează dimensiunea religioasă, identitară, mesianică şi care valorifică toate elemente esenţiale care intră în alcătuirea fiinţei colective a celor două popoare. Este un conflict între două “hărţi mentale”; conflictul trebuie văzut nu numai în datele lui exterioare ci şi ca o confruntare între adevărurile subiective deţinute în două memorii colective distincte. Pentru israelieni, această memorie a “geografiei interioare”, a mişcat proiectul politic al dobândirii statalităţii şi aceleaşi forţe adânc înrădăcinate în identitatea fiinţei colective, în speranţele lor mesianice, sunt cele care creionază, transformă şi folosesc politicul în scopul acestor speranţe colective (existenţa coloniştilor şi impactul acestora în politica de stat, constituind mărul discordiei în disputa cu palestinienii). Din sens invers, elitele politice înghiţite uneori de un proiect politic laic şi, în ciuda aparenţei, mult diferit de cel asumat colectiv, încearcă tocmai contrariul. Din această realitate intern-conflictuală ia naştere o criză foarte adâncă de legitimitate, care poate fi cauza lipsei de putere a liderilor politici ai zonei de a rezolva situaţia politică instabilă de jumătate de veac a întregii regiuni. 12 În cazul palestinian lucrurile stau similar. În 1964, când s-a creat Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP), ea unea palestinienii sub steagul luptei naţionale, în baze laice. Deşi impunându-se ca autoritate centrală, OEP a fost nevoită să convieţuiască cu o întreagă paletă de organizaţii fundamentate religios, care au contestat-o permanent şi au sancţionat-o împreună cu populaţia ori de câte ori se îndepărta de la proiectul politic palestinian asumat la nivel colectiv (ca exemplu stă însăşi credo-ul declarat al Mişcării Islamice de Rezinstenţă Hamas de a “lupta

împotriva Israelului şi împotriva mişcării naţionale reprezentate de OEP”. 13 Organizaţiile palestiniene teroriste, ale căror stategii interioare sunt dominate de dimensiunea religiosă, de una preponderent violentă, au contestat nu numai politica isrealiană, ci mai ales conducerea seculară iniţiată de Arafat. Asemenea organizaţii căpătau putere şi legitimitate numai în măsura în care liderii politici palestinieni investiţi cu acestă autoritate se îndepărtau de la susţinerea intereselor colective palestiniene reprezentate astfel în mentalul colectiv al acestui popor. Nu este vorba în regiune doar de conflictul palestiniano-israelian, ci şi cel palestiniano-palestinian şi israeliano-israelian. cele două societăţi sunt continuu fragmentate, existând chiar pericolul unui viitor posibil război civil. Pentru a face previziuni cu privire la oprirea unui conflict ca cel israelianopalestinian nu este suficient să urmăreşti doar acţiunile şi deciziile luate la nivelul politicului (fie el local, regional sau internaţional). Pentru acest spaţiu, acţiunile autorităţilor politice constituie doar o piesă, uneori fragilă, dintr-un întreg ansamblu pe care-l alcătuiesc identitatea, religia, valorile colective şi care sunt actori politici ei înşişi în modelarea spaţiului şi în dictarea deciziilor politice reale care afectează regiunea. Conjunctura internaţională face ca acestă regiune să fie una decisivă în acest moment pentru noua configuraţie a lumii. Este important de observat cum se orientează marii actori politici şi care sunt interesele care mobilizează politicile regionale şi mondiale, aceasta pornind de la un element important, anume alegerile palestiniene şi şansele de a se ajunge la o pace ce se lasă aşteptată de decenii. Dar şi ce ar aduce o asemenea pace, dacă se dovedeşte că într-adevăr se doreşte această pace. Ca element de noutate, lucrarea încearcă să prezinte războiul privit în “oglindă” din ambele părţi ale taberelor implicate în 602F

601F

Liebman, C.S. - Religious and secular conflict between Jews

in Israel, Keter Publishing House Jerusalem, 1995.

142

www.ict.org.il.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA conflict, cautând totodata să pună accentul pe mentalităţiile colective şi mai puţin pe istoricul evenimentelor. Lucrarea caută să exprime situaţii, trăiri şi opinii ale actoriilor implicaţi în evenimente. Pe parcursul lucrarii sunt folosite interviuri, declaraţii şi părţi din “Memorii” publicate în diferite lucrări sau articole. Cu siguranţă ne interesează atât parerea unor actori din tabăra israeliană, cât şi a unor actori din tabăra arabă dar nu în ultimul rând perspectiva europeană şi americană vis-à-vis de aceasta problemă. Această abordare, din perspectiva evoluţii mentalităţii personale şi colective, reprezintă o noutate în abordarea problemei. Dealtfel, pe langă toate acestea nu voi încerca să testez urmatoarea întrebare de cercetare, “dacă în expunerea acestei lucrări prezentate din perspectivele unor autori si din cea proprie, a conflictului israeliano-arab, s-ar lua în considerare pe langa abordarea teoretică a realismului şi a liberalismului şi implicarea miturilor fondatoare, atunci s-ar ajunge la o mai bună înţelegere a dezbaterii acestui conflict”; ci una mai puţin narativă, care îşi doreste să vadă, în ce moduri ar câştiga teoriile realistă şi liberalistă de pe urma integrării problemei cu miturile în modul de a percepe această lucrarea? În urma prezentării tuturor varialibelor care vor putea testa această întrebare de cercetare, pe baza unei analize a textelor, teoriilor şi miturilor, vom putea concluziona dacă implicarea acestor mituri în teoriile realistă şi liberalistă şi invers, va fi una de succes sau dacă nu cumva va avea vreo reacţie a-istorică sau necontextuală. Abordarea problematicii conflictelor arabo-israeliene este importantă deoarece ne poate ajuta ca europeni să înţelegem mai clar acţiunile şi atitudinile islamului vis-à-vis de valorile occidentale. Statul Israel a fost asimilat în lumea arabă, nu doar ca un element străin ci ca un element occidental. Dezvoltarea statului Israel a provocat şi tensionarea lumii arabe, implicit a manifestărilor extremiste. Abordând pe lângă problemele conflictului araboisraelian şi problematica terorismului internaţional vom înţelege mai exact motivaţia

pentru care membrii acestei organizaţii acţioneaza. Din această perspectivă conţinutul lucrării poate deveni important în condiţiile în care oferă o aborbare obiectivă a problematicii arabo-israeliene cu ajutorul implicaţiei miturilor prin prisma realistă şi liberalistă. Căutând explicaţii dincolo de acţiunea politică şi de aspectele sociale şi religioase, lucrarea încearcă să perceapă trăirea individului şi doar mai apoi atitudinea colectivităţii. Ce îşi doresc israelienii? Ce îşi doresc palestinenii? Ce îşi doresc în general arabii? Cu siguranţă, fiecare tabără îşi doreşte un echilibru şi o pace convenabilă în regiune. Este ea posibilă? Ne aflăm într-o perioadă în care o personalitate reuşeşte să influenţeze într-un mod major evenimentele. Posibil că va trebui ca aceste societăţi să se maturizeze astfel încât grupurile masive să fie cele care vor avea întâietate în stabilirea regulilor. Ar fi decurs relaţiile israeliano-palestinene astfel dacă Yitzak Rabin, nu ar fi fost asasinat în noiembrie 1995 de un extremist de dreapta evreu? Ar fi avut ele o altă evoluţie dacă Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon nu ar fi preluat puterea din 1996 până în prezent? La prima întrebare răspunsul poate fi dat dintr-o abordare de stânga a problematicii. În acest caz trebuie să avem în vedere faptul că structura socială a societăţii israeliene, corespunde mai degrabă unor atitudini de stânga, astfel că în problema conflictului arabo-israelian, politica lui Yitzak Rabin pare a fi mai realistă faţă de problemele araboisraeliane. În cel de-al doilea caz, politica lui Benyamin Netanyahu şi Ariel Sharon, se bazează pe unele clişee tradiţionaliste ale politicii israeliene. Ea îşi găseşte justificarea atat în plan religios dar şi într-un mental format în cadrul comunităţilor de evrei de-a lungul timpului. Articolul nu îşi propune să prezinte evenimente inedite, ci îşi doreste abordări diferite a situaţiei. Literatura referitoare la această problematică este bogată, amintim aici doar câteva lucrării: Conflictele din Orientul Mijlociu – François Massoulié; Ciocnirea fundamentalismelor – Tariq Ali, Liebman care descrie conflictul dintre aceste două tabere, 143

PERSPECTIVE ISTORICE

Claude Klein cu statul evreiesc, şi deasemenea nu trebuie uitaţi autorii realismului şi ai liberalismului, dintre care voi aminti doar câţiva precum Dunne, Hoffmann, Baylis şi Smith, şi mulţi alţi ale căror păreri vor fi prezentate pe parcursul lucrării. Atenţia se focalizează pe atitudininile şi acţiunile personajelor, în special pe ceea ce se vrea să se scoată în evidenţă din cartea lui Roger Garaudy şi anume miturile care pun într-o anumită lumină lumea israeliană, cu ideile unui popor ales de Dumnezeu şi cu o ţară promisă de Dumnezeu, care încearcă să îşi revendice toate drepturile prin atacuri la adresa arabă, fară a lua în considerare vreo legislaţie sau vreo împărţire a teritoriului din punct de vedere legal. Dacă ar fi să luăm în calcul care ar fi sămânţa care stă la baza acestei teme dezbătute, şi anume a conflictului între israelieni şi arabi, putem să sugerăm că pentru prima dată ideile de la care s-a pornit pot avea ca şi punct de plecare miturile fondatoare, dintre care am putea reaminti mitul lui Iosua

(care v-a fi prezentat în rândurile de mai jos) şi nu numai. Chiar dacă în articolul de faţă sunt abordate doar părerile anumitor autori, asta nu înseamnă că tema se îngustează doar la atât, ci ea este dezbătută în toate limbile, în întreaga lume, deoarece se încearcă să se ajungă la rezolvarea acestei probleme, pentru că este o chestiune care interesează întreaga omenire. Acestea fiind spuse, ne gândim la faptul că la nivel internaţional prezintă o problemă de politică mondială, fiecare din ţările care s-au implicat în a ajuta aceste două populaţii combatante, de fapt şi-au urmărit şi proprile interese. Chiar dacă avem abordari diferite din partea mai multor autori, trebuie să luam în considerare faptul că prin eleborarea teoriei realiste şi a celei liberaliste acest conflict israeliano-arab se poate întelege mai bine din punct de vedere teoretic, iar dacă implicăm şi miturile cu ale sale deznodământuri, ne putem da seama care sunt fundamentele care stau la baza acestuia.

Avatarurile ideii de lustraţie în România, între punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi legea votată în 29 februarie 2012. Prof. Minel- Dorin Răduţi Trăind exclusiv în prezent, fondăm, deja, o istorie precară, istoria pe care o vom lăsa sau, mai degrabă, o vom lepăda asupra celor de după noi. Îi obligăm astfel pe cei ce ne vor urma la superficialitate, derută şi eşec. Lucrăm harnic şi pe neştiute la transformarea viitorului într-o istorie catastrofală.” (Traian Ungureanu, Încotro duce istoria României) În urmă cu mai bine de douăzeci de ani opinia publică din România făcea cunoştintă cu un text în care printer altele se cerea “ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorala să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor

care framânta astăzi societatea româneasca. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţării. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinte grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile 144

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiintifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice si clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărut. De-abia atunci am putea face o alegere în cunostintă de cauză, cu cărţile pe faţă.” (Apud, http://www.memorialulrevolutiei.ro) Numele lui: Proclamaţia de la Timişoara cu al ei punct 8 care s-a dorit a fi punctul de plecare care ar fi dus la lustraţie. Timişoara, Timişoara !

punctul 8, care propunea soluţia lustraţiei. Proclamaţia de la Timişoara la acel moment viza o „deşteptare a României” nu doar din punct de vedere politic, ci şi economic şi mai ales spiritual. Proclamaţia era apoi, un text împotriva celei mai mari „realizări” a perioadei comuniste „spălarea creierului”, realizare care din păcate în linii mari izbutise în România (nu întîmplător Proclamaţia de la Timişoara a devenit textul-program al manifestaţieimaraton din Piaţa Universităţii 22 aprilie – 13 iunie 1990, al cărei scop a fost tocmai crearea unei conştiinţe opuse „emanaţilor” revoluţiei ce vor cîştiga alegerile de pe 10 mai 1990 prin manipulare ). Nu în ultimul rînd, Proclamaţia de la Timişoara avea ca ţintă reeuropenizarea României după lunga „noapte comunistă”. Dacă punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi devenit lege .... Lustraţia pentru mine nu este un panaceu. Lustraţia la care se visa (cred!) după decembrie 1989 era de fapt o decomunizare după modelul denazificării făcute de Aliaţi în Germania după război. Lustraţia pentru mine este şansa disperată de a pune bazele unei altfel de Românii. Îmi doresc o Românie în care crimele comunismului să fie pedepsite în care suferinţa să fie recunoscută şi respectată în care binelui să i se spună bine, iar răului rău. Îmi doresc o Românie în care slugile lui Gheorghiu-Dej (atîtea cîte or mai trăi) şi Ceauşescu să nu mai deţină munci de răspundere şi să ne lase în pace. Îmi doresc o Românie guvernată de o clasă politică, ale cărei origini să nu se regăsească în nomenklatura comunistă. Şi totuşi, care ar fi fost evoluţia României dacă punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara ar fi devenit lege? Sunt sigur că mineriadele nu ar fi avut loc şi oligarhia născută din fuziunea nomenklaturii comuniste cu ofiţerii de Securitate ar fi fost un reuşit avorton. Sunt sigur că derapajele serviciilor secrete, mereu tentate să facă politică, nu ar fi avut loc, iar justiţia lentă şi obedient în care dreptatea o impart uneori foşti miliţieni cu studii juridice la fără frecvenţă ar fi fost de neacceptat. Sunt sigur că imperiile de carton, băncile devalizate şi alte inginerii financiare ar fi fost aproape de

Întrucît Revoluţia a fost confiscată printr-o lovitură de stat care a avut loc în după-amiaza şi seara de 22 decembrie 1989, Proclamaţia de la Timişoara urmărea o întoarcere la originile revoluţiei şi mai ales la sensul ei profund anticomunist. Denigrată de cei care au pus mâna pe putere (Frontul Salvării Naţionale şi gruparea condusă de Ion Iliescu) şi comentată tendenţios (printre alte acuze absurde era aceea că documentul solicita nici mai mult nici mai puţin autonomia Banatului), Proclamaţia de la Timişoara deranja prin toate cele 13 puncte ale sale, dar ce deranja cel mai mult era 145

PERSPECTIVE ISTORICE

neconceput. Sunt sigur că părinţii mei nu ar mai fi fost obligaţi să aleagă răul cel mai mic, făcînd din Iliescu un Mesia care salvează România din ghearele lui Vadim Tudor. Sunt sigur că România n-ar mai fi înregistrat o hemoragie a creierelor fără precedent în istoria ei. Sunt sigur că România nu trebuia mînată cu biciul de UE şi sub ameninţarea amînării integrării pentru a trece la reforme. Din păcate proiectul lustraţiei şi al decomunizării pornit în 1990 au fost un eşec. România a plecat pe drumul tranziţiei şi al modernizării împleticindu-se. Nici biologia nu a ajutat-o! (se spera ca reprezentanţii nomenklaturii comuniste, epuizaţi biologic să iasă din scenă iar o nouă generaţie să-i ia locul, generaţiei – populată cu tineri activişti UTC şi UASCR - care s-a dovedit a avea toate viciile nomenklaturii comuniste plus o doză mai mare de cinism şi dorinţa nebună de îmbogăţire rapidă). Lustrează-mă doar pentru tine. Legea lustraţiei se dovedeşte extraordina de încăpăţînată. Vine. Aproape că a sosit. Sperie pe cineva? Din păcate nu mai sperie pe nimeni. Prea-tinerii activişti de pe vremuri nu pot fi lustraţi fiindcă ei sunt oameni foarte bine lustruiţi. Mai toţi sunt azi antreprenori, “investitori strategici” balcanizaţi şi nu ar fi o bună mişcare strategică să laşi lustraţia să le ia investiţiile din băncile off shore. “Ei par desprinşi din pozele de epocă ale congreselor partidului unic. Pentru lustraţie este irelevant faptul că sunt progeniturile unor secureşti şi nomenklaturişti şi că doar graţie “sistemului ticăloşit” au putut face carieră. Ei sunt prezenţi în spaţiul public, unde-şi flutură diplomele obţinute pe bani grei la prestigioase universitati din Marea Britanie si Statele Unite. Acelaşi proces de clonare s-a petrecut în servicii secrete, în justitie, în armată. Copiii vechilor securisti se pretind azi onorabili ofiteri ai serviciilor secrete. Absolventi ai Academiei de Informatii. Cu diplome de la NATO şi certificate de la ORNISS. Poate garanta cineva că n-au moştenit apucăturile părinţilor? La fel şi în justiţie. Spre culmile instantelor au fost avansaţi tineri după criterii care amintesc mai degrabă de organizaţii secrete,

decât de un sistem de selecţie dintr-un stat de drept. Cei care au avut rude generali au putut ajunge până în fruntea Procuraturii. Stiu să răspundă la comenzi. Ceea ce creează impresia de eficienţă. Doar atunci când sistemul derapează, si o face suficient de des, se observă că nu e vorba de eficienţă.Ci de reproducerea spiritului de castă, in slujba politicienilor si a serviciilor secrete specific just ţiei comuniste. Pe toţi aceştia perspectiva adoptării unei legi a lustraţiei îi amuză. Nu-i poate clinti din fotolii. Poate chiar ei vor adopta o lege a lustraţiei. Ar da bine în Europa. Si ar fi în spiritul lui Caragiale. Doar trăim în ţara lui Caragiale. “(Armand Gosu, Legea lustraţiei, în Revista 22 (http://www.revista22.ro/legea-lustratiei1878.htm) Nici pe Ion Iliescu Legea lustraţiei nu-l sperie, acesta consider că Legea lustraţiei este o ruşine “Nu ve ţi găsi aşa ceva în niciun stat democratic, incriminarea unei categorii de oameni. Responsabilitatea trebuie să fie una personală . Vrei să incriminezi pe cineva, îl incriminezi pe el ca individ şi faptele lui, nu la grămadă . Este un principiu antidemocratic, asta au facut regimurile totalitare. Regimul anterior, cel comunist, i-a scos în afara vieţii publice pe moşieri, capitalişti, membrii partidelor burgheze. Acum ce facem, întoarcem foaia? Este acelaşi principiu antidemocratic. Este o ruşine pentru România democrată." Sau este"O adevarată diversiune, după principiul "ţara arde si baba se piaptăna. "Preşedintele onorific al PSD Ion Iliescu susţine, într-o postare pe blogul personal, că adoptarea în 2010 a Legii lustraţiei, pe care o consideră antide-mocratică, reprezintă un gest neavenit, anacronic şi o diversiune. Ea este antidemocratică şi anticonstituţională.” (Apud,http://stirileprotv.ro/stiri/politic/ioniliescu-legea-lustratiei-estediscriminatorieaberanta-si-total-inutila.html) Curtea Constituţională: Legea lustraţiei este neconstituţională. Imparţialii şi preamiloşii membrii ai Curţii Constituţionale au hotărît Legea lustraţiei este neconstiţională. Iată în rezumat şi textul : 146

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA perpetueze practicile şi năravurile din vechiul sistem, împiedicând schimbările către noul tip de societate. S-a considerat că în 5 ani, cursul către democraţie şi capitalism va fi ireversibil, drept care respectivii nu sunt interzişi pe viaţă, pot apoi să revină şi să fie aleşi sau numiţi. Or, ce sens mai are aplicarea acestui prezervativ pentru protecţia societăţii după scurgerea a 22 de ani de contacte neprotejate, cu perversiuni şi violenţă, ale clasei politice cu poporul? Inşi din aparatul comunisto-securist au ajuns parlamentari, miniştri, premieri, şefi de stat. După ce Iliescu şi Băsescu n-au avut nicio problemă în a deveni presedinţi ai României, iar Voiculescu vicepreşedinte al Senatului, ne bucurăm acum să-l lustrăm pe Michi Şpagă, după ce şi-a umplut sacii din căruţă? Aplicată acum, legea lustraţiei nu face decât să lustruiască moralmente grămada de hoţii şi ticăloşii strigătoare la cer comise de nomenclatura partidelor apărute în politica românească după 1989. În 22 de ani, cine a avut de furat de la stat şi de la popor şi-a făcut suma, de 10 ori mai mare decât se putea fura înainte de '89, fie că era şnapan comunist vechi, fie că era şmenar de şcoală nouă. Dar noi avem probleme ideologice, combatem comunismul, cutcurigând din vârful grămezii de gunoi nou. De aia n-au morfină bolnavii de cancer prin spitale, că n-aveam legea lustraţiei? Ceea ce nu înseamnă că sunt împotriva adoptării legii lustraţiei, chiar şi atât de târziu. Dacă puţinilor rămaşi în viaţă dintre cei care au suferit cu adevărat din cauza comunismului li se va alina, fie şi pentru numai o zi, durerea rănilor din suflet, această lege îşi are rostul.” Lustrabili mănîncă pensii grase (cei mai bătrîni) iar cei (mai) tineri depăşesc planul la democraţie, cocoţaţi în şaua puterii.

Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar şi ca măsură temporară de excludere de la funcţiile de conducere a unor autorităţi şi instituţii publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul comunist. Lustraţia nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri ideologice greşite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a demnităţii şi încrederii, precum şi redarea autorităţii instituţiilor fundamentale ale statului. Lustraţia accetuează mai ales principiul responsabilităţii în exercitarea demnităţilor publice, arăta CC. Totodată, acest act normativ nu a avut în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820/7 iunie 2010, prin care un proiect anterior, din acelaşi domeniu de reglementare care a fost respins, tot în cadrul controlului aprioric de constituţionalitate. Aşadar, “noua legea a lustraţiei instituie o sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi o culpabilizare globală, ceea ce contravine, principiilor de drept, ordinii de drept, prezumţiei de nevinovăţiei instituită prin art. 23 alin. 11 din Constituţia României", a mai arătat Kovesi. (Apud,http://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/le gea-lustratiei-neconstitutionala-fostii-activistiai-pcr-liberi-sa-detina-orice-functie.html) În loc de încheiere... Închei acest eseu folosindu-mă de ceea ce a scris reputatul jurnalist Cristian Tudor Popescu în articolul „Legea prezervativului tardiv” apărut în Gîndul, la 28 februarie 2012: “Cred că nu se înţelege un lucru esenţial în ce priveşte lustraţia. S-a tot vorbit de asanare morală. Adică, cum? Consideră cineva că în cei 5 ani de ţinere pe tuşă, foştii nomenclaturişti comunişti vor trăi zguduiri morale, se vor căi, vor provoca ambuteiaje cu limuzinele pe drumul Damascului? Dacă da, acel cineva e lustrabil cu duhul. Sensul acestei legi, aplicată însă atunci, în '90, la graniţa dintre orânduiri, era ţinerea departe un timp de funcţiile publice a nomenclaturiştilor comunişti, pentru ca ei să nu 147

PERSPECTIVE ISTORICE

AFIRMAREA UNIUNII EUROPENE Motto: „Uniunea Europeană este o experiență unică, fără precedent în istoria omenirii. Doar împreună, în interiorul Uniunii, putem face față provocărilor viitorului. În noul secol şi în cel de-al treilea mileniu, Uniunea trebuie să acționeze pentru a asigura securitatea şi prosperitatea cetățenilor săi”. („Declarația mileniului” – Declarația finală a Consiliului Europei, Helsinki, 10-11 decembrie 1999)

Prof. Adrian Cristian Liga

toţi preşedinţii statelor Comunităţii Economice Europene (CEE). Se împlineau atunci, 25 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma din 1957. În ultimii ani însă, situaţia s-a schimbat din mai multe motive: • adeziunea Spaniei şi Portugaliei care fac din CEE „Europa celor 12” (1986); • creşterea comerţului mondial ca rezultat, în special, al expansiunii economiei americane, a constituit un stimul pentru economiile europene; • politicile economice interne adoptate în multe state europene au ajutat la îmbunătăţirea performanţei economice; • decizia creării unei pieţe unice europene începând cu 1993, a reprezentat un stimulent economic şi psihologic; • adeziunea Austriei, Finlandei şi Suediei care fac din Uniunea Europeană, „Europa celor 15”(1995); • lansarea extinderii spre Estul fost comunist prin „Tratatul de la Amsterdam” din 1997; • aderarea Cehiei, Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei Slovaciei, Sloveniei şi Ungariei la Uniunea Europeană („cei 25”) în 2004, procesul urmând să continue. Un elan al integrării a apărut printre vechile naţiuni europene care nu este, pur şi simplu, o chestiune economică sau tehnocratică. În esenţă, este vorba de o mişcare de importanţă istorică din punct de vedere politic. În vreme ce economia este în avangarda procesului, s-au luat şi se preconizează decizii politice importante care să determine forma Comunităţii, instituţiile sale, politica sa internă şi externă. Astfel, reunificarea Germaniei, schimbările din Euroopa Centrală şi de Est au impus transformarea naturii şi a rolului CEE. Din punct de vedere al performanţelor comunitare, UE reprezintă cea mai mare putere comercială a lumii. În 1991 valoarea totală a exporturilor şi importurilor comunitare era de 3.450 de miliarde de dolari în timp ce

Perfecţionarea instituţională internă comunitară Uniunea Europeană (UE) s-a definit şi se defineşte ca bloc economic de primă mărime ce s-a afirmat îndeosebi în ultimele patru decenii. La începutul anilor '80, când economiile SUA şi Japoniei se bucurau de o rapidă expansiune, era la modă să se vorbească despre „euroscleroza” care a afectat Europa, victimă a şomajului masiv şi a limitării creşterii economice. La 25 martie 1982, revista „The Economist” prezenta pe copertă un mormânt ale cărui inscripţii erau urmărite cu atenţie de 148

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA de Gaulle a arătat: „nu putea fi concepută o Europă unită fără o agricultură integrată”. În 1968 esenţialul era înfăptuit: apăruse o piaţă comună agricolă şi se aplicau preţuri comune pentru principalele produse. În ceea ce priveşte politica monetară, în 1971 s-a făcut primul pas pe calea realizării unei uniuni monetare prin iniţierea „Planului Werner”. Acesta prevedea realizarea în 10 ani (1971-1980), în două etape, a unei uniuni economice şi monetare. Datorită colapsului sistemului de la Bretton Woods, urmat de primul şoc petrolier (1973), integrarea monetară prevăzută în acest plan a fost stopată în 1975. În 1979 însă, a intrat în vigoare Sistemul Monetar European (SME), prin care s-a asigurat o disciplină monetară necesară unei noi monede: „European Currency Unit” (ECU) emisă de Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM), în contul băncilor centrale, în schimbul depunerii unei părţi din depozitele lor în aur şi devize. La sfârşitul lui iunie 1985, Consiliul European întrunit la Madrid a decis ameliorarea funcţionării instituţionale şi cooperarea politică. Câteva luni mai târziu, la începutul lunii decembrie 1985, a fost adoptată „Carta Albă” care a netezit calea negocierilor pentru perfecţionarea structurilor CEE, iar la jumătatea lui februarie 1986, ca o consecinţă, a fost adoptat „Actul Unic European”. Documentul prevedea modificarea mecanismelor de decizie ale Comunităţii. Astfel, s-a prevăzut ca regula unanimităţii să se înlocuiască cu cea a majorităţii calificate, se lărgeau competenţele comunitare, se întărea cooperarea în domeniul politicii externe. Acest document a intrat în vigoare la 1 iulie 1987, după ratificarea de parlamentele tuturor statelor membre. Practic, începuse reforma CEE pentru realizarea pieţei interne, fără frontiere. Principala noutate adusă de Actul Unic a fost aceea că s-a acceptat luarea deciziilor prin vot majoritar în locul votului în unanimitate, în Parlamentul European, ceea ce a uşurat considerabil coeziunea Comunităţii. În iunie 1988 s-a instituit un Comitet de experţi condus de Jacques Delors, preşedintele

cea a Statelor Unite era de 1.214 de miliarde de dolari, iar a Japoniei de 633 de miliarde de dolari. Creşterea economică s-a făcut într-un ritm mediu anual de 3,4 % în termeni reali pentru perioada 1960-1990. Cel mai „negru” an din acest punct de vedere a fost 1975, când s-a înregistrat la acest indicator un procent de 1,1 % (ca urmare a primului şoc petrolier). În deceniul 1981-1990 ritmul de creştere economică a fost de 2,5 % pe an, ritm încetinit ca urmare a celui de-al doilea şoc petrolier. PIB-ul în interiorul CEE a avut o creştere constantă pentru intervalul 1985-1992, ceea ce demonstrează echilibru economic. În 1992, PIB-ul comunitar era mai mare cu 1,03 % decât cel american şi cu 17,9 % decât cel japonez. Pentru anul 1995, datele publicate de instituţii specializate ale Uniunii Europene arătau că schimburile comerciale cu restul lumii au continuat să crească. Astfel, excedentul comercial al ţărilor membre ale UE s-a cifrat la 16 miliarde de dolari, de două ori mai mult comparativ cu nivelul aceluiaşi indicator înregistrat în 1994 (8 miliarde dolari). Această îmbunătăţire s-a datorat adoptării în 1994 a unor serii de măsuri în scopul creşterii volumului exporturilor UE în restul lumii. Volumul total al exporturilor Uniunii s-a cifrat în primele trei trimestre din 1995, la aproximativ 541 de miliarde de dolari, cu 10 % mai mult faţă de aceeaşi perioadă din 1994. Volumul importurilor a totalizat în aceeaşi perioadă 525 miliarde dolari, în creştere cu 8,3 % comparativ cu primele trei trimestre din 1994 (date furnizate de „Eurostat”, biroul pentru statistică al Comisiei Europene). După 1 ianuarie 1993, controlul vamal a fost eliminat complet, indiferent că era vorba despre persoane sau mărfuri. Controalele fuseseră simplificate încă din 1988. Consecinţa majoră a acestor măsuri a fost că „Uniunea vamală” a impulsionat comerţul între statele membre ale Comunităţii. La 26 martie 1995 a intrat în vigoare „Acordul de la Schengen” care desfiinţa practic controalele de frontieră la graniţele statelor din UE. Agricultura joacă un rol de vedetă comunitară. Încă președintele francez Charles 149

PERSPECTIVE ISTORICE

Comisiei executive, care să examineze mijloacele de realizare progresivă a Uniunii Economice şi Monetare Europene. La 17 aprilie 1989, „Raportul Delors” devenea public. El propunea mai multe etape, la 1 iulie 1990 fiind începutul primei etape a Uniunii Economice şi Monetare (UEM). În cadrul ei erau eliminate aproape toate restricţiile privind circulaţia monetară şi a capitalurilor între statele membre şi se întărea cooperarea băncilor centrale. „Pentru a se face UEM trebuie să se admită transferuri de suveranitate”. În decembrie 1989, la întâlnirea de la Strasbourg, s-a decis să se intre în prima etapă a UEM prin liberalizarea mişcărilor de capitaluri începând cu 1 iulie 1990. În octombrie 1990, Consiliul european întrunit la Roma a fixat data de 1 ianuarie 1994, pentru începutul celei de-a doua etape a UEM. Tot în octombrie 1990, fostul teritoriu al RDG a fost încorporat, în urma reunificării Germaniei, în CEE. La 14 decembrie 1990 s-au deschis Conferinţele asupra UEM şi Uniunii Politice, pentru a se pune la punct „Tratatul asupra Uniunii Europene” (UE), momentul culminant al perfecţionării instituţionale interne în cadrul Comunităţii. În noaptea de 21/22 octombrie 1991, la Luxemburg, între CEE şi cele şapte ţări din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), s-a semnat un acord de cooperare, în urma căruia a luat naştere Spaţiul Economic European (SEE), care alcătuia cea mai vastă zonă de liber schimb din lume. Procesul de ratificare a acestuia de către cele 17 state membre s-a încheiat în mai 1992. În sfârşit, în decembrie 1991 a avut loc Conferinţa de la Maastricht (Olanda), în cadrul căreia s-a pus direct problema integrării politice. Practic, mai vechiul Tratat de la Roma (1957), a fost „reînviat” şi îmbogăţit prin semnarea, la 7 februarie 1992, a unui tratat de 149 de pagini. Noul document prelua principiile deja enunţate la Roma dar aducea şi elemente noi. Acestea erau: • ideea de unitate politică vest-europeană (art. 128); • moneda europeană comună (până la 1999, cel mai târziu) şi Banca Centrală Europeană;

• politica externă şi securitatea comună. Pentru prima dată politica externă integra câmpul competenţelor Uniunii, chiar dacă se baza pe o punere în practică treptată. Această prevedere are ca obiectiv independenţa şi securitatea Uniunii Europene, pacea mondială şi respectarea drepturilor omului. Astfel, începând din 1994, orice cetăţean din UE beneficiază de asistenţă diplomatică din partea oricărei reprezentanțe a unui stat membru, atunci când se află în afara limitelor Comunităţii. Problemele de apărare vor fi remise Uniunii Europei Occidentale (UEO), singurul organism vest-european cu competenţe militare şi care va fi capabil să aplice o politică de apărare comună. Tratatul asupra Uniunii Politice a Europei a fost ratificat de toate statele membre, inclusiv de Danemarca, după două referendumuri, şi de Marea Britanie, după multe rezerve. De altfel, Marea Britanie a semnat Tratatul, cu excepţia aderării imediate la moneda unică. Lira sterlină este o compenentă definitorie a tradiţiilor britanice, fiind încă moneda cu cel mai ridicat curs pe plan mondial. La 1 noiembrie 1993, Tratatul a intrat oficial în vigoare. CEE poartă de atunci denumirea de Comunitatea Europeană sau Uniunea Europeană. În 1993, UE însuma o suprafaţă totală de 3.234.000 kmp, o populaţie de 367.000.000 locuitori (6,7 % din populaţia globului), produsul intern brut (PIB) avea valoarea de 7.410,7 miliarde USD – cel mai mare pe glob, iar PIB pe locuitor se ridica la 19.938,75 USD. Datele includ doar pe „cei 12”. Tratatul nu a realizat însă adaptarea Uniunii la solicitările de lărgire care s-au conturat, aceasta întrucât în UE au fost primite trei noi state membre, iar invitarea la Essen (decembrie 1994) a şefilor de stat şi de guvern ale fostelor ţări socialiste (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria) a ilustrat voinţa UE de a grăbi procesul de integrare a noilor democraţii din Europa Centrală. Mai întâi Cehia, Slovacia, Ungaria şi Polonia au primit statut de membru asociat în 1991, Bulgaria în 1992, iar România în 1993 (în 1999, România a început negocierile de aderare la 150

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA etnice” este „înmormântat” de parlamentul britanic. În acest context a intervenit diplomaţia americană pentru soluţionarea conflictului. UE nu este încă o organizaţie de securitate. Ea nu dispunea de forţe armate şi de aceea nu putea, în cazul crizei iugoslave, decât să joace rolul de mediator. Nu exista practic nici o structură permanentă care să încerce rezolvarea unor conflicte de tipul celor din Iugoslavia. Puterea economică a Uniunii este o premisă importantă în raportul de forţe internaţional, dar destul de insuficientă – aşa cum s-a dovedit – pentru ca un grup de state să fie o forţă de influenţă internaţională în cazul unei crize majore. De aceea, influenţa Uniunii în politica externă şi militară rămâne de aşteptat.

UE, urmând să adere în 2007). Cele 4 state foste comuniste, împreună cu alte 6 state, au devenit membre ale Uniunii în 2004. Totuşi, aşa cum declara J. Delors preşedintele Comisiei Europene, Estul întreg nu se poate alătura imediat Comunităţii Europene fără o prealabilă modernizare şi democratizare. UE nu doreşte să se dilueze într-o entitate mai amplă dar mai slabă renunţând la responsabilităţile şi ambiţiile sale. Cu prilejul Conferinţei Interguvernamentale (CIG) de la Torino de la sfârşitul lunii martie 1996, s-a demarat procesul de revizuire a instituţiilor comunitare, necesare şi în perspectiva lărgirii UE. Dacă afirmarea UE ca pol economic este evidentă, afirmarea ei ca putere politică este încă într-un stadiu incipient. Totuşi, UE s-a implicat în Iugoslavia încă din 1991, pentru soluţionarea conflictului izbucnit aici. După ce la 15 ianuarie 1992, ţările Comunităţii s-au grăbit să recunoască independenţa Sloveniei şi a Croaţiei, (la presiunea Germaniei), în august 1992 a fost convocată la Londra, Conferinţa pentru fosta Iugoslavie. Comitetul coordonator al Conferinţei, în frunte cu lordul Owen şi Trorvald Stoltenberg au depus, în numele Comunităţii şi al ONU, eforturi pentru normalizarea situaţiei din Bosnia-Herţegovina. Deoarece eforturile nu au fost încununate de succes, la începutul lui ianuarie 1993, a fost elaborat un plan de pace de către mediatorul ONU, Cyrus Vance, şi de cel din partea UE, lordul David Owen. El a fost prezentat la Geneva celor 5 lideri ai părţilor implicate în conflictul din Bosnia. Destul de aproape de a fi acceptat (liderii a două din părţile bosniace, Alija Izetbecoviç – musulman şi Mate Boban – croat, au semnat la New York planul de pace Vance-Owen, la 25 aprilie 1993. De asemenea, la Conferinţa de la Atena, şeful sârbilor bosniaci, Radovan Karadziç, a semnat planul la 2 mai 1993), totuşi parlamentul sârbilor bosniaci a respins planul Vance-Owen în două rânduri, la 26 aprilie şi la 6 mai 1993. Un referendum organizat în această problemă de sârbii bosniaci „îngroapă” planul cu 96 % din voturi (16 mai 1993). Un alt proiect de creare a unei „Confederaţii de trei republici pe criterii

Chiar dacă planurile propuse de Uniunea Europeană sub egida ONU, nu s-au dovedit acceptabile totuşi, remarcăm în UE un actor mondial de sine stătător, capabil să influenţeze desfăşurările politice, militare, economice europene şi mondiale. Problema Uniunii Europene Occidentale (1985-1995). Unele aspecte ale raporturilor dintre NATO şi UEO În zilele de 26 şi 27 octombrie 1984, a avut loc reuniunea miniştrilor de externe şi ai apărării din UEO, de la Roma. Cu acel prilej s-a 151

PERSPECTIVE ISTORICE

adoptat „Declaraţia de la Roma”, document considerat un veritabil act de renaştere a UEO, căci guvernele statelor membre s-au pronunţat pentru reactivarea UEO în scopul creşterii contribuţiei Europei Occidentale la întărirea cooperării în domeniul militar, sub egida NATO. „Declaraţia de la Roma” a stabilit ca obiective pentru statele membre definirea unei identităţi europene de securitate şi armonizarea politicilor lor de apărare. S-a căzut de acord ca statele membre să se consulte reciproc în probleme privind apărarea, controlul armamentelor şi dezarmarea, impactul relaţiilor Est-Vest asupra securităţii europene, contribuţia europeană la întărirea Alianţei Atlantice, cooperarea în producţia de armament. Reforma din 1984 prevedea că Consiliul de Miniştri al UEO (format din miniştrii de externe şi miniştrii apărării), se reuneşte de două ori pe an în ţara care prezidează UEO (prin rotaţie). De asemenea, UEO dispune de un Consiliu Permanent constituit din ambasadorii statelor membre acreditaţi în Marea Britanie, care se întâlnesc cu regularitate la sediul Secretariatului General al UEO de la Londra. La Paris, UEO dispune de Adunarea Uniunii, compusă din 108 parlamentari ai statelor membre, care se întâlnesc de două ori pe an. Declaraţia a reafirmat posibilitatea de a lua în considerare, în temeiul articolului 8 al Tratatului de la Bruxelles (martie 1948), implicaţiile crizelor din alte regiuni ale lumii asupra securităţii Europei. În continuarea „Declaraţiei de la Roma” a fost documentul adoptat la Haga, la 26 octombie 1987, la reuniunea miniştrilor din ţările membre, intitulat „Platforma privind interesele europene în materie de securitate”. Atragem atenţia că reforma UEO a avut loc în contextul în care Europa Occidentală s-a simţit ameninţată de evoluţia periculoasă a raporturilor Est-Vest, îndeosebi a celor dintre SUA şi URSS. De asemenea, ea a fost impulsionată de începutul „dezgheţului” în relaţiile americano-sovietice, după întâlnirea la nivel înalt Reagan-Gorbaciov din octombrie

1986, de la Reykjavik. Cu alte cuvinte, teama de o eventuală înţelegere între cele două superputeri pe seama Europei, a determinat o strângere a rândurilor pentru promovarea „intereselor europene în materie de securitate” şi a apărării comune. La 14 noiembrie 1988, Spania şi Portugalia au devenit membre ale UEO, întărind această instituţie. Tot în contextul revigorării UEO s-a situat şi organizarea în Golful Persic a primei operaţiuni militare interaliate în cadrul oferit de războiul dintre Iran şi Irak. Ea a constat întro acţiune de deminare efectuată de o grupare de nave vânătoare de mine franceze, britanice, italiene, belgiene şi olandeze. Pe timpul Crizei din Golf, provocată de invadarea Kuweitului de către Irak, începând de la sfârşitul anului 1990, 45 de nave de război (distrugătoare, fregate, corvete, vânătoare de mine) aparţinând tuturor statelor UEO, cu excepţia Luxemburgului şi RFG, au participat la blocada navală instituită de coaliţia multinaţională care a acţionat sub egida ONU. După declanşarea operaţiunii „Furtună în deşert”, UEO a stabilit o structură comună pentru a asigura aprovizionarea pe calea aerului cu muniţii şi piese de schimb a forţelor britanice şi franceze participante la acţiunile militare. Tratatul de la Maastricht abilita UEO să elaboreze şi să pună în practică acţiunile Uniunii Europene, cu implicaţii în domeniul apărării. O declaraţie separată a fost adoptată cu acel prilej şi ea definea rolul UEO, relaţiile sale cu UE şi cu NATO. Astfel, s-a convenit ca UEO să se dezvolte atât în calitate de componentă de apărare a UE cât şi ca modalitate de a consolida pilonul european al NATO. În acest sens, la Maastricht, s-a decis înzestrarea organizaţiei cu forţe la dispoziţie şi cu un stat major de planificare. Cea mai importantă dintre forţele aflate la dispoziţia UEO este „Eurocorp”, a cărui constituire a fost decisă la reuniunea la nivel înalt franco-germană de la Rochelle, din 2 mai 1992. Un acord din 21 ianuarie 1993 în privinţa Eurocorpului, prevedea că acesta 152

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA franco-germană aparţinând corpului european. S-a subliniat, cu ocazia aceleiaşi reuniuni de la Paris, dorinţa ca şi alte state europene din Est să fie invitate la exerciţii de aceeaşi natură. În altă ordine de idei, la 19 iunie 1992, cu prilejul reuniunii miniştrilor de externe şi ai apărării din ţările membre ale UEO de la Bonn a fost adoptată „Declaraţia de la Petersberg”. Aceasta afirma hotărârea UEO de a participa la acţiunile desfăşurate sub egida Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), pentru prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi menţinerea păcii. De asemenea, Declaraţia preconiza dezvoltarea unor structuri militare de conducere şi execuţie, practic naşterea unei „armate europene”. Washington-ul a reacţionat cu răceală la această măsură prin preşedintele Bush care a spus: „Dacă Europa nu mai are nevoie de noi, ne vom retrage trupele până la ultimul soldat”. În cea de a treia parte a sa, Declaraţia aborda problema lărgirii componenţei şi preciza drepturile şi obligaţiile statelor din cadrul Uniunii Europene şi NATO, care vor accepta statutul de membru, pe cel de observator sau membru asociat. Tot cu acel prilej, s-a hotărât crearea unui Forum de consultare între UEO şi reprezentanţii ţărilor Europei Centrale şi de Est. Prima întâlnire de acest gen a avut loc la Londra, la 14 octombrie 1992, şi a reunit ambasadorii din ţările membre UEO şi 8 dintre colegii lor est-europeni. La 9 mai 1994, statele foste membre ale Tratatului de la Varşovia au fost admise în UEO cu statut de parteneri asociaţi. În contextul conflictului din Iugoslavia, Consiliul UEO, reunit la Helsinki la 10 iulie 1992, a decis ca Uniunea să participe la operaţiunile de supraveghere maritimă şi aeriană a embargoului decretat de Consiliul de Securitate al ONU asupra Serbiei şi Muntenegrului. Misiunea s-a executat în cooperare cu NATO şi la ea au participat nave italiene, franceze, spaniole, portugheze, britanice şi belgiene, 4 avioane de patrulare maritimă şi elicoptere. Totodată, UEO a acordat asistenţă tehnică ţărilor dunărene

poate fi utilizat şi în misiuni în favoarea NATO, atât pentru autoapărare, conform art. 5 al Tratatului de la Washington, cât şi pentru menţinerea păcii şi acţiuni umanitare. De asemenea, acordul prevedea modalităţile de subordonare a Eurocorpului faţă de Comandamentul Suprem Aliat pentru Europa (SACEUR) şi distribuirea competenţelor în materie de planificare şi legătură între comandamentul acestei forţe şi comandamentul NATO. Această forţă era comandată de un general german şi avea ca şef al unui stat major multinaţional, un general francez. Eurocorpul reuneşte 40.000 de oameni repartizaţi într-o divizie blindată franceză, 2 brigăzi germane (una blindată, cealaltă mecanizată) şi o divizie mecanizată belgiană. Comanda revenea, prin rotaţie naţiunilor participante, pe o durată de trei ani. Eurocorpul a devenit operaţional la 1 octombrie 1995 cu materiale şi echipamente standardizate. Intervenţiile sale – pentru apărarea comună, pentru pace şi pentru acţiuni umanitare – pot avea loc şi în afara cadrelor europene. Spania dispunea de observatori – ofiţeri de legătură – pe lângă Eurocorp, prefigurând viitoare unităţi spaniole participante. Constituirea acestui corp reprezintă numai un început, alte iniţiative fiind deja exprimate: ideea unei forţe aeronavale, propuse celorlalţi parteneri de Spania, Franţa şi Italia sau proiectul unei componente europene de transport militar aerian, sunt numai câteva dintre acestea. Pentru securitatea generală, s-a decis o lărgire a cooperării militare europene. În cursul unei reuniuni care a avut loc la Paris, între miniştrii apărării francez, german şi polonez, sau pus bazele unei colaborări trilaterale. Exerciţii comune, terestre şi navale, au fost planificate pentru luna iunie 1994, fiind prevăzut un exerciţiu franco-polonez între unităţi alpine, mai întâi în Carpaţii polonezi, apoi în sud-estul Franţei, şi un exerciţiu al celor două marine, germană şi poloneză, în Marea Baltică. Belgia şi Spania vor fi consultate în vederea ţinerii de şedinţe de instruire militară practică, între unităţi poloneze şi brigada 153

PERSPECTIVE ISTORICE

securităţi şi apărări. „Noi susţinem întărirea pilonului european al Alianţei prin intermediul UEO care se dezvoltă în calitate de componentă de apărare a Uniunii Europene”. Statele Unite, în anumite limite, sunt interesate în acest proces. Ele şi-au manifestat intenţia de a reduce acea parte din bugetul lor destinat apărării Europei. Astfel, dintr-un buget al apărării de aproape 300 miliarde dolari, SUA cheltuiau aproximativ 140 miliarde pentru apărarea Europei de Vest, în timp ce această regiune (cu un PNB comparabil cu cel al SUA) cheltuia în total 106 miliarde dolari pentru propria apărare. Pe de altă parte, o relansare prea amplă a UEO care să prejudicieze NATO şi interesele SUA în Europa, nu erau bine văzute la Washington. „Ele se tem că, astfel, s-ar pune în cauză preeminenţa lor în Europa şi s-ar închide pieţele de armament în această zonă. Pentru diverse motive Anglia, care nu are ochi decât pentru NATO, Portugalia, Olanda şi Italia ţin mai mult la Alianţa Atlantică decât la autonomia unei apărări europene”. La reuniunea miniştrilor de externe şi de apărare din ţările membre ale UEO de la Birmingham (Marea Britanie), a început să se contureze un consens în ceea ce priveşte rolul acestei organizaţii europene. Secretarul general al UEO, Jose Cutileiro a pus în legătură această tendinţă cu decizia Franţei din decembrie 1995 de a se reapropia de structura militară a NATO (pe care a părăsit-o în 1966, din cauza evidentei dominaţii a SUA). Ideea că UEO ar dori să rivalizeze şi să concureze cu NATO pare să nu-şi mai găsească temei. În concluzie, evoluţia UEO este atât către afirmarea sa ca o componentă de apărare a Uniunii Europene cât şi ca pilon european al Alianţei Atlantice. Evoluţia UEO ca şi a NATO de altfel, rămâne deschisă, fiind jalonată de interesele strategice a patru mari actori occidentali euroatlantici: SUA, Franţa, Marea Britanie şi Germania.

(România, Bulgaria şi Ungaria), pentru aplicarea embargoului pe fluviu (mai 1993). Reafirmarea UEO ca structură de securitate s-a produs la 14 noiembrie 1995, cu prilejul reuniunii semestriale a miniştrilor de externe şi ai apărării ai celor 27 de state membre ale UEO, de la Madrid. Cu acel prilej a fost adoptată „Carta Albă” asupra securităţii în Europa. S-au discutat noile riscuri cu care se confruntă Europa: afluxul de refugiaţi proveniţi din Algeria, terorismul, conflictele regionale şi „exportul de inteligenţă”. În ceea ce priveşte raporturile UEO cu NATO, merită a fi ilustrate câteva aspecte în măsură să le clarifice. Intrate într-un serios proces de restructurare, ambele organizaţii au devenit oarecum concurente pe spaţiul geopolitic european. Ambele au adoptat noi misiuni, în special în domeniul gestionării crizelor şi a menţinerii păcii, au început să dezvolte puternic cooperarea politică şi de securitate cu ţările central şi est-europene, mergând până la lărgirea lor prin primirea de noi membri. Orientarea către UEO ca instrument de securitate în afara NATO, a Europei Occidentale, a atras, în februarie 1991, reacţia Washington-ului, care a avertizat asupra impactului negativ pe care acest lucru l-ar avea asupra solidarităţii euroatlantice. Tratatul de la Maastricht prevedea însă că Uniunea Europeană va respecta obligaţiile ce revin unora dintre statele membre din Tratatul Atlanticului de Nord. La prima reuniune oficială a Consiliilor NATO şi UEO din 21 mai 1992, de la Bruxelles, s-au analizat stadiul relaţiilor dintre cele două organisme şi modalităţile de dezvoltare a lor pe baza principiilor transparenţei şi complementarităţii. La rândul lor, şefii de state şi de guverne din ţările NATO, reuniţi tot la Bruxelles la 10-11 ianuarie 1994, au declarat că sprijină dezvoltarea unei identităţi de securitate şi apărare, prevăzută în Tratatul de la Maastricht, apreciind că aceasta va consolida pilonul european al Alianţei atlantice, va permite aliaţilor europeni să-şi asume o responsabilitate sporită în garantarea propriei 154

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA

Amintiri din Ţara Moţilor. Interviu cu inginerul Nicolae Cotea. Prof. dr. Mirela Crâsnic - S-au despărţit după doi ani. Pe mine ma crescut bunica şi moşu’. Moşu’ cânta în strană şi avea certificat de absolvire pentru cântăreţii de strană, obţinut la Sibiu. - Şi cum de s-au despărţit părinţii dumneavoastră mai ales că aveau doi copii? - Apar neînţelegeri. La început mai mici, apoi mari până într-o zi când, tata cu lapsiul (cureaua pe care-şi ascuţea cuţitul de tăiat piele şi talpă), mama cu lemnul de cuptor lung de un metru, pun capăt căsniciei. …potrivire de caracter, vorba ţiganului. Lenuţa rămâne cu mama, iar eu sunt dus la bunica Ditia. - A reuşit bunica să ţină locul mamei? - Nu, deşi era foarte ataşată de mine, dar nu am avut strângerea în braţe a cuiva. Ştiu că atunci când plecam la Cluj noaptea la ora 12, că mergeam cu mocăniţa, eu coboram de la tuşa, iar ea era la geam cu mătăniile în mână, ştia că plec. Mă chema la geam şi îmi punea mâna pe cap. Mă binecuvânta. În rest bunica a fost distantă. De tata nu am fost niciodată prea apropiat, nici după ce am intrat la facultate. - Din toată familia la cine aţi ţinut cel mai mult? - La mama Ditia şi la moşu’. Bunicii mei au fost de excepţie! Amândoi în felul lor! Păcat că bunicu’ s-a dus devreme. Aveam 5 ani şi ceva când a murit. - Ce amintire vă legată de zona aceea şi vi se activează în amintire acum? - Am plecat odată cu tata la mină la ora 4 dimineaţa ca să ajungem, la ora 7, când trebuia să intre pe mină. Şi după ce am urcat pe lângă brazi am văzut un iepure, am urcat mai sus şi am văzut o pupăză, iar când am ajuns la Valea Seliştii l-am văzut pe Iisus pe cruce. A fost primul drum pe care-l făceam cu tata. Veneam pe Valea Seliştii pentru că tata era urmărit de Ştefan, şeful de post din Abrud, care vroia să vadă unde ţine tata aurul şi unde ţine chişinăul. După ce pleca tata, eu dormeam şi mă trezeam cu el la uşă. Bătea şi trebuia să-i deschid. Mă

Pe inginerul Nicolae Cotea l-am cunoscut la Râmnicu Vâlcea, acolo unde locuiește de fapt, dar am constatat că omul este cu gândul și cu sufletul tot în Abrudul copilăriei sale. Crescut fără mamă, marcat de lipsa de tandrețe a mamei, tandrețe pe care a căutat-o mereu, amintirile despre Abrudul interbelic și postbelic se conturează cu claritate. - În cartea „ Normalist la Abrud” am scris, în articolul „Pui de băieş”, cum am intrat pe mină şi m-a pus tata să dau cu văntălul. Eram mic, aveam vreo 12 ani, şi era înainte de naţionalizare. Au făcut vreo 10-15 găuri şi le-au amorsat cu fitil mai scurt, cu fitil mai lung şi au puşcat. Şi când terminau se adăposteau şi strigau: puşcaaaaa! Şi numărau după cum explodau găurile: una, două, trei, …. Trebuiau să explodeze toate găurile pe care le-au dat, că dacă una nu exploda era pericol mare. - Şi tatăl dumneavoastră până unde a ajuns în cel de-al doilea război mondial? - Până la cotul Donului. A avut mare noroc că a fost la artilerie şi probabil a fost mai în spate un pic. A fost sergent la artilerie şi a fost printre puţinii care au supravieţuit din regimentul 40 artilerie. Tata era născut în 1907 în comuna Abrud Sat. - V-a povestit despre carnagiile din timpul războiului? - Mi-a mai povestit, dar nu ne aşteptam să ne despărţim aşa de repede. - Ce temperament avea tatăl dumneavoastră pentru că de obicei bărbaţii din zonă erau foarte duri, era şi Cotea Nicolae la fel? - Era. M-a bătut de m-a stins când eram mic. Nu eram năzdrăvan, dar mă bătea. Vroia să nu ies din curte. El mergea la mină, iar eu trebuia să rămân să fac curat în casă, să fac de mâncare. - Părinţii dumneavoastră s-au despărţit când eraţi foarte mic, cu cine aţi crescut? 155

PERSPECTIVE ISTORICE

- Da, nu era aşa de strict. Controlul îl făcea paznicul, Sârb Filimon. - Şi ce merinde îşi puneau băieşii? - Pită cu slănină. Asta era mâncarea de bază, iar cea mai bună mâncare pe care o mâncam eu, când venea bunicu’ de la mină, era pâinea aia umezită cu slănină care rămăsese de la moşu’. Pâinea aia se îmbiba şi tare bună mi se părea. Aveau pachetul cu mâncare pus separat şi învelit într-un ştergar pentru că, totuşi, moţii nu erau aşa dezordonaţi. Făceau un efort teribil, mergeau pe jos 12 ore în fiecare zi. Pe Dealul Băieşilor era mai abrupt. Pe acolo am fost de multe ori cu tata! - Era diferit bunicul faţă de tatăl dumneavoastră?

punea să sap cu el pă acolo, pă sub coridor. Eu ştiam unde ţine chişinăul, că aur nu avea, aurul îl schimba la bancă imediat sau îl dădea la intermediari, depinde unde era preţul mai bun. Chişinăul îl ţine sub scară, ascuns în pământ, că în beci nu avea cum, în beci căutau ei. Şi cobora pe Valea Seliştii pentru că era o familie la care trăgea noaptea tata în situaţiile când nu se putea întoarce acasă. Dacă era vreun pericol se oprea acolo şi nu mai venea acasă.

- Prin ce ani se întâmpla această urmărire? - După ’44, după ce a venit tata din război, înainte de naţionalizare. Dacă venea Ştefan într-o zi, mergeam să-i ţin calea pe Valea Seliştii şi să-l anunţ. - Care era salutul minerilor şi ce simboliza el? - Noroc! Şi simboliza norocul de a găsi aur, norocul de a scăpa cu viaţă. Era riscant să intri în mină. Şi totuşi au trăit. Cu un gram de aur cumpărau ce aveau nevoie pentru o săptămână. Patronul minei mai lăsa portiţe ca să poată să mai ia şi ei piatră în raniţă. - Adică nu era controlul atât de strict. Cine îi controla pe băieşi la ieşirea de pe mina Arpad de la Roşia?

- Da. Bunicul era un om blând, un om pâinea lui Dumnezeu. Tata era aspru. Ce ştiu, viaţa să-l fi schimbat? Ştiu că bunicul avea două şteampuri luate cu chirie în curbă la Bobaru şi mă ducea cu el când aveam vreo 4-5 ani şi nu-mi dădea voie să mă duc decât pe dealul din apropiere, pentru că acolo erau fragi. El avea de lucru la şteampuri şi trebuia să ştie unde mă găseşte, nu avea timp să caute după mine. În bărăcuţa de alături, nu dormea acolo, că de fiecare dată venea la Abrud, acolo 156

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA - Şi când s-a pus capăt prigoanei pentru aur? - Destul de târziu. Mătuşa mea a murit în ’90, la 86 de ani. Veneau şi te luau de acasă şi nu ştiai pentru ce te-au luat. - Ce credeţi că-i determina pe oameni, atunci când erau arestaţi, să îi pârască şi pe alţii care aveau aur? Să fi fost invidia? - Cred că erau ameninţaţi să spună cine mai are aur. Ştiu că pe Leheneanu şi pe Sebeşan şi nu ştiu care au mai fost atunci când i-au dus au cântat: „Roata morii se-nvârteşte” - Da? Pentru asta mai aveţi doi ani! le-au zis şi au mai făcut doi ani de puşcărie în plus. - Vai de mine! Au sesizat ironia lor. Dar până la urmă roata s-a învârtit! Şi încă se învârte şi acum. Nu ştii niciodată! Glükser a fost un om serios. Aproviziona zona cu tot felul de lucruri, mai ales necesare mineritului pe care nu le găseai în altă parte. Avea magazinul acolo pe unde-i Fieru’ în Abrud acum. Aducea lucruri bune, nemţeşti. La armistiţiu s-a împuşcat, a rămas doar d-na Glükser. El ştia ce se v-a întâmpla după ’44, ştia că vin ruşii, iar cum el era neamţ i-a fost teamă şi a clacat. - Cum se trăia în perioada interbelică în Abrudul copilăriei dumneavoastră din valorificarea aurului? - Tata îşi punea pe cap pălăria de fetru cu boruri destul de late şi pleca. Trecea pe la bancă, sau pe la intermediari ca domnii Regulus sau Cain să vadă care dă preţ mai bun pe gramul de aur, schimba aurul pe bani şi, cu satisfacţia omului împlinit, la preumblare, la un pahar de vorbă şi unul de vin, petrecea vremea prin oraş. Femeile casei, mama Ditia şi tuşa Lavinia luau de-ale gurii pe o săptămână cu banii de pe un gram de aur. Tata mergea de obicei la cârciuma lui Anca, mai selectă, sau la Detunata. Când tata se simţea mai bine între prieteni îl punea pe Ioanico, tatăl lui Ioji şi Dede, să-i cânte cu vioara la ureche, şi îi lipea o jumătate de sută în frunte. Când se sătura, îi dădea şi cealaltă jumătate.

îşi punea uneltele. În ’39 bunicu’ s-a dus, iar după aceea tata a plecat la război. - Vă amintiţi vreo expresie de-a bunicului? - „Ioi!” de la el am învăţat să spun, iar când venea acasă mă lua în braţe şi zîcea: „hai, ţucu-te!”. - Care a fost destinul lui Glükser? - Soţia lui era Arpad născută şi aveau în proprietate mina Arpad de la Roşia. Ajungeai la mină trecând pe lângă Cetate şi pe lângă tăul Brazilor. Acolo era o cărare şi nu coborai în Roşia, treceai printr-un câmp viran, coteai la dreapta şi ajungeai direct la gura minei. Ea era unguroaică, dar stătea în Abrud. Când a venit prigoana au găsit foarte mult aur la ei, cam 30 de kilograme de aur. S-au adunat atunci din Munţii Apuseni vreo 200 de kilograme de aur, de prin cimitire, de prin beciuri, de prin fântâni, de prin ziduri. A fost o persecuţie fără margini. Reţin cine a fost dus atunci pentru aur: profesorul Leheneanu, era profesor de lucru manual, taică-su a fost învăţător, ungur, dar m-a învăţat o română perfectă şi m-a învăţat şi alfabetul mut, unchiul meu Felea Gheorghe. Au fost duşi şi timp de două zile au fost ţinuţi în picioare cu nasul la zid. Unii au spus, dar unchiu’ zicea: N-am! N-am! După ce a murit unchiu’, tuşa mă cheamă într-o zi: - Nicule, du-te tu acolo în pod şi după un cusuroi găseşti o pungă. Că ea nu să putea urca. Şi m-am dus, am coborât cu punga. Erau o grămadă de monede de argint cu Franz Joseph şi alături o bucată de aur tăiată în două, strălucea foarte frumos partea tăiată. - Ce zici tu să facem cu ele? - Tuşă nu pun mâna pă ea, pentru că dacă o duc undeva ca să o schimb, mă arestează. - Atunci du-te şi pune-o la loc şi las-o acolo! - Şi ce aţi făcut cu ele mai târziu? - Monezile mi le-a dat tuşa mie şi am făcut din ele inele. Iar aurul, după un timp D…, Glükser fiind arestat a zis că şi Lavinia Felea are aur. Au venit la ea şi le-a spus unde-i aurul, dar ei credeau că mai are. Ştiu că ne scria: „iară am fost dusă la Sebeş!”. 157

PERSPECTIVE ISTORICE

Satul tradițional și viața socială a tinerilor

Prof. TRIPA Felicia

vechi tradiții locale, cu influiențe străine, pe alocuri, dar traco-dacice în esență. Substratul de viață al satului românesc este unul vechi, păstrat nealterat în așezările noastre de la munte. Satul tradițional reprezintă documentul cel mai expresiv și mai bogat din istoria neamului. În discursul său de recepţie la primirea în Academia Română din 5 iunie 1937, intitulat Elogiul satului românesc, poetul şi filosoful român Lucian Blaga vede satul: „[…] situat în centrul existenței și se prelungește prin geografia sa de-a dreptul în mitologie și în metafizică. […] Satul se integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar, dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic. […] Satul, situat în inima unei lumi, își e oarecum sieși suficient. El n-are nevoie de altceva decât de pământul și de sufletul său și de un pic de ajutor de sus, pentru a-și suporta cu răbdare destinul. […] Satul e atemporal”. 5

Așa cum reiese din documentele vechi și din vorbirea țăranilor, cuvântul „sat” are mai multe accepțiuni, „[…] care toate arată că pe vremuri satul era o organizație totală, teritorială, socială și spirituală, a unor colectivități devălmașe, adică ceva cu mult mai mult decât un simplu organ administrativ”. 1 Găsim acest termen sinonim cu: obște (organ administrativ) sau sobor, săbor, zbor, grămadă; moșie (patrimoniu); un complex de locuințe; populația aparținătoare acestuia; opinia publică; stabilitate. Toate aceste conotații dau împreună imagine a ceea ce reprezenta satul în vechime, „[…] un fenomen social complex, cuprinzând laolaltă o „populație”, o „vatră de sat”, adică locul de așezare a gospodăriilor, și un „trup de moșie”, adică locurile de muncă ale acestor oameni”. 2 În trecut, făceau parte din sat doar cei înrudiți, neamurile, care aveau un strămoș unic (moșul sau bătrânul), deci nu oricine își putea alege domiciliul într-un sat. „Satul forma așadar o singură ceată de neam, în care cu greu putea cineva pătrunde”. 3 Numele satelor reproduceau numele neamului. Toți erau conduși de sat (obște), supravegheați fiind de „sfatul «oamenilor buni și bătrâni», «oameni cu barbe albe»”. 4 Aceștia împreună cu sătenii luau decizii și stabileau prioritățile comune ale satului. Odată cu revoluția liberală din România, sub influență apuseană, a apărut la noi un stat nou, cu o civilizație burgheză, care a dezvoltat noi așezări ce promovau civilizația și progresul. Toate acestea vin să completeze satul românesc considerat primitiv și necivilizat. Orașul, cu tot caracterul său european, nu poate anula autenticitatea românească a civilizației sătești, care păstrează 603F

604F

607F

605F

606F

Pentru că civilizația românească sătească este de o altă natură, o altă lume, închisă, reticientă la nou, ea nu poate fi socotită inferioară cele orășenești. Cea

Henri, H., Stahl, Sociologie romănească, Editura Paideia, București, 2002, p. 43. 2 Henri, H., Stahl, Paul, H., Stahl, Civiliza ț ia vechilor sate române șEditura ti, Științifică, București, 1968, p. 11. 3 5 Idem, p. 29. Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, București, 2002, 4 Idem, p. 30. pp. 11, 17-18. 1

158

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA sătească se remarcă prin originalitate și unicitate. Comuniunea dintre oameni, înțelegerea și omenia îi dau satului echilibru: „[…] comuniunea caldă, trăită de țăranii români între ei, se manifestă în «omenia» lor, care e un mare respect pentru om, și în comunicarea ușoară, prin cuvinte”. 6 Satul nu are clădiri somptuoase, instituții diverse, dar se remarcă prin valorile spirituale, armonie și deschiderea spre Dumnezeu. „Satul românesc este o așezare omenească definitivă, un organism perfect. Viața pe care o cuprinde, chipurile în care se înfățișează închid în ele o substanță etnică locală, o substanță unică aceea românească”. 7 Satul românesc este o unitate colectivă, în care tradiția deține un loc important. Viața satului funcționează după ritmul anotimpurilor, iar omul trăiește într-un mediu natural omogen, unde instinctul are un rol important: „[…]; el se găsește în raport de supremă intimitate cu totul și într-un neîntrecut schimb reciproc de taine și revelări cu acesta”. 8 De aici și diferența de omul orașului, care trăiește: „[…]: în fragment, în relativitate, în concretul mecanic, într-o trează tristețe și într-o superficialitate lucidă”. 9 Țăranul se vede deosebit de animal, ceea ce le apropie însă e iubirea pentru ele: „Țăranii nu s-au îndoit niciodată că animalele au suflet și că ceva parcă fermecatle împiedică să vorbească aidoma oamenilor. Păstorii stau în munte sau pe câmpuri singuratice, dar nu se simt singuri, fiindcă au spectacolil naturii și prezența camaradească a animalelor”. 10 În percepția tradițională, timpul are o altă ritmicitate și este trăit mai intens, omul fiind în permanentă comuniune cu natura și divinitatea. În poezia lui Blaga, Sufletul satului, acesta surprinde foarte bine această stare: „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, / şi inima-ţi zvâcneşte mai

rar, / ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, / ci adânc în pământ undeva. / Aici se vindecă setea de mântuire[…]”. 11 Țăranul român trăiește într-o perfectă armonie cosmică, în care totul se derulează firesc, după legi nescrise, doar de el știute, dar respectate cu strictețe, care au la bază bunulsimț, înțelepciunea populară. Încălcarea legii nescrise ducea la sancționarea celor vinovați, la judecarea după normele locului unde trăia, de aici și importanța acestei legi nescrise. Omul tradițional și-a creat propriile reguli sociale: regulile zilnice, regulile morale, pe cele religioase, reguli după care se conduceau în colectivitate, reguli care și astăzi conviețuiesc cu cele scrise. Moralitatea, buna-cuviință și rușinea sunt principii de bază în satul românesc: „Flăcăul nu-și alipește trupul de al fetei pe care o joacă […]. Femeia își are ia strânsă până la gât, nu-și lasă pieptul desfăcut […]”. 12 Fiecare se îngrijește de propriul comportament, pentru că gura satului este cea mai aspră judecată. Omul tradițional avea un remarcabil simț artistic, iar creațiile sale erau construcții colective, realizate cu ocazia unor adunări (șezători, clăci) a mai multor oameni. Ele aveau un caracter oral, spontan și fiecare, după talentul său, inventa sau adăuga câte ceva la cele existente, astfel dând naștere unor variante diverse. Generație după generație a păstrat sau a anulat ce nu era frumos, lăsând să dăinuie ce îi reprezenta și plăcea tuturor. Această putere de creație a întreg satului a dus la anonimatul creațiilor folclorice. Satul este: „[…], creatorul și păstrătorul culturii populare, purtătorul matricei noastre stilistice. […] o cultură majoră mai are nevoie și de o temelie, iar această temelie sine qua non e totdeauna matca stilistică a unei culturi populare”. 13 Prin urmare, viața social a satului tradițional este ordonată de două fenomene reprezentative: datina și obiceiul. Cele două se întrepătrund și coexistă, dar au conotații 613F

608F

609F

614F

610F

611F

612F

615F

Dumitru Stăniloaie, Reflecț ii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, București, 2002, p.132. 7 Ernest Bernea, Civiliza ț ia română Editura Vremea, sătească, 11 Lucian Blaga, Poezii, Editura Albatros, București, 1992, p. București, 2006, p. 13. 8 Lucian Blaga, op. cit., p. 13. 40. 9 12 Ibidem. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 132. 10 13 Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, București, 2002, București, 1996, pp. 76-77. pp. 18-19. 6

159

PERSPECTIVE ISTORICE

diferite. Datina este un fapt static, perpetuat din generație în generație; obiceiul se concretizează în acțiuni, în practică, el actualizează datina și dă viață satului, se schimbă continuu, adaptând elementele vechi la nevoile actuale ale colectivității. Obiceiul reprezintă experiența de viață a unei comunități, este un model de comportament al grupului comunitar, care a promovat anumite valor ce trebuie respectate. El are un caracter oral, iar manifestarea lui impune respectarea practicilor vechi, incontestabile, prin care se păstrează ordinea și cultura tradițională. Toate actele săvârșite de omul tradițional au la bază tradiția. Prin urmare, satul românesc a dat naștere unor forme specifice după necesitățile și voința colectivă. Datinile legate de momentele principale din viața familiei (naștere, căsătorie, moarte) ocupă un loc central în satul tradițional. Cu toții sunt uniți, la bine și la rău, participând activ la aceste evenimente importante. În societatea tradițională, oamenii, chiar dacă se diferențiau social, aveau în comun cultura, ceea ce le dădea posibilitatea coabitării. În zilele noastre, oameni au puține în comun, socializarea se face tot mai greu, omul începe să se izoleze, iar sărbătoarea are nevoie de comuniune, nu o poți face de unul singur. În centrul acestei societăți, stă familia, care se caracterizează prin trăinicie și respect, dar societatea suferă o adâncă prefacere, „Etnicul se dilueaz, familia se dizolvă, moravurile se risipesc, iar, în schimb, crește societatea urbană cu interferențe internaționale și cu anonimat. Etnicul este intim legat de sărbătoare, familia este în mare parte creatoarea trăirii sărbătorești, iar moravurile sunt substratul sărbătorii sau sărbătoarea însăși”. 14 Pentru țăranul român, Dumnezeu nu este doar o idee, ci o realitate concretă, a cărei forță se resimte pretutindeni, iar omul, pentru a fi în comuniune cu el, trebuie să trăiască în spiritual lucării sale mântuitoare.

Religia aici este cea mai de preț activitate spirituală, de ea depinde starea și soarta omului pe pământ, ea înlesnește această călătorie pământească, dar și comuniunea cu Dumnezeu atât pe plan interior, cât și pe plan exterior. Prin credință, omul își organizează viața și își înțelege condiția. „Omul din popor știe profund că totul trece, […] trăiește trecerea timpului, însă o trăiește vital și armonios, fiindcă a făcut din viață o punte de sărbători, și când depășește timpul e pentru a intra în eternitate. Orășeanul cel mai adesea caută să uite timpul, «să-l omoare», se revoltă contra lui, și când îl depășește e pentru a intra în neant”. 15 Ţăranul român, plecat şi tăcut uneori, exploziv și dur alteori, dezarmant de sincer nu a știut să explice ştiinţific fenomenele din jurul său, dar a fost conștient că există o forță supremă, deasupra lui, căreia a găsit de cuviință să-i mulţumească cu plecăciune, să i se roage când nu plouă, să-l implore când natura îi era potrivnică. El a păstrat cu strășnicie valorile spirituale, atât de greu de păstrat în zilele noastre: toleranţa, iubirea faţă de aproape, căința, răbdarea, respectul faţă de patrie și strămoși, respectul faţă de părinţi şi de cei în vârstă, munca şi credinţa în Dumnezeu. Toate acestea i-au dat satului românesc trăinicie. Chiar și astăzi, țăranul român îşi menţine, în linii mari, caracteristicile. Părintele Dumitru Stăniloae precizează că țăranul român îl vede pe Dumnezeu în tot ce-l înconjoară, simte prezența lui ocrotitoare: „Vede pe Dumnezeu în taina naturii. Un peisaj frumos al naturii e pentru el un adevărat rai. […] El simte atât de aproape de om pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, că foloseşte pentru ei diminutive drăgălașe: «Dumnezeu drăguţu», «Măicuţa Domnului»”. 16 Viața religioasă a satului se concretizează în biserică, ea este spațiul tradițional care organizează și îndrumă, vine în sprijinul nevoilor interioare ale țăranului, sprijină și promovează spiritualitatea sătească. Slujbele din duminici și sărbători vin să 617F

618F

616F

15 14

Vasile Băncilă, op. cit., pp. 75-76.

160

Idem, p. 65. Dumitru Stăniloaie, op. cit., pp.132-133.

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA consolideze relațiile dintre toți membrii comunității sătești: „[…] toți se roagă pentru toți. Drept urmare, ei ies din biserică într-o comuniune reîmprospătată, care-i ferește de vreo ceartă viitoare”. 17 Există în satul românesc o categorie de fenomene care nu aparțin credinței și actelor religioase oficiale. Dar viața religioasă funcționează paralel cu credințele și superstițiile populare, cu aceste credințe și obiceiuri păgâne, ele alcătuind împreună un organism cu o tradiție de sute de ani. Ele reprezintă expresia vie a respectului pentru cele sfinte sau interzise, manifestată prin această cultură tradițională, pentru că țăranul, de-a lungul timpului, a încercat să-și explice tainele universului într-un mod propriu, creând acea bogată filosofie populară. Omul tradițional nu a renunțat la credințele sale populare, care sunt apropiate de înțelegerea sa simplă, iar biserica s-a adaptat la condițiile impuse de tradiție, fără săși piardă esența.

dacă mai apar modificări de formă, fondul se păstrează acelaşi. „Cine vrea să înțeleagă psihologia vremii noastre și chiar proăria sa psihologie – căci toți suntem azi mai individualiști decât ne închipuim – e obligatoriu să studieze Renașterea, care ne-a eliberat certificatul de naștere. Individualismul Renașterii s-a manifestat odată cu începuturile științei moderne”. 18 A existat, de-a lungul timpului, o preocupare pentru sat și valorile sale, marii scriitori evocând minunata lume a acestui spațiu românesc, o lume nemuritoare, impresionantă, o lume a veşniciei, nealterată de tot ce nu era sacru. Actantul acestei lumi este țăranul român, o realitate care a rezistat trecerii timpului, un om cu suflet minunat, cinstit, drept, cu ruşine faţă de oameni, cu credinţă în Dumnezeu şi care trăieşte şi munceşte, nu pentru că îi ordonă cineva, ci din dragoste faţă de pămantul lui, de casa, de familia şi de satul lui. Satul reprezintă un spaţiu bogat în tradiţii, în cântece şi datini, în hărnicie şi omenie, un loc plin adevăruri morale şi spirituale. Lumea rurală a fost, prin urmare, evocată deseori în literatură, ea reprezentând un model, dar și un adevărat izvor de inspiraţie. Admirația față de sat și de valorile sale nepieritoare nu l-a lăsat pe Lucian Blaga indiferent, el îndemnând fiecare generație să respecte și să promoveze cu interes cultura populară, pentru a nu o lăsa să piară: „Să iubim și să admirăm cultura populară, dar mai presus de toate să luăm contactul, dacă se poate, cu centrul ei generator, binecuvântat și rodnic […]”. 19

619F

620F

Satul românesc trăiește însă astăzi un moment de mare prefacere. Formele organizatorice, activităţile, întreaga structură socială a satului, din trecut, trăiesc un iremediabil proces de destrămare. Pe măsură ce statul şi civilizaţia urbană se intensifică, satul este nevoit să cedeze, renunţând la fondul său tradiţional. Satul românesc se lovește permanent de înnoirea, stilizarea și sinteza vieţii de veacuri. Ceea ce a rămas este experienţa colectivă, memoria colectivă, transmise din generaţie în generaţie. Chiar

621F

Vasile Băncilă, op. cit., p. 71. Lucian Blaga, Izvoade, Editura Humanitas, București, 2002, p. 24. 18 19

Idem, p. 134.

161

PERSPECTIVE ISTORICE

COMUNICARE ȘI DESCHIDERE ÎN SCOPUL REDUCERII VIOLENȚEI Prof. Laura Maria Miclea gândi întâi la cele rele și mai apoi la cele bune. Când se întâmplă o tragedie, te întrebi, mai devreme sau mai târziu: „De ce eu?”, însă această întrebare nu este pusă de cel care tocmai a câștigat la loterie. Atunci când copiii noștri au un comportament lăudabil și se evidențiază pozitiv, ne felicităm pentru buna noastră calitate de părinți. Dacă parodiază și se revoltă, îi acuzăm pe ei. Asumarea responsabilității pentru lucrurile bune și disocierea de cele rele reprezintă o formă de a ne proteja și de a perpetua interesele și dovedește că Hobbes nu greșea când sublinia că omul este fundamental caracterizat de „autoconsiderație”. 1 A.H. Maslow afirmă că „...motivația umană se manifestă rareori în comportament altfel decât în relație cu situația dată și cu alți oameni.” 2 Există o relație foarte strânsă între motivația umană și ceilalți oameni - contextul în care se încadrează la un moment dat. Astfel, atunci când comunicăm trebuie să ținem cont de mai multe date, putem să le numim variabile, care intervin în acțiunea noastră prin deterioararea cadrului de comunicare eficientă profesor - elev. Dacă suntem atenți la aceste variabile nu există riscul de a întrerupe actul comunicării prin concentrarea atenției asupra altor date. Referitor la contextul în care suntem prinși cu toții trebuie menționat faptul că fiecare individ participă la crearea lui prin aducerea la un loc a determinărilor sale culturale; contextul este tot un rezultat al prezenței individului într-un anume loc la un moment dat. Astfel înțeles acest aspect al comunicării devine încurajator faptul că ne lasă posibilitatea de a creea un context eficient și într-o anumită măsură controlat pentru gestionarea conflictelor. În contextul acesta al

Educaţia ca sistem trebuie să ofere şansa unei abordări holistice a elevilor/educabililor; cu alte cuvinte și ei să fie tratați tot ca un sistem viu în mișcare și permanentă transformare. Ştim că fiecare persoană este unică, ceea ce nu ştim însă este cum să abordăm această unicitate, cum să lucrăm cu elementele pe care ni le oferă. În stabilirea relațiilor cu ceilalți plecăm de la premisa că lucrurile care sunt importante pentru noi sunt importante și pentru ei și apoi constatăm că lucrurile importante pentru noi apar ca lipsite de importanţă pentru ceilalţi. Cred că în relația de comunicare profesor – elev trebuie să lipsească judecarea elevului pentru valorile sau pseudo-valorile pe care le pune în evidență prin manifestările sale comportamentale. Ceea ce putem face este să le prezentăm o oglindă în care să fie puse față în față adevăratele valori cu comportamentul lor și astfel judecata le va aparține. Trebuie să investim o oarecare încredere în capacitatea elevilor (indiferent de nivelul de pregătire al lor sau de disponibilitatea lor de a învăța) de a sesiza ce este bine și ce este rău în sistemul social, în comportamentul lor dar și în modul de gândire și să încercăm să găsim împreună care sunt coordonatele pe care se află. În cazurile de violență/agresivitate de toate tipurile dintre elevi și elevi și cadre didactice se poate găsi o justificare în provocarea pe care celălalt a făcut-o. Pentru că întotdeauna considerăm că există un ceva care ne determină să acționăm într-un anume mod (să avem o ieșire), în cazul acesta violent, ceea ce se stârnește în noi fiind peste puterile noastre de control și coordonare. „Fiecare dintre noi este centrat în propria sa ființă, privind la lumea din afară dintr-un singur punct de observație. Putem percepe existența ca pe un simplu șir de lucruri, care se petrec cu noi și în jurul nostru, ori putem asuma o anumită responsabilitate pentru multe din cele întâmplate. Face parte din natura umană a

622F

623F

Lou Marinoff, Înghite Platon nu prozac, editura Trei, București, 2009, pg.95-96 2 A.H. Maslow, Motivaţie şi personalitate, Editura Trei, București, 2007, pg. 75

162

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA este unul spontan și spre evitarea conflictelor ca și cum acești oameni ar avea un talent în acest sens. Cred că acest aspect trebuie exploatat atunci când facem educație, să ne folosim de talentul acestor elevi și ei să devină mediatori în rezolvarea conflictelor dintre colegii lor. Implicarea lor activă în rezolvarea conflictelor face ca numărul cazurilor de agresivitate să scadă deoarece ei au o altă abordare a problemelor decât adulții. Poziția și relaționarea lor cu colegii lor este una de pe poziții de egalitate și nu una de la superior – inferior sau inferior – superior, nici într-un caz nici în celălalt raportul de comunicare nu este constructiv.

comunicării apare un aspect foarte important, acela de a analiza/dezbate problema și nu persoana. De cele mai multe ori oamenii atunci când nu mai au argumente recurg la atacuri verbale la persoană – fapt care face conflictul să escaladeze. Deci trebuie să evităm sofismul Argumentum ad hominem (argumentul relativ la persoană) care se produce atunci când se atacă persoana care susține o idee și nu se examinează critic ceea ce se spune. Și chiar și atunci când se pune accent pe fapte și nu pe om trebuie aplicată aceeași măsură pe care am o aplicăm noi pentru faptele noastre; altfel spus dacă pentru aceeași faptă pentru noi am găsi o scuză pentru celălalt să nu aplicăm o judecată prea aspră – să avem aceeași unitate de măsură (aceleași sancțiuni) pentru aceleași fapte (dacă elevul nu are voie să vorbească la telefon în timpul orei atunci și profesorul va respecta cu strictețe această regulă; dacă-l sancționăm pe elev că înjură atunci nici profesorul nu va folosi un limbaj trivial etc.). Societatea ne pune în situația de a comunica și de a ne dezvolta ”inteligența socială”, astfel: <Inteligența socială se manifestă din plin la grădiniță, pe terenul de joacă, în barăci, fabrici și saloane comerciale, dar scapă condițiilor formale standardizate ale unui laborator de analize.> Aceasta este observația lui Edward Thorndike, psihologul de la Universitatea din Columbia, care a propus pentru prima dată acest concept.” Există foarte multe exemple de acest tip în care răspunsul

Persoana/ individul Ceilalți indivizi cu care intercționează Contextul în care sunt prinși cu toții

UTILIZAREA METODEI MOZAICULUI ÎN LECȚIILE DE ISTORIE Prof. Jurj Cristian Ioan Activitatea predării-ȋnvățării presupune folosirea unor metode care să-l implice pe elev ȋn procesul de ȋnvățare urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativității, dezvoltarea interesului pentru ȋnvățare ȋn sensul formării lui ca participant activ la procesul de educare. Astfel, elevul este ajutat să ȋnțeleagă mai bine lumea ȋn care trăiește și

să aplice ȋn diferite situații de viață ceea ce a ȋnvățat. Inevitabil, rolul profesorului ȋn clasă se schimbă, acesta devenind moderator al unei dezbateri de idei și probleme, susținător al motivației și interesului elevilor pentru istorie, ghid al elevilor ȋn procesul de dobândire de noi competențe, deprinderi și cunoștințe. Odată cu deplasarea accentului de pe activitatea 163

PERSPECTIVE ISTORICE

militare, din cadrul unității de ȋnvățare Primul război mondial,la clasa a VII-a. Prezentăm ȋn continuare un model de plan de lecție ȋn care vom arăta modul ȋn care am aplicat această metodă: CLASA: a VII-a OBIECTUL:Istorie SUBIECTUL:Imperialismul colonial. Formarea alianțelor militare MOTIVAȚIA:Lecția ȋi ajută pe elevi să ȋnțeleagă evenimentele care au avut loc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Elevii se vor folosi de cunoștințele acumulate pe parcursul anului școlar, pentru a ȋnțelege politica expansionistă a Marilor Puteri ale lumii, contradicțiile dintre ele , cauzele care au dus la formarea alianțelor militare și la declanșarea primului război mondial. Vor ȋnțelege mai bine, politica externă dusă de România ȋn această perioadă, rolul jucat de aceasta ȋn relațiile cu statele din Balcani. COMPETENȚE: a)generale -folosirea informațiilor oferite de diferite surse istorice; -utilizarea termenilor istorici specifici secolului al XIX-lea; -folosirea surselor istorice pentru susținerea unui punct de vedere; b)specifice -să prezinte Marile Puteri coloniale și principalele lor colonii; -să ȋnțeleagă etapele formării fiecărei alianțe militare și factorii care au favorizat nașterea acestor grupări militare; - să cunoască cauzele care au dus la declanșarea primei mari conflagrații mondiale; -să evidențieze contradicțiile de interese dintre Marile Puteri; -să localizeze pe hartă ȋntinderea imperiilor coloniale; EVALUARE: -gradul de implicare ȋn munca de echipă; -calitatea răspunsurilor la ȋntrebări; -produsul activității de reflecție; MANAGEMENTUL RESURSELOR ȘI AL TIMPULUI: -fișe cu texte istorice, harta, fișe de lucru, coli de hârtie;

profesorului pe cea a elevului, noile metode ȋi determină pe elevi să ȋnțeleagă mai bine logica fenomenelor și faptelor istorice, stimulează formarea de opinii personale argumentate, ȋncurajează munca individuală și ȋn acelaș timp spiritul de echipă, contribuie la formarea de deprinderi și atitudini durabile. Metoda mozaicului este una dintre metodele ce pot fi folosite ȋn cadrul orelor de istorie. Mozaicul, este o metodă complexă, cu multe implicatii pedagogice, ȋnsă cea mai importantă latură a sa rămâne potențialul uriaș pentru dezvoltarea sentimentului de responsabilitate. În același timp elevilor li se dezvoltă abilitățile de comunicare și relaționare din cadrul grupului. Aplicarea acestei metode presupune respectarea următoarelor etape: 1) Împărțirea clasei ȋn grupuri de 5 elevi. Fiecare grupă va primi o fișă pentru studiu. Fișele cuprind părți ale unei unități de ȋnvățare. 2) Explicarea sarcinilor pe care trebuie să le ȋndeplinească fiecare grup de elevi. 3) Regruparea elevilor ȋn grupuri de experți ȋn funcție de numărul fișei primite, astfel, numerele 1 de la fiecare grupă vor forma un nou grup. La fel vor proceda cei cu numerele 2; 3; 4; 5. 4) Învățarea prin cooperare a părții din unitatea de ȋnvățare care a revenit fiecărui grup. Este foarte important ca fiecare membru al grupului să ȋnțeleagă că ȋi revine responsabilitatea de a preda cunoștințele colegilor din grupul inițial, grup din care a făcut parte. 5) Revenirea ȋn grupul inițial și transmiterea cunoștințelor acumulate celorlalți colegi. 6) Trecerea ȋn revistă a unității de cunoaștere prin prezentare orală.Este important ca profesorul să verifice dacă informațiile au fost recepționate și apoi transmise corect, corectând eventualele greșeli. Varianta de mozaic descrisă mai sus este elaborată de Slavin, ȋn 1991, și a fost promovată ȋn Romania ȋn cadrul proiectului Lectura și dezvoltarea gândirii critice, fiind o metodă tot mai des folosită. Ea poate fi aplicată cu succes și ȋn cazul predării lecției Imperialismul colonial. Formarea alianțelor 164

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA REFLECȚIA: Grupele casă primesc sarcina să realizeze câte un ciorchine ȋn care să prezinte fiecare alianță militară ȋn parte. Fiecare grupă va prezenta ȋn fața clasei ciorchinele realizat. EXTINDEREA: Elevii vor căuta informații suplimentare despre ȋmpărțirea lumii ȋntre Marile Puteri coloniale, iar ca temă vor realiza un eseu despre formarea uneia dintre alianţele militare. FIȘA NR. 1 Imperialism = dominație impusă de un stat, de o economie,de o civilizație mai puternică asupra altora mai slabe; colonie = teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de aceasta pe plan politic, economic,cultural...etc. Asia, Africa și America Latină reprezintă terenul pe care se confruntă marile puteri . Asia de Sud și de Sud-Est se află sub regimuldominației coloniale directe(India-Marea Britanie, Indochina-Franța, Indonezia-Olanda). Rusia ȋși extinde teritoriile ȋn Transcaucazia și Asia Centrală. Anglia ocupă regiuni care asigură protecția Indiei.Între Rusia și Anglia se ivesc contradicții pentru zonele de influență. din Afganistan și Persia. În Asia apare un nou concurent Japonia. Competiția dintre puterile coloniale se extinde și asupra insulelor din Pacific. Anglia are Australia și Noua Zeelandă. Germania posedă arhipelagurile Bismark, Marshall, Caroline și Mariane. S.U.A. anexează Hawai și obține arhipelagul Filipine de la Spania și ȋși impune protectoratul asupra Cubei La sfârșitul secolului al XIX-lea aproape ȋntreaga Africă se află sub dominația colonială. În 1900 nu mai există decât două state independente: Etiopia și Liberia. Cele mai importante posesiuni revin Angliei și Franței. Germania și Italia ȋncearcă să ocupe zone inportante din Africa.Cucerirea acestui continent este realizată prin metode dure. Africii i se dă o configurație politicoadministrativă care nu respectă limitele etnice. Metropolele introduc un regim de exploatare economică sistematică. Numeroase teritorii sunt concesionate unor societăți

-timp de lucru-50minute METODE DIDACTICE: -explicația, conversația,demonstrația mozaicul,scriere liberă,ciorchinele,problematizarea DESFĂȘURAREA LECȚIEI 1)EVOCARE: -notează absențele; -distribuie și pregătește materialul didactic necesar; -crează un climat optim pentru buna desfășurare a lecției; -după metoda scriere liberă profesorul le cere elevilor să noteze timp de 5 minute,tot ce le trece prin minte legat de cuvântul civilizație. Elevii citesc ce au scris unui coleg,iar apoi câțiva elevi prezintă ȋntregii clase ce au realizat. 2)REALIZAREA SENSULUI: Se lucrează după metoda mozaic.Clasa este ȋmpărțită ȋn cinci grupe de elevi.Fiecare elev din grup va fi expert ȋn materialul pe care ȋl are de studiat. Se va reȋmpărți clasa și se vor forma cinci grupe, fiecare grupă fiind expert ȋntr-o anumită temă. Se analizează materialul primit de fiecare grupă de experți,iar după 15 minute elevii experți se reȋntorc ȋn grupele casă și prezintă colegilor materialul ȋn care s-au specializat. Profesorul va repartiza fiecărei grupe, materiale pentru studiu având următoarea tematică: -Grupa I: Marile Puteri coloniale (fișa nr 1); -Grupa a II-a: Alianța celor trei ȋmpărați(fișa nr 2): -Grupa a III-a: Tripla Alianță (fișa nr 3); -Grupa a IV-a Tripla Înțelegere (fișa nr 4); -Grupa a V-a Situația din Balcani (fișa nr 5); Rolul profesorului este acela de coordonator și partener. El va asista fiecare grupă ȋn prelucrarea conținutului de idei al materialului, ȋn ȋnțelegerea acestuia și ȋn pregătirea modului ȋn care va fi prezentat colegilor din grupurile casă. Experții prezintă ȋn rezumat materialul pe care l-au studiat. După predarea-ȋnvățarea materialului ȋntreg ȋn grupurile casă, profesorul va purta o discuție frontală realizând cu ajutorul elevilor schema lecției pe tablă. 165

PERSPECTIVE ISTORICE

Nicolae Ciachir, Istorie universală moderna FIȘA NR. 3 În anul 1879, Germania și AustroUngaria au ȋncheiat o convenție defensivă prin care cele două țări ȋși făgăduiau ajutor, ȋn cazul unei agresiuni venite din partea altui stat. Din nou,artizanul acestei alianțe a fost cancelarul german Otto von Bismark. Italia avea ȋn acest timp mari probleme ȋn nordul Africii, unde Franța ocupă Tunisia. Imediat, Italia propune Germaniei o alianță prin care să neutralizeze Franța. Bismark le reamintește italienilor că drumul spre Berlin trece prin Viena. Astfel ȋn mai 1882, ia ființă Tripla Alianță. Bismark nu se oprește aici. Știind de dorința României de a se afirma ca un centru de stabilitate ȋn sud-estul Europei, ȋncheie cu tânărul stat român un tratat care ȋnsemna practic aderarea Romăniei la Tripla Alianță (1883). A fost ideea regelui Carol I , iar acest fapt aducea pe plan local stabilitate politică și pe plan extern o creștere a prestigiului României. Tratatul a rămas secret, puțini dintre miniștri săi știind de existența sa. ,,Tratatul de alianță dintre Austro-Ungaria, Germania și Italia, semnat la 20 mai 1882, la Viena, care ducea la constituirea Triplei Alianțe, prevedea colaborarea economică și militară, ȋn cazul ȋn care Italia sau Germania ar fi fost atacate de Franța (art. 2),precum și ȋn situația ȋn care unul dintre semnatari s-ar afla ȋn război cu alte două mari puteri nesemnatare (art. 3), de asemenea se stabilea adoptarea unei neutralități binevoitoare sau, după dorință, acordarea ajutorului militar, dacă una din puterile militare ar declara război altui stat (art. 5). Nicolae Ciachir, Istorie universală moderna ,,Deși tratatul Triplei Alianțe, era secret, diplomația franceză intuia că se ajunsese la o apropiere ȋntre Italia, Germania și AustroUngaria și ȋntr-o asemenea conjunctură simțea necesitatea de a-și păstra forțele ȋn Europa și a nu agrava relațiile cu Anglia” Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale FIȘA NR. 4 În 1890,noul ȋmpărat al Germaniei Wilhelm al II-lea, comparat de un contemporan

industriale sau comerciale cu drept de monopol. Statele din America Latină sunt independente din punct de vedere politic, dar subordonate economic capitalului britanic și nord-american. FIȘA NR. 2 Pentru a păstra supremația Germaniei pe continent, Otto von Bismark, care a deținut functia de cancelar până ȋn 1890, a urmărit menținerea Franței ȋn izolare politică și diplomatică, păstrarea echilibrului existent ȋntre puteri, ȋmpiedicarea aspirațiilor naționale ale minorităților din cadrul imperiilor multinaționale. Pentru a ȋmpiedica Franța să-și ia revanșa, el inițiază Alianța celor trei ȋmpărați. În componența ei intrau trei mari puteri europene: Rusia, Austro-Ungaria și Germania. Această alianță nu a rezistat datorită conflictelor de interese dintre statele care o compuneau. Deoarece,ȋn urma războiului din 1877-1878,Rusia ȋși consolidase influența ȋn Balcani pe seama intereselor austro-ungare și britanice. Bismark a impus ȋn cadrul Congresului de la Berlin(1878) un compromis prin compensații (Austro-Ungaria administra Bosnia și Herțegovina pentru 30 de ani, Marea Britanie obținea insula Cipru). Nemulțumit țarul s-a ȋndepărtat de aliații săi. ,,Fără ȋndoială, constituirea Alianței celor trei din anul 1873,are la bază alături de alte multe cauze și teama de care erau cuprinse monarhiile europene după proclamarea Republicii franceze” Lucian Giura, Otto von Bismark artizanul Germaniei moderne ,,Blocarea tendințelor expansioniste ale țarului ȋn timpul Congresului de la Berlin, ȋn special datorită manevrelor lui Bismark, a dus la o anume izolare a Rusiei, precum și la deteriorarea raporturilor germano-ruse. Petersburgul, considerând că serviciile făcute Prusiei ȋn momentul acțiunii sale unificatoare n-au fost răsplătite ȋn aceeași măsură, Bismark favorizândul pe Andrassy ȋn detrimentul lui Gorceakov, ceea ce a permis Austro-Ungariei să ȋncorporeze Bosnia și Herțegovina și să introducă trupe ȋn sangeacul Novi Pazar, separând astfel Serbia de Muntenegru.” 166

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA intervină și să impună ȋncheierea păcii(Londra, 1913). Bulgaria,care avea pretenții de supremație ȋn Balcani, susținută de AustroUngaria nemulțumită de prevederile păcii, a declanșat al doilea război balcanic. Armata bulgară și-a atacat foștii aliați. Modificarea echilibrului ȋn peninsulă, contravenea intereselor României. Țara noastră, nu putea aproba politica Vienei de slăbire a Serbiei și de consolidare artificială a Bulgariei. De aceea, factorii politici au decis intervenția ȋn război, armata română primind ordin să ȋnainteze spre Sofia. Inferioritatea evidentă a obligat guvernul bulgar să ceară pace. Tratatul s-a semnat la București, ȋn 1913. Oferindu-și capitala pentru negocieri, România ȋși consolida prestigiul ȋn zonă, ȋncercând ȋn același timp, să limiteze intervenția directă a puterilor concurente, Austro-Ungaria și Rusia. ,,...ȋmpăratul Francisc Iosif:Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la București, ca un aranjament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne va putea duce la o soluție convenabilă.” Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale BIBLIOGRAFIE: Pintilie,Mariana, Metode moderne de ȋnvățareevaluare ȋn ȋnvățământul primar, Editura Facil,Cluj-Napoca,2000. Scheau,Ioan,Gândirea critică-Metode active de predare-ȋnvățare, Editura Dacia, ClujNapoca,2004. Flueraș, Vasile,Teoria și practica ȋnvățării prin cooperare,Casa Cărții de Știință, ClujNapoca,2005. Ciachir,Nicolae, Istorie universală modernă, vol II, Editura Oscar Print, București, 1998 Ciachir,Nicolae, Istoria relațiilor internaționale de la pacea westfalică(1648),până ȋn Contemporaneitate(1947), Editura Oscar Print, București, 1998. Lucian Giura, Otto von Bismark artizanul Germaniei moderne Giura, Lucian,Giura,Maura, Geraldina, Otto von Bismark artizanul Germaniei moderne, Editura Tehno Media,2003.

cu un soldat inconștient așezat cu țigara aprinsă ȋn mână pe un butoi de pulbere a anunțat lansarea Germaniei ȋn ,,politica mondială” al cărei scop era supremația mondială, iar instrumentul flota de război. Declarațiile lui au neliniștit puterile vizate care au cău tat să aplaneze rivalitățile dintre ele. Astfel, Tripla Înțelegere a fost formată ȋn trei etape succesive. Prima etapă a fost cea a semnării acordurilor francoruse(1892-1893) care prevedeau ajutor reciproc, ȋn cazul ȋn care una dintre cele două ar fi atacată de Tripla Alianță. A doua etapă s-a derulat in anul 1904, când s-a semnat acordul anglo- francez, denumit Antanta Cordială,prin care cele două țări au ajuns la un acord privind ȋmpărțirea coloniilor. A treia etapă a constat ȋn semnarea acordului anglo-rus, ȋn anul 1907, prin care cele două țări și-au delimitat sferele de influență ȋn Asia, făcând posibile viitoare colaborări politico- militare ȋn Europa. ,,La 27 decembrie 1893, Giers comunică Parisului acordul țarului cu privire la proiectul convenției militare ruso-franceze, ratificată ȋn ianuarie 1894. Documentul prevedea următoarele: ȋn cazul când Franța va fi atacată de Germania sau Italia, susținută de Germania, ori Rusia va fi obiectul unei agresiuni din partea Germaniei sau Austro-Ungariei, cele două state vor folosi toate forțele lor disponibile pentru a lupta ȋmpotriva Germaniei(art 1)” Nicolae Ciachir, Istorie universală moderna ,,După cum remarcă just A. Debidour, teama de germani, i-a făcut pe englezi să se apropie de ruși,ȋn ciuda puternicelor divergențe ce existau.Mergând ambele părți pe principiul răului cel mic, se ajunge la acordul anglo-rus din august 1907”. (Nicolae Ciachir, Istoria relațiilor internaționale) GRUPA NR. 5 În 1912,o coaliție balcanică(Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Grecia) a declarat război Imperiului Otoman. Scopul era eliberarea etnicilor balcanici aflați ȋncă sub stăpânirea otomană. Înfrângerea turcilor și posibila lor eliminare din zonă au determinat puterile să 167

PERSPECTIVE ISTORICE

ANALIZĂ DE INTERVIU. STUDIU DE CAZ: CÂMPURI-SURDUC Prof.dr. Camelia Elena Vulea Daniel Vulea În ultimul timp, ca să îl parafrazăm pe Peter Burke, universul cercetărilor istorice a cunoscut un ritm vertiginos de dezvoltare și expansiune 1 . În cadrul acestui proces de creștere, o proporție importantă revine cercetărilor de istorie orală, care câștigă tot mai mult teren în rândul preocupărilor istoricilor. Astfel, s-au înmulțit și cercetările care își propun investigarea unor subiecte referitoare la istoria locală. Analiza unui interviu de istorie orală în general, dar și a interviurilor realizate cu echipa de elevi ai Liceului Tehnologic ”Grigore Moisil” din Deva, ne permit o mai bună și profundă înțelegere a sensului unei epoci, a esenței unui fenomen, prin apropierea și personalizarea unui eveniment. Ca atare, în loc să caracterizăm și să catalogăm un eveniment prin prisma unor documente scrise, reci și impersonale și care adeseori îl omit chiar pe cel care le-a scris, putem să apelăm la mărturii orale, la cercetări de microistorie. Scopul microistoriei nu este acela de a scrie despre implicațiile contemporane ale unei teorii sau probleme, ci de a rememora fapte complet uitate sau considerate irelevante pentru prezent, cu alte cuvinte de a produce, de a readuce la viață o istorie care este ”complet moartă” 2. Ca atare, interviurile demonstrează că mărturiile participanților se metamorfozează într-o poveste reală, extrem de personalizată, o istorie proprie și plină de semnificații personale. Mărturiile individuale ale participanților devin, în urma unei analize atente, modalități, forme de cunoaștere ale trecutului, care câștigă în acest fel o notă de umanitate prin imprimarea viziunii personale a povestitorului. O asemenea abordare a istoriei, prin prisma unor povestiri de viață, nu trebuie

să excludă perspectiva critică și obiectivă asupra evenimentelor, deoarece în analiza povestirii pot fi aplicate aceleași metode critice cu dovezile astfel obținute ca și cu oricare alt text istoric. Interpretarea acestor dovezi orale se prezintă ca o analiză a povestirii, a relației dintre istorie și memorie, a modului în care evenimentele din trecut se semnifică la nivelul memoriei colective și individuale, dar și a factorilor care influențează percepția personală asupra unor evenimente majore ale istoriei. Ca atare, istoria orală se axează atât pe reconstituirea ”istoriei-realitate”, cât și a semnificației atribuite evenimentelor trecute de către martorii acestora 3 . Cercetările de istorie orală își propun reconstituirea și reprezentarea trecutului așa cum a fost el văzut prin intermediul participanților mărunți la istorie. Orice interviu trebuie să-și propună un scop clar și specific. El trebuie luat unui anumit interlocutor și într-un anumit moment. Trebuie acordată mare atenție pentru a nu fi invitați oameni doar pentru simplul fapt că sunt eroii principali într-o știre curentă, fără să existe o idee clară și concludentă despre ceea ce se vrea să se afle de la ei. În mod normal, un interviu trebuie să exploreze subiectul într-un mod inedit. Datoria reporterului este de a obține interviul, însă unul dintre elementele esențiale constă și în a NU programa interviuri nereușite, adică acele interviuri din care nu aflăm nimic nou, interesant, semnificativ, lămuritor! Uneori, un interviu poate fi transformat în știri dezvoltate. Este și un bun test pentru a verifica daca axele esențiale au fost atinse: Cine? Ce? Unde? Cand? Cum? De ce? Așadar, contextul stabilește în mod obiectiv temele despre care persoanele cele mai competente vor fi solicitate să ofere informații cunoscute numai

624F

626F

625F

Peter Burke, Prologo: la nouva storia, passato e futuro, în La storiografia contepomporanea, Editori Laterza, p. 3; 2 Edward Muir, Introduction. Observing Trifles, în Microhistory and the lost peoples of Europe, The John Hopkins University Press, 1991, p. XII.

Ionuț Costea, E semnul că multe lucruri dacă vrei se pot face. Alesandro Portelli ,ș în i istoria Anuarul orală Institutului de Istorie Orală, Cluj-Napoca, XII, 2010, p 189. 3

168

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA Prin documentare se înțelege o abordare obiectivă sau factuală - date, cifre, nume, rapoarte, etc. cu privire la temă, ce se pot găsi în cărți, reviste, baze de date; o abordare personalizată - mărturii ale celor apropiați cu privire la pasiunile, ticurile, micile secrete, ale unei personalități. Există destule situații când un interviu trebuie realizat într-un interval extrem de scurt, astfel încât nu mai este timp pentru a se documenta. O soluție ar fi recurgerea la întrebari tip consemn de plecare, care sunt de fapt afirmații ce lasă în suspensie o serie întreagă de întrebări. Nici un consemn de plecare nu suplinește însă documentarea, dacă el nu este precedat de o amănunțită pregătire a răspunsurilor cu interlocutorul. Aceasta înseamna că reporterul își previne interlocutorul că nu este documentat și îi explica de ce, solicitându-i să se supună unor exigențe ce rezultă din planul de interviu. Cu alte cuvinte, interviul nu poate fi realizat aleatoriu, fără un plan cât de puțin schițat. Consemnul de plecare este prin el însuși un prilej pentru interlocutor de a fi foarte concis, de a enumera. De aceea, în timpul derularii interviului, reporterul trebuie să își noteze atent aspectele abordate, pentru ca a doua întrebare să se refere fie la cel mai important, fie la cel din urmă. Inainte de interviu, un bun intervievator se gândește la preliminarii. Lista întrebărilor este o cale de urmat, dar nu reprezintă și harta acestei căi. Exista mai multe feluri de a începe un interviu. Un interviu poate începe ex abrupto, adică intrând direct în tema sau cu o întrebare de încălzire. Oricum ar fi, trebuie să se adapteze la context, la situație și mai ales, la tipul psihosomatic al interlocutorului. De multe ori, întrebările sau remarcile preliminare, fără nici o valoare pentru interviul propriu-zis, pot fi cheia succesului. De aceea și ele trebuie pregătite cu mare atenție, ținând cont mai ales de felul de a fi al interlocutorului. Aceasta înseamnă că până și o glumă sau un joc de cuvinte, de pildă, e bine să fie premeditate. In mod fundamental, există două tipuri de întrebări: euristice și retorice. Cele euristice

de ele. Înainte de a începe discuția intervievatorul trebuie să se asigure că interviul este cel mai bun mijloc de a obține ceea ce are nevoie. Trebuie să decidă cine e cel mai calificat interlocutor și de ce. Pentru a realiza un interviu despre un fapt important, este necesară o sursă credibilă și verificabilă, care deține informații precise. Acest fapt se impune cu atât mai mult cu cât fiecare zi înseamnă un flux de evenimente dintre care cele mai multe rămân la stadiul de simplă notificare. În intervievarea unei persoane publice sau private, primul lucru care trebuie făcut, este să se hotărească scopul interviului. Care este tinta? - Să adune fapte? - Să caracterizeze o situație? - Să confirme ceea ce știe? - Să demonstreze că a fost acolo? Interviul pentru confirmare reprezintă o cunoaștere anticipată de către intervievator a răspunsului pe care cel intervievat îl va oferi. Această cunoaștere se realizează printro bună pregătire pentru confruntarea cu interlocutorul, cu ceea ce stie, chiar și cu ceea ce opinia publică a aflat deja. De obicei se cunoaște deznodământul și ceea ce se poate într-adevar obține în plus reprezintă una sau doua declarații care vor adăuga culoare relatării. Dacă nu este documentat, rolul celui care ia interviul va fi de simplu secretar stenograf. Un jurnalist NU se diferențiază de un nonjurnalist prin faptul că are un reportofon, un microfon sau un carnet de notițe cu care înregistrează fidel spusele interlocutorului, fară să știe nimic din ceea ce acesta expune. A fi documentat este o condiție necesară pentru a lua un interviu. A ignora subiectul înseamnă, pur și simplu, a purta o discuție încâlcită care, în cel mai bun caz ar trebui să fie o discuție pregătitoare tocmai pentru un asemenea interviu! Pe de altă parte, majoritatea intervievaților reacționează pozitiv la întrebarile documentate. Documentarea este unul dintre motivele pentru care interviul va fi acceptat. Nici o personalitate, din orice domeniu, nu va accepta vreodată să fie intervievată de un necunoscător. 169

PERSPECTIVE ISTORICE

documentarea poate porni de la o idee generală, pentru a se apropia treptat de detaliile și observațiile particulare. Acest tip de interviu se aseamănă cu interogatoriile din sala de tribunal, când un avocat încearcă să plaseze martorul în cadrul general al unui anumit eveniment, după care particularizează foarte exact. Această tactica limitează alternativele interlocutorului, pentru ca el să nu poata evita întrebarile exacte. O alta modalitate de a structura informațiile este aceea în care discuția începe de la un subiect bine determinat și se extinde către o temă mai generală. Scopul unui asemenea interviu este să dea o imagine clară, bazată pe expansiunea gradată ce pornește de la un incident anume. Există situații în care reporterul încearcă să își trișeze interlocutorul, alternând abil întrebările dificile cu cele ușoare, cele cu final deschis cu cele cu final închis, întrebările prietenoase cu cele neesențiale, într-o ordine ce pare aleatorie. Alternând diferite tipuri de întrebari, reporterul speră să își surprindă interlocutorul și să obțină de la acesta un răspuns neașteptat. Persoana intervievată uită de obicei ce a spus la începutul discuției, iar reporterul se folosește de acest lucru pentru a suprapune răspunsurile de la început cu cele obținute ulterior. Interviurile cu formă liberă par a fi mai puțin lucrate. Acest tip de interviu invită la răspunsuri deschise. Este folosit în cazul interviurilor de profil sau atunci când nu există limită de timp. Intervievatorul testează oarecum inteligența interlocutorului, îi ințelege motivația și judecă intensitatea opiniilor. În cadrul unui interviu se încearcă abordarea atât a unor probleme generale, cât și a unor situații particulare. De asemenea, se încearcă stimularea unor răspunsuri ale persoanei intervievate, pentru a afla mai multe despre opiniile acesteia, prin încurajarea ei de a detalia cât mai mult. O relație mai veche cu aceasta, îi poate permite să fie liberă în exprimare și relaxată, asigurând-o că își poate enunța părerile cât mai deschis, mai ales că unele dintre întrebări atingeau subiecte destul de sensibile.

conduc la adevăruri noi, iar cele retorice fac de prisos răspunsul pe care, de astfel îl conțin. De regulă, o întrebare retorică nu își are locul în interviu, însă apar situații în care ele joacă rolul unui catalizator al reacțiilor. Aspectul esential al topirii informației în întrebare se referă la folosirea informației ca premisa. Intrebarea propriu-zisa se sprijină pe informație pentru a determina o direcție foarte precisă. Astfel, se evită întrebările prea generale, confuze, care nasc răspunsuri de aceeași natură. Adesea, în timpul interviului, reporterul este ispitit să își arate competența sau inteligența și folosește cuvinte sau sintagme neologistice, tehnice, de jargon. Un interviu este reușit nu atunci cand reporterul dovedește cât este el de inteligent, ci în cazul în care obține informația necesară și clară. Există anumite întrebări ce nu trebuie formulate într-un interviu, ca de exemplu: întrebări care dovedesc absența ori carențe serioase ale documentării; înrebari vagi, generale. Într-o întrebare bună, emotivitatea este recreată pentru interlocutor cu scopul de a reînvia o întâmplare anume, de mare tensiune sufletească, și nu în cazuri fără relevanță. Se va evita înșiruirea de mai multe întrebări într-o singură formulare. Interlocutorul se va concentra să nu uite succesiunea lor, în loc să se concentreze pe raspunsuri. Întrebarile nu sunt eseuri. Un reporter nu dovedeste cât este de bine documentat dacă face digresiuni docte și interminabile în domeniu. Formula ideală este alcătuita din două propoziții separate prin punct. O întrebare poate fi lungă atunci când reporterul polemizează cu interlocutorul sau când citează informații ce contrazic spusele acestuia. Dacă o întrebare nu se impune de la sine, atunci ea nu poate fi ajutată de nimic. Justificările sau explicațiile pun într-o poziție inferioară, iar interlocutorul se va purta ca atare. O întrebare bună este cea care nu pierde momentul unic în care poate fi pusă. Înaintea de alegerea întrebărilor trebuie să se decidă cum vor fi organizate informațiile în structura interviului, în așa fel încât să se atingă scopul. Într-un interviu, 170

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA "CLIO" FILIALA HUNEDOARA împrumutată Direcției Județene a Arhivelor Statului filiala Hunedoara. Astfel, am împărțit întrebările pe mai multe categorii, începând cu cele privind datele personale, calup care cuprinde 5 întrebări. O pondere însemnată am acordat întrebărilor referitoare la personalitatea, activitatea și ”moștenirea” lăsată satului de către preotul inițiator al cronicii care a inspirat cercetarea de față, și anume, preotul Ioan Budoiu, care a păstorit comunitatea aproape o jumătate de secol. O pondere la fel de mare am acordat problematicii celui de al Doilea Război Mondial așa cum a fost el perceput de oamenii satului, calupul conținând 9 chestiuni de interogat. Aceste întrebări, precum și cele de la capitolul anterior, au fost destinate persoanelor mai în vârstă din sat, care vor urma a fi intervievate. Acestora, dar și celor din categoria de vârstă de până în 45-50 de ani, li s-au adresat întrebări legate de percepția instalării comuniștilor la putere, precum și a întregii epocii comuniste, mai ales a perioadei ceaușiste, perioade văzute în comparație cu evenimentele contemporane la care suntem cu toții martori. În final, persoanele intervievate au fost invitate să adauge orice altă informație pe care au considerat-o relevantă pentru tematica interviului și implicit a proiectului. În ceea ce privește eficacitatea ghidului, modul în care au decurs interviurile ne-a determinat adeseori să aducem modificări întrebărilor, fie prin renunțarea la unele dintre ele, fie prin reformularea lor. Pentru unii dintre cei intervievați, unele întrebări s-au dovedit a fi prea elaborat formulate și au necesitat precizări suplimentare. Deși cei intervievați au dovedit amabilitatea în discuția cu noi, ne-am lovit frecvent de deteriorarea memoriei și lucidității răspunsurilor datorită vârstei înaintate a conlocutorilor. Vârsta interlocutorilor a variat de la 45 de ani (o persoană) la peste 70 de ani (4 persoane). Întâlnirea cu cel care a avut o poveste de spus s-a dovedit a fi una extrem de vie, de interactivă și de plină de semnificații personale atribuite evenimentelor. În cazul tuturor celor intervievați, am observat că

De regulă, se dorește tratarea de cazuri cât mai particulare, cel intervievat să înteleagă cât mai bine despre ce este vorba în interviu, pentru a nu exista confunzii și este recomandată încercarea de cristalizare a opiniei sale atât prin întrebări directe asupra subiectului, cât și prin antiteze. Obiectivitatea este necesară, pentru a nu influența răspunsurile și este de evitat situația în care întrebările ar putea să îi sugereze o anumită poziție dorită de persoana care ia interviul, față de subiectul respectiv. Persoana intervievată poate avea o poziție fermă în legătură cu subiectul, dar și moderată, așa că se poate încerca expunerea de cazuri extreme, pentru a vedea limitele pe care ea le consideră necesare în abordarea/rezolvarea unor probleme/situații. Se pot prezenta cazuri exacte în vederea determinării poziției față de lucruri deja dezbătute în mass-media. În condițiile în care persoana intervievată era informată în legătură cu subiectul, se pot improviza câteva întrebări pentru a aprofunda. Pornind de la aceste considerații am conceput ghidul de interviu utilizat într-un proiect de cercetare pe teme de istorie orală. Proiectul s-a numit ”Câmpuri-Surduc între istoria scrisă și istoria povestită. Oameni, locuri, fapte” și s-a desfășurat în perioada octombrie-decembrie 2012 cu un grup de zece elevi ai Liceului Tehnologic ”Grigore Moisil”, Deva. Ghidul de interviu din cadrul proiectului a fost realizat, în mare parte în urma unei întâlniri cu elevii care au dorit să facă parte din echipa de proiect, întrebările fiind structurate pe probleme, dar și în funcție de vârsta celor intervievați. Aceștia au făcut sugestii referitoare mai ales la întrebări legate de datele personale ale persoanelor intervievate, dar și la date despre sat. Ulterior, acestea au fost completate, pornind de la datele cunoscute despre comunitatea care a făcut obiectul cercetării, precum și pe baza unui document inedit aflat în proprietatea parohiei Câmpuri-Surduc, anume o cronică a parohiei inițiată și scrisă de către preotul Ioan Budoiu în anul 1904, consultată în cursul anului 2002 în perioada în care cronica menționată a fost 171

PERSPECTIVE ISTORICE

povestea și percepția asupra evenimentelor a variat în funcție de vârstă, dar toți au lăsat impresia că povestind prin ceea ce au trecut, ei devin parte a istoriei. Astfel, deși interlocutorul de 40 de ani dispune de o bună memorie, povestea sa nu s-a dovedit a fi atât de atractivă ca a celorlalți. În cazul celor vârstnici, am întâmpinat serioase probleme de concentrare: doamna Egreț Dorina, de 74 de ani, nu a rămas concentrată pe subiectul cercetării noastre, ci a ținut să își etaleze cunoștințele vaste din domeniul literaturii și a istoriei, fapt care a împietat serios asupra conținutului interviului. În schimb povestea lui Ionel Todor, în vârstă de 81 de ani, a fost de o extraordinară logică, dominată de o mare bucurie că este ascultat. Această bucurie a avut o mare încărcătură afectivă motiv pentru care unele informații valoroase pentru proiect le-a oferit după încheierea interviului și oprirea reportofonului.

De un real folos au fost ultimele două persoane intervievate, Mariș Zoe și Stăniș Elena, care ne-au furnizat informații despre preotul Ioan Budoiu, pe care l-au cunoscut indirect sau direct, despre modul în care au văzut al doilea război mondial, regimul comunist și, prin comparație, cum este percepută viața în România postdecembristă. Informațiile astfel obținute, ne-au fost de ajutor în reconstituirea unui scurt istoric al satului Câmpuri-Surduc în secolul XX, din punctul de vedere al percepției evenimentelor care au marcat istoria românilor, cât și a memoriei oamenilor care și-au pus amprenta asupra satului. Cercetarea noastră a permis în acest fel întâlnirea istoriei orale cu microistoria. Contactul dintre istoria-poveste și adevărul istoriei oficiale, pozitivist și pragmatic, conferă un farmec de un pitoresc aparte subiectelor abordate.

172