UMBRE (Fantomele trecutului) Partea întâi: Lili by Artă si Literatură

Cezar C. Viziniuck

UMBRE * Fantomele trecutului

Partea întâi - Lili -

Se coborî din mașina de teren închiriată. Trase adânc aer în piept și privi portița din lemn vopsită în crem. Soarele primăvăratec îi mângâia cu razele sale călduțe creștetul. Ultima oară când văzuse această portiță era verde, un verde deschis ca iarba fragedă și i se păru acum că nici nu mai era aceeași, ci alta făcută după chipul și asemănarea celeilalte. „Asta e!” își spuse. „Ce mai contează poarta când de această casă mă leagă altfel de amintiri. Întâmplări ce m-au lovit urât. Chiar și acum le resimt durerea.” Amintiri ce i-au schimbat viața aproape complet. I-au purtat sufletul prin locuri prin care altminteri probabil n-ar fi ajuns niciodată. Locuri paranoice, de care oricine s-ar fi ferit înspăimântat, dar el le-a primit ca atare și poate că, dacă nu ar fi avut parte de acea paranoia, nebunie a sufletului, acum nu ar fi omul care e și nici nu ar fi scris vreodată cum a scris în acei ani, după cum probabil, își zicea uneori, Dostoievski dacă nu ar fi fost epileptic nu ar fi scris în felul în care a scris și în zilele noastre nu l-ar fi cunoscut nimeni. Își amintea de primele sale încercări literare de dinainte de „boala” sufletească, pe care de-altfel le-a și ars. Nu aveau nicio valoare și îi aduceau în memorie o frază pe care o citise undeva: „Sandra Brown când era fecioară scria mai bine ca el.” A… da… chiar își aminti. Era vorba despre revista „Jurnalul literar” pe care o primea regulat în Australia. Acolo citise aceste cuvinte. În ceea ce-l privea, acest critic avea mare dreptate, deși, nu-i erau adresate. Poate nu s-ar fi întors niciodată în Doroteia și nici în România, dacă nu ar fi primit o ofertă îmbietoare pe care nu

putuse s-o refuze. Chiar și așa, se luptase mult cu ideea de a veni, dar într-un final își zise că aceasă vizită și, poate, o răscolire a amintirilor în locul în care s-au întâmplat i-ar fi de folos și ar duce chiar la o vindecare a sa și a sufletului, pășind, cel puțin acum, aproape în amurgul vieții, mai cu încredere spre viitor. Intră pe portița scârțâitoare în curtea largă, pavată cu piatră de râu enormă ce părea desprinsă direct din munte, colțuroasă pe alocuri crăpată de copitele cailor. Pășea anevoie, stângaci, sperând să găsească pe cineva acasă. Nu-și anunțase venirea (dealtfel nici nu fusese sigur că va veni) și era prea obosit să mai aștepte în cazul în care nu ar fi fost nimeni acasă. Respiră adânc, îmbătându-se de parfumul brazilor, suplinat de mirosul de soare călduț, primăvăratec. După ce dădu colțul casei din cărămidă, cu etaj, realiză că avusese noroc. Ușa de la bucătăria de vară era deschisă. Se apropie și vârî capul acoperit doar de părul cărunt, aspru și des, înăuntru. La vatra din cărămidă vopsită în verde, o femeie corpolentă învârtea într-o tigaie de tuci cu mâner. Era îmbrăcată cu un capot subțire, înflorat, de casă, peste care avea un șorț albastru deschis, legat la spate. Era o femeie mărunțică, plinuță – nu grasă, doar plinuță – cu o broboadă cu margini negre și câțiva trandafiri, mari, roșii, legată la spate. De sub broboadă, scăpate, în dreptul urechilor, câteva fire de păr sure ce îi arătau vârsta – înșelătoare totuși, nu avea mai mult de cincizeci de ani – se prelingeau pe obrazul încă fin. O privi câteva secunde fără a-și trăda prezența, apoi bătu în tocul ușei, din lemn, verde. Femeia își întoarse doar privirea, corpul rămânându-i pe loc, neoprindu-se din lucru. Probabil se gândise că ar fi doar o vecină. - Bună ziua! spuse bărbatul cu un ușor accent străin, neîndrăznind să pășească pragul. Femeia păru oarecum surprinsă de prezența acelui bărbat în cadrul ușei. Nu aștepta pe nimeni și de-altfel, nici funcționarul de

la ireu nu părea a fi, având în vedere că nu avea în mână sau la subraț nicio mapă sau catalog cum obișnuiau aceștia să aibă de obicei. Pe moment se gândi că ar putea fi cineva care îl caută pe soțul ei care după ce se lăsase de pădurărie își făcu propriul gater, iar acum se gândea să candideze la primăria orașului Frasin (de ceva timp, Frasinul, fostă comună, primise statutul de oraș, iar satul Doroteia era un fel de cartier al său). - Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? Ea nu-l recunoscu, dar el deja știa cine-i femeia. Îi surprinse ochii mici, migdalați, de culoarea nopții, nas drept cu vârf prea ascuțit, dar perfect pentru fața ei lungă, cu bărbia ascuțită. De fapt nici nu era greu de ghicit. Doar era în casa ei… pardon… în cadrul ușei casei ei, nu? - Da… Maricică, spuse el accentuându-i numele. De această dată îndrăzni să pășească prgul călcând timid pe țolul din petice colorate sub privirea nedumerită a celei numite Maricica. - Îmi pare rău că nu mi-m anunțat venirea, dar a fost cam în… pripă, reluă el. Femeia continuă să-l privească încercând să găsească vreo trăsătură cunoscută pe chipul zvelt al bărbatului pentru a avea, cel puțin, un indiciu de partea ei, părând că uitase, sau chiar așa era, de tigaia în care doar cu câteva secunde mai devreme, învârtea de zor. Se întoarse de această dată cu tot corpul înspre el și-l măsură atentă de sus în jos și retur… Nimic… - Mă… scuzați, domnule… eu…

Bărbatul zâmbi slab. Era clar. Nu-l recunoștea. Se schimbase chiar așa de mult? Sigur că da… Ce mai întrebare stupidă! Doar trecuse atâta timp și era alb pe cap… ha, ha, ha… - Nu mă recunoști, Maricico, așa e? Pauză. În acest timp el continuă să-i zâmbească privind-o țintă în mărgelele negre ale ochilor. - Sunt eu, Lucian… Lucian Jora. Chipul femeiei se metamorfoză tot în surpriză, extaz, fericire, zâmbet. Scăpă lingura din lemn pe care încă o mai ținea în mână și se repezi la el cuprinzându-i cu mânuțele ei mici, scurte, grăsuțe și roșii de la căldura focului unde le ținuse până atunci – deasupra plitei de fontă – mijlocul. Lucian o îmbrățișă aproape ridicând-o de la pământ. Maricica Poponea fusese singura ființă care îl susținu cu ani în urmă, atunci când avea așa o mare nevoie de prieteni. Ea i se dovedise o prietenă adevărată și poate că fără ea, acum el ar fi rămas doar o amintire. Maricica era acel tip de femeie care se naște cu un talent aparte de care mulți dintre psihologii cu școală, acreditați, duc o atât de mare lipsă. De atunci, de la acele „lovituri” încasate pe nedrept, căzuse într-o extremă periculoasă viitorului sau vieții sale. Cu toate că încă mai considera relitatea „nașpa”, sau mai bine spus, prefera să se țină departe de ralitate. O găsea, nu numai convulsivă, ci și confuză. Trăise și încă mai trăia într-o „realitate” construită de el. De fapt, trăia doar în „realitatea” romanelor sale. - De unde naiba să te recunosc!? vocea răgușită de emoție a Maricicăi îl scoase din „memoria timpului”.

Se desprinse și îndepărtându-se doi pași de el , „îl contemplă” cu ochii unui critic de artă atunci când priveste un tablou a vreunui artist nou. - Ai îmbătrânit, Luci… Cât a trecut?… Douăzeci și unu?… - Douăzeci și doi, preciză el păstrându-și zâmbetul cald. - Îl îmbrățișă din nou. Fruntea ei deabia îi ajungea la nivelul pieptului. El o mângâie blând pe creștet ca pe un copil. Îi era extrem de dragă Maricica, singura ființă ce l-a ințeles și l-a ajutat în cele mai dificile momente ale vieții lui. Adevărul era că acelei femei îi datora tot. Chiar și succesul lui pe plan literar. - Am ars ceapa! spuse ea repezindu-se spre vatră. La naiba!… Nu-i nimic… Pun alta… Luă tigaia de pe plită și o goli într-o găleată de plastic roșie ce era așezată lângă chiuveta de bucătărie, albă. - Cum o mai duci, Luci? Bine?… Sănătos? - Mda… Așa cred… Nu știu, dar mă simt bine… pot zice. - Asta e bine. Chiar foarte bine. „Dacă ai sănătate, ai de toate” spune proverbul. - Așa e… Adevărul adevărat. Tu?… Voi?… - Bine… Nu mă plâng… Ce te aduce pe la noi așa pe… neașteptate?… Cel puțin dacă ai fi anunțat… Erai altfel primit. Maricica între timp mai aruncă câteva lemne pe foc.

- Dar stai jos, ce Dumnezeu!… Doar aici ești ca la tine acasă. În voce i se simți o urmă de reproș, dar nu un reproș din acela răutăcios, ci un reproș blând, „educativ”. Lucian se așeză pe un tamburet din lemn de aceași culoare cu vatra, lângă un bufet din pal melaminat alb. Nimic nu se schimbase în casa acea cu excepția chiuvetei ce înainte nu era, de la plecarea sa. - Am venit să ajut la traducerea unui roman de-al meu, la solicitarea unei edituri din București. - Aha. Ești celebru acum? Râse. - Încă mai scrii, nu? - Scrisul e viața mea, familia mea, averea mea… totul… Maricica se spălă pe mâini, trase un șervețel din bumbac alb de pe suport și își șterse cu atenție mâinile roșii, bătătorite, ca întrun ritual bine definit. - Cu ce te servesc? - Nimic. - Insist. Nu se poate… O… cafea? - Bine… O cafea, cedă el. Puse pe aragazul „Modern” cu patru ochiuri si cuptor ibricul cu apă apoi se întoarse spre el.

- Îmi pare rău că Mitică nu-i acasă, dar ai să-l întâlnești diseară. Va fi încântat să te revadă… O adevărată surpriză… Cine se gândea să te… mai vadă? Cel puțin nu… azi… nu… acum… anul ăsta… A trecut atâta timp că… nici nu mai speram că ai să mai vii. - De fapt… nu prea vroiam să vin, cel puțin… nu aici… Știi tu… știi doar… știi cum a fost… atunci… Se opri. Nu mai putu continua, îi era greu să-și amintească acele clipe, cel puțin sfârșitul. Acela era… necruțător. Între timp, Maricica scoase o cutie din tablă roșie de la „Jakobs Aroma” și numără patru lingurițe de cafea, apoi o puse la loc într-un dulăpior din lemn de brad, lăcuit ce stătea agățat de tavan. -Rămâi, aici… la noi, nu? - Îmi pare rău, Maricico, dar… mă gândeam să stau la mine… acasă… Doar mai… există… Nu s-a… năruit, nu? - Sigur că mai există. Mă duc de două ori pe an și șterg praful, aerisesc, scutur… - Mulțumesc pentru tot, Maricico, o întrerupse el. Ce… noroc… mare noroc am cu tine! Ea râse zgomotos. Nu era obișnuită nici cu laude și nici cu recunoștințe arătate sau exprimate, așa că nu știa cum ar trebui să reacționeze. Râsul i se păru cel mai bun mod de a spune că totul a făcut din conștiință și nu pentru vreun merit oarecare, fără a cădea în penibil. Se eschivă privirilor lui și puse în două cești cafeaua ce era gata.

- Totuși, spuse ea încă ocupându-se de cafea, mă gândeam că… ai putea sta aici… Este suficient spațiu… Marius e la Iași… A rămas acolo după ce a terminat facultatea. - Nu vreau să deranjez și… în plus tot acolo va sta și traducătorul cu care lucrez. - Vine aici? - Da. Mă gândeam că e… un mediu… liniștit… o atmosferă mai liniștită decât Bucureștiul. Tocmai asta ma făcut să vin. Între timp, femeia îi așeză în față cafeaua neagră, aburindă și un borcănel mic din ceramică, alb pe care scria cu albastru „sare”; în ciuda inscripției, în borcănel era zahăr. Lucian îl refuză. Nu bea cafeaua cu zahăr. Auzise că zahărul îi taie din tărie și aromă. Prefera cafeaua amară. „Viața e dulce, cel puțin cafeaua s-o beau amară” obișnuia el să glumească atunci când i se țineau teorii medicale pe seama asta, legate de ficat, stomac și alte „acareturi” ce mai are omul prin el ce se pot „deregla” ușor cu o cafea amară. - Pot fuma? - Sigur… doar e bucătărie și… ușa-i deschisă. Prin asta dădea de înțeles că nu se putea fuma oriunde în casă, deși și Dumitru Poponea, soțul ei, fuma. Se ridică și scoase din buzunarul pantalonilor un pachet de țigări cartonat și o brichetă. Scoase o țigară și și-o aprinsese. Trase cu nesaț și, după ce simți fumul în plămâni cu tot cu aromă și nicotină, îl expiră ușor, mai albicios ca înainte. Maricica îi pusese dinainte o scrumieră mică din tablă ce semănă mai mult a capac de borcan decât o scrumieră și chiar asta ar fi crezut Lucian că e dacă n-ar fi avut pe

margini patru adâncituri expres făcute pentru a se așeza țigara în ele. Sorbi din cafea. Era tare, dar lipsită de orice aromă. Își aminti că are în mașină câteva pachete de cafea aduse din Australia, „Moccona”, o marcă foarte apreciată acolo. Cât timp Lucian își bău cafeaua, discuția lor fusese una banală, evitând pe cât posibil trecutul cunoscut de ambii. Se aplecară doar asupra activităților lor zilnice de literatură, în cazul lui Lucian sau familiară, în cazul femeii. - Ce mai știi de Maria? o întrebă el, împins de curiozitate și nu numai. Vroia într-un fel să-și dovedească sieși că este complet vindecat de trecut. - S-a spânzurat la vreo doi ani de la plecarea ta. Lucian conducea făcând slalom printre gropile lăsate de ploaie. Înjură sec în engleză atunci când nimeri într-o groapă mai adâncă, făcându-l să sară de pe scaun. Nu mai întrebă nimic. Imaginile trecutului îl loviră în ceafă și-i apăru totul ca aevea. Tot filmul. Cu peste douăzeci de ani în urmă, mai exact cu douăzeci și doi, când venise pentru prima dată în România. De fapt el era născut acolo și crescut în Doroteia până aproape la un an, când părinții lui primiră o moștenire în Australia de la o mătușă a tatălui său ce plecase din România prin \’45. După douăzeci și trei de ani de „exil”, imediat după Revoluția din Decembrie 1989, în 1991 veni să vadă locurile de baștină ale părinților, dar și ale lui.

Venise în România la insistențele părinților lui pentru a face cunoștință cu locurile în care se născuse și trăise aproape un an, când, o soră de-a bunicului său, tatăl tatălui său, murise în Australia. Aceasta plecase imediat după război și nu se mai întorsese în țară. Soțul ei, un polonez, fost ofițer SS, se ascundea de consecințele războiului și, cu numele schimbat, se stabiliseră în statul australian Queensland rupând orice legătură cu familia sa din Polonia. Murise cu trei sau patru ani înainte ca Magdalena, mătușa lui Lucian, să moară și să lase o avere destul de consistentă tatălui său, pe atunci tânăr căsătorit și cu un copil mic. Nu le fusese ușor să părăsească România, având în vedere regimul comunist, dar prin niște cunoștințe pe care le avea fratele soției, Marcel Suciu, subprefect la acea vreme, reușiseră să plece și nu s-au mai întors. Atunci, în acel an, Lucian o cunoscuse pe Maricica, vara lui. Imaginea satului bucovinean, de munte îi era atât de străină!… Era atât de diferit în comparație cu ceea ce-i povestiseră părinții și se simțea oarecum „încarcerat” de casele acelea îngrămădite – fusese crescut la fermă cu spațiu, cu animale în aer liber, închise doar în niște ocoluri, imense, pe zeci de hectare, încât i se păru inuman când văzu grajdiurile acelea întunecoase unde oamenii satului bucovinean își țineau animalele. La început încercă să-și imagineze părinții crescând în acel sat, dar imaginea copiilor

alergând desculți pe ulițele prăfuite, pline de pietre colțuroase despre care îi povestiră părinții lui, nu o putu percepe cu mintea – chiar dacă mai târziu, în vară, văzu chiar el, cu ochii lui, acei copii, nu putea să și-i închipuie pe părinți mici și alergând țipând pe pietre sau pe dealul ce înconjura satul. Maricica, împreună cu soțul ei Mitică, îl așteptase în ziua sosirii lui la gară în Frasin, de unde îl luară cu Dacia 1310 a lor și îl duseră mai întâi la ei acasă. Aici începură să-i povestească despre bunicii lor, despre rudele ce le mai aveau în viață, descriindu-le pe unele dintre ele atât de amănunțit, că atunci când porniră spre casa bunicilor lui paterni care muriseră, bunicul, Vladimir Jora imediat după război, iar Elisabeta, bunică-sa, cu patru ani înainte (de atunci Maricica avea grijă de casă), îi cunoștea atât de bine de parcă ar fi locuit în aceeași casă cu ei. Fu absolut impresionat de casa bunicilor. Era așezată într-o poieniță înconjurată de brazi, pe un deal de la marginea pădurii. După o perdea subțire de copaci, înspre munte, cam trei hectare de deal fără copaci, acoperite doar cu iarbă fragedă, tânără, abia răsărită, erau tot ale lui. Casa, nu prea mare, din bârne și tencuită cu lut, paie și balegă de cal, văruită în alb atât pe dinafară cât și pe dinăuntru, avea în față un gang din lemn, iar patru bârne, două pe colțuri și două de o parte și de alta a portiței, susțineau acoperișul din draniță îmbibată în păcură. Chiar la mijloc, din gang, se intra pe o ușă din scândură, vopsită negru; de o parte și de alta a ușii, câte două geamuri cu patru ochiuri de sticlă fiecare, două mici sus și două mai lunguiețe în partea de jos. La prima vedere i se păru atât de antică, de parcă deodată s-ar fi aflat într-o epocă trecută, o epocă în care Ștefan cel Mare ar mai fi avut de așteptat până la naștere. Chiar, într-un moment de îndoială sau poate dezamăgire, îl întrebă pe Mitică dacă este curent electric, la care acesta îi răspunse râzând că este. Chiar demult. Răsuflă ușurat.

Cu toate acestea, autenticitatea lipsită aproape de orice umbră a modernismului ce se năpustise peste România odată cu căderea comunismului îl făcu să îndrăgească această casă, ce pentru el era ceva nou, inedit. Când păși înăuntru, rămase uimit de simplitatea autentică a mobilierului. Casa avea un hol pe mijloc, care în fund avea o ușă ce dădea în spate, unde era grajdiul, șura pentru fân și o șură cu o parte deschisă pentru lemne, unde era băgată o căruță veche cu roți de lemn. Pe hol era un dulap masiv din lemn de brad ce ținea loc de șifonier vopsit în verde deschis, iar, de o parte și de alta, ușile ce dădeau în cele două camere. În camera din stânga se afla vatra, două paturi de fiecare parte a ușii cu saltele de paie și o masă între ele, sub geamul ce dădea în laterala casei de unde se puteau vedea dealurile golașe, dar și pădurea, undeva mai departe. Pe jos, țoalele din petice colorate, țesute în casă, dădeau o senzație liniștitoare, relaxantă într-un mod terapeutic. Camera, ce ținea și de bucătărie și de dormitor, era foarte bine luminată de cele trei geamuri, deși mici, orientate înspre răsărit două și spre sud unul. Cealaltă cameră, mobilată doar cu un pat asemănător celor din bucătărie, cu căpătâie din tăblii de lemn vopsite în verde, cel de la cap mai înalt, iar celălalt mai jos. Pe el erau așezate frumos mai multe perne, pilote și pături, acoperite cu o pătură înflorată, cusută de mână. Își aminti că și mama lui cususe la început astfel de pături, uimind cu măiestria „artistică” prietenii australieni. Chiar unul dintre ei îi oferise o sumă frumușică pentru ca aceasta să-i vândă una dintre ele, dar Ionela Jora, o femeie delicată, plină de viață și voioșie, pe care el nu o văzuse niciodată tristă, doar ochii ei de un verde intens, sticloși, emanau un fel de melancolie, nu acceptă. Îi oferise pătura cadou. - Nelly, spuse atunci prietena ei, ai putea face o avere cu aceste pături, pernuțe, fețe de masă etc. ale tale. Sunt precum o artă necunoscută, sau dacă a fost cunoscută vreodată pe aici, s-a pierdut de mult.

- Nu mă interesează banii, replică Ionela zâmbindu-i cald. Cos pentru mine, pentru familia mea, pentru țara din care am plecat și pentru fiul meu, care nu știu dacă va vedea vreodată locurile unde eu am copilărit și unde el s-a născut. Melancolia din privirea ei, când spusese aceste cuvinte, se accentuă și ochii i se făcură mai sticloși, mai profunzi, aproape inundați. Pe atunci Lucian era încă un copil, nu înțelegea nostalgia din vocea mamei sale când vorbea despre România, pentru el o țară îndepărtată, neaccesibilă, aproape inexistentă, precum acele țări conduse de împărați verzi sau roșii din poveștile lui Slavici sau Creangă pe care i le citea mama sa seara cu accentul ei moldovenesc de care nu s-a despărțit până la moarte. De multe ori se plângea că nu adusese mai multe cărți din România, cărți pe care să le poată citi în limba română. Rămăsese o iubitoare a țării din care se trăgea până la sfârșit regretând că fiul ei nu se însurase cu o româncă – de fapt și acesta a fost unul dintre motivele în care îl trimisese în România anilor ’91. Înainte de plecarea lui Lucian în România, îi scrisese nepoatei sale, fără ca acesta să știe, rugând-o să-i caute acestuia o fată, chiar săracă, doar să fie drăguță, serioasă. *** Lucian se instală și, după ce inspectă totul în amănunt, ieși afară să cerceteze anexele atât de „ciudate” pentru el. Intră în grajdi, unde privi cu curiozitate ieslele, cotețul găinilor suspendat și legat de podeaua din lemn roasă de copitele animalelor și lopata ce a împins de-a lungul timpului mizeria, printr-o scară făcută dintr-o scândură pe care erau prinse cu cuie câteva lețuri subțiri pentru ca găinile să se poată sprijini cu picioarele atunci când urcau. În partea dreaptă, o ușă dădea în șura de fân. Aici Lucian „descoperi” o șișcorniță manuală plină de păianjeni și praf, pe jumătate îngropată în resturi de fân și stroh, o scară din lemn

aproape ruptă, rezemată de peretele ce despărțea șura de grajdi, pe care se putea ajunge în podul grajdiului, unde de obicei se depozitează fânul, acum gol, doar stroh și praf. Dădu să se apropie de scară, când un mârâit furios îl determină să se oprească. Privi înspre locul de unde venea acesta. Un câine alb, după cât putea să vadă, cu o pată mare neagră ce-i acoperea ochiul stâng, îl privea arătându-și colții dintr-un morman de paie de sub scară. Nu-l putu vedea în întregime, dar după mărimea capului, își dădu seama că e un câine de talie mare. După câteva secunde în care omul și animalul încercară să comunice din priviri, primul cedă și ieși precaut. Soarele primăvăratec arunca săgeți călduțe, mângâind iarba fragedă ce parcă dansa încununată cu „ochiul boului” și pe alocuri, pâlcuri mici de ghiocei. Se plimbă prin acea curte împrejmuită cu brazi și molizi, apoi se așeză pe iarbă în bătaia soarelui, privind cerul clar, fără nicio pată de nor. Simți o liniște, o eliberare a minții și a sufletului de tot ce era impur, purificându-se pe sine ca om, ca persoană, ca celulă vie a unui întreg natural, univers spiritual, divin chiar… El, care nu crezuse niciodată în Dumnezeu, spre întristarea mamei sale, o credincioasă împătimită, citind zi de zi rugăciuni, acatiste și paraclise, aproape că simți o mână dumnezeiască, puternică, eliberându-l și dându-i puteri noi, concepții noi despre lume, despre om sau Dumnezeu, ca Isus în grădina Ghetsimani. Aproape ireal, pierdut undeva în spațiul dintre cer și pământ, îi deschise apetitul pentru cercetare, cunoaștere. Poate chiar acesta fusese impulsul determinant pentru a face o plimbare în sat… Se trezi târziu. Totul fusese doar un vis. Adormise pe pământul încă umed de la zăpada ce nu demult se topise. Se scutură de un frison de frig ce-l cuprinsese și-și privi ceasul. Mai avea două ore până la cina programată acasă la Maricica. Porni înspre sat dând curs „visului”. Pe uliță, oamenii se încrucișau în toate direcțiile mânați de porniri necenzurate,

neînăbușite. Între ei nu existau bariere. Treceau dintr-o parte în alta cu ușurință. se grupau și se regrupau din mers după bunul lor plac, cum le cerea inima. Acolo, în sat, oamenii trăiau cu adevărat. El simțea că atârnă deasupra „curgerii” vii într-o nacelă, într-un modul extraterestru. Sau se afla scufundat în adânc întrun batiscaf ermetic?… Cu mâinile afundate în buzunarele pantalonilor de blugi albaștri, pășea rar pe ulița pietruită, plină de praf. Sătenii îl priveau curioși. se simțea oarecum stânjenit de acele priviri curioase, întrebătoare, de parcă ar fi așteptat ceva de la el. Dar ce?… Nu putea înțelege… Un bătrân cu o pălărie vânătorească de sub a cărei boruri se vedeau doi ochi spălăciți, mici, încrustați de piele zbârcită și umbriți de sprâncene stufoase, albe, incredibil de lungi, cu nas butucănos cu vârful lăsat, aproape acoperindu-i buza de sus, cărnoasă, vânătă, îi spuse, ridicându-și pălăria în trepte, descoperindu-și capul lipsit de păr, cu gestul unui actor de rasă, adevărat, nu a acelor „babalâci” ce doar se cred actori: „Bună ziua, flăcău!”. Pe moment, Lucian rămăsese blocat, uitând chiar și să pășească, neștiind ce să spună. Bângui într-un final un „bună ziua” aproape tacit, sperând că acesta era răspunsul corect, așteptat, urmărindu-l cu privirea pe acesta. Bătrânul își continuă drumul șovăielnic, nemaiacordândui vreo atenție. Tânărul, etuziasmat de această întâmplare și formă de respect nemaiîntâlnită, străină pentru el, dar și oarecum rușinat de „neglijența” lui, dealtfel motivată, inculpabilă, continuă să pășească din ce în ce mai stingher, întrebându-se dacă ar trebui ca și el să-i salute pe oamenii ce-i va întâlni. La sat – spre deosebire de oraș, unde oamenii trec unul pe lângă altul precum animalele… ba nu… mai rău, căci și animalele când se întâlnesc, comunică, fiecare în felul lor: câinii se latră, pisicile se scuipă, caii fornăie, vacile mugesc etc., dar oamenii citadini pășesc crispați unul pe lângă altul, aproape fără a se privi, ca mașinile… da… niște mașini vii, fără sentimente pentru cei din jur, fără simțul comunicării -, oamenii se salută cu căldură, se

opresc pe la porți, sporovăiesc pe uliți, în baruri, magazine… oriunde se întâlnesc. Asta e filosofia satului. Se cunosc, suferă împreună, se bucură împreună, se ajută la nevoie, nu se trădează… formează un întreg fericit. Mare îi fu mirarea atunci când, deasupra ușii unei case, pe o tablă albă, văzu scris cu albastru „BAR LA COSTICĂ”, iar dedesupt, în ghilimele, probabil mai mult în glumă sau chiar crezând cel ce a scris că omul după ce se „afumă” știe latina, parte a limbii române: „HIC BIBITUR”, de parcă într-un bar se mai putea face și altceva ca îndeletnicire principală, iar băutul ar fi fost doar un „supliment”… Privi firma și zâmbi. Din casa respectivă ieși o tânără cu părul negru. O privi și o salută, dar aceasta nu-i dădu nicio atenție, spre ciuda lui. Ar fi vrut să-l privească, să-i răspundă, dar ea se îndepărtă parcă plutind prin praful uliței. Își privi ceasul. Mai erau cincisprezece minute până la cină, așa că porni spre casa Maricicăi, nedespărțindu-se de fata ce parcă îl poseda.

Când ajunsese la familia Poponea, Maricica îl primi în ușa bucătăriei de vară, de unde se răspândea un puternic miros de mâncare. Îl conduse în „casa mare”, cum îi spunea ea casei de curat. Într-o cameră în care numai popa mai intra de Crăciun și Bobotează, totul era străin; rece; nefamiliar nici chiar pentru proprietari. Camera era mobilată abundent, fără gust. Un pat cu studio în partea dreaptă; în fund, la capătul patului un dulap masiv cu trei uși, cele de pe margini mai înalte, iar cea din mijloc mai joasă făcând loc unei mici vitrine înțesată cu pahare și fotografii de familie înfipte în falțul ce sprijinea sticla; lângă dulap, pe celălalt perete, o vitrină din sticlă cu colțurele din pal melaminat maron închis se sprijinea pe un dulăpior de vreo patruzeci de centimetri înălțime, plină cu pahare, servicii de căni pentru cafea sau ceai și, bineînțeles, nelipsitele fotografii, cele mai multe alb-negru. În colț, soba de teracotă roșie în care trosneau lemnele. Sub geamul cu trei ochiuri mari, lungi, din lemn, vopsit în alb, pe peretele opus celui cu vitrina, două fotolii pat, masive, cu tapițerie din cuvertură de culoarea muștarului înflorată reliefat, străjuiau o masă de doisprezece persoane, strânsă, înconjurată cu șase scaune din fag cu spătar, tapițate cu un material verde închis. Pe unul din scaune stătea Mitică, cum îl alintau cunoscuții. Când îl văzu, acesta se ridică de la masă și veni înspre el la ușă.

- Salutări, vere! Maricica, care de-abia reuși să închidă ușa dinspre cameră, din cauza densității mobilei pe metru pătrat, spuse pe un ton formal: - Ia loc. Imediat vine și mâncarea. Între timp, cei doi bărbați își strânseră mâna și se așezară. - Maricico, adu sticla aceia cu vin… să-l cinstim cum se cuvine pe… oaspetele nostru, spuse Dumitru cu vocea-i groasă, sonoră. Maricica ieși. Dumitru Poponea era un bărbat voluminos, cu fața rotundă, umflată de grăsime, tuns foarte scurt, soldățește, ceea ce-i făcea să iasă în evidență ceafa groasă. Rumen, cu ochii mici, cenușii, înfundați în cap, fruntea îngustă, buze cărnoase, roșii și două rânduri de bărbie. Era de aceeași înălțime ca și Lucian, un metru nouăzeci, dar avea un abdomen considerabil, ce-i ținea pantalonii aproape în vene. Maricica aduse un pet cu vin și-l așeză pe masă împreună cu patru pahare pe care le scoase din vitrină și le șterse de praf cu un șervețel de hârtie, apoi se pregăti să iasă, când fuse oprită de Mitică: - Tu nu bei un pahar cu noi? - Mai târziu… Să pun masa. Ieși. Dumitru puse vin în pahare.

- Noroc, vere! - Noroc! Mitică bău plescăind satisfăcut. - Știi, în casa asta nu intrăm decât de două ori pe an… Fir-ar dracu’ de viață… Muncești o viață să stai în… șură… grajdi… naiba să ia, în timp ce în casa ta mare, frumoasă stau doar… șoareci… La voi acolo în… Australia, tot așa e? - Cum?! - Stați într-o amărâtă de bucătărie în timp ce casa stă… goală? Face praf și păianjeni?… - Nu… Îl privi mirat. Nu înțelegea prea bine. Noi avem o casă cu mai multe camere și locuim în toată. Bucătăria e pentru preparat mâncare, living-room-ul pentru zi și dormitoarele pentru dormit… normal, nu? - Așa deci… Asta da viață… Faci, muncești, construiești, dar și trăiești, nu ca… noi… Apropos… să-ți spun o întâmplare… (Sorbi cu saț din pahar, apoi continuă.) Am un prieten, e… buldozerist și… într-o zi făcea cu buldozerul un drum la mine la canton… El mi-a zis-o… El spunea că-i adevărat… amu’… Dumnezeu știe, dar eu cred că… la fel ar trebui să fac și eu… ha, ha, ha… ca el… ca buldozeristul. I-am zis și lui Maricica… ha, ha, ha… ce-a mai râs… (Goli paharul și se șterse cu mâneca la gură.) Dar bea, omule, că rămâi în urmă… Da… după cum spuneam… ăsta… buldozeristul… și-a făcut și el casă mare, cu două rânduri… nu-i de aici din sat… e din… Păltinoasa… cred… La naiba… Am uitat, dar ce mai contează?… El, după ce a terminat casa… spunea el… nevastă-sa – femeie harnică și ea,

nimic de zis – i-a zis: „Măi omule, hai să facem o bucătărie de vară… Știi cum e vara: cald, aburi, se strică pereții etc.”… ha, ha, ha… așa ca mine… A făcut omu’ și… bucătărie… (Își turnă din nou vin în pahar. Bău jumătate din conținut.) Ei și… făcu lângă bucătărie, o… șură… dar în așa fel ca din bucătărie să dea drept în ea… Ce-i trecuse prin cap lui nevastă-sa?… Să înfunde șura cu scândură… să-i facă un geam… că… după cum spunea ea… „intră zăpada când bate vântul”… zis și făcut… Înfundă Nicu a’ meu și șura că… bani avea. Vindea motorină pe rupte… ha, ha, ha… da, că lucrează la stat… ha, ha, ha… Cu patronii nu prea merge. Avea și animale… două vaci, cal… porci… ce mai? Era om gospodar și… încă mai este că n-o murit… Într-o zi, era vară, veni acasă de la lucru și găsi patul în… șură… plus aragazul, oalele… ce mai… totul… Nevastă-sa mută toate acareturile acolo… ha, ha, ha… bietul om, se conformă nevestisi care-i zise: „Mă omule, hai să stăm vara aici și să nu mai facem mizerie în bucătărie. E cald, frumos…” Tăcu omu’… ha, ha, ha… cu casă mare cu cinci camere, bucătărie în curte… ajunsese să doarmă în șură… La fel am ajuns și eu… bine… nu în șură, dar nici în casă… ha, ha, ha… (Lucian sorbea din paharul cu vin de parcă l-ar dezgusta, fără a-l întrerupe pe Mitică.) Ce face el a doua zi?… N-o să-ți vină a crede… ha, ha, ha… - Ce râzi așa cu poftă? Maricica care tocmai intră cu tacâmurile, îl țintui cu privirea întrebătoare. - Îi povesteam lui Lucian despre ce-a pățit Nicu, buldozeristul. Îi ziceam că… așa o să fac și eu cu tine… Maricica râse. - Ăla o scăpat, dar dacă faci așa, pe tine te trimit direct la Burdujeni sau la Sasca, sau… mai rău…la Socola…

- Da, da… S-o crezi tu… ha, ha, ha… Râse cu poftă, apoi, după ce Maricica ieși, continuă: - Cum spuneam… a doua zi… Nicu ăsta… se făcu pulbere… se îmbătă și merse acasă… luă calul, îi puse un sac în cap și-l băgă în „casa mare”… ha, ha, ha… Femeia când văzu, ieși în curte și începu să țipe luându-se de cap: „Oameni buni, săriți!… O înnebunit Nicu a’ meu!”… S-au strâns oamenii ca la balamuc în drum, dar Nicu… lăsă calul în casă și se duse de luă vaca, liniștit, de lanț și o băgă și pe asta în casă. Oamenii nu îndrăzneau să intervină… Nu știau ce-i bate capu’ lui Nicu. Așa că doar… priveau din uliță în timp ce nevastă-sa urla în curte cât o ținea gura… ha, ha, ha… Atunci ieși omu… se duse la poartă și spuse, calm, răspicat: „Oameni buni, credeți că dacă am băgat animalele în casă sunt nebun?… Nu, nu, și iar… nu!… Ea e nebună… Vedeți și voi… am făcut casă mare… cu două rânduri… bucătărie, șură, grajdi… ce mai?… de toate ca orice om gospodar… Și… ce credeți voi?… Vin ieri de la lucru… obosit, flămând ca vai de mine, iar ea… nevastă-mea asta „cu minte”… asta ce zice că eu îs… nebun, iar ea e în toate facultățile mintale… mă pune să mănânc şi să dorm în… şură… Da-da, oameni buni… în şură… eu… care am făcut ditamai casa, să nu am cât trăiesc un loc’şor acolo în ea… doar popa poate să intre, iar eu doar… mort?… Să mă scoată popa cu picioarele înainte?… Dar ce, am făcut casa pentru popi şi morţi?… Nu, fraţilor… Dacă e aşa, atunci să stea animalele în casă şi noi în… grajdi…” ha, ha, ha… Toţi au râs şi s-au dus la casele lor… I-au dat dreptate omului… Na, ce zici?… Nu se cade să fac şi eu aşa?… ha, ha, ha… Amândoi au râs cu poftă şi în urma acestei poveşti vinul megea parcă altfel, amintindu-i lui Lucian de inscripţia „hic bibitur!” de la barul din sat.

- Da… e bună povestioara… Moralistă chiar şi… dacă e şi reală – deşi nu mă îndoiesc că aşa e – atunci e şi… mai nostimă. După toată această poveste şi remarca „filosofică” a lui Lucian, Mitică îşi mai turnă un pahar de vin, apoi i-l umplu şi pe al vărului său, ce între timp şi-l golise. Nu prea mai aveau subiecte de discuţie, aşa că amândoi căzură într-o tăcere stânjenitoare chiar. După o pauză destul de lungă, în care doar se priviră aproape timizi, Mitică spuse, oarecum neştiind dacă face bine sau nu să înceapă cu poveştile lui vânătoreşti pe care nici nevastă-sa nu i le asculta. De fapt altceva nici nu prea aveau ce vorbi cei doi. Nu aveau amintiri comune, nu trăiseră în acelaşi mediu şi nici măcar nu aveau aceleaşi pasiuni. Lucian, un tânăr scriitor (cel puţin aşa se credea el după ce publicase în Australia un volum de poezii şi câteva nuvele în reviste de specialitate, primite oarecum binişor de critică), iar Mitică, pădurar cu pasiune pentru vânătoare – fără discuţie – fără nicio înclinare spre literatură, nici măcar spre a citi. Nu mai citise o carte de pe băncile şcolii, şi atunci doar cele obligatorii, ca Ion a lui Rebreanu, sau Moromeţii lui Marin Preda, şi nici pe acelea integral, doar aşa, sărind paginile pentru a-şi face o idee. - Ai fost vreodată la vânătoare? - Nu, deşi am acasă o puşcă de vânătoare. - Cum aşa? Dar e minunat. Se pot întâmpla atâtea în timpul unei partide de vânătoare… Zici că eşti scriitor… Păi, Mihai Sadoveanu a fost un erudit vânător… ştii cine-i Sadoveanu, nu? - Da. Am citit ceva scris de el. - Păi el a scris zeci de poveşti vânătoreşti…

Auzise de aceste „poveşti” vânătoreşti pe undeva. El sigur nu le citise. Lui îi plăcea să trăiască „poveştile”, nu să le citească. El vroia să fie cel ce le povesteşte, prsonajul principal. De aceea, făra a-i da lui Lucian nicio clipă pentru a obiecta, începu una dintre poveştile lui „hazlii” din timpul partidilor de vânătoare. După un timp, pe uşă intră Maricica cu aperitive şi împreună cu ea o tânără subţirică cu părul ca abanosul, prins într-o coadă de cal bogată. Lucian, care era cu spatele la uşă, nu o văzu, dar Mitică, din stânga lui, o observă imediat. - Uite cine a venit! exlamă el. Lucian se roti şi privirea îi căzu mirată pe buzele pline, ochii negri, adânci, foarte adânci, părul bogat, gâtul alb, pieptul viguros al tinerei femei, „Dar asta-i voluptatea însăşi!” exlamă el. Era aceiaşi fată pe care o întâlnise cu ceva timp în urmă în faţă la “hic bibitur!”. De data asta se ridică în picioare şi o privi cu o mai mare atenţie, iar ea se lăsă mângâiată de ochii lui fără a schiţa niciun gest. - Lili, ţi-l prezint pe vărul meu, Lucian. Lucian, ea e Lili, o prietenă, spuse Maricica zâmbind. Lucian doar o privi. Voia să se răzbune cumva pentru indiferenţa ei la prima lor întâlnire şi, un spiriduş l-a îndemnat să completeze nota de „ceremonie” a momentului, întinzându-i mâna ca pentru a o felicita după primirea unei distincţii înalte. Ea s-a supus mecanic şi mâna ei pe care o strânsese, era neplăcut de rece, de subţire… Deşi cel mai simplu ar fi fost să recepteze mica scenă de prost gust ca pe o glumă, dezbrăcând-o de orice semnificaţie, a preferat să o accepte ca pe o batjocură păstrându-şi rangul de „majordon” stilat şi afemeiat, în locul unuia de camerist flecar şi

răsfăţat. Făcea hatârul unui copil prost crescut fără să-şi trădeze resentimentul, deşi în imperceptibilul rictus de amărăciune al gurii se putea citi că o decepționase profund. Deodată, lui îi păru rău de prostia pe care o făcuse, dar acum îi era greu să repare stricăciunile. Ar fi vrut să destindă atmosfera printr-un cuvânt de spirit, dar nu găsea nici unul, şi apoi, chipul opac, de piatră, nu-l stimula deloc. - Ce aţi rămas aşa, stană de piatră? Aşezaţi-vă! Vocea Maricicăi îl scoase din starea de inerţie, readucându-l în pe pământ. Se aşezară. Lucian, pe moment, fără a îndrăzni s-o mai privească pe Lili, încercă să-şi adune toată atenţia asupra aperitivului bogat, ascultând fără interes povestea lui Mitică. - Şi atunci, spunea vânătorul, care, ca şi pescarul, sunt cei mai mari „mincinoşi”, bucureşteanul ăsta cu… puşca lui cu două ţevi, cu… lunetă, la vederea ursului, se lipi de un copac şi ţipă cât îl ţinu gura… ha, ha, ha… Taman vânător… Să faci pe tine cu puşca-n mână!… ha, ha, ha… Ei bine, ştiu că nu ai voie să ucizi urşii, dar cel puţin, tragi în… aer, aşa ca să-l… sperii. El, pe cuvântul meu că spun drept, nu mint, el… făcu pe dânsu’ de frică… ha, ha, ha… Râsul lui Mitcă îl molipsi oarecum, sau, doar ca să-i dea acestuia impresia că-l ascultase, râse. Maricica începu să aducă diferite feluri de mâncare, dar Lucian se mulţumi doar cu aperitivul şi încă un pahar cu vin pe care îl sorbi în porţii mici, tăcut, gânditor. - De ce nu mănânci? Vocea Maricicăi îl scoase pentru a doua oară din vis, aducându-l în viaţa reală. De câteva secunde bune o cerceta pe Lili aproape fără să constate acest lucru. Ochii ei mari, negri îi susţinuse de

câteva ori privirea şi chiar i se păru la un moment dat că i-ar fi zâmbit, dar nici de acest lucru nu era sigur. Ceva, ca o putere nevăzută îi tot atrăgea privirea spre Lili. Să fi fost dragoste? Ah, nu! În niciun caz!… Nu se putea gândi la dragoste. Dragostea nu apărea așa deodată, precum lovitura unui fulger. Era ca un fel de comoţie a simţurilor, ca şi cum timpul sar fi oprit în loc, iar acolo, într-un spaţiu fără limite, ca în văzduh, erau doar ei doi: Lucian şi Lili, doi oameni care se privesc fără a se cunoaşte, fără a şti cine sunt sau ce simt. Mitică se lupta cu paharul de vin şi cu limba care nu mai vroia să răspundă comenzilor pentru a-l ajuta să scoată sunete. El era absent la aproape tot ce se întâmpla în jur. Doar Maricica, cu mintea limpede, observă ceva, dar nu prea mult. Era prea ocupată să primească răspuns la întrebare şi să încerce să-l „îndoape” pe Lucian cu bucatele ei alese. Că doar nu degeaba muncise toată după-amiaza la prepararea sarmalelor, a fripturii de miel, prăjiturilor şi alte felurite mâncăruri. - Nu prea sunt obişnuit să mănânc seara. Îmi pare rău! Cred că deja sunt… plin. - Ah… dar nu se poate!… Cum aşa?… Te rog!… Insist!… - Mulţumesc mult, dar… nu mai merge… Maricica îl privi dezamăgită. Şi ea, care se chinuise atât!… Se uită la soţul ei care muşca cu poftă dintr-un picior de miel, în timp ce grăsimea i se prelingea pe bărbia dublă. „Ah… la dracu’, el ar trebui să mănânce cât o găină”, îşi spuse. “Uite ce umflat e şi… bagă în el ca o… batoză…” Nu mai insistă, ca să nu-l supere, dar în schimb îi puse la pachet din fiecare fel câte ceva. - Să ai mâine cel puţin…

- Mulţumesc! Eşti drăguţă! Se făcuse deja nouă seara, aşa că Lucian se pregăti să plece. - Stai, Lucian, spuse Maricica. Mergând acasă, o poţi conduce şi pe Lili. Merge în aceeaşi direcţie… Nu, Lili? Lili o privi de parcă ar fi muşcat-o. Nu avea niciun chef să meargă cu el, dar nu avu ce face. Se supuse şi, astfel, porniră împreună pe uliţa întunecată, împiedicându-se de pietre şi dând mereu în câte o groapă mai adâncă. Păşeau tăcuţi pe sub un cer înstelat, dar fără lună. Întunericul îi dădea o senzaţie de intimitate. O privea, căutând să-i desluşească chipul în acea beznă, dar, oricât încerca, nu reuşea. Tăcerea ei îl intimida şi aproape că-i rănea orgoliul bărbătesc. La un moment dat, i se păru că ea era plecată de lângă el. Că gândurile ei erau departe. Şi-ar fi dorit s-o oprească brusc şi să o sărute brutal pe buze, răzbunător, dar simţea că astfel de gest „brownean” nu era indicat în viaţa reală. Aceste săruturi se găsesc doar în cărţile acelea siropoase, „de doi bani”, cum le numea el, cumpărate la colţuri de stradă, scrise în pat după o partidă de sex, căutate de bărbaţii fără succes la femei, sau de femei tinere ce încă mai visează la Feţi Frumoşi pe cai albi, sau de cele măritate, nesatisfăcute de bărbaţii lor, prea obosiţi de muncă, sau şi mai rău, plictisiţi de corpul lor uneori prea gras, alteori neinteresant, lipsit de mister. Fata se împiedică şi, pe cale să cadă, braţul bărbatului o culese înainte ca aceasta să atingă pământul. O lipi de el, repunând-o pe picioare. Ar fi vrut să nu-i mai dea drumul, să se îmbete de parfumul ei, dar ceva în mintea lui îi şopti să o lase uşor, echilibrând-o. Ea bângui un mulţumesc franţuzesc, slab, aproape

fără a-l privi. După câteva minute, ajunseră în faţa unei porţi înalte din lemn. Lili se opri. - Am ajuns… Merci! - Cu plăcere. Doamne!… Cât ar fi vrut s-o sărute… să-i strivească trupul ei fraged de pieptul lui!… Dar nu îndrăzni. - Noapte bună! spuse ea şi se întoarse pentru a deschide poarta. - O să ne mai vedem? Ea se opri, dar fără a-l privi, întrebă aproape şoptit: - De ce? Intră, fără a mai aştepta vreun răspuns. Ca şi cum acel “De ce?” ar fi însemnat “Ce rost are!” Lucian rămase în drum, singur. “Şi până la urmă, de ce?” - Noapte bună! şopti el, apoi urcă pe uliţă înspre casa lui, trist, dezamăgit, lovit în amorul propriu… O iubea? Nu!… O dorea?… O, da… şi încă cum!…

Dar cine era de fapt această Lili, Liliana Tcaciuc? Nimeni din sat nu ştia exact. Unii spuneau că este sora Mariei Jigău, soţia ciobanului Vasile Jigău, Maria fiind de prin partea Iaşilor, alţii că e doar un copil luat de suflet, iar unii au ajuns până într-acolo cu speculaţiile spunând despre Lili că ar fi fata lui Vasile de la o altă femeie. Ceea ce ştiau ei sigur era că apăruse în sat în urmă cu vreo şapte ani, pe când aceasta avea vreo 11-12 ani, şi de atunci rămăsese acolo. Vasile avea vreo 35-36 de ani, iar soţia lui doar 15 ani. Apropiate de vârstă, cele două s-au înţeles de minune. Poate că unii ce citesc aceste rânduri se miră de faptul că o fată la cincisprezece ani poate fi măritată în secolul douăzeci, de aceea mă simt oarecum dator să dau mai multe explicaţii, de fapt nu prea este mult de explicat, având în vedere unele mediatizări făcute pe această temă, doar că, acestea erau atribuite unei etnii ce se supune unei anumite culturi. Cel puţin în partea Buvovinei, în satele Doroteia, Stulpicani, Slătioara – am dat aceste nume de sate fiind sigur că acolo există chiar şi acum când scriu, în secolul douăzeci şi unu, acest “fenomen” – fetele sunt măritate de către părinţi cu bărbaţi aleşi de ei, în special cu avere, marea majoritate a fetelor fiind sărace, dar suficient de supuse bărbatului că ajung să muncească cot la cot cu ei în pădure (îndeletnicirea mai frecventă pe lângă oierit). Un alt lucru interesant de spus ar fi că mai toate familiile din sat sunt înrudite sau, dacă nu, sunt cumătrii, de unde şi forma lor de adresare „vă cumă’” pe care

orice vizitator o poate auzi dacă ajunge pe acele meleaguri. De unde totuşi atâţia „cumătri”? Păi, simplu, la o nuntă mirii se pricopsesc cu câte 30-40 de naşi, după cum spune şi zicala ce circulă în zonă: „Câţi naşi atâţi nuntaşi”. Ei bine, astea fiind spuse, să ne întoarcem la eroii povestirii noastre, pentru a nu vă plictisi prea mult, cu speranţa că nu am făcut-o deja. Deci, după cum vă spuneam, aceste două fete erau ca două surori, diferenţa de vârstă dintre ele fiind de doar 3-4 ani. Vasile Jigău, soţul Mariei, cioban fiind de meserie, urca pe munte din primăvară şi cobora abia toamna târziu. Bineînţeles că mai venea acasă şi în timpul verii, dar numai pentru o zi-două, apoi pleca din nou. Avea oi multe.Vreo patru sute, şi nu-şi permitea să-şi lase ciobanii angajaţi singuri pe munte. Vă daţi seama că Maria, era singură mai tot timpul şi la o vârstă la care orice fată vroia mai mult, mai ales cea cu bărbat, dar cu toate acestea, Maria îi fu fidelă bărbatului său, chiar dacă uneori a fost nevoită să recurgă la alte mijloace, poate mai puţin ortodoxe, dar ce putea face, de parcă punerea de „coarne” bărbatului era mai „ortodox”? Într-una din seri, pe când Lili avea 16 ani, Maria îi pregăti apă caldă pentru baie şi o turnă într-o vană mare de stejar ce o aşezaseră în mijlocul bucătăriei. Vasile era pe munte, iar ele amândouă se băgară în vana pe jumătate cu apă călduţă, aburindă. Aveau obiceiul să facă baie împreună, să se spele una pe alta cu buretele pe spate, exact acele lucruri mărunte pe care le-ar face două surori, dar în seara aceea fusese altfel. Era seara ce le-a schimbat amândurora viaţa. Maria trecuse încet cu buretele pe spate, pe sub braţ sub sânul fetei abia răsărit – nu era mai mare ca o portocală – cu sfârcuri ascuţite de culoarea ciocolatei, apoi la fel de încet, coborî pe abdomenul plat de copilă, spre pubisul acoperit cu păr rar ce-i stătea lipit de piele. Plimbă din ce în ce mai repede buretele peste locul acela în care se adună toată plăcerea dragostei unei femei. Fata scăpă un ignet scurt. - Maria? bângui ea.

Dar aceasta nu o luă în seamă. În picioare, amândoua, Maria se lipise mai tare de fesele fetei mişcându-se în ritmul mâinii cu buretele, începu să sufle greu în urechea tinerei, în timp ce cu limba se juca cu lobul acesteia. Străpunsă de senzaţii noi, necunoscute, Lili se încordă – tremura toată şi gemea încet cu gura uşor întredeschisă, dându-şi ochii peste cap. - Să nu-ţi fie frică, Lili, îi şopti Maria în ureche. Vino! Lili ieşi aproape hipnotizată din vană şi se lăsă dusă de Maria, ce o ţinea de mână, pe patul pregătit pentru noapte. Cearşaful alb, de in, se umezi sub corpurile lor încă ude. Se abandonară una în braţele celeilalte pierzându-se într-o plăcere carnală inedită pentru amândouă. Era pentru prima oară pentru Maria când facea dragoste cu altcineva decât Vasile, dar ei nu i se păru că-l înşeală. De fapt, n-o simţi niciodată, atât timp cât nici un alt organ străin nu-i penetră intimitatea. Pe vremea aceea – era înainte de Revoluţia din ’89 – acest fel de relaţie nu numai că era imorală, dar era şi interzisă de lege, iar la sat o astfel de faptă era pedepsită mai aspru decât ar fi pedepsit-o legea. Satul, spre deosebire de oraş care este mai indiferent, este mult mai transparent – membrii obştii unui sat se cunosc mai bine chiar decât locuitorii unui bloc care, de multe ori, trec unii pe lângă alţii fără a se saluta măcar. Chiar şi acum, când suntem deja de ceva timp în secolul douăzeci şi unu, la sat, astfel de îndeletniciri, de legături, de relaţii sunt aspru taxate şi cei ce au curajul – pentru că-ţi trebuie curaj când trăieşti între oameni ce ascultă de popa mai mult decât de Dumnezeu, şi aici nu ma refer doar la acest aspect, ci în general – “neobrăzarea” să aibă astfel de “apucături”, iar fi costat marginalizarea, excluderea din comunitate, vorbe urâte etc., ar trebui să fie mai secretoşi chiar decât bibliotecile Vaticanului. Dar cele două tinere au ştiut să ascundă foarte bine relaţia lor “obscură” şi, astfel nimeni nu a bănuit nimic, nici măcar Vasile care, nu de puţine ori atunci când

făcea dragoste cu Maria, era privit, spionat din umbră de către Lili, care încă nu înţelegea sau mai bine spus, nu ştia ce simte o femeie atunci când penisul unui bărbat intră în ea. Chiar dacă nu de puţine ori colegii lui Vasile de la stână râdeau pe seama lui prin remarci ca: “Ce crezi tu, măi Vasile, că nevastăta, aşa tinerică şi cu poftă de viaţă nu te înşeală, te aşteptă pe tine, un boşorog. Păi când o mănâncă crezi că o face c-un păpuşoi… ha, ha, ha… S-o crezi tu!” Vasile, totuşi, încerca să-i ţină partea nevesti-si. Cu toate că nu recunoştea, el o urmărise oarecum pe Maria şi nu aflase nimic ce să o compromită. Chiar şi oamenii din sat – iar la sat telefonul fără fir funcţionează cel mai bine – aveau numai cuvinte de laudă la adresa ei, cât şi pentru Liliana, care terminase liceul şi nimeni nu o văzuse vreodată cu un băiat, de aceea şi dorinţa Maricicăi de a o “cupla” cu Lucian. În seara aceea în care Lucian o conduse acasă, Lili nu mai avuse nicio poftă de Maria, chiar dacă avea chef să facă sex. Parcă nu mai putea face asta, cel puţin nu cu Maria. Simţea că ceva se schimbase, că nu mai putea continua în felul acela. Avea impresia că greutatea “păcatului” îi apăsa pieptul şi, chiar dacă Maria nu-şi dădu seama, iar Lili se comportă normal, finalul acestei relaţii i se păru iminent tinerei, foarte aproape chiar. “Să fie vina acestui Lucian? Să-mi placă? Puţin probabil. E un bădăran, un prost crescut. M-a tratat ca pe o servitoare, un gunoi… Nu, nu şi iar… nu! Ce aş putea găsi la el?” Nu putea să o înşele pe Maria. O iubea… Da… Chiar o iubea. Ce dacă ceea ce făceau era privit de către alţii chiorâş. Nu-i păsa. Odată, deschizând Maria discuţia despre homosexualitate în prezenţa unui văr al ei ce era profesor de istorie, acesta a spus, spre stupoarea lui Vasile, că nu are nimic împotrivă. “Dar e imoral!” ţipă Vasile nervos, indignat. “De ce?” întrebă profesorul. “De ce să fie imoral? Oare ce este moralitatea sau imoralitatea? Toate acestea se află doar în mintea omului. Dacă este lege atunci este şi fărădelege. Dacă a merge beat pe drum nu-i frumos, este imoral în mintea mea, dar în mintea altuia nu este aşa. Lui nu i se pare ceva ieşit din comun. E ceva normal,

deci: moral.”, “Nu-i acelaşi lucru.”, “Ba da, doar că moralitatea este văzută din mai multe perspective, religioase sau nu. Lăsând la o parte religia, care prea ne conduce vieţile, destinele – şi dacă ar fi doar religia cea care conduce, dar nu. Sunt nişte oameni care se arată religioşi şi ne conduc după propriile canoane pe care nici ei nu le respectă, doar pentru câştig. Dar lăsând deoparte religia, cum am spus, să privim în om, în mintea, în inima lui de unde vin toate: dragoste, ură, sentimentele cele mai des întâlnite. Omul nutreşte pasiuni cu mintea, le aplică cu inima şi le execută fizic. Ce are a face de ce sex este cel de care te simţi atras, dacă dragostea, pasiunea sunt adevărate, pornite din inimă. Atracţia între oameni este naturală, firească, naturalia non sunt turpia – cele fireşti nu sunt ruşinoase. Mă veţi acuza că sunt pro homosexualitate… ha, ha, ha… Nu sunt, dar nici nu o discriminez. Fiecare e liber să aleagă că tot propovăduim cu toţii “liberul arbitru”, nu? Chiar Dumnezeu ne dă această libertate de alegere, în ciuda faptului că unii vorbesc de predestinare. Iar dacă e predestinare, atunci nimeni nu mai este culpabil de ceea ce face afară de Dumnezeu care “a făcut vase de cinste şi vase de ocară”. Dacă pe homosexual Dumnezeu l-a făcut vas de ocară, atunci de ce să-l acuzăm noi de ceva ce îi este dat “de sus”? “Iubiţi-vă unii pe alţii” şi “nu judecaţi, căci are cine să judece, judecata este a lui Dumneze”, spune Biblia. Vedeţi? Chiar religia, cea care acuză pe o parte, pe cealaltă îi scuză… Trebuie să ne dăm după lumea “civilizată” şi să privim pe semenii noştri, indiferent de orientare religioasă, sexuală, politică etc., sau rasă, ca pe aproapele nostru şi să nu-i judecăm, căci are cine să-i judece – dacă credeţi în Dumnezeu. Să nu priviţi aceste opinii precum a făcut Du Verdier, care îşi făcea cucernic cruci în faţa unei opere “cu plină duhneală de ateism”, parva licet componere magnis – dacă e îngăduit a asemăna pe cele mărunte cu cele mari – şi nu veţi fugi de mine ca de ciumă, acea ciumă înveşmântată, aşa cum a văzut-o Apolonius din Thyone. Eu vreu să mă dau după concepţiile actuale şi să renunţ la cele trecute, vechi…”, “Te dai că n-ai încotro, dar de luat, te va lua dracu’… ha, ha, ha…” spusese atunci Vasile, făcându-l pe profesor să râdă. Atunci, când Maria îl ascultase cu

atenţie, simţise că în acest profesor putea avea încredere şi chiar un aliat în cazul în care se va descoperi secretul ei, dar avea să afle mai târziu, cu stupoare, că nu era aşa. Acestuia îi plăcea doar să filosofeze, de dragul discuţiei, a contrazicerilor fără rost, şi uneori, ca şi atunci, ţinea prelegeri lungi, înţesate cu citate, doar din mândria de a fi privit ca un “mare învăţat.” Lili ieşi afară pe gang în aerul răcoros al serii de primăvară şi privi stelele, acele mici luminiţe ce parcă îi făceau cu ochiul. Nu putea dormi. De ce? Ce o tulbura aşa mult? Lucian? Fluturii din stomac ce-i simţise atunci când fusese în braţele lui? Fluturi? De ce se gândise totuşi la fluturi? După o lungă vegetare larvară, simulând moartea, viermele se mişcă, se trezeşte, capătă aripi, părăseşte cristalida, zboară. Ea nu avea aripi. Nu zbura, totuşi, nu era timpul oare să iasă din “cristalidă”? Să-şi ia viaţa în piept şi rolul ei de femeie în casa unui bărbat? Nu avea şi ea nevoie să cunoască dragostea, trupul, îmbrăţişarea unui bărbat? Maria nu ar trebui să-i reproşeze nimic, doar ea îl avea pe Vasile şi ea nu avea nimic împotrivă. De ce ar avea Maria ceva împotrivă dacă s-ar mărita… La dracu’! Ajunsese prea departe. De la Lucian, la măritiş. Unde era legătura între gândul “Lucian” şi gândul “măritiş”? Doar nu le cuplase gândindu-se să se mărite cu Lucian? Se sperie. Un frison îi străbătu şira spinării. Cu toate acestea, trebuia să-şi caute un bărbat pe care să-l iubească, s-o iubească, chiar dacă ar înşela-o astfel pe “Doamna Nifleset” a Mariei… ha, ha, ha… “Doamna Nifleset”!… “De unde am mai scos-o? Şi ce nume i-am dat! Semnificativ ebraic, la fel cum făceau aceştia pe timpul Judecătorilor, dând copiilor nume semnificative, cabalistic… ha, ha, ha… Această seară a “botezului” păsăricii Mariei ar trebui să n-o uit”. Se întrebă dacă să-şi dea palme ca în Basché sau să scrijilească cu cuţitul pe scândura ce împrejmuia gangul. Într-un final nu recurse la niciuna dintre acestea, ci intră în casă şi se băgă în pat, adormind cu… Lucian în gând…

Era o dimineaţă frumoasă, iar soarele se revărsa în culori de foc prin geamurile minuscule peste pătura roşie cu care era învelit. Deşi adormise târziu, Lili nu-l părăsise nici în vis. Sări din pat ca ars. Când îşi privi ceasul, constată cu stupoare că era trecut de opt. Cât dormise! De obicei, se trezea la ora cinci dimineaţă şi după ce făcea un duş, se bărbierea, iar până la şapte îşi bea cafeau şi citea sau se uita la televizor. Aici, în casa în care trăiseră bunicii lui, chiar şi el împreună cu părinţii până au plecat în Australia, nu avea de niciunele. Se îmbrăcă la repezeală, zgribulind în dimineaţa primăvăratecă prea rece pentru cineva care nu era învăţat cu clima. Duş? A… da… îşi aminti că într-un colţ al cerdacului, înspre curte, se afla un ciubăr mic din stejar plin cu apă. Fusese umplut de Mitică cu o zi înainte, de dimineaţă. Un ol din ceramică roşie era agăţat într-un cui pe stâlpul din lemn ce susţinea acoperişul. Ieşi. Îşi dete maieul jos şi, în bustul gol, îşi aruncă cu apă ajutându-se de ol, în cap şi pe spate. După ce execută de trei ori această operaţiune, puse repede olul la loc şi, tremurând tot, se şterse cu prosopul imens frecânduşi antebraţele într-un du-te-vino rapid, până le făcură să ardă. “Ce primitiv!” Soarele răspândea radios o lumină pentru care se părea că încă nu fusese pusă la punct şi ideea de căldură. Se rase la repezeală, apoi fugi în casă. După ce se îmbrăcă, se duse şi aduse câteva vreascuri ce erau aruncate de-a valma în şura unde se afla căruţa aceea antică. Aprinse focul și puse un ibric

pentru cafea. Trebuia să facă unele schimbări în casă, şi pentru asta era necesar “shopping-ul”. Lili nu-l lăsă nici atunci când îşi servea cafeaua pe cerdac aproape moţăind ca mâţele la soare. Nu era încă sigur de dorinţele pe care le nutrea pentru această fată. Într-adevăr, în jurul orei 11, îşi luă maşina pe care o închiriase din Bucureşti când venise, un Ford albastru, şi se duse la Mitică. Pe acesta nu-l găsi acasă, era la canton, dar o găsi pe Maricica, pe care o rugă să meargă cu el să-şi cumpere câte ceva, dar aceasta nu putu merge. Nu avea cu cine să-și lase copilul, şi pe deasupra îl aştepta pe Mitică la 12-12:30 la masă. - Te duci în Gura-Humorului. Acolo găseşti magazine de unde poţi cumpăra tot ce vrei, spuse Maricica, cerându-şi în acelaşi timp scuze că nu-l poate însoţi. În Gura Humorului, orăşel destul de mic, nu avu probleme. Găsi rapid tot ce-şi dorise. Un aragaz, o butelie, un radio, câteva cărţi, toate scrise de autori români – pentru că aceștia îl interesau mai mult, dorindu-și să se familiarizeze cu literatura română -, dar şi o antologie de poezii scrise de poeţi din Basarabia, “Constelaţia lirei”. Aceasta îl atrăsese, cunoscând de la mama lui anumite aspecte ale istoriei României printre care şi despre Unirea din 1918 şi pierdea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herța de după al II-lea război mondial. Se făcuse ora unu, aşa că se grăbi să ajungă acasă, nu înainte de ași cumpăra şi câteva produse alimentare. Ştia să gătească. Învăţase de la mama lui, care nu lăsa pe nimeni în bucătărie, deşi aveau şi femei ce serveau în casă. Îşi aranjă totul frumos în casă, apoi se puse să prepare paste cu peşte. Acum nu se mai simţea singur. Radioul aduse în casa lui, pe lângă ştiri, şi muzică tradiţională şi universală, precum şi un plus de viaţă, rupând melancolia. Cu toate acestea, ceva nu mergea. Gândurile îi erau plecate în altă parte, mai exact la Lili.

Nu putea să fie îndrăgostit de ea. Încă o mai iubea pe Debby, fata aceia cu părul bogat de culoarea grâului copt şi ochi atât de verzi că te pierdeai în ei. Debby O’Neill, o irlandeză ce locuise împreună cu părinţii în Loganholme pe Redland Bay Rd., unde avea şi el o casă. Loganholme este o suburbie a orașului Logan City, oraş ce poartă numele căpitanului Patrick Logan la numai 18 mile de Brisbane, capitala statului Qeensland. Loganholme, cu o populaţie de numai 6000 de locuitori are mai mult statut de sat, având în vedere imensa suprafaţă agricolă de care dispune. Lucian o întîlnise pe Debby în Cornubia Park de pe Bryants Road, unde era împreună cu nişte prieteni comuni. Ca şi el, aceasta era în Australia de mică şi crescuseră aproape împreună, doar că fără a avea un contact direct, deorece el crescuse mai mult la casa de la fermă, iar în cea din Loganholme vene foarte rar. Se plăcuseră încă din primele minute, ca a doua zi să-şi dea întâlnire la un picnic pe malul râului Logan la First Hole. Relaţia lor nu durase prea mult. Tatăl fetei, un bărbat înalt, musculos, mândru de originile sale, dorea ca fata lui să se mărite cu un bărbat de aceiaşi naţionalitate. Cu toate că amândoi se iubeau enorm, sincer, John O’Neill o dusese pe fiica lui în Irlanda, la părinţii săi, şi se întorsese după o lună fără ea. Durerea lui Lucian fusese insuportabilă. Nu ştia dacă aceasta se va mai întoarce vreodată, iar pe John O’Neill nu îndrăznea să-l întrebe. Acesta nu fusese niciodată de acord cu relaţia lor. După aproximativ două luni, primi o scrisoare din Irlanda. Era de la Debby: “Dragul meu Luci, Îmi este foarte dor de tine. Dacă aş putea, chiar acum m-aş urca în primul avion şi aş veni în Logan City, dar nu se poate. Nu ştiu dacă ne vom mai revedea vreodată, dar sper să nu fie aşa. Sper ca tatăl meu să se răzgândească şi să mă lase să revin în Australia. Mi-a zis că vrea să vândă tot acolo şi să se întoarcă în Irlanda de tot. El m-a adus aici să mă mărite cu un tânăr, băiatul unui prieten al său, dar nu-mi place de el şi tata ştie,

dar el nu vrea să înţeleagă. O ţine mereu pe a lui că dacă nu mă mărit cu Bob – aşa îl cheamă pe acesta – nici să nu mă gândesc că voi avea vreo şansă să mă întorc în Australia şi să te reîntâlnesc. Ah, te iubesc aşa mult şi sunt atât de derutată că nici nu ştiu ce-i mai bine să fac. Învaţă-mă tu. Eu nu mai am nicio… putere. În fiecare seară plâng afundată cu faţa în pernă pentru a nu mă auzi bunica – săraca, e bolnavă şi mă iubeşte aşa de mult! Nu m-a văzut de când eram de numai trei ani, şi acum nu vreau să mă vadă plângînd, tristă. Te rog să mă ierţi, iubitule. Nu pot face nimic. Sunt legată de mâini şi picioare şi nu am nicio posibilitate. Poate crezi că aş putea evada, dar nu sunt şanse. Vorbeşte tu cu mama, poate că ea va înţelege dorinţa, iubirea şi durerea noastră. Poate va interveni pe lângă tata şi se va răzgândi în privinţa relaţiei noastre. În fiecare seară când merg la culcare îmi amintesc scenele de tandreţe, de iubire pe care noi le-am trăit aşa de intens şi simt că înnebunesc, că mi se pune ceva pe piept şi nu pot răsufla, o durere indensă, insuportabilă, până la lacrimi. Ah, dragul meu, ce n-aş da acum să mă afiu în braţele tale, să mă ascund la pieptul tău, să mă pierd cu totul sub privirea ta, câpruie… Dar nu se poate. Totul este în van. Te las acum, iubitule, şi te rog să nu mă uiţi. Să mergi la mama şi să vorbeşti cu ea. Te iubesc muuuult!!! Cu cea mai pură dragoste din lume, a ta pentru totdeauna, indiferent de ce se va întâmpla, Debby” De ce oare, se întreba acum, când, împreună cu Maricica, intră în casă? De ce i se întâmplaseră toate acestea lui? A ajuns la o vârstă la care nu mai avea nicio şansă la iubire. Era bătrân, albise, şi chiar dacă ar fi dorit să-şi facă o familie, acum era prea târziu. Cu un an înainte de a veni în România anilor ’91 se îndrăgostise de Debby. Destinul, Dumnezeu, dracu’ – nici el nu ştia cine – îi băgă beţe în roate şi îşi pierdu iubita, apoi când venise în România – Lili… Ah Lili… O căutase în ziua aceea pe drum. Intrase chiar şi în barul “Hic bibitur”, unde mai spre seară intră şi

ea şi cumpără două pâini. (Tot acolo, într-o cameră separată se vindeau şi produse alimentare.) Lucian o invită la un suc, dar ea refuză, pe motiv că se grăbeşte. - Atunci te conduc. - Nu-i nevoie, se grăbi ea să spună. Nu trebuie să te deranjezi. - Dar nu mă deranjez. Şi aşa merg acasă şi mergi în aceeaşi direcţie. Ea nu zise nimic. Porni, pe uliţă, în deal. Lucian îşi lăsă berea doar pe jumătate băută şi o prinse din urmă. - De ce fugi de mine? o întrebă el. - De ce fug? râse forţat. Dar nu fug. - Ba am impresia că te tot fereşti. Te-am căutat toată ziua. Chiar am stat în faţa porţii tale sperând să te văd prin curte. - Am fost acasă şi nu te-am observat. Îşi întoarse privirea. Minţea. Îl văzuse pe fereastră cum stătea pe o bancă de la poarta de vis-a-vis, fuma şi arunca priviri dese înspre casă, curte, chiar şi pe uliţă. Evitase să iasă din casă, pretextând că o doare capul, numai să nu o vadă. Știa că pe ea o aștepta. De ce ai vrut să mă vezi? Aseară nu ai fost prea încântat de… mine… - Aseară am fost un prost şi unul dintre motive pentru care am vrut să te văd azi este de a-mi cere scuze. - Bun. Unul dintre motive, dar care sunt celelalte motive, căci bănuiesc a fi mai multe, atât timp că ai spus „unul dintre motive”?

De data asta zâmbi sincer, dezgolindu-şi şiragul de dinţi imaculaţi, perfecţi. Avea un zâmbet larg cât Calea Victoriei. Două gropiţe i se formară în obraji, gropiţe pe care Lucian ar fi vrut să i le atingă cu buzele. - Alt motiv ar fi că am vrut să te văd. Îmi era… dor de tine. - Dor de mine? De ce? Nici nu mă cunoşti. Cu douăzeci şi patru de ore în urmă nici nu ştiai că exist, de fapt pentru tine nici nu existam. - Sincer? Nu ştiu. Ştiu doar că mi-a fost dor de tine, că aseară, azi-noapte, m-am gândit numai la tine. Că m-am înjurat singur pentru prostia pe care am făcut-o, pentru lipsa de respect, pentru că… nu te-am sărutat… Lili se opri deodată în loc, rumenă de timiditate, dar totuşi măgulită – îl repezi dorind să fie sigură pe ce spune, obiectivă, dar nu-i reuşi: - Ce te face să crezi că aş fi acceptat, că nu te-aş fi plesnit? De data asta, Lucian râse. Îi simţi tremurul vocii şi ştia că nu simţea ceea ce spunea. Că inima ei spunea altceva. Că şi ea şi-ar fi dorit să fie sărutată. - Dacă e vorba doar de o palmă, atunci mă prind s-o primesc. Pentru o simplă atingere a buzelor tale aş fi dispus să încasez câte palme ai tu chef să-mi dai. Această remarcă o făcu pe fată să râdă cu poftă. - Să ştii că nu sunt atât de “dulce” pe cât ai tu impresia că aş fi. - De unde ştii? Ţi-a spus cineva asta?

Ea râse din nou. Nu-i spusese nimeni. De fapt, nici nu avea cine, afară de Maria. Nu mai sărutase niciodată un bărbat. - Ştiu. Doar e gura mea, şi tot acolo am şi limba, cu tot cu papilele gustative. - Ai dreptate, dar până nu simt eu cu papilele mele, nu te pot crede. Ce zici? Facem o încercare. -Nu! spuse ea mai răspicat ca oricând şi aproape cuprinsă de teamă. De o teamă ce o necăjise încă din clipa în care îl văzu pentru prima oară. Aproape că ajunseseră la ea acasă. - Să lăsăm toate deoparte. Ce zici, ne mai putem vedea? Şi, ca răspuns la întrebarea pe care urmează să mi-o pui, “De ce?”, ar fi: pentru că mă simt bine alături de tine, pentru că vreau să te cunosc mai bine, să mă cunoşti şi poate, cine ştie, să mă lămuresc într-o zi, când vei vrea tu, dacă eşti dulce au ba. - Şi ce să facem? Să ne plimbăm pe uliţă, să fim priviţi ca pe scena unui teatru de la ferestrele caselor de către babe şi femei ce-şi aşteaptă bărbaţii din munţi, ca mai apoi să aibă ce bârfi pe la porţi, sau să ne băgăm în crâşmă alături de nimicurile satului? - Nu. Să ieşim undeva împreună, la un film, ceva… doar este cinema aici, nu? - Doar în Humor. - Atunci mergem la Humor. Unde-i asta? - De la Frasin în dreapta, vreo 5-6 Km.

- A… În Gura Humorului, zici. - Da-da. - Ei, păi e aproape. Ce zici? - Nu ştiu… eu… Se gândea la Maria. Ce să-i zică? Ce scuză să aibă. Va găsi ea ceva. Acceptă. Mâine la 4 după masă e bine? - Perfect. Ne vedem mâine… O privi o clipă. Sărutul? - Nu fi nesimţit. Poate mă răzgândesc. Râse. - Bine-bine, fără săruturi sau alte prostioare, dar de mână te voi putea ţine? - Nu forţa nota. Intră în curte. Lucian aproape că zbură până acasă, unde, după ce dădu drumul la aparat, începu să cînte odată cu Mădălina Manole: “Fată dragă nu fi tristă/ Fiindcă e păcat/ Fără lacrimi nu există/ Dor adevărat…”

- Maria, pot să merg în serara asta la un film în Humor? Întrebarea veni de la Lili cu teama unui refuz din partea Mariei, astfel să fie nevoită să se certe pentru a putea pleca cu Lucian la film, dar, spre surprinderea ei, Maria nu avusese nimic de obiectat. Nici măcar nu o întrebă cu cine merge. - Trebuie să mai ieşi şi tu din casă, Lili. Prea pari aşa ca o… călugăriţă. Uite… scoase din dulap nişte bani şi-i dete. Să ai de cheltuială. La ora patru fără un sfert, Lili se duse pe uliţă înaintea lui Lucian, ca acesta să nu fie nevoit să oprească în faţa casei şi să vadă Maria cu cine merge la film. Cu toate acestea, nu scăpă de privirea Mariei, care, atunci când o văzu mergând în direcţia opusă, ieşi la poartă şi o văzu în maşină. Îi făcu cu mîna zâmbind. - E sora ta? o întrebă Lucian când o văzu pe Maria. - Nu. Eu nu am părinţi și nici surori. Stau la ei de câţiva ani. - Părinţii tăi au murit? - Te rog! Nu vreau să vorbesc despre asta… Nu… acum.

- Bine-bine. Îmi cer scuze. La “Cinema Lumina” din Gura Humorului rula un film indian, la mare căutare pe vremea aceea. Lucian cumpără bilete şi intrară împreună în sala cinematografului. Se aşezară pe două din scaunele rabatabile, tapiţate în roşu închis, şi aşteptară să se stingă luminile şi să ruleze celebrul film “O floare şi doi grădinari”. - Ai mai văzut filmul? îl întrebă Lili. - Nu. Tu? - De două ori. În timpul lui Ceauşescu, singurele fime nonpolitice şi care nu aveau nimic a face cu comunismul erau filmele indiene, pe care cu toţii le aşteptam cu sufletul la gură, saturaţi de “Pistruiatul” – care este un film frumos, dar izul acela de erou comunist care ne era vârît pe gât cu de-a sila şi desele difuzări atât la televizor cât şi la cinema ne dăduse un sentiment de dezgust, de saturaţie – apoi mai erau „Noi, cei din linia întâi”, „A doua variantă”, „Încrederea”. Bine, nu chiar toate erau cu temă comunistă, dar se simțea cenzura în ele. Începuse filmul. Primele imagini şi muzica indiană îi atraseră atenţia bărbatului. În timpul filmului, prins de iubirea pasională a personajelor Amar Kumar (Sanjay Khan), Somna K. Kaushal (Sadhana Shivdasani), îi apucă cu delicateţe mâna Lilianei. Ea i-o strânse uşor în semn că nu este deranjată de gestul său şi-i zâmbi. Lucian prinse curaj. Simţea că avea o şansă în plus de a mai ieşi cu ea. Nu simţea neapărat iubire pentru ea, dar o plăcea, mult, chiar o dorea. De câte ori o privea, încerca să-şi închipuie cum ar arăta goală. Era curios dacă mărimea sânilor de sub bluziţa de mohair roz era cea reală sau dacă purta sutien cu burete; dacă

pielea pe abdomen e la fel de albă ca cea de pe gât; dacă… dacă… etc. etc. etc. Mai avusese relaţii sexuale până atunci, dar toate fuseseră vulgare, fugitive, nepasionale. Folosise femeile ca pe o simplă “maşină de descărcat”, neluând în calcul că ar fi putut frânge inimi, iar atunci când o anumită Grace, o roşcată cu părul numai inele şi ochi de cleştar îl ameninţă cu sinuciderea dacă o părăseşte, el îi spusese indiferent: “Cu atât mai bine. Scapă lumea de o viperă.” „Ei bine, dacă nu te deranjează moartea mea şi dacă nu te simţi vinovat, atunci nu are niciun rost s-o fac. Eşti un nenorocit lipsit de orice sentiment.” Şi nu o făcu. La două luni, se căsători, şi el fu invitat la nuntă. “Ce proastă am fost, Luci!” îi spusese ea atunci sărutându-l pe obraji. Cu Lili era altceva. Simţea că e ceva deosebit, că înlăuntrul său se produce o schimbare, o schimbare ce îl speria chiar şi nu înţelegea de ce. Uneori, anumite schimbări bruşte, apărute deodată în viaţa noastră, ne iau pe nepregătite, prin surprindere, şi atunci ne sperie, ne face să tremurăm în faţa lor, orbi chiar, aşa cum s-au speriat cei trei ucenici când Isus li s-a arătat lor cu adevărata lui faţă pe muntele Tabor. Cu Debby nu simţise aşa ceva, din contră, totul decursese lin, fără premeditare, doar se trezi că o iubeşte. Nu o cunoscuse niciodată carnal. Nu simţise nevoia sau, mai bine zis, o respecta prea mult pentru a îndrăzni să meargă mai departe decât câteva săruturi. Încercase odată să-i prindă un sân în palmă. Debby nu ripostase, dar îi zisese cu un fel de amărăciune în glas: “Luci, nu te opresc să-mi atingi sânii, dar ştii că nu putem merge mai departe şi îţi faci singur rău ţie, dar şi mie.” De atunci nu mai îndrăzni. Continuară aşa până la plecarea ei în Irlanda, într-o dragoste mai mult platonică decât pasională, adevărată. Filmul se sfârşi. Ieşiră din sală, fiind nevoit să-i dea drmul mâinii, dar imediat ce se văzu în stradă, Lucian îndrăzni din nou, timid, să o apuce de mână. Spre surprinderea lui, aceasta nu se împotrivi. - Ce zici de un suc, undeva, sau o cafea?

- Nu ştiu… Nu vreau să întârzii prea mult. - Jumătate de oră? - Bine, dar nu mai mult. Intrară împreună într-un bar mai de doamne-ajută. Ea luă un Pepsi, iar el o cafea. - Cum e în Australia? Frumos? Mai frumos ca aici? - Orice loc din lume are frumuseţea lui, la fel ca şi oamenii. Fiecare e frumos în felul lui. Nu ştiu ce să spun. Îmi place şi aici. E frumos, dar eu m-am obişnuit acolo. Acolo am crescut şi… e normal să mi se pară mai frumos acolo… Dacă m-ar auzi mama, cred că nu ar mai vorbi niciodată cu mine. - De ce? - Ea consideră Doroteia şi Bucovina cele mai frumoase locuri de pe pământ. Îi dau dreptate. Ea s-a născut aici. Şi eu, dar, spre deosebire de ea, eu nu am cunoscut până acum aceste locuri – a crescut aici, s-a măritat şi m-a avut pe mine tot aici. O leagă atâtea amintiri şi lucruri personale, directe. - Ai dreptate. Şi eu zic că cele mai frumoase meleaguri sunt cele de la Brăila, unde m-am născut şi am crescut până aproape la adolescenţă, dar şi aici am atâtea amintiri frumoase, de care nu m-aş putea despărţi aşa de uşor. Câteva clipe de tăcere, în care doar se priviră. Ea lăsă privirea în jos, aţintindu-şi toată atenţia pe sticla de suc cu care desena cercuri invizibile pe masa din pal melaminat, jupită pe la colţuri. - Cu ce te ocupi?

- Eu… scriu. - Scrii?… Ce scrii? - Proză, poezie. - Deci eşti scriitor. - Nu chiar. Un volum de poezie şi câteva cuvinte de laudă din partea criticii, şi acelea un pic forţate, nu te fac scriitor, dar vreau ca pe viitor să devin un scriitor celebru. Vreau să scriu un roman, dar nu prea ştiu de unde să încep. - De aici, spuse ea şi îi puse mâna pe piept, în dreptul inimii. El tăcu. Nu ştia încă precis dacă acolo se găsea un subiect de roman. “Dar dacă aş scrie istoria mea cu Debby… Ah, Debby. Mă gândeam că voi merge în Irlanda de aici, s-o caut, dar acum… această fată… sunt confuz.” Ea, văzând că nu spune nimic, continuă: - Aş putea să citesc şi eu ceva scris de tine? O… poezie, ceva… orice. - Am cartea la mine, dar e scisă în engleză. - Nu are importanţă. Ştiu engleza. - Atunci e perfect. Poţi veni tu la mine, sau să ne întâlnim undeva să ţi-o dau. Ea tăcu. Părea că se gândeşte. Nu ştia ce să facă, să meargă ea sau să-i zică s-o lase la Maricica a doua zi şi va trece ea să o ia. Până

la urmă, se decise să meargă ea. Ştia că acolo creşteau mulţi ghiocei, şi aşa va strânge şi ea câţiva. - Bine atunci. Vino la ce oră vrei. Sunt acasă. Chiar mă gândesc ca mâine să scriu, să… încep un roman. Plecară. Pe drum, vorbiră mai mult despre el, despre viaţa din Australia, despre climă, peisaje şi alte aspecte ce ţineau de îndepărtatul continent. Îl rugă să oprească ceva mai la vale de casa ei. - Noapte bună, spuse ea, dând să se coboare din maşină. Şi mulţumesc pentru această seară. A fost… pri… minunată. Vrusese să spună “prima mea seară cu un bărbat”, dar se răzgândi. Nu vroia să se arate atât de “sălbatecă” din acest punct de vedere. - Cu sărutul cum rămîne? o întrebă el. Ea se întoarse şi-l privi ţintă. De această dată cu mai puţină teamă şi timiditate. Îi zâmbi. - Îmi pare rău, dar mai ai de aşteptat. Încă nu m-am decis dacă să împart saliva cu tine. El râse de răspunsul ei un pic vulgar, dar nevinovat totuşi. - Bine atunci. Noapte bună. Te aştept mâine. “Ce-i cu mine? Am senzaţia că Debby a plecat departe şi spiritual. Că nu mai este aici. Că această… Lili îşi face loc, culcuş chiar în locul până nu demult ocupat de Debby.” Nu i se mai părea doar o atracţie fizică. Un bărbat, atunci când este atras doar fizic de o femeie şi i se pune răbdarea la încercare, renunţă,

căutându-şi altă “pradă”. Dar el nu. Chiar îi plăcea jocul ei şi, mai curios, avea dorinţa de a-l juca până la capăt. Când ajunse acasă, Lili o găsi pe Maria cu Alexandra, bând cafea. - Bună. - Bună, Lili. Ce faci? o întrebă Alexandra. - Bine, tu? - Pe la voi un pic. La bârfă. - Cum a fost? interveni Maria. - Bine. A fost “O floare şi doi grădinari”. - Hai, stai cu noi şi povesteşte-ne, o îndemnă Alexandra, arătându-i un scaun, de parcă ea ar fi fost gazda. - Cred că merg să mă întind puţin. Mă doare capul. - Ia un antinevralgic, zise Maria. Ai fi răcit. - Da-da. O să iau. - Dar mai întâi mănâncă ceva. - Nu pot. Nu mi-e foame. - Bine, atunci. Lili se duse în camera ei, se dezbrăcă şi se băgă în pat. Spre surprinderea ei, adormi imediat.

…Ea îl sărută pe gât, pe pieptul bine făcut, pe abdomen, şi coborî tot mai jos, simţindu-i penisul tare între sânii-i mici, rotunzi, fermi de excitaţie. Îi simţi mâinile mângâindu-i fesele, spatele, ceafa, apoi o rostogoli pe spate intrând în ea dintr-o singură mişcare. O durere usturătoare o făcu să ţipe şi să se ridice brusc în şezut… - Ce s-a întîmplat? - Nimic. Cred că am avut un coşmar. - Nu ai febră? Maria îi puse buzele pe frunte, pe post de termometru, apoi o sărută. Nu ai, dar ai transpirat. Hai culcă-te la loc. Dorm şi eu aici. - Bine. Lili se aşeză la loc, dar nu mai putu închide un ochi până spre dimineaţă. Îl visase pe Lucian făcând dragoste cu ea şi nu putea înţelege de ce. Până atunci nu mai avusese astfel de vise “erotice”.

În jurul orei 10, a doua zi dimineaţă, Maricica înpreună cu Dumitru bătu la uşa lui Lucian, care, aplecat asupra unui morman de hârtii încerca să scrie - spun încerca deoarece până atunci, în decurs de aproape o oră, nu reuşise să scrie decât "Capitolul 1". - Intră, spuse el ridicându-se de la masă, crezând că e Lili. Mai întâi intră Maricica, apoi Mitică ocupând tot spaţiul uşei cu statura lui impunătoare. - Salutări, vere. Nu te mai vede omu' ca pe cuc. Ce faci toată ziua aici, singur. - Dar nu sunt singur. Uite... şi-i arătă doi căţei rămaşi orfani pe care el îi luase de dimineaţă în casă şi-i aşeză într-o lădiţă din lemn găsită pe afară. - Ce frumoşi sunt! spuse Maricica aplecându-se asupra lor şi mângâindu-i. De unde îi ai? - O căţea a născut în grajdi şi azi dimineaţă am găsit-o moartă. Am luat eu puii şi m-am chinuit să-i hrănesc cu o seringă. - Ăştia au nevoie de lapte. Ai lapte? - Am. Am cumpărat ieri două sticle din oraş. - Dint-ăla cumpărat? Dar acela e poşircă... Lor le trebuie lapte adevărat. Maricico, să-i dai nişte lapte. Între timp se aşezară pe unul dintre paturi. - Vă servesc cu o cafea? - Da... mulţumesc. Lucian le puse câte o cafea şi se aşeză pe celălalt pat. - Am venit să văd cum te descurci, spuse Maricica. Văd că ţi-ai

luat aragaz şi... radio. - Mda... aveam nevoie de ele. Îmi era greu să aprind focul în fiecare dimineaţă pentru a face cafea. -Ştii la ce mă gândeam? întrebă Mitică. Să mergi Duminică cu mine prin pădure. Putem trece dealul la Voroneţ, să vizitezi mănăstirea... Ce zici? - Încă nu ştiu ce să zic. Te anunţ eu de sâmbătă. În cazul în care nu am alt program... - Dar ce program să ai? Doar nu cunoşti pe nimeni sau... - Taci femeie din gură! Ce te interesează pe tine. Poate are şi el treabă... Vrea să meargă undeva... Ce te doare capu'? Apoi se adresă lui Lucian: Bine atunci. Rămâne să mă anunţi tu. - Dar cu maşina nu se poate merge la Voroneţ? - Cum nu? De la intrare în Humor, la dreapta. Este şi indicator. Totuşi mă gândeam că prin pădure e mai frumos şi nici nu e mult de mers. Faci cam două ore până acolo. - Mă mai gândesc. Oricum, vreau să merg la Voroneţ indiferent cum: cu maşina ori nu. Mi-a povestit mama că e tare frumos acolo. Ce-s maici ori călugări? - De niciunele. A fost biserică de mir, acum e doar muzeu de vreo 5-6 ani. Vizita celor doi se termină. Asiguraţi că Lucian se acomodase şi se instalase destul de bine, plecară. Lucian luă o parte din colile de hârtie de pe masă şi ieşi pe gang. Nu-i trecea nimic constructiv prin cap. Nimic ce ar putea fi un început de roman. Mintea lui era ocupată de Lili şi de apropierea venirii ei. Nu ştia la ce oră urma să apară, de aceia era cuprins de o oarecare tensiune. Se lupta pentru a înţelege ce simte pentru ea: iubire sau doar dorinţă carnală. Când eşti cuprins doar de dorinţă carnală, rezumată doar la sex fără obligaţii, sigur nu te emoţionează în niciun fel prezenţa sau mai mult chiar apsenţa acelei persoane de care eşti atras. "Faci un duş şi te speli de tot parfumul ei de curvă!" obişnuia el să spună atunci când, împreună cu prietenii săi ieşeau la club sau pe plaja de pe Golden Coast unde obişnuia să meargă. În cazul lui, în acele momente, spre deosebire de alte dăţi, dorinţa carnală i se părea ca un surplus, un premiu, un cadou

oferit de persoana iubită ca răsplată a dragostei şi răbdării. Dacă în acea zi avea să-l lase să-i aingă mâna, s-o sărute ar însemna foarte mult pentru el, chiar dacă v-a mai avea de aşteptat până so cunoască fizic. Era mulţumit - şi chiar simţea asta - să se afle numai în prezenţa ei. Să ştie că totuşi atenţia acelei fete misterioase, fără trecut, (O întrebase pe Maricica despre trecutul ei, dar nici ea nu ăştia nimic concret. În schimb îi spuse doar cuvinte de laudă la adresa ei. "Dacă te gândeşti să te căsătoreşti vreodată cu o fată de aici din sat, Lili e cea mai bună recomandare." îi spuse ea. Nu se gândea la căsătorie, dar nici nu pute trece cu vederea, cel puţin de prima parte a spuselor lui Maricica.) era îndreptată spre el. "Dacă mi s-ar dărui totuşi aş considera-o curvă doar pentru simplul fapt că de la a doua întâlnire cedează? Nu... Nu cred. Şi până la urmă, de ce oare o femeie ce se culcă de la prima întâlnire sau îşi schimbă partenerii este numită "curvă" şi acest cuvânt este atât de imoral, plin de ruşine, arătat cu degetul de toţi, iar pentru un bărbat ce-şi schimbă partenerele de pat ca pe şosete nu-l ponegrşte nimeni, din contră, îl consideră un cuceritor, o persoană râvnită, chiar dacă numai pentru câteva ceasuri? Oare femeile nu au şi ele dorinţe ca şi bărbaţii? Nu sunt şi ele la fel de îndreptăţite să nu se mărite virgine la fel cum caută bărbaţii să se îndreptăţească?" Nuşi dădea seama, dar se contrazicea singur. Încerca prin această contrazicere - căci era la fel de critic şi grosolan cu cele ce cedau din prima ca orice bărbat şi avea acelea-şi replici: "Dă-o dracu' că e curvă!", sau aceleaşi recomandări: "Du-te la aia că se fute pe rupte! Te descarci şi pa." - să o scuze pe Lili dacă aceasta prin absurd - ştia sigur că doar prin "absurd" - ar fi cedat în acea zi şi i s-ar fii dăruit. Lili nu se lăsă prea mult aşteptată. În jurul orei 1 PM, în timp ce el îşi hrănea căţeluşii, apăru de după copacii ce ascundeau casa de ochii celor din sat, ca pe o fortăreaţă medievală. Era îmbrăcată într-un hanorac roşu ce-i scotea în evideță ochii-i negri, mari şi o pereche de pantaloni sport de aceiaşi culoare, doar o idee mai deschisă. Urcă dealul păşind încet, fără grabă, parcă purtată de o adiere slabă a vântului.

- Bună, spuse ea gâfâind uşor în urma efortului făcut. - Bună. - Dar ce ai acolo? Ochii-i fugiră spre ghemotoacele de plană albe cu negru pe care Lucian le ţinea pe braţe în cutie. Căţei? Ce drăguţi sunt! Îşi înfipse amândouă mâinile în blăniţele lor pufoase şi-l ridică pe unul în direcţia feţei sărutându-l pe boticul negru şi umed. Doi ochi ca două mărgeluţe negre o priviră curioşi. Un mic scherlăit parcă îi cerură să-l pună la loc pentru a-şi lua şi el porţia de mâncare. Lucian încă se mai chinuia cu seringa să-i hrănească. Urma să meargă în seara aceia la Maricica să-i dea o sticlă cu lapte şi un biberon de la băiatul ei ce încă mai "trăgea" la biberon chiar dacă avea deja trei ani. Lili îl ajută să hrănească cățeii, apo îi așezară în cutie într-un colț al gangului. - Îți fac o cafea? - Nu, mulțumesc! Vii să culegem ghiocei. - Sigur. Merseră împreună pe dealul din spatele casei unde creșteau pâlcuri de ghiocei, ciuboțica cucului și albăstrele. Lucian mai mult o privea pe Lili ce alerga de la un pâlc la altul precum un copil, radiind de fericire, decât culegea florile albe, în formă de clopoței. Părul ei ca abanosul strălucea în lumina soarelui primăvăratec. Cu un buchet mic de ghiocei printre care înfipse și câteva albăstrele și ciuboțica cucului se îndreptă spre Lili și i le dete. Mâinile celor doi se stinseseră și Lili simțise ceva ca o furnică ce alerga repede pe șira spinării, rece, apoi din ce în ce mai fierbinte. Ochii li se întâlniră. Lucian se aplecă și aproape surprins de faptul că ea nu protestă, îi atinse buzele. Acea simplă atingere se transformă într-un sărut lung, pasional, năucitor chiar pentru tânăra femeie. Se desprinseră într-un târziu și Lili, îndepărtându-se ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. - Ar trebui să plec acasă. - Nu mai poți rămâne? - Nu. E mai bine să plec.

- Bine atunci. Să mergem să-ți dau cartea. Coborâră spre casă. Lili nu mai intră. Îl așteptă afară unde Lucian îi aduse volumul său de poezii „The flowers heart”. Pe prima pagină, Lili găsi scris, caligrafic: „Pentru Liliana Tcaciuc, din partea autorului, cu dragoste”, iar dedesupt o semnătură cu multe „floricele”. - De unde ai știut cum mă cheamă? - Maricica mi-a spus. - Aha! Plecă. Lucian rămas singur își dădu seama că ei îi fusese frică să mai rămână. Se temea de ceea ce ar fi putut urma. Sărutul, îmbrățișarea, în mintea ei se transformară într-un real pericol. Urmau să se mai vadă duminică după-amiază când el își programă un picnic undeva între ghiocei dacă vreme va fi favorabilă.

Lili se întoarse din drum și îi făcu cu mâna. El îi răspunse printrun zâmbet prelungit în fumul de țigară. Amurgul se revărsă taciturn și, odată cu eclipsare soarelui de către vârfurile brazilor, tulpinile lor o eclipsară pe Lili ce coborî cu pași repezi înspre poartă. Rămas singur nu mai regăsi din vechea intimitate cu el însuși decât fum, fum de țigară. O iubea? Să scrie ceva nu avea niciun chef aşa că îşi luă haina pe el şi se duse la Maricica pentru a lua laptele şi biberonul promis. Merse pe jos până acolo în speranţa că o v-a întâlni pe Lili, dar nu avusese noroc. Ajunsese cam într-un sfert de oră la Maricica. Aceasta era în grajdi. mulgea vaca. Lucian se rezemă de tocul uşiei şi aşteptă până termină. - Maricico, spuse acesta în timp ce privea mâinile femeii alunecând repede pe ugerele vacii. Ce-i cu Lili asta? O cunoşti bine? - Da. Doar ţi-am spus. E o fată pe care orice tânăr de vârsta ei şi nu numai ar lua-o de nevastă. - Ştii ce... cred că... o plac. Sau... poate mai mult... Încă nu ştiu. Sunt un pic... confuz... Maricica râse. - Ai răbdare. Ce?... Crezi că tot ce-i frumos gata... iubeşti? Vei vedea în timp... Doar ai suficient timp s-o cunoşti şi dacă va fi so iubeşti, atunci o vei iubi, dacă nu... Nu. Şi cu asta... basta. Râseră amândoi. Avea dreptate Maricica. Avea timp s-o cunoască. Avea să stea în România până la sfârşitul verii.

Maricica termină cu mulsul şi intrară împreună în casă unde aceasta căută o sticlă să-i pună lapte. Îi dădu şi biberonul apoi îl învăţă cum să-l pună pe gura unei sticle de "cuic", umezindu-l cu limba. - A fost Alexandra, fata lui Ştefan. Mi-a zis că vrea să te vadă, la fel şi fratele ei Ilie. Ea stă în Frasin, dar Ilie mi-a zis că mâine nu-i acasă şi nici duminică. Pe luni a zis dacă poţi merge la Frasin şi te aşteaptă el la "Grădină". E un bar lângă podul Suhei înspre Bucşoaia. - O să merg. - Alexandra a zis că te aşteaptă mâine chiar în intersecţie pe la amiază. A zis să opreşti maşina acolo că vine ea la tine. I-a zis Mitică numărul maşinii tale şi marca. - Bine atunci. o să merg mâine pe la ei. Acum mă duc acasă că mă aşteaptă doi "copilaşi" flămânzi. Lili, ajunsă acasă, observă că Maria vroia s-o întrebe ceva şi ea chiar bănuia ce. Mai mult ca sigur era vorba de unde fusese şi cine era de fapt acest bărbat cu care ea îl văzuse în maşină când fusese la film, de aceia i se păru mai cuminte să înceapă chiar ea discuţia şi să vadă cum va reacţiona aceasta. Atunci când se aşezară amândouă la masă pentru a bea câte un ceai, Lili îi spuse: - Maria, ce-ai zice dacă aş găsi şi eu pe cineva, mă refer la un bărbat, cu care să ies să... ştii tu... să am şi eu un prieten, un... iubit. Maria o privi pentru câteva secunde apoi spuse zâmbindu-i: - Eu nu am nimic împotrivă. De fapt chiar ai şi tu nevoie să ai pe cineva alături, să cunoşti dragostea, să te... măriţi chiar, dar... ştii tu... problemele tale... boala ta... Cum îi vei spune? Cum crezi că va reacţiona când va afla?... Sau... i-ai spus deja? - Nu... Nu i-am spus, dar nu pare a fi genul de bărbat care să se complexeze de atât. Doar... până la urmă e... o simplă boală. Nu e nimic ieşit din comun... - Ai dreptate, dar ştii cât am ascuns acest fapt de oamenii din sat. Dacă s-ar fi aflat ai fi fost arătată cu degetul chiar dacă până la

urmă nu-i decât o boală de care au suferit oameni mari, celebrii printre care şi unul dintre împăraţii Romei din câte am auzit, şi acest lucru nu i-a făcut mai prejos ca alţii. Acum... nu ştiu... Parcă a înnebunit lumea asta. În loc să se mai civilizeze, să se mai înţelepţească, parcă sunt mai proşti, mai suspicioşi, chiar mai superstiţioşi. Lili căzuse pe gânduri. Încă nu era prea sigură, acum când îşi dădea seama de acel obstacol despre care îi vorbea Maria ţi îi dădea dreptate că acesta chiar putea fi un adevărat obstacol. Dacă va putea să-i vorbească lui Lucian despre boala de care suferea. Această boală nu era una tolerată într-o societate mai restrânsă ca ceea a satului, dar nici în multe cercuri ale societăţii citadine. Totuşi era datoare să încerce. Dacă el o iubea cu adevărat, nu i se va părea nimic ieşit din comun. - Îi voi spune, dar numai atunci când voi fi sigură că mă iubeşte cu adevărat. - Aşa să faci. Mariei i se păru înţeleaptă hotărârea Lilianei. - Acum, ai vrea să-mi spui şi mie cine este acest bărbat? Este acela care te-a scos la film? Lili se înroşi. Nu de ruşine că o văzuse, deja ştia asta, ci de ruşine că o minţise pe Maria atunci că merge la film cu nişte prietene şi nu-i spusese adevărul despre Lucian. - Da, el este. - Şi de unde-i că nu-i de aici din sat? Nu l-am mai văzut pe aici. - E de aici, doar că a plecat cu mult timp în urmă cu părinţii în Australia. E vărul lui Maricica. - Da-da... E şi vărul Alexandrei... Mi-a spus ea ceva mai demult. Şi cum e? - E... drăguţ. E poet. Râse. Mi-a dat şi o carte de poezie scrisă de el. Uite... Se duse în camera ei şi aduse volumul de versuri pe care Lucian i-l dăruise. Maria nu ştia pe moment ce şi cum s-o sfătuiască. O lăsă pe Lili să ia deciziile singură. Spera ca Lucian care era crescut într-un alt mediu, într-o altă cultură cu altfel de idei şi concepţii să o accepte pe Lili aşa cum era. Să nu o facă să sufere. O iubea pe Lili ca pe

copilul ei chiar dacă se folosea de ea şi în altfel de relaţii. Asta nu însemna că nu dorea sincer ca aceasta să fie fericită. - De ce nu-l inviţi duminică pe la noi. L-aş cunoaşte şi eu ori... te temi că ţi-l fur. Amândouă râseră până la lacrimi aproape. Se deciseră ca să-l invite duminică seara la cină. După ce luară cina împreună, Lili şi Maria se retraseră amândouă în camere diferite. Casa Mariei era o casă mare, spaţioasă cu patru camere la parter şi două la etaj. Maria dormea de obicei în camera ce ţinea şi de bucătărie unde avea un pat dublu, iar Lili într-o altă cameră mobilată simplu, cu un pat cu recamer, o masă, un şifonier şi o noptieră. Pe jos un covor de iută verde acoperea podeaua din scândură vopsită în maro închis. Lili deşi se băgă în pat după ce luă cele trei feluri de pastile: Carbamazepină, Depakine şi Gabaran, medicamente prescrise de medicul ei curant de la Câmpulung Moldovenesc pentru boala de care suferea, nu putu dormi o bună bucată de noapte. O frământa gândul dacă Lucian o putea înţelege, dacă el va putea accepta boala ei, dar mai ales consecinţele boli ei. Maria avea dreptate. Afecţiunea de care suferea, nu era una uşor de acceptat şi nu o accepta oricine. De multe ori chiar şi iubirea se putea stinge în faţa ei. Doar o iubire adevărată, "oarbă" chiar, ar putea să o facă să treacă neopservată.

Telefonul sună enervant. Îl auzea ca prin vis, dar capul nu voia să răspundă la eforturile sale. Ridică capul, iar în secunda următoare îl scăpă la locul lui pe pernă. Simţea ca şi cum un par îl lovise în creştet. După o săptămână în care colindase toate cârciumile şi barurile de noapte nu îi era deloc uşor să de ridice din pat. Telefonul nu încetă să sune şi după insistenţa celui de la celălalt capăt al firului, era clar că era ceva urgent sau important. Încercă să se ridice din nou dar eşoase. - La naiba! spuse printre dinţi şi mai încercă şi a treia oară. De această dată avusese noroc. Se îndreptă împleticindu-se spre telefon. Ridică receptorul. - Da! vocea parcă nici nu era a lui. - Cu domnul Albin Müller, se auzi de la celălalt capăt al firului o voce de femeie. - Eu sunt. - Domnule Müller, când putem să ne întâlnim? - Dar nu m-aţi întrebat dacă putem să ne întâlnim! - E o chestiune de viaţă şi de moarte, se auzi glasul insistent al femeii. - Doamnă, cred că greşiţi. Nu mai lucrez în poliţie. - Ştiu! răspunse ea ferm. - Deci cred că înţelegeţi că nu mă mai ocup de cazuri ce ţin "de viaţă şi de moarte". Ultimile cuvinte le spuse într-un mod ironic. - O să vă intereseze, spuse ea neluând în consideraţie tonul lui. - Nu prea cred! Vă pierdeţi vremea.

- Bine. Vă voi spune doar un nume: Hasan. - Cum?! întrebă la repezeală. Reuşi să-i câştige interesul. Hasan Akyaz era vinovatul pentru care a fost dat afară din poliţie. - Văd că acum vă interesează. - Oarecum, răspunse el dorind să pară indiferent. - Bun. Vă aştept diseară la "Nicht Club" la ora 21. - Bine. O să fiu acolo. Sper să fie ceva interesant. - O să fie. Vă asigur. Puse receptorul în furcă şi rămăsese oarecum cu gura căscată, perplex la cele spuse de această femeie care nici măcar nu se prezentase. Era curios ce avea să-i spună despre acest Hasan Akyaz. Era sigur că despre el era vorba şi că femeia avea ceva cunoştinţe despre acesta. Se duse gânditor la baie şi după ce umpluse cada cu apă şi spumă, se aruncă în ea fără prea multe ceremonialuri. Apa fierbinte îi făcu bine. Se bălăci în ea mai bine de jumătate de oră, după care ieşi şi se bărbieri alungând şi ultimele urme ale "destrăbălării" din ultimile zile. Astfel aranjat îşi înfăşură un prosop în jurul mijlocului şi se duse direct la frigiderul din bucătărie. Îşi luă o sticlă de bere pe care o sorbi dintr-o înghiţitură. Mai luă una, dar după ce bău o gură din ea, o puse pe masă. Era în tentativă de a distruge două ouă şi a tranşa o bucată de şuncă când se auzi soneria de la uşă. Fără a ţine cont de ţinuta în care se afla, se deplasă spre aceasta. După ce se uită prin vizor şi se asigură că nu-i niciun pericol, deschise. - Unde ai umblat pînă acum!? Te caut de câteva zile fără să pot da de tine. Aşa începea de obicei Alexandra Hermann când era nesatisfăcută de multă vreme şi într-adevăr de vreo trei săptămâni nu o regulase, iar tolomacul de bărbat-su probabil era iar plecat de vreo săptămână în cursă. - Uşurel, iubito, bătu el în retragere în timp ce căuta un răspuns adegvat. - Niciun "uşurel", spuse ea trântind uşa în urma ei. Să te văd de ce eşti în stare! O privi cu admiraţie. Ştia că urma o partidă de amor bestială.

Alexandra avea o bluziţă albă cu bretele prin care se vedeau sânii proeminenţi cu sfârcuri rozalii ce-şi trădau locul şi o pereche de blugi albaştri, mulaţi ce-i scotea formele apetisante în evidenţă. Părul blond, foarte lung îi depăşea fesele cu toate că era prins într-o coadă de cal. Îl privi şi-i zâmbi pofticioasă. - Eşti exact în ţinuta în care care îmi convine, spuse ea apropiindu-se de el. Albin o aştepta cu nerădare, dar ea proabil îşi dete seama de acest lucru şi se opri la doi paşi de el. Își trase bluziţa peste cap lăsând să i se vadă sânii perfecţi, apoi, cu delicateţe începu să şi-i mângâie. Continuă câteva momente aşa, iar el simţea că explodează. "Suße Haare" al său, cum îi plăcea să-i spună, începu să necheze. Îşi întinse mâna să o atingă, dar se trezi lovit peste ea. - Uşurel... Nu te ambala. Îşi coborî mâinile în zona păsăricii ei şi începu să o mângâie aruncându-și capul pe spate şi ignind îmbietor. Albin simţea că explodează. Cu o încetineală greu de descris şi cu o delicateţe numai de ea ştiută, îşi deschie pantalonii lăsându-i în jos, descoperindu-şi bichinii roşi, minusculi, ce aproape nu acopereau nimic. Continuă jocul până rămase în pielea goală expunându-şi clitorisul umed şi umflat străjuit de un smoc de floci galbeni ochilor ieşiţi din orbite ai bărbatului.. Se apropie de el şi fără a-i da voie s-o atingă îi desprinse prosopul şi-l lăsă să cadă eliberându-l pe "Suße Haare" din strânsoare. Îi zâmbi ironic şi se lăsă pe vine fără a-şi lua ochii de la faţa lui. Îi cuprinse mădularul cu mâna şi începu să i-l mângâie uşor. Simţea că explodează. Limba ei începu să-şi facă jocul în timp ce el răsufla din ce în ce mai greu. Fără a mai putea rezista, o prinse de păr şi o ridică în sus. O sărută pătimaş, apoi, o pusese pe podea şi se vârî între pulpele ei delicate. O penetră mişeleşte scoţându-i un scâncet din gât, după care, o luase la pompat în timp ce ea ţipa înnebunită. Se descărcă destul de greu şi o privi în ochi. Era mulțumită. Radia de fericire. După ce-şi mai trase suflu, îl mângâie uşor pe abdomen. - Iubitule, mă poţi ajuta cu ceva?

Niciodată Alexandra nu apelase la el în alte probleme decât sexul. Era curios să afle despre ce-i vorba. - Depinde. - Tu ai fost poliţist şi eşti obişnuit cu filajele, cu urmăririle etc... Eu îţi dau tot ce ai nevoie: microfoane, camere de filmat, tot. - Dar despre ce-i vorba? - Vreau să urmăreşti pe cineva şi să înregistrezi totul ce crezi că-l poate compromite. - Pe cine? - Are să vină azi la mine. E un bărat. - La ce oră? - Pe la 12 îl aştept în intersecţie. Are un ford albastru cu număr de Bucureşti. - Bine. S-a făcut. - Ştiam eu că mă pot baza pe tine. Alexandra se urcă pe el şi o luară de la capăt într-un joc erotic de această dată mult mai plăcut, mai senzual. În jurul orei 12, Alexandra Hermann îl aşteptă pe Lucian în parcarea de unde se lua autobuzul spre Gura Humorului. Nu dură mult și acesta opri mașina la câțiva pași de ea. Alexandra se urcă în mașină și după ce-l salută ceremonios sărutându-l pe obraz îl ghidă spre blocul unde aceasta locuia, nu departe de acolo. - Cum te simți la noi? îl întrebă Alexandra în timp ce-și scotea jacheta de velur. - Bine. E frumos. Alexandra rămăsese îmbrăcată în aceiași bluziță albă pe care o purtase dimineață când fusese la Albin. Doar pantalonii nu-i mai avea aceiași. Avea o pereche de pantaloni tot albi, mulați. - Ia loc. Îi arătă un fotoliu de culoarea lămâiei. - Te servesc cu o cafea sau bei o tărie. Lucian se așeză pe locul indicat. - Cafea. Tărie nu beau. Sunt cu mașina și nu vreau să am probleme.

- Poți bea liniștit. Nu te oprește nimeni, insistă ea. - Mulțumesc, dar prefer să nu mă risc. - Bine. Alexandra dispăru în bucătărie și reveni după câteva minute cu două cești cu cafea pe care le așeză pe o măsuță chiar în fața lui. Se așeză pe celălat fotoliu și își puse picior peste picior. - Eram curioasă să-l cunosc pe vărul meu pe care nici nu am apucat să-l văd. Când ai plecat tu eu nici nu eram născută, știi? Încă eram în burtica mamei. Alexandra rămăsese orfană de tată la numai 7 ani și de mamă la 16ani. De atunci avusese grijă de ea fratele ei mai mare Ilie, iar la 18 ani se măritase cu Bruno Hermann cu nouă ani mai în vârstă ca ea, șofer pe TIR. După '90 când acesta începu să iasă afară din țară, îi oferise Alexandrei tot ce vroia, în schimb pleca și câte o lună în deplasare. - Și eu vroiam să te cunosc. - Ști ce s-a întâmplat cu familia mea după ce ai tăi au plecat. - Da. Știu... Îmi pare rău... - Asta e! Nu mai putem da timpul înapoi. Și într-adevăr nu se mai putea da timpul înapoi, dar încă mai putea să plătească cel puțin el pentru greșelile părinților, gândi Alexandra. Avea deja plănuit tot. Aștepta de prea mul acest moment pentru a da greș chiar acum când i se deschise ocazia răzbunării.

Aceste imagini ale trecutului îl năpădi şi mai mult atunci când deschise uşa şi intră în casa pe care o părăsise cu peste douăzeci de ani cu inima strânsă, frântă, ruptă în bucăţi, zdrobită. Privea în jurul lui tăcut, iar acea tăcere parcă îl apăsă şi mai mult. Totul i se derula ca un film menit să te sece de orice vlagă. Creanga aceia de brad, lăsată a jale, în bătaia vântului, ochii ei negri, mari, părul căzut pe spate într-o coadă de doliu, toate acestea îi smulse pieptului un oftat adânc. - Încă mai vezi totul? îl întrebă Maricica nostalgic. - De atunci, văd zi de zi, totul. Niciodată nu m-a părăsit, iar azi şi mai şi... Îl privi cu un fel de milă. Ştia cât fusese de dureroasă pentru el toată povestea. Ştia cât a fost de distrus. Toate acestea, ca urmare a unei prostii până la urmă. Maria, prietenă bună fiind cu Alexandra Hermann verişoara lor, fata lui Ştefan Bârsan subprefectul ce îi ajutase pe părinţii lui să părăsească ţara. Regimul comunist de atunci îl făcu să plătească cu funcţia, cu puşcăria şi char cu moartea, acest păcat al lui împotriva partidului. Atunci când, cei trei au avut permisiunea să plece în Australia pentru a intra în posesia moştenirii, Mihai Bârsan garantase în faţa partidului întoarcerea lor, dar pe ascuns îi îndemnă pe aceştia să nu o facă. Să nu se mai întoarcă că el se va descurca. Urmarea se putea ghici. Ștefan fusese arestat, încarcerat, şi în urma unui tratament inuman după trei ani de detenţie mai rezistă patru ani după care muri de ciroză la ficat.

Această moarte subită a lui Ştefan Bârsan o găsi pe fiica acestuia în vîrstă de 7 ani. Afectată enorm de moartea tatălui dar şi de faptul că mama ei fusese dată afară din funcţia de contabil de la o societate de transport fiind nevoită să se umilească până acolo încât, pentru a putea supravieţui, se angajă ca femeie de serviciu la o asociaţie de locatari din Gura Humorului, jurase încă de pe atunci răzbunare familie ei, chiar dacă nu era sigură că va avea ocazia să se răzbune. Cerul era senin, imaculat, iar stelele sclipeau armonios împodobind sufletele singure, îndrăgostite, sau pe cale de a fi iubite. Pe gangul din faţa casei lui Vasile Jigău, două femei, una îmbrăcată numai într-o cămaşă de mătase și o haină pusă peste umeri, cealaltă cu blugi şi jachetă, erau prinse într-o discuţie aprinsă, aproape forţată. Vasile Jigău urcase de o săptămînă la stână şi urma să coboare cam peste o lună, o lună şi ceva. În această perioadă, când stâna se aranja, se făcea măsurătoarea laptelui şi mai erau oi ce urmau să fete, ciobanii erau foarte prinşi de munca lor şi nu prea mai aveau timp să coboare în sat până când treburile nu se linişteau. Vasile, baci cu experienţă (de mic copil crescuse la stână printre oi şi ciobani). Cea mai mare parte din viaţă şi-o petrecuse pe munte de aceia se și căsători târziu, pe la 36-37 de ani cu Maria, fată de cioban, coleg cu el. Maria avea doar 15 ani când se mărită şi în cei 4-5 ani de căsnicie, mai că nu ştiuse că avea bărbat de aici şi pornirea ei spre Lili. La fel de bine s-ar fi putut controla de "iubirea" trupească a unui bărbat şi cu vre-un tânăr din sat dar ar fi fost prea riscant, pe când, despre ea şi Lili n-ar fi bănuit nimeni şi nici chiar Alexandra, dacă aceasta nu ar fi venit cu o propunere. - Maria, şti la ce mă gândesc eu?...Ce-ar fi ca Lili să se cupleze cu văru-miu? - Nu se poate, Sando, nu se poate! Alexandra rămase un pic şocată de tonul Mariei ce-şi strânsese jacheta mai bine în jurul corpului. Chiar dacă mai era doar puţin până la Paşti, serile erau încă destul de răcoroase. - De ce Mario? Doar e tânăr, frumos şi bogat pe deasupra...Tu şti câţi bani are ăsta?

Maria nu spuse nimic. Se mulţumi doar să privească undeva pe cer ţintuind o stea mai vizibilă şi gândindu-se aşa în treacăt, ca un fulger, la poezia lui Eminescu. Oare mai există acea steluţă, sau o fi murit demult. - O fi având Sando, o fi având, dar...Lili nu poate pleca...Cel puţin nu încă, spuse Maria încă cuprinsă de nostalgia "La steaua" Se gândea la boala ei. Era sigură că Lucian nu o va accepta. Cu toate că fusese deacord cu Lili ca aceasta să poată ieşi cu el, după ce-l văzu în acea duminică în care îl invită la cină, nu mai era aşa de sigură. Mai era şi faptul că, ştia că Alexandra îl duşmănea pe acesta şi era sigură că pune ceva la cale. Nu vroia ca Lili să sufere. După cum am mai spus, Maria o iubea foarte mult pe aceasta. Cealaltă femeie, aproape de aceeaşi vârstă cu Maria, poate cu un an sau doi mai mult, blondă, cu părul cârlionţat şi ochii ca cerul în amurg, zveltă, cu o faţă mult mai drăguţă ca a Mariei, chiar aproape angelică, cu faţa rotundă, nas perfect, buze pictate şi o rumeneală rotundă în obraji, părul prins la spate, semăna mult cu Cleopatra lui Gognacci, doar că avea părul mai lung, mult mai lung, o privea curioasă pe prietena ei. Defapt, Maria era cea mai bună prietenă a ei. Un vânticel răcoros le făcură să tresară. - Se face frig, Sando, spuse Maria alungându-i Alexandrei Hermann, căci ea era, gândurile. Hai să intrăm să bem ceva. Intrară. Maria scoase o sticlă de ţuică făcută în casă şi turnă în două pahare destul de mari aproape umplându-le. Sorbiră din licoarea arzătoare strâmbîndu-se uşor.O simţi cum se prelinge pe gâtlej până în stomac.Continuară să vorbească mai mult aşa, ca să meargă alcolul cât mai adânc şi mai mult, schimbând în totalitate subiectul. - De ce nu se poate ca Lili să se cupleze cu Lucian? readuse Alexandra propunerea ei în discuţie. Maria o privi cu ochii tulburi şi răspunse prin ceaţa de creier. - Pentrucă, Lili...este...amanta mea. Alexandra se ridică de pe scaun, se reaşeză, îşi întinse mâna în faţa ochilor cu degetele desprinse. Numără... Cinci. Deci nu era atât de beată încât să nu fi auzit bine.

- Cum...ăăă...adică? - Aşa bine. Ne satisfacem nevoile reciproc...Ce dracu'? Ăsta al meu e mereu dus şi am şi eu nevoie de dragoste, de mângâieri, de...sex...ce dracu'? să-i zicem pe nume. Am găsit în Lili amantul sau...amanta...cum vrei...perfect... perfectă. Alexandra o privi un pic buimacă de alcool şi ceva mai mult de cele auzite. - Şi...cum e? întrebă ea. Maria zâmbi dezgolindu-şi dinţii înşiraţi ca mărgelele pe aţă. - Perfect... Nu la fel de bine ca... cu bărbatul, adică mă refer doar la... o mică lipsă, dar în schimb, e mult mai romantic, multă răbdare şi când vine e ca... un volum. Vasile când vine, şi o facem, în 5 minute e gata, iar eu rămân cu buzele umflate şi de sus şi de....jos, ha, ha, ha! Dădu ce mai rămăsese în pahar pe gât.Gata. Îmi ajunge. A doua zi Lucian primise o scrisoare de la mama lui care îl întrea de sănătate şi îl "acuza" că o neglijase, că nu-i scrisese niciun rând. Fusese informată de către Maricica că acesta îşi găsise o fată bună şi dacă totul va merge bine între ei, era foarte posibil ca el să plece acasă „însurat”. Acest fapt o bucurase enorm pe Iuliana Jura, dar vroia totuşi să audă, sau cel puţin să-i scrie chiar Lucian despre toate aceste amănunte.

Zilele au trecut şi odată cu trecerea lor, dragostea celor doi a crescut, s-a întărit, a căpătat contur. Nu pot spune că în tot acest timp cei doi nu avuseseră probleme. Alexandra încercase să le pună beţe în rote, iar Maria, văzând că se înşelase în privinţa celor doi, o tot pistona pe Lili să-i spună acestuia despre boala de care suferea. Lili nu era încă pregătită să facă acest pas, la fel cum nu se simţise pregătită să i se dăruiască şi fizic lui Lucian, nu numai sentimental. Era încă temătoare să păşească în necunoscut, iar bărbatul se conformă dorinţelor ei dându-i libertatea de a alege timpul perfect pentru ea şi se dovedi a fi răbdător cu deciziile ei. În tot acest timp cei doi nu au lăsat să treacă o zi fără a se vedea. Cu toate acestea, Lucian nu putuse afla prea multe despre trecutul ei. Petreceau timpul frumos, povestindu-şi unii altora viaţa, sau scriind împreună catrene de dragoste şi înmându-şi-le după. Erau ca doi copii nevinovaţi ce se bucurau de simplul fapt de a fi împreună părând că nu-şi doresc nimic mai mult, deşi în minţile lor, totuşi, dorinţa carnală nu era lipsită. Toate acestea îi umplură mintea şi sufletul de nostalgie atunci când, rămas singur, după ce Maricica plecă, ieşise pe dealul din spatele casei şi văzu cu ochii minţii aproape fiecare clipă petrecută cu Lili. Cum alergau desculţi prin iarba fragedă, cum se rostogoleau ca doi copii pe vale, sau cum se sărutau pătimaş atunci când el reuşea s-o prindă şi s-o culce pe puful acela verde al pământului. Nu credea pe vremea aceia că se va putea întâmpla vreodată să se despartă sau să fie nefericiţi. Atunci, în acele zile

fericite scrisese primul său roman direct în limba română "Lacrimi de fericire" - şi ultimul. Roman pe care doar Lili îl citise. Scria începând cu ora şase dimineaţa până în jurul ore unsprezece. După masa Lili venea la el şi citea tot ce acesta a scris, apoi îi dădea unele păreri şi indicaţii pe care Lucian le lua în considerare de la opt seara până pe la zece când rescria. "Lacrimi de fericire" nu l-a publicat niciodată. Nimeni nu-i citise acel manuscris afară de Lili. Îl purta tot timpul cu el ca pe ceva sacru, ca pe un talisman. Era singurul lucru pe care nu-l atinsese nimeni decât el şi Lili. De atunci nu mai scrisese niciodată în limba română, iar pe coperta dosarului în care se afla acel roman, alături de numele lui, îl scrisese şi pe cel al Lilianei Tcaciuc. "Dacă, după moartea mea se va gândi cineva să-l publice, să se ştie că Lili a făcut parte din autorii acestei cărţi, iar fără ea această carte nu ar fi existat." Scrisă în doar o lună de zile, a fost şi singura pe care a scris-o într-un timp aşa de scurt. Îşi amintea ziua aceia de mai ca şi cum nu s-ar fi petrecut mai departe de ieri. Stăteau amândoi pe o pătură întinsă pe iarbă. Lili citea cu voce tare ultimile rânduri din carte. Romanul avea un final fericit, în care, cei doi, aproape ca într-un basm cu prinţi şi prinţese, urmau să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, aşa cum de-altfel se gândea şi el în acele momente. Lili se emoţionase şi după ce pusese foile alături pe pătură, îl privi pe Lucian printre lacrimi, de unde îi veni lui Lucian ideea cu titlul cărţii. Lucian îi îdepărtă cu palma părul ce-i căzuse pe frunte acoperindu-i unul din ochi şi-i şterse lacrimile. Îi aşeză tandru, un sărut pe buze. - E atât de frumos! spuse ea cu vocea încă gâtuită de emoţie. Oare se poate trăi şi în realitate astfel de fericire? - Cum nu? Fericirea din carte e similară cu fericirea pe care o trăiesc zi de zi alături de tine. O sărută. Fata se lăsă dusă de val şi se întinse pe pătură. Mâna bărbatului îi căută sânul prin bluziţa de nylon bleo şi i-l cuprinse cu palma, în timp ce buzele i le strivea pe ale ei. Lili se desprinse. - Vreau să facem asta, dar nu aici. Vocea ei era răguşită, vădit emoţionată.

Strânseră lucrurile şi merseră spre casă. Odată intraţi, au uitat de orice inhibiţie. Corpurile lor se prinseră într-un dans erotic, plăcut, plin de iubire sinceră din partea amândurora. Niciodată Lucian nu dorise vreo fată cum o dorea pe Lili. Totul se desfăşură lin, frumos, pasional. - De ce nu mi-ai spus că sunt primul bărbat? o întrebă el după vreo două ore, în timp ce-i mângâia ceafa. - Ce rost avea? - Adevărat, dar aş fi fost poate mai atent la detalii. Ea râse. Se ridică în capul oaselor şi-l sărută pe părul mătăsos, apoi pe ochi, pe gură. - Ai fost cât se poate de perfect. - Răspunsul la o întrebare pe care orice bărbat şi-o pune în minte fiind prea orgolios să-şi întrebe iubita. Râseră amândoi. Lili se ridică din pat expunându-şi frumuseţea corpului perfect vederii, spre deliciul bărbatului. - Eşti atât de frumoasă! - Exclamaţie tipic bărbătească. - Chiar eşti, Lili. - Trebuie să plec. - Chiar trebuie? - Da, iubitule, chiar trebuie. Mă aşteaptă Maria. Era pentru prima dată când Lili i se adresa cu "iuitule", chiar dacă el o mai făcuse. Fata se îmbrăcă şi ieşi, nu înainte de a-l săruta pe acesta. Drumul până acasă fusese ca o plutire. Era fericită. Extrem de fericită. Maria era în casă şi pregătea masa. - Am făcut-o, Maria. - Ce ai făcut? o întrebă aceasta nelămurită. Lili se trânti pe un scaun. Chipul ei era numai zâmbet. - Am făcut dragoste cu Lucian. - Şi?... Cum a fost? Nu era surprinsă. Ştia că odată şi odată se va întâmpla. Era iminent.

- Minunat. - O să fie mai plăcut diseară. Îi zâmbi cu subînţeles. Lili nu mai era aşa de sigură că va mai putea continua cu Maria. Acum când cunoscuse dragostea, trupul unui bărbat, avea senzaţia că l-ar înşela, dar cu toate acestea nu se putu împotrivi Mariei. Într-adevăr, seara aceia fusese diferită. Senzaţiile erau diferite, dar tot Lucian era cel ce-i oferise adevărata dragoste atât sentimentală cât şi trupească. Lucian se întinse pe iarba moale și încercă să prindă amintirile acelor zile ca într-un vis frumos.

Atunci când eşti îndrăgostit, uiţi de toate, de timp, de cei din jur, chiar şi de tine. Iubirea se aseamănă cu priveliştea aceia pe care, urcat într-un copac, o vezi, iar aunci când cei de jos te imploră să cobori pentru a nu cădea, tu strigi cât te ţine pieptul: "Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Eu stau aici să văd lumea!" Seamănă cu priveliştea largă, înaltă a lumii privită din capătul scării. Modul acela de a iubi care se cofundă cu apsolutul. Uitare care îi apsorbii întru totul pe cei doi. Lili aproape că se mutase la el, iar el, în ceasurile în care aceasta era plecată se simţea singur, părăsit, dar imediat ce ea revenea şi îl săruta, mereu pe buze, mereu atât de domol, încât uneori se întreba dacă sărutul era vis sau aevea, îi reda zâmbetul pe buze. "Ţi-a fost dor de mine?" îl întreba ea atunci râzând, iar zâmbetul ei întotdeauna îi aducea un fel de culoare în obraji. Îi era dor. Tot timpul cât ea lipsea îi era dor de ea, de zâmbetul ei, de gropiţele din obraji, de ochii ei mari, mură. "Oare cât timp poate ţine fericirea? Cât timp te poţi împotrivi realităţii?" obişnuia Lucian să se întrebe în ceasurile de singurătate. Nu-şi putea da un răspuns şi nici nu căuta s-o facă. Trăia la intensitate maximă fiecare clipă a fericirii sale alături de Lili ca şi cum aceia ar putea fi ultima. Părinţii lui aflaseră de idila trăită cu Lili şi erau fericiţi. Nădăjduiau ca el să se întoarcă cât mai curând împreună cu "aleasa inimii lui" acasă, în Australia şi să se căsătorească. Discuţii pe această temă avuse şi el cu Lili şi cu Maria, dar şi cu Maricica pe care o considera ca pe un "Cupidon" al lor. Niciuna dintre

cele trei femei nu avură nimic de obiectat, iar Vasile, soţul Mariei, fusese vădit fericit pentru norocul Lilianei. "are să ne fie dor de ea, dar ei îi va fi bine şi asta e cel mai important", spusese el atunci când Maria îl înformă cu privire la decizia Lilianei. Atunci Vasile zăbovise mai multă vreme în sat. Se întâlni cu Lucian, vorbiră la un pahar de ţuică şi, ca un om trecut prin viaţă, Vasile se convinsese de credibilitatea tânărului şi de dragostea lui curată pentru fiica lui "adoptivă". Cu toate acestea, erau şi persoane care nu se bucurau de fericirea celor doi. Una dintre ele era Alexandra. Văzând că în van pusese detectivi pe urmele lui, găsi o altă cale de răzbunare. Adusese zvonul în sat că Lili şi Maria sunt lezbiene. Neglijenţa şi încrederea Mariei în această aşa zisă prietenă, îi dăduse Alexandrei arma perfectă. Satul nu putu ierta o astfel de "mârşăvie", iar în duminica următoare zilei în care zvonul ajunsese la urechile popi acesta ţinu o predică usturătoare: - Fraţilor, am auzit nişte zvonuri şi dacă sunt adevărate, cu regret trebuie să spun că trebuie să scoatem din mijlocul nostru astfel de persoane. Se spune despre Maria Jigău şi Liliana Tcaciuc că au săvârşit lucruri urâcioase Domnului. În cazul ăsta, ştiţi şi voi foarte bine despre Sodoma şi Gomora unde se săvârşeau astfel de lucruri şi ce a făcut Dumnezeu cu cele două cetăţi... Oare satul nostru trebuie să devină blestemat din cauza a două păcătoase?... Nu, fraţilor. De azi înainte, să nu mai aveţi nimic a face cu cele două şi familia lor. Sunt blestemaţi şi nu mai au loc între noi. Dacă ar fi trăit în vremile Judecătorilor sau al profeţilor, ele ar fi fost ucise cu pietre, dar din păcate, în vremurile noastre nu se poate... (Un murmur se auzi în biserică). Vedeţi ce ne-a adus occidentul? Numai lucruri rele: prostituţi, sodomie, droguri, crime, discoteci şi cluburi de noapte. Dacă s-ar ridica acum Ceauşescu, iar spânzura pe toţi... Aceste cuvinte venite din partea preotului, îi învrăjbi pe oameni şi mai mult împotriva celor două. De la o simplă bârfă au ajuns chiar violenţi. La vreo două zile, când Liliana se dusese să cumpere pâine de la magazin, pe lângă faptul că vânzătoarea nu a vrut s-o servească, unul din bar, se ridică de la masă de-abia

ţinându-se pe picioare şi, ca un adevărat "sfânt" urlă: - Uitaţi-o pe păcătoasă! Pe nesătulă! Nu-ţi plac bărbaţii... hai?!... Cum faceţi?... Vă lingeţi în pizdă?... ha, ha, ha... Se repezi la ea şi o izbi în perete încercând să-i scoată pantalonii. Fata plângea încercând din răsputeri să se apere. - Să mi te fut eu şi ai să vezi, târfă al dracu' cum îţi vei schimba preferinţele sexuale!... Dar stai băga-mi-aş pula-n măta!... Ce te tot zbaţi?... Nu-ţi place?... În momentul acela, un braţ puternic îl prinse de braţ şi-l trase de lângă fata ce, eliberată, îşi luă faţa în mâini şi alergă afară. - Las-o vă Ioane! Are cine-o judeca. Ion nu îndrăzni să nu-i dea dreptate. Viteaz era el, dar în „parcarea goală”, aşa că se aşeză la locul său. Lili ajunsă acasă, nu se opri din plâns. - Ce s-a întâmplat? o întrebă Maria. - Toţi ştiu Mario! Toţi ştiu! Maria o privea nedumerită. - Ce ştiu? Lili îi povesti printre lacrimi şi sughiţuri cele întîmplate. Maria îşi dete seama cine putuse să spună, dar tăcu. - Lasă Lili că totul trece. Mâine poimâine se uită, iar tu vei pleca în Australia şi totul va fi bine. Lili știa foarte bine că nici Maria nu credea ce spune, la fel cum ştia că avea două opţiuni: ori îi spunea lui Lucian totul, ceea ce nu putea face, ori renunţa la el. Îi era greu în ambele cazuri. Era iminent ca Lucian să nu afle mai devreme sau mai târziu adevărul. Chiar dacă apuca să plece în Australia, avea să afle mai târziu de la Maricica. Nu mai putea da cu ochii de el. Îi era ruşine şi teamă, dar mai presus de toate ruşine. În ziua aceia nu se mai dusese la el şi nici a doua sau a treia zi. Rămăsese în casă să se gândească ce avea de făcut rugând-o pe Maria să-i spună acestuia că-i plecată cu Vasile pe munte să aducă ceva brânză de acolo. - Mă duc la Lucian, spuse Lili a treia zi de la incidentul din bar, seara. - Te-ai decis să mergi la el? - Trebuie să fac asta.

O privi pe Maria îndelung în ochi. Îşi întoarse privirea exact în momentul în care simţi că nu-şi mai poate ţine lacrimile. - Trebuie să mă ierte. Trebuie să mă iertaţi... Vorbea repede, incoerent. Ieşi în grabă din casă. Lucian tocmai se bărbierea când, pe cărăruie urcă un poliţist însoţit de un jandarm. - Domnul Jora, Lucian Jora? - Eu sunt. S-a întâmplat ceva? Poliţistul ţinea un plic alb în mână pe care îl frământa neliniştit. - Trebuie să vă dau ăsta, spuse el întinzîndu-i plicul. Pe spate scria "PENTRU LUCIAN JORA" cu litere mari de tipar. Nu-şi dădu seama al cui e scrisul. - De la cine-i? După o scurtă pauză, poliţistul spuse: - De la Liliana Tcaciuc. - De la Lili? Lucian era vădit nelămurit şi surprins totodată. Dar ea unde-i? - E... Şovăia. - E... decedată... - Cum?!... Nu se poate!... E... cumva o... glumă? ultimul cuvânt fusese stins, pierdut pe glandele vocale gâtuite de emoţie, de lacrimi. - Îmi pare rău, domnule Jora! - Cum s-a întâmplat? întrebă el încet. - S-a sinucis... Răspunsul îl veţi găsi acolo, spuse indicînd plicul cu un gest al capului. "S-a sinucis! S-a sinucis!" Fraza aceasta îi sună mult timp în cap precum un clopot ce nu mai înceta să bată. Stătea cu plicul în mână, cu jumătate de faţă rasă, neîndrăznind parcă să-l deschidă, neîndrăznind nici a crede că e aevea, sperând mereu că se va trezi. Aflase mult mai târziu că Lili se spânzurase în livada familiei Jigău de creanga unui cireş înflorit. Înmormântarea fu simplă, fără preoţi, cruci sau clopote. Doar trâmbiţa* suna a jale. O

îngropase undeva în marginea cimitirului, nepermiţând comunitatea ca un sinucigaş să stea între morţii ei. Când se întoarse de la înmormânatre, îndrăzni în sfârşit să citească scrisoarea: "Dragul meu, iubitul meu, Nici nu ştiu cum să încep. Sper că mă vei ierta şi cele ce-ţi voi spune nu te va face să mă urăşti. În primul rând, vreau să-ţi spun că ceea mai mare fericire am trăit-o lângă tine şi că te iubesc foarte mult. Îmi pare rău că team făcut să suferi. Tu nu meritai asta, dar nici eu nu te meritam pe tine. Nu am fost aşa pură precum ai crezut tu... Până a te cunoaşte pe tine am trăit cu Maria. M-am culcat cu ea, am făcut dragoste cu ea... Of!... Iartămă!... Repet: Nu mă meritai. Dacă aş fi rămas alături de tine şi nu ţi-aş fi spus, ai fi aflat şi m-ai fi urât, iar dacă ţi-aş fi spus poate că nu ai fi înţeles şi... nu te condamn... Cum ai putea înţelege ceva atât de grav?... Poate că nu ar fi fost atât de culpabil dacă nu ar fi fost Maria... Un alt secret pe care nimeni din sat nu-l ştie e că, Maria, e mama mea vitregă. Vasile, soţul ei, e tatăl meu natural. Nimeni nu ştia asta. Nici măcar Maria, deci, păcatul meu este cu atât mai grav... Iartă-mă, o spun din nou, iartă-mă!... Şi încă ceva... Sunt bolnavă. Am o boală care popular i se spune <>, pentru că nu se poate vindeca, este incurabilă: epilepsie grand mal. Nici acest lucru nu-l ştia nimeni... Vezi tu, iubitule - nici nu ştiu dacă mai merit să pronunţ acest cuvânt, dar o fac amăgindu-mă că, încă, după toate acestea, mă iubeşti - câte secrete am?... Cum aş fi putut să ţi le spun sperând că mă vei ierta? După ce s-a aflat în sat că sunt "sodomistă", cei din sat m-au agresat atât verbal cât şi fizic. Nu aş fi putut rezista, aşa că am crezut mai de cuviinţă să-mi iau păcatele cu mine în mormânt, să te eliberez, iar tu, dragule, să mă uiţi şi să-ţi continui viaţa, dar, te rog, nu mă urî. Adio, Prinţul meu, adio. Lili"

Amurgul se revărsă tacit, solemn. Amintirile zilei se topeau ca o scamă de fum în văzduhul limpede, lacom. Se prăbuşeau brusc în beznă precum o grămadă de lucruri într-o cameră după stingerea becului. ...şi el adormi târziu în noapte cu Lili-n gând, visând la Lili... ...ea trăia undeva acolo în colţul ei nepărăsit nicicând... „...cât de frumoasă eşti, aşa, culcată pe patul florilor de cireş!... ...soarele te scaldă în razele lui şi eu te iubesc... ... te iubesc... te iubesc... te iubesc..." ca un ecou pierdut ce a uitat să înceteze, iubirea îi sună-n ţeastă... Lili, şopti, de ce m-ai părăsit? şi mângâie cu palma muchia tăioasă a crucii. Din pământul crăpat de secetă, cărăbuşi roşii, adoraţi de cei stinşi, ieşeau şi intrau. Păsările se agăţau de crengile unui pădureţ uscat. Liniştea stăpâneşte locul şi el, aleargă desculţ, la fel ca părinţi lui cu mulţi ani în urmă, alături de Lili pe creasta dealului verde. Capul cărunt îi căzu după atâția ani pe mâinile așezate pe crucea aproape degradată. "...o să te aşezi iubito aici pe iarba moale... o să te acopăr cu flori... îţi voi recita un poem de dragoste... o să fi a mea pe patul virginal al florilor de cireş... „Să plângă cerul azi aş vrea Să plângă cu lacrimile mele, La mormântul tău, iubita mea Şi crucea să ţi-o spele. Din noaptea părului tău culeg o stea Şi o aşez pe cerul meu de plumb topit Şi-n nopţile în care străluci-va ea Îţi voi spune, dragă, ce mult te-am iubit...” Sfârșitul părții întâi Urmează partea a doua: RĂZBUNZREA