Revista literară Bucovina

REVISTA LITERARĂ BUCOVINA Revistă de cultură, Nr1, Februarie 2012, ISSN: 6208-584X

Cuprins

EDITORIAL

REDACŢIA:

Boris Marian

INTERVIU

Redactor-şef fondator:

Adrian Grauenfels

CEZAR C. VIZINIUCK

ESEU Dorina Şişu Elisabeta Brănoiu

Materialele se pot trimite pe adresa de email: revistabucovina@yahoo.com sau prin intermediul site-ului Artă şi literatură Web http://rlbucovina.ucoz.ro

POEZIE

Site-uri partenere:

Adrian Grauenfels Mariana Dobrin Florina Dinu Ana Maria Gîbu Boris Marian Dorina Şişu Mircea Drăgănescu Viorel Gongu Anişoara Iordache Elena Vornicescu Niculicea Elena Călin Andreea Alexandra Laura Marinela Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) Oană Ştefan Valentin Luisa Neruţ Maria Călinescu Vasilisia Grădinariu Crăciun Gheorghiţă Mocanu Elisabeta Brănoiu Belean Maria Ileana Cezar C. Viziniuck

PROZĂ Ion Lazăr da Coza Sofy Sincă Ana Maria Gîbu Danaela Elena Stan Dorina Şişu Viorel Gongu Suzana Deac Ionel Mony Constantin Gheorghiţă Mocanu

TEATRU ŞI FILM Gheorghiţă Mocanu Cezar C. Viziniuck

LITERATURĂ PENTRU COPII Suzana Deac Viorel Gongu

ARTE Adrian Grauenfels Anişoara iordache Iulian Mîndrilă

TRADUCERI Cezar C. Viziniuck

Cititor de proză Negru pe alb

Imagini de pe copertă: Iulian Mîndrilă

MULŢUMESC TUTUROR ACELORA CE AU BINEVOIT SĂ PARTICIPE CU TEXTE ŞI PRIN ORICE MIJLOACE LA REALIZAREA ACESTUI PROIECT.

ÎN SPECIAL ÎI MULŢUMESC DOMNULUI EMANUEL POPE PENTRU AJUTORUL ACORDAT ÎN PROMOVAREA REVISTEI, DAR ŞI PRIETENILOR MEI DE PE SITE-URILE

CITITOR DE PROZĂ ŞI NEGRU PE ALB. CEZAR C. VIZINIUCK

Editorial Anul Caragiale

DE BORIS MARIAN

La 13 februarie 2012 se împlinesc 160 de ani de la nașterea celui mai de seamă dramaturg, scriitor satiric român,Ion Luca Caragiale, iar la 9 iunie a.c. se comemorează un veac de la stingerea sa din viață. La Teatrul Național sunt în pregătire spectacole cu două din piesele sale, în țară vor avea loc diverse manifestări. Nu vom relua date cunoscute de mulți cititori, ci ne vom opri la câteva aspecte mai puțin discutate. Actualitatea scrierilor sale este de necontestat, dar, cum bine punea accentul criticul Ioana Pârvulescu, „noi am uitat să râdem, așa cum se râdea pe vremea creatorului personajului Mitică”. Destui politicieni de azi amintesc de caricaturile caragialești. Dar, din motive grave și aflate în mintea tuturor, noi suntem mai triști. „Cu timpul, s-ar putea ca viitorul națiunii să îl înalțe pe I.L. Caragiale ca pe ctitorul moralizării prin satira pe o schemă cu puteri canalizate greșit”, scrie H. Zalis în „Istoria condensată a literaturii române”. Cel mai important urmaș al lui Caragiale nu a fost nici unul dintre fiii săi, Luca și Matei ( cel de al doilea, un mare scriitor, dar de cu totul altă factură), ci Eugen Ionescu, românul naturalizat în Franța, care a pus bazele( împreună cu Samuel Beckett) teatrului absurd. Eugen Ionescu a înțeles de minune latura perenă a satirei înaintașului său. Golul sufletesc, gândirea -șablon, marasmul intelectual al omului modern au ieșit la iveală

cu toată puterea și cruzimea adevărului. Putem face o paralelă perfectă între „ Cântăreața cheală” a lui Ionescu și, de pildă, „ Căldură mare” a lui Caragiale. Dar întreaga operă a lui Ionescu este ombilical legată de umorul amar al lui Caragiale. Smotocea și Cotocea, Leonică Ciupicescu, Manolache Guvidi, Trahanache, Tipătescu, Bibicu, Pristanda, Gudurău, o întreagă galerie din dramaturgia și din „Momentele” genialului Caragiale reînvie prin Eugen Ionescu și se perpetuează și azi, în viața noastră, pe stradă, la TV, oriunde, inclusiv în Parlament. Un alt merit de seamă al scriitorului este demontarea cu o minuție de ceasornicar a mecanismului patriotard-demagogic. Caragiale a fost acuzat și de lipsă de loialitate față propriul popor. Și de plagiat, cu piesa ” Năpasta”. A avut numeroși dușmani, oameni care , de fapt, erau chiar modelele personajelor sale. Publicația „ Moftul român” nu a fost uitată. Iar, după 1989 a apărut „Academia Cațavencu” în cinstea marelui înaintaș.

Este interesant de recitit ce scria G. Călinescu în „Istoria literaturii române”- „ I.L. Caragiale ( 1852-1912) este, după Delavrancea scriitorul cel mai zolist, deși lucrul n-a fost luat în seamă, toți fiind izbiți de aspectul umoristic al operei”. Și criticul dă exemplu povestirea „ O făclie de Paști”. Este vorba de un conflict între evreul Leiba și fostul său angajat, Gheorghe, cu un final tragic, agresorului fiindu-i arsă mâna cu o făclie. Pedeapsa aplicată de persecutat persecutorului, dar ca gest disperat. Radu Gabrea a realizat o peliculă de mare măiestrie artistică, „ Nu uita, Iacobe”, care, nu se știe din ce motive a rămas încă puțin cunoscută publicului larg. Filmarea s-a realizat … în Portugalia, înainte de 1989, pentru că Radu Gabrea era plecat din România lui Ceaușescu. Ar mai fi multe de discutat pe marginea operei unuia dintre cei mai viguroși scriitori din literatura română și universală, pe același palier valoric, cu marele Mihai Eminescu, dar în genul satiric și nu numai. Vom reveni, anul acesta fiindu-i dedicat.

Interviu

Interviu cu pictorul Ion Danu

DE ADRIAN GRAUENFELS

Poet dar mai ales pictor, artist al vorbelor puse în culoare aflat cum însuşi zice la " nel mezzo del camin di nostra vita" iată imbolduri ce mă duc la dezvăluirea unui arist contemporan interesant şi intrigant, din păcate prea puțin cunoscut.Intâlnirea noastră a fost absolut aleatorică, tot ce a urmat sunt consecințele unor fascinante destăinuiri autobiografice ale pictorului Ion Danu. Pentru un mai profund contact cu artistul recomand călduros o vizită pe situl sau http://id.sito.org/yan

******

Rameau: De unde vine numele Danu? E vreo conotație cu surealismul de care pomeneai la citirea articolului despre Victor Brauner?

Danu: Numele meu real este Dan Iordache, Ion Danu fiind numele de artist. Căutând pe Google am aflat ca "Danu" e numele unei zeițați celtice, eu l-am ales pentru ca în loc să fie Da-Da este Da-Nu...

Rameau: Este o bună alegere. Sper să frunzăreşti Manifestul Nu-Nu pe care l-am publicat acum vreo 2 ani. Ai picturi şi desene care comunică cu ideile de liberă expresie lansate pe Nu-Nu.

Danu: Brauner e un artist surealist care mă atrage. S-a pictat fară un ochi exact 7 ani înainte de tragica intâmplare. Chestie suficientă să-ți dea fiori metafizici.

Rameau: Stai! să o luăm sistematic. Ceva date biografice te rog.

Danu: Eu sunt sibian de origine, m-am născut şi am trăit acolo 40 de ani, între 14 şi 19 ani am făcut Liceul de Arte Plastice din oraş cu profesori excelenți, morți sau imigrați demult Ion Chişu, Mircea Popa (el mai trăieşte), Veronica Costea. A fost perioada, până acum, cea mai fericită din viața mea (dar atunci n-o ştiam). Apoi a venit armata, 18 luni oarecum epierdute pentru artă, fiindcă am desenat şi chiar pictat şi acolo, apoi facultatea (n-am reuşit la Cinematografie a trebuit să mă mulțumesc cu IstorieEngleza, tot la Sibiu). M-am căsatorit la inceputul facultații şi apoi au venit copiii, slujba de profesor în Covasna, apoi lângă Sibiu (într-un sat din care e originară soția mea, Norica, ca şi bunicii mei, Sacadate, langa Avrig). Am mai pictat ici şi colo dar în general doar ca diletant...La Revoluție am făcut pe fotoreporterul (cu 3 copii din care Ioana avea un an, nu era o treabă prea inteligentă).

La Sibiu a fost o saptămâna în plus de "lupte" cu 92 de morți şi peste 300 de răniți...mai am încă pozele, multe inedite) şi apoi am intrat în presă, la noile ziare care au apărut ca ciupercile: Radical, apoi Continent, apoi vechea Transilvania.

Am făcut ceva afaceri (am vândut copiatoare Agfa-Canon, aduse de un partener olandez) şi cu banii câştigați am întemeiat propriul mea revistă saptămânală locală, "Gazeta de Sibiu" (1994-1997).

Când am văzut că nu merge şi nu merge (vechile ziare ex-comuniste smântăneau toate publicațiile iar eu eram un ziar mic, cu tiraj fatalmente redus) m-am întors la Transilvania, "revista de cultură", ca redactor principal 1997-98.

Rameau: Interesant, mi-ar plăcea să discutăm separat despre activitatea ta ziaristică şi literară, sper că vom avea curând ocazia. Te mai apropiai de pictură în anii aceia tulburi?

Danu: Fiindcă economia României (şi a mea personală) mergeau toate dinspre "mal" înspre "pire" am decis să imigrez în Canada. Mi-am vândut tot (aveam o mică afacere de publicitate şi tipografie) şi am venit aici. Cum nu găseam de lucru (la 42-44 de ani nu e deloc uşor) m-am reapucat de prima mea dragoste, pictura şi astfel, dupa aproape 25 de ani, am făcut un

Certificat în arte vizuale la Universitatea din Sherbrooke, unde locuiesc de când am imigrat aici, în 1998. Acum 4 ani mi-am găsit o slujbă în domeniu (profesor de "expresie artistică" - acrilice şi acuarele) la o instituție privată, un centru de refacere pentru călugarițele catolice din toată lumea (am eleve din Japonia, Noua Zeelanda, Noua Guinee, din Africa şi America de sud).

Anul ăsta am inceput, în sfârşit, sa mai vând câte ceva picturi şi sper că "trendul" să continue...Ca artist "temps plein" lucrez din 2002...

Rameau: Păstrezi legături cu România, cu ziaristica?

Danu: Nu mă mai interesez demult de politica din țară, care mă enerva ori de cate ori dădeam cu nasul în ea. Pe vremuri, după revoluție, am facut politică (ca social-democrat de-al lui Sergiu Cunescu), am fost chiar cosilier municipal intre 1992-1996 dar politica m-a scârbit şi cred că m-am lecuit pentru toată viața. Futila arta, poezia, pictura, filmul, muzica mi se par acum singurele cu care merită să-ți pierzi timpul. Sunt, pentru mine, soluții de supraviețuire, efectiv. Prin 2001-2002 pictura m-a salvat - literalmente- de la moarte, fiindcă dacă n-aş fi avut-o n-aş fi rezistat, probabil, depresiunii nervoase, alt nume pentru criza de la "mijlocul" vieții.

Rameau: Familie? Copii? Cum se împleteşte arta ta cu existențialismul zilelor? Ce te ajută să fugi de real?

Danu: Avem 3 copii - fiul meu mai mare, Dan Lucian, care şi-a ales cariera quasi imposibilă de filmmaker (a facut într-adevar 4-5 filme - în vreo două am jucat şi eu- unul se numeste chiar « L'Artiste fou » ha,ha !)..mai am un fiu de 23, Teodor, şi o fiică Ioana 17+ de care am pomenit deja, începe acum Colegiul. Intr-adevăr, viața de artist e grea în Canada ca şi peste tot în lume. Pictura este un refugiu şi o consolare permanentă. Poate de aceia îmi place Chirico, atmosfera lui misterioasă (deşi, dintre surrealişti, il prefer pe Delveaux), tendințele mele surrealiste sunt "naturale". Dacă ai un pic mai mult răgaz o să selectez câteva imagini realmente absurde din ceea ce fac eu ca "bizarro-baroque" ba chiar destul de crude. Ele reflectă stări interpicturale explicite.

Rameau:

Imi plac aceste tablouri. In 2000 am avut şansa să vizitez la Paris centrul Pompidou, exact la vernisaj, dupa o reamenajare care a durat ani. Era multa artă nouă, proaspată şi inovativă, m-a surprins că nu am avut de loc sentimentul "deja vu". Cum vezi starea artei Europeene în ultimele decenii?

Danu: Nu cred în progresul in artă, nu cu adevărat. Vreau să spun că toată istoria artei, cronologică, cu evoluția ei de la arta peşterilor la arta abstractă etc. mi se pare o construcție artificială, arbitrară, forțată.

Desigur, exista o mult mai interesantă istorie a artiştilor, a personalităților creatoare. Cei mari, realmente mari, nu se sinchiseau de « isme ». Picasso a trecut printr-o grămadă de faze creatoare, pe care paraziții care sunt istoricii de artă (ca să nu mai vorbim de criticii de artă, care-s paraziții paraziților, le-au « analizat » şi le-au pus în coadă. Dar Picasso (care are şi o latură extrem de egoistă şi negativă, vezi cartea Ariannei Stassinopoulosm Huffington, « Picasso, createur et destructeur » ) le dădea cu flit…efectiv, în afară de câțiva colegi (rivali), precum Matisse sau Bracque, nu respecta nimic şi pe nimeni.

El e cel care a spus: « Daca aş scuipa pe podea, ei mi-ar lua scuipatul şi l'ar pune în ramă ». Unde vreau să ajung? In opinia mea, există pictură (sau mai general, artă) bună sau proastă, cu asta basta.

Toate « ismele », toate clasificările, toate « teoriile » şi « demersurile artistice » (în multe cazuri mai bune ca arta pe care o teoretizeaza) sunt construcții artificiale, practic parazitare, pe arta adevarată. E drept că au fost artişti, precum Paul Klee sau Kandinsky care au fost excelenți artişti şi teoreticieni..ei sunt excepția care confirmă regula. Arta adevarată, în care un bizon desenat cu cărbune şi pămant roşu, pe peretele unei peşteri, echivaleaza ( uneori depăşeşte) ultima « găselniță », ultima modă artistică. Unde Vermeer şi Van Gogh sunt pe acelaşi plan etern al artei bune, unde Manet şi Rembrandt dialoghează de la un tablou la altul şi unde un pictor naiv din Croatia, precum Ivan Generaliç, nu e cu nimic mai prejos ca Mondrian sau

Jackson Pollock, s-ar putea scrie o carte despre asta, presupun..

Rameau : Remarc la tine o acută nevoie de puritate. Cum interferezi cu pictura moderna? Pentru cine pictezi?

Danu: Idiosincraziile mele sunt eclectice- îmi plac, mai mult sau mai puțin, artişti foarte diferiți, încadrați în « mişcări » artistice diferite sau opuse.Van Gogh dar şi Bracque, Matisse dar şi, uneori, Picasso, Delvaux dar şi Paul Klee, Pascin dar şi Pollock. Nu fac deosebire între arta figurativă şi abstractă, realistă şi suprarealistă.

Fac deosebire, cum ziceam, doar între artişti buni şi sinceri şi artişti nesinceri şi artificiali.

Deşi pot admira fragmente de bravură în pictura lui Dali, de ex. îl consider mai curând un foarte talentat, poate genial, auto-manager şi auto-publicitar. Calitățile lui picturale sunt, practic, întțmplătoare. Daca a făcut ceva bun în pictură a făcut-o IN CIUDA lui insuşi şi a metodei lui paranoice. Asta îmi displace în pictura modernă (ca şi în viață în general): dogmatismul, tirania « teoriei » şi a « ideiilor », dominarea modelor asupra personalităților creatoare.A fost o perioadă în aşa zisă istorie a artei (şi mai persistă pe ici pe colo..) cand artişti excelenți (în Quebec, Pellan, de ex.) au fost persecutați, practic, de artişti « teoreticieni » (precum Borduas) pentru că erau « prea figurativi ».

Nu iau apărarea artei figurative (sau a artei « abstracte »). Pur şi simplu, nu cred că artiştii ar trebui obligați de « piața » artei, de negustori, de « teoreticieni » etc. să se autocenzureze şi să se supună modelor. Artiştii n-ar trebui să se supună decât propriilor lor impulsuri creatoare. Personal, cum o ziceam undeva, pot fi figurativ de dimineața, suprarealist la prânz şi abstract seara. Nu văd de ce ar trebui sa fiu DOAR figurativ, sau DOAR suprarealist sau DOAR abstract. Datoria unui artist e față de el însuşi şi de potențialul său creator, pe care trebuie sa încerce sa-l « năşească », sa-l scoată la lumină

precum scotea Socrate adevarul. Lumea de astăzi (ca şi cea de ieri şi de alaltăieri) este, în esență, ABSURDA şi haotică. Artiştii există pe lume ca să creeze universuri paralele, ceva mai puțin absurde şi haotice decat nebunia generalizată a lumii. Universuri, oaze de liniste şi frumusețe (care n-are canoane şi care poate exista oriunde, la MOMA dar şi ca graffiti sub un pod de cale ferată, unde-şi fac nevoile vagabonzii) în care să ne refugiem, în care să

evadăm, în care să ne tragem sufletul ..

Rameau: Absurdul şi haoticul sunt ancorele Manifestului Nu-Nu. Mă bucur ca împărțim această percepție comuna deşi eu o extrapolam la literatura digitală care se detaşează total de cea tiparită în sensul clasic. Bănuiesc ca experimentezi în pictură cam ce încerca Tzara acum 90 de ani în scris: libertatea totală, eliminarea simbolurilor, rocada imaginilor.

Care ar fi evoluția pe care o doreşti în munca ta?

Danu: Aş vrea să ajung (se întâmplă uneori, dar foarte rar) în starea de grație în care aş picta precum cântă păsările ..natural, fară sforțare şi curgător precum un pîrâu limpede.E ceva foarte apropiat de ZEN, o stare de creativitate care ar lăsa să iasa din mine, în « jeturi » (a la prima, cum zic italienii), ceea ce e ascuns şi prețios, chiar şi pentru mine. Sigur că a pregăti starea asta de grație (inspirație, cum vrei să-i zici) cere multă muncă, multe eşecuri, multă sudoare şi suferință. Dar, precum zicea Villon: « din deznădejde dau nădejdii hrană ». Oricum, ceea ce fac, fie că e vorba de « reproducerea vizibilului » (cu temperament pictural, sper) fie de (încercarea de) « redare a viziunii mele secrete » (citat din Paul Klee: Teorie de l'art moderne) încerc să o fac cu bună credință şi sinceritate. Foarte rar, reuşesc..

Rameau: Cum arată atelierul tău? La Roma am căutat să vizitez atelierul lui de Chirico aflat lângă Piața Spania.

Din păcate era închis pentru reparații. Mi se spune că

este un sanctuar. Am citit despre cercetările lui asidue legate de prepararea culorilor şi tehnicile folosite de pictori în Renaştere. Apoi lumina..Cezanne folosea un întreg perete de sticlă orientat spre Nord, pereți acoperiți cu tente gris ca să modereze soarele puternic din Provence. Ai o anume metodă preferată?

Danu: Imi amintesc că pe vremea liceului (aveam 16-17 ani) m-am dus la mare, într-o tabară. Am vizitat Muzeul din Constanța şi acolo am văzut un « Grigorescu » (cred că era unul dintre multele « Ciobănaş cu oițe ») de destul de bună factură dar care avea porțiunile albe, crachelate. Ori, eu tocmai invățasem, la şcoală, că albul de zinc, amestecat cu vermillon sau alte culori « perfide » (ca albastrul de Prusia) produce înegriri şi crachelări. Stiind ca albul de zinc a fost introdus doar spre sfârşitul vieții lui Grigorescu, concluzia (pentru mine, naivul) era evidentă: tabloul respectiv era un « fals ». Cu aroganța inconştientă a adolescenței, am bătut la uşa directorului Muzeului (care era o directoare) şi i-am expus « teoria » mea. Directoarea mi-a mulțumit pentru amabilitatea de a-i impărtăşii bănuielile mele (prezentate a fi quasi-certitudini) şi m-a poftit politicos afară. Dar astea sunt naivitați juvenile. Cu timpul a venit discernământul şi înțelegerea. O sa-ți dau ceva poze cu « atelierul » meu. E doar un birou obişnuit, în micul meu apartament demisol cu lumină relativ buna doar după-masa, folosesc multe panouri de pluta pe care prind cu pioneze fotografiile care mă inspiră, care-mi dau un impuls creator dar mai ales lucrările la care lucrez, în diferite faze de finisare. Privesc aproape la fel de mult cât pictez. Mă uit la o lucrare începută până când ştiu ce să fac (o etapă, doar). Când nu mai ştiu ce să fac la o pictură înseamnă că e terminată. Uneori e nevoie de luni de zile (cu pauze lungi) ca să termin o mică pictură de 20 x 30 cm. Aplic 60-70 sau 150 de straturi succesive. Lucrez cu culori acrilice (marea mea descoperire aici, în Québec, fiindca in Ro nu existau când am facut eu Liceul de Arte Plastice la Sibiu ), uneori cu tuşuri acrilice (de fapt, in etapa actuală folosesc mai mult tuşuri acrilice decât culori) pe care le completez cu acuarele. Lucrez aproape exclusiv pe hârtie de acuarelă, mai rar pe pânză sau carton. Imi vine greu să înțeleg cauza pentru care unii artişti continuă să foloseasca uleiul când au culorile acrilice, dar nu vreau sa fiu dogmatic.

Efectiv, experimentez destul de des - cu geluri şi paste, cu combinații relativ bizare de tehnici şi materiale. In general, când sunt într-un impas, schimb technica sau suportul, sau trec de la figurativ la abstract şi invers. Oricum,imagineaza-ți-l pe Van Gogh cu acrilice! Cred că le-ar fi adorat, el care se plângea tot timpul de calitatea culorilor de ulei şi mai ales de lentoarea cu care se uscau..

Rameau:

Ce stil preferi? Aderi la vreun curent? Ai în vedere valorificarea materială, ulterioară a pânzelor tale ?

Danu: N-am un « stil » sau o « tehnică » pe care o folosesc tot timpul sau sistematic. Sunt tehnici care mi se potrivesc mai bine, care se adaptează mai uşor la spontaneitatea şi fluiditatea desenului pe care mi-o doresc (iar combinația de tuş acrilic cu acuarelă mi se potriveste acum cel mai bine, uneori cu retuşuri de culori sau paste acrilice). Sunt deschis, cred, experimentelor tehnice. N-am o metoda bătută în cuie ca sa « creez ». Folosesc însă destul de des metoda « accidentelor » ca să pornesc o pictură şi trebuie să aduc un omagiu lui Max Ernst şi Paul Klee, artişti « jucăusi », ca să zic aşa, care au experimentat mereu, în fiecare zi, şi care au descoperit pentru colegii lor artişti multe « drumuri » interesante. Dar imitația servilă nu e stilul meu.

De altfel, în privința « stilului » deseori este semnul şi blestemul succesului. Negustorii de artă vor mereu acelaşi « stil » cu care un artist a avut succes şi detestă experimentările. Doar cei mai mari (cei care impuneau ei condițiile LOR negustorilor, precum Picasso) îşi permiteau să facă ce le tăia capul, după chef şi inspirație. Cei mai mari sau cei saraci şi quasi-necunoscuți, ca mine, nu trebuie să se sinchisească, de a avea, mereu, « acelaşi stil».

De aceea, uneori succesul comercial poate însemna sfârşitul unui artist creator, obligat, ca să vândă, să se repete in diverse variante. Stilul devine manieră şi manierism..adio spontaneitate, adio experimentări şi căutări! Chiar şi « spontaneitatea », când devine « stil » poate ajunge contrariul adevăratei spontaneități.

Rameau: Trăim intr-o mega-epocă a artelor. Mă refer la abundența de evenimente, apariții de noi muzee, galerii şi expoziții găzduind o plethoră de artişti plastici sau vizuali disputându-şi apariția, uneori, cu o acerbă agresivitate. Cum expui tu? Cum te vinzi şi pe unde?

Danu: Am câteva apariții, dar nimic foarte important sau esențial, pentru mine. In general, am participat la expozițiile colective ale grupului de artişti din care fac parte şi care se numeste « Creatio ». E situat la Magog şi cuprinde artişti foarte diferiți ( unii foarte buni şi interesanți ) din regiunea Estrie (Cantons de l'Est). Caută pe internet Creatio, vei vedea. Prima mea expoziție « personală » va fi în noiembrie-decembrie anul asta, la Centre « Azur » (centrul de expoziții al Creatio, la Magog, cca. 30 km de Sherbrooke. Incă o dată, în opinia mea, sunt artişti foarte buni care sunt quasi-necunoscuți, care au expus puțin sau deloc, şi sunt (o mulțime) de artişti mediocrii sau proşti care au expus şi expun o gramadă, care au liste kilometrice de expoziții, etc.

Nu mi se pare esențial pentru valoare INTRINSECA a unui artist, lista de expoziții. Van Gogh, de ex. a expus de câte ori? (de 7-8 ori, din care poate o dată sau de două ori la expoziții importante precum cea a Celor XX de la Bruxelles, în ultimii 2 ani de viață) Sunt sigur, ca dupa criteriul asta, Cabanel sau Meissonier îl « surclasau » net pe Vincent.

Poate că uneori par arogant in opinii sau lipsit de modestie (pomenind de Picasso şi de Van Gogh ca şi cum ar fi « colegi » de-ai mei). Adevărul e că nu ştiu daca voi fi vreodata cunoscut, necum celebru şi am deseori îndoieli cu privire la ce fac (desi ştiu că am anumite talente « înnăscute » care nu-s chiar aşa de frecvente). Mă consider un desenator talentat - ştiu că am talentul asta pe care-l prețuiesc mult la Pascin sau Modigliani, dar şi la Van Gogh sau Hokussai.

Habar n-am care va fi destinul meu artistic şi dacă va rămâne ceva după mine.

Rameau: ..asta va decide posteritatea. Aş vrea să stiu cum te apreciezi cantitativ. Cu toții cunoaştem axioma marxistă "cantitatea devine calitate". Un exemplu bun este Miro. Are o serie de tablouri care expun o linie ondulată sugerând conturul unui munte în zare. Pânza în sine nu ar fi ajuns la vreun muzeu

onorabil din cauza minimalismului ei sever. Dar Miro era un tip practic, a produs incă 8-9 tablouri similare schimbând subtil culoarea liniei şi ici-colo înclinarea pantelor. Variațiuni pe o tema dată.

Brusc cantitatea a capatat o altă dimensiune. Tu cum stai, cantitativ vorbind?

Danu: din aprilie 2002 am adoptat sistemul de clasificare şi de catalogare a lui Paul Klee. E un sistem surprinzător de simplu ,de eficace, pentru care îi sunt veşnic recunoscator…E unul dintre puținii artişti care au lăsat o evidență exactă şi o descriere «precisă » a propriei opere şi a procesului creator. El incepea în fiecare an, la 01 ianuarie, un catalog nou în care-şi nota toate lucrările demne de a fi menționate, toată producția pe care o păstra.

Lucrările erau numerotate şi descrise (dimensiuni, technică, suport, data terminarii, tot ce era relevant în geneza lucrării respective; inclusiv, ulterior, eventualul cumpărător etc.) şi categorisite in 3 mari categorii: A = lucrări de imaginație (fară model real); B= lucrările inspirate de un model real şi S= sonderklasse, clasa excepțională, lucrările deosebite, capetele de serie, lucrările pe care, in general, le rezerva pentru colecția lui personală sau le vindea foarte-foarte scump, sperând ca nimeni nu va da atâția bani pe ele. La sfârşitul anului ştia EXACT câte lucrări a produs şi ce anume.

De câțiva ani fac la fel. Am strâns deja 5-6 mari Caiete Negre cu coperți tari în care am notat toate informațiile privitoare la producția mea. Deosebirea față de Klee este că eu am încercat sa fotografiez sau să scanez (mai nou folosesc un aparat digital care are rol de fotografie şi numerizare simultană tot ce am produs (s-a mai intâmplat să dau un portret sau o lucrare înainte de a avea şansa de a o fotografia, mai ales în anii de început, dar acum fotografiez 99%).

Statistic, aveam reproduse 1493 imagini de opere la sfârşitul lui 2005 iar la ora acestui interviu am 1793 de lucrări numerizate şi păstrate în ceea ce numesc Portfolio Arhive. Desigur, majoritatea lucrărilor mele sunt - inevitabil - de mici dimensiuni (neavând condițiile sa fac pânze mari - ceea ce mă tentează foarte tare; am totuşi şi câteva lucrări relativ mari de 120 cm x 65 cm, de ex.). Dar, având în vedere posibilitățile moderne de reproducere - daca aş avea bani aş reproduce pe format mare lucrări care nu-s mai mari de 20 x 30 cm în realitate; ar fi un experiment extrem de interesant-relativitatea noțiunii de lucrare originală, copie mărita, etc.

Rameau: E timpul să ne luăm ramas bun. Iți multumesc pentru aceste prețioase destăinuiri şi îți doresc o rapidă, meteorică, recunoaştere. Sper să am privilegiul unor viitoare discuții despre scris, poezie şi filozofie.

Mult Noroc Ion Danu!

Danu: Si eu sper. Fiindca am pomenit pe Chirico, anexez un autoportret realizat cu inspirație precisă din Chirico! (e vorba de "The Child's brain -1914- unul din autoportretele lui Chirico - cu amândoi ochii inchişi ,Breton a facut o "interpretare" cu ochii deschisi (1950), eu am facut "un compromis" - un ochi închis, altul deschis, şi mi-am pus trăsăturile mele, un pic...Istoria scrisă pe masa e cea a numelui meu de artist, Danu, care, în principiu nu e decât un diminutiv țărănesc de la Dan.

Rameau: Si Brancusi era țăran, şi părea tuturor un zeu..

Eseu

Prin eul liric blagian

DE DORINA ŞIŞU

În scrierile lui Lucian Blaga, cu caracter poetico – filozofic şi filozofico – poetic, considerate ca o prelungire în timp şi spațiu a unei poetici care răscolise întreg contextul literar uman al perioadei interbelice, până în cele mai profunde straturi ale sale, ciclurile – Vârsta de fier, Corăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul, păşesc timid în atenția criticii literare, cerându-şi dreptul la replică. Postumele lui Lucian Blaga ar putea reprezenta o etapă necesară consolidării unei opere care după scurt circuitul produs de chiar moartea poetului, nu-şi consumase energia creatoare.

Aceste poeme au fost încredințate, la 31 martie 1961, de autorul lor, George Ivaşcu, acesta urmând să selecționeze aproximativ o sută de texte în vederea tipăririi. Evenimentul îşi găseşte împlinirea în 1962, după ce poetul se stinge din viață. Cert este faptul că în 1952, Lucian Blaga devenea într-o epistolă adresată lui Ion Chinezu, primul exeget al acestor poeme, pe care le considera: „poeziile cu care sper să schimb fața literaturii noastre”. Astfel se lansa o primă ipoteză interpretativă a poemelor postume, de însuşi creatorul lor. George Ivaşcu răsfoind manuscrisele poetului, descoperea o însemnare a acestuia, care reprezintă dincolo de intuiția înnoirii lirismului românesc, de care poetul era conştient, un adevăr general relevat: „Iau seama gândindu-mă astfel că față de visurile mele de altădată (...) noua mea poezie se adânceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc”. În aceste versuri vom regăsi redate sugestiv atât atitudinea contemplativă a eului aupra universului exterior, cât şi privirea retrospectivă asupra trecutului şi asupra iubirii, pe baza cărora eul liric ajunge la resemnare şi pe care sufletul său mistuit de criza unei existențe aflată spre „marea trecere” le simte ca fiind izvorul din care sufletul său se adapă. Eugen Simion, într-un studiu eseistic, publicat în chip de postfață la volumul Ce aude unicornul – o selecție de texte din ciclurile postume – vedea în acestea practic o continuare sub semnul desăvârşirii a procesului început în 1943, prin publicarea volumului Nebănuitele trepte. Poemele, aflate încă într-un haos primordial datorat faptului că poetul nu a mai avut timp să revină asupra lor pentru o mai bună structurare şi ordonare, erau aşezate de Ion Pop, sub semnul unei reveniri la „unitatea creației din care a ieşit”.

Blaga apelează la elementele deja consacrate ale poeticii anterioare – cu lumina, tăcerea, misterul, vântul şi reversul acestuia necuvântul, metafora ca principal instrument de lucru – pe care le ordonează, le regrupează într-o formulă poetică de tip paradigmatic, cu totul inedită, ce ne dezvăluie imaginea unui creator aproape de necunoscut. Aflate la limita dintre trăire prin cunoaştere şi cunoaştere prin trăire, postumele blagiene atestă dincolo de formula poetică uşor recogniscibilă a tradiționalității, un profil al eului construit între două momente: criza ca incipit sau ipoteză de la care merge actul poetic şi resemnarea ca o concluzie de atitudine perfect argumentată a aceluiaşi act. Postumele lui Lucian Blaga, ivite în plină modernitate nu se îndepărtează de la esența acesteia. Astfel vom regăsi în cele patru volume de versuri postume, criza eului generată de obsedanta depresie a perisabilului din ființa umană. Pe calea reflexivității pure – trăsătură

definitorie a eului poetic modern – trecând prin evantaiul nevoii de identificare eu / Cosmos, eu / ceilalți, eu / sine, prin cel al nevoii de a retrăi iubirea ca într-un trecut eternizat, poetul ajunge la resursele sale interioare, la acceptare. Nevoia identificării Eu / Cosmos, Eu / Sine, Eu / Ceilalți aruncă eul liric într-o cugetare permanentă, de aici conştiința morții, a efemerului, pentru ca aceeaşi conştiință contemplativ obiectivă să nască soluția: liniştea, puterea, pregătirea interioară pentru Marele Pas, resemnarea. Primele două volume de versuri Vârsta de fier şi Corăbii cu cenuşă sunt construite pe o permanentă nevoie a eului de a se raporta la Marele Tot, de a se integra lui, pe o permanentă atracție spre misterele firii. Din această nevoie trăită ca o profundă criză, trecând prin timp şi moarte, se conturează profilul eului blagian. În Vârsta de fier ne aflăm în fața contrastului Eu / Cosmos, recunoscut ca celebră antiteză romantică, dar supus unui tratament liric distinct. Să nu mai vorbim despre două entități diametral opuse, aparținând a două planuri diferite, etern / efemer, aşa cum le descoperim în lirica romantică, ci mai de grabă în fața reprezentării a două matrici colcăitoare, aparținând distincției interior/exterior, în care prima – matricea eului- îşi cere dreptul la incluziune în matricea mamă – matricea Universului -. Ceea ce părea inițial un abis – condiția eului / vs condiția universului – dispare, devenind după scăldatul în marea sa interioară, o apropiere evidență a celor două entități, după cum criza devine resemnare. În apele tristeții şi melancoliei se oglindeşte zenitul interior, cerul liniştii şi al puterii, la care eul ajunge în urma unui proces de coborâre în propriul infern şi de înălțare contemplativă de aici spre eternul naturii. Practic acesta este traseul cu valoare inițiatică pe care îl străbate eul liric blagian, în poemele postume.

Acest demers este evident în poezia Nu sunt singur, în care elementele Cosmosului oferă eului perspectiva liniştii şi a puterii, a resemnării, în vederea parcurgerii drumului firesc spre nevăzut: „Jaruri sfinte, nor fierbinte / trec pe cer, să nu ard singur / Inimii bat, se spun cuvinte / pe pământ să nu cânt singur/”. Contemplarea izvoarelor, a florilor, a păsărilor, a înaltului, oferă o maximă de viață eului care nu se mai simte singur, nu se mai teme de neant, pentru că universul l-a învățat săşi poarte „umerii la înălțimea pieptului”, l-a învățat biruința: „Focuri sunt şi e credință / Acest gând cât mai palpită / Schimbă moarte-n biruință / nu sunt singur, nu sunt singur/”. Cetatea moartă subliniază prin folosirea condiționalului – optativ „aş mângâia” criza neputinței integrării eului în cele veşnice. Gestul aproape cu conotație erotică, al atingerii frunzei, este de fapt gestul dorinței contopirii cu Nepătrunsul ascuns: „Aş mângâia-ntr-un loc o frunză / ce mai sună în urechi / şi soarele mâncat de greieri / pe sub ziduri vechi/”. Poezii ca: Ceas, Norul, Ecce tempus, Gotterdammerung, 21 Decemvrie, În timp, aduc în prim plan experiența scurgerii timpului,, simțită ca factor declanşator al crizei eului, dar şi ca instalator al liniştii şi al resemnării, ca şi atitudine fundamentală în fața firescului mister al existenței umane: „Târziu pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că- zadar / cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine –nțelesul lor n-a ajuns, / în noapte-am ieşit/.”

La Blaga eul se pierde în genericul tu sau noi, modalitate prin care poetul sugerează această nevoie de integrare, dar şi depersonalizarea, ca în poezia Cântec despre regele Ion „Avem acelaşi nume, tu şi eu, / că-i iarnă sau că-i vară / ne cheamă azi pe toți la fel: / Ion fără de țară/”. Contemplarea universului, nevoia identificării cu elementele acestuia, precum şi întoarcerea la origini sunt pliuri din marele evantai al resemnării şi al puterii de a trece obstacolul morții. Cu postumele lui Lucian Blaga ne aflăm în fața unei poetici a maturității, în care eul liric, un spirit încărcat de reflexivitate, melancolie, linişte şi generalitate, fără a rămâne vieții dator, dar datorându-i acesteia viața întreagă, se scufundă în valurile crizei, pentru a se înălța pe aripile sufletului, la norii fericirii veşnice.

Poporul meu a ales „Calea Iubirii”

DE ELISABETA BRĂNOIU

Natura umană nu este perfectă! Ignoranța față de "Chemarea” noastră la Mesajul Divin, aduce numai suferință! Modul în care mintea noastră se ataşează de bunuri, interese, laudele, lucruri trecătoare, acestea pot fi motivul pentru care atingem suferința şi inevitabil va trebui s-o indurăm!!...

Gradele de suferință: boli, oboseală, stări de tristețe, frica de sărăcie, depresie, dezamăgire, frustrare, bătrânețe exteriorizată prin tristețe, etc.etc., nu încetează decât atunci când noi atingem Treapta Desăvârşirii Duhovniceşti! Abia atunci când intrăm în armonie cu Divinitatea, şi... uneori, chiar nici atunci: "De ce mergi în calea Desăvârşirii Sufleteşti, crucea ta devine şi mai grea!” ne spune Domnul Iisus. Deci, viața toată înseamnă suferință, chiar până vom înceta să mai existăm întro bună zi.

Dar, azi, 26-27- 10-2011, Poporul meu a ales "Calea Iubirii”.

Dumnezeu arată drumul cel bun, celor ce plâng, celor neajutorați, cum să ajungă ei la Viața Veşnică, lângă ai Săi Sfinți. Lipsa noastră de comunicare de până acum, cu Sfinții, a dus la dezastru, producând efecte şi fizic şi moral-spirituale. Dar, astăzi, când gândurile, vorbele, dorințele, faptele, sentimentele noastre, le vom depune la picioarele Sfinților, ei ne pot crea o puntie de legătură şi strânsă armonie între noi şi Cel Prea înalt, Dumnezeu. Această cale, poate fi atât de frumoasă, încât să iradieze "iubire” în frumoasa noastră Românie, oferindu-ne libertatea şi iertarea, desfăcându-ne şi tămăduindu-ne de răni, pe toți ce-i încătuşați în obezile trecutului.

Cu cât iubirea noastră va fi mai puternică cu atât forțele noastre benefice, pot emite mai uşor forțelor distructive,un atac, secătuindu-le izvorul răutăți cu care ne-a dominat de câteva decenii, până astăzi.

Iată, această "forță care ne împinge pe calea iubirii şi armoniei către Moaştele Sfinților,”nu ne este dată prin intermediul celor apropiați şi nici posibile schimbări interioare ale noastre, ci numai prin "Marea Lucrare a Duhului lui Dumnezeu”.

Unii au auzit, sau, a şi văzut, în aceste zile, la slujba Marilor Ocrotitori, Dfinții Dimitrie, pe Freafericitul Patriarh al Africii şi pe Inalt Preasfințitul de Patra-Grecia, cum în predicile sale, care au impresionat mass-media: "O țară nu este frumoasă datorită caselor, palatelor, situației materiale, ornamentelor florale sau etc. etc., ci, datorită sufletelor credincioase din ea. Vă spun, că am gasit aici, cea mai frumoasă țară din lume, cu cei mai credincioşi oameni de pe pământ”, lăudandu-l pe Preafericirea Sa, Patriarhul noatru, numindu-l: "Floarea Ortodoxiei".

Laudele şi această "preamărire” ne este dată tot prin Marea Lucrare a Duhului lui Dumnezeu. El, DUHUL lui Dumnezeu, a făgăduit!!... şi astăzi, vine să împlinească "Planul Său de Mântuire’. Şi, tot, Divina Sa Lucrare a Duhului Sfânt, ne va întări să ducem cu cinste şi onoare, crucea, noastră până sus "Pe pajiştea verde, la masa de ospăț” : ...............................................

Lângă El, stau binecuvântații Lui, Ce strălucesc ca razele soarelui: "Mâncați şi beți", va spune El oricui...

Fiți beți de dragoste la nunta Lui. Răpeşte-ne, Mire!

Hai, vino şi ia-ne pe toți, Pe pajiştea verde, La masa de ospăț.

La "Cina Nunții Mirelui”, Unde sus pe acoperişul sălăşluirii Stă drept steag, "Virtutea iubirii!”...

Poezia Cântarea Cântărilor din cartea: "IEŞIŢI DIN EA, POPORUL MEU!"

"Bucurați-vă, drepților; celor drepți li se cuvine laudă.

Să se teamă de Domnul tot pământul şi de El să se cutremure toți locuitorii lumii.

Că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit.

Domnul risipeşte sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor şi defaimă sfaturile căpeteniilor.

Iar sfatul Domnului rămâne în veac, gândurile inimii Lui, din neam în neam.

Fericit este neamul căruia Domnul este Dumnezeul lui, poporul pe care l-a ales de moştenire Lui. (Ps. -32-).

Poezie

Gînduri când scot câinele la plimbare

DE ADRIAN GRAUENFELS

Fracturismul fractal ce farsă fatală fiorul fumezi? întreb făcând cu ochiul fumului ce faci, cum faci, fardate flori fast infidel, Floreasca.. mi-ai cerut o limonadă cu pai, cu paiete, cu paiaţe înecate în percepţie pastel de joi nu de paradă pacificul se zbate în pantofii tăi cu toc gurmand, guraliv, guaşe, galeră Grand boulevard.. gata zici, ridicându-te trecând cu palma peste pliul paleativului Pas d'amour mon pot, pasiv poet.

Pinguinul meu plutocratic democrat. patetic pianul azi. suntem în lala land.

Timp

încă o fărâmă de tinereţe.

Să-mi îmflorească pe umeri perechi de aripi şi-n dimineţi de jar DE M ARIANA DOBRIN

noi vise să aprindă-n mine.

Stau la uşa timpului ca un cerşetor la poarta unei biserici şi-l rog să-mi dea

Norocul înzecit să-mi dea târcoale şi să mă ia pe viaţă în robie.

La poarta Regelui Timp

să-i bată--n palme şi în frunte,

cer îndurare

lumina lui o să-i să strivească, ei sunt doar pâlpâiri mărunte. mărunte

Omule

DE DORINA ŞIŞU

Răstignirea Luceafărului

MARIANA DOBRIN Încearcă unii, când şi când, LUCEAFĂRUL să să-l răstignească, arunce fiere s-arunce şi noroi pe haina lui împărătească.

omule credeam că ești ești copacul cu rădăcinile afară dar am călcat pe un fir de iarbă cu rouă talpa mea are gust de mentă nu știam că toamna a lăsat o urmă în forma străinului pe trupul femeii în ochii pierdutului pe tâmpla cu verdele pe-afară pe se zbate nisipul pierdut se zbate un gol într-un într plin mai stai să mai crești cre anotimp hai stai să mă brazd pe cuţit cu

Dumnezeu nu-ii persunaj

Se ostenesc să dea cu pietre în lacul codrilor albastru şi-n n lebăda ascunsă ascunsă-n trestii, în cerbul mândru şi sihastru.

Strivesc cu ură floarea floarea-albastră, ce stă-nflorită nflorită la izvor, n ochiul de pădure, acolo-n lângă un plop tremurător. Încearcă unii, cu mult zel, să răstignească un LUCEAFĂR, dar el, pe bolta înstelată, rămâne luminos şi teafăr.

Oricât de multe cuie cuie-adună

DE BORIS MARIAN

Te-ai ai luat de Dumnezeu și nu-ii frumos, Că nu-ii înalt și nici prea arătos, Că are nas semit, că stă pe Net, Ateu puteai să fii, dar mai discret.

Ai mult curaj, și Iaacov s-aa luptat

Cu Îngerul, dar el era bărbat, Iar Dumnezeu l-a pus la încercare, Pe tine cin-te-a-mpins, flecare?

Prea des vorbim de Cel Ce Este, Îl înjurăm, îl convocăm la feste, Fără să știm că-n palma Lui stăm toţi, Destoinici, învăţaţi, netoţi.

Ești liber să nu crezi în Dumnezeu, Dispreţuiește-te cât vrei, e dreptul tău, Dar lasă oamenilor dreptul sfânt De-a fi mai sus cu-o palmă de pământ.

Dacă dreptatea s-ar înstăpâni în lume, Ar rămâne în picioare numai iarba, Nu ar avea cine s-o pască, A rupe un fir de iarbă este începutul Nedreptăţii.

Şi să te rogi DE BORIS MARIAN

Vorbele tale Și să te rogi?

Să nu știi cui?

Poate că știi.

E prea lung drumul către Iad. Ce fericiţi am fi fără cuvinte?

Cei răi, din teamă își măresc vezica, Dar nu sunt mulţi, urmași ai lui Cain și Esau.

DE ELENA VORNICESCU Nu știu dacă și compasiunea A fost o Lege sau răsfăţ la vremuri blânde.

Dar ochiul nu greșește, nici nu uită, nici nu în suflet se sparg oşti iartă, El nu ucide, multicolore.

Este doar un porumbel trimis de Noe Către Noul Ţărm. şi doare! o baltă cu nesomn

Sunt fericit

ascunde tornade.

DE BORIS MARIAN

e umed, e senzaţie de final, de gol…

Sunt fericit că am curăţat cu grijă Grajdurile lui Augias, două axe odihnesc pe vorbele tale…

Fiecare are propriile grajduri, Să nu spuneţi că nu este aşa, Sunt fericit că aleasa inimii mele Mă acceptă aşa cum sunt De circa jumătate de secol, Sunt fericit că durerile nu mă ucid, Sunt fericit că nu ascult glasul mieros la urii, Sunt fericit şi atunci când nimeni sau aproape nimeni Nu-mi dă dreptate, doar nu este o gaură în cer, Nici Dumnezeu, iar eu nu sunt Acela, Nici El nu are mereu dreptate,

...

Întâlnire la cel mai înalt nivel (Liveni-Vale)

vioara este în pauză de o cafea în tandem cu pianul...

El se confesează DE ANA M ARIA GÎBU

lui moș Ilie de peste gard

se zbat cu aripile obosite

care nu are nicio problemă

de pereţii cerului

că regina nopţii și-a scuturat

ploi rătăcite prin ninsori

sămânţa și în grădina lui

vestesc întâlnirea

nici că zarzărul din colţ

...

a dat pui lângă cerdac

merg la ceas de seară

e semn că le merge bine

în livadă printre corcoduși

...

și tufe de liliac sălbatic

cu mâna care-l mai ascultă

pe acorduri tainice de rapsodie

Îi schimbă amicului

băncuţa din cireș

stiloul cu creionul

i-așteaptă pe patru

vor să termine până-n amurg

al cincilea nu a confirmat încă

de înșirat punctele

...

apoi să vorbească...

Unul cu ochi de vultur

....

în culoarea mării pe furtună

Lui i s-au amestecat culorile

plete din ramuri tinere de tei

cu iarba de sub scările

scoate din pumni

care ascund anii

suspinul izvoarelor secate

nu este timp să le-adune

șoptește cuvinte doar de el știute

iau formă de copil, floare

apoi tace...

durere...

voia acasă dar codrul și lacul

...

nu mai sunt ale lui

tot satul intră pe poartă

scânteia unei noi dimineţi dimine care se pierde când mă lovesc de aer

miting spontan

mă adăpostesc

fără lozinci și huiduieli

sub umbrela găurită în timp ce urmăresc cum se transformă într-un un fluture al cărui cheiţă chei s-a pierdut

întind drumuri din macat în patru iiţe îi cinstesc cu lacrima butucului

de la capătul străzii ascult visele celor care nu dorm

șii colacul împletit în opt ... ște cu plopii rămași fără soţ și unul vorbește acum

Rânduri de toamnă

unul pictează cu penelul legat de mână unul leagă punctele de linii gazda...cântă

urmau să danseze hora unirii în cinci DE FLORINA DINU

Mamă, pot să mă întorc acasă?

Soarele de foc DE ANA M ARIA GÎBU

lumea devenită o jucărie stricată curăţă ţă aripile altora pentru zile albe zboară într-un un văzduh limitat înghesuită în minciuni cu antenele culcate pe bucă bucăţi ţi de piatră așteaptă șteaptă o schimbare radicală undeva prin mul mulţime dansez în ploaia de glasuri șii mă gândesc cum aaș putea scăpa de noapte câteodată apare

schimbă veşmântul cu o frunză cărămizie de stejar.

****

Boabele de grâu pleacă la plimbare

în căruţe colorate

Armonii de toamnă

de pe ogoare.

DE FLORINA DINU

Cad frunzele de pe ramuri, Şi aştern pe trotuar covor. **** Toamna cântă la geamuri Un vals îndoliat, monoton.

Crizantemele mov dansează *** pe aripi de vânt păsări călătoare.

Pe străduța brumată Melancolia curge prin vene, **** Ochii-mi sunt înlăcrimați, Tristețea pătrunde-n piele.

Norii plumburii ţes în amurg *** ploile reci de toamnă.

O damă îndoliată Se plimbă pe sticlă, Regina nopții o veghează Iar corbii din zbor o strigă.

***

Se opreşte în loc, o clipă Iar timpul dispare-n paşii-i uşori, Farmecul toamnei se pierde În rochița sa croită din nori.

Ghid în tenebre

DE MIRCEA DRĂGĂNESCU

Te-aştept pe unde n-ai să treci vreodată, DE MIRCEA DRĂGĂNESCU Cu un sărut cules din verzi argune, Să ne plimbăm tăcuţi, ultima 1 dată, Prin sângele împestriţat de Am să iau șoricioaică am să ascult doar breack dance brume.

Tehnici de dispariție

am să încerc să fiu tânăr am să fiu ce veţi fi și voi ! dragilor Condu-mă moale către ceea ce tu crezi că este bine mătăsoasă cărarea și călduţă condu-mă moale moale condu-mă scânteia scânteia… urmare firească va fi nu va fi scânteia frecării frecării moale

2 Mă uit la tine și ……..tu nu exiști te ascult și începe să adie eternitatea eu nu mai sunt nu mai sunt un copac un copac nu mai sunt… draga mea gândește-te am existat oare spune exiști și eu voi exista gândește-mă doar

frecare- mângâiere adică ești cinic un glas impersonal al intelectualilor de provincie…

Dezaripări de îngeri

ești chiar un intelectual ? ce fel? de provincie? natura ta de….te obligă la îndoială ce fel?….ce fel? și.. frecarea continuă, continuă ……ce tare continuă…..o adevărată sărbătoare adică e ja cu la re ejaculare dacă nu cumva vă este rușine să vă fie rușine rușine domnilor să va fie!!!!

Cultiv singurătăţi împerecheate Sub ploi, crescute ca o mânătarcă, Şi printre ele, tandru privegheate, Aniversări, neâmplinite, parcă.

Aripi fără de trup se strâng pereche Sub magica chemare de sub rune Şi pânze neţesute, sub tindeche Se zbat în curcubeie fără nume.

Se zbat în curcubee, fără nume, Aniversări, neâmplinite, parcă.

Prin sângele împestriţat de brume Dezaripări de înger mă încearcă.

Poem final – glosa ultimei adieri DE VIOREL GONGU

DE VIOREL GONGU

Am să mă scriu într-un poem final, Voi adia în glosse sau beţie Şi când arzând în visele de cal M-oi spulbera în puf de păpadie.

Dezaripări de îngeri mă încearcă Prin sângele împestriţat de brume.

Eu voi zbura pe vânt dar şi pe Aniversări neâmplinite, parcă ploaie, Se zbat în curcubee, fără nume. Purtat de vise-n lumea fără mal M-oi odihni, când poate, pe o Eternităţi se frâng în colţ de foaie gură Am să mă scriu într-un poem Când ochii taie-n nor, siaj de final. barcă.

Plutind cu greu pe valul plin de Din când în când am să mai zgură bântui doar, Dezaripări de îngeri mă Purtat de vânt, ca puf de încearcă.

M-oi spulbera în puf de păpădie Şi când arzând în visele de cal Voi adia în glosse sau beţie Am să mă scriu într-un poem final. păpădie, Voi rătăci pe margini de hotar, Voi adia în glosse sau beţie.

Din inimă am să îmi fac un flutur Să călăresc pe visele în val, Apoi de amintiri am să mă scutur Şi când arzând în visele de cal Am să doresc întoarcerea-n văzduh, Am să-ţi apar, în vise, numai ţie Şi părăsind reântruparea-n duh M-oi spulbera în puf de păpădie.

Angoasă

Poetul şi marea DE ANIŞOARA IORDACHE

marea sapă-n adâncuri amforă să pună scrumul buzelor nerăbdătoare sărutul dimineţilor fierbinţi să-l primească poetul sapă-n inimă amforă cenuşa cuvântului slobod ca ţipătul păsării ce-şi cheamă perechea aici străluceşte

DE ANIŞOARA IORDACHE

marea în noi se înalţă coboară Hermes, apoi rotunjeşte pălăria cu boruri largi a amforă aruncat-o pe... scrumul angoasa unui apus de zei. pieptănătoarelor din faţa Răpuse sunt sunetele lirei: înecate printre corali, în acvarii oglinziipătate de blamul singurătăţii de vis. acolo e risipit Pan, doar doarme liniştit la sânul cu poetul cu noi pe drumuri mergând silicon al unei nimfe. împlineşte-n adâncul tălmăcirii amforă Obeliscuri, să pună cenuşa cândva îndrăzneţe au gura clipei de astăzi-pasăre fenix căscată, suflarea ei piatră de temelie ochii ieşiţi din orbitedesigur au luat de la soare doza este absidei cunoaşterii cuvenită de heroină; din când în când îngână, îngână frenetic descântecele de descătuşare ale iubirii.

Nuntaşii beţi calcă prin baltoace, lăsând pe caldarâm amprentele unei zile jigărite, confuze.

Doar Eminescu

DE NICULICEA ELENA

Eminescu a pus în lacrimile mele nostalgia, visul și iubirea. mi-a dat fiorul unicei clipe ce naște în versuri nemurirea.

E un tainic demiurg de stele Luceafăr în galaxia de poeme doar Eminescu-i poetul nepereche flacăra ce arde în pieptul de român poezia sa în rime nu e deloc veche cum spune acum orice nebun...

El a ars intens pe altarul strămoșesc prin viersul cu dulce grai românesc doar Eminescu-i rază sublimă imi învăluie subtil, trupul din tină si-mi dă în ochiul interior, lumină.

(14 ianuarie, 2011)

Vreau DE NICULICEA ELENA

Vreau să-ţi sărut încheietura sufletului care-mi aduce visul, de undeva numit Iubire să strivesc cu sărutul lacrima-ţi de durere, căzută din geana timpului pe obrazul mirării.

Vreau să-ţi opresc talpa din alergarea flămândă pe pământul făcut deşert, de aşteptarea grea să transformi orice piatră roasă de iluzii în oaze ale izbăvirii - lacrimă de înger.

Toamnă-i în mine

Noi doi

DE NICULICEA ELENA

Cu aburul cafelei si cu ploi…

Soarele iubirii, aprins de focul regretelor,

Ce greu atârnă noaptea peste noi când

se pierde-n asfinţit.

Mă pierd şi eu în ploaia frunzelor solitare, ca-ntr-un dans de fluturi.

Toamna-mi toarnă în vene lichid roşiatic, picături de melancolie.

Clopote metalice bat în mine uitarea, lacrima unui dor stingher.

Fiinţa mi-e roasă de rugina clipelor, omizi înfometate.

Aud în depărtare strigătul pădurii arămii, mamă îndurerată.

DE CĂLIN A NDREEA ALEXANDRA

Între cer și pământ Între cântec și vânt Între om și nebun Între pace și tun

Între hau și înalt Între zboruri și salt Între înger și drac Între petic și sac

roze…

E toamnă-n inima înfiorată de doruri grele ca plumbul…

De aş putea s-aduc tot ce se duse Priviri si fum, perdele-n nemişcare…

Un şuier lung şi ochii-mi te pierduse Pe un peron cu două felinare.

Despărţindu-l pe doi Am rămas fără noi! Între negru și dalb Între cută și fald Între semn și păcat Între vis și trucat Dor îmi e doar de doi Plânge lacrima-n noi!

În urmă gara

Când plânge-o roză într-o carte DE LUISA NERUŢ

Când plânge-o roză într-o carte Şi-nvie urma palmei tale, Simt adierea de departe Ce se aşează-n vechi petale;

spre visuri de soare.

înveşmântat în

E-acelaşi drum în faţă şi-`napoi;

Mistuindu-ne-n doi Risipiţi printre noi!

Îşi plânge copilele zburătoare, plecate

Brumă de gânduri îmi picură pe sufletul

mohair; Pierduti în gol amestecăm un gând

DE LUISA NERUŢ

Paşii grăbiţi urmează siluete

De toamna-n sân o să mă poarte, Mă vor veghea ecouri pale Când plânge-o roză într-o carte Şi-nvie urma palmei tale;

Iar mă topesc parte cu parte De dorul clipelor ovale Ce-s mângâieri fără-de-moarte, Un vânt ca un linţol, în piruete, Şi-adorm tânjind alintul moale Când plânge-o roză într-o carte...

Prin păr strecoară flori de Prin stropii-asemuiţi cu un delir,

Lupul şi jivina

DE LAURA MARINELA

La tampla lupului, subtil.

Ascunsă-n farduri şi spoială

Dar, vai! Surpriza se produse,

Şi cu maniere de fals stil,

Cand arma i se descărcă:

Cu aer de intelectuală,

Jivina parcă-înebunise

În preajma lupului abil,

Şi disperată încercă

Jivina blondă sau brunetă,

S-ascundă fardul şi spoiala.

Cu pedigree de împrumut

Dar după cum, cu toţii ştim,

Devine "ţaţa de tonetă”,

Că nu-i aceeaşi socoteala

Care era la început.

Pe-un drum de ţară anevoios, Căutând hăţişuri şi boscheţi, Jivina ce venea de jos Privea cu ochii ei şireţi.

Din târg, cu-aceea ce-o ţintim,

Rugă

Poftea la strugurii din vie, Jivina noastră din poveste

DE LAURA MARINELA

Pe care nu-i putea avea Pierdu veşmintele pe rând Şi care, după cum se ştie

Atinge-mi Doamne, sufletul Şi când văzu că nu mai este

« Prea acri sunt » să-i poţi mânca.

Felina ce se vru în gând,

Dezamagită peste poate

În goliciunea-i denunţată

Eliberează-l de plumbul secundelor rătăcite

Şi cu orgoliul terfelit,

De propria-i armă păcătoasă,

În propria amnezie.

Se lamenta în miez de noapte,

Blesteme coborî pe dată,

Vreau înapoi fiecare clipă

Că are suflet ne’mplinit,

Cu foc şi pară şi pucioasă,

Fără mine!

Că frumuseţea-i e reală,

Asupra lupului scârbit,

Mă doare până la oase

La propriu şi la figurat

De care, fără voia ei,

Neputinţa reîntoarcerii verilor

Şi-şi puse rochii şi spoială

Susţine că s-a-ndrăgostit.

Cu cireşele coapte fără ştirea mea,

Şi fă o minune!

Pe caracterul şchiopătat.

Atatea la număr…

Zărind de la distanţă ochii, Numai toamnele răstignite Care priveau către drumeţi,

Şi-acum, normal vine morala, În doruri

Îşi dete jos una din rochii

Doar dacă versul o suportă

Şi ţuşti la lupul din boscheţi.

Şi nu ne-apucă ameţeala,

Mai bântuie prin amintirile mele

Cu vorba-i dulce de felină

Pe care logica-o comportă.

Şi-atât!

Şi trupul unduit cu stil, Îşi puse arma feminină

Pe suflet creşte iarba înaltă tu mângâi cu ele

Beție

suflete de piatră, copii nedoriţi.

DE LLELU NICOLAE V ĂLĂREANU (SÂRBU)

între noi s-a aşezat golul un tunel al întunericului umed din orice capăt am porni nu ne mai întîlnim niciodată

fostele noastre iubiri zac pe paturi de spital infiltrate-n inimă

nimeni nu-şi prezice căderea aeru-n flăcări pe aripi zilele înoată prin mâl râurile de sânge s-au decolorat ape şerpuiesc printre pietre verzi

nu-mi vine să cred pe suflet creşte iarba înaltă n-am fost pe aici niciodată iar când voi veni urmele vor fi şterse demult

Lacrimi de mărgăritar DE LLELU NICOLAE V ĂLĂREANU

(SÂRBU) Ar fi trebuit să-mi cânţi tu ştii să cânţi frumos dar ai plâns, lacrimi de mărgăritar sparte pe obraz îmi ard inima şi totul se transformă-n funingine pe coşul pieptului. În cenuşa speranţei îţi mângâi mâinile moi,

Plânsul tău e o formă de uşurare, nu-mi vine să cred că-n plânsul unei flori, rupte prin durere există atâta voinţă şi înţelegere.

Cântecul tău răsuceşte corzi prin sunete tremurate calde ca ploile de vară, Când mă culc în amiaza ta surâzi în somn a vreme bună.

DE OANĂ ŞTEFAN V ALENTIN

de cuvinte-mi arde în albul fulgul de pe stradă să-mi ningi

Poem altfel DE LLELU NICOLAE V ĂLĂREANU (SÂRBU)

în tristele-mi cuvinte cu veseli oameni de zăpadă

frunze late cât marea îngălbenite de vârstă cad pe tăceri

înfofolit pâna la piele

ochii obosiţi de verde trec peste păduri în culori

fără tăgadă

fetele se închipuie mari prin germinaţia seminţei în pântecul negru

fără ele

toamnele se culcă pe gândul înrămat în peretele inimi sub sticlă

mângâi

cu suferinţa săpată-n carne iernile trec peste râuri viaţa curge la vale

încă odată

nopţile se visează zile cu lumânări în mâini aprinse de soare

21 01 2012

eu dezleg drumurile primăveriilor care vin prin muguri

să-mi arzi intens

mi-aș smulge unghii

să te mai

prea duios

Lacrima

Îmcătuşat

DE OANĂ ŞTEFAN V ALENTIN

DE OANĂ ŞTEFAN V ALENTIN

Îmi cunoaște pe de rost

de lacrimi, șir, ce-s revărsate-n soare cu mâini legate adânc în dulce rugăciune

căderea pe gânduri, culcat sau drepţi ori chircit

Noapte arămie

te rog umil, mai rupe-mi din picioare

DE GHEORGHIŢĂ MOCANU

În seara asta, ori arde-mi mersul greu, înspre înnoptez în casa licuriciului minune din iarba-ncolţită-n sămânţă.

căci doar, de acolo erupe.

Știe și când să tacă uscat și când să urle sărat ori să zâmbească

De frig va fi, cu crengile-ndoite, ce-s strânse mă voi acoperi pe la spate cu închipuirea arămie a lunii şi, voi adormi în susurul baladei de jos în sus, lovește-mi tâmpla bătrâne și te du' murmurată de stele la marginea satului... mai spală-n nori și cele căteva păcate Când dimineaţa va veni, cu roua buzelor să-mi sărute curată inimă, sau albă rană, pleoapele, spintecată, tu ziua se va deschide în mine cu mii de raze..."

Singurul lucru de care e amnezică e să zburde voios

iubesc și glonţul rece de pe ţeavă cum și eșarfa neagră ce mi-o legi la gât

a fericire. încătușat sorb orb și nesătul, otravă Am răbdare cu ea

din limbă de statuie, din gângurit de mut

și nu o părăsesc poate într-o zi...

cu mers, imens, te-mbrăţișez împiedicat

cine știe ? cu mâini legate, în genunchi eu te iubesc 23 01 2012

cu un sărut prea mic, nimic nu e păcat încătușat, .... eu tare, te doresc

Iubire muribundă

De vorbă cu Paler

astfel încât ai renunţat la trufia de a te fi considerat

DE V ASILISIA GRĂDINARIU CRĂCIUN

mereu ai spus, maestre, că Pământul

DE V ASILISIA GRĂDINARIU CRĂCIUN

Copaci în agonie pierd frunzele pe rând, Din cenuşiul cer se surpă munţi de sare; Se mai topeşte-un zbor, se mai usucă-un gând Şi dulci credinţe pier ca fumu-n depărtare.

În sufletul pustiu mai zboară un golumb, La cina mult visată azi nimeni nu-l îndeamnă; Ne-ncearcă amintiri, cu degete de plumb, Dar focul din priviri se umezeşte-a toamnă.

Şi plouă mult prea rece, şi plouă duşmăneşte, Se-ngroapă-ntr-o lacustră a noastră întâlnire.

Speranţa muribundă, dorinţa ce păleşte, Doar flori ce putrezesc, cu iz de despărţire.

cel mai mare adevăr al lumii ori singurul

e singurul loc unde se poate crea Paradisul

ai învăţat să iubeşti ca să fii iubit

acum te-ai mutat într-o stea

şi în marea-ţi iubire ne-ai învăţat şi pe noi dragostea

ai plecat să-L întâlneşti pe Dumnezeu şi poate să-I iei un Interviu

nenorocul ţi-a fost că a trebuit să mergi doar înainte

şi cum să plantăm trandafiri în suflet ori să le ducem ucigaşilor crini, declarându-i inocenţi...

fiindcă, după cum ne spuneai

de multe ori erai intrigat de poporul acesta

nu ai fost niciodată un rac autentic

de noi cei ce frigem mititei pe orice Golgotă

au rămas în urma ta mări şi cuvinte şi îndoieli şi certitudini...

dar ne-ai iubit şi ai iubit acest pământ pentru că omul are o singură patrie, restul sunt ţări

Cioran îţi spunea că la judecata de apoi şi ai plecat crezând că viaţa e mai importantă ca orice… se vor cântări doar lacrimile dar tu, maestre, n-ai putut plânge niciodată şi cât ai fi vrut să-ţi deschizi astfel lacătele din tine… n-ai plâns nici măcar atunci când ţi-au murit părinţii pentru că mereu ai crezut că moartea e o izbăvire

pustiul de-aici te-a făcut să înţelegi că nu eşti destul de puternic pentru a nu iubi pe nimeni

fie şi pe un peron... şi dragostea… iar celelalte... nu sunt decât alergare deşartă…

acum ne priveşti din cer, doar un pas ne desparte, e pasul nostru absent… tu stai pe un mal, noi pe altul… şi între noi curge noaptea…

Românie... Ţara mea frumoasă

Nu pot concepe

Sărutul lui Iuda

DE ELISABETA BRĂNOIU

Eu nu pot concepe, că mai există o altă lume care din o mie de motive, cu o ciudată neîncredere încearcă, privind spre cer, stelele să înnumere .

DE BELEAN MARIA ILEANA

DE ELISABETA BRĂNOIU

Românie, Ţara mea frumoasă!

Grădina cea mai aleasă!

Azi noapte când m-am culcat un vis urât am visat că întru adânc, un ochi straniu mi te-a furat, un monstru din infernuntunecat.

Am plâns... of!.. şi câte lacrimi am vărsat făce-am o fântână-n sat şi de beau duşmanii tăi s-ar fi îmbunat şi ei...

Oare-i... doar un vis urât, acel adânc necunoscut ?!

Sau... va fi o grea încercare de-a ne induce în eroare, să nu ieşim din umbra deasă peste toate ţările străine, întinsă?!

Românie, "Suflul tău Spiritual” este sufletul Europei este consolidat de Sfinţii tăi...

Părinţii fondat pe latura divinităţii iar drumul tău urcă, surprinzător din zare până-n zare spre înalt, lumină şi candoare?

Ruga şi durerea noastră să ne fie spre a noastră mântuire de-a ne hotărî a noastră soartă-n lume.

Eu nu pot concepe, cum o altă lume tinde să-şi asume rolul cunoaşterii lor prin nebunia descoperirilor.

Singurul care contează eşti Tu, Soarele meu.

Fără Tine Universul este numai întuneric şi haos, iar în lumea Ta, trăiesc şi eu.

Ei stau în cumpănă, pe drumul vieţii, şi vor claca în faţa noilor informaţii!

Fiindcă, o infinitate de lucruri pe care nu le vedem, devin vizibile când la Tine privim. iar fără Lumina Ta, nu există nici armonie, nici echilibru, în acest sistem, Oamenii, ucid, urăsc, în ochii lor, Iubitule nu întrezăresc, o dragoste curată !... Şi nu-ţi vor rosti, niciodată, miraculosul cuvânt : "Doamne, Te iubesc!”

Mă opresc la prima amintire despre palma bătătorită, faţa ridată a tatei moartea lui e mai puternică decât clipa trec desculţă în altă amintire mai blândă chipul nevinovat al băiatului abia născut durerea se unge cu miere dar tu nu eşti amintire mă scrii filă după filă vrei să întind pe cărări cuvinte palide dar unele haine nu lasă iarba să crească nu mă lasă să respir muşcă din carne vie tu umbră, oblojeşti rănile... spui mereu: aşterne în calea mea frunze chiar dacă sunt uscate să trec peste ele căderea va fi atenuată iar ei au Judecata de Apoi din aripă îmi mai curg întrebări care-mi spală faţa privirea ta pe visul cast neîmplinit.

Ce gust o să aibă astăzi neprevăzutul?

Pe zâmbetul tău citesc viața

Meditație

DE BELEAN MARIA ILEANA

DE BELEAN MARIA ILEANA

sărutul dezlegat la ochi nu mai vrea aşteptare După un somn agitat revine cu braţele întinse gândul e nisip. împinge norul Ce gust o să aibă astăzi deschide uşa grea trage draperiile neprevăzutul? face primul pas... îi simt tremurul Se-nfiripă o dorinţă, pe pervazul alb al odăii pasul îşi schimbă faţa mă desprind de acest "eu", demonii care urcă şi coboară zbaterile le împăturesc, le pun în buzunarul din spate şi trezesc foamea cu un gest încetinit, duminica se aşează trag pădurea spre mine. între stâlpii dorinţei E linişte... acum ştiu pe zâmbetul tău Trosnetul vreascurilor, clădesc viaţa. invadează pacea... desfac braţele, cuprind copac cu copac, un sentiment de beatitudine, mă face nemuritoare... pentru o zi, o clipă...

Desfac şevaletul, pensulele.

culorile,

După noaptea ploioasă liniştea e proaspătă, fiorul unei seri albe, inundă Pictură realizată de fica lui pădurea.

Belean Maria Ileana, Ioana Desenez conturul după care frunzele rănite privesc cu jind, gândul aspru îl ascund sub talpă.

Seara îşi întoarce privirea. Înălţarea a rămas imortalizată.

Acum ştiu, neprevăzutul poate avea gust de căpşună

DE CEZAR C. VIZINIUCK

eram un nebun gânditor mă topeam în liniştea muzicală printre hainele rupte şi cârpite îmi plăcea să fiu sărac trăind naşterea unei lumi căutam faţa aceea cu ochii îngălbeniţi de nicotină cu venele umflate de suferinţă să mă joc cu cuţitul din ele îmi era amar de dulcele fals al cucoanelor

Proză

Şi caii mor...

DE ION LAZĂR DA COZA

Dacă acţiunile pe care le iniţiem s-ar răsfrânge direct asupra noastră, oare am sta mai mult să chibzuim înainte de a întreprinde ceva? Mă îndoiesc…

Încărcată cu asupra de măsură, căruţa s-a poticnit greu într-un smârc. Fire neînduplecată, Radu a început să-şi bată fără milă caii, neputând să conceapă că străduinţa lor e dusă dincolo de limită, că nu mai au strop de putere în plus, pus la păstrare. În toată hărmălaia aceea de înjurături, îndemnuri şi ameninţări, care atrase atenţia tuturor celor aflaţi cu vreo treabă prin poieni, surul lui Radu s-a dezechilibrat şi a căzut în glod. Poate din cauza epuizării, poate că răcoarea mlaştinii o găsi ca pe o minune reconfortantă pentru pielea încinsă de atâtea prăjini noduroase ce se abătuse cu bestialitate asupra sa, calul renunţă pentru câteva momente să se mai zbată în ham.

Doar nările expirau vălătuci de aer, de parcă ar fi fost foalele lui Hefaistos, pe când acesta făurea tridentul pentru Poseidon, cu care zeul mării avea să stârnească vulcanii, cutremurele şi furtunile de pe mare. Ca turbat, Radu renunţă la beldie şi se repezi să smulgă toporul înţepenit în vraful de lemne. Îl prinse de coada trainică de stejar şi, înotând până la genunchi prin mocirlă, ajunse lângă sireapul căzut. Cu o furie oarbă îi aplică o muchie puternică în coastele ce se mişcau sacadat în aceeaşi căutare disperată de aer. Calul, surprins de atac, nu avu timp decât să se îndoaie de durere. Văzând că urmează un potop de alte lovituri, începu să se zbată haotic, aruncând cu picioarele când prin aer, când prin mocirla pestilenţială. O săgeată ca de jar, izvorâtă din genunchiul stâng, îi străbătu întregul corp epuizat şi oricâte urgii s-ar fi abătut asupra lui, nici măcar nu ar mai fi clipit. Chiar şi acest fapt minor i-ar fi părut o concesie de neadmis. Într-adevăr, grozăvia a încetat. Dându-şi seama de ceea ce făcuse, Radu aruncă toporul la un pas distanţă, îngenunche lângă victima lui, puse capul pe spata acoperită de noroi şi cu pumnii încleştaţi de milă începu să izbească întâmplător gâtul şi plexul nevinovatului cal. Mânia oarbă s-a transformat încet-încet în mângâiere. Lacrimile căutau să-şi facă albie curată pe faţa acoperită de mâl a lui Radu. Cu mâinile tremurând nervos, gemând de durere, începu să desfacă şleaurile şi încheietoarele de la ham, să elibereze un rob care şi-a făcut cu dăruire totală datoria. Văzând că nici aşa surul lui nu reacţionează, băgă braţele sub el şi-l îndemnă să se ridice. Găsind minime forţe, sfărâmata făptură izbuti să se arunce în picioare. La primul pas făcut era să cadă în nas.

Piciorul stâng, din faţă, nu-l mai asculta. Şchiopând amarnic, reuşi să părăsească teribilul câmp de luptă. Prins de bretonul din frunte, se lăsa purtat de stăpânul său spre o tihăraie din apropiere.

Prin râpa abruptă, chiar că îi era imposibil să mai facă paşi. De ce continua hainul să-l chinuiască?

S-ar fi oprit în clipa aceea dacă toporul din mâna crudului stăpân nu se fâţâia ameninţător. Şi

chiar asta a făcut imediat ce şi-a simţi smocul de păr eliberat. Toporul fu aninat în craca unui tufan. Radu, cu gesturile unuia care ştie că nu mai are încotro, se dezbrăcă de pulover şi îl puse pe capul calului, nu înainte de a privi cu mâhnire în ochii negri şi strălucitori ca două oglinzi convexe, arătând o urmă adâncă de regret că tovărăşia asta s-a terminat cum s-a terminat. Surul, simţind în nări mirosul atât de cunoscut al stăpânului, începu să clatine botul ca să adulmece cât mai multă transpiraţie – compania acesteia dându-i şi acum, ca în atâtea dăţi, siguranţă, dar şi spaimă. Deodată capul îi explodă în mii de jerbe de foc. Pleoapele parcă intraseră într-un carusel haotic, de neoprit, unde culorile se stingeau înfricoşător, penetrând o beznă cumplită. Picioarele l-au lăsat brusc. Îşi simţi corpul sprijinit de nişte tulpini fragile de târşi ce îl susţineau părelnic să nu se rostogolească în viroaga adâncă. Teama de a nu se prăvăli îl făcu să încerce a se ridica.

Mişcările nesincronizate îi slăbi şi mai mult poziţia. Hotărî să stea câteva momente neclintit, ca să-şi analizeze situaţia. Cizma stăpânului îi poposi pe crupa relaxată. Crudă şi fermă, îl împingea spre hău. Nu căută să se împotrivească. Era voinţa stăpânului…

Radu ieşi în drum şi de acolo se îndreptă spre sat. Ajunse după un timp în poarta altui cărăuş, Luca. Îl strigă peste gard şi acesta, ca orice gospodar harnic, veni mustăcind că a fost deranjat din lucrul său.

– Bre nea Luca, dă-mi-l pe stelatu’ matale ca să-mi aduc în ogradă căruţa fiindc-a rămas împotmolită în noroi, La Budăiul Mare, bre. Suru’ meu cred că şi-a rupt picioru’! zise Radu, ascunzându-şi minciuna sub necaz.

Deşi îl ştia violent şi adesea iresponsabil pe mai tânărul său consătean, Luca se duse în grajd, îşi înhămă calul cel breaz şi îl scoase pe poartă. Nici nu trecu bine un ceas că Radu i-l aduse înapoi teafăr.

– Da’ bine se potrivesc, bre nea Luca… Acelaşi pas, acelaşi fir de păr negru, lucios; aceleaşi stele în frunte, pintenogi amândoi… Parcă au acelaşi tată.

Luca îşi încetini mişcările, privind în jos. „Ce-o fi vrând ăsta? Mai bine-l omor cu mâna mea pe Breazu, decât să ajungă la el. Pe Mişu i l-aş da, de-aş găsi pereche potrivită lu’ Breazu…” Din aceste gânduri îl scoase aceeaşi voce răguşită:

– Ţintatu meu e cu trei deşte mai înalt… Ia-l mata! Să mă vezi înhămat singur la cotigă dacă o să mai pun vreodată ham pe cal. Şi copite ca ei să ajung să am de mi-o mai trebui cai! îşi accentuă Radu afurisenia.

Luca se scărpină în creştet prin căciulă, ca un om sărman care a dat peste un duh:

– Ştiu şi eu, măi băiete?!...

– Îl vinzi pe roibul matale şi cu restul banilor te aştept!

– Mi-e drag calu’ tău, da’ nu pot. Am necazuri acu’…

– Te aştept, bre, n-auzi!?

Târgul nu fusese încheiat. Asta nu însemna că mofluzul de Luca nu se gândea zi şi noapte la Ţintatu lui Radu, ajuns acum pe mâna unor ţigani ce se pretindeau geambaşi. Hrănit de aceştia cu ciocălăii rămaşi de la animalele gospodarilor, ciocălăi scoşi la prund ca să putrezească, bietul cal ajunse spectrul celui ce fusese. Pe la începutul lui martie, un martie golaş, dar afurisit de rece, Luca îl luă pe Mişu lui de căpăstru şi i-l duse lui Mărin geambaşul. Îi mai dădu trei sute de lei şi o strângere de mână. La proba la care a fost supus, Ţintatu s-a comportat ca o mireasă cuminte ce o avea de faţă pe mama-soacră, purtând în lungul satului un buştean mare şi verde de gorun ca pe o sarcină oarecare. Convins că afacerea e bună, Luca, atent să nu fie auzit de Mărin, se lăuda prietenilor săi întâlniţi în drum – de parcă pe aceştia i-ar fi interesat mişmaşurile sale – că a dat cinci sute de lei diferenţă. La rândul său, Mărin plănuia să-l ducă pe Mişu, înainte de a slăbi, în oborul de vite din oraş şi să ia dublu cât a dat pe Ţintatu, căci avea să prezinte acest căluţ pirpiriu, dar bine hrănit, drept noaten de doi ani şi jumătate.

Drag avea Luca de noua sa pereche de cai, însă de Ţintatu se îngrijea cu osebire. Fura din leasă – de teama ochilor Polinei, nevastă harnică şi aşezată – ştiuleţi de aur iviţi din bobul de sudoare prelins în ţărâna săracă şi-i băga sub botul negru şi catifelat ce avan îndurase foamea o iarnă întreagă. Spera că până începe aratul să-l întremeze pe arapul anemiat. Pandaliile de pe lume l-au apucat pe Luca atunci când Polina s-a arătat sceptică. Probabil că pe un străin l-ar fi luat cu parul dacă i-ar fi spus că această afacere este o mare cădere, o mare păcăleală.

Ca nişte urări de „Doamne-ajută” începu a răsuna glasul cucului în primăvara devenită deodată pură. Cum sezonul desţelenitului era bănos dar scurt, Luca nu avea de ce să se codească, însă mulţumea în tăcere norilor şi calendarului ortodox când în mijlocul săptămânii mai cădea vreo ploaie ori vreo sărbătoare religioasă, astfel se mai putea odihni şi Breazu lui, căci pe el cădea mai toată truda plugului şi frică îi era lui Luca să nu-l „rupă” aşa cum i l-a „rupt” Mărin pe Ţintatu. Cât a fost de lungă vara, Luca nu prea a căutat cărăuşie, muncind mai mult cu palmele, şi doar asprimea lui o făcea pe vrednica de Polina să nu-i amintească iar şi iar de combinaţia nereuşită.

Pe cealaltă parte, Ţintatu dovedea pe zi ce trece că ograda noului stăpân nu e o tabără pentru refacerea forţelor, ci o ospătărie pentru pensionari dezmierdaţi.

Cu uşurinţă Luca ar fi dat vina pe Ionuţ şi pe Tomi – feciorii lui, veniţi după un şir parcă nesfârşit de trei fiice – dacă Ţintatu nu ar fi fost îngrijit cum s-ar fi cuvenit în vremea cât el nu stătea pe acasă. Dar nu putea face asta: băieţii îl îndrăgiseră mult pe noul locatar al grajdului şi braţul cel mai bun de fân, de iarbă cosită sau de otavă, era întotdeauna aşezat în faţa lui. Iar când venea vorba de ţesală, acesta avea partea lui dublă de răsfăţ. Toate drăgălăşeniile nu porneau din

teama vreunui reproş, ci ca răsplată a faptului că Ţintatu se lăsa călărit. Mişu, calul dat la schimb geambaşului, era parşivul ce îl influenţa pe Breazu ca să nu se lase înşeuat, şi cei doi fraţi ştiau că urechile ciulite nu sunt de bun augur când se apropiau de bidivii, aşa că îi duceau ori îi aduceau de la păşune prinşi de căpestre, iar asta îi umilea destul de tare în faţa celorlalţi băietani, stăpâni şi ei de cai. Acum, blândeţea lui Ţintatu parcă se transmisese şi lui Breazu, fiindcă acesta nu mai ciulea urechile şi nu mai scutura neşovăitor capul când tovarăşul lui era călărit. Cu toate acestea, niciunul dintre fraţi n-ar fi îndrăznit să verifice docilitatea vigurosului armăsar. Toamna, odată cu plecarea la liceul cu internat a lui Tomi, răsfăţul de care s-a bucurat Ţintatu a început să se apropie de sfârşit. Cauza nu ar fi fost delăsarea lui Ionuţ, ci tatăl său îşi arăta tot mai explicit nemulţumirea faţă de Ţintatu, având grijă totuşi să nu-şi recunoască făţiş eroarea, ba, în context, lăuda, aşa cum laudă o codoşcă pe cocota ei favorită ajunsă fără clienţi, meritele calului, merite de care, între noi fie vorba, Luca nu prea s-a bucurat. Mai pe la începutul iernii, acesta se gândea tot mai frecvent să-l ducă pe Ţintatu ca hrană la păstrăvii din topliţă, ori ca hoit la urşi. A şi avut o astfel de tentativă, dar când a văzut cam câţi bani primeşte pe gloabă grabnic a renunţat la plan, jurându-se că mai bine îl îngroapă de viu, ori că îl lasă pradă corbilor, decât să fie luat în batjocură cu aşa sumă..

O unealtă, în momentul în care te-ai hotărât s-o abandonezi, nu mai solicită nimic, nici măcar atenţie. Nu tot aşa stau lucrurile cu un animal de povară, cu o fiinţă. Iar ca să faci din curte un azil pentru dobitoacele vlăguite nu ştiu dacă e la îndemâna şi la inima orişicui. Chiar fără de suflet nu-l ştia Ionuţ pe tatăl lui. Când începuse să deschidă ochii către lume, descoperi în curte, sub nucul bătrân, un dulău lăţos, roşcat, poate mai bătrân ca pomul ce-i ţinea umbră vara, ce îşi ducea zilele într-o lungă şi bătrânicioasă apatie. Din această lentitudine îl scotea orice avion care zbura pe deasupra lui. Atunci îşi aduna toată voinţa şi alerga să se ascundă sub una dintre ieslele din grajd ori, şi mai bine, sub unul dintre paturile din casă. Ajuns la loc sigur, începea să urle tânguios de te apuca mila. Toate acestea i se trăgeau de pe timpul războiului. În retragere, frontul îşi întinse aripa seacă şi pe acele coclauri. Florea, că aşa îl strigau pe bătrânul câine, păzea ţarina, departe de sat, priponit de tulpina unui pom. În jurul lui au căzut o droaie de proiectile şi multe schije i-au sfârtecat carnea. Când l-au găsit a doua zi, i-au dezlegat lesa şi l-au târât dincolo de hat, în nişte mărăcini, crezându-l mort. Ca în orice poveste cu zâne cu păr de aur, peste niscai zile, abia târându-se, Florea a intrat în curte. Deşi s-au găsit mulţi binevoitori care să-i crape ţeasta lăţosului cu vreo rangă, acesta a murit în fundul grădinii, de bătrâneţe.

Nu la fel avea să se întâmple cu Ţintatu. Ce nu ştia Ionuţ era faptul că Florea fusese adus în acea curte pe când era puiandru, de către tata tatălui său, adică de bunelul, chiar în ziua plecării acestuia la război. Când, făcut ferfeniţă, Florea a venit acasă, taman atunci a picat, ca un sfârşit de lume, înştiinţarea despre un soldat dispărut într-o neagră încleştare militară. Şi acel brav soldat era tocmai cel ce trebuia să-i fie bunic lui Ionuţ.

La aproape un an de când a fost cumpărat, tot pe o vreme rece şi umedă ca aceea de atunci, Luca l-a invitat pe agentul veterinar în bătătura lui. Trecuse suficient timp de când Ţintatu fusese asigurat la ADAS. Mai mult pentru că era un beţiv notoriu decât din altă pricină, veterinarul ceruse de băut. Cum nici Luca nu îşi ţinea paharele în talaş, a fost destupată o sticlă cu rachiu.

Doar ca să scape de gura nevestei, dar şi de ameninţarea înserării, acesta a promis încă o garafă cu zeamă de cazan, însă după ce aveau să-şi săvârşească daravela.

Ţintatu păşea răbdător, purtat cu lanţul de căpăstru, în urma stăpânului şi a veterinarului care îşi găseau cu greu echilibru pe panta uliţei ce urca în păduricea de deasupra satului. În urma lor, Ionuţ, însoţit de un prieten din vecini, călca întristat. Orele, poate minutele lui Ţintatu erau numărate. Din când în când, Breazu, rămas singur în grajd, scotea câte un nechezat care se auzea prin tot cătunul. Ţintatu nu îndrăznea să îi răspundă decât cu un fornăit. Ajunşi pe un şes micuţ şi împădurit, conducătorii acelui grup se opriseră, căutând ceva cu privirea. Acel ceva părea să fie doi salcâmi tineri, depărtaţi ca la un metru unul de celălalt. Abia acum Luca îl descoperi pe tovarăşul lui Ionuţ. Prezenţa acestuia zădărnicea taina acţiunii lor, aşa că, scoţând limba într-un gest ce se vroia discret şi conspirativ, zise către veterinar:

– S-a îmbolnăvit, mânce-l lupii. Să-i facem o injecţie.

– Îhî! făcu veterinarul, schimonosindu-şi a complicitate partea stângă a feţii. Apoi, aplecându-se asupra genţii sale jerpelite, scoase de acolo două flacoane sigilate cu capace de aluminiu, o seringă imensă cu un ac potrivit şi, separat, un alt ac de aceeaşi factură, însă mult, mult mai gros, atât de gros încât Ionuţ nici nu-şi închipuia că există aşa ceva.

Luca îl trase pe Ţintatu lângă cei doi arbori şi-şi chemă fiul să vină ca să prindă lanţul. Acesta îşi îndemnă prietenul să facă treaba în locul lui, arătând prin gesturi că vrea să urmărească atent cum se face o injecţie. Şi chiar că studia mişcările veterinarului, dar mai mult ca să nu prindă vreo mustrare în ochii tatălui decât din curiozitate. Gâtul calului fu îndoit pe tulpina salcâmului cu atâta uşurinţă, de parcă ar fi fost din plastilină ori din ceară caldă, iar crupa se sprijinea de celălalt salcâm, fiind silită de coada care era trasă cu fermitate de către Luca. Imobilizat cu atâta hotărâre, Ţintatu nu îndrăznea decât să respire şi să spere că va fi eliberat cât mai curând. Legănându-se nesigur pe picioare, veterinarul se apropie de grumazul arcuit spre dreapta al calului, îi săltă coama lungă şi pipăi carotida ce se reliefa clară sub pielea zbârlită de frig, dar poate că şi de teamă. Ţintatu tresări scurt când simţi înţepătura. Sângele ţâşnea cu forţă prin acul gros, formând rapid pe solul umed o băltoacă roşie, din care ieşeau aburi ameţiţi.

– Întâi şi-ntâi scoatem nişte sânge, că e copleşit de atâta boală. Uite, uite cât e de negru şi de vâscos!... zise veterinarul căutând, stângaci şi fals, ca să-şi motiveze acţiunea faţă de prietenul lui Ionuţ, pe urmă, fără să se sinchisească vreun pic de prezenţa puştanilor, făcu doar doi paşi, întoarse spatele şi începu să-şi golească vezica. Mirosul urinei tăbărî netrebnic peste cel de sânge, pângărind parcă toată pădurea. Ţintatu se smuci uşor. Poate că-l ajunse vreo slăbiciune, poate că stătuse prea mult într-o poziţie incomodă.

– Mai scoatem, nu? îl întrebă Luca pe veterinar.

Acesta, dând evaziv din cap, se apropie într-un târziu de cal şi cu mişcări de om sastisit extrase acul de inox, lăsând rana deschisă din care să curgă sânge cât o vrea. Ţintatu începu să dea semne de nelinişte. Veterinarul sorbi cu seringa lichidul din cele două flacoane, apoi se îndreptă iarăşi

spre carotida umflată. De data aceasta Ţintatu încercă să protesteze mai viguros împotriva tratamentului brutal ce i se aplica, însă imobilizat cum era nu avu succes.

– Gata! zise triumfător veterinarul, adresându-se calului. Aripi îţi punem… He-he-he!

Luca slobozi coada lui Ţintatu. Imitându-l oarecum grăbit, prietenul lui Ionuţ slăbi la rându-i lanţul. Ţintatu căută să se aşeze mai bine, dar făcând un pas descoperi cât de tare se clatină lumea, aşa că îndepărtă cu precauţie picioarele ca nu cumva să i se întâmple vreun pocinog. De parcă şi-ar fi amintit ceva foarte important, Luca se repezi la el şi îi smulse căpăstrul. Urmă câteva secunde în care nu se întâmplă nimic. Un spasm puternic îi străbătu corpul lui Ţintatu. Trecură alte secunde de nemişcare lungi cât un veac, le contabiliză Ionuţ, de aceea următoarea convulsie păru de-a dreptul barbară. Ţintatu părea tot mai nesigur pe genunchii săi care începuseră să tremure necontrolat. Ca şi cum un lup s-ar fi repezit să-l apuce de bot, la un moment dat îşi feri capul pe spate.

– Ia căpăstrul şi duceţi-vă înainte acasă! porunci Luca.

Să nu audă voce de om, Ionuţ o luă la fugă pe uliţa abruptă, lăsându-l cu mult în urmă pe tovarăşul său de joacă. Arătându-se obosit, se duse devreme la culcare. Adormi destul de greu, căci refrenele porcoase şi vorbele rostite prea tare de către veterinarul ce căuta să-şi ia plata şi răsplata în rachiul turnat pe gâtlej se auzeau prin uşa ce separa camera lui şi a surorilor de cea a părinţilor. Dimineaţa se trezi abătut. Ca să scape de treburile din ogradă, îşi băgă nasul în manuale şi caiete – activitate încurajată de ambii părinţi, spre ascunsa nemulţumire a celor trei surori. Din când în când Breazu mai slobozea de la iesle câte un nechezat sumbru şi intempestiv, ca un ţipăt de urât, răscolind amintirea dramei din ajun. Nişte bubuituri discrete şi rare, chinuitor de rare, începu să se facă simţite de dincolo de fereastră. Cunoscând provenienţa acestora, Ionuţ îşi apăsă fruntea în carte, aşteptând ca altcineva să descopere beleaua. În zadar. Nemaisuportând chinul ce părea să se prelungească la nesfârşit, strigă tare cât să fie auzit de cei din preajmă, fără a numi pe careva:

– Hei, e cineva în curte!

Pustiul căzuse peste el ca întunericul unei eclipse totale de soare. După o pauză lungă şi grea, repetă atenţionarea. Acelaşi rezultat. Mila începu să-l sufoce, precum lichidul amniotic devenit deodată toxic pentru embrionul pe care trebuia să-l proteguiască. Ridică încet privirea. Greabănul costeliv trecea tărăgănat pe la geam asemenea unei molime păroase. Ieşi pe scări şi ţipă din ce în ce mai tare:

– A venit calu’ acasă! Ţintatu! Ţintatu a venit acasă!!

Descoperi, cutremurându-se, că era singur în toată gospodăria. Ca dovadă că Ţintatu nu uitase cum îl cheamă, când îşi auzi numele, întoarse capul spre stăpânul cel tânăr.

– O, doamne!... exclamă Ionuţ când văzu în ce hal arăta Ţintatu lui. Părea că străbătuse o pustietate nemărginită şi că de la un capăt la altul acesta nu văzuse măcar o găleată de apă sau o mână de otavă. Peste toate relele, mai mult ca sigur că Ţintatu venise de-a berbeleacul pe uliţă în jos, căci nu aveai unde să pui două degete pe el fără să dai de un strat gros de noroi care începuse deja să prindă crustă. Ionuţ se repezi la găleata din tablă zincată, agăţată într-un cui la streaşina magaziei. Înşfăcă din porţia orătăniilor o mână babană de boabe de porumb şi le duse sub nasul lui Ţintatu. Cu buzele groase şi dăbălate, acesta prinse câteva grăunţe, însă când dădu să le ronţăie le scăpă în ţărâna curţii. La îndemnul lui Ionuţ de a lua altele, Ţintatu făcu un pas, şi încă unul. Ionuţ căzu în dilemă: să deschidă uşa grajdului sau să-l dea pe renegat pe poartă afară. Ţintatu se arătă mai hotărât – cu paşi rari se îndreptă spre tumurugul unde era priponit atunci când trebuia ţesălat. Aruncând nepăsător grăunţele, Ionuţ se apropie de cal. Cu ochii în lacrimi începu să-l ţesale, ca şi cum l-ar fi pregătit pentru o lungă haiducie în doi. Într-un târziu mama sa îşi făcu simţită prezenţa, ocărând o mâţă care îi umblase prin blide. Ca să aibă pe cine certa, fiindcă uşile erau vraişte, îşi strigă fiul. Acesta îi răspunse de după grajd, neavând intenţia de a părăsi ocupaţia de moment. Cheful de sfadă îi pieri subit gospodinei când dădu cu ochii de calul crezut mort:

– Doamne iartă-mă!... Doamne păzeşte! Ce facem cu el!? Taică-tu e dus după agentu’ de la asigurări şi dintr-o clipă în alta stă să apară…

Într-adevăr, dacă nu şi-ar fi zărit soţul când şi-a pus pieptarul din piele de oaie pe oiştea căruţei, acesta l-ar fi dus pe agent în pădurice, iar acolo aveau să caute şi să tot caute stârvul calului până ameţeau.

– Da’ veniţi mai întâi pe la noi ca să gustaţi ceva…

– Nu, nu. Ieşim…

– Fă cum zic eu, măcar de data asta, că nu te ia dracu şi nici mama lui!...

Ruşinat, agentul se întoarse primul din drum. Luca, pierdut, fiindcă în toţi anii de căsnicie nu primise un aşa afront de la soţie, îl urmă. Cu o curtoazie deosebită, căutând în felul acesta să şteargă prima impresie făcută agentului, gazda îi conduse pe cei doi bărbaţi în camera de oaspeţi.

Cerându-şi scuze cu multă grijă, soţii îşi lăsaseră, „pentru un minunţel”, musafirul singur. Pe antreu Polina îi şopti soţului:

– Du-te până în spatele grajdului, să vezi ce-i acolo… Beţivii dracului!...

Chiar că se afla în faţa unei nenorociri, în faţa a ceva ireparabil dacă soţia lui îndrăznea să se comporte aşa. Bolborosind niscai sudălmi în barbă, Luca se îndreptă spre locul poruncit. După ce îşi reveni grăbit din şoc, alergă după un topor.

– Şi crezi că agentul n-o să-i observe capul pisat?

Întrebarea lui Ionuţ îl opri pe taică-său ca să-şi ducă fapta vitejească la capăt. Acesta rămase neputincios în cumpănă, privind la Ţintatu ca la cea mai mare belea pe care a întâlnit-o în viaţă.

Toporul îi alunecă lent din mâna inertă, făcând un zgomot sec.

– Du-te în casă şi mai ţine-l de vorbă pe agent. Rezolv eu treaba. Când din prag îţi fac semn, să ştii că problema e rezolvată cum trebuie.

Dezorientat, Luca îşi îndrepta paşii către pragul casei. Rău ajunse – gândea el – dacă dintr-o dăndănaie aşa de mare îl va descătuşa tocmai mezinul. La rândul său, Ionuţ abandonă ţesala şi îmbrăţişă, lăcrimând, capul mare şi ciolănos al calului. De-ar fi fost după voinţa sa, l-ar fi păsuit o veşnicie, dar aşa trebuia să tranşeze în grabă situaţia. Ce regrete? Ce iertări? Culese de pe jos toporul şi se duse în magazie. Cercetă dintr-o privire dacă sacul din celofan, plin cu îngrăşăminte chimică, aruncat peste un butoi cariat din colţul întunecos al încăperii, este spart. Mulţumit de ceea ce vedea, îi spintecă partea ce atârna deasupra podelei, urmărind apoi cum sferele micuţe de azotat, de dimensiuni variabile, curg zorite ca nisipul din clepsidră, făcându-l pe Ionuţ să realizeze că o perioadă a vieţii, cea în care inocenţa fusese regină, se sfârşea chiar atunci, în clipele acele, odată cu ultimele bobiţe scurse. Scutură bine sacul de pudra alburie, îl întoarse pe dos şi, ca să nu fie cumva zărit din casă, îl împachetă şi îl ascunse pe sub pulover, tocmai la subsuoară. Ţintatu, tremurând astenic din toate mădularele, deschise prelung pleoapele ca să vadă cine îl vizitează. Constatând că e pe mâini bune, închise ochii cu aceeaşi încetineală grea.

Ionuţ scoase din ascunzătoare sacul, îl desfăşură şi se apropie de botul lui Ţintatu. Acesta întinse blând capul, aşa cum făcea de o viaţă întreagă atunci când primea căpăstru. Ca pe o cămaşă a morţii, Ionuţ trase uşor sacul până la fund, având grijă să lase cât mai puţin aer înăuntru, pe urmă plie marginea hărtănită de topor pe gâtul ce fusese cândva puternic şi armonios.

Degetele îi oscilau între promisiunea făcută şi între neputinţa de a curma viaţa unui sol îmbătrânit al copilăriei…

Amintirile viitorului

DE SOFY SINCĂ

Ma se trezi cam indispusă din somnul hipnotic programat de Scandel, robotul. Întoarse privirea leneşă spre Flo şi observă ca avea ochelarii de somn şi căştile pe urechi. Semn că încă dormea. Încercă să-şi construiască imaginea perfectă pentru ziua ce urma. Era nevoită să mărească levăle la câteva jocuri, să inventeze altele pentru divertisment, să urmărească vreun asteroid plutitor accidental sau ce se va mai ivi, să participe la o conferinţă. Coborî leneş din fotoliu-pat şi se aşeză mai comod în faţa monitorului ei, cel din dreapta hubloului. Picioarele fusiforme le piti sub ea în fotoliu ergometic, poziţia ei preferată. Putea sta aşa ore întregi, fără a-şi schimba poziţia. Îşi fixă ochelarii 33D la ochi, fără de care nu vedea aproape nimic. Ochelarii aveau nişte lentile mari şi opace încât îi acopereau aproape toată faţa şi aşa exagerat de minionă. Urechile le acoperi cu căştile de zi.

Robobuc porni imediat şi-i întinse micul dejun, un sertar cu vreo câteva pastiluţe de culori diferite. Ma nu se arătă interesată, dar Robobuc nu renunţă uşor. Prinse a zumzăi plăngăcios, îmbiind cu sertarul. Ma aruncă o privire absentă în sertar şi strâmbă din nas. ''Tot .... cu iz de lapte... m-am săturat de ele. Se vede că a fost programat de Flo. Robobuc, eşti prost!'' şi-l deconectă. Robotul mai clipi odată din gene cu sertarul întins şi adormi liniştit. Îşi îndeplinise misiunea.

Apoi Ma începu a hălădui printre programe, pe site-urile obişnuite. Intrebă pe ici pe colo câte un ''c f?'' de complezenţă, fără să aştepte răspuns. Uneori primea şi răspuns câte un ''bn'', tot fără importanţă. Îi atrase atenţia o pagină cu imagini colorate intens unde se opri câteva secunde.

Parcă trăia un deja-vu, dar nu-şi amintea momentan clar ce şi trecu mai departe. O durere de cap o apăsa din momentul trezirii şi parcă ceva nu-i dădea pace, nu era în apele ei... ''Nu mai găseşti nimic interesat pe webu' ăsta. Mă plictisesc îngrozitor. Ce o fi cu Flo de doarme atât. Dacă nu ne loveste un meteorit sau nu se întâmplă cine ştie ce catastrofă cu celulele solare voi modifica legile astea de conexiune şi utilizare gratuită, vulnerabilă. Se poate lansa un atac care blocheză browserul şi dă posibilitatea preluării controlului de la distanţă.''

Se trezi şi Flo şi după ce aruncă în gură vrei trei pastiluţe din sertarul lui Robobuc, trase direct la copilul electronic, căruia îi făcu operaţiunile de dimineaţă, găsindu-l cu beculeţul de alarmă înroşit, piuind. L-a hrănit cu morcovi şi roşii virtuale, i-a făcut curat, i-a reinstalat antivirusul. Era destul de mărişor, crescut de la nivel de ou şi-i era ciudă să-l piardă acum. Nu-şi putea permite vreo greşeală. Se putea îmbolnăvi sau chiar să moară. Se dădea în vânt după acest pui electronic.

Ma nu se arăta interesată de copilul electronic, cu laturi umane. Prea multe pretenţii punea.

Privi apoi spre Ma şi lăsă să-i scape un... ''c f?''. ''bn'',răspunse Ma, plimbîndu-şi degetele firave ca nişte spice unduitoare, într-o serie de gesturi pentru un limbaj multi-touch, pe ecranul

monitorului. Nu-i mai spuse de durerea de cap care încă persista, pentru a nu mai lungi vorba.

Gesturile îi erau ajutate în interpretare de luminile infraroşii. ''mi se expira microcip medical, mai scrise Ma. nu-i prob, citi fata răspunsul lui Flo. ba da. sunt atatea sistem virusat. ce-ar fi sa iau virus diabet... sau ala de bonsita acută... completă Ma. robomedi c f? treaba lui, sugeră Flo. l-am dezactivat de mult pe robomedi. a devenit nefolo, Flo. de acord cu t, Ma. treb sa-mi montez unu cu mem mai lungă. Ok Ma'', scurtă Flo dialogul. Consideră că au vorbit destul pentru micul dejun.

Cuvintele folosite trecuseră de 30. Îl aşteptau prietenii virtuali. În peregrinările ei spre conferinţă Ma nimeri într-un peisaj pe care nu-l mai văzuse niciodată, dar ciudat i se părea cunoscut. Era o câmpie verde, ireal de verde, plină cu flori colorate viu, neobişnuit de viu, pentru ochii ei mici şi miopi. Câmpia era străjuită de o lizieră de pădure, cu nişte copaci ciudaţi. Înfloriţi! Şi aveau şi frunzuliţe verzi, abia născute din ramurile ce încă purtau boboci. Pe ramuri ciripeau un soi de vieţuitoare mici şi ele frumos colorate, legănându-se uşor într-o unduire a ramurilor. Ciudat, tot ciudat Ma simţi că aude fără căşti, iar nările i se umpluseră de un parfum plăcut. Ea nu auzise niciodată şi nici simţul mirosului nu-l avea. Nu înţelegea ce se petrece cu ea. Începuse să gesticuleze pentru a-i atrage atenţia lui Flo, dar băiatul era cufundat într-un joc pe reţea şi nici nu o observa. Nu era prima dată când Ma se entuziasma, dar el nu înţelegea aceste stări.

Uneori se afla într-o pendulare dintre realitate şi ficţiune. Instinctele ei primare erau încă vii. El îşi petrecea timpul pe un loc unde i se părea familial, unde găsea senzaţii tari. Acolo era acasă. Nu-l interesa lumi populate cu oameni sau animale de mult apuse. Simţurile lui erau toate conectate la computer, mediul virtual era identic cu realitate. Tehnologoia chiar era singulară, adică cea a computerelor şi era foarte comod.

Ma dintr-o dată îşi aminti de visul ce i-a lăsat dureri de cap... Asta a visat. A visat că era într-o poiană ca aceea ce o găsise pe site, unde totul mirosea plăcut, unde se auzea vuietul unei ape şi un clinchet parcă, un ciripit al fiinţelor mici de pe crengi. Se interesă repede şi se chemau privighetori... Păsări de mult dispărute, din alte lumi. De cel puţin 200 de ani. Trăi o senzaţie ciudată. ''Poate am trăit în lumea aceea cândva... prea sunt atrasă de ea. Îmi place mult. Dacă am mai avut vreo viaţă, precis pe acele vremuri am trăit-o.'' Şi îşi propuse ca la conferinţă cu fetele, să abordeze subiectul ''alte lumi, trecute''. Aruncă o privire prin hoblou şi avu parte de o altă curiozitate: pe stradă era un om... un om viu nu un robot din cele obişnuite care duceau câte ceva de colo-colo. Mergea foarte încet prin ceaţa obişnuită a zilei.''Azi e ziua curiozităţilor, gândi Ma. Ce-o fi căutând omul ăla pe stradă? Ce l-o fi apucat?'' ''flo, vreau sal plss, îşi contactă fata partenerul de viaţă. care sal? ala cu carte elctr. '' După câteva clipe Flo îi aduse şalul.''e in sertar linga avatar. la ceti trb? la confr il pun la avatar. e bn? ok.'' Şi aduse vorba la conferinţă despre visul ei, după ce-şi împodobi avatarul cu şalul plin de cărţi electronice. Părea o librărie electronică. Nu reuşi să stârnească interes printre partenere de discuţie cu visul ei, cu subiectul propus. Una îi replică faptul că nu o interesează oamenii primitivi, cei ce munceau în locul roboţilor. Alta, că trebuia să fi fost foarte tristă viaţa atunci, când omul trebuia să muncească. Mi## îşi exprimă părerea despre cărţile adevărate ca fiind lucruri inutile, că se mai găsesc câteva la nişte muzee, dar ea nu văzuse niciuna, niciodată. Cui folosesc când siteurile sunt pline de librării virtuale, dar oricum nu le citeşte nimeni. Pe cine interesează ceva ce nu cunoaşte... Orizontul lor era mult mai larg. Îşi puteau crea orice lume doreau foarte avansată, lumea ce trăia doar pentru ştiinţă, puteau interacţiona cu cine doreau, nu ca cei ce râmau în pământ ca roboţii,

cu animalele lor şi cu maşinile lor rudimentare.

Dezamăgită oarecum, Ma părăsi conferinţa şi căută distracţie de una singură. Luă vreo trei pastile din sertarul lui Robobuc, de data asta cu aromă de pitzza. Flo avea grijă de tot ce se numea gospodărie. El programa roboţii pentru mâncare sau pentru a aspira praful care se aşeza foarte repede, deşi camera era aproape emertică, de roboţii generatori de energii. Se autoconsolă Ma cu faptul că-l avea pe Flo alături. Erau un cuplu fericit, un caz fericit în comparaţie cu alţii, care erau la mare distanţă unul de celălalt, chiar în continente diferite. Plecă în căutarea glingonierilor cu un sentiment de automulţumire. Trăia doar într-o epocă ultramodernă unde avea totul la dispoziţie cu minim de efort.

Pentru ce nu ar fi mulţumită?

Locul iubirii dintâi – Partea întîi

DE ANA MARIA GÎBU

Era în ultimul an de liceu când l-a cunoscut. Ea, o blondă frumoasă, cam plinuţă, era considerată tocilara clasei; el, un brunet înalt, cu pletele ondulate până pe umeri, băiatul nou venit în liceu, cool. Se întâlneau aproape în fiecare săptămână în laboratorul de biologie, unde se pregăteau fie pentru olimpiade și concursuri, fie pentru examenul de admitere care urma. Aaron o urmărea pe Hellena cu interes în timpul lucrărilor de laborator, admirând seriozitatea de care dădea dovadă și meticulozitatea în timpul disecţiilor pe animale. O aștepta din când în când la terminarea orelor și mergeau împreună câteva sute de metri până la o intersecţie, apoi își vedea fiecare de drumul său. Era neliniștit în acele zile. Îi era dragă blonda durdulie, dar nu îndrăznea să-i spună. Părea dificilă Hellena și greu de abordat. O preocupa școala și atât. În clasă nu-i dădea nici o atenţie, se purta ciudat, chiar răutăcios de cele mai multe ori. O dureau anumite apropouri la adresa celor care nu au alte preocupări decât școala și casa, dar nu se arătase niciodată. Se gândea că mai erau doar câteva luni și scăpa de el și de alţii ca el.

***

Hellena a primit cu mare bucurie vestea intrării la facultatea de medicină printre primii și că va avea și bursă. Asta o va ajuta să-și petreacă vacanţele în taberele studenţești la mare. Prima zi de studenţie avea să o întristeze însă. Printre colegii de an și grupă era și Aaron.

S-au îndrăgostit unul de celălalt la o petrecere în cămin, la care Hellena băuse prea mult și a avut nevoie de însoţitor până la cameră. Erau cuplul „perfect”. Tocilara blondă, nu prea înaltă și tipul gigantic. Colegii de grupă se amuzau pe seama lor. Cea care era ţinta răutăţilor era Hellena. Nu mai învăţa, lipsea de la cursuri, frecventa împreună cu Aaron cluburile de noapte. Abia reușise să treacă examenele și să promoveze anul întăi. A plecat în vacanţă fără să-și ia rămas bun de la colegi, fără să se vadă cu Aaron.

***

Octombrie a îmbrăcat natura în ţinutele de gală ale toamnei, galbenul și portocaliul amestecându-se pe zi ce trecea cu verdele rămas la întâmplare. Curtea facultăţii de medicină era plină de bucuria revederii. Listele cu studenţii anului doi erau afișate chiar la intrare. Un nume lipsea: Hellena. Colegii nu au dat prea mare importanţă faptului că ea nu este la cursul festiv de deschidere. Unii chiar făceau glume proaste pe seama ei. Singurul neliniștit era Aaron. S-a interesat la secretariat și a aflat că Hellena a depus cerere de îngheţare a anului doi din motive personale. Întrebările și neliniștea pusese stăpânire pe Aaron. „De ce ? De ce s-a retras? A luat toate examenele! Ce problemă personlă putea să aibă?” Nu găsea răspuns. A sunat-o. Nu a răspuns la telefon un timp. Apoi i-a spus sec:

- Nu mă mai suna. Pentru un an sunt plecată din ţară.

***

Hellena nu a plecat nicăieri. A născut un băieţel cu ochii negri, părul blond și cârlionţat. Trebuia să renunţe la studii pentru a-l crește măcar până la un an. Tot în această perioadă cea mai bună prietenă a ei, care i-a fost alături până a născut a avut un accident de mașină, în urma căruia și ea și soţul ei au murit. A supraviţuit doar fetiţa lor de 2 ani. Neavând pe nimeni, ea a înfiat fetiţa, crescând-o împreună cu băieţelul ei.

Aaron era retras, își vedea de studii, devenind unul dintre cei mai buni studenţi, fiind foarte apreciat de profesori, dar ignorat de către colegi care îl considerau vinovat de retragerea Hellenei, deși adevărul nu-l știa nimeni.

***

Hellena s-a întors să-și continuie studiile. Vestea a căzut ca un trăsnet pentru Aaron. Cel mai tare îl preocupa motivul retragerii.

- Te-ai întors? Nu-mi vine să cred!

În faţa lui era o altă Hellen! O tânără înaltă, frumoasă, roșcată și puţin bronzată. L-a măsurat cu privirea ca de gheaţă de sus până jos fără să scoată un cuvânt.

- Ce ţi s-a întâmplat? De ce ai plecat?

- Vei afla după orele de curs. Nu pot lipsi.

Și a aflat că este tatăl unei minuni de copil, că ea mai are o fetiţă...Reacţia lui a fost neașteptată.

- Eu, tată? Nu se poate.

- Ba se poate! Trebuie să-ţi reamintesc?

- Nu, nu. Vreau să văd copilul.

- Copiii, ai dorit să zici. Toate la timpul lor.

***

Hellena a recuperat ușor anul doi de facultate, odată cu parcurgerea anului trei. Muncea foarte mult. Era admirată de colegi, dădea meditaţii cui avea nevoie, mergea la toate petrecerile din cămin, ieșea în oraș cu prietenele. Abia în anul cinci a acceptat să fie din nou împreună cu Aaron, iar după

terminarea facultăţii s-au căsătorit.

Tot timpul liber pe care-l aveau și-l petreceau pe malul mării, iar atunci când rămâneau mai multe zile aveau cazare la o căsuţă, lângă o stâncă cu forme ciudate, care ieșea din mare. Și-au găsit repede de lucru la un spital din orașul în care locuiau. Pentru îngrijirea copiilor au angajat o bonă, o studentă foarte frumoasă care dorea să lucreze pentru a-și plăti studiile.

Întruna din zile, când acasă era doar Hellena și copiii, a primit actele de divorţ prin intermediul unui avocat. Singura dorinţă a lui Aaron era ca băiatul să-i fie încredinţat lui. Hellena nu concepea să despartă copiii.

***

Timpul a trecut. Copiii erau mari. A urmat un șir lung de procese care i-au adus neliniște, ore de nesomn, griji pentru siguranţa copiilor. Ce o durea cel mai mult era faptul că a început să fie chemat și băiatul la tribunal.

Ori de câte ori era liberă își lua copiii și pleca pe plaja de lângă o stâncă anume care ieșea din mare. Alergau toţi trei, la întrecere cu pescărușii flămânzi, construiau castele de nisip, admirau amurgul violet al serilor de vară sau se plimbau prin apa liniștită a mării, povestind vrute și nevrute. Plaja era locul unde revedea cu durere locul iubirilor dintâi.

S-a întors în tăcerea pietrei DE ANA MARIA GÎBU

O urmărea de pe stânca din apropierea mării.

Stătea nemișcată pe nisipul umed, cu braţele întinse, de o parte și de cealaltă a corpului, parcă era răstignită pe o cruce inexistentă. Părul roșcat îi acoperea umerii arși de soare. Purta aceeași rochie în multe nuanţe de turcoaz și roz. Apa se izbea de picioarele ei, urca până deasupra genunchilor și se retrăgea rapid.

A coborât, îndreptându-se cu pași nesiguri spre ea. Îl neliniștea faptul că nu reacţiona la venirea și retragerea apei și nici la briza destul de rece care cuprinsese plaja.

Umbra lui a făcut-o să tresară, apoi să zâmbească, scârbită de prezenţa unui bărbat înalt, brunet, cu părul în cârlionţi dezordonaţi și un pahar de suc cu gheaţă în mână. Nu știa că este el. Și-a dat

ochelarii de soare jos, ţinând pentru câteva clipe ochii închiși, apoi, privindu-l cu dispreţ abia a rostit printre buzele subţiri și decolorate:

- Ţi-am spus să nu mai vii după mine. Totul s-a terminat demult.

- Știu că am greșit. Am venit să-mi cer iertare pentru cele întâmplate și să te rog să-mi mai dai o șansă.

- Și crezi că o vei obţine? Dă-mi un motiv pentru care aș putea să te iert!

- Copilul nostru, plimbat prin tribunale, care are nevoie de liniște, care vrea o familie...și...eu!

S-a ridicat, scuturându-și braţele amorţite. A deschis ochii negri și ageri, a privit îndelung apusul, strângându-și genunchii la piept.

A sorbit ultima picătură de suc din pahar, aruncând nervos bucata de plastic. S-a așezat undeva în spatele ei, mângâindu-i umerii și șoptindu-i întruna numele. Nu se împotrivea. Din contră, savura fiecare atingere, cu privirea întoarsă spre mare. Această liniște îl înnebunea.

- Hellena, oferă-mi o nouă șansă. Uită-te în ochii mei și spune-mi că mă poţi ierta!

Privea indiferentă marea ca și cum rezolvarea ar veni de acolo. Și-a lăsat capul pe umărul ei, șoptindu-i aceleași cuvinte, întrerupte de câte un oftat îndelung.

Se pare că frumoasa Hellena nu mai era fetiţa naivă de acum zece ani când a cunoscut-o.

Era deja întuneric când a hotărât să plece. Aproape i-a ordonat să se întoarcă spre el și să vorbească, însă ea pășea agale, cu sandalele în mână, spre căsuţa care se zărea nu departe de stânca martoră a întâlnirilor de altădată, care ieșea din mare. A rămas în urmă, respirând greu.

A strâns brusc pumnii, a mărit pasul și a ajuns-o. Nu putea accepta să o piardă pentru totdeauna.

A iubit-o încă din liceu.

- Hellena, spune ceva, nu pleca! a urlat disperat.

Cu o mână i-a înconjurat gâtul și cu cealaltă i-a strâns maxilarul, întorcându-l brusc. Un pocnet sec urmat de trupul în picaj al Hellenei a făcut plaja să se cutremure și marea să se agite. A privit-o lung, îngenunchind pe nisipul ud și rece, lăsându-și capul greu să cadă pe pieptul ei.

- Noapte bună, iubito!

Inorogii

DE DANAELA

Frânturi de gând prind trup din ceaţa amintirilor. Acelaşi cutremur al fiinţei, atât de cunoscut, prin care porţi se deschid, pătrunzând în lumile visurilor. De câteva nopţi, încerc să îl las să fie deplin, dar de fiecare dată, izbucnesc într-un plâns care nu conteneşte decât când ceva se rupe înlăuntrul meu. Dimensiunile se întrepătrund, încât nu mai ştiu unde sunt.

INOROGUL alb şi maiestos, blând ca toate şoaptele doinelor noastre, mirosind a văzduh de primăvară cu liliac şi lăcrămioare, a iarbă fragedă cu picături de rouă. În a lui coamă aş fi vrut să-mi afund obrazul, să--i cuprind grumazul cu braţele, într--o caldă îmbrăţişare. Am recitit legendele cu Inorogi. Dintru început cu Adam şi a lui Evă, cu fecioare, cu împăraţi, cu Maica. În toate religiile lumii apare El.

Şi mi--e dor, cu fiecare ceas mi--e tot mai dor de el. Ştiam că au existat herghelii de inorogi pe pământ, că oamenii erau vindecaţi de ei, de LACRIMILE lor. Se culcau în iarbă şi adormeau. Iar inorogii veneau la ei şi picurau lacrimi de iubire deasupra capetelor lor, iar aceştia, când se trezeau, erau vindecaţi.

Dar unii au înţeles că, dacă te ungi cu praf de corn de inorog, ai puteri magice, poţi stăpâni lumea, poţi avea totul, şi atunci a început masacrul. Până au rămas doar doi: el şi ea. Iar ei au fost luaţi şi duşi în alt cer. Sau poate că oamenii au căzut în altul, din cauza răutăţilor. Aşa a mai dispărut o şansă a veşniciei. Aşa se face că omul a ales în locul nemuririi, mărirea vremelnică.

Cineva mă visează, deschizându--mi poarta tărâmurilor. Sunt purtată uşor de o adiere blândă.

Străbat spaţiile care sunt ale altor visători. Nu mă opresc. Chemarea lor nu este pentru mine. Ea vine de la altcineva, de la cineva care mă atrage cu o gingăşie inimaginabilă.

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al dorurilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându--se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu--mă, străpungându--mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i--o înţeleg prea bine. Pe care am trăit--o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.

Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându--se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă--mă, minune! Iartă--ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i--au îndepărtat şi pe Ei. Iartă--mă, Iubire!”

Îl cuprind cu braţele pe după gât, aşa cum mi--am dorit cu ardoare, băgându--mi capul în coama lui. Îi simt mirosul de ceruri. Lacrimile îmi şiroiesc pe obraji, împletindu--se cu lacrimile lui. Şi îmi cer iertare înaintea lui şi a străbunilor lui, pentru toţi şi pentru toate câte le--am făcut. Îl mângâi pe bot şi îl sărut, lipindu--mi capul de obrazul lui. Nu ştiu cât stăm aşa, însă, la un moment dat, licorna se apropie şi mă lasă să o mângăi. Mă învăluie, îmi străbate fiinţa un val de iubire din care ştiu că nu aş mai vrea să revin. E tandreţea mamei, gingăşia iubitei, puritatea copilului, sentimente pe care mă lasă să le simt în deplinătatea lor. Mă alintă uşor, mângâindu--mi obrajii.

Iar eu devin totalitatea fiinţei mele, aşa cum mi--am dorit dintotdeauna, aşa cum doar ştiam că poate fi, iar acum sunt.

Sunt frumoşi amândoi în dumnezeiasca lor iubire. Apoi, scutură din cap şi dispar împreună ca o umbră, în adâncul pădurii.

Mi--au redat ceva, ceva ce nu pot defini. De atâta iubire, simt că o să îmi explodeze inima. Şi încet, se naşte TĂCEREA în mine, tăcere în care aud totul. Este muzica cosmică, sunetul veşniciei în fiecare fibră a trupului, în fiecare respiraţie, în fiecare gând.

Rămân nemişcată, cu o imensă pace în inimă. Nu voi mai fi singură, m--au chemat în visul lor.

Fragilitatea Gingăşiei DE DANAELA

Îi sunt recunoscătoare pentru marea lecţie de iubire dată. Nici nu ştiu cum îl cheamă. Ne oprisem la un popas să mâncăm, să ne mai dezmorţim. Peisajul era superb. O linişte în care fiecare fir de iarbă se căznea să se înalţe în primăvară, (o uriaşă victorie a vieţii din adâncul întunecat al seminţei), norii pluteau ici şi colo, străvezii, lăsând cerul să se bucure de splendoarea pământului.

Ceva s-a mişcat în dreapta mea, aşa, ca o părere. Doi ochi uriaşi mă priveau. Parcă atingeau cu delicateţe dar ferm totul în mine. Parcă verificau fiecare celulă, fiecare vibraţie. Am simţit cum mă predau acestui… seismograf care înregistra şi scana totul. Verifica rând pe rând, plimbând privirea aceea adâncă şi misterioasă prin întreaga mea fiinţă. Şi, ciudat, aveam încredere. Nu ştiu în ce, de ce, dar aveam încredere în cel căruia îi aparţineau ochii tulburători de luminoşi.

Aş fi vrut să se apropie… aş fi vrut să mă apropiu… Era o fragedă sfială între noi, în noi… Aerul părea încărcat de mii de volţi (aşa gâneşti într-o societate supertehnolo-gizată), încadrându--ne într--un spaţiu propriu, numai al nostru. Am ridicat încet mâna. Şi în clipa aceea am simţit deja degetele mele mângâindu--i pielea catifelată şi lucioasă şi netedă… În ochii lui apăruse un fel de mirare dar şi bucurie. Cineva îl mai mângâiase aşa, ştia bucuria ei.

Fragilitatea gingăşiei, asta simţeam în suflet! când tu însuţi ai vrea să spui ceva, să te apropii cu un gest de cineva dar… străbaţi spaţii de câtiva centrimetri în… ani lumină! Sunt cele mai minunate clipe, pentru că trăieşti veşnicia care este cuprinsă doar în clipa prezentului, ea se dilată spre un viitor care devine aidoma. Şi atunci crezi că e… tot o clipă, dar cu ceva mai multe secunde decât ştiai până atunci. Intri în nemurire.

Palmele mele au alunecat, aproape fără a-l atinge, spre minunea din faţa mea. A înaintat încet, privindu--mă ţintă, până i--am înconjurat gâtul lipindu--mi obrazul de el. Mirosea a primăvară şi lăptic, a iarbă şi iubire. A închis ochii şi s--a lăsat îmbrăţişat. Imagini dragi au apărut sub ploapele mele închise, a altor călători/zburători celeşti, de demult, mai de dinainte dar cu care am străbătut mereu spaţiile. Spaţiile din noi sau din universuri. Iar mânzul ăsta mititel şi fragil care îşi adăpostise boticul în palma mea, care deabia învăţa să meargă, era întruchiparea, zămislită pământean a visurilor prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea reamintirilor, prin tot ceea ce ne înconjoară.

A venit stăpânul în fugă după el. Ieşise singurel… la plimbare!!! Un om bun pe care minunea de mânz l-a recunoscut după voce. Ia pus o legătură după gât şi a vrut să îl ia.

,,Mai îmbrăţisaţi--vă odată!” a spus râzând omul, văzând cum ne privim, eu şi mânzul. Şi, om cum mi--s, am spus îmbrăţişând mirarea din faţa mea: „Să fii cuminte. Să creşti mare şi voinic”.

Am rămas cu amintirea acelei fragile gingăşii prin care ne--am apropiat. A redeşteptat în mine ceva, înţelegerea începuturilor. Când tu crezi sau, mai bine zis, simţi apropierea de cineva, clipe în care se clădesc mii de culori şi sunete, mii de cuvinte care devin poeme nerostite şi pe care le înveţi desluşi mai târziu, uneori cu nostalgie. Când fragilitatea fiinţei umane în care suntem se poate prăbuşi în neant, între cei doi.

Darul iubirii necondiţionate care izvorăşte din noi în asemenea clipe este tulburător. Îl trăim cu precădere faţă de tot ceea ce ne înconjoară, şi flori, şi animale şi oameni. Cu o excepţie: când apare iubirea de cuplu, între doi oameni. Gând şi simţământ contopite în credinţă. Când citim aceeaşi filă din cartea vieţii, când fiecare cuvânt vibrează în adevăr adevarat inseparabil pentru amândoi.

Puterea care se naşte nu este datorată cuvântul în sine ci spiritul în care este el acceptat şi manifestat de amândoi. Eşti, trăieşti sublima stare de acum. În acum nu vrei nimic şi ai totul. În acum nu poţi schimba pe nimeni şi nimic, pentru că e totalitatea. Toţi trăim clipe din acestea.

Acest ACUM este uluitor. Este echilibrul, starea absolută. Şi, a spune celuilalt „te iubesc” este cel mai frumos dar a spune… „Cred că mă iubeşti” este şi mai frumos. Asta după ce trece ceva timp, când încep manifestările umane cu acel „ai spus că mă iubeşti”. Fiecare gând poate fi trăit; fiecare gând poate fi întrupat vizibil. Orice stare în care eşti, aceea îţi întreţine viaţa.

Dar între două fiinţe, starea aceasta trebuie să se transmită continu. Să fie acum. Întreruperea ei înseamnă că unul are alte priorităţi, unde pe care transmite în alte zări. Şi deobicei nici nu acceptă că ştii. Şi ieşi din clipă. Din clipele vieţii. De ce nu au oamenii încredere decât din când în când?!

Jocurile… umane! Doar umane. Pentru că revenirea la starea sublimă în care un botic mic şi cald al unei fiinţe fragile se aşează în palma ta şi, ştii că eşti pe cea mai frumoasă planetă a iubirii, se face prin graţia LUI. Şi iubeşti totul atunci.

Mulţi spun că este posesivitate, dacă gândeşti aşa. E o subtilitate a stărilor dificil de demarcat. Şi asta datorită diferiţei constituive dintre bărbat şi femeie. Şi între care s--au mai interpus multe între timpurile parcurse.

Iubirea este unica forţă care devine indestructibilă când o laşi pe ea să se manifeste. Altminteri se transformă în reproş, sau aşteptare zadarnică. Primitorul când nu spune nimic e doar un primitor. Îl las să se bucure pe deplin, şi mă bucur şi eu. Renunţarea la a cere răspuns… Un gând minunat a rămas undeva. Nu se pierde. Bucură în acea clipă pe cineva şi asta trebuie să te bucure şi pe tine… Şi pot să gândesc că a plecat spre stele şi luminează multe planete.

Când însă este întrupată în amândoi, atunci devine comuniune, aceeaşi cupă din care sorb amândoi nectarul divin, dar care nu este a niciunuia, ci a LUI. Ei, aici este fragilitatea fiinţei umane. Crezi… te apropii cu sfială, secundele devin eternităţi şi clipa rămâne uneori suspendată în trecut. Întoarce--te de la ceea ce este la ceea ce trebuie să fie şi mergi în armonie înainte.

Începutul?! Este o stare sublimă de adorare a tot ceea ce este dumnezeiesc în om, dar şi în tot ceea ce ne înconjoară. Pentru acele clipe în care acordurile inimilor şi făpturii au fost un unic şi celest cânt, mărturisesc că sunt deplin recunoscătoare Şi de am fi suficient de liniştiţi pentru a auzi sunetul inimii, a credinţei, am şti ce se înţelege prin „muzica sferelor”, armonia auzită numai de zei.

Un lucru este sigur: Magia sublimă a Iubirii există! Darul de veşnicie a fiinţei fiecăruia. Nimic nu ni se întâmplă dacă nu există în propria noastră natură, iar iubirea este întotdeauna.

Îmi voi lua „aripile mele de dimineaţă” şi mă voi înfăşura în ele. Când soarele va străluci voi atinge cu ele marginile mării apoi mă voi odihni pe culmile munţilor pentru a fi cu o secundă a clipei mai aproape de Dumnezeu!

Tudorel

DE ELENA STAN

Mi-l amintesc pe Tudorel în prima zi de școală. Un băiat blonduţ, care vorbea gros și bâlbâit și înfigea unghiile în fusta mamei lui, să nu-l abandoneze. O vreme, Fila s-a așezat în bancă, dar nu putea să stea printre copii la infinit. Îl iubea mult, de aceea l-a mângâiat cu dragoste și i-a spus:

-

Puiul mamei, trebuie să stai la școală! La ora 12 vin și te iau.

-

Nu, eu nu stau fără tine, plângea în hohote Tudorel!

Uite, îţi dau o carte cu poze colorate și jucării, a încercat să-l păcălească învăţătoarea, făcându-i semn mamei să plece când l-o vedea absorbit de oferte.

Dar băiatul a auzit ușa de la sală închizându-se și a fugit strigând după mama lui. Copil amărât, crescut într-un peisaj de poveste, Tudorel se ducea oriunde cu mama, bunica și mătușa. O vreme, le contempla de departe munca, apoi a căpătat sarcini pe măsura vârstei. Dacă ele prășeau, el

smulgea înainte buruienile, cărându-le la marginea tarlalei. Când lucrau aproape de casă, selecta buruienile pentru porc și găini, așezându-le în maldăre ce urmau a fi duse cu spatele sau cu căruţul, în funcţie de mărime. Apoi a fost urcat în meri, pus să întoarcă fânul, încurajat să aducă un lemn din pădure. La adolescenţă mânuia cu pricepere sapa, toporul, coasa și târnacopul, fiindcă nu i-a plăcut cartea. De fapt nici nu ar fi putut să se salveze învăţând, familia sa se afla la limita existenţei. Când au îmbătrânit femeile, Tudorel nu acoperea din munca sa trei guri ce așteptau să fie hrănite, de aceea ele cerșeau în orașul vecin. Dar bunica, mătușa și mama au murit pe rând, lăsându-l singur pe lume. Nimeni nu știa ce mânca Tudorel, dar era totdeauna curat, se încălţa cu cizme de cauciuc, pleca în zori de-acasă și se-ntorcea noaptea. Deși trecea doi kilometri prin pustietăţi, cu pădurea în dreapta, râul și izlazul în stânga, el era primul care trasa urme prin zăpadă. Se ducea să-și câștige pâinea cea de toate zilele, trecând prin locurile pe unde ieșeau adesea lupii, vulpile și urșii. Vorbea puţin cu oamenii din sat, uneori nici nu-i saluta. Era un sălbatic cu suflet curat.

Nu știu cum se făcuse că la marginea satului locuiau toate ciudăţeniile din lume. De pildă Gurăii erau leneși de când se știu, unchiul lui Tudorel, Traian al lui Mustăţea, deși era flăcău în toată firea, stătea într-un bordei al cărui acoperiș îi pică în cap într-o zi. În familia Gurăilor apăruse Simona, o fată necăjită care nu avea ce mânca și în loc să rabde, alesese să se ducă la muncă prin sat. Deși era o copilă de 14 ani avea o inteligenţă practică, așa că într-o zi s-a dus cu îndrăzneală la poarta lui Tudorel și i-a zis:

Tudorele, tu nu ai pe nimeni pe lume, iar eu nu am nici un rost acasă! Ce ar fi să mă iei de nevastă și să mă mut la tine? Sunt sigură că o voi duce bine cu tine, ești băiat bun, nu am soacră pe cap! Ești cam babalâc faţă de mine, dar având în vedere că ai casă și pământ, te iau.

Tudorel s-a speriat de propunerea copilei și a început să o ameninţe:

- Du-te acasă la tine, Simono, că acum pun mâna pe un băţ! Să-ţi vezi de treaba ta! Nu ţi-e rușine să vii așa pe capul meu?

Simona a perseverat, iar data viitoare a venit cu tatăl ei și cu bocceluţa cu haine:

-

Moare de dragul tău și nu am ce să-i fac! Vrei să se omoare din cauza ta? i-a zis tatăl fetei.

Așa s-a trezit Tudorel însurat. Muncea la pădure din greu și venea seara cu plasa plină cu pâine, cașcaval, ulei, zahăr și salam, dar lista datoriilor de la magazin părea interminabilă. Simona lua cafea, suc și ţigări pentru ai ei pe datorie, rujuri, vopsea de păr pentru propia întreţinere, că doar acum era femeie respectabilă, la casa ei.

În jurul casei nu se observa nicio îmbunătăţire, dar povara de pe umerii lui Tudorel se tripla. În curând veni pe lume primul copil, unchiul lui Tudorel își rupse piciorul și se mută la ei, tatăl Simonei rămase pe drumuri, înnebunise puţin și se refugie tot sub acoperișul sărmanului om.

Cred că a știut de ce a alergat-o pe Simona cu băţul când s-a dus la poarta lui.

Tudorel părea condamnat pe viaţă la muncă silnică. Locuinţa i s-a umplut de puturoși și de copii, luxul cucoanei a devenit greu de întreţinut, de aceea pe ploaie, pe lapoviţă, vânt sau ninsoare se ducea la pădure, să aducă bani și pâine în casă.

În toamna aceasta, într-o zi blestemată, s-a suit în nucul din fundul curţii și când îl scutura cu sete, s-a dezechilibrat, căzând de la 25 de metri înalţime. Sunt patru luni de când Tudorel zace, iar organele îi sunt zdrobite. Abia mai înghite, respiră greu, iar în momentele de semiluciditate strigă ca un nebun:

-

Nu-mi luaţi copiii! fiindcă a auzit că sătenii i-au anunţat pe cei de la protecţia copilului.

Cei care trăiau din munca mâinilor lui Tudorel protestează cu nemulţumire:

-

Nenorocitul acesta ne bagă în doliu! Mâine poimâine moare și își lasă copiii pe drumuri.

Tudorel, condamnat la nefericire pe viaţă, va muri curând fiind izbăvit de tot și de toate. Fostul meu coleg de școală, monument al muncii brute, va pleca de pe pământ la jumătatea vieţii. Se pare că Simona a fost o piază rea și a avut dreptate când i-a zis:

- Du-te acasă la tine, Simono, că acum pun mâna pe un băţ! Să-ţi vezi de treaba ta! Nu ţi-e rușine să vii așa pe capul meu?

Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieții

DE DORINA ŞIŞU

Mi-am căutat marginile. Mâini oarbe așezate pe spatele unui vis de dragul luminii. Rămân aici.

Rămân în sensul purificării. Un capăt de drum. Pe margini au rămas mormane de gunoaie.

Pietrele au crescut acolo. Cifrele dau răspuns comun la o mie de întrebări. Tandreţea s-a ascuns în șoapte mov. Calul privește pe furiș la gura otrăvită a pământului. Alunec spre cer. Undeva, visul a rămas vertical. E cald. E frig. Mintea se joacă de-a hotarul. A pierdut limita. Pe unde umblă miezul ce mi-a scrijelit pe sânge tăcerile? Ah, carne făcută scoică, mi-ai terfelit dulcele iad în pragul de sus al cerului. În palme se despică ochiul. Uite cum doarme lumina! Între dune, valul sărat, mă scaldă în răcoarea fierbinte a gheţurilor.

Nu-s ciobul schilodit pe fruntea vieţii, prisosul infinit îl pun pe pânză, adună-ţi pașii de pe urmă și nu plânge rătăcind fiinţa, și mâna de întinzi, ţi-atingi voinţa. Nu vreau să vând cuvintele ușor, nici valsul nu îngăduie să vină, dar cred în cercul necuprins de zări, și n-am să am ce tu nu poţi să speri.

După o mie de ani mă nasc apă de munte. Mă logodesc cu viaţa, împletesc setea nebună a clipelor cu fuga iubirii. Las aceste minuni să împartă destinul la doi, un zbor, un capăt, o singură culoare. Las apa să curgă pe vârful mirării.

M-am născut în decorul unui străin, expulzată de ţipătul infernal al materiei. Am înfipt mâinile, precum o criminală, în pleoapele adevărului, în faţa jocului fantasmagonic, să pot trăi explozia de clipe demente şi să pot uita sărutul apăsat al iluziilor. Dacă tot m-am pierdut am vrut să iau de mână singurătatea, să iubesc mârşav cuiul destinului înfipt în mine. Totul e sugrumat şi răsucit de personaje interminabile în măreţia paşilor făcuţi în fugă, din resturile rămase în urma lor…am cules prefăcătoria vieţii cu gust şi-am rămas goală.

Scăldată în lacrimi, am atins pământul, am izbit gura de el, am furat umanul doar pentru o clipă dar m-am retras rostogolită de regrete. Am început să pun întrebări legate de fericire. Răspunsul l-am găsit frânt. Victorioasă am ucis mirajul semnului de întrebare. M-am născut oarbă. Am năvălit în prăpastia laşităţii umane. Jurămintele au scormonit în fundul sufletului, suferinţa.

Mă loveşte pământul şi-mi strigă ....hei, nu rătăci pe mine, pe lume, pe trecut, vis-a-vis e viaţa... mă ridic între cer şi pământ.

Ridic fruntea în faţa firescului. Pentru prima dată, rog timpul să rămână cu mine.

Morţii s-au adunat în noi. Continuă să ocoleşti şarpele. Tu eşti viaţă şi atunci poţi orice.

Reinventează-mă. Respinge vidul, curba e o linie continuă. Paşii făcuţi prin zăpadă lasă urme care se topesc. Paşii din iarbă se usucă, paşii din nisip se acoperă cu pietre, paşii din praf îi acoperă ploaia. Ai un cer deasupra. Sub cer rămâi umbră. Refaci imaginea cu pânza albă. Copacul şi tu. Asamblează imaginea pe femeia ce-şi duce parfumul de iubire în fiecare vis, într-o realitate simplă, dincolo de semnificaţii pasagere.

Violul

DE VIOREL GONGU

O să-mi beau cafeaua în linişte, ascultându-mi motanul care împânzeşte garsoniera mea cu un tors bărbătesc, dus-întors.

Am să intru pe face book să scriu ce mi s-a întâmplat.

Sunt o femeie singură şi pentru că simt nevoia de comunicare mi-am creat această facilitate. Nu mi-am declarat identitatea reală! Nu ştiu pe ce motiv, poate din pudoare, de teamă sau de nevoia de siguranţă...Sau poate că mi-am dorit să pot fi sinceră.

Viaţa mea este monotonă, cu aceleaşi veniri şi întoarceri de la serviciu, întrerupte de mici escale pentru cumpărături, a fost spartă, brutal, ieri.

M-am trezit mai târziu pentru că era sâmbătă. M-am uitat încă o dată la calendar, să fiu sigură că nu merg la serviciu apoi am mai socotit încă o dată cât mai am până la pensie.

Am deschis televizorul şi la ştiri am văzut un nou incendiu provocat de funcţionarea defectuasă a gazelor. Nu-mi aminteam când şi dacă am făcut revizia aşa că mi-am notat pe caietul de pe măsuţă, la rubrica "urgent" dar şi la cea cu "important": "verificare centrală termică şi instalaţie de gaze".

Torsul motanului, ce se încolăcea pe lângă pereţi şi învăluia totul cu tihnă, s-a oprit pentru că a sunat cineva la uşă.

M-am uitat pe vizor şi am văzut un bărbat înalt, cu o salopetă albastră, cu ecuson că ar fi fost de la gaze şi cu o lădiţă cu scule în mână.

Puteai să juri că este "instalatorul polonez" din reclamele pentru mecanici, la fel de blond, la fel de robust.

Am deschis.

-Sunt de la gaze, doamnă!

Nimic nu este întâmplător, mi-am spus.

L-am poftit, a intrat şi şi-a făcut treaba meticulos, fără prea multe vorbe.

M-am simţit obligată să-i ofer o ceaşcă cu cafea fierbinte şi nu m-a refuzat.

I-am simţit privirea bărbătească şi iscoditoare cum mă pipăia pe sub halatul semitransparent.

M-a încercat un iz de nelinişte, de teamă şi parcă de...dorinţă!

"Ai înebunit, femeie! Ce dracu este în capul tău?"

Ecoul îmi răstălmăcea gândurile rotindu-le prin ungherele întunecate ce există în fiecare dintre noi.

Credeam că chestia cu fluturii din stomac este o invenţie a scriitorilor, dar în mine fluturii ajunseseră până la marginea ochilor.

A servit cafeaua, cu mişcări lente, în timp ce mă privea ca pe un obiect ce-l evalua, oprindu-şi privirea fierbinte pe coapse, pe sâni.

Mi-am aşezat halatul încercând să-mi găsesc un plus de siguranţă. Mi-a povestit că locuieşte în prejma oraşului şi că are o gospodărie frumoasă, cu porci, vaci, cai dar că banii siguri sunt din salariu.

Ochii aceia mari, cu gene stufoase nu se dezlipeau de pe trupul meu.

Un gând frivol m-a făcut să mă înfior, atunci când a pomenit de cai.

Am revăzut o imagine veche din Delta Dunării.

Ieşisem cu un amic cu cortul în sălbăticie şi în prima noapte am văzut caii sălbatici în lumina lunii.

Un armăsar negru, însoţit de şapte sau opt iepe, păştea liniştit, când şi când lăsând aerul să iasă cu putere printre buzele moi, parcă a fornăit, ca apoi să se audă numai zgomotul ierbii păscute.

Brusc, noaptea a fost sfâşiatîă de un nechezat puternic ce se auzea răzbătând pe deasupra apei.

Am tras fermoarul de la cort şi am văzut cum, din apa luminată de Lună, duă ce traversase canalul înot, a ieşit un alt armăsar, roib, cu coamă albă.

Netemător s-a îndreptat direct către o iapă ce-şi biciuia crupa cu coada, în timp ce se rotea în jurul "stăpânului", cu paşi mărunţi şi săltaţi ca de manej.

"Intrusul" s-a apropiat de "Frumoasa" şi şi-a lipit gâtul de gâtul ei, fornăind.

"Stăpânul" a nechezat puternic, şi-a umflat nările, a bulbucat ochii şi s-a ridicat în două picioare aşezându-se între intrus şi "Frumoasa".

A fost o luptă bărbătească, cu lovituri de copite în piept, cu muşcături, cu lovituri aplicate cu picioare din spate, cu sânge şi spumă albă.

Atunci am avut aceeaşi senzaţie şi acelaşi gând pe care l-am îngropat repede în adânc: doream să fiu violată.

Mecanicul "polonez" mă urmărea atent, apoi s-a ridicat şi m-a prins de umeri cu palmele lui mari. Îl doream! La anii mei, ieşind din liniştea mea călduţă doream bărbatul necunoscut ce se afla în faţa mea.

M-am temut că mă voi da de gol.

-Domnule, te rog să mă laşi în pace şi să ieşi din casa mea!

Blondul nu s-a oprit şi m-a ridicat pe braţe, cu uşurinţă.

M-am simţit obligată să mă opun, să-l lovesc.

Pumni mei loveau pieptul puternic, brodat cu un păr des şi cârlionţat.

-Lasă-mă! Am să ţip!

M-a aşezat pe pat şi, cu îndemânare, m-a dezbrăcat.

M-am mai zbătut o dată sau de două ori şi când l-am simţit că mă penetreză l-am îmbrăţişat cu disperare.

Mi-am înfipt unghiile în spatele lui, până la sânge şi m-am simţit trădată de propriile fluide.

Apoi totul s-a mutat în Deltă unde "Stăpânul" o iubea pe "Frumoasa"...

Orgasmul devastator îmi readucea la viaţă acel gând ascuns: "chiar mi-am dorit un viol?"

Surprinsă de ce se petrecea am mai urmărit zorii unui nou orgasm şi mă observam lăsând lucrurile să se întâmple.

Am uitat de decenţă, de pudoare. Eram uimită, beată şi strigam: -F..e-mă!!! Rupe-mă!

Durerea aceea dulce se încolăcea pe mine şi lăsa trupul de capul lui.

-Nu te opri, te rog nu te opri! Du-mă! Du-mă de parte! Hai cu mine!!!

Săruturile lui pătimaşe îmi sufocau vorbele.

Am rămas întinşi pe pat, tăcuţi. El a fumat o ţigară, a făcut un duş, s-a îmbrăcat, mi-a tăiat chitanţa pentru lucrare şi a plecat cu un: -Sărutmîna, doamnă!

Am pus povestirea pe face book.

-Doamnă, eşti cam curvă! scrie Nelu Frumuşelu.

O avea dreptate? Ce-nseamnă curvă, de fapt? Nu am mai făcut sex de doi ani şi el îm scrie că sunt curvă?

-Să nu spui că nu ţi-a plăcut- aintervenit Gelu Apoi tot el a continuat -Nu i-ai luat numărul de telefon?

Am citit şi am rămas împietrită în faţa tastaturii -Şi eu am fost violată! a intervenit Mia 100 M-am trezit din gânduri -Cum s-a întâmplat, am întrebat eu.

-O discotecă, băutură, târziu. Colegi de-ai mei de şcoală.

La întoarcerea acasă, în capul satului, unul dintre ei, un băiat la care ţineam mult, mi-a propus să rămânem mai în urmă şi să mai vorbim.

Ne-am aşezat pe iarbă şi cu toată opunerea mea, m-a lovit, mi-a rupt nasturii de la blugi, mi-a sfâşiat bluza, mi-a rupt sutienul şi chiloţii şi m-a violat.

Am plâns tot timpul. Durere, umilinţă, murdărie...

Tu ce ai simţit?

Ce să-i spun? Să-i spun că nu vreau să recunosc dar în adâncul fiinţei îmi doream un viol? Să-i spun că de fiecare dată când am făcut dragoste cu bărbaţi tandrii, prevenitori, a trebuit să mimez orgasmul?

-M-am simţit ca şi tine, murdărită, înfricoşată, fără apărare, disperată.

Urechile mi s-au înroşit. De ce minţeam? Pe cine minţeam?

Aproape aceeaşi plăcere am simţit-o, cu mulţi ani în urmă, când am avut o relaţie cu un bărbat mai tânăr ca mine cu douăzeci de ani. Îl dominam, îl învăţam, eram aproape maternă şi orgasmul venea de la sine....

-Minţi, doamnă! a intervenit din nou Geo. Chiar! de ce minţeam? Nici nu ştiau cine sunt. Ce mă costa dacă aş fi spus adevărul? În urma Polonezului rămăsese un iz de spermă amestecat cu miros de transpiraţie şi totul dominat de un apăsător miros de loţiune de după ras, ieftină, ceva lavanda.

Eu care sunt o pedantă am amânat clipa în care ar fi trebuit să aerisesc camera.

Am dorit să mai respir mirosul acela?

Am răspuns: -Ce ştiţi voi bărbaţii ce simte o femeie după un viol? Totul se dărâmă, se sfărâmă şi-ţi vine să plângi până la istovire de parcă ai vrea să te cureţi de murdărie prin plâns. Te urăşti! Urăşti condiţia ta de femeie!

-Linişteşte-te, a intervenit Mia. Toţi sunt nişte porci. Nu vor decât sex şi băutură. Nu am să mă mărit niciodată! Ăla o să vrea copii, o servitoare şi o femeie gata oricând vrea el să facă sex. Ei doresc toate cele întro singură femeie iar eu să-l spăl, să-l îngrijesc, să-i cresc copii şi să sufăr. Mai dă-i dracului pe toţi!

Frumuşelu a intervenit, maliţios: -Nu te teme că vom rămâne singuri. Statistica spune că 9 procente dintre femeile din România nu au cum să aibă bărbat pentru că sun mai multe ca noi. Şi ce-o să faceţi? Vă duceţi la mănăstire? Nu e loc! Sunteţi prea muulte.

Nu am mai răspuns şi am ieşit din reţea. O sunasem pe soră-mea şi am rugat-o să vină la mine şi acum era la uşă.

I-am povesti ce s-a întâmplat şi era revoltată! Cred că avea dreptate.

Am stat amândouă până târziu şi ne-am uitat la televizor.

Când şi când îmi spunea cuvinte de îmbărbătare.

Dimineaţă eram hotărâtă să uit totul dar soră-mea a insistat...

-Nu te gândeşti că nenorocitul e liber? Nu gândeşti că poate oricând să mai comită un viol? Ţie îţi place ce s-a întâmplat? Ăştia ar trebui împuşcaţi!

Am scris plângerea către poliţie şi am ieşit pe balcon la aer. Era soare, verdeaţă.... În faţa blocului l-am văzut pe Polonezul, cum intra în scară.

Am închis balconul, mi-am atranjat capotul şi am pus de cafea. Îl aşteptam?

Au trecut două ore şi apoi m-am îmbrăcat şi am plecat la poliţie. Subofiţerul mă privea fix: -Da, doamnă!

-Vreau să reclam un viol! Da domule, un viol!

-Vă rog să depuneţi o plângere în scris.

Am scos plângerea scrisă de acasă. am înmânat-o subofiţerului şi am rămas în aşteptarea unui număr de înregistrare.

-Ştiţi, nu vă pot da un număr astăzi că e duminică aşa că vă rog să veniţi mâine, că este zi de lucru.

Am dat din cap neatentă, încercând parcă să alung disconfortul creat de această birocraţie sufocantă...

Am ieşit pe scîrile secţiei de poliţie , am inspirat aerul de primăvară şi m-am bucurat privind şuvoiul de trecători scăldaţi în razele jucăuşe. Î clipa când coboram la nivelul străzii, ca întro părere l-am văzut pe Polonez cum trecea printre oameni, cu salopeta lui albastră şi cu lădiţa cu scule, în mâna musculoasă.

Am rămas pe loc. El a trecut pe lângă mine, m-a salutat ceremonios cu un "sărutmâinile, doamnă!", apoi a trecut mai departe lăsând o dâră de miros de lavandă...

M-am întors pe călcâie şi am reintrat în postul de poliţie.

-Domnule, este îngrozitoare birocraţia asta din ţară! Vă rog da-ţi-mi înapoi plângerea!

Subofiţerul mi-a restituit hârtia şi prin uşa pe care o închideam în urma mea l-am auzit mormăind: -Hotîrâţi-vă! A fost sau nu a fost un viol!

Cântecul apei

DE SUZANA DEAC

Şi fluturii sunt liberi. În film. În piese de teatru. Chiar şi în viaţă. Efect bumerang.

Dar omul cât de tare îşi doreşte să fie liber ? Cât de tare ar putea fi el liber? Câtă libertate i-ar trebui omului, ca să nu-i facă rău, doar bine ? Cine ştie ? O problemă cu multe intrări şi ieşiri rambursabile şi nerambursabile. Multe căi indulgente, generoase, reversibile. Tot atâtea feţe întoarse pe dos - aspre, severe, tragice pentru ireversibilitatea lor. Dacă ai putea şti dinainte. Ce bine ar fi. Nu, ar fi foarte rău să ştii totul dinainte.

Ar muri omul din tine şi spontaneitatea din el. Unde ar mai fi impulsul sincerităţii sau efortul de a se stăpâni, a cuceri clipa într-o viteză admisibilă, ştiind, că vitezele excesive omoară în corp sau în suflet ? Şi când se crede cel mai liber omul, îşi dă seama că a devenit robul/robotul propriilor slăbiciuni.

De ce nu poate fi frumos, dacă asta vrea ? Slab sau gras ? Mai tânăr pentru exuberanţă sau mai bătrân pentru credibilitate? Cu părul creţ sau neted ? Dacă e slab, se plictiseşte şi vrea altceva.

Dacă este frumos, ar dori să fie interesant sau bogat. Dacă ar fi bogat, ar dori să fie şi mai bogat şi invidiat. Şirul variantelor continuă, omul este singura fiinţă care îşi conştientizează cine este şi vrea să fie întotdeauna altfel. Încâlcită dorinţă. Din cauza asta nu mai apar azi nici peştişorii de aur. S-ar încurca în propriile iţe. Se subînţelege, dacă ne plictisim de alţii, de colegi, parteneri de viaţă, şefi, vecini, cum să nu ne plictisim de noi înşine, având aceleaşi abilităţi şi metehne ştiute de la facerea vremii.

Dar dacă în toiul verii, într-un apus de soare, te conduce cineva în singurătatea ta pe un mal străin, unde asculţi înfricoşat glasul vântului furat, vezi tăcerea peştilor care te percep din adâncuri până în adâncuri, şi nu ştii ce se întâmplă. I-ai arunca înapoi în apă, dacă i-ai avea în mână. Şi eşti convins că ţi-ar mulţumi cu nişte ochi deschişi spre mirare. A doua şansă poate funcţiona şi pentru natură care stă despuiată la picioarele omului şi din care se înfruptă atâţia pofticioşi, inconştienţi de lacomi, fără să fi ştiut sărmana natură unde va ajunge. În acel loc omul nu mai aspiră. A ajuns. Doar respiră. Iar fluturii ce ar mai putea dori? În barca timpului curgător visele abia trezite se înfăptuiesc. S-a împlinit minutul. Ce ar face omul dacă toate dorinţele i s-ar îndeplini în timp real ? S-ar zbate între variantele devenite direct savurabile, destinate pentru consumaţie şi comentarii, de care nu ar mai avea timp. Deşi e lucru sfânt să-ţi spui părerea despre orice produs, consum sau serviciu oferit, admirat, primit sau expulzat.

Fiecare doreşte ce nu are. Fiecare visează ce doreşte, de ce e frică, ce îl preocupă. Fiecare om vrea ceea ce nu mai există, ceea ce nu a fost, ce nu va fi, deşi a trecut prea repede peste ce a fost, ceea ce ar fi dorit să devină.

Te poţi culca în barca timpului în apele serii, sentimentul va muşca din corpul fizic să înregistrezi greutatea clipelor, te deliberează de orice impunere, s-a terminat cu media şi cu loviturile sale fatale, cu infamiile expirate, inima ta e mai mare cu o intuiţie: parcă natura ţi-ar aparţine.

Clipa intră în univers, eul deliberat cotropeşte ceea ce nu e a lui. Ameţitor. Simţi că eşti în armonie cu natura, cu Dumnezeu şi cu tine.

Natura e în tine. Posezi frumosul, echilibrul. La mai multe nici fluturii nu aspiră, când doresc să fie liberi.

Câteodată m-aş îngenunchia în faţa cascadelor de ape. Uneori aş ceda în faţa liniei meridiane a bărcii. M-aş apleca în faţa îmbrăţişării apei ca să simt ceea ce simte natura, în timp ce mă leagănă în muzica serii, mă alină apa în zâmbetul vântului, care curge departe, nu mai este politică, nu contează banii, se împrăştie logica, contează doar împăcarea cu tine însuţi care eşti, care vei fi indistructibil, în pace cu lumea creată de alţii şi închipuită de tine, cu rivalitatea şi relativitatea actorilor dinafară şi dinăuntrul tău.

Bal în magazin DE SUZANA DEAC

După ce s-au dus şi vânzătoarele acasă, s-a făcut linişte în magazin, totul era acoperit de beznă.

Cureaua roşie neastâmpărată, avidă de senzaţii tari, aluneca încet de pe raft pe covor, apoi şerpuind pe nesimţite până la perete ajunse la întrerupător şi aprinse lumina. Sortimentele de haine trezite la realitate din somnul lor comercial, începeau să se întindă, căscând involuntar, apoi se apucau să şuşotească, urmărind evenimentele de la parter.

Cureaua roşie ajunsă din nou pe covor a fost întâmpinată de cravata maro cu dungi galbene, care a dat drumul între timp la muzică. Sunetele blânde au inundat încăperea, iar sortimentele de haine se uitau curioase pe covorul persan, spaţiu desemnat pentru spectacol.

Cureaua roşie, foarte cochetă, preluând ritmurile muzicale, se unduia deja în jurul cravatei impunătoare, care stătea la început destul de rigid, apoi impresionată de atenţia acordată, începea şi ea să se legene într-o parte şi în alta, nepărăsind totuşi, punctul stabil de echilibru. Nuşi mai putea lua ochii de pe curea care avea o strălucire aparte.

Muzica îmbiind şi pe alţii, coborau tot mai mulţi pe scările rezemate de rafturi.

Costumul de baie roz, aproape transparent, îi zâmbea subtil boxerilor cu desene abstracte pe linia cusăturilor, exprimându-şi dorinţa de a dansa într-un colţ al covorului, ca să evite aglomeraţia.

Pijamaua bleumarin făcea curte asiduă jupei ţiclamen, şi-i şoptea vorbe secrete la urechea dânsei, în timp ce o strângea cu foc, la piept, pe ritmurile bluesului nocturn.

Tot mai mulţi se distrau pe covorul primitor şi încăpător. Când a apărut şi corsetul negru, care vroia neapărat să pară mai subţire în mijloc şi a început să se legene discret pe ritmul muzicii, spectatorii rămaşi pe poliţe l-au recompensat cu aplauze de recunoaştere a curajului de a te afişa fără să te cramponezi prea tare de fizic.

I s-a găsit şi un partener numaidecât: o cămaşă albă cu picăţele gri, abia vizibile şi cu o pereche de butoniere argintii la cele două manşete, care grăbită a intrat într-un dialog acaparator cu partenera.

Multe dintre piesele de lenjerie intimă nu şi-au mai luat elanul să coboare pe covor, au sărit la dans loco una după alta, chiar pe rafturile pe care se aflau; chiloţeii galbeni, tanga cea mov, bikiniul bordo cu fundiţe negre, combinezonul dantelat se furişau între boxerii albi, albaştri cu figuri abstracte şi în culori degrade, iar furoul scurt cu floricele, cel negru transparent şi furoul de culoarea rubinului făceau furori taman în rândul şorturilor de bărbaţi, pe raftul cel mai de sus, chiar sub lumina orbitoare a candelabrului.

Celelalte piese rămase în spaţiile proprii glumeau pe seama celor expuse, strigau de voie bună, băteau din pălmi şi din picioare, pe ritmul melodiei. Unele dintre sutienele din saten de modă veche, aşteptau cu răbdare, de fapt cu mare nerăbdare să fie invitate şi ele la dans. Umbrelele negre cu mânere solide din lemn, băteau ritmul pe loc, uitându-se avide la sutienele de la înălţime, dar numai nu se hotăreau să le ceară la dans.

Pălăriile de dame, dar şi cele bărbăteşti staţionau sobre pe diferite cuiere, ţesând tot felul de intrigi în gândul lor.

Cureaua roşie încinsă de muzică, căldură şi atâta dragoste, se căţărase din nou până la întrerupător şi stinse lumina cu un gest subtil. Distracţia a continuat pe întuneric, că doar fiecare ştia care-i perechea lui, chiar dacă unii au început să mângâie şi partenerele altora.

Maieurile minore s-au culcat, degeaba se holbau, nu mai vedeau nimic din petrecerea pe întuneric, iar tricourile de băieţi întinse pe raft oftau profund şi visau la rochiţe de mătase.

Distracţia s-a ţinut până în zori, când perechile, unele după altele, au dispărut de pe ring, aşezându-se mulţumite sau neconsolate pe rafturile lor, femeile separat, bărbaţii separat, aranjându-şi cutele cu mare precauţie, visând la noaptea următoare.

Se aşezaseră să se odihnească, ca să fie vaporoşi, atractivi a doua zi în faţa clienţilor. Îi aştepta o muncă grea, rezistenţă la stres, dacă luau în considerare de câte ori vor fi luaţi în mână, apoi aruncaţi înapoi pe rafturi, trataţi cu dispreţ sau indiferenţă. Balul fiind iniţiat tocmai pentru compensarea frustrărilor îndelungate şi avea efect tonifiant pentru toată lumea.

Existau şi piese, care erau mângâiate, mirosite, palpate cu căldură şi cumpărate. Ele ajungeau în sacoşele cumpărătorilor, apoi, invadau părţile cele mai intime ale oamenilor.

Ce să-ţi doreşti mai mult de la viaţă? – exclamau piesele de îmbrăcăminte, simţindu-se în siguranţă şi ascensiune!

Cocktail Molotov

DE IONEL MONY CONSTANTIN

Eu îi spuneam Boabă pentru că îl chema Emil, ca pe Bobu, şeful băieţilor cu ochii albaştri. Avea şi el ochii tot aşa ,dar pe bune. Un alt motiv pentru care l-am botezat astfel,era şi faptul că îi plăcea ,ca şi celuilalt, şeptica . Juca mereu cu contabilul şef şi cu preşedintele de la cooperativa la care lucra, pe 10 lei partida,şi se lăsa bătut de fiecare dată când era vorba sa fie trecut la vreo primă sau la un alt chilipir .

Chiar şi când era în câştig, le dădea banii înapoi, zicea că au jucat aşa, de distracţie ,că miza era doar de formă ca să le dea palpitaţii şi ei se făceau că îl cred .

Ne-am împrietenit la scurtă vreme după ce m-am mutat la el în bloc şi porecla a venit de la sine.

Era un fel de şef de cadre şi în funcţia asta nu se putea să nu ciripeşti o lecuţă pe la tovarăşi, măcar aşa benign, fără să faci prea mult rău. Bă, i-am spus odată, după ce ne cunoscusem mai bine, când ne prinseseflama, la un zaibăr adus de mine de la ţară, bă, am auzit că te transferi de la voi ,de la SPORU , la altă cooperativă laOCHIUL ŞI TIMPANUL .Ăia fac prelucrări prin aşchiere şi au nevoie de un turnător fruntaş pe ramură. Du –te, bă, că şi aşa faci aici ore suplimentare degeaba ,că la ăia se plăteşte bine. Nu auzisem , că ar fi securist, asta era o goangă de-a mea, dar el m-a ascultat cu atenţie , a tăcut câteva minute, după care a luat paharul de pe raft şi l-a trăznit de peretele boxei de la subsol , că acolo ne făceam veacul şi a ieşit fără să spună nici un cuvânt . S-a uitat doar din uşă la mine cu o privire, cum să-i spun, oţeţită şi trei zile nu ne-am vorbit de loc.

De fapt, mai mult ne-am ocolit unul pe altul, fiecare se considera vinovat în sinea lui de ieşirea avută ; mie cel puţin îmi părea categoric rău , dar am dat la pace, aşa tacit şi ne-am reluat prietenia.

Ceea ce vă povestesc s-a întâmplat pe parcursul ultimilor ani, amintirile s-au mai estompat între timp, pe unele chiar le încurc bine, dar sigur e că am rămas prieteni şi tot sigur e că prietenia noastră a fost alimentată de pahar. Acum nu vreau să credeţi că eram nişte beţivani care se căutau unul pe altul să-şi ţină companie la o tărie, departe de noi gândul ăsta, dar la câteva zile odată tot o făceam. Vreau să spun că fie îl sunam eu sau imi bătea el cu pumnu-n perete fiind vecini ; seara mai ales, coboram la subsol şi începeam să croşetăm, nu prea mult atât cât să-i stea omului bine. Povestea cu croşetatul era mai veche şi a devenit, un fel de cod al nostru, de când ma trimis nevastă mea să-i aduc de jos nişte andrele groase, pe care le ţinea într-o cutie ,iar eu când am coborât, am dat de Boabă pe scări şi am uitat să mai vin . Când a venit dupa mine cu o falcă în cer şi una în pământ ne-a găsit cu paharele în mână. Ella n-a apucat să deschidă gura că Boabă s-a şi întors spre ea făcând un semn seniorial cu mâna către mine, adică să stau liniştit şi să tac, şi a răspuns candid la întrebarea ei nerostită încă:

-Ce să facem, doamnă, croşetăm şi noi, ca băieţii !

Consoarta mea nu s-a putut abţine şi a început să râdă, şi-a luat andrelele iar noi am rămas să croşetăm mai departe. Ca să mă înţelegeţi mai bine, eu nici nu prea mă omor cu vinul, deşi m-am născut în podgorie, la rădăcina butucului, cum îi plăcea lui Boabă să–mi spună. Sunt leşinat după bere, de aia nemţească ,acum după revoluţie, e peste tot ,dar atunci abia o găseam pe a noastră, la un lactobar prăpădit unde stăteam la coadă, cu schimbul câte o oră, pentru o halbă plină de un lichid gălbui fără pic de spumă -Bine că e rece, comenta el sarcastic , altfel credeam că bem pipi de panteră ! Când era supărat pentru că aşteptase prea mult licoarea jinduită şi dacă mai era şi caldă schimba placa: -Bă azi au modificat sortimentul, nu mai au pipi ,au adus pişatul boului!

Pipi, nepipi, sugea berea până la ultimul strop, ca să se scurgă ochii fetelor după mine , cum spunea tot el. Avea tot felul de zicale de astea haioase pe care le plasa la momentul potrivit şi asta îl făcea în ochii multora un tip simpatic. Parcă-l aud şi acum ,după câte o partidă prelungită de şeptic, când se lăsa jecămănit de bună voie, cum se lamenta zâmbind strâmb în boxă, în timp ce golea pahar după pahar -Bă, iar m-au lăsat ăştia cu dinaintea goală !

Altfel nu era prost de loc, avea şi câţiva ani de filo făcuţi la ff, pe care îi întrerupsese, naiba ştie de ce. Visul lui era să devină ziarist , era chiar corespondent voluntar la un ziar local, dar pentru asta, trebuie studii la Fănică Patriotul, cum îi spunea el umblând la cutia cu snoave, Academiei Ştefan Gheorghiu. Şi uite aşa curgeau serile noastre de croşetat şi eu aproape că uitasem ce se zvonise despre el, că are stele pe maieu, ba chiar începusem să ne spunem şi bancuri cu Leana şi cu Nicu ,mai mult eu ,mai puţin el , dar cum am văzut că nu păţesc nimic, am continuat în voie . O dată doar m-a avertizat, într-o doară ,bă, ai grijă şi nu mai spune de astea la telefon , că nu se ştie... A lăsat atunci vorba suspendată şi cuvintele au trecut pe lângă mine fără să le bag în seamă. Seara în pat , i-am povestit totuşi Ellei care s-a grăbit să mă certe : Vezi ţi –am mai spus eu să fii atent ce vorbeşti, că telefoanele sunt ascultate, dar dicuţia s-a oprit aici , fără ca nici unul din noi să se întrebe de unde aflase despre toate astea Nu era de loc zgârcit şi, când îi venea rândul la zar, dădea fără să se codească. Într-o toamnă am băgat împreună aerul într-o damigeană de tescovină de cinci litri , în vreo trei zile, cu spor şi har cum spusese el, când îi scosese cepul. Mie nu prea mi-a plăcut, meseriaşul îl greşise, rachiul era puţin cam afumat dar la el mersese uns. Atunci i-a venit ideea cu Bloody Mary. V-am spus că nu era un oarecine,avea ceva cultură în mansarda aia a lui acoperită de o claie de păr creţ şi blond .

-Hai să facem un BM , un coktail, a spus când m-a văzut că strâmb din nas. Are soacră- mea, nişte bulion de roşii, la sticlă, îl amestecăm cu tescovina şi să vezi că o să-ţi placă . N-a fost chiar aşa ,dar ăsta a fost începutul şi astfel a intrat în viaţa noastră sângeroasa de Mary.

Cu timpul , mă obişnuisem cu ea şi , când eram pe tuşe cu băutura de la ţară sau cu banii , înainte de chenzină, cum era pe atunci, cotizam amândoi şi luam o votcă Cristal de juma de litru, cu care ne retrăgeam la subsol, unde rezerva de bulion a soacrei lui Boabă începuse să scadă simţitor. De altfel, chestia asta a provocat şi un pui de scandal la el în familie pe care l-am stins încă din faşă, aducându-mi şi eu obolul cu o sticlă de suc de roşii, de la Alimentara Timpul trecea lent, anotimp după anotimp, şi mica noastră asociaţie croşeta liniştită ajutată uneori şi de un vecin mai pricopsit, unu' Zâmbroianu şeful unei echipe de băieţi buni la toate care punea, pe bani puţini pentru ei , dar pe comenzi mari pentru el, gresie şi faianţă, furată de pe

şantiere, în casele unor barosani de la partid şi de pe la sindicate , sau pe la câte un poliţai cu care era în cârdăşie. Când termina o lucrare seara târziu,scotocea prin boxa lui şi apărea din senin, ca o fantomă, cu o sticlă de coniac Milcov sau de mai ştiu ce altă băutură mai specială, de aia de care beau boierii cum îi plăcea lui să spună . Odată a adus două sticle de Murfatlar şi o friptană de porc pe care am făcut-o pe grătar în spatele blocului Era fericit avea o comandă mare la şeful unei caramangerii şi vorba lui:

-Se merită şefu', că măcelarii ăştia e plini de bani , dă-i dracului.

Evenimente din astea erau însă tot mai mai rare şi Zâmbroianu aproape că dipăruse din decor la începutul sezonului rece ,când de obicei ăştia din construcţii se trăgeau mai degrabă spre casă Era spre sfârşitul toamnei lui'89, incepuse să se limpezească tulburelul, se terminase practica agricolă şi în curând începea şi şcoala de adevăratelea.

-Ei domn' profesor , a ricanat atunci Boabă , s-a terminat de furat ce mai era de furat din agricultură ,restul n-are decât să putrezească pe câmp! Cât must ai cărat toamna asta acasă?

Nu i-am zis nimic, ştia şi el ,cum ştia toată lumea, că atunci când eram la recoltat cu elevii, mai aranjam şi noi blatul pe la câte o cramă pentru un bidon, două să ne ajungă măcar până la sărbători . Făceam asta de ani de zile, de fapt profita şi el pentru că şi generozitatea mea în ale croşetatului depindea de numărul de bidoane din dotare . Le vedea aliniate in boxă, înainte de a le goli şi mă atigea uşor cu una dintre ale lui: -Ia uite, bă, ne culturalizăm, am trecut la marea literatură sovietică,Şocolov , Bidonul liniştit în 4 volume!

Bineânţeles că ştia să spună corect totul ,dar ăsta era stilul lui şi gata.

De data asta însă treburile merseseră prost, nimerisem la un fermier cărpănos , şeful lotului se certase cu el, fusesem şi eu bolnav o săptămână aşa că numărul volumelor lui Şocolov scăzuse simţitor.

Nu-i nimic, m-a consolat atunci Boabă, în loc să croşetăm, o să jumulim mai des cocoşul.

Chestia cu jumulitul cocoşului era tot o găselniţă de a lui de dată mai recentă .Citisese într-un dicţionar definiţia şi se grăbise să mi-o comunice în aceeaşi seară : -Auzi, fratele meu alb, nici nu-mi trecuse prin cap că ce bem noi , cocktaiul ăsta înseamnă, în engleză, coadă de cocoş . Asta pentru că e făcut din mai multe băuturi de culori diferite. Va să zică atunci când noi o sugem pe Mary, de fapt îi jumulim cocoşul , a conchis el.

Am râs şi de atunci repertoriul nostru s-a înbogăţit , când nu croşetam , jumuleam cocoşul.

Asta am făcut-o mai des la sfârşitul lui Decembrie,înainte de loviluţie , dar am rămas fără partener timp de câteva zile tocmai în momentele alea critice, când fusese de negăsit şi la fel şi după aceea . Mai târziu am aflat că la început fusese mobilzat pe loc la sediu, se pare că datorită funcţiei, iar mai apoi stătuse ascuns o vreme, pentru orice eventualitate, cum a spus chiar el atunci când a reapărut . Cu mult mai târziu unii au afirmt că se ascunsese, ca să scape după ce

fusese fugărit de salariaţi prin curtea instituţiei .Adevărul nu l-am aflat însă niciodată şi pentru mine nu are nici azi vreo importanţă.

Atunci în seara aceea eram din nou înpreună, la mine acasă Reapăruse cum am spus, imediat după ce Odioasa Dictatură şi Sinitra sa Sotie, o expresie memorabilă care i-ar fi putut aparţine, îşi luaseră zborul de pe clădirea comitetlui central al partidului, către eternitate. Acum fuseseră arestaţi şi Televiziunea Română Liberă ne ţintuise până târziu în noapte în faţa ecranelor aşteptând să vedem desfăşurarea procesului şi sentinţa. Trecuse de miezul nopţii, soţiilele noastre făcuseră al treilea rând de cafele, iar noi ca să ne umplem timpul croşetam de zor. Eram la doua sticlă de molan rouge, adus de el, dar îmi amintesc că sentinţa am sărbătorit-o cu şampanie de la mine.

Era din nou pe cai mari, făcuse ce făcuse şi intrase intr-un FSN local şi acum jubila Doamnele se duseseră să-şi culce copiii care nu inchiseseră nici ei un ochi până atunci şi ne lăsaseră în plata domnului. Am mai discutat vreme de o sticlă pe care a scos-o ca un prestigitator din neant,am mai băut o cafea şi am mâncat , ca să ne mai dregem, castraveţi muraţi cu pâine . Eram machiţi binişor , când ne-am decis să sărbătorim evenimentul arborând tricolorul. Aveam cheia de la uscător unde el, care era şef de scară, tinea steagurile Când am intrat am constatat uimit la lumina lanternei, ca cel roşu dispăruse,iar tricolorul avea deja stema decupată. Era clar că se pregătise din timp pentru tot, ca să ia caimacul şi mie nu –mi mai rămăsese nimic de făcut.

Prinsese steagul şi îl înfăşurase în jurul lancei, când mi–a venit ideea. Şi aveam cu ce s-o realizez .

-Boabă, i-am spus, trebuie să dăm onorul la drapel! S-a uitat la mine pe jumătate mirat, pe jumătate întrebător. Ochii lui albaştri la lumina lanternei îşi pierduseră stălucirea, se mătuiseră şi asta pentru mine însemna că gândeşte profund sau e beat. În clipa aceea , era numai beat. V-am spus că îl cunoşteam bine şi ştiam că nu o să fie în stare să mă refuze : -Boabă, i-am spus din nou, un ultim pahar în cinstea evenimentului, hai să jumulim cocoşul, în faţa steagului!

Nu am mai aşteptat să- mi răspundă, ştiam că înţelesese ce vreau aşa că am tăiat-o direct spre apartament . Uşa rămăsese descuiată ,m-am îndreptat spre bucătărie şi am deschis frigiderul, unde Mary stătea zgribulită. Am amestecat votca cu sucul de roşii , mai mult votcă decât suc, şi am plecat spre uşă agitând amestecul prin aer. Ce mai voiam sa fiu un barman perfect ! Boabă mă aştepta lângă prag, mi- a pasat tricolorul, a înşfăcat sticla şi a sorbit îndelung Am vrut să i-o iau , dar nu i-a dat drumul . A început să urce aproape alergând scările şi până la etajul patru cred ca a a mai ras o duşca, două.

Acolo am rezemat steagul de perete, m-am căţărat pe scăriţa de metal , am împins chepengul şi am ieşit pe terasă . Luna lumina ca ziua şi aerul rece m-a făcut să mă cutremur. Uitasem să luăm ceva gros pe noi, dar era prea târziu , prin trapă a apărut mai întâi drapelul , apoi s-a strecurat şovăind silueta lui mătăhăloasă. Mintea mi se mai limpezise , aşa că am desfăşurat grăbit pânza şi, prin gaură , l-am văzut apropiindu-se înpleticit de balustradă. Ţinea în mâna dreaptă ridicată spre cer sticla şi a chiuit încercând să facă semnul ştiut cu degetele rămase libere : -Victorie !

Atunci la un bloc distanţă de noi , de pe clădirea telefoanelor cea mai înaltă din oraş, s-a ridicat umbra unui soldat, undeva prin dreptul antenei şi o voce de adolescent înspăimântat a străpuns noaaptea :

- Mă nenorociţilor plecaţi, mă, de acolo că vă împuşc şi muriţi ca proştii !

Drept răspuns Boabă a chiuit din nou agitând sticla frenetic, apoi a încercat cu cealălaltă mână săi scoată dopul. Vocea adolescentină a încercat din nou să spună ceva, dar încercarea a fost oprită din întuneric de o altă voce mai autoritară : - Înpuşcă-l, Vasile ce stai , a ordonat vocea.

Vasile a şovăit o clipă , dar glasul a continuat şi cuvintele au sfâşiat ca un cuţit liniştea nopţii -Împuşcă-l dobitocule , că teroristul ăla ne omoară, are în mână un cocktail Molotov .

- Traaaage!

O seară cu Ella DE IONEL MONY CONSTANTIN

De pe la zece seara*, după ce a început să ningă, nevastă-mea nu şi-a mai dezlipit ochii de geam.

Pe la şapte, când plecasem să-i iau ţigări de la băruleţul din colţ, era încă frumos. La orizont, o felie de lună se iţea de după un nor şi cerul era aproape senin, dar s-a acoperit brusc şi vântul a adus primii fulgi rătăciţi în noapte. Când am plecat, eram îmbrăcat destul de subţire, doar cu o geacă necăptuşită, peste pulover, pe care o pusesem mai mult de gura Ellei , ca să nu răcesc. De fapt, pe Ella nu o freca prea mult grija de sănătatea mea, dar ştia că e încă iarnă, chiar dacă e pe sfârşite, şi n-am să pot umbla prea mult pe afară îmbrăcat subţire. A uitat însă că la mini marketul de vizavi, de unde le cumpăra ea, este închis în week-end şi până la Arcadia, la bar, nu fac mai mult de cinci minute. Nici n-am intrat bine, că Roberta,fata de tură, a şi umplut paharul meu cu votcă şi s- a întors spre raft să ia cutia cu suc de roşii. Nu v-am povestit încă, dar cred că v-aţi prins deja că aici eu sunt unu de-ai casei şi Roberta îmi cunoaşte de multă vreme tabieturile. Avem, eu şi câţiva clienţi statornici, paharele noastre, separat în galantar şi de cum ne vede prin geam, le şi pune pe tejghea. Ştie ce vreau, dar de fiecare dată, nu uită să mă întrebe: -Tot BM, dom’ profesor?

De data asta i-am spus pas, mă grăbeam.

Am rămas cu obiceiul ăsta de pe vremea Împuşcatului, de când beam împreună cu Boabă, Bloody Mary, făcut cu mânuţa noastră din votcă ieftină şi bulion luat pe neve de la soacră-sa. Acesta nu apăruse încă, cele câteva măsuţe de lângă vitrină erau goale, doar Lola, paraşuta de serviciu, mi-a făcut un semn amical cu mâna, uitându-se deznădăjduită la ceaşca de cafea goală. I-am făcut şi eu semn, adică tot pas, astăzi nu ies cu nimic la înaintare şi m-am întors spre bar: -Dry, m-am fandosit, curios să văd dacă mă înţelege, şi Roberta a luat mâna ascultătoare de pe cutie.

Am băgat pachetul de Winston în buzunar, apoi ca să-mi mai umplu timpul, până să vină Boabă, am lins, scurt, o sută de tărie şi un Beck’s draft, dar să nu mă întrebaţi de unde, prietenii ştiu de ce. Eram pe punctul de a pleca, atunci când a apărut el, iar de aici încolo lucrurile au început să se încurce treptat.

-Sal’tare umbră veche, a răcnit vesel către mine din prag, apoi înclinându-se discret spre Lola şi cu o reverenţă spre Roberta: - Sărut mâna la doamne şi domniţe. Ăsta era unul din fixurile lui, să fie ceremonios cu doamnele şi întotdeauna pasenţa îi ieşea.

-Ce mai faceţi dom’ profesor, aţi evadat iar din cavoul familiei, m-a zeflemisit ,îndreptându-se spre mine.

Era singurul care îmi mai spunea dom’ profesor şi Roberta îl imitase. Ştia că lucrasem în învăţământ vreo câţiva ani până la „loviluţie”, ca inginer, iar după lăsasem meseria dracului şi mă apucasem să vând rulmenţi în Turcia, să mă înbogăţesc, da’ o dădusem în bară. M-am cărat, atunci, o vreme la macaronari, să trag targa pe uscat în construcţii, dar m-am lămurit repede că nu e de mine şi m-am întors acasă, unde Ella încă mă aştepta. Rămăsesem însă, din anii mei de străinătăţuri, cu obiceiul să îndoi cam mult cotul şi asta o supăra pe bună dreptate. Boabă ştia de toate acestea, nu numai de la mine, el era întotdeauna bine informat.

-.Sănătate şi virtute, s-avem ce bea, că-i iarnă grea, a râs el, îmbrăţişându-mă.

-Tot la patron, tot la patron? m-a întrebat în trecere, mai târziu, asta mai mult aşa, ca să-mi arate că e la curent cu ultimele noutăţi, deşi nu ne mai văzusem de aproape trei săptămâni.

-Punem un rând de BM, ca de obicei ? a întrebat Roberta, mai mult ca să se afle în treabă, da’şi Boabă a lăsat toate politeţurile baltă când i-a răspuns: -Bă, dacă ar avea o vacă mintea ta, ar începe să pască pe asfalt. Pune! ce mai întrebi?

Roberta s-a încruntat o părere, apoi i-a răspuns zâmbind cuceritor: -Domnu’ are dreptate, dacă mintea ar creşte pe marginea şanţurilor, ar paşte-o toţi măgarii... şi a început să toarne în pahare.

Boabă a rămas o clipă perplex, a trăznit o palmă în tejghea, a dat să se ridice, apoi a început să râdă în hohote şi cu asta incidentul s-a teminat. Cred totuşi că în sinea lui se înfuriase, asta se vedea şi după cicatricea de la tâmpla din dreapta, unde îl ştersese glonţul, în noaptea în care îl ciuruiseră pe Ceaşcă. Aceasta devenise din palidă purpurie şi probabil că şi el a simţit ceva, pentru că a ridicat instinctiv o mână spre ea, pipăind-o.

Se anunţa să fie o noapte lungă, dar la un moment dat mi-am adus aminte de Ella şi am vrut să plec. Între timp mai veniseră şi alţi clienţi, se făcuse fumăraie, trebuia să strigăm unii la alţii ca să ne auzim, iar Roberta pusese capac gălăgiei, punând tare sonorul la televizor. Oricum, după rândul lui Boabă, a urmat rândul meu, apoi încă unul şi încă unul, mi-am mai declarat de vreo două ori intenţia să o întind, am renunţat şi a mai venit un rând sau poate două, de data asta de bere şi uite aşa s-a făcut ora zece.

Atunci am hotărât definitiv că trebuie să trag linie, am profitat că Boabă se dusese la budă, Roberta mi-a trecut datoria în cont, mi-am luat o sticlă în pungă, de rezervă, şi am plecat. Afară începuse să ningă, eram machit zdravăn, dar aerul rece m-a mai înviorat. ................................................

Au trecut două ore de când m-am întors şi Ella tot nu a plecat de la fereastră. În cameră e întuneric şi silueta ei, cu faţa aproape lipită de sticlă, se desprinde, decupată, ca pe un ecran, luminată doar de becul din stradă. Mi-am propus la început să parlamentez cu ea, cu toate că ştiam că nu am să ajung la niciun rezultat, apoi am decis să o fac eu pe supăratul, dar de pe buzele ei nu a ieşit niciun sunet. Nu e prima oară când procedează astfel, se închide în tăcere ca într-o

carapace şi poate să stea aşa fără să-mi vorbească zile în şir. Am început să strig la ea, dar foarte curând s-au luminat câteva ferestre din blocul vecin şi a trebuit să reduc amplificarea. Ştiam că nu aveam nici o scuză, nu era prima oară când îi făceam scandal, acum o lăsasem şi fără ţigări şi îi venea şi mai greu să mă ierte, da’ nu-mi păsa. M-am gândit totuşi că vecinii vor chema din nou poliţia şi am renunţat. Apoi mi-a venit ideea nebunească să îi fac în ciudă, am scotocit după sticla de votcă, i-am deşurubat capacul şi am început să beau şi să dansez. Trăgeam câte o duşcă şi între timp ţopăiam, un fel de dans primitiv, sălbatic, însoţit de urlete, ca un Tarzan în mizerie. Emo, rotweilerul nostru a început şi el să urle sinistru, acompaniindu-mă. La sfârşit, am început să rup ţigările, una câte una şi să le arunc spre ea, dar n-a avut nicio reacţie. Începuse să ningă la greu şi eram transpirat, ud fleaşcă, atunci când Ella s-a decis să plece . M-am oprit din dans, am tras ultima duşcă şi am aşteptat să văd ce face. S-a întors după două minute, a deschis termopanul, a aruncat cheile la picioarele mele, în zăpadă, şi mi-a spus dispreţuitor : -Du-te să dormi în garaj, nenorcitule, că în casă tot nu te primesc!

*Povestirea reia personaje şi caractere dintr-o altă scriere a autorului Cocktail Molotov

Atacul de cord

DE GHEORGHIŢĂ MOCANU

Nu mă pot mişca, de teamă să nu calc pe cuţitele ce stau la pândă în jurul meu. Mă aşteaptă să fac mişcarea fatală. Picioarele mele sunt reci ca gheaţa. Pământul de sub mine e plin cu lame lucitoare şi perfect ascuţite, gata să pătrundă carnea tălpilor mele. Ochii caută în zadar spaţiul următorului pas. Pământul seamănă cu încordarea tigrului dinaintea atacului final. În spatele meu, zgomote stranii se apropie ameninţător, asemănătoare zumzetului albinelor venind să-şi înfigă acele în ceafa mea. Vreau să-mi întorc privirea, însă teama şi gândul de a fi lovit şi urnit din unica poziţie ce mă ţinea nevătămat, mă făcea să renunţ şi să aştept. Zgomotul trecu pe lângă ureche în cealaltă parte, apoi prin faţa mea, se pierdu în aerul îmbâcsit de virajele ciudate ce mă împresurau.

Ce se întâmplă cu mine, unde sunt şi de ce sunt în acest loc? Este clar că nu pot pleca nicăieri, pentru că aş putea fi rănit de cuţitele lucitoare. Simt cum sângele coboară în mine, alarmat de posibilitatea ieşirii din trup. Aleargă prin artere, umflându-le la maximum, încălzindu-le precum conductele unei maşini, prin care circulă antigelul fierbinte. Nu am prevăzute supape de aerisire, este un circuit închis, fără aer, plin cu lichid roşu-aprins. Tot corpul meu este plin de râuri de sânge, cu afluenţi subţiri, alimentând instantaneu fluviile şi marea de sânge din partea stângă a

pieptului. Bucăţi de colesterol se rostogolesc în aval lovind malurile strâmte, peste luciul roşu al peliculei superioare şi sub aceasta, în adâncul de piatră al revărsării...

Cine bate toaca mânăstirii în partea stângă a pieptului meu? O mână roşie ţine ciocanul cemi loveşte ritmic pieptul. Îmi pocnesc urechile... ca atunci când urci pe munte şi eşti prea sus, după ce ai fost prea jos o vreme. Toaca răsună în braţele mele şi în creierul meu, în pupilele ochilor deschişi până în adâncimea luminii lor... Pământul străluceşte sub steluţele argintii, scăpărătoare şi reci, ameninţătoare prin ascuţimea vârfurilor curate ca o apă de botez. Un impuls neprevăzut îmi strânge fruntea într-o ghilotină, în timp ce pieptul mi se umflă la nesfârşit în partea stângă. Coastele se depărtează unele de altele, făcând pielea dintre ele să se întindă şi să devină transparentă. Prin ea, parcă se întrevăd ciocanele de lemn lovind scândura, pe toată suprafaţa ei, din ce în ce mai tare, extrem de puternic...Râurile se revarsă şi inundă marea roşie, cuprinzând curtea mănăstirii. Ciocanele de lemn bat asurzitor încercând să scoată ritmuri perfecte auzului invadat de lichidul ce le cuprinde pe toate...

Nu-mi simţeam picioarele şi nu puteam pune niciun pas. Răsunau explozii pe râuri provocând şuvoaie şi agitând marea. Furtuni îngrozitoare făceau un zgomot infernal şi nu mă puteam adăposti nicăieri, nu puteam mişca picioarele din cauza cuţitelor înfipte acum şi în apa mării. Tăişul lor ameninţător îmi pândea sistematic orice mişcare. Apa roşie a mării se amesteca cu noroiul maroniu, devenind mai puţin fluidă. Din clipă în clipă, ea va încremeni în formele dezordonate ale învolburării. În spaţiul corpului meu se zărea un drum cu pete roşii mişcătoare, până la mormântul unde îmi voi afla liniştea nemişcării. Speram să mai prind o clipă de reflecţie, până voi trece de furtuna necruţătoare...

Aud iarăşi zumzetul straniu trecând iute pe lângă ureche... Apoi se făcu linişte dintr-o dată...

Linişte deplină.

Râurile secau instantaneu, unul câte unul, vitregind marea de lichidul roşcat. Deasupra ei, ca o ceaţă a dimineţilor pământeşti, se aşeză liniştea. Creierul meu încerca să oprească informaţiile ce ieşeau din sertarele sale, existând pericolul iminent al dispariţiei lor, a tot ceea ce acumulasem într-o viaţă. Mă pierdeam deja într-o nebuloasă existenţială.

Într-un târziu, în linişte, corpul căzu la pământ, străpuns de cuţitele lucitoare. Era cumplită scena trupului sfârtecat milimetric de vârfurile ascuţite ce ieşeau pe deasupra, prin pielea subţire, în partea superioară a corpului. Eram, în acelaşi timp, în picioare, inert, privind trupul căzut la orizontală, formând un L cu celălalt corp. Putea fi lumea, spre exemplu, de unde abia plecasem de câteva secunde, sau liniştea, cea căutată îndelung pe timpul vieţii. Acum aveam, în sfârşit, liniştea după care tânjisem atâta, pe când trupul era frământat de neliniştile pământeşti...

În priveliştea sumbră, două mâini coborâră din ceaţa roz şi începură a apăsa ritmic pieptul sfârtecat, topind, în apăsarea lor, cuţitele lucitoare, făcându-le să dispară. Pielea trupului meu se repara instantaneu, devenind galben-rozalie. Încercam să respir, însă ceva mă ţinea strâns, ca

într-o gheară de vultur prinsă de coşul pieptului. Mâinile prinseră gheara, încercând să o smulgă din mine. O forţă necunoscută, ivită din neant, veni în ajutor şi gheara fu desprinsă. Pe locul rănii se vedea acum clar mânăstirea, din care ieşea un călugăr bătrân, mergea agale pe cărarea pietruită, spre toaca aşezată în partea stângă a trupului. Cu mâinile sale curate, prinse ciocanele şi începu a bate sacadat. Erau primele bătăi, stângace, aproape neauzite. Pe urmă, deveniră tot mai puternice, până când ritmul normal se instală în coordonatele sale corecte. Distanţele dintre două bătăi erau acum egale. Marea îşi recăpătase luciul albastru de odinioară şi râurile curgeau învolburate, cuprinse de bucuria malurilor verzi.

Minunea se înfăptuise...

Am deschis ochii într-un singur trup... Deasupra mea strălucea un proiector puternic, mânuit de cineva îmbrăcat în alb.

Era Dumnezeu - ţinând soarele în mână, potrivind razele peste trupul meu.

Apoi, am adormit uşor şi am visat luceferi ... lună.... şi izvoare albastre.

Teatru şi film

Comentatorii de timp (Cometa) Actul I, Scena 1

DE GHEORGIŢĂ MOCANU

FUNDAL:

(Interior de casă ţărănească: perete alb în fundal, o fereastră, flori. Sub fereastră, pe toată lungimea peretelui, un păretar[1] ţesut artizanal. Lângă tocul ferestrei, în partea stângă, sus, este agăţat, într-un cui, un difuzor de tip vechi, cu pânza îngălbenită, carcasă din lem. Din spatele difuzorului iese o sârmă ce se pierde în marginea ferestrei. Un pat lipit la perete, acoperit cu o cuvertură ţărănească, o pernă .În partea dreaptă a scenei un dulap din lemn pentru haine. Lângă el un cuier pom. În mijlocul camerei o masă din lemn, peste care este aşezat un ştergar ţărănesc.

Scaune simple din lemn, aşezate de jur-împrejur. În general, aspect de odaie ţărănească îngrijită în care locuieşte o familie modestă.

Pe pat se odihneşte un bărbat trecut de 60 de ani, lungit, cu mâinile adunate sub cap, care ascultă cu atenţie mărită ştirile orei 13,oo. Pe măsură ce acestea devin interesante începe să se foiască, în aşa fel încât să audă cât mai bine. Difuzorul emite cu întreruperi, situaţie ce-l face să audă numai frânturi dintr-o ştire ce se referă la cometa Haley).

RADIOUL: „… zilelor noastre. Deplasarea ei pe traiectoria respectivă este o problemă de ore şi se produce... (Difuzorul se întrerupe) …s-a vorbit încă de la începutul secolului XIX. Au fost elaborate nenumărate ipoteze, multe dintre ele bazate pe… (întrerupere) …Cometa Haley, cu dimensiunile ei uriaşe poate distruge Pământul în momentul ciocnirii cu acesta. Cercetătorii americani au studiat probabilitatea ca această cometă uriaşă să lovească Pământul peste trei zile şi au ajuns… (întrerupere) …culminant al apropierii cometei de Pământ va fi atins în noaptea de sâmbătă, 13… (întrerupere) …ar putea… (întrerupere) …poziţiei Pământului. Facem pe această

cale un apel cetăţe… (întrerupere) ...posibilitatea ca cercetătorii să... (întrerupere) …o reaşezare în spaţiu… (întrerupere) …coordonatele cunoscute... (întrerupere) …teritoriul ţării noastre. Înainte de împlinirea anului 1000 s-a pus aceeaşi întrebare despre sfârşitul lumii. Atunci s-a spus că nimeni nu va ajunge şi nimeni nu va trece de anul o mie. Suntem aproape de anul 2000 şi acest… (întrerupere) …de această dată însă... (întrerupere mai lungă. Bărbatul coboară la marginea patului. Apoi grăbit spre difuzor. Bate cu palma în el. Intră în panică. Suflă tot mai greu şi mai des. Difuzorul îşi revine. Mai prinde o frântură). ... nu au spulberat teoriile scepticiste despre un inevitabil sfârşit al Lumii în care trăim. (Linişte. Bărbatul rămâne un timp cu ochii ţintă pe difuzor, apoi pe icoana aşezată deasupra uşii) Viitoarele ştiri la ora 15,oo. În minutele următoare vom asculta rubrica: ”(întrerupere)… de Pământ”. O emisiune ce se adresează iubitorilor de seince fiction. O emisiune interesantă despre o lume abstractă pe care o regăsim mai ales în imaginaţia noastră deseori debordantă. În această seară invitatul nostru... (Vocea radioului pierde în intensitate. Bărbatul aflat lângă aparat răsuceşte potenţiometrul până se face linişte. Se întoarce uşor, cu chipul speriat, spre icoană cu mâinile împreunate în faţă. Suflă tot mai greu şi mai des. Face cruce mare de mai multe ori. Îndrugă cuvinte, mai mult gângureşte cuvinte de rugăciune, ce nu se înţeleg. Doar unele se disting)

IORGU HARALAMBIE: (se foieşte prin casă, neliniştit. Din când în când face cruce şi priveşte icoana. Pauză mai lungă, apoi:) Trei zile... (pauză) Trei zile şi… Gata !... Aleluia !... S-a terminat !

(Tot mai derutat, merge spre uşă, spre fereastră, spre radio, se aşează pe scaun, se ridică, se aşază pe pat, îşi acoperă faţa cu palmele. Aceste mişcări nu sunt prea bruşte, scot în evidenţă doar agitaţia, dar se ţine cont de vârsta personajului.) Vom muri cu toţii ? (Se ridică şi se aşează pe scaun, la masă, apoi întoarce capul spre icoana de deasupra uşii) Şi eu care… Apocalipsa !... (se uită speriat în jur, analizând parcă fiecare detaliu din cameră) Am trăit… Atât am trăit ? Câţi ani ?

Câţi ani am ? Câţi am, Doamne ? Cât am trăit ? Am trecut de 60 ? De 65 ? Nu cred să am 70 !? (agitat se ridică de pe scaun) Certificatul !... Să mă uit în certificat ! Acolo scrie !... În ce an m-am născut ? Doamne, iartă-mă, unde l-am pus ? (cotrobăie prin ţoalele de sub salteaua patului) Ce vor scrie pe crucea mea ? Ce an vor trece ? Haralambie Iorgu… născut… decedat… Ce mă fac dacă nu-l găsesc ? (tot mai agitat) Aşa i-au trecut şi Ioanei, un an acolo, că niciunul n-a ştiut când s-a născut ! S-a dus sărmana… S-a dus… S-a dus… În trei zile viu şi eu la tine, Ioano !... Unde l-am pus, Doamne ? N-am mai umblat cu el de când a murit frate-miu ! Era mai mic decât mine !...(caută în continuare şi găseşte un act) Ia uite !... Da !...Certificatul lui de deces !...(se uită cu atenţie în el) Deci, avea 67 ! Eram mai mare ca el cu… Deci … Dacă la înmormântarea lui l-oi fi dat pe-al meu, de naştere ? Că şi cu părintele ăla bătrân din Tichileşti ! Eu îi spuneam că pe laviţă e mort Vasile, iar el îi trăgea cu „robul lui Dumnezeu, Iorgu”… Adică eu… Hâm !...(o pauză scurtă) Dacă n-avem popă-n sat ! Mai bine făceam eu slujbele ! Treizeci de ani am fost dascăl la oraş !... Am venit aici la ţară să-mi duc bătrâneţile ! Să-mi caut liniştea !... Şi-acuma !... Care linişte ? Da !... Până la urmă va fi linişte ! Va fi linişte deplină !... S-a terminat !...(pauză scurtă) Unde l-am pus, Doamne ?

Ce mă fac ? (Se aşază, deznădăjduit, pe marginea patului şi priveşte podeaua, cu mâinile aşezate pe genunchi. După un moment de linişte) Dacă trăia nevastă-mea, ea le ştia pe toate !...(pauză scurtă) Stai binişor, Iorgule, ai luat-o razna ? Cine să-ţi scrie pe cruce dacă murim cu toţii ?... (se uită spre icoană) Cometa asta va turti pământul ? Nu ? De unde va veni ? Dinspre Curmătură, dinpre Aluniş ? (linişte în aşteptarea răspunsului). Ce să fac ? Să-mi aştept moartea, nu ?... Să stau liniştit şi să-mi aştept moartea, nu ?... Nu vrei să-mi spui ? Nu vrei ! Toată viaţa am aşteptat o

vorbă de la tine ! Să-ţi aud şi eu glasul ! Nu vrei ! Nu vrei să-mi vorbeşti ! Înţeleg că nu ne laşi să alegem ? Tu ai ales şi ziua şi… Hotărârea asta !… Ufff ! (un oftat lung, apoi îşi face cruce.) Până la urmă cine suntem noi, Doamne ? Cine suntem ? Doar nişte consumatori de timp ? Fiecare cu porţia lui ? Tu ne-ai dat-o ? Tu ai stabilit-o ? Tu ai bătut-o în cuie ? Tu ai hotărât cât de lung e timpul fiecăruia ?... (pauză scurtă) Te-ai gândit vreodată dacă ne-am isprăvit treburile ? Dacă mai avem ceva de făcut ? De ce ne iei aşa pe nepregătite ? …(pauză scurtă) A început să-mi fie frig sau mi se pare ? Şi frică ! Şi frig şi frică, amestecate ! Ar trebui să aprind focul !? Se spune că atunci când se apropie moartea ţi-e tot mai frig ! Iar frica dispare !... Nu-ţi mai este frică ! Moartea te consolează şi te convinge ! Problema e că te convinge iremediabil ! Eşti de acord cu condiţiile ei !

Nu cârteşti ! …(Se foieşte prin cameră fără un scop anume. După un timp:)

Dacă trăia Ioana, ce cald era în casă ! Mai bine mă lua şi pe mine când a luat-o pe ea ! O duc greu fără ea !... Ce-o face pe-acolo !... Ce face, Doamne ? Cum se descurcă ? Pe Pământ a fost vrednică ! Cred că ţi-e de folos ! (o mică pauză) Sau nu-i la Tine ? Ai trimis-o… dincolo ?! (Se uită spre icoană, aşteptând răspunsul. După un timp:) Nu cred ! … Nu cred !... Nu puteai să-i faci una ca asta ! N-aveai motive !... Nu poţi să-mi spui unde e ?... Nu vrei ?... Nu vrei ?...Nu vrei şi gata !

Asta e !... (Dă să plece pe uşă. Se opreşte brusc) Sigur ai luat-o razna, Iorgule ! Ce rost mai are să faci focul ? La ce-ţi foloseşte ? Pentru ce să faci focul, dacă mori peste trei zile ?... Răcesc ?... Şi ce dacă răcesc ? Mai contează dacă răcesc ?... (pauză scurtă) Mâncare ?... Pentru ce să fac mâncare dacă stomacul meu va fi mort peste trei zile ?... Nu-mi trebuie căldură ?... La ce-mi foloseşte căldura dacă peste trei zile voi fi… rece ? (linişte) Animalele ?... Cu ele, sărmanele, ce faci, Doamne ? Vor muri şi ele ?... Şi casa ?… Şi… Şi toate… (se uită în jur peste toate lucrurile din odaie. Apoi, aproape se prăbuşeşte pe unul din scaunele aşezate lângă masă şi priveşte lung tavanul)

După câteva momente:

(Se aud ciocănituri puternice în uşa de la intrare)

Da ! Da ! Care eşti, mă, de baţi aşa ! Sparge uşa ! Dărâmă casa ! Că nu mai contează de-acuma !

(Pe uşă intră grăbită şi speriată totodată, cu vorbele gata să-i sară din gură, Baba Rada, cea care le ştia pe toate, care face şi desface vrăji ,care descântă şi împrăştie zvonurile în tot satul. De altfel,percepută ca fiind mintea sclipitoare a satului)

BABA RADA: Deschide, Iorguleee ! Deschide mai repede ! Ai auzit ? Ai auzit, nenorociree ?

Nenorocire mare, Iorguleee !... Potop ! Crimă ! Jale mare !... Prăpădenie nu alta !... Uf !... Inima mea ! (duce mâna la piept)

IORGU: Uşurel, femeie !

BABA RADA: Iorguţule, ai auzit ? Comeata ! Comeata ! Vine comeata ! Pământu-i cât purecele !

Cât purecele, Iorgule ! Comeata-i cât... cât... (înconjoară imaginar cu mâinile)Ne ducem dracului cu toţii !

IORGU: Linişteşte-te, femeie !

BABA RADA: Ce ai în capu’ ăla ? Cum să mă liniştesc ? Tu nu-nţelegi ce-ţi spun ? S-a terminat cu noi, Iorgule ! Şi tu care ne îmbrobodeai cu …Apocalipsa ta ! Asta-i nenorocirea cea mare ! Asta-i beleaua cea mare ! Unde dracu a stat comeata asta până acum ! Unde-a stat de n-a ştiut nimeni de ea !? Zi-i, tu, Iorgule, că tu eşti deşteptul-deştepţilor ! Zi-i !

IORGU: Vezi să nu mori de inimă şi să n-apuci Cometa !

BABA RADA: Zi-i ceva, că-nebunesc acuma !

IORGU: Înebuneşte, Rado ! Eu ce să-ţi fac ? Ş-apoi, mai bine nebună, ferice de tine ! Cometa va turti Pământul şi tu vei râde ! Vei râde în hohot ! Vei muri râzând, nu ?

BABA RADA: Ce-ai, Iorgule ?

IORGU: Înebuneşte, femeie, că ai timp până…! Când ziceai că vine? Sâmbătă, nu ? Ai timp destul să înebuneşti ! Roagă-te la Dumnezeu să înebuneşti ca să-i poţi râde morţii în nas ! Ai să râzi, Rado, ai să râzi,... Şi dacă râzi în hohot, poate urneşti Pământul din calea cometei ! Ha! Ha!

BABA RADA: Ce-ai, Iorgule, ai luat-o razna ?

IORGU: Sunt pe drum ! Te ajung din urmă, Rado ! Unde dracu l-am pus ? Unde l-am pus, Doamne?

Certificatul de deces la-m găsit ! Nu-l găsesc pe ăla de naştere ! Doar le ţineam la un loc !(îşi reia căutările, de zor, în sertarul mesei din care scoate mai multe hârtii)

BABA RADA (stă un pic pe gânduri, holbată spre Iorgu apoi, făcâdu-şi, discret, cruce) Tu… ai… Mă Iorgule mamă… Tu ai…certificat de…, Iorgule?

IORGU: Da, femeie, ce te miri atât, toţi morţii au certificat ! L-am găsit în ţoale, sub saltea ! Da’ nu-l găsesc pe ăla de naştere !

BABA RADA: (face iarăşi cruce, holbează ochii cât cepele spre Iorgu, îl măsoară cu privirea din cap până-n picioare, apoi îl pipăie uşor pe haine. El nu observă mişcările, fiind preocupat cu căutarea certificatului. Zice în şoaptă şi rar:) Şi... înmormântarea… Înmormântarea a avut loc … Adică… (arată spre pămământ) Iorgule !?

IORGU: Bineînţeles că a avut loc ! Altfel cine ar fi putut sta în casa asta de miros ?(pauză, caută contiuu. După un timp:) De pe patul ăsta a ieşit sufletul din trup ! (iarăşi pauză, caută contiuu.

După un timp:) Nu m-ai văzut la înmormântare ?... Ori n-ai fost? N-ai văzut cumva dacă i-am dat certificatul preotului ?... Nu i-am dat ?...Atunci, unde l-am pus ?... (pauză puţin mai lungă. Apoi:) Dacă trăia nevastă-mea, ea le ştia pe toate !

BABA RADA: (spaima îi creşte în intensitate) De aici ? (priveşte patul) De aici a ieşit sufletul ?... Şi… Înseamnă că tu... Tu , Iorgule… Tu eşti... Eşti... (arată cu capul, hăt, hăt spre, departe... Iorgu nu este atent. Caută în continuare. Se depărtează uşor de Iorgu, ca şi cum ar vrea să se furişeze afară. Când ajunge lângă uşă iese tiptil lăsând-o deschisă. Iorgu se opreşte din căutări, se uită spre uşa rămasă deschisă)

IORGU: A plecat şi baba asta chiar când să o întreb dacă mai crede în vrăji, în cărţile alea în care vede ea tot viitorul, şi dacă mai poate să lege şi să dezlege destinele ! Asta a făcut toată viaţa !...

O primeşte iadul cu braţele deschise ! Ca şi pe Boroghină cu cazanul lui de rachiu ! A înşelat tot satul la măsurătoare ! Toţi au datorii la el ! Are un caiet cât… Cât registrul primăriei ! Nu cred să lipsească vreunul ! La cât de cărpănos îl ştiu, e-n stare să ia cazanul cu el şi pe lumea cealaltă !

Da’ Stefan Şchiopu ! Ehei ! Şchiopu… Beţivanul şi curvarul ! Ăsta sigur vrea să meargă în iad, unde sunt multe femei ! Una nu i-a scăpat ! Bărbaţii plecaţi prin şantiere, veneau acasă la o săptămână. Armată n-a făcut, chipurile că-i şchiop şi nu poate ţine arma la piept !... Da’ pe femei le putea ţine ! Vorba aia: „ Să te ferească Dumnezeu de … ăla de începe cu „f” al şchiopului şi de bătaia ciungului… (Pauză scrută) Da’ iată-l că vine şi ăsta! Cred că tot cometa l-a speriat şi pe el!

- Iorgule, eşti acasă, omule?

- Ce mai întrebi, dacă mă vezi în carne şi oase! Pot să-ţi spun că nu-s?

- Ei, aşa e, Iorgule tată! Însă nu ştiu dacă, de sâmbătă în acolo ai să mai poţi zice vorba asta?

- De ce, mă doare gura?

- Nu-i vorba de gură, Iorgule. De sâmbătă, gata! Gata, şi cu asta basta! Adică…( încleaştă mâinile be burtă, semn de

N-am ce regreta ! Mi-am trăit traiul !… Mi-e milă de ăştia mici, că n-au nicio vină ! Nu-i aşa, Doamne ? Au ei vreo vină ? Spune ! Ce vină au ei ? Nu e drept ! Nu e drept deloc !

Visul unui pierde-vară (schiță)

DE CEZAR C. VIZINIUCK

Vasile: (rezemat de gardul unei grădini de zarzavat) Ce vă uitaţi aşa la mine? Ce dacă sunt argat?

Eheeeee! Are să vină şi timpul meu. Vă spun eu. Ascultaţi bine ce vă spun. (Se depărtează de gard şi cu gesturi hotărâte începe să vorbească): Ce? Nu vă vine a crede? Păi o să fac eu pe dracu'-n patru. O să vedeţi. O să ajung şi eu patron că doar n-o intrat zilele-n sac. Sunt încă tânăr. Uitaţi-vă la mine. (face o eschivă) Vedeţi? Nici nu zici că am patruzeci de ani. (Râde) Şi atunci voi fi şi eu respectat ca bădiţa Luca. Ce?!... Şi mai... Voi apărea şi eu la televizor ca bogătaşii noştrii. La OTV. Da, că acolo apar toţi oamenii importanţi. (Se opreşte din gesticulaţii şi priveşte spre auditoriu fix) Ce? Credeţi că nu am faţă?... Păi să mă vedeţi bărbierit, spălat şi la costum! Dacă nu veţi zice că sunt mai elegant ca preşedintele Americii... cum îi zice?... "Ubama".

Luca (se postează în spatele lui şi-l priveşte cu mâinile-n şolduri)

Vasile: Şi atunci vor veni la mine cei din satul meu care-mi ziceau că-s prost şi-mi vor zice: (se apleacă aidoma unui cerşetor schimonosindu-şi faţa)Domnule Aioanei, ne daţi şi nouă ceva de muncă? Vor veni plângând şi jelindu-se, dar eu atunci le voi râde în faţă: (Îşi scoate pieptul înainte şi priveşte mândru şi plin de importanţă): Ce, bă, prostovane? Vezi acuma cine-i prost? Da, da, aşa le voi spune, mai ales lui zgârâie-brânză ăsta de Luca. Auzi? Patron? Păi se va târî la picioarele mele când voi fi "cineva"...

Luca (repezindu-se spre el): Zgârâie-brânză zici!? Să mă târăsc...?! (Vasile o ia la fugă) Ia-mi stai tu că te domnesc eu acuş! Îţi dau eu ţie patronat...!

(Vasile sare gardul grădiniţei, iar Luca aruncă cu un bulgăr de pământ după el)

Luca: Poate nu termini până diseară de copilit că-ţi rup oasele! Ne-am înţeles?!

Vasile: (se aruncă în genunchi şi începu treaba): Da, bădie, da!

(Luca pleacă)

Vasile (fără a se opri din muncă şi fără a mai ridica capul): Mai vedem noi când voi fi şi eu un "domn"! Da, da!

Literatură pentru copii

Puii de veveriță

DE SUZANA DEAC

Pit şi Pet, doi pui de veveriţă, se ascund în adâncul scorburii de stejar. Când prin aburii denşi ai nopţii se strecoară dimineaţa, mama lor pleacă după hrană. Abia se cerne lumina prin călimara albastră, când cei doi micuţi îşi deschid ochii şi văd aşternută la picioare, o lume prea complicată pentru înţelegerea lor. Totuşi îşi scot capul din scorbură şi se strâmbă cu dezinvoltură la primele săgeţi galbene, trimise tocmai de bostanul acela mare, agăţat de cer. Razele călduţe le mângâie boticul umed dar şi blăniţa maro-sură iar ei, mulţumiţi de starea lucrurilor, cască zgmotos, expirând ultimele picăţele de somn.

-Oare când vine mămuca? – întreabă Pit, puiul mai mare, născut mai repede cu un sfert de oră.

-Doar nu ţi-e foame, măi frăţioare?

-Ba, am un cântecel în stomac! Nu-l auzi?

-Să nu spui că-ţi cântă stomacul!

-Ba da. Din când în când.

-Uită-te, a ieşit coana ciocârlia să-şi aranjeze penele, de ziua bună!

-Şi mămuca nu mai vine.

-Bufniţa îşi spune rugăciunea, apoi îşi înfoaie penele peste pleoape ca să doarmă mai adânc.

-Dacă a stat de pază toată noaptea, trebuie să doarmă şi ea măcar ziua.

-Cucuveaua ce munceşte acolo? Aaa, aeriseşte aşternutul.

-Iar vecinii porumbei fac gimnastică de dimineaţă. Un-doi-trei, un-doi-trei.

-Toţi fac ceva, numai noi stăm pe loc, spune Pit cu reproş.

-Doar ne-a spus mămuca s-o aşteptăm cuminţi.

-Eu sunt cuminte dar chiar m-am plictisit! Hai să ieşim chiar un pic afară să cunoaştem şi noi lumea.

-Sau lumea să ne cunoască pe noi...

-Cum vrei frate dar nu strică să ne întindem oscioarele noastre amorţite.

-Unde vrei să mergem, Pit?

-Pe prima creangă, până la intersecţie.

-Şi dacă vine vreo maşină?

-Fii serios, măi Pet! Maşină pe creangă?!

-Ştii foarte bine că vreau să am grijă de tine!

-Nu te teme o să-ţi placă şi ţie un pic de aventură. Hai îndrăzneşte!

-Ce anume? Îmi spui şi mie?

-Nu te mai uita în jos că ameţeşti. Hai după mine!

-Aşa departe?

-Hai că sunt pe prima creangă şi de aici se vede strada!

-Dar unde se duc oamenii?

-La locul lor!

-Cum adică? N-au dormit la locul lor?

-Ba da, măi naivule ! La locul lor de muncă!

-Aha, acum înţeleg. Dar nu înţeleg totuşi, de ce merg atât de grăbiţi şi fiecare în altă direcţie?

-Nu ştii ce ne-a zis mămuca, oamenii se plimbă întruna că nu-şi găsesc locul nicăieri.

-Dar câte locuri le trebuie oamenilor?

-Mai mult decât multe!

-Pentru ce?

-Stai să numărăm: un loc de mâncat, un loc de dormit, un loc de muncit, un loc de plimbat, restul am uitat.

-De aceea fug cât e ziua de mare?!

-Desigur.

-Şi noi de ce fugim?

-Să ne găsim şi alte locuri!

-Rostul nostru e s-o găsim pe mămuca!

Cerul se întunecă într-o clipită, umbre grele se aştern pe crengi, frunzele tremură în vântul rece, soarele se lasă învins de tunetul gălăgios şi se ascunde după nişte dealuri bătrâne. Fulgerul despică cerul, veveriţele se sperie, tot mai greu se ţin de crengile bătute de o ploaie repezită. Pit alunecă şi cade pe frunziş.

-Peeeet! Unde eşti? Am căzut din copac! – anunţă frăţiorul necăjit.

-Piiiiiit! Vin şi eu, nu te las singur în furtuna asta urâtă!

Când se regăsesc, se bucură nespus de mult şi cuprinşi laolaltă se ascund într-o crăpătură de pământ, acoperită cu frunze care îi apără de frig. Timpul trece, se face întuneric ca smoala, apoi, peste mult timp, din nou se urcă bostanul râzând pe cer. Îndrăznesc şi ei să iasă din ascunzătoarea lor să exploreze locul pe sub copac. Se uită sus cu şovăială

amintindu-şi ce bine era în scorbură, cu mămuca lor. Ce mult e de atunci! – oftează micuţii cu amar.

Nu fac bine doi paşi în stânga şi doi în dreapta, când se trezesc bot în bot cu o căţeluşă, cu pete mari albe pe spatele negru sau mai degrabă cu pete negre pe spatele alb... dar nu e timp de pierdut şi de socotit, instinctul le dictează să fugă cât mai repede dacă nu vor să fie mâncaţi de vii!

-Ce faci Lady? Ce ai găsit, drăguţo? – întreabă o doamnă mai în vârstă care şi-a scos căţeluşa la o plimbare matinală. De ce scormoneşti pământul, ai simţit vreun şoarece?

-Aaa, acum înţeleg, uite doi puiuţi de veveriţă! Fantastic! Ce or fi cu ei aici pe pământ ?! De ce nu sunt în scorbura lor, cu mama lor? Poate au căzut ieri din copac, pe timpul furtunii şi nu ştiu să meargă înapoi! Lasă că noi vom avea grijă de ei.

Veveriţele cum dau de căldură între nişte haine moi, din plasa doamnei, adorm pe loc şi visează că au ajuns în casa unei femei cu suflet bun, care îi mângâie cu atâta dragoste. Când îşi deschid ochii, le e atât de bine încât cred în continuare că visează.

-Iarăşi cântă stomacul meu, se plânge Pit cu voce tare.

-Şi mie frăţioare, ce vom face oare?

-Lasă că vă alin eu foamea cu biberonul acesta de lapte călduţ, le îndemna doamna cea bună.

-Piiit, dar eu nu ştiu să beau din sticlă!

-Dar nici eu, Pet! Poate murim de foame până ne întâlnim cu mămuca!

-Nu puteţi să beţi din sticlă? Vai dar ar fi mare păcat de voi şi de viaţa voastră! Doamne învaţă-mă să le pot ajuta. Sunt două fiinţe micuţe şi nevinovate, trebuie să existe o soluţie şi pentru ele!

Stând aşa în fotoliu, îngândurată, cu căţeluşa sătulă în stânga, cu puişorii slăbiţi de putere în braţe, privirea ei se îndreaptă spre pisică. Abia născuse seara trecută patru pui, dintre care doi sau prăpădit imediat. Ce ar fi să încerc să-i pun puii de veveriţă să sugă de la pisica-mamă, doar ea are lapte din belşug?

-Haideţi dragilor mei, poate laptele de pisică vă place mai mult decât laptele din biberon.

Şi să vezi minune! Puii de veveriţă încep să sugă pe loc. Corpul cald al pisicii li se pare ceva nemaipomenit ca şi laptele ei, dealtfel. Mâncând, prind puteri şi parcă n-ar mai vrea să se despartă de mama lor adoptivă. Dar somnul dovedindu-se mai puternic, îi trimite în lumea viselor, pe neobservate. Şi de acum încolo încă o lună de zile, n-au grija mâncării. Doamna cea bună îi duce zilnic pe balcon să ia o porţie zdravănă de soare. Se caţără peste tot ca nişte acrobaţi experimentaţi dar revin de fiecare dată în braţele pline de căldură ale doamnei.

-M-am hotărât, zice doamna într-o zi însorită. A venit timpul să vă duc înapoi la stejarul din care aţi căzut. Cât aţi stat la mine, aţi crescut, v-aţi înzdrăvenit şi sunt convinsă că acum aveţi puterea necesară să vă urcaţi în înălţimea copacului. Acolo e de voi, de căţărat, de aventurat între crengi şi de căutat ghinzi împotriva foamei. Haideţi dragii mei puişori, la marea plimbare! Tu, Lady, du-te înainte să ne arăţi drumul, tu ştii cel mai bine la care stejar i-ai găsit pe ei.

-Am sosit! Şi acum vă pun pe fiecare pe trunchiul stejarului, să vedem, vă puteţi prinde de el fără să mai cădeţi? Aşa dragii mei! Foarte bine! Îi mângâie pentru ultima dată pe blăniţă şi le dă drumul. Puii de veveriţă se uită încă o dată la doamna cea bună şi la Lady, care a găsit stejarul cu locuinţa lor, apoi ridicându-şi codiţele stufoase spre soare, fug sus pe crengi, direct la scorbura lor din copilărie.

-Vai, Pit, dar ce repede ştii să alergi, strigă Pet cu un pic de nemulţumire în glas.

-Eu sunt mai sprinten decât tine, Pet, pare-mi-se că tu ai mâncat mai mult şi te-ai îngrăşat mai tare, dar hai că te aştept.

-Unde aţi fost dragii mei ?!- s-a auzit dintr-o dată vocea mămucăi de pe creanga superioară.

-Mămucă, mămucă, ce bine că te vedem! – se bucurau puii de veveriţă. Să ştii că nu ne mai ducem nicăieri fără tine! Cât de dor ne-a fost de tine!

-Dar unde aţi fost dragii mei?- întreabă din nou veveriţa-mamă, mângâindu-şi puii regăsiţi cu multă dragoste.

-Hai cu noi, îi spune Pet, hai să-ţi arătăm ceva. În acest timp coboară toţi trei până la primele crengi ale stejarului.

-Vezi, mămuco, pe doamna aceea, cu un căţeluş negru cu pete albe?

-Sau căţeluş alb cu pete negre, îl corectează Pit.

-Da, o văd. Ce-i cu ea ?

-Ea ne-a îngrijit după ce am căzut din copac!

-Doamnă cu suflet bun.

-Faceţi semn şi voi cu lăbuţele că doamna cea bună se uită la noi şi ne face şi ea cu mâna.

-La revedere, doamnă dragă! Şi-ţi mulţumim din suflet! – strigă pe limba lor cele trei veveriţe.

Corbul şi vulpea

DE VIOREL GONGU

Un tânăr corb, foaarte isteţ Ce învăţase să citească A tras pe sfor-un nătăfleţ, Pe un cioban cam gură-cască

Dar corbul era şmecher-foc, Căci din lectură, pare-mi-se A învăţat căci domnul Cioc Pe La Fontaine chiar îl citise.

Furându-i într-o bună zi Un boţ de caş şi-apoi fugi.

Şi-a luat în plisc râvnitul boţ Lăsând mofluz vicleanul hoţ.

Vulpoaica, hâtră, mintenaş, A şi pus gând de furăciune Că şi-a dorit boţul de caş Din pliscul păsării tăciune

Văzând atâtea strategii La corbul ştiutor de carte Roşcata înspre corb rosti: -Să nu pleci , dragă, prea departe

Dregându-şi vocea şi mieros Rosti spre corbul furăcios:

Că focul arde-n vâlvătăi La pomul unde-s puii tăi.

-O corb frumos, ce minunat Ar trebui să-ţi fie glasul De-ar fi să-ţi fie egalat Penajul, zborul chiar şi pasul.

Atuncea corbul, îngrozit A scos un ţipăt şi din gură Scăpă trofeul mult râvnit Şi vulpea-l prinse drept în gură

Încântă-mă numai cu-n tril, O notă doar, te rog, umil!

Şi mestecând, cu glas schimbat Rosti spre corbul speriat:

Zâmbind, căci pricepu ce vrea Vicleana vulpe din cărare, Tânărul corb, caşul punea Sub aripa neagră şi mare

Chiar dac-ai citit pân-la sfârşit Ştiind de la-nceput povestea Prea mult cu asta te-ai fălit Şi ai uitat vorbele-acestea

Şi începu a croncăni La vulpe, pân-o asurzi

De carte multă, nu-i folos Când învăţatul nu-i mintos!

Văzând că planul i-a dat greş Îl îndemnă, un pic să zboare, Să-i cadă caşul drept peşcheş Când va zbura din pom, spre soare. Şi-l îndemnă să plece-n zbor Până la cerul fără nor.

Arte

Amintiri despre Bateu Lavoir

DE ADRIAN GRAUENFELS

Locuiau şi lucrau la Bateau Lavoir: Maxime Maufra, primul pictor instalat. Au urmat: Kees van Dongen, Pablo Picasso. După 1904 găsim acolo pe Pierre Mac Orlan, Juan Gris, Pablo Gargallo, Max Jacob şi Pierre Reverdy.

Folosea şi de loc de întâlnire pentru Henri Matisse, Georges Braque, André Derain, Raoul Dufy, Marie Laurencin, Amedeo Modigliani, Jean-Paul Laurens,Maurice Utrillo, Jacques Lipchitz, María Blanchard, Jean Metzinger şi Louis Marcoussis, scriitori: Guillaume Appollinaire, Alfred Jarry, Maurice Chevrier, Paul Fort, André Warnod, Raymond Radiguet, Gertrude Stein, actori, negustori de artă: Ambroise Vollard, Edmund Sagot, Vaporul Spălătorie - botezase poetul francez Max Daniel-Henry Kahnweiler şi Berthe Weill .

Jacob o casă în paragină aflată în strada Ravignan la numărul 13, Montmartre.

Locaţia este După 1910 închiriază spaţii avangardişti ca faimoasă pentru că a găzduit între 1890 şi 1914 Picabia, André Salmon, Jean Cocteau. În tineri artişti (deveniţi ulterior faimoşi) care trăiau această ambianţă Picasso propune şi discută şi lucrau în studiouri închiriate. Clădirea era Cubismul. La Bateau-Lavoir el produce mizerabilă, întunecoasă şi murdară. Un locatar celebra sa piesă: Les Demoiselles d'Avignon. povesteşte primele sale impresii: "Un singur robinet de apă, ruginit, pentru 30 ateliere de pictură, fără gaze, fără electricitate, prin pereţii de scânduri pătrunde ploaia şi vântul, o scară care scârţâie sub paşi, un miros greu de urină de pisică..."

În 1904, Pablo Picasso şi un amic, pictorul catalan

Junyer Vidal, sosesc din Barcelona la Paris ca să se "instaleze în Montmartre în studioul lăsat vacant de sculptorul Paco Durrio. Junyer Vidal plăteşte chiria. Casa se numea Le Bateau Lavoir, fiind o fostă fabrică de piane transformată într-o aglomerare de studiouri cu intrarea la primul etaj din strada Ravignan, în spate alte trei etaje dădeau în strada Garreau. În anul 1880 era un loc populat de anarhişti şi boemi. Gauguin era un permanent, la fel şi poetul Paul Fort care locuia acolo pe când conducea Teatrul Simbolist de Artă.

Max Jacob a locuit acolo un timp, casa este pomenită adesea de poet. Într-o conferinţă ţinută în 1937 el spune: " Picasso a produs la Bateau cea ce mai târziu a căpătat numele de "Perioada Albastră" imitându-l vag pe El Greco. Ne plimbam spre vârful colinei Butte Montmartre. Bântuiam toate atelierele de artă şi apoi seara ca să ne amuzăm improvizam scene de teatru fără spectatori, care se terminau cu explozii de râsete.

Vecinii lui Picasso erau spălătorese de rufe, un vânzător de legume şi fructe, oameni sărmani care se plângeau de scandalul făcut nopţile de căţeaua lui Picasso, Frika, legată afară cu un lanţ. În memoriile datate 1933 Jacob scrie şi mai detailat: "Ca un hambar este studioul lui Picasso, cu grinzi golaşe, pereţi de placaj şi o podea pe care nu poţi merge fără să trezeşti vecinii.. Doamna Coudray, portăreasa cea dulce la închirieri, devenea un zbir

şi ne astupa gura când eram gălăgioşi. Ah ce zile de sărăcie, muncă, prietenie şi bucurie".

Majoritatea atelierelor din Bateau erau pivniţe, delăsate, niciodată măturate. Totul era făcut din lemn, un paradis al şobolanilor.

Vidal se întoarce la Barcelona, Picasso rămâne la Bateau cu Jacob, cu un hoţ Manolo, un ghitarist ţigan Fabián de Castro, care dormea direct pe podea. Datorăm lui Jacob marturi despre viaţa în jurul lui Picasso: prietenie, ironie, flagelare, iată un text datat 1931: "Picasso era un om cunoscut, dar vizitat doar de Manolo şi de un "sărman evreu" (aşa îl numea Vollard pe Jacob ) care nu crede că este un poet capabil. Eu locuiam atunci (1904) la Barbès. Am ajuns în stradă Ravignan devreme dimineaţa. M-am trântit în patul meu fără cearceafuri, mi-am privit masa de lucru şi coridorul care ducea spre uşa lui Picasso, decorată cu aforisme şi sfaturi. L-am strigat pe nume. Încă buimac de somn Picasso mi-a deschis uşa. L-am chemat să vadă treptele de piatră ale Parisului hat până sus în Montmartre. Oraşul era ca un ocean văzut de sus.

Picasso desenat de Max Jacob Relaţiile dintre cei doi nu erau timide. Jacob îşi asumase rolul de prieten mai copt, avea iniţiativă şi aer apărător, îl strigă pe tânărul

pictor " micuţule". Prietenia lor se reflectă în spălătoresele bat orele ca să trecă timpul multe desene făcute de unul celuilalt. Un portret făcut în cerneală de Jacob lui Picasso, ne arată un Iar Loira îşi dezveleşte sufletul cap exagerat de mare cu fiecare meandră ... cu păr negru, ochi sfredelitori, şi o mustaţă subţire care va dispare curând. La rândul său Picasso face "Scris în 1904” ne poartă în timp şi spaţiu de un desen lui Jacob pe hârtia cu antetul unei la Draguignan la Vienna, din Biblicalul cafenele, poetul apare din profil privind inteligent Jerusalem spre cocktailuri americane în Paris; printr-un monoclu, cu gura ferm închisă, şi o poetul imaginează întregul oraş în mişcare ca bărbie puternică, masculină, Este un portret al un enorm şlep în susul Senei. Jacob foloseşte puterii, nu al patosului, fără dominanţa vreunei satira socială, jargonul, halucinaţiile, părţi.

"Nu mai eram un biet funcţionăraş încercând o eliberare a sufletului din sinea sa comercial" îşi aminteşte Jacob care scrie versuri socială. îndemnat de Picasso care găsea că are talent poetic. Nu credeam atunci că proza şi poezia mea vor avea succes mai târziu . Scriam poveşti pentru copii, trăiam în extremă sărăcie dar nu mai vroiam joburi. Picasso a jucat un rol eliberator pentru Jacob. Robert Guiette descrie scena astfel: Picasso sosit din Spania îl găseşte pe Max disperat de pierderea serviciului de funcţionar. "Ce viaţă e asta? Trăieşte ca un poet ! Rade-ţi barbă, fă rost de un monoclu decent. Nu mai arde gazul. " Astfel Jacob devine poet. Scrie poezie şi într-o scrisoare adresată lui Tristan Tzara în 1916 declară: Am decis să fiu poet în 1905 când am publicat 5 În 1908 Picasso organizează în studioul său o poeme în Les Lettres Modernes. Într-adevăr Jacob petrecere în cinstea Vameşului Rousseau, devine rapid un adevărat modernist folosind o pictor deja cunoscut. Printre invitaţi Picasso aduce un locatar din Bateau, un restaurator geografie mobilă, de tablouri vechi, cu o figură solemnă de discontinuitatea tonurilor şi a registrelor, gentelman distins, pe care îl prezintă controlând cu fineţe conştiinţa cititorului. Iată Vameşului ca fiind Ministrul Artelor fragmente din textul "Scris în 1904" , un bun Frumoase. Rousseau prezidează petrecerea citind poeme şi ţinând zgomotoase discursuri exemplu de artă fragmentată: exaltate. Apoi a cântat la vioară, ca spre final să-i şoptească lui Picasso: "Noi suntem cei mai mari pictori, eu în stilul modern, tu în cel egiptean". Seara s-a terminat cu o beţie Dacă îmi amintesc mormântul lui Pilat generală, dar fără îndoială a rămas cea mai frumoasă amintire în viaţa pateticului e în Vienna or poate în Draguignan Douanier Rousseau. După 1908 se duceau la Bateau Lavoir discuţii pasionante despre fii lui Abd-el-Kader au făcut poze acolo cubism şi artă. Disputele aveau loc în studiourile lui Juan Gris sau Picasso sau în ofrande atârnate în aerul proaspăt cafenelele cartierului. Doctrina se cizela în interminabile discuţii între pictorii Braque, Derain, Gris, Marcoussis şi Metzinger, ca mai târziu să se alăture Apollinaire, Raynal şi Zeiţele ţes mătasea lor din spuma oceanelor matematicianul Princet. Desigur relaţiile nu se las vânate ca să devină peşte aurit în lacul din erau tocmai idilice între personaje atât de diferit temperamental dar pentru istoria artei parc se petrec acolo momente de extrem apogeu.

Bertha servea o masă consistentă contra 2 franci, dar Picasso şi amicii căpătau adesea reduceri. Se dansa acolo, Jacob era faimos pentru figurile făcute. Se urca pe mese îmbrăcat în femeie desculţă, cu pantalonii rulaţi în sus lăsând la vedere picioarele păroase, cu chelia şi ochelarii sclipind în lumina felinarelor iar el făcea piruete dând din şolduri şi răsucindu-se ca un titirez. Sau luând o pălărie de la o femeie o îmbrăca, se înfăşura într-un şal lung ca să recite balade sentimentale şi părţi din opere comice până ce adunarea se tăvălea de râs. Proprietarul, Frédé, avea o carte de oaspeţi. Găsim însemnări şi versurile lui Max Jacob şi evoluţia lor în noapte:

Să găteşti era dificil la Bateau, aşa că toată gaşca se deplasa în jos pe Butte ca să mănânce la restaurantul ponosit ţinut de Père Vernin în stradă Cavalotti, aproape de Place de Clichy.

Vernin, în mod deliberat, uita să ceară plata artiştilor care acumulau datorii mereu mai mari, iar ei apreciau mesele săţioase care le înfulecau în compania unor scriitori sau actori care proptiţi de carafa de vin roşu îşi învăţau rolurile.

Rostogolindu-se la vale spre localul lui Vernin, artiştii de la Bateau cântau pe străzi:

9 seara: Caut rima pentru Frédéric Am găsit .. ea este Hâc Prefer să fiu întâi beat ca să pot scrie în cartea lui de rahat..

mai târziu, la 2 noaptea ..

"Am obosit să tot mănânc la Vernin Dar amicii doar acolo zac

Pe punte! pianul prăfuit

Să sugă la carafele cu vin

Pentru agenda ta .. sunt plictisit

din chifle unse cu albuş şi mac..."

Parisul marea să aducă la uşa ta în seara asta

O altă locaţie preferată era la Azon lângă biserica Sacré Coeur. Azon conducea un mic bistro numit Les Enfants de la Butte. O masă costa doar 90 de centime, o sumă derizorie, dar şi aşa Azon mânat de idea unei glorii literare oferea mese gratis, aşteptând o remuneraţie prin cărţile viitor tipărite. L-a dat afară pe André Salmon, când a descoperit că nu scrisese nimic, deşi pretindea că el este cel din spatele articolelor semnate Paul Adam şi René Maizery, aşa se lăuda. În unele nopţi când Picasso era liber, gaşca se instala la faimosul Lapin Agile, unde nevasta lui Frédé,

portar al ăstui Misty Quai un coş cu fructe, nu-i aşa că vrei?

Pe vremea acea Jacob iniţiase o disciplină: vagabonda prin oraş, apoi se chinuia între două felinare să inventeze o nouă imagine poetică, un personaj, o relaţie cu un subiect, o carte poştală, un afiş. Dacă nu găsea zăbovea sub felinar până se întâmplă ceva în stradă şi el lua note telegrafic. Aceste exerciţii deveneau esenţa unor poeme ca de

exemplu cele din "Le Cornet" în care distingem un avem viteză asociată cu imagine, idei, joc între adevăr şi minciună, ironie pentru trecut, cuvinte noi, surpriză, apare visul, ritmul dispare ca să facă loc jocului amor-umor. Eu şi abstracţie cerută de titlu. propun ca opera de artă să fie înstrăinată de autorul său. Nu vizez sensul de impersonal ci Poem simultan cu Superpoziţie Simplă adăugarea operei la patrimoniul cosmic. E ca şi cum am scris ceva de valoare şi ies din scenă lăsând opera în perspectivă, în mister şi arabesc aerian".

Ce vrei de la mine ? întreabă Mercur zâmbetul şi dinţii îi răspunde Venus Sunt falşi. Chiar, ce vrei de la mine?

Acest baston al tău..

Nu mă pot despărţi de el

Jacob anticipează aici o analogie între poezia sa fragmentară cu elementele cubiste pe care Picasso şi Braque le vor introduce în pictura lor trei an mai târziu. Indiscutabil, cubismul şi arta modernă a Parisului s-au născut şi conturat în atelierele şi cafenelele din jurul atelierelor de la Bateau Lavoir .

În 1914, la izbucnirea războiului pictorii părăsesc clădirea şi Montmatre, pentru Jacob descrie într-o scrisoare trimisă lui Marcel totdeauna.

Béalu în 1939 perioada de efervescenţă modernă 2012 de la Bateau Lavoir astfel : " avem complexitate în AG formă, avem artă în care armonia domină sensul, Atunci adu-l la mine poştaş ceresc..

Pictură digitală de Anişoara Iordache COLIVIE 2

COLIVIE 3

COPACUL 2

Grafică de Iulian Mîndrilă

Traduceri DE CEZAR C VIZINIUCK

Eso era amor DE ÁNGEL GONZÁLEZ

Le comenté: -Me entusiasman tus ojos.

Y ella dijo: -¿Te gustan solos o con rimel?

-Grandes, respondí sin dudar.

Y también sin dudar me los dejó en un plato y se fue a tientas.

Luni DE JAIME GIL DE BIEDMA Y ALBA

După toate acestea, nu ştim dacă lucrurile nu sunt mai bune aşa, ca mici obiective... Probabil, probabil aveau dreptate zilele lucrătoare.

Tu şi eu, în acest loc, în această zonă de lumină vagă, între birou şi noaptea ce vine, nu ştim.

Sau poate, doar suntem plictisiţi.

Aceasta era dragostea I-am spus: - Mă entuziasmiază ochii tăi. Şi ea zise: - Îţi plac simpli sau cu rimel?

- Mari, răspunsei fără îndoială. Şi deasemeni, fără îndoială mi-i lăsă în farfurie şi se duse la probări.

Lunes

Pero después de todo, no sabemos si las cosas no son mejor así, escasas a propósito... Quizá, quizá tienen razón los días laborables.

Tú y yo en este lugar , en esta zona de luz apenas, entre la oficina y la noche que viene, no sabemos.

O quizá, simplemente, estamos fatigados.

Cﾄビﾅ｣i