Revista Literară Bucovina, Nr 4 by Artă si Literatură

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

Revista Literară Bucovina Revistă culturală

Serie nouă, Anul I, Nr. 3, Aprilie 2012

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

REDACŢIA: REDACTOR ŞEF FONDATOR: CEZAR C. VIZINIUCK COLABORATOR: BORIS MARIAN

ADRESA: BOTŞANI Email: revistabucovina@yahoo.com Tel: 0040749494117

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 CUPRINS

Editorial Între muzică şi poezie, cu pumnul Boris Marian

Interviu Patricia Lidia

Patricia Lidia in dialogue with Hidenori Hiruta II Patricia Lidia

Patricia Lidia in dialogue with Hidenori Hiruta I Patricia Lidia

Patricia Lidia în dialog cu Hidenori Hiruta II Patricia Lidia

Patricia Lidia în dialog cu Hidenori Hiruta I

Eseu Boris Marian

Între dictatura proletariatului și elitism Adrian Grauenfels

Paradigmele Presei de limbă română

Recenzii Poezie de M. Ganea comntată de V. P

Năluca Nopţii de Mihai Ganea

Proză Ana Maria Gîbu

Nebun prin ploaie Suzana Deac

Doctorul şi fata cu ochii de catifea Ion Lazăr da Coza

Oile Ion Lazăr da Coza

Degetul Vasilisia Grădinaru Crăciun

Iluzii de sticlă Ionel Petrişor

La cotul Dunării Mihai Hafia Traistă

Sergentul Grigore a Lupului

Poezii Irina Lucia Mihalca

Aroma nouă de cafea Irina Lucia Mihalca

Un vis îţi desenez Irina Lucia Mihalca

Priveşte cu înţelegere totul în jur! Ana Maria Gîbu

Reiau piesa şi mâine Ana Maria Gîbu

Îi trimit dincolo pe toţi Suzana Deac

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Te aşteaptă un drum Suzana Deac

În camera mea Florina Dinu

Primăvara sufletului meu Florina Dinu

Eu şi tu Maria Călinescu

Mărţişor... Maria Călinescu

Dorinţa Maria Călinescu

Răspuns la... o întrebare... Maria Călinescu

În numele iubirii Maria Călinescu

Floare de cais Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Despărţire Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Te voi căuta Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Umbre prin grădini Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Lacrimi de mărgăritari Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Uneori noaptea Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Ca la naştere Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Intri în temniţa orbilor Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

Eu cânt Maiarizescu

Viaţa dorului Maiarizescu

poate Maiarizescu

Starea absurdului Luisa Neruţ

Privirea ta coboară... Luisa Neruţ

Emisferă în tuş Luisa Neruţ

Ecou Teodorescu Lăcrămioara

Destin Teodorescu Lăcrămioara

Speranţe Teodorescu Lăcrămioara

Sunet surd (Acrostih) Mihaela Aldea

Suflet de vânt Mihaela Aldea

Tăcerea de înger nu minte Mihaela Aldea

Paradox Niculicea Elena Lavinia

Luna Niculicea Elena Lavinia

Privirea ta Niculicea Elena Lavinia

Ploaie de gânduri Belean Maria Ileana

Murea melcul în mugure Belean Maria Ileana

Nu ştiu cine sunt Belean Maria Ileana

Azi 4

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Cezar C. Viziniuck

Adulterinii I Cezar C. Viziniuck

Postul Mare (Haikuuri) Cezar C. Viziniuck

Clopotele (la Voroneţ) Boris Marian

Iubire Boris Marian

Prefer Elisabeta Brănoiu

La Cina Ospăţului Dumitru Negoiţă

Renaşterea Vasilisia Grădinaru Crăciun

Cerul pe care l-am adunat împreună Vasilisia Grădinaru Crăciun

grădină fără flori Oană Ştefan Valentin

Triste, cuvinte Oană Ştefan Valentin

Nu pot Oană Ştefan Valentin

Cu milă, te rog! Mihai Hafia Traistă

Mustangul Dan Sprincenatu

Vreau în astral Dan Sprincenatu

Prietenia Dan Sprincenatu

Sfârşit Dan Sprincenatu

Diabolica minte Dan Sprincenatu

Ce tare doare Elisabeta Brănoiu

Freeria primăverii

Artă Adrian Grauenfels

Kitschul e mort, trăiască ÜberKitschul Adrian Grauenfels

Arta Poştală

Cronică Dumitru Negoiţă

O zi din viaţa unui mare pământean Dumitru Negoiţă

I. L. Caragiale şi, cronicar muzical

Religie Elisabeta Brănoiu

Patimile Mântuitorului Elisabeta Brănoiu

Icoana Odighitria

Retrospective

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Boris Marian

Puterea cuvintelor Boris Marian

Când legile nu se respectă, şoarecii joacă pe masă

Traduceri Cezar C. Viziniuck

Cerul de Claudio Rodriguez

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

Editorial Între muzică şi poezie, cu pumnul

De Boris Marian Aveam un profesor de muzică la liceu, Domnul să-l odihnească, fost boxeur de performanță.Ne scotea în fața clasei, cam zece-cincisprezece măgăruși cu vocea în schimbare și după ce ne punea să solfegiem ceva din corzile vocale, ne trăgea un pumn în nas. Fiecăruia după calitatea interpretării. Mi-am amintit de această metodă originală de a te apropia de muze, când un colega mai nervos, autoconsiderat poet, mi-a promis că-mi sparge dinții, ba mă dă și în judecată. Imaginea mea despre poeți era de sorginte evomediană. Cu lira în brațe, cu alt instrument, un trubadur, un menestrel, ehei, îndrăgostit de orice, femei, copaci, astre, cântând la miezul nopții, apoi provocat la duel de un nobil gelos, ucis în duel, fie trimis de un tiran în cușca leilor. Evoluția poeziei se aseamănă cu evoluția muzicii. Vorba lui Caragiale, „ ne gâdilă plăcut urechile”. Muzica. Poezia ar gâdila plăcut sufletul, prin extrapolare. Înainte de a spune ce îmi place, voi face o digresiune în ceea ce nu-mi place. Poezia antică înseamnă eposurile lui Homer, poemele de dragoste ale lui Sappho, soliditatea versului vergilian, Tristele lui Ovidiu, etc. Nu agreez satira, nici la antici, nici la moderni. Evul Mediu a adus lunga tradiție a cântecului de iubire, apoi a venit marele Will și a repus în drepturi muza poeziei- frumusețe și înțelepciune. Este idealul. Goethe se înscrie în acest ideal. Secolele XIX și XX, au adus maeștrii de tipul lui Rimbaud, Baudelaire, Verlaine, simbolismul, dar și gălăgioșii. Walt Whitman a fost primul care a bătut toba în poezie, deși sensibiltatea sa nu poate fi ignorată. Maiakovski , la ruși a fost cel mai de seamă urmaș al lui Whitman. Cinstit, nu-mi plac. Curios, prietenul, admiratorul lui Maiakovski, Boris Pasternak scria cu totul altfel, parcă era franțuzit. La fel Ahmatova, Țvetaeva. Despre avangardă nu scriu nimic, dar cred că a fost cea mai mare capcană și „cacialma” în arte. Oameni superdotați s-au amestecat cu cabotini și falși poeți, artiști, criteriile au devenit labile,astfel se explică și aderența la comunism a majorității avangardiștilor ( unii au ajuns la fascism, în Italia). Cred că un post-avangardist „mi-ar sparge dinții” pentru ce scriu eu aici. Am curajul să spun că arta s-a hrănit din avangardă, fără a se otrăvi, deși era în pericol. Desigur, eu nu gândesc precum dictatorii Stalin, Hitler, dar prefer poezia „frumoasă și înțeleaptă”. Nu-mi plac retorii, AGITATORII, deși au fost destui poeți talentați, în special în secolul XIX, când s-au format națiunile, ca și în secolul XX. Când naționalismul a devenit ideologie. Pe lângă duiosul patriotism al lui Esenin, care încântă prin muzicalitate, Maiakovski pare un barbar, dar la noi au fost Goga, poet de mare talent, Păunescu, hiperproductiv, mai înainte Coșbuc, cel care cerea pământ, faze beethoveniene ale poeziei. Unora o să li se pară că fac un melanj nepermis de nume. Nu, eu urmăresc o idée. Nu-mi place pumnul în poezie. Asta nu înseamnă că Beethoven nu este cel mai mare compozitor, dar Ceaikovski, Chopin, Schubert, ș.a. îmi sunt mai dragi. În poezie mă plictisesc și simboliștii – postsimboliști, dar și toboșarii, cum se dorea Beniuc, un poet care avea, totuși , talent. Cred că poezia chineză, indiană, japoneză ar putea influența în continuare evoluția poeziei actuale. Altfel riscăm să cădem în vulgaritatea poeziei tip wrap, rock, hip-hop, Coca Cola și droguri. Sunt retrograd? Poate. Înțelepciune și frumusețe, asta voiau și anticii,asta ne oferă și Biblia prin Cântarea Cântărilor, Psalmi, poezia religioasă, dar nu cea bigotă. Profesorul meu de muzică, deși nu era un om rău, era chiar sentimental, făcea pedagogie artistică prin pumn. Cum era titlul unui roman anost al lui D. Popescu-D-zeu – „Pumnul și palma”. Desigur nu se gândea la Palme d”Or sau la Palma de Mallorca.

Cuprins | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 ESEU PARADIGMELE PRESEI DE LIMBĂ ROMÂNĂ Păstrez pe masa mea de lucru un teanc de ziare şi reviste: Cotidianul Haaretz, Naţional Geographic, Time, Revista Familiei. Ce plăcută e dimineaţa când am vreme să răsfoiesc ziarul cu paginile încă lipite de somn, cu mirosul tipografiei proaspete în nări. Este un ritual care dispare, din alt colţ al camerei mele pândeşte licărul ecranului. Trăim într-o lume informaţională fascinantă, cândva oamenii produceau oţel şi cauciuc şi covoare, treceau caravane cu grâne, azi ne hrănim din informaţie. Din manipularea cuvintelor, a imaginilor şi a sunetelor, ne expunem sufletul oricui dispus să ne asculte. Suntem avizi de ştiri, într-o dependenţă legată de pulsul accelerat al planetei. Cine îşi mai aduce aminte că în urmă cu 100 de ani ştirile între continente circulau cu viteza maximă a vapoarelor care treceau oceanele? Deschid revista Time, la întâmplare. Ştiaţi că în India numai 46% din locuinţe au toalete, în schimb 60% au telefon? Că în Dubai s-a deschis o sucursală a renumitei galerii de artă OPERA, care prezintă pentru prima oară în Orient Picasso, Renoir, Monet şi Dali, spre mirarea localnicilor care văd în premieră un Picasso de aproape? Trec la ziarul De Adrian Grauenfels Haaretz, un ziar bine scris şi bine informat. Descopăr un nou afiş lansat de tineri israelieni. O femeie cu un copil în braţe zâmbeşte citind o lozincă prietenească care spune: "Iranieni noi nu vom bombarda ţara voastră niciodată, We love You !". Dedesubt apare şi răspunsul prompt, primit de la un tânăr iranian: "Dragi prieteni Israelieni, Noi nu vă duşmănim, Noi nu vrem Război, Love and Peace!". Un tânăr poet de la noi adaugă: Ce frumoase voi, cuvinte frumoase şi cuvântul durere înflorite din acelaşi cuvânt fără nume mă doare cu voi şi mi-e frumos cu voi eu cuvântul fără nume şi voi înflorim din trupuri diferite eu durere voi frumoase.. (Hen Kleiman, născut 1979, ziarul Haartez) Artele modelează conştiinţa colectivă şi felul în care privim realitatea. În America, timp de 35 de ani Cindy Sherman a fotografiat şi studiat femeile în toate etapele vieţii încercând să pătrundă cu lentila în adâncurile sufletului uman. Citesc în revista Time cum o serie de fotografii făcute de Sherman în anii 70 au fost cumpărate de Muzeul de Arta Modernă - NY cu un milion de dolari. O retrospectivă la MOMA prezintă opera acestei importante artiste. Vizualul şi media sunt adânc înşurubate în cultura noastră actuală. Din ce în ce mai mult renunţăm la lectură, la dicţionare sau manuale fără de care nimic nu funcţiona în urmă cu o generaţie. În schimb folosim din ce în ce mai intensiv netul, acest instrument care a creat satul global şi a revoluţionat economia şi cultura. Într-un scurt timp, cam o treime de secol, Internetul a devenit sursa de informaţie, de comunicare, de comerţ şi de distracţie a unui sfert din populaţia planetei. Oferind poştă electronică, ştiri, discuţii directe, vizionare de filme sau muzică on line, netul este azi locul preferat de socializare şi de informare a maselor. Din comoditatea fotoliului de acasă măsurăm pulsul planetei, în timp real. Mc Luhan cercetând acum 50 ani arta tipografică, a sesizat efectele ireversibile ale evoluţiei mediilor. Orice progres anulează un alt atribut al comunicaţiei. Automobilul a amputat mersul pe jos, telefonul a extins vocea la mare distanţă dar a anulat arta corespondentei prin scris. Putem spune că noi umanii am fost fascinaţi de cuceririle tehnologice dar în acelaşi timp am ignorat şi minimalizat amputările. McLuhan intuieşte pericolul acestui fenomen, ulterior s-a dovedit de pildă, că automobilul sacrifică ecologia şi sănătatea globală în favoarea comodităţii. Recent, Enciclopedia Britanică a sistat tipărirea volumelor sale, după 250 de ani de funcţionare. Cartea tipărită pe hârtie, ziarele, revistele, medii cu care noi am crescut şi ne-am educat sunt ameninţate de lumea digitală. Răsfoiesc cu nostalgie revista Naţional Geographic. Cândva o publicaţie de mare prestigiu s-a redus mult. S-a stafidit. Are mai puţine pagini, hârtia e mai subţire, reclamele inundă. În Israel au supravieţuit cam 3-4 publicaţii de limbă română. În oraşul în care locuiesc, al treilea ca mărime în Israel, nu se pot procura publicaţii în româneşte, ele nu mai apar la chioşcurile de ziare care abundau cândva cu publicaţii în limba mea maternă. Consumul de tipărituri este în continuă scădere şi această constatare obiectivă aprinde un semnal de alarmă. Tânăra generaţie nu citeşte, ea foloseşte netul şi softul Google care produce răspunsuri la cerere. Facebook ne grupează prietenii în noi grupări tribale. Folosirea extensivă a netului a dus la schimbarea obiceiurilor cognitive. Un studiu publicat în revista Science defineşte modul în care procesăm informaţia în epoca Internetică. Trei puncte sunt discutate.În primul rând, când suntem supuşi unei întrebări la care nu ştim răspunsul nu ne concentrăm în a emite un răspuns ci gândim unde îl găsim în măruntaiele computerului. Altă revelaţie: Când suntem convinşi că o anume informaţie vă rămânea accesibilă ulterior, tindem să o uităm, invers stau lucrurile când realizăm că informaţia căutată e perisabilă. Pericolul rezidă în faptul că asumând disponibilitatea maşinilor de căutat şi sortat informaţie renunţăm să o stocăm mental. A treia observaţie: Aşteptările noastre legate de obţinerea informaţiei în mod imediat ne crează o nouă memorie legată nu de informaţia în sine ci de locul unde o putem găsi stocată. Devenim simbiotici cu calculatorul nostru. Dar să nu devenim stresaţi, ce ni se întâmplă este definit de psihologi ca fiind memorie tranzacţionată , adică felul în care un grup de oameni împarte informaţia în funcţie 8

Eseu | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 ÎNTRE DICTATURA PROLETALIATULUI ŞI ELITISM Un prieten m-a atenționat să nu mai fiu familiar cu el. Desigur, a devenit … fost prieten. Încărcat de premii, după o viață de trudă, dorește să se (continuare din pagina 6) considere membru al unei … elite. De aici am pornit să fac o speculație. Amândoi am cunoscut binișor de nevoile lor. De exemplu: mama copiilor reţine perioada de dictatură, care nu era și nu putea fi a proletariatului. Nici azi zilele şi orele la care copiii sunt duşi la sport sau lecţia de muzică iar tatăl ţine minte să hrănească nu înțeleg ce au dorit să vadă „părinții socialismului științific”- Marx și peştii şi să întreţină periodic acvariul familiei. Engels. Pragmaticul Lenin și fanaticul Stalin au înțeles că numai dictatura Este necesară o strategie pentru supravieţuire în unui om și a unei camarile, numite CC sau Birou Politic sau altcumva, pot lumea digitală care transformă obiceiurile realiza „visul” părinților spirituali. În realitate, comunismul este o religie, consumiste. Paradigma stagnaţiei jurnalisticii de limbă română poate fi combătută prin schimbări iar atunci când devine ideologie, ucide. Noi, în România am cunoscut o în felul în care media este concepută şi teroare mai puțin vizibilă și mai puțin extinsă, deși numărul victimelor nu promovată. În primul rând este nevoie de o este un criteriu al criminalității unui regim. Unii, cei din nomenclatură au împrospătare şi actualizare a conţinutului care să dus-o bine. Unii urmași au plecat, alții o duc bine acum, au dus-o bine și fie cât mai atractiv şi adecvat realităţii imediate. De Boris Marian ieri. Există elite, ca în orice societate care a aruncat peste bord și apa și E nevoie de profesionalism şi excelenţă în conţinut şi în prezentarea lui grafică. A doua copilul din copaie. Ceea ce era bun în teoria comunistă, anume reluarea idee este obţinerea unui balans între globalizare sloganului Revoluției Franceze de la 1789, LIBERTATE, EGALITATE, şi nevoia de ştiri locale care într-o regiune FRATERNITATE, a dispărut. Există libertatea de a fura, de a flămânzi, de a încălca legea, de a ucide din culpă sau cu explozivă ca a noastră este esenţială cititorului intenție, egalitate există poate „la cei mari, dar nu pentru căței”, vorba fabulistului Grigore Alexandrescu, iar avid de ştiri proaspete. Aş propune folosirea tehnicii japoneze Kaizen, care implică o filosofie fraternitatea este o noțiune antică și irealizabilă. Iubirea de aproapele a fost temelia religiilor monoteiste, mozaică și de îmbunătăţire perpetuă, neostoită a produsului. creștină ( la islamism, nu cunosc). Noi nu ne iubim fără motivație, nu există iubire de aproapele în stare pură, noi În final, aş folosi netul ca mijloc larg de iubim fie că suntem prieteni, fie amanți, soți, parteneri de interese comune, mai puțin de idei, însă iubirea de promovare şi stârnire a curiozităţii, plasând aproapele ca atare este utopică. Nu vorbesc despre excepțiile care … confirmă regula.„ Homo homini lupus est” semnale promo, recenzii sumare despre articole rămâne în picioare. O spun cu durere, dar cred că așa suntem. În morală, ca și în artă nu există progres. Dacă Socrate recent publicate sau aflate sub tipar. ar fi trăit astăzi, nu s-ar fi bucurat de nici o atenție, eu aș crede că noi am involuat de la Socrate încoace. Reiau și Există ceva comun presei tipărite şi netului. închei – dictatura proletariatului este una dintre cele mai nocive idei născute în istorie, la fel ca și fascismul, dar nici Pierderea unuia dintre aceste medii ne doare la elitismul, care este un reflex al tradiției oligarhice din antichitate nu este bun. Democrația nu ar trebui să încurajeze fel ca pierderea unui prieten. Ambele îmi rămân elitismul. Există elită economică, politică, elită intelectuală, alte elite, toate aceste grupuri, grupulețe nu fac decât să aproape, eu unul nu pot renunţa la miezul îngroape adevărata valoare a individului. lucrurilor. Ah, membru al unei societăți academice, ah, membru al unui club select, etc. Nu, dragii mei, în acest caz, prefer anarhia totală. Nu-mi plac zorzoanele, privirea de sus a unui pitic moral, ifosele unui savant care a muncit mai mult pentru propria glorie. Dar iubesc modestia omului de valoare, a omului care rămâne un copil la suflet, deși are mintea unui geniu. Einstein mi se pare un Socrate al secolului XX, dar mai sunt și alți minunați copii- genii ai timpului nostru. Am dat doar un exemplu. Se spune că orgoliul este semnul inteligenței, talentului, etc. Nici vorbă. Orgoliul este exact partea slabă a minții omenești, este moștenirea omului din lumea necuvântătoarelor, anume de la lei și gheparzi. Acum, eu nu știu dacă omul nu se trage din altă planetă, dar avem și trăsături comune cu unele specii ale faunei pământene. Deși nu neg existența lui Dumnezeu, nu cred în creaționism, problema este departe de rezolvare. De unde am plecat și unde am ajuns? LA MULȚI ANI

CRONICĂ

I.L. Caragiale şi, cronicar muzical

De Dumitru Negoiţă Ziarul "Epoca", între anii 1894-1898, prezintă cronici muzicale sub semnătura lui Caragiale, care la stabilirea sa în Bucureşti, devine şi un abonat permanent al Concertelor de la Atheneul român. Poate şi dintr-o prietenie mai veche cu, Fondatorul primei trupe de operă, George Ştephănescu. Într-o discuţie, spune Ioan V. Florian în "V.B." din 1 febr. 1972, cu fiul lui G. Ştephănescu în anul 1952, spune că în casa lor, Caragiale l-a adus odată şi pe Eminescu. Revenind la ziarul "Epoca", aici apare replica lui Caragiale faţă de articolul austriacului Emil Kolberg Signale, la 18 iunie 1897, în care se atenţiona, penuria de talente bucureştene pe câmpul muzicii. Iată! Replica lui Caragiale: "Vom dovedi, cu acte oficiale că, primadonă română poate cânta alături de cele mai de seamă stele din Europa, vom dovedi că tânărul de la prima violină, D. Rosse, de la formaţia vieneză, Hofpenshausdin, este român din Botoşani. Vom arăta lumii că dispunem de orchestre bune de, muzică cultă, vom arăta lumii întregi cu certificate că, magazinele din Bucureşti, vând foarte multe note de muzică cultă". 9

Eseu | Revista literară Bucovina

Într-un alt articol, cere autorităţilor române să înfiinţeze încă 5 conservatoare, pe lângă cele din: Bucureşti, Botoşani, Ploieşti, Focşani, Craiova şi Galaţi.

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 INTEREVIU PATRICIA LIDIA ÎN DIALOG CU HIDENORI HIRUTA Interviu cu scriitorul de haiku tradiţional japonez

1. Domnule Hidenori, sunteţi unul dintre scriitorii de haiku pe care îi urmăresc şi citesc în mod constant. Vă rog spuneţi-ne mai multe despre dumneavoastră, educaţie, pregătire profesională. Am studiat la Universitatea Akita din prefectura Akita, în nordul regiunii Honshu, Japonia, din 1961 până în anul 1965. M-am specializat în limba şi literatura engleză. Teza de absolvire a fost „The Waste Land” („Ţara Pustie”) de T.S. Eliot, intitulată „Despair and Salvation.” („Disperare şi Mântuirea”).

De Patricia Lidia

Am predat limba engleză la licee din prefectura Akita din 1965 până în 2011. Munca mea de-o viaţă este de a scrie haiku în limba japoneză, precum şi în limba engleză. Am avut doi mentori în ceea ce priveşte scrierea haiku. Unul dintre ei este Dr. Akito Arima, conduce grupul japonez de haiku: Ten'I (Providence). Celălalt este Profesorul David McMurray de la Universitatea Internaţională din Kagoshima, şi cronicar la Asahi Haikuist Network (reţeaua de haiku Asahi) pe lângă Asahi Shimbun.

Cum aţi intrat în contact cu fenomenul haiku şi ce vă place cel mai mult legat de acesta?

În mai 1998, am studiat haiku internaţional şi am început să scriu haiku în limba engleză. Profesorul David McMurray de la Universitatea Internaţională din Kagoshima a venit la Akita şi ne-a ţinut un atelier de lucru privind haiku internaţional la reuniunea JALT (Asociaţia japoneză pentru predarea limbilor străine). El ne-a spus despre haiku internaţional şi ne-a arătat cum să scriem haiku în limba engleză. De atunci am studiat haiku-ul în limba engleză, prin Centrul de Cultură Asahi, unde ne putem bucura de Corespondenţă Internaţional de Haiku cu profesorul David McMurray. Ca mentor al nostru ne dă instrucţiuni şi sugestii cu privire la modul de lustruire şi îmbunătăţire a haiku-ului în limba engleză. Îmi place să scriu haiku în limba engleză în formatul 3-5-3 silabe. Acest lucru se datorează faptului că formatul 3-5-3 este similar cu haiku-ul japonez, constând în 17 moras (sau on), respectiv în trei versuri de 5, 7, 5 moras. 3.

Care sunt poeţii dumneavoastră preferaţi şi poate sugeraţi haiku-ul dvs. preferat din toate timpurile?

Matsuo Basho, Dr. Akito Arima, David McMurray şi Kirby Record în Japonia Michael Dylan Welch în USA John McDonald în Marea Britanie. Kisakata – Matsuo Basho Seishi dormind în ploaie, florile mimozei ude căutând

Dr. Akito Arima

ceva pierdut – purtând căciulă crini albi

David McMurray

tubul de alimentare îndepărtat apus de soare plutind

Kirby Record

cu o singură floare de cireş peste pietre verzi primul vis – drumul spre casă perfect vizibil dopurile sticlelor împrăştiate – el stă meditând asupra galaxiei

Michael Dylan Welch

Haiku scoţian - John McDonald

4. Ca un scriitor prolific de haiku, puteţi să ne daţi câteva detalii despre procesul de creaţie? Unde găsiţi inspiraţie pentru poezia dvs.? Ce vi se pare cel mai provocator în scrierea de haiku? Aveţi o rutină strictă pentru exersarea scrierii de haiku-uri? Eu utilizez la maxim un glosar de cuvinte sezoniere pentru haijinii japonezi şi verific cuvintele sezoniere şi haiku-urile pe Internet. Un exemplu este World Kigo Database (Baza de Date Mondială pentru Referinţe Sezoniere) aflat pe blogul Dr. Gabi Greve: http://worldkigodatabase.blogspot.com/ Sunt membru al trei grupuri japoneze de haiku, ceea ce mă determină să scriu şi să public cel puţin 18 haiku pe lună. De asemenea, obişnuiesc să scriu 12 haiku în engleză şi japoneză pe lună pentru blogul meu şi site-ul personal. Exerciţtiul duce la perfecţiune, dar este necesară şi o observare atentă, o privire profundă şi o bună imaginaţie. Este de asemenea important selectarea cuvintelor şi termenilor cei mai potriviţi pentru exprimarea ideilor, anticipând oarecum imaginile create de haiku în mintea cititorilor.

intereviu | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Haiku-urile mele sunt bazate pe minunile şi frumuseţile oferite de natură, uneori pe temerile sau necazurile pe care ni le dă natura. Prin natură se întelege pământul în sine, precum şi universul. Ele sunt de asemenea bazate pe vieţile noastre, care implică sentimente, gânduri sau dragostea în viaţa de zi cu zi. Haiku este mijlocul prin care îmi exprim înţelegerea sau cunoaşterea intuitivă a realităţii. În primul rând, cea mai mare provocare este intuiţia proprie, încercarea de a conştientiza ceea ce este ascuns sau invizibil, în abisul de lucruri sau relaţii şi să profit de ceea ce este esenţial sau adevărat în ele. În ultimul rând, este o provocare selectarea cuvintelor sau termenilor cu scopul de a-mi exprima ideile cât mai concret şi mai scurt. Rutina mea strictă este obţinerea unei perspective proprii asupra realităţii şi dobândirea expresiilor propriii.

Dintre toate haiku-urile scrise de-a lungul anilor, ne puteţi împărtăşi 3 de care sunteţi cel mai mândru?

vântul lui Basho încercuind tăbliţa de piatră solstiţiu de vară

dezgheţul trezeşte ciuboţica-cucului zori de zi în valea legând o barcă pe care nu o pot nici visa mimosa înfloreşte 6. Care este opinia dumneavoastră cu privire la haiku-ul modern (haiku cu număr diferit de silabe, în care se folosesc metafore şi rime, şi conţin imagini nefireşti, nenaturale, ca idee de bază)? Haiku-ul este împărţit spre analiză printre haijini şi cititori. Chiar şi haiku-ul modern ar trebui să fie scris comprimat şi suficient de condensat pentru a fi apreciat de majoritatea iubitorilor de haiku. Apoi, cred că haiku este cea mai scurtă formă de poezie, care este compusă din trei versuri scurte. Poate că haiku ar putea fi format din trei linii scurte fără reguli. Punctul cel mai important este ceea ce vrem să exprimăm prin această scurtă formulare. Haiku nu este nici impresionant, nici uimitor, fără perspectiva proprie. 7.

Haikai, Hokku şi Haiku. Aceşti termini pot fi foarte ambigui. Vă rog să ne explicaţi, există diferenţe între aceşti termini?

Din cele mai vechi timpuri avem poeme lungi, poeme scurte şi tanka. Ulterior, la începutul erei creştine, poemele scurte au început să fie compuse de doi poeţi, unul scriind în formatul 5,7,5, celălalt, 7,7. Un poem scurt era numit poem scurt legat, adică, o tanka sau un poem scurt scris de doi oameni. Poemele lungi legate, adică o succesiune de 5, 7, 5, 7, 7, 5, 7, 5, 7, 7. etc pentru cincizeci sau o sută sau o mie de versuri încep să apară în ultima parte a erei Heian, 794-858. În prima parte a erei Kamakura, 1186-1339, asemenea poemele lungi legate au devenit extrem de populare, şi a fost numite Haikai Renga, "poezii sportive legate", abreviate la Haikai de compoziţia lor, care a devenit utilizată în toate poeziile şi exerciţiile poetice. Cuvântul „haiku” este un amestec al acestor expresii, „haikai” şi „hokku”, primul poem din versurile lungi legate, „haiku” plus „hokku” devenind „haiku”, cam pe la mijlocul secolul 18. „Haikai", uneori, înseamnă „haiku” şi unii oameni încă utilizează cuvântul "hokku." Haikai sau Renku au murit, practic, în Japonia. Dispreţul faţă de Shiki, 18861902, pentru această formă de compoziţie literară este adesea dat ca motiv pentru aceasta. Cel mai probabil însă, dificultatea inerentă de a găsi patru sau cinci poeţi real în armonie de caracter şi stare de spirit adecvate pentru a îndeplini sarcina dificilă de a-şi scrie o poezie între ei, ar putea fi cauza pentru care această practică s-a oprit. 8. Pe blog-ul dvs. publicaţi haiku în japoneză şi engleză, dar traducerea haiku-ului este o sarcină complexă. Vă rugăm să explicaţi complexitatea acestei sarcini. Aveţi întotdeauna impresia că versiunea tradusă surprinde aceleaşi sentimente ca haiku-ul original? Nu este atât de complicat pentru mine să scriu haiku, atât în japoneză, cât şi în engleză. Acest lucru se datorează faptului că haiku-ul meu este scris din perspectiva mea, indiferent dacă este scris în japoneză sau în limba engleză. Acest lucru înseamnă că haiku-ul în japonez nu este traducere directă şi identică cu cel în limba engleză. Eu scriu haiku în limba japoneză pentru a exprima perspectiva mea din punctul meu de vedere japonez, influenţat de mediul cultural japonez. În acelaşi timp, scriu haiku în limba engleză pentru a exprima perspectiva din punctul de vedere englezesc, influenţat cât mai mult posibil de mediul cultural englezesc. Problema se pune dacă perspectiva mea proprie sau înţelegerea mea intuitivă a realităţii este bine exprimată în haiku-ul japonez şi haiku-ul în engleză. De fapt, ar putea fi aproape imposibil de exprimat acestea în ambele limbi, pentru că eu nu sunt un vorbitor nativ de limba engleză. Dar sper că aş dori să încerc să fac asta, apelând la sentimente universale sau simţuri comune, dincolo de diferenţele dintre culturi şi că haiku-ul va da naştere la o mai bună înţelegere reciprocă şi o mai bună comunicare. Unele versiuni traduse direct sau literal captează cu succes aceleaşi sentimente ca şi cele din haiku-ul original. Dar altele nu. Acest lucru se datorează faptului că mediile culturale sunt diferite. Aşa că, de obicei, încerc să traduc haiku-ul cu ajutorul traducerilor libere, exprimându perspectiva scriitorului exact şi atent. Acest lucru se datorează faptului că punctul cel mai important este ceea ce scriitorul vrea să sugereze.

Ce ţinte scriitoriceşti v-aţi impus pentru viitor? Aveţi cumva vreun proiect haiku în desfăşurare la ora actuală?

Unul din obiectivele mele viitoare este să scriu haiku în limba japoneză, astfel încât cititorii japonezi să le aprecieze impresionaţi şi profunzi. Şi, de asemenea, ca versiunea în engleză să fie apreciată în aceleaşi moduri de cititori din întreaga lume. Plănuiesc să predau haiku şi haiga unor studenţi de la Akita International University începând cu luna iunie. Ei vor dona haiku-urile sau haiga-urile lor Marelui Cutremur din Japonia de Est. Elevii prezintă haiku-urile sau haiga-urile la festivalul şcolii, în octombrie, şi la Festivalul Internaţional din Akita în noiembrie.

intereviu | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Cetăţenii sau vizitatorii vor dona bani, primind în schimb haiku-ul sau haiga-ua lor favorită scris de către studenţii AIU. 10. Aţi putea să ne spuneţi despre Akita International Haiku Network (Reţeaua Internaţională de Haiku Akita) şi istoria ei? Cum aţi devenit implicat iniţial în acest grup şi care sunt responsabilităţile dvs. principale în calitate de Secretar General? În martie 2009, împreună cu prietenul meu am vorbit despre ideea înfiinţării Akita International Haiku Network (Reţeaua Internaţională de Haiku Akita), un grup non-profit. În luna mai, preşedintele şi trei profesori de la Akita International University, un profesor emerit la Universitatea din Akita, trei haijini, un poet tanka, trei poeţi senryu, un profesor limba engleză care predă la liceu şi patru membri ai Asociaţiei japoneze pentru predarea limbilor străine au devenit membrii fondatori.

De Cezar C. Viziniuck

Am înfiinţat grupul cu motto-ul "Toţi încercăm la maxim/ ca în vieţile noastre foarte ocupate / să scriem poezie." Am deschis site-ul web în speranţa ca copiii, precum şi adulţi, să scrie şi să se bucure de haiku, senryu şi tanka, şi că aceştia vor împărtăşi scrierile lor pe reţeaua noastră. În calitate de secretar general, sunt responsabil cu aproape toate activităţile, cum ar fi publicările online, publicarea unui pamflet anual şi evenimente-festival de poezie.

Postul Mare 11. Care sunt unele dintre preferinţele dvs. în materie de scriere şi lectură? Care a fost cea mai bună carte pe care aţi citit-o în ultimii ani?

Vinerea Mare ruga săracului în cutia milei

Printre interesele mele se află Zen-ul şi cultura japaneză. Volumul 1 din HAIKU CULTURA ESTICĂ de R. H. BLYTH. 12.

Există vreo întrebare pe care nu vi-am pus-o şi care este relevantă pentru noi?

Există patru feluri de a scrie haiku. a) livadă de meri –

***

copacul uscat rămâne în flori roşcate b) Livadă de meri –

ultima cină în jurul fântânii ciorile la sfat

copacul uscat rămâne în flori roşcate c) Livadă de meri – Copacul uscat rămâne În flori roşcate d) livadă de meri / copacul uscat rămâne / în flori roşcate

***

Eu prefer varianta a), deoarece haiku înseamnă frază în japoneză. Haiku-ul este forma cea mai scurtă de poem consistând în trei versuri, nu o propoziţie. Cu toate acestea, depinde de autorul de haiku ce variantă de scriere alege.

fum de tămâie biserica pustie în zi de luni

***

lumânări ce ard în pragul Invierii doar un călugăr

***

Postul Mare în clopotnița din sat numai ciorile

Pictură de Utagawa Hiroshige (1797-1858)

intereviu | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 RECENZII NĂLUCA NOPȚII DE MIHAI GANEA COMENTATĂ DE VIRGINIA PARASCHIV

Locurile comune şi transcendenţa

Năluca nopţii

Năluca nopţii, discursul poetic imaginat de Mihai Ganea, induce, la o primă şi grăbită lectură, o stare de perplexitate. Avem de-a face, în aparență, cu o suită de imagini şi de expresii „sustrase” din arsenalul cutumiar poetic şi religios. Rezultanta este însă o alcătuire poetică inedită şi ciudată, care nu se lasă lesne decriptată. De aici şi deruta receptării. Unii cititori oneşti şi chiar de bună credință au afirmant că se află în fața unui experiment poetic, dar nu lau putut defini coerent şi argumentat. Poemul surprinde prin contradicția în termeni şi ideatică, „nu are logică”, susțin consumatorii de literatură predispuşi să dea verdict după prima lectură. Şi totuşi...un text care a stârnit controverse până la scrâşnet sau furie clamată cu violență ( a se vedea reactivitatea unei părți dintre participanții la cenaclul scriitorilor din Baia Mare), se cere cercetat şi citit oarecum inițiatic. Este ştiut deja în mediile literare că Mihai Ganea, ca autor, nu alimentează, nici în proză, nici în versuri, confortul biologic , lenea de gândire şi autosuficiența...

De Mihai Ganea supuşi umerii nopţii se lasă peste lăcaşul din grotă secera lunii clipeşte condescendentă mai sus de cea de-a cincea întâlnire cu pământurile descompuse de umbre

armonia pandorelor în fugă spre podişul cel mare, o smulse din calea spiritului iar ea a doua nudă trecu prin punctul stăpânirii de sine înaintea şarpelui

muşcând uşor din bucuria de a trăi acesta abia îşi descuamase gândul viclean printre bambuşii din grădină mângâind stâlpul cerului cu tihnă

atingând călcâiul stâng al nudei cu limba despicată în trei se căţără lacom peste gamba străvezie spre pulpa şi coapsa ce-l ademeneau adulmecând otrava neîmplinirilor de la înţepenirea prelungită

iată şanţul cu apă murmură el îmbrăţişând ca o spirală pântecul rotund prin locul săritorilor în cerc

a doua nudă dezgoli şarpele sprijinindu-l de sânul stâng acolo unde freamăta întâlnirea miresmelor de unde îl duse spre gâtul ei alb aplecat spre umărul drept atingându-l cu bărbia nestâmpărată pe capul pătrat în timp ce acesta privea cele o sută de amânări

din mlaştina ierburilor otrăvite izăreau ochii altei năluci Năluca nopţii

bărbatul geamăn privea prin

Să revenim asupra textului incriminat. Autorul îşi pune poemul la adăpostulul unui generic biblic uzual şi extrem de măgulitor pentru nevrotica specie umană. Trimiterea explicită din motto la enunțul care consacră divinitatea seminției umane , provoacă o stare de aşteptare pentru un text-ceremonial , consacrat superbiei transcedentale a condiției umane. Titlul poemului aproape că scapă de sub control, involuntar suntem trimişi în zona imaginarului poetic romantic. Debutul de poem stă sub semnul unui demers părelnic elegiac , cu infuzii clasicizante de pastel. Poetul consemnează dualitatea întunericlumină cu recuzita toposurilor romantice antinomice, noapte-lună. Noapte cosmică reductibilă, prin personificare, la o entitate ființială De Virginia Paraschiv ostenită şi gârbovită, ce caută a-şi găsi adăpost în întunericul generic dintr-o grotă pământeană. Noapte peste noapte, noaptea din văzduh, laolaltă cu noaptea de pe pământ, în simbioză şi armonie.”Secera lunii”, clipeşte şăgalnic şi complice din înalt, solitară şi semeață . Reprezentarea lunii, prin sintagma-simbol a tăişului de lumină , comportă un amendament stilistic care abate exprimarea de la regula comună de limbaj. Apare ca element surpriză, în completarea enunțului verbal, un element predicativ suplimentar cu valoare de epitet. Ineditul valorii lexicale vine din inserarea unui neologism cu valoare de epitet personificator, „condescendentă”. Polisemia acestui termen, aproape imperceptibilă în uzul comun al comunicării de tip urban, polisemie care încorporează simultan două valori în aparență contrarii, o valoare pozitivă, aceea a bunăvoinței şi empatiei, şi o valoare peiorativă, aceea a unei aroganței, a privirii ironice „de sus „ creează o inedită ambiguitate. Polisemia furnizoare de ambiguitate intermediată de un neologism, vine să ne reamintească mijloace specifice de expresie ale simbolismului. Într-un context minimal, subzistă aşadar, motivul romantic al nopții în contradicție cu motivul luminii de expresie simbolistă. Identificăm aşadar şi în planul expresiei verbale acelaşi recurs la coexistența principiilor contrarii , dualitatea. Poetul recurge aşadar la dualitate ca principiu de referință, în plan imagistic, în planul expresiei verbale, cu loialitate a expresiei poetice față de dualitatea de fond, principiul perechilor originare, El şi Ea. Succesiunea de tablouri vivante ale seducției şi împerecherii în intenție sau în fapt , aduc în prim plan de referință, înstrăinarea poetului de clişeul biblic al păcatului originar. Triada El, Ea şi Ispita şarpelui demoniacă este dispersată şi substituită cu o abordare din perspectiva învățăturilor orientale, infiltrate în mentalul european. Percepem în dinamica imaginilor dualitatea yn şi yang. Poetul asimilează principiului feminin o protagonistă la care Biblia face o vagă referință, dar care în alte religii şi culturi, este izvor de băsmuiri ale magiei negre, blestemate. Creatura cu nume Lilyth, perechea gemelară a bărbatului primordial. S-ar zice un eşec al primei faceri a speței umane, conform unor versiuni atestate în folclorul evreiesc. Această Lilyth, nenumită în poem, însoțindu-se cu şarpele demoniac, va deveni ea însăşi demon feminin al nopții, exilată în mlaştini stătute şi otrăvite. În Biblie apare doar aluziv şi foarte vag, ea este chiar Năluca nopții, în poemul nostru este denumită abstract şi rece , prima nudă. Femeia biblică unanim acceptată de cultul creştin, este numită de poet, a doua nudă, succesoarea ignorantă şi inocentă a creaturii pasionale şi devoratoare de energii. Două protagoniste imaginate într-o existență simultană şi concurențială în planul ispitirii sexuale, contemplate de „bărbatul geamăn”, absent din cadrul pătimirilor senzuale, inert, martor unor scene erotice halucinante, sau consumator placid de resturi pasionale. Dacă ne raportăm la dualitatea metafizicii chineze, înregistrăm, în desfăşurătorul textului poetic, una şi numai una , componenta feminin întunecată, cea a confuziei şi a nedeterminării coerente. A doua nudă îşi pierde controlul de sine şi tânjeşte după o experiență exotică, în irealitatea maladivă a imaginarului, cochetează cu propria sa nedeterminare şi ispită, şi sfârşeşte în plictis şi dezamăgire, este victima unei aventuri eşuate, vegetează şi somnolează hipnotic într-un proiect ratat. Prima nudă, lacomă de senzații, posesivă, preia inițiativa şi ea, femela cea dintâi, împinge şarpele ireversibil în ispită. Imaginea erotică a împerecherii între cele două creaturi ( a doua nudă prin întoarcerea la bărbatul predestinat, s-a întors cu plictis şi resemnare la condiția umană) este, simbolic vorbind, o spirală inversă, o spirală involutavă. O spirală ce precede coborârea în beznă, în abis, unde pândeşte Prințul cu solzi de foc al Iadului . Pentru prima nudă se petrece prima cădere şi scufundare în elementul umed al mlaştinii dimpreună cu şarpele epuizat de fertilizare prin exersarea spiralei vertical ascendente, întru perpetuarea malefică a seminției sale. În fond, instinctele reziduale revin la matca lor, în fundătură fără deschidere şi perspectivă. Imaginile cinetice se succed dramatic în poem, din noaptea cosmogonică, protagoniştii dispar , pe rând, două perechi, o pereche din două creaturi damnate, o pereche din două făpturi ce nu-şi înțeleg determinarea şi şovăie nedumeriți şi vulnerabili între tărâmuri. Nici şarpele nici bărbatul geamăn nu pot fi identificați ca însumare de însuşiri masculine, yang. Sunt haotici şi nonvoliționali, se lasă purtați de val, de meandrele seducției feminității. Poetul susține demersul imaginar printr-o stranie inserție lexicală a unor expresii metaforizante cu efect de ambiguitate derivată din simultaneitatea semnificațiilor . Deschiderea poetică provoacă cititorului-tălmăcitor de text piste evazive de identificare şi interpretare. Să ne oprim la „ a cincea întâlnire cu pământurile”. Enunțul conține numeralul cardinal fatidic care, în contextul scenelor de sorginte biblică, ne trimite la „cea de a cincea zi”, numai că referința contextuală se raportează la „pământurile descompuse de umbre”. Luminozitate şi opacitate, într-o alternanță dramatică, imagine plastică a des-facerii, absolut înstrăinată de „ziua a cincea” a Facerii. Expresia „bucuria de a trăi” trimitere instantanee la spiritul senzualității hedoniste, pare chiar un loc comun, limpede, neechivoc, adecvat creaturii instinctuale. „ Colina negustorilor de umbre”, un enunț care, în structura integrală a poemul, sugerează cumva un întuneric difuz generat de un talcioc derizoriu antropomorfizant, aşadar un întuneric accidental, de o dimensiune şi densitate minimală. Se poate continua pe firul

fereastra cerului peste

CRONICĂ

colina negustorilor de umbre

Recenzii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 O ZI DIN VIAȚA UNUI MARE PĂMÂNTEAN

din izvorul podişului întâia nudă muşcă în carnea copacului de taină încercând să zămislească noul verb cu gura plină de sevă vântul împrăştia asfinţitul penelor de dimineaţă mirosind flăcările

întâia nudă se abandonă întâiului şarpe împreunându-se cu focul

bărbatul geamăn se apropiase de a doua nudă aceasta îi întinse plictisită cotorul aruncat de înaintaşa sa renegată din care înghiţise cu lăcomie restul cu sâmburi încă fierbinţi

are gust de sânge, gândi bărbatul geamăn înecându-se în graba primăverii şi dilatându-şi uşor partea din mijloc a gâtului proaspăt diseminat

prin faţa lor prima nudă trecu chicotind strângând între sâni capul întâiului şarpe acesta îşi vârâse adânc coada în pântecul robit de golul nezămislirilor însămânţându-l cu germeni şi clone

dispărură în beznă unde patru zei cu mâinile din umbră îi aşteptau dormind în peştele cu solzi de metal incandescent

în urma lor Stăpânul încuia grădinile cu vâlvătăi din care muşcau demoni mutanţi defloraţi de blestem

dintr-o dată bărbatul geamăn şi a doua nudă se treziră din semne şi frunze alergând cu mâinile pline de aburi

porţile cerurilor se deschiseră închizându-se apoi în candoare şi taină

Din Jurnalul de...azi ! Cu toții ştim ce înseamnă bucuria pentru noi şi câtă nevoie avem de această stare sufletească,pricinuită de mulțumire. Cum timpurile multora nu ne-o mai pot aduce, de ceva vreme am hotărât să-mi ajut semenii dar şi pe mine," aruncând mingea la plasă" cum se spune, după chip, asemănare şi pricepere, aşa am ajuns să creez ciclul - Bucurii autocreeate - prima carte,botezând-o - Din măruntele colecții - scoasă de la tipar în primăvară.Acum,în plină toamnă, împlinind şi-o sumă rotundă,atât în publicistică dar şi-ntr-un număr de cărți, aştept de la aceeaşi tiparniță din Bucureşti, pe cea de a doua carte din aceast ciclu,intitulându-se: Pasiuni din ...Amintiri !Bucuria aşteptării,este atât de mare încât am dorit să-mi deretic prin casă şi s-o mai luminez, iar această lumină a venit şi cu-n mare dar, o carte intitulată "O zi din viața unui preot". Astăzi( miercuri),mulțumit de liniştea nopții, de dimineață am luat De Dumitru Negoiță această carte din propia-mi bibliotecă, urmând ai da curs citirii în orele serii, numai că, nu am mai putut-o lăsa când mi-am dat seama câte bucurii cuprinde. Pe scurt, această lumină vie, după cum bine ştiți nu mă joc de-a cuvintele, după ce se întoarce,la şfârşitul lui august de la Soroca(invitat de Consiliul Raionului),dintr-o vizită cu caracter cultural, trece prin Chişinău, pentru a lua parte la festivitățile de ziua Independenței şi după câteva,alte opriri prin lăcaşuri "Ortodoxe"basarabene se întoarce acasă, povestind minunatele întâmplări de prin localitățile, fie vama (Continuare din pagina 11) Sculeni, fie popasul de la Mitropolia Iaşi... interpretărilor speculative ale expresiilor figurate, ajungînd,împreună cu întreaga delegație, în oraşul dar pedalând pe fiecare detaliu al logosului iubirii, atunci cînd viețuitorii de la Muntele Athos,sunt poetic, în căutarea unor sensuri criptate în la "rugăciunea de aur"...Nominalizând întreaga cuvânt, se pierde în ceață imaginea, destinată delegație,vis-a-vis de aşezământul acestora,Sava percepției directe, nemijlocite. Toposuri Bogasiu,la ceas de noapte, cu lux de amănunte, ne romantice şi simboliste, combinate alchimic cu spune cine a fost,este şi cum poate sta atâta iubire noțiuni explicite ale practicilor medicinii într-un suflet,fie-n mersul pe jos de acasă la"Mireasa orientale, un logos poetic programat auctorial în Oraşului (Casa Domnului, propiul lăcaş-construit-, parametri de maximă ambiguitate, şi o rezultantă Catedrala Municipală"Sfântul Sava"din Buzău) ,fie spectaculoasă, un efect de imagine ireală, cu"Gândacul zburător", aşa cum defineşte Domnia Sa, maşinuța(o mică bijuterie ce consumă 2 litrii de atipică. Motivul şarpelui convertit într-o motorină la o 100 kilometrii) şi,cu ajutorul căreia ne simbolistică ascunsă a spiralei, în fond, de ce nu, poartă prin, BUCURIILE AUTOCREEATE, de Mihail Năluca Nopţii ne propune o călătorie, o Mare Milea(numele adevărat al autorului),proaspăt Călătorie, prin corpul uman astral, decăzut din membru al U.S.R., fie Aşezămintele de la aura originară a divinității. Conchide implacabil Câmpeni,Ulmeni ori Năeni, fie Campusurile de la poetul: „porțile cerurilor se/ deschiseră Bisoca,Maliuc din Deltă ori Câmpeni...toate adunate închizându-se apoi/ în candoare şi taină/ era încă în Fundația Sfântul Sava de la Buzău. o zi a şaptea. Să înțelegem cumva că O o o o, câte ar fi de spus despre"O zi din viața unui dintotdeauna şi de-a pururea, cele 7 Zile ale preot",când citeam prin cărțile Domniei sale Creației se deschid şi se închid într-o acoladă că,România-i "grădina Maicii Domnului",stăteam şi repetitivă şi monotonă a răului nemântuit din mă întrebam,cum,de ce ?Acum am aflat câte om? Sau poate POETUL covârşit de contradicțiile ceva,iată !scrieți ROMÎNIA şi,cum spune, autorul insolubile din paradigmele sacrosancte ale lumii cărții,cuvintele desfăşurate,formează alte trei cuvinte civilizatoare, lasă liberul arbitru al imaginarului să "OM ÎN RAI". compenseze insuficiența cognitivă? Mihai Ganea ...Doamne !Fie-mi iertat,am simțit atât de multă face o temerară tentativă: însumează locuri modestie la acest,Mare om,care,pe lângă preot,este comune ale gândirii modern urbane , le şi profesor şi doctor în ştiințe, promotor obnubilează printr-un puternic imaginar al cultural,salvator de lăcaşuri părăsite,creeator de senzualității inocente, obligă cititorul să muzee,iubitor de fapte umane,salvator de transgreseze din materialitate brutală şi informă oameni...şi,aş numi, după ce am citit cartea - O ZI DIN VIAȚA UNUI MARE PĂMÂNTEAN- ce ne învață mereu, în inefabilă şi pură transcendență. cu lux de amănunte : Cum să facem să ne fie mai bine ? Virginia Paraschiv, 9 martie 2012 ...Astăzi,doar am citit şi-am scris...Nu !Chiar dacă,am simțit multe bucurii că m-au cuprins, o rază şi-o adiere au avut grijă să nu mă înec...

era încă o zi a şaptea

PROZĂ SERGENTUL GRIGORE A LUPULUI

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 – Ia uita i-vă la el!... Lampa mă-sii de mucos azi i mâine! Nici una, nici două «Mai bine v-a i duce acasă nene Grigoare!», ’tui ceapa lui de căcănar! Îsta-i cârciumar-r-r?... Vă spune sergentul Grigore a’ Lupului că nu e! Nu e, pentru că nu are pic de re pect pentru camarazi! Asta s-o ti i de la mine! Geaba are halat alb, ca felcerii, dacă botează « libovi a» cu apă, ’tui botezu cui l-a închinat! Iar când mi-e mie lumea mai dragă «mai bine v-a i duce acasă nene Grigoare!» Acasă, ai?... Sergentul Grigore a’ Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor al ii, a a să ti i! Păi eu în cârciuma lui Iankel, beam până-n zori i cânta-a-am, de se cutremurau geamurile «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат Пусть солдаты немного поспят...»1 Iar ăsta... «mai bine v-a i duce acasă nene Grigoare!» Acasă, ai? De parcă noi doi am fi îmbrăcat deodată «ghimnastiorca»2, sau am luat Budapesta împreună, eu nu tiu? Sau poate a pierdut i el piciorul pe front, ca mine?... «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат Пусть солдаты немного поспят...» Colac peste pupăză, o mai aduce necuratul i pe babă «vino Grigore acasă...» i stă pe capul meu cu «vino Grigore acasă!». De-mi vine să mă duc cât văd cu ochii, dar acasă nu mă duc! Nu-u-u! Sergentul Grigore a’ Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor al ii, a a să ti i! Acum «vino Grigore acasă!...» ai?... «vino acasă», dar când eram sub Budapesta nimeni nu-mi spunea «vino Grigore acasă...». Pa tele mamii ei de via ă! Nimeni nu mă chema atunci din iadul războiului, când îmi fluierau gloan ele pe lângă ureche, i cădeau bombele de ziceai că-i sfâr itul lumii, urlau motoarele i nechezeau caii, trozneau căru ele răsturnate i se văitau de moarte răni ii, atunci nu mă chema nimeni «vino Grigore acasă...», iar acum «vino Grigore acasă...», ai?... N-o să fie cum vre i voi bă, niciodată! Sergentul Grigore a’ Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor al ii, a a să ti i! Pentru că voi nu a i luptat cu mine sub Budapesta. «Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат Пусть солдаты немного поспят...» A i privit voi moartea-n fa ă? A i călcat pe pământul a ternut de mor i i de trupuri sfârtecate? Ai? Pa tele mamii ei de via ă! De ce nu-mi spunea nimeni atunci «mai bine v-a i duce acasă nene Grigoare!» De ce nu m-a chemat nimeni «vino Grigore acasă...» De ce?... Iar acum «vino Grigore acasă...» Sergentul Grigore a’ Lupului se duce acasă când vrea el, nu când vor al ii, a a să ti i!

De Mihai Hafia Traistă

«Соловьи, соловьи, не тревожьте солдат Пусть солдаты немного поспят...» 1 Privighetorilor, privighetorilor Nu tulbara i somnul solda ilor, Lăsa i-i să mai doarmă un pic.

Mustangul

2 Ghimnastiorca – (rus.) căma ă soldă ească.

De Mihai Hafia Traistă

bunului meu prieten Eduard Antonian Eu sunt mustangul stepelor divine şi coama-n vânt mi-o port ca pe o ninsoare, eu galopez prin visul neînceputelor fecioare, pe mine mă nechează doar mânzele virgine. Pe mine toamna mă cere, să fiu doar al ei şi ploaia mă vrea, şi mă plânge… Dar cum să fiu amantul ploii? Când prin sânge îmi curge focul şi din ochi îmi scapără scântei. Eu sunt cel neatins de ham şi fier, eu sub poveri, nu-mi încovoi spinarea, la drum purced doar când simt chemarea în trupul meu de vânt şi cer. Pe la răscruci eu nu voi da cu banul, căci însuşi drumul îmi plânge sub copită, iar clipa cea mai tristă îmi pare fericită… Credeţi-mă vă rog! Eu sunt Edy Armeanul.

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 LA COTUL DUNĂRII O zi frumoasa de Mai nu-l lasa sa doarma prea mult dupa schimbul de noapte la pompele de apa care alimentau cu apa orasul din statia de colectare si epurare a apei din Dunare si pompata in turnul de apa asezat pe dealul ce strajuia partea asta de Dunare.

Grădină fără flori

Mitrica avea aranjata in ziua asta, dimineata, o intilnire la o partida de table cu vechiul lui partener in speranta ca ziua de odihna este bine s-o faca in felul acesta sub salcia batrana infipta cu radacinile adanc in locul unde de multe ori ajungeau valurile Dunarii in revarsarea ei. Nu departe de salcie se intindea plaja cu un nisip min ca asternut dupa o imbaerein apa racoroasa a Dunarii in annotimp de vara. La cativa zeci de metrii de salcie, in josul Dunarii era si un izvor cu apa rece, frumos amenajat in beton si cu doua tevi de scurgere a apei pentru cei ce doreau sa bea apa de izvor. Multi calafateni veneau si luau apa de baut de aici pentru acasa. Prietenul lui Mitrica era deja asezat la umbra salciei iar sticlele cu bere ele puse la racit in jghiabul apei reci dela izvor, asteptand doar sa vina Mitrica la partida de table.

De Vasilisia Grădinariu Crăciun

azi ninge cu încrâncenare peste câmpia încă verde cad macii roşii din picioare sub coasa morţii inerente de după deal apare ura în straie noi de sărbătoare şi-ntr-un triumf rânjeşte gura peste edenul care moare s-a-mbogăţit vara pesemne de la vecini cu înc-o floare de ce a luat, nici ea nu ştie că doar avea grădină mare acum priveşte-a neputinţă cum trandafirii-i mor pe rând cum corbi hulpavi sfâşie păsări ce moartea o primesc cântând e cea mai aspră judecată şi vara n-are-apărători rămâne palidă şi dreaptă lângă pustiul fără flori şi iarna aspră o îngheaţă şi sângele prinde rugină va mai putea vreodată oare să-şi facă iarăşi o grădină ?

Mitrica,mecanic la statia de familia lui, sotia si un copil, in doua despartitor cu pompele de apa care nu fie vorba. Duduitul pompelor nu locuirea insa alta casa acolo nu exista. aproape de doi ani ca varsta, cu greu zgomotul pompelor. In ziua asta sotia langa alte treburi de gospodarie avea si greu putea sa aiba grija si de Ionel. la treburile de casa ale sotiei se grabea lui de sub salcie, chiar daca nu noaptea de servici.

pompare a apei, locuia cu camarute anexe perete mai de liniste nu putea sa faceau deloc placuta Cu greu, copilul lor Ionel, sa obisnuit cu lui Mitrica, Stana, pe zi de spalat rufe si cu Mitrica insa, cam absent sa iasa pe usa la intilnirea dormiseprea mult dupa

Cu palaria pe cap si cu cutia de vorba scurta de plecare se grabea sa un repros in glas rugator ia propus sa-l avand se de facut mancare si de spalat greutate ca la jocul lui de table sa aiba

table sub brat si cu o iasa pe usa cand Stana cu ia si pe Ionel cu el, ca ea rufele nu este mare grija si de copil.

De Ionel Petrişor

Nu prea bucuros de rugaminte l-a luat in brate si pe Ionel, care inca nu avea nici doi ani si ne-mai ascultand si alte vorbe spuse de catre Stana la plecare,intrata deja in treaba la spalatul rufelor. Ajuns la locul de sub salcie, prietenul cu rabdarea deja un pic peste, nu prea a fost bucuros de prezenta copilului. Si cu umbra de grija in plus si copilul lasat langa ei. Prinsi in jocul de table au pierdut din vedere copilul care dand de nisipul fin si caldut a plecat de langa cei doi jucatori spre malul Dunarii si atras de privelistea si susurul apelor Dunarii a ajuns pana la malul ei si cum a dat de apa, lui placand-ui balaceala acasa in albia cu apa, a intrat in apa Dunarii, aflata intr-o stare linistita si de-odata sa dus in apa peste cap. In locul unde a intrat el in apa se afla o groapa facuta de cei veniti la plaja ce-si puneau la racoarea apei sticlele cu bauturi. Groapa fiind destul de adanca copilul cazand in eaapa a trecut peste capul lui sufocandul. N-a mai putut iesi la suprafata cu toata incercarea lui. S-a intamplat ceva de alta natura care ia fost salvarea dela inec. In plin joc la table partenerul de table a lui Mitrica a pus deoadata speriat, unde este Ionel. Amandoi au lasat repede jocul si au inceput sa caute pe Ionel dupa urmele lasate pe nisip si in felul asta au ajuns la locul unde copilul intrase in apa. Privind si locul si apele cugatoare ale Dunarii privirea nu le-a fost oprita de plutirea copilului pe apa Dunarii. In disperare Mitrica si-a bagat mainile in apa in locul unde erau urmele copilului si a simtit corpul copilului pe care valurile Dunarii nu reusisera sa-l ia cu ele. L-a prins cu mainile si la scos din apa incercand sa-l readuca la viata prin masaj pe piept si stomac crezind ca copilul are apa in plamani si stomac. Copilul insa nu inghitise apa si nici in plamani nu avea apa. Un impuls venit la copil in momentul primejdiei a facut sa-i blocheze si respiratia si reflexul de inghitire a apei. Tmpul scurt de blocare a fost deajuns pentru venirea lui in ajutor prin strigatul partenerului "Unde este Ioenl ?". In felul asta jocul de table a fost luat de apele Dunarii in locul copilului iar Mitrica a luat-o in graba spre casa nu numai cu cutia de table in brate ci si cu Ionel care putea sa fie purtat de valurile Dunari spre o alta lume. Ajuns la usa caasei se pregatea sa-si explice intr-un fel intoarcearea devreme acasa si punand mana pe clanta a incercat s-o deschida usor, fara prea mult zgomot insa ceva l-a impiedecat la miscarea lui, usa opunand o rezistenta la deschidere. Prin incercare repetata a reusit s-a deschida sa vada dece nu se deschide. Pe podea linga use era lesinata Stana. Inca o incercare pe capul lui pentru a o trezi din lesin ca si pe Ionel dupa ce l-a scos din apa. Trezita din lesin, Stana ia explicat lui Mitrica despre o viziune pe care a avut-o despre Ionel in stare de mare primejdie vazandu-l in apele Dunarii. In momentul ala a strigat ajutor si apoi nu mai stie ce s-a intamplat. Si asa se termina poveste despre o intamplare la Cotul Dunarii, intr-o frumoasa zi de Mai, la o partida de table sub o salcie langa izvorul cu apa rece Baba-Lupa, izvor la care Ionel la varsta lui de 11,12 ani venea cu damigeana sa ia apa de izvor dela Baba Lupa pentru negustorul la care Ionel ajunsese baiat de pravalie.

2012-03-31

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 ILUZII DE STICLĂ

De Vasilisia Grădinariu Crăciun

Azi dimineaţă, nu-mi doream decât să dorm. Un somn lung al uitării de mine, de lume, un somn lung fără vise, cu pleoapele strânse ca să nu alunece printre ele lacrimi adormite. Din păcate, nici măcar eu nu am putut să plâng. Picătura de apă sărată şi tristă rămăsese captivă acolo, în spatele privirii rătăcite, şi nu dădea semne că ar vrea să-mi mângâie obrajii. Am senzaţia ciudată că nu-mi mai aparţin – şi asta ar fi pe undeva poetic – dar, din nefericire, sunt doar deposedată de iluzii şi, implicit, de lacrimi. E vina mea recunoscută că le-am lăsat să se adune. Păcatul, blestemul şi fericirea mea strivită sub rădăcini de copaci. Lacrima aia încăpăţânată mă enervează atât de tare, încât aş scoate-o afară cu unghiile. Măcar o dată, însă, vreau să mă eliberez de întuneric într-un alt mod. Sunt lucruri care dor mai mult decât ghearele când sfâşie. Sunt cuvinte şi gesturi care, în micro-secunde, îmi pot face visele cioburi.

Am văzut, am simţit cum şi-a întors privirea de la mine, evitându-mi buzele şi scuzele şi explicaţiile, am perceput aproape real sunetul imaginilor de sticlă din mintea mea, spărgânduse, inutile, de asfalt. Ce să mai fac cu ele, dacă însăşi oglinda care le făcea reale e acoperită cu umbre şi praf? Cine cânta „minunile se nasc şi mor"?!. Mi-am petrecut primele ore ale dimineţii citind din „Istoria iubirii”, sorbind fiecare cuvânt, fiecare rând ca şi cum viaţa mea s-ar agăţa de ele. Secunde numărate precis în care am călătorit prin carte. O constatare interesantă: toţi oamenii simt că iubesc unic. Întotdeauna istoria iubirii începe cu căderea din Rai, pentru fiecare Adam şi Eva rătăciţi prin lume. Continuarea e doar încercarea disperată de-a se întoarce la originile pure ale sentimentului. Două cuvinte îmi vin în minte, în tot ceea ce priveşte aceste poveşti: frumos şi zadarnic. Am ieşit în cele din urmă pe stradă, sperând că forfota oraşului îmi va linişti furtuna de dinăuntru. Cinematograful „Copou” anunţă premierele săptămânii, parcul răspândeşte prin aer miresme de ceai şi oamenii trec pe lângă toate acestea, ca şi cum nu le-ar observa, purtând fiecare câte o istorie implicită a iubirii, bine ascunsă în buzunarul de la piept sau în genţile de firmă şi gesturile à la mode, o istorie a iubirii concluzionată invariabil cu doza de detaşare necesară supravieţuirii. Aproape le înţeleg indiferenţa existenţială. Aproape le-o iert. Şi le-o invidiez, astăzi, cum nu se poate mai mult. Înainte să ies, am avut parte de câteva momente de ezitare. Absurd, dar nu ştiam cum să mă îmbrac. Sunt exact momentele acelea în care te întrebi: să plec aşa, aiurea, cu o pereche de blugi jerpeliţi şi o cămaşă oarecare, ca să port evident un soi de etichetă a neputinţei, pe principiul „n-are rost” sau să arăt mai bine ca niciodată, să strălucesc sub soarele de după ploaie ca şi cum m-aş răzvrăti împotriva tristeţii mele şi a neputinţei de-a face altceva? Cochetăria planificată poate să mai aştepte. Am coborât aproape sprintenă, agăţându-mi haina în uşa liftului, am coborât cu blugii uitaţi de mult de trend, purtând un pulover oarecare şi o urmă de ruj, care s-a şters oricum de la cafea. Am coborât cu telefonul, portofelul şi o carte, cu gândurile zbătându-mi-se în buzunarul strâmt. Aparent, eram o trecătoare nonşalantă cu umbra amară de toamnă timpurie, ca toţi ceilalţi. Ştiam însă că n-am nici puterea, nici detaşarea, nici normalitatea lor. Coperta „Istoriei iubirii” strălucea firav în soare. Mi-a atras atenţia „Fata cu cercelul de perlă”, uitată pe colţul unei tarabe pline de Cărtărescu, Coelho & Co., colecţia „Chic” şi alte apreciate exemplare de carte contemporană. „Belle de Nuit” nu e pe nicăieri. Partea bună e că nu mai văd aberaţia de roman ultraplagiat. Partea proastă e că mă gândesc câte sute de „literaţi” au cumpărat-o. În sfârşit, îmi întind mâna după „Fata cu cercelul de perlă”, mă uit după preţ şi mă gândesc că nu am neapărat nevoie să merg la Consfătuirile de azi cu taxiul. Plătesc, adâncită în gânduri şi bucuroasă că am găsit cartea, fără să schimb o vorbă cu vânzătoarea. Îmi zâmbeşte amabil şi îmi spune „lectură plăcută”. Dau din cap în semn de „mulţumesc” şi plec mai departe spre… nu ştiu unde. Îmi imaginez că dacă, femeia de la tarabă, ar ţine un jurnal, ar putea scrie în el aşa: „o fată tristă – şi, probabil, mută – a cumpărat astăzi o carte despre pictori şi muze”.Cobor Copoul agale şi ajung în Centru. În spatele cinematografului „Victoria” există un parc. E acolo, verde şi aproape mereu pustiu, aşteptând parcă suflete derutate de zgomotul colorat al oraşului. Mă aşez cuminte pe o bancă, schiţând, doar pentru mine, un zâmbet. Până la începerea şedinţei mai sunt cinci ore. Am timp de gânduri, de zâmbete amare, de istorii de iubire. Şi de un singur telefon, la care mi-e, în primă fază, teamă că nu mi se va răspunde. Dar astăzi am noroc, sau poate vocea mea e dorită în liniştea aparentă a unui înger trist. Cuvintele îşi pierd cronologia. Dialogul se dezbracă de metafore, pliindu-se bine pe adjectivul englezesc „brief”. „Eşti bine?”. „Nu”. Cât de ciudat de simplu e să distrugi într-o secundă iluzii care abia prindeau viaţă! Zâmbetul amar nu mi-a părăsit buzele. „Te sărut!”. „Şi eu…” Unele răspunsuri sunt doar ecouri ale dorinţelor pe care încercăm să le ucidem sistematic. Oamenii-şi spun „te voi iubi totdeauna”, dar de cele mai multe ori eternitatea lor se consumă în răstimpuri terestre. Nu există certitudini şi nici clauze contractuale în dragoste, de acord, dar aş vrea din tot sufletul să pot înţelege de ce există concluzii, verdicte. Sau aş vrea să le contrazic.Întorc pagină după pagină din „Istoria iubirii”, ca un copil curios care descoperă marea. Întorc încă o pagină din cartea iubirii mele, în timp ce paşii mă poartă spre casă. Poate totuşi va fi bine. Lacrima ezită, în continuare, stupidă şi rebelă, în spatele ochiului obosit. Paşii apasă asfaltul, soarele îl pregăteşte de iarnă. Oamenii trec grăbindu-se spre nicăieri. Eu merg doar spre casă, decisă să mă scutur de câteva gânduri în scris, în camera mea dezordonată cu miros de santal. Cafeaua mă aşteaptă, multă şi rece. Îmi voi desena, cu rujul, un zâmbet pe faţă şi voi străluci de dragul iluziilor de sticlă. Mai sunt doar trei ore şi începe o şedinţă plictisitoare la care, din păcate, trebuie să merg.

proză | Revista literară Bucovina

Cerul pe care l-am adunat împreună De Vasilisia Grădinariu Crăciun

dacă-ntr-o zi clepsidra îmi va muşca şi ultima culoare e semn că am să plec spre alte lumi… în drumul lung voi arunca pe umeri căruntele poteci până un verde crud va înflori în mine… în moarte se respiră greu… dar prinde-voi puteri din slava cea curată sorbi-voi zările-n puhoaie… şi viaţa iar va curge ca o sevă de vorbe neterminate… dacă totuşi dragul meu va trebui să plec păstrează-mi zâmbetul… eu voi întinde mâinile spre cerul pe care l-am adunat împreună şi muguri noi îmi vor reda surâsul…

Iubire

De Boris Marian Tentacule, tentații se desfășoară-n spațiu, Se împreună vise cu geamăt și nesațiu, Întrevăzute glorii uitate în unghere, Spre altă lume caut, sosește o părere. Neînfrățite sfere, ca sânii unui nud, O clipă, te ascunde un întuneric crud, Zâmbești, culori, palete sub ochiul tremurat, Iar vălul cade liber, trăiești neîmpăcat. Din umbre crește cercul, ne înconjoară strâns, Același țărm așteaptă, același râs și plâns, Iar fulgerele toate se-adună la final, Îmbrățișați rămânem în gerul sideral.

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 DEGETUL Mulţi se minunau cum se făcea că iscusitul Mirsea scăpase neatins de sculele sale de tâmplărie. A, vreo zgârietură, două purta pe mâini, pe braţe, însă nu ceva care să bată la ochi. Mai toţi breslaşii, îndeosebi cei din generaţia lui, aveau câte ceva ciopârţit de uneltele folosite. Poate că invidia lor nu ar fi fost atât de mare şi ar fi trecut neobservată ciudăţenia că Mirsea se păstra întreg dacă acesta nu ar fi lucrat şi în zile de sărbătoare, ba mai mult, dacă măcar s-ar fi închinat Celui care pe la treizeci de ani a abandonat această meserie şi a plecat să mântuiască lumea. De fapt, Mirsea era ateu. Dar nu unul oarecare. El îşi arăta pe faţă convingerile antireligioase, cum nu mulţi liber-cugetători o fac din interese imediate, de teamă să nu fie anatemizaţi, marginalizaţi. Asta nu însemna că la el în casă nu călca picior de popă. Ca să umilească tagma slujitorilor Domnului, primea preotul în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, dar nu pupa crucea sau icoana, cu atât mai puţin mâna care binecuvânta şi aghesmuia. Când aflau că au păşit pragul unui om fără de Dumnezeu, predicatorii nou veniţi în sat se arătau surprinşi sau de-a dreptul oripilaţi de existenţa lui Mirsea, ca eretic, la ei în parohie. Acesta, curtenitor, îşi invita musafirul purtător de anteriu la o discuţie teologică. Argumentul folosit pentru lovitura de graţie – care nu ştim dacă i se relevase ori dacă îl găsise în Biblia hazlie a lui L. Taxil, singura carte de la el din casă pe lângă manualele copiilor – era că apostolii, deşi Mântuitorul le-a poruncit să-I ducă învăţătura în cele patru colţuri ale lumii, n-au ajuns pe continentele şi insulele care la ora aceea nu fuseseră descoperite de pretinsa lume civilizată, ba, dacă stătea să se gândească bine, ei n-au prea trecut graniţele Imperiului Roman, şi că cincisprezece secole i-au lăsat pe eretici să aducă, din necunoaştere, jertfe umane – accentua cuvântul „umane” – falşilor idoli. Că nu aveau mijloc de transport? La asta Mirsea râdea cu poftă şi pomenea pilda cu Iona, cel ce a stat zile multe în burta chitului. Nu puţine dispute, îndeosebi cele cu preoţii bătrâni, se încheiau subit, mai subit de cum şi-ar fi dorit el, fiindcă sacerdoţii ştiau că Biblia nu prea rezistă la analiza lui dialectică, destul de pertinentă. Cu toată atitudinea sa trufaşă la adresa bisericii, soţia blândă şi supusă, mărginită şi ascunsă la inimă – Aristiţa – nu era împiedicată să meargă la slujbele religioase. Dar cum duminica trebuiau să facă piaţa pentru o săptămână întreagă, ei îi venea rând la hrana sufletului doar în sărbătorile creştine din zilele de rând. Nici pe copii nu îi împiedica să se roage. Totuşi, când cei cinci băieţi se făceau mărişori, îmbrăţişau, din spirit de frondă, opiniile tatălui lor şi rămâneau cu ele, cel mai adesea până se însurau. Fetele, trei la număr, o urmau strict pe mama lor. Încă şi praznice cu rânduri de mese întindea la el în curte. Întrebat dacă nu e o contradicţie între ce spune şi ce practică, Mirsea răspundea că face şi el ce face lumea. Pentru a nu ofensa pe oarecine, căci nu erau chiar calici ăi de-i veneau la pomană, el nu arăta aspectul umanitar al acţiunii. Cât e cerul cer de nalt, n-ar fi recunoscut că accepta compromisul doar de dragul femeii lui – acea femeie de la începutul căsătoriei lor: mignonă şi bucălată – deşi nu înceta nici acum să o acuze în gând sau la o discuţie cu vreo persoană ce i se părea lui mai elevată, că i-a fost nevasta prea bigotă şi tăcută – iar tăcerea la ea nu era o virtute! – constituind pentru el impedimentul principal de a urca pe scara socială şi politică a vremii. La asta adăuga şi trecutul socrului, ca şef de cuib legionar, cu toate că, înscriindu-se primul în colectivă, acesta sperase că i se vor uita scurtele rătăciri. Dacă în ce priveşte libertatea de conştiinţă Mirsea era lax, nu acelaşi lucru se întâmpla cu regulile de zi cu zi. Şi-a trimis copiii la şcoală, însă nu i-a obligat să fie premianţi, ba dimpotrivă, se mulţumea să vadă că plozii ştiu să scrie, să citească şi să facă operaţii simple de aritmetică şi geometrie, că ştiu puţină istorie şi geografie, atâta cât să-şi dea seama pe ce lume trăiesc. Pe cei mici îi trimitea cu caprele – cinci-şase la număr, ca să aibă lapte proaspăt la fiecare masă, iar pe cei mărişori îi lua la el în atelier pentru a-i iniţia în meserie. De fete nu se ocupa câtuşi de puţin. Era treaba Aristiţei să le înveţe să spele, să cârpească, să gătească, dar cel mai important – să fie supuse. De măritat era musai ca până la şaptesprezece ani să le mărite. Probleme a avut cu cea mijlocie care, fiind ceva mai tare de urechi, s-a căsătorit la douăzeci şi unu de ani cu unul venit dintr-un sat vecin, tot surd ca ea, dar şi cu o hibă la un cot. Băieţii trebuiau să părăsească părintescul leagăn la douăzeci şi doi de ani. Era lege. Cât erau în armată, le cumpăra loc de casă, tocmea constructori şi ridica locuinţă înaltă, cu multe camere. Dar nu o termina. Stoleria şi-o făcea fiecare stăpân al noului cămin, dovedind prin aceasta că e demn de a fi acceptat în breaslă. Tot atunci, ca anexă a gospodăriei, undeva mai în fundul curţii, aceştia începeau să pună fundaţie atelierului de tâmplărie. Acum Mirsea îl mai avea alături doar pe mezin, pe Siprian. Lui îi înălţa casă cu nivel. Poate din teamă că n-o să aibă pe cineva alături la bătrâneţe, acestuia îi rostui silişte undeva prin vecini, la două-trei garduri distanţă. Cu toate acestea, nu se putea gândi încă la bătrâneţi tihnite: al patrulea fecior, nu că n-ar fi suportat rigiditatea impusă, dezertă şi se lăsă pradă oraşului şi tentaţiilor acestuia. Pentru el avea în plan să achiziţioneze un petic de curte, unde să facă o căscioară cu două odăiţe. Nimic mai mult. Nici de Siprian nu era pe deplin mulţumit: acesta umblase ceva mai mult prin lume, urmase o şcoală profesională, însuşise alte concepţii despre viaţă, dar cum prâslea moştenea frumuseţea fizică a celor două neamuri şi mai ales hărnicia specifică spiţei paterne, asta îl făcea pe Mirsea să fie încrezător că nu îl va scăpa din mână ca pe celălalt fiu. De o bucată zdravănă de timp Mirsea medita la câte i-a dat viaţa – mai mult bune decât rele, de ce să nu recunoască? Se gândea cu un fel de ciudă la bătrâneţile care începuseră, parcă prea devreme, să se uite din uliţă înspre uşa lui şi acum hrănea, ca pe o răsplată binemeritată, nişte fantezii vinovate ce-i tropăiau prin organe, mai ales prin cele aflate în partea de jos a trupului: pe Aristiţa o iubise cuminte toată viaţa sa; sub el muierea lui nu gemuse niciodată, nuşi aruncase vreodată picioarele pe tavan şi nici nu-l încolăcise prăpăstios de posesivă, aşa cum recent descoperi că fac „adevărăciunile” – după cum aflase de la un adolescent cu cercel în De Ion Lazăr da Coza urechea dreaptă că le zice vedetelor porno din filme: „Astea-s adevărăciuni, bre, adevărăciuni!” – iar asta îi sădise un sentiment de frustrare. Revelaţia aceasta amară, dezamăgirea aceasta cruntă o avu abia acum când îşi instală antenă-satelit pentru televizor, când primise ca ofertă pe lângă pachetul de bază şi câteva canale interzise minorilor. După ce în prima seară Aristiţa scuipă înspre „scârboşeniile” acelea şi adormi zvârcolindu-se, de parcă lar fi văzut acolo pe diavol cocoţat pe crucea înaltă a clopotniţei, el puse sub parolă acele programe şi le viziona singur, deşi nu prea avea oportunităţi. Cum spuneam, chiar dacă mintea nu îi stătea tocmai la ceea ce lucra, Mirsea nu ar fi avut accidentul acela nătâng – era prea rutinat ca să i se întâmple una ca asta. De fapt, ceva mai târziu, reconstituind în gând acele clipe – acea clipă! – îşi dădu seama cum se petrecu totul: şipca avea un mic nod taman pe unde trebuia să treacă dinţii circularului. Când mâinile încordate porni să împingă bucata de lemn spre pânza ce se rotea într-o exaltare nebună, chiar atunci se auzi strigat de către Aristiţa, de undeva din spate, din pragul atelierului, clar, tare, victorios: – Mircea!! În fond, Mirsea în acte era Mircea. Dar cum Aristiţa era peltică, ofensa fără să vrea voivodalul nume. Pizmaşii ori cei care erau învinşi cu argumente într-o dispută verbală de acesta, ca să pună capăt ciondănelii, ca să-l facă să piardă şirul logic al dizertaţiei, ca să-l umilească, o imitau pe Aristiţa, introducându-l sarcastic pe „bre Mirsea”, în orice propoziţie, în orice găselniţă retorică. Mirsea, în primă instanţă, îl corecta pe preopinent, repetând apăsat: – Mircea mă cheamă. Auzi, Mircea! Iar dacă cel din faţă lui continua cu înţepăturile, pleca sfidându-l: – Aşa-mi trebuie dacă fac lecţii politice cu toţi proştii!… Acesta era un alt motiv de reproş, ţinut sub lacăt, la adresa Aristiţei. Şi cât nu-şi bătuse capul ca să o facă să-i rostească ireproşabil numele. Nu putea şi nu putea. Acum, că se întâmplă minunea, un fior ascuţit, pornit din degetul arătător, îi trecu prin umăr, prin şira spinării şi se opri în mijlocul creierului. Ignorând jarul din scăfârlie, căută cu ochii peste umăr. Zâmbi dezamăgit pe dată ce descoperi că fusese victima unei iluzii acustice. Chiar dacă boldul înfipt în miezul cerebelului părea să fi fost scos, o stânjeneală difuză persista undeva între degetul gros şi cel lung. Ba încă un lichid cald, lipicios îi inunda palma dreaptă. Coborând privirea spre punctul de lucru, zări la oarece distanţă de pânza circulară ceva suspect şi totodată atât de familiar. Cum putea să nu-şi recunoască propriul deget? Refuzând să-şi focalizeze vederea, îşi ridică domol mâna până în dreptul ochilor. Prin ceaţă îşi zărea podul palmei năclăit de parcă era ignatul şi el tocmai înjunghiase porcul. Arătătorul, cele două falange şi jumătate lipsă, erau înlocuite de o arteziană roşie. – Prost! Prost! Prost!… Rosti sacadat şi plin de ciudă Mirsea când realiză situaţia. În felul acesta se autoincluse în grupul celor ciuguliţi de sculele de muncă, fiindcă atunci când auzea că unul sau altul din breaslă „a păţit-o”, el zicea cu superioritate: „Proşti, dom’le, proşti!”. De altfel, Mirsea împărţea lumea în două categorii: deştepţi şi proşti. Acum făcea parte dintre aceştia din urmă, fiind primul care admitea faptul. Păstrându-şi calmul, opri motorul şi cu braţul ţinut cât mai sus plecă în cameră la Aristiţa:

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 – Dă-mi un ac şi-apoi caută în sertarul acela de scoate guta aia subţire de-a băieţilor. Mai vreau foarfecele şi spirtul. Abandonând ocupaţia de moment, Aristiţa se întoarse cu solicitudine înspre soţul ei. Când văzu atâta sânge, scoase un „Îuu!” prelung, sfâşietor şi se prăbuşi fără conştienţă pe linoleumul imprimat cu un model labirintic. În viteza căderii, catrinţa sură i se ridică sus de tot, surprinzându-l pe Mirsea cu faptul că Aristiţa lui ziua nu purta budigăii – chiloţii ăia mari cât o paraşută de rezervă – pe care el îi tot vedea pe sârmă la uscat şi de care se tot împiedica în unele nopţi. Catrinţa lăsa în lumină zona pubiană. Un maldăr de păr negru, dens, cârlionţat stăpânea toată aria. Şi încă nişte soli se răspândise pe interiorul coapselor albe, cu piele fină, ispititoare totuşi. Mirsea mai privi câteva momente scena, atât cât să şi-o închipuie pe Aristiţa rasă, aşa cum erau „adevărăciunile” din filmuleţele lui ţinute la secret. Degeaba, acelea erau blonde şi lungane. Când Mirsea reuşi să facă cele trei copci la ciot, atunci îşi reveni în simţiri şi Aristiţa. Cu rana gata bandajată, amintindu-şi parcă de ceva nu tocmai important, plecă spre atelier, lăsându-şi consoarta să se vaite în locul său. Luă cu stânga de pe bancul de lucru degetul retezat şi îl privi cu interes. Deja se răcise. Îi comandă să se îndoaie. O durere atroce explodă în braţul drept oprindu-se undeva în umărul obrazului, adânc sub ochi. Uimit de zădărnicia gestului, Mirsea hotărî să se răzbune pe membrul neascultător. Desprinse din mijlocul caietului de dictando, în care îşi ţinea socotelile, o pagină dublă de hârtie şi înfăşură cât putu de strâns degetul. Ieşi afară unde aerul dogoritor îl izbi peste faţă, uscându-i instantaneu globii oculari. Clipind des, porni cu trofeul umilinţei spre latrina aflată în colţul grădinii. Înciudat azvârli pacheţelul înăuntru. Acest concediu forţat îl nemulţumea grozav pe Mirsea. Lucrările şi le programa pe termen de şase, douăsprezece luni cu exactitate de contabil. Dacă îi spunea unui client să vină peste cincizeci de zile şi la o oră anume, păi chiar atunci trebuia să fie prezent, căci altfel se lăsa cu sfadă. La fel, el nu întârziase vreo comandă măcar cu un prânz. De toate astea profita Siprian, care trebuia să-şi facă stoleria pentru casa lui şi nu putea intra în atelierul tatălui decât la ore imposibile, când acesta se odihnea. Însă tot răul spre bine se îndreaptă. După prima zi, Mirsea îşi luă televizorul din odaia folosită ca bucătărie, sufragerie, dormitor şi îl mută în altă cameră, mai dosnică, sub motivul că acolo găseşte răcoare. De acum putea să vizioneze în tihnă filmele lui preferate, dar mai ales putea să treacă în registru tinerele consătene care ar fi fost gata să-i îndeplinească fanteziile. Oricât şi-a frământat mintea, nu a găsit ce dorea. Unele erau „cam cuminţi”, unele mototoale, iar altele de-a dreptul nespălate. La oraş nu s-ar fi dus. Îi era frică de „centuriste”, de „peştii” acestora. Văzuse el pe la ştiri destule cazuri. „Nu-nu!…” se pomenea zicând cu glas tare din când în când. Gândul îi zbura des la Minela lui Apostu – profesionistă, frate! – care practicase meserie într-un bordel din Grecia, însă acum era plecată. Se pare că la pretenţioşii de olandezi. Pe deasupra, nu era nici prea discretă, iar ca să intre în gura lumii la vârsta sa, la statutul său… Ziua toată îşi îmbăia rana în ceai de pelin. Cum nu era „rău de carne”, cicatrizarea se făcea văzând cu ochii. Însă, când puse mâna pe robanc şi forţă uşor lucrurile, se desprinse un pic leziunea şi un strop de sânge trandafiriu, diluat parcă, izvorî din locul unde fusese copca mijlocie. Dincolo de asta, o durere teribilă îi cotropi întreg antebraţul. Înfrânt, se duse tot la telecomanda lui, la visele lui. Totuşi, în noaptea aceea nu avu o reverie, ci un coşmar straşnic: se făcea că nişte vietăţi scârboase – deşi în somn desluşi clar că erau viermi inelari cu coadă, specifici latrinelor, însă n-ar fi recunoscut asta nici în faţa plutonului de execuţie! – îi mişunau pe degetul arătător de la mâna dreaptă. Minte enciclopedică, auzise de expresia „membru fantomă”, dar nu credea în astfel de manifestări. Ca un ecou, ca o amintire a coşmarului, chiar când era treaz avea senzaţia că îi fojgăia ceva pe indexul nălucă. Dreptaci de felul său, acum îi venea greu să folosească stânga, mai ales la masă. Parcă îl hrănea un străin rău. Şi n-a fost doar asta. Când dintr-un impuls nativ scăpat de sub control prinse o bucată de friptură cu degetele de la mâna dreaptă şi o puse pe limbă, maţele erau cât pe ce să i se întoarcă pe dos: o putoare groaznică îi năvăli în nări. Îşi retrase mâna încurcat şi o aşeză în poală, adulmecând aerul din jur. Nu, atmosfera nu era viciată de vreo flatulenţă. Aşteptă răbdător să se termine prânzul, apoi se duse după Siprian în atelier. Fără multe vorbe, îi vârî ciotul degetului sub nări şi rosti convins: – Uită-te cum pute. Precis am făcut tetanos! Sau cangrenă!… adăugă în chip ipohondric şi această posibilitate, deşi izul perceput în timpul mesei nu fusese de carne alterată, ci mai degrabă de closet public. – Vezi-ţi de treabă tată, nu vezi ce bine s-a prins! Plecă nemulţumit pentru că nu i se dăduse dreptate. Seara, înainte de a adormi, repetă figura şi cu Aristiţa, întrebând-o încet: – A ce miroase? – A nimic, bre Mirsea. – Eşti o proastă mare!… îşi ocărî Mirsea soţia în şoaptă. Aceasta n-ar fi vrut să-i dezvăluie că mâna răspândeşte iz de pelin. În general, palmele soţului ei miroseau a lemn curat de molid, a răşină sacerdotală de brad şi asta făcuse, în tinereţe, cât cel mai bun afrodiziac posibil, cât cele mai lungi şi fierbinţi preludii. Dimineaţă Mirsea îşi puse un rând de haine din cele bune şi plecă la dispensar. Deşi medicul îi spuse aceleaşi lucruri ca şi Siprian, insistă să i se administreze un ser antitetanic. Dar tot nu scăpă de miasmă. Accepta, începuse să accepte faptul că doar el o sesiza. Frământându-şi mintea, crezu că descoperi ideea salvatoare: într-un lighean adânc din plastic dizolvă în apă două pachete de sodă caustică şi aruncă soluţia în latrină. Ştia el că acest amestec „roade” conţinutul din fosă. Într-adevăr, când din minut în minut îşi ducea dreapta la nas, constata că duhoarea emanată de cicatrice se diminua. Mulţumirea ascunsă în sine îi pieri pe dată ce degetul fantomă părea că îi luase foc. Instantaneu. De neoprit. Ca primă reacţie, îşi băgă mâna în găleata cu apă rece de băut. Pentru moment durerea se potoli, însă nu lăsa impresia că o să dispară definitiv. Ba începu să revină: – Când faceţi voi săpun de casă, cu ce îl stingeţi? – Nu tiu, bre Mirsea! zise timid Aristiţa, în felul ei peltic, inimitabil. – Sunt înconjurat numai de proşti… mormăi doar pentru sine Mirsea. Adă-mi sacul ăla cu sare! Du-te şi toarnă-l în veceu! ordonă cu glas tare când Aristiţa reapăru cu tăgârţa plină pe jumătate. – Pe toată, bre Mirsea? – Mai păstrează cam cât să-ţi torn în ochi. O blid bun, două aşa!… Urmărind cum Aristiţa îşi termina treaba, deşi ea nu avea aerul c-ar fi priceput ceva din ceea ce făcuse, Mirsea începu să aştepte. Da, treptat-treptat dogoarea dispărea. Odată cu ea şi duhoarea pierdea din intensitate. Totul ar fi fost minunat dacă până seara n-ar fi simţit iarăşi cum îi mişună ceva – şi ştia el ce – pe degetul amputat. Alergă nemulţumit în atelier, luă ciocanul cel mare, câteva cuie şi fixă uşa latrinei, ca nimeni să nu o mai deschidă – nu aveau decât să treacă prin gard şi să se ascundă în cătina ce umbrea leaţurile, pentru a-şi face nevoile. Pe urmă plecă la groparul satului, că şi aşa era obişnuit cu astfel de muncă, şi-l tocmi ca să-i sape o groapă la un metru-doi de vechea latrină. Cabina de lemn era încă trainică şi puteau să o transfere deasupra noii cavităţi, pe când fosa părăsită urma să fie astupată cu talaş, cu ţărână, deşi nu-i venise veleatul. Chiar vedea cum, la nici douăzeci şi patru de ore, vor inaugura noul tron. Adormi zâmbind optimist, cu mâna ciopârţită pe bărbia Aristiţei, ca să afle astfel dacă simte şi ea vreun miros urât. Noaptea nu avea să curgă după cum îşi dorea. La un moment dat se trezi plin de sudoare: visase că popa, de fapt, nu popa, ci însuşi groparul-nătăfleţul, parodiind, îi desăvârşea prohodul. Şi asta nu ar fi fost nimic! Mormântul era în colţul grădinii, tocmai în locul în care, actualmente, se găsea latrina ferecată, cu degetul lui cu tot. Ei, cine a mai văzut o gospodărie cu două closete? La Mirsea în grădină puteai vedea aşa ceva. Un străin ar fi putut crede că acolo s-au întâlnit o soacră pestriţă la inimă cu o noră pe măsură şi nu l-ar fi dus capul să creadă că unul dintre cele două closete era ţinut drept mausoleu pentru un deget. Cât despre noră, ea a apărut, că doar Ciprian – chiar dacă nu terminase nici măcar parterul casei lui – împlinise deja douăzeci şi doi de ani şi trebuia „să zboare din cuibuşorul călduţ”, aşa că sora cea mică şi una dintre cumnate îi găsi undeva într-o localitate ceva mai răsărită, cu pretenţii de oraş, o fată frumoasă şi curăţică, ingenuă sau nu, după cum reuşea să pozeze în victima primului soţ. La masa dată cu prilejul logodnei – bucatele erau gătite de nou venita în familie ca un test suprem ce trebuia absolvit cu lauri – Mirsea se aşeză lângă proaspăta sa noră. Nu putu să nu remarce faptul că era cea mai stilată femeie de acolo: năltuţă şi nu prea, cu destulă carne pe oasele cu articulaţii gingaşe, feline. Ba, idealizând icoana miresei lui de odinioară ce o suprapuse peste imaginea junei soţii, constată satisfăcut că asemănările erau izbitoare, cu toate că măcar fardurile de pe chipul tânăr ce scoteau în evidenţă genele prelungi, răsfrânte, strălucirea ochilor negri ar fi trebuit să-l pună în gardă,

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 să-l trezească la realitate. Or, Mirsea se lăsa înadins ispitit de acel înger desfrânat ce-l făcu să pluseze: prinse cu degetul gros şi cu cel lung de la mâna dreaptă o bucăţică dintr-o fudulie de berbec tânăr ce se lăfăia într-un sos roşu, condimentat, şi-l duse spre buzele senzuale, atent conturate ale nurorii: – Pentru noi, bărbaţii, aşa ceva face minuni. Dar tu eşti crudă şi nu ştii… Negăsind vreun motiv care să o facă să refuze acest gest de curtoazie, atentă să nu-şi strice rujul, îmbujorându-se totuşi, prinse în dinţii simetrici, sidefii, ofranda. Un iz fetid o făcu să se oţărască. Dacă nu ar fi aranjat singură mâncarea în farfurii, ar fi putut crede că e victima unei farse mizerabile a vreunei cumnate. „Nu cumva ţapul acesta bătrân şi libidinos nu foloseşte hârtie igienică?” se întrebă speriată în gând. Înghiţi iute dumicatul şi sorbi grăbită o duşcă de vin. Mirsea o cântări printre pleoape: era singura persoană care simţea ca şi el. Trecând peste repulsia mirosului emanat de ciotul pe deplin cicatrizat, îşi linse încântat degetele de sos, pe urmă îşi abandonă mâna în poală. De ea nu se mai folosea la mâncat, la bărbierit. În general căuta să o ţină departe de nas deşi începuse să se împăuneze cu indexul ciuntit, aşa cum şi cavalerii teutoni se făleau cu cicatricele de pe chip, căpătate în dueluri romanţioase ori în lupte crâncene. Acum aştepta cu interes crescând ca dejecţiile din latrina abandonată să se usuce, să se transforme în humus, în pământ. Văzând că nora se relaxă – însă doar ea ştia cum suporta acea hărmălaie, căci fusese una la părinţi şi nu avuse parte de asemenea sindrofii – ca să-i atragă atenţia îşi lipi genunchiul de coapsa ei fierbinte: – Noi lucrăm cu lemn vârtos. Dumneavoastră cum staţi cu pădurea? – Noi am ras-o frumuşel… şopti aceasta zâmbind, lăsând impresia că se află sub influenţa vinului băut, căci chiar în acel moment se hotărî să flirteze cu toţi bărbaţii – începând cu cel care se credea masculul alfa al aceste „haite” troglodite – pentru ca apoi să le întoarcă spatele, răzbunând cine ştie ce decepţie în amor, cine ştie ce bovarică, imaginată mezalianţă, apucând fără să-şi dea seama pe calea cea mai scurtă în a deveni ceea ce-şi dorea cel mai puţin – o didă. Gemând, Mircea se lăsă domol pe spătarul scaunului, abandonându-se visului…

OILE Uneori bătrânii iau decizii ciudate. Ciudată era şi hotărârea lui moş Babucea de a scoate în dimineaţa aceea oile din ogradă, chiar dacă peste noapte dăduse un pospai de omăt în toamna târzie şi rece. Mai rece decât omătul şi gerul trecu peste sat vestea că deasupra Strâmtorii, la răscrucea cărărilor, bătrânul oier îl găsise „mort-mort” pe Toni Torache. Aproape toată suflarea satului s-a înghesuit pe micuţul podeac, înconjurând, la o distanţă anevoios strunită, trupul inert al pădurarului, aflat într-o poziţie teatrală, cu un genunchi uşor îndoit, având puşca între picioare, cu nările ţevilor pe abdomen, lângă muşcătura plină de sânge din furca pieptului; în mâna dreaptă, atârnată într-o părere, o nuia cu o crăcană la capăt. Printre ţipetele sfâşietoare ale soţiei şi ale fiicei, care erau ţinute cu greu la depărtare de terifianta scenă, dar şi peste bocetul femeilor stins în colţul tulpanelor, se auzi o sentinţă seacă, nemiloasă: – Vedeţi-vă de treabă, oameni buni, acest om nu s-a omorât, cum nu-s io potropop acu’! Ce necazuri avea Toni Torache să se împuşte? Toni Torache purta căciula pe-o ureche, ca un om mândru ce era şi nu îndesată pe ochi ca orice adormit!… La auzul acestor vorbe, toată adunarea, ca la o comandă neşovăitoare, făcu semnul crucii şi murmurară, cu cea mai profundă smerenie şi teamă, un „Dumnezeu să ne ierte!”. În clipa aceea, dacă ai fi avut o altă părere, pe loc ţi-ar fi fost umplută gura cu ţărână. Or, ce motiv să fi avut? De la geamul mic, pe care îl tot ştergea de transpiraţie cu o cârpă soioasă – încă nu se îndurase să pună dublura la fereastră, ca să nu văduvească florile din glastre de lumină – mama lui Toni Torache vedea cum pâlcuri-pâlcuri de oameni trec pe uliţă în sus, privind înspre locuinţa sa, ba unii dintre ei se cocoţau pe gard pentru a cerceta curtea. O presimţire sumbră îi străbătu bătrânul trup vămuit de anotimpuri şi dureri. Se ridică anevoie de pe scaun, apucă tremurând cele două beţe şi, sprijinindu-se în ele, plecă după şuvoiul de lume ce nu mai contenea. Ajunse cu mari eforturi în drumul bolovănos. Din ochi îi curgeau lacrimi mari, poate din cauza gerului, poate dintr-o angoasă. Hainele cu aburul în ele, biciuite de vântul rece, se făcură imediat jilave. Oamenii care o depăşeau îşi fereau privirea, ocolind-o ca pe o purtătoare de hoit în putrefacţie, iar dacă vroia să-i întrebe ceva, aceştia se prefăceau că nu o aud ori îi răspundeau încet, aşa încât să nu se facă auziţi de urechile ei bătrâne. În gând i se lăsă un fel de pâclă şi se pomeni murmurând şi repetând întruna:

De Ion Lazăr da Coza

– Nu, Dumnezeu Bunul nu poate să mi-l ia şi pe el. De ajuns că am rămas fără fete şi fără celălalt fecior… Să nu aibă cine mă boci la căpătâi? Să nu aibă cine-mi da o cană cu apă de pomană? Bunule Dumnezeu, nu poţi face asta… Nu-i aşa? Nu-i aşa?!… Mâinile descărnate îi îngheţaseră pe beţele ude şi nu mai puteau să sprijine cu nimic trupul care sta să se prăbuşească la fiecare mişcare. În faţa ei, din întunericul lapoviţei, apăru o maşină de teren, ca un duşman hotărât să-i facă rău. Panicată, dădu să se ferească din cale. Alunecă pe bolovanii acoperiţi de zloată, iar beţele parcă se frânseră. Învinsă şi de frigul ce-i înţepenise încheieturile, se lăsă să cadă în stratul subţire de zăpadă murdară. Dacă ar fi rămas în picioare, poate că ar fi văzut căciula îndesată pe ochi a fiului ei… Holurile dispensarului, acolo unde a fost dus de către poliţie trupul lui Toni Torache, în aşteptarea medicului legist care să facă necropsia, se umplură imediat cu tot soiul de curioşi. Mirosul de haine jilave se amesteca ticălos cu cel de medicamente, de alcool medicinal şi de formol. Când uşa se mai deschidea, vântul duşmănos arunca înăuntru câte o pală de aer curat, însă extrem de rece. Oamenii se înghesuiau unii în alţii ca să-şi ţină de cald, dar mai ales ca să simtă că aparţin unei comunităţi, unei mulţimi, numai astfel se credeau mai ocrotiţi. Printre ei, doar Norica lui Pasat părea că nu-şi are locul. Toţi o fulgerau cu privirile – o ştiau drept ibovnica lui Toni Torache. La rândul ei, aceasta avea senzaţia că orice mişcare ar face va fi imediat imitată de cei din preajmă sau va fi absurd interpretată. Asumându-şi riscul, îşi făcu loc printre consăteni şi ieşi în vântul tăios. Haina subţirică, pe care în grabă şi-o aruncase pe umeri când auzise de grozăvie, se dovedea a fi doar o părere. Zgribulită şi zbârlită, hotărî să treacă pe la ţiganca lui Floreac pentru a-şi deschide ghiocul. De la ghicitoare ieşi total bulversată – cum adică să şi-o fi făcut cu mâna lui? Se îndârji în sinea ei şi hotărî să-i calce pragul şi babei Lina, să-şi dea în bobi. Cei patruzeci şi unul de fraţi, patruzeci şi unul de bobi pătaţi, i-au dat o cu totul altă variantă a dramei. Ceaţa toată de pe lume parcă se adunase în capul ei. Mai rămăsese fostul preot. De când fusese mătrăşit din funcţie, fiindcă dăduse harul beţiei peste el şi în momentele de izbăvire ţinea slujbele numai în ebraica veche, acesta se apucase să aprofundeze ştiinţele oculte. Vestea noii sale vocaţii trecuse hotarele a şapte sate. Cu toate acestea, consătenii nu apelau la serviciile lui. Teamă le era lor că va scoate la iveală ceea ce ştia despre ei de pe timpul cât le-a fost duhovnic. Şi câte mizerii nu ascund tainiţele sufletului? Norica, ajunsă pe nebăgată seamă în pragul casei răspopitului, îşi reveni ca dintr-un leşin: „Doamne, ce greşeală mare fac eu!” gândi speriată. Nu a avut însă timp să facă la stânga-împrejur că uşa se deschise la jumătate şi răspopitul, desculţ, îmbrăcat în odăjdii negre, înalt şi slab ca un ascet, cu barbă lungă, rară, neagră şi total neîngrijită, o privi adânc în ochi, iar ea simţi că nu are putere să fugă, să i se împotrivească: – Ştiu, ştiu la ce ai venit. Intră!

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Dacă nu ar fi fost atât de tulburată de privirea aceea pătrunzătoare, care i-a străfulgerat voinţa, maţele i s-ar fi întors pe dos de la aerul jilav şi stătut, plin de putoare de urină, de transpiraţie, de alcool şi de chiştoace mucegăite. Ferestrele erau înfundate cu bucăţi de pături ponosite, iar întunericul te făcea să crezi că ai intrat într-un cavou adânc în care s-a adus marfă proaspătă, prost îmbălsămată, ţinută în soare toată vara. Răspopitul îşi freca mâinile frenetic. Nu se aştepta la o aşa vizită, la o aşa pradă. De dragul artei, avea o urmă vagă de regret că Norica a venit singurică: – Ah!… dacă ai mai fi adus două-trei persoane, am fi putut folosi planşa Ouja. Condiţiile sunt excelente! Maxime! Excelente!… Ce păcat, Doamne! Ce păcat!… Transfigurat de emoţii, se repezi şi aprinse lumânările din cele patru colţuri ale încăperii, dar şi feştila sfeşnicului din alpaca de pe masa ce părea un mic altar păgân, plin de cristale, amulete şi artefacte, de pachete diverse cu cărţi de joc, plus multe alte obiecte ce ar fi spus ceva doar iniţiaţilor. Printre ele, rătăcit, un crucifix din abanos. Luă cărţile de tarot în mâna stângă, făcu deasupra lor o pasă cu cealaltă mână, apoi le aşeză nemulţumit la locul lor: – Nu, nu-s disponibile! Pe chipul negricios apărură picături de transpiraţie, deşi în încăpere era aproape ca afară de frig. Respiraţia profundă şi precipitată, ochii cu mişcări vioaie căutau neputincioşi un ajutor: Vrei să încercăm ceva nou? Metoda e inedită. Încă mai lucrez cu Maestrul la tainele ei. E vorba despre teletextul televizorului. Apar pe ecran doar consoanele, ca la stenografie. Apar şi zone cu hieroglife. Probabil că instanţa superioară ştie că nu suntem pregătiţi să ni se dezvăluie tot viitorul, tot adevărul. Când subiectul nu vrea sau se teme să colaboreze, apar zone întunecate pe ecran. La fel şi dacă e un mediu slab. Hai, hai să încercăm… Norica abia acum vedea televizorul undeva în faţa ei, lângă peretele din fund, aşezat pe podeaua jegoasă de lemn. Tare ar fi vrut să deschidă uşa şi să plece teafără de acolo. Şi chiar că ar fi făcut gestul în clipa următoare dacă n-ar fi fost luată cu blândeţe de după umeri şi dusă pe mijlocul covorului, a cărui culoare iniţială era greu de stabilit. – Şezi în poziţia lotus, cu mâinile pe genunchi, cu palmele spre cer. Aşa… Acum închide ochii. Răspopitul acţionă cu degetul gros de la piciorul stâng butonul de pornire al televizorului. Un fâşâit difuz umplu încăperea, iluminând-o slab. Cu acelaşi deget apăsă şi un buton de la telecomandă, căutând un canal anume. Aduse sfeşnicul şi îl aşeză în faţa Noricăi. Pe urmă, ca pe un odor de mare preţ, îi puse în poală antena formată din două braţe telescopice, de inox: – Ţine-o cu amândouă mâinile şi încearcă să te gândeşti la prezenţa ta aici! După aceste şoapte, îngenunchind în spatele Noricăi, răspopitul îi prinse capul între palme şi cu degetele lungi de la ambele mâini se apucă să îi maseze fruntea cu mişcări concentrice, puţin mai sus de rădăcina subţire a nasului. Ecranul începu să se întunece. Presărate peste tot răsăreau hieroglife şi simboluri. Unele dintre ele se transformau repede ori mai greoi în litere, altele refuzau schimbarea: – Relaxează-te… relaxează-te… Eşti aici… Aici… Da… E bine, e bine aşa… Deja literele se leagă. Se leagă… Ascultă-mă cu luare aminte: tot speri, tot crezi ca fiul tău cel mare să fie al bărbatului cu care ai legat pirostriile. Dar nu e aşa. Deşi nu-ţi doreai, celălalt bărbat a reapărut în viaţa ta. Ăă… nu ştiu cum să-ţi spun, el nu mai e aici. E în alt nivel. De la el o să primeşti un mesaj… Nu prea înţeleg… O să-l afli în curând… A fost constrâns de către doi duşmani ca să lase acest mesaj. Chiar că nu înţeleg. …Parcă ar fi între lumi. Norica se vedea potopită de monotonia şoaptelor, de greutatea lor. Simţea că se expune unui rău inevitabil, însă nu avea putere să se împotrivească. Universul în care trăia se prăbuşea implacabil într-un somn profund, calin… O pală rece de vânt o readuse la realitate. Se trezi în faţa uşii răspopitului. Pe umeri, haina subţire ca o părere, legată cu un şnur, flutura ca o mantie săracă. Saboţii făcuţi din nişte cizme largi de cauciuc de-ale soţului se dovedeau a nu fi deloc afabili. Speriată de prezenţa sa acolo, se grăbi să ajungă în drum. O altă pală de vânt rece îi împinse poalele capotului între picioare. Se simţi umedă. Speriată, se opri şi îşi strânse genunchii. „Oare m-a siluit?” Gândul că ar putea fi adevărat o îngrozi. Fără să vrea o luă la fugă. Fulgii rari de nea îi cădeau pe faţa răvăşită. Din goana ei se domoli când desluşi că în poarta casei parohiale era adunată multă lume. Norica îşi dădu seama că sunt cam aceleaşi persoane care erau şi la dispensar. Nu ar fi avut rost să treacă pe lângă acel grup ca o venetică vinovată, aşa că li se alătură sfioasă. – …Dar ce motiv să fi avut?! – Mare pildă. Mare… – Asta nu-i pildă, părinte. Asta-i crimă! Să vă spun eu cum stau lucrurile: Toni Torache avea pădurăria în sânge. Iubea pădurea. Mereu zicea: „Cum putem să spunem că pădurea e a noastră? Noi, nevolnicii, suntem ai pădurii! Ai intrat vreodată într-o pădure veche de o sută de ani?” mai întreba el. S-a opus făţiş exploatării de către privaţi a lemnului, căci mai zicea: „Privatizatul nu-şi vede decât interesul!” Ce făceau ăştia? Se forma comisia, marca din parchet doar arborii scorburoşi, strâmbi şi uscaţi – aşa-zisă tăiere de igienizare – se prevedea în procesul-verbal că trebuie extraşi, să zicem, o mie de arbori; în urma comisiei, patronul de gater, cu tehnicianul care deţinea ciocanul de marcat, se duceau şi eliminau marcajul de pe strâmbături şi-l aplicau pe arborii valoroşi. Păi ce, la export ar fi primit toate ciurucurile?! Toni Torache le-a descoperit mişmaşurile şi l-au lichidat! Şi nici de vânat nu-i lăsa să vâneze ca pe moşiile lor… Şi-apoi ce rost avea moş Babucea să iasă tocmai azi, pe vremea asta, cu oile la frunză uscată? Tehnicianul nu e nepotul lui?… Ia ziceţi! – Şi încă ceva! sări un altul cu gura. Din prag, medicul legist a întrebat că cine a spălat victima pe ochi, pentru ca atunci când a ieşit să ne spună că s-a sinucis… Câţi n-au intrat peste el în salon? De la primărie, toţi. De pe la judeţ… dracu’ îi mai ştie? Iartă-mă părinte, că de astă dată îs nervos… – Păi, băiatul lui nu-i în anul trei la Silvică? întrebă o femeie. Ce rost a avut să scrie în biletul de adio vorba asta: „Nu-l da pe fiul nostru la Şcoala Silvică”? Norica tresări în frigul cumplit, făcându-se şi mai mică. Plecă fără să fie observată de cineva, ca o adevărată intrusă. De câte ori nu se contrazisese cu Toni că ea avea să-şi facă fiul inginer silvic? – Părinte, unde săpăm groapa? Căci ştim cu toţii: cei care şi-au făcut-o cu mâna lor, n-au loc în cimitir. – Să aşteptăm să se elibereze certificatul de deces şi apoi om vedea… – Dar groapa trebuie săpată acum! Ştia şi preotul că o groapă trebuia să stea cât mai mult timp goală pentru ca să vadă şi Dânsa că nu prea are cu ce să fi umplută şi astfel să nu vină prea des pe acolo. – Să aşteptăm… Să aşteptăm… – Nu mai aşteptăm nimic, părinte! Îi facem mormânt în cimitir. Ca unui bun creştin ce a fost! hotărî un altul… Oile lui moş Babucea, conduse de doi câini jigăriţi, au mers cât au mers singure, în acea dimineaţă, pe cărăruia care ducea spre luminişul unde ştiau ele că mai este ceva frunză uscată şi iarbă. La un moment dat, câinii, mârâind, s-au oprit să lingă nişte sânge închegat pe potecuţa întunecată, iar oile, cum nu era nimeni să le îndemne la drum, au aşteptat cât au aşteptat, apoi s-au întors în sat. Doar una dintre ele s-a abătut să culeagă câteva paie răscoapte, însă o creangă lungă de mărăcine s-a prins de blana ei. Înserarea le-a prins în faţa porţii, behăind… 21

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 NEBUN PRIN PLOAIE Pământul era încă reavăn. Mergeam liniștită pe trotuarul pavat recent în bordo și bej, la ora de chitară. Nu știu de ce mi-a atras atenția clădirea veche de la marginea cartierului, care semăna cu un castel. Castel construit de visele minții mele și străluminat de visele inimii, atunci când soarele trece peste coamele orizontului. Stăteam ore întregi și-l admiram în toată măreția lui susținut, de o parte și de alta, prin pânze de păianjen. Liniștea castelului era tulburată din când în când de cântecul muzelor ieșite la plimbarea de seară, care se lipea ca un abțibild pe zâmbetul meu involuntar. M-am oprit lângă scările putrede care indicau intrarea principală și am început să scormonesc sub ele cu o crenguță uscată de alun. Căutam ceva? Nu știu. Dar am simțit nevoia să stau câteva clipe...acolo. Doar ceasul, care mi-arăta că trebuie să mă grăbesc la oră, m-a determinat să mă ridic și să plec. Am păşit peste țărâna proaspătă, împiedicându-mă de ceva. „Adormită ca de obicei, mi-am zis în gând.” "Te-ai împiedicat de adevăr”, am auzit o voce șoptită. Râdeam în hohote prin ploaia care începuse, alungând parcă tot ce era viu din jurul meu. Am tăcut brusc. Am înghițit în sec. Credința că totul va fi bine îmi dădea curaj. ”Aici era adevărul? Care adevăr?„ Am atins cu smerenie iconița pe care o port tot timpul în buzunarul secret al hanoracului. Știu că Dumnezeu mă ocrotește și mă ajută ori de câte ori îl rog. Acum era momentul să-l rog să-mi alunge teama care a pus stăpânire pe sufletul meu. Am căutat și prin celelalte buzunare. În fiecare aveam câte ceva. În cel secretizat cu un fermoar țineam muguri de speranță pentru cele patru anotimpuri. I-am scos pe-ai toamnei. Sunt mulți și strălucitori. Nu-mi încăpeau în căușul palmei, curgeau printre degete ca stelele de astă vară. Erau prea cruzi pentru anotimpul meu Trebuia să-i mai las la soare! Un nou anotimp, și totuși același! Ora de chitară a trecut repede. Nu am fost prea atentă la indicațiile domnului profesor. Îmi veneau în minte șoaptele nu știu cui: „...te-ai împiedicat de adevăr!” M-am întors acasă, am aruncat chitara într-unul din cele şase colțuri ale camerei mele. Corzile obosite au scos, în cădere, doar câteva note. Le-am scrijelit cu rămășițe de amintiri şi le-am aruncat pe fereastră, printre lebedele din hârtie creponată, pe care le-am agățat în tufa de liliac, decor pentru basmul "Lebedele”, care mi-a tulburat copilăria. Dar, încăpățânate, au venit înapoi, pe sub ușă. Le-am trimis la subsolul imaginației, îndrumată de niște voci pierdute printre crăpăturile peretelui cinci. Ascunsă în clepsidra cu nisip de culoarea cerului senin, așteptam să treacă noaptea. Am adormit foarte repede. M-am trezit zgâriată de sticla spartă a clepsidrei. Broaşte țestoase, din povești visate, în carapacevitralii strălucitoare au furat timpul scurs. S-au uitat dezaprobator la mine, când le-am oferit câte o casă din paie, lemn, cărămidă…numai sămi dea timpul înapoi. Îmi zâmbeau, totuși. Păreau învingătoare. "Ai încurcat poveştile!” mi-a șoptit același glas. Afară se auzeau aplauze și urale. Parcă era un spectacol spre final. Am ieșit în grabă. Am aruncat o mână de sclipici în întuneric şi m-am întors repede în cameră. Pe masa mea de lucru Peştişorul de aur râdea cu gura până la branhii. - Of, peştişorule, decât să râzi de mine, mai bine De Ana Maria Gîbu îndeplinește-mi o dorință! Te rog! - Ce dorință ai vrea să-ți îndeplinesc? - Spune-mi, ce-am îngropat sub scările castelului de pe strada aia, dinspre răsărit? Eu nu-mi mai amintesc! - Ai îngropat Copilăria. Și nu era încă timpul. Mai voia să stea cu tine. - Te rog, dă timpul înapoi s-o aduc acasă. - Bine. Dar ține minte, să n-o mai alungi niciodată, s-o lași să plece când crede ea de cuviință. Îți mai dau un sfat: ține-o lângă tine cât poți de mult! Ține-o toată viața! Acum du-te! Lângă zidul castelului mă aștepta Copilăria. Privea surâzând broaștele țestoase care se îndreptau către un firicel de apă din apropiere. Am luat-o de mână şi am intrat amândouă în camera cu şase pereți. M-am așezat în centru (cine are nevoie de pereți?!), lângă chitară, i-am mângâiat corzile și am lăsat degetele să zburde cum vor ele. Adevărul alerga nebun de fericire prin ploaie, fredonând odată cu mine "Simfonia copilăriei veșnice”, compusă în acea seară.

Mamă, pot să mă întorc acasă De Ana Maria Gîbu umea devenită o jucărie stricată cură ă aripile altora pentru zile albe zboară într-un văzduh limitat înghesuită în minciuni cu antenele culcate pe bucă i de piatră a teaptă o schimbare radical

proză | Revista literară Bucovina

i mă gândesc cum a putea scăpa de noapte câteodată apare scânteia unei noi dimine i care se pierde când mă lovesc de aer mă adăpostesc sub umbrela găurită în timp ce urmăresc cum se transformă într-un fluture al cărui chei ă s-a pierdut de la capătul străzii ascult visele celor care nu dorm

Îi trimit dincolo pe toţi

nu mai răstorn lacrimi mă ridic din durere cu un scrâ net în tâmple răstignit pe fa a încă umedă terg machiajul curs i râd ca un nebun în ieriul din mâine a i încurcat viitor cu trecut legându-l nod de nepăsare cineva spunea că iadul s-a mutat în inima soarelui nu s-a uitat în ochii mei cum scot pe bandă rulantă frunze de pelin arunc tot ce îmi poate afecta judecata fotografii decolorate păpu i cu fa a topită oglinzi în două fe e i din amintiri la nevoie clădesc din acelea i pietre uitarea pentru iarna inimii ajut zidurile să înmugurească

Reiau piesa şi mâine

las vântul să prindă rădăcini să mă străpungă cu briza rece un zâmbet euforic terge dezgustul i cu ochii închi i îi văd îndoiala un armăsar negru strălucind în lumina lanternelor cu baterii aleargă disperat îndrumat de voci auzite doar de el eu, coama lui dantelată bătută de întuneric car visele mai aproape cu o clipă iubirea mă strigă o a tept când ecoul mă-nfă oară undele tăioase rănesc pe unde calc împră tii răspunsuri într-un joc nimeni nu- i dă seama un spectator se ridică i pleacă mă pregătesc pentru următoarea reprezenta ie

de Ana Maria Gîbu

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 undeva prin mul ime dansez în ploaia de glasuri DOCTORUL ŞI FATA CU OCHI DE CATIFEA Ana de pe patul de spital, îşi fixa privirea pe plafonul văruit şi pe muştele pierdute în aer. Puteai jura că nu vede nimic iar gândurile sale se află într-o stare fluidă. Alţii se frământau în jurul ei dar nici acest lucru n-o interesa pe ea, dansatoare pe vârful ascuţit al extremelor. Şi-a pierdut mama în condiţii tragice, şocant de timpuriu, iar în acest punct lumea se oprise, nu se mai prindeau roţile unele în altele. Preotul aşezat pe marginea patului, îi vorbea cu blândeţea adierii de vânt, dar ochii ei decoloraţi înainte de vreme, nu răspundeau nici măcar cu un zâmbet de complezenţă. Părintele murmura necontenit, înşirând rozariul cu degetele. De pe faţa inexpresivă dispăruseră culorile, nici soarele apărut instantaneu în geam, nici mâna caldă a părintelui, n-o puteau încălzi. Auzea totul dar nu înţelegea nimic, nici din dansul muştelor, doar melodia vocii îi pătrundea în urechi. Vedea totul, dar n-o impresiona nimic, parcă tristeţea s-ar fi contopit cu marginile închipuirii. Părintele ştia că fata e departe, nu e atentă, sufletul ei s-a îmbolnăvit şi acum e în zbatere. Vorbea mai departe cu tenacitate s-o salveze din depresie, din drumul fără întoarcere şi murmura în continuare atingând rozariul cu o voce blândă, stăruitoare. Într-un târziu rămasă singură, privirea i-a fost acaparată de mişcarea de la geam, observând cât de neverosimil se zbăteau frunzele de castan, parcă s-ar fi jucat unele cu altele, mângâindu-se, alintându-se într-o nedespărţire. Imaginea aceea spontană a naturii prinsă într-un freamăt fără artificii - îi cădea bine. Percepea armonia, pacea, veselia. Adormise apoi pe neobservate, când durerile încetau să mai fie conştiente şi îl revedea pe preot în visele sale ciudate, cum o mângâie pe mână fără încetare. Muştele dansau liber în faţa ei, povestind doar în limbajul lor, dar frunzele ştiau că fata se va ridica din pat şi se va amesteca într-o zi în jocul lor. Visul i-a adus o doză de linişte. De dimineaţă, o vizitase medicul de salon, un individ vesel şi vorbăreţ, înalt de vreo doi metri, brunet şi corpolent, spre patruzeci de ani. De câte ori intra în cameră, se aşeza pe patul ei şi-i bătea încurajator mâna sau faţa. Iradia de exuberanţă şi siguranţă de sine. Ana îşi ridica privirea ca la singurul om căruia trebuia să răspundă din obligaţie de pacientă. Chiar şi fără zâmbet.

De Suzana Deac

- Cum te simţi, domnişoară dragă? Aşa că azi suntem mai veseli? Încerca atât de mult să fie spiritual, până reuşea s-o facă pe fată să schiţeze un zâmbet. -Aa ! – văd că deja zâmbim, e un lucru îndrăzneţ, pot fi mulţumit de tine, nu mai eşti bolnavă cu sufletul, numai pe plan fizic trebuie să te mai reparăm, ici-colo. -Mâine, te operează doctorul Both, la călcâi, o nimica toată, nu trebuie să-ţi fie frică! Vom avea grijă de tine! Râzând din tot sufletul şi corpul supradimensionat, arătându-şi dinţii sclipitor de albi în contrast cu tenul măsliniu, ieşi din salon. Răsuna coridorul de vocea lui entuziasmată, adresându-se mai multor bolnavi, se vedea pe el, că era un om important. Dorea să binedispună pe toţi ca un bun părinte. Existenţa ei se încrucişa tot mereu cu cea a bărbaţilor, fiind foarte atentă cu cei care jucau un rol de tată grijuliu, în diferite secvenţe ale vieţii ei. Iar doctorul Damian se potrivea în această imagine – bun, curios şi blând. Un om tonic care nu lăsa să se macine degeaba bolnavii. În prezenţa sa credeai că nu mai ai motive de-a te plânge. Era mult prea zgomotos doctorul ca să te cuprindă disperarea sau depresia care vin din izolare, frustrare şi din prea multă linişte închisă între limitele tale. Aceste stări subiectivizate nu se potriveau nicicum în tabloul doctorului, cu mult roşu şi verde zgomotos. Te întrebai, de unde atâta vervă? Poate, era donator universal de dispoziţii tonifiante. -Domnişoară, mâine la operaţie! – a strigat doctorul Both de pe coridor, după care a năvălit agitat în salon, pipâind abil gleznele fetei. -Curaj! Oricine s-ar fi speriat de asemenea veşti. Ana însă a rămas impasibilă, neavând pe nimeni lângă ea care ar fi contat. Viaţa s-a degradat în percepţia ei, nu mai era o entitate importantă, de ce s-ar fi speriat de vestea intervenţiei chirurgicale? Era doar o altă intruziune în lumea ei, de care nu mai era răspunzătoare. Destui se fâstâceau în jurul ei. Nepricepută, dezbrăcată, cum se simţea de atâtea ori în condiţiile spitaliceşti, de ce s-ar fi alarmat pentru o simplă intervenţie? De iar fi făcut la suflet operaţie să nu simtă arderea copleşitoare, pustietatea izbucnită în interior. Doctorul Damian era altfel, unde trecea, se auzea o melodie care semăna viaţă în urma lui, risipea frica, neîncrederea, spulbera tristeţea. Alinare curată pentru bolnavi. Cum vâslea cu mâinile şi picioarele mari pe coridoare, nu rămânea în urmele lui niciun sentiment apăsător. Te simţeai fals, dacă îndrăzneai să te plângi în urma celor suferite, consemnate în fişele de la capătul patului.

A trecut de atunci o vară întreagă, timp în care Ana a încercat să întroducă o modă nouă în oraş, ghetele de patine de vară! Ai umblat iarna în slip? Nu? De necrezut! Ar fi acelaşi sentiment ridicol! Ea când se scula dimineaţa, în loc de sandale, încălţa ghete de patine, din acelea înalte, albe, frumoase de felul lor, dar absurde în plină căldură! Nu mai ştia cine i le-a cumpărat, poate o mătuşă, dar şi până azi îi este recunoscătoare, după operaţia la călcâi numai în asemenea ghete putea păşi omeneşte. Instinctul de viaţă se trezea încet în dorinţa de a lupta şi supravieţui. Totul e foarte complicat. Nu se reface fizicul, până când nu e pregătit şi psihicul, dar ghetele de patine au ajutat-o să şchiopăteze pe ambele picioare la fel. Partea superioară a trupului era elegantă dar imaginea ce se reflecta din privirea oamenilor, devenea contrariată, văzând-o în plină vară, cu ghete de patine. A fost ca o sirenă, jumătate corp de femeie, jumătate... o infirmitate cruntă. În plină vară, într-un oraş mare, pe piaţa centrală să defilezi cu o ţinută elegantă şi o pereche de ghete de patine, părea o absurditate, o anomalie, o modă avangardistă de neînţeles. De ce piaţa centrală? Acolo locuia. A venit luna septembrie, aducând cu ea şi începutul şcolii. Purtând ghete speciale, era evident că nu putea face sport şi cât i-a plăcut sportul toată viaţa! A renunţat pentru mult timp la antrenamentele de atletism, tenis de câmp sau baschet. Nu dorea de loc să fugă şchiopătând. I se părea trist să facă rost de motivare pentru un semestru întreg sau poate şi mai mult timp şi să stea pe marginea terenului, uitându-se la ceilalţi. -De unde să aduc scutire ? – întreba Ana pe profesorul de sport. -De la medicul care te-a tratat, îi răspunse profesorul, trebuie să te am în evidenţă ca să te pot încheia. Era necesar să-şi facă un drum urgent până la fostul medic de salon. 23

proză | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 -Vă rog frumos, domnule doctor, am nevoie de o scutire pentru orele de educaţie fizică! -Hai mâine, după masă, la ora 5! Până atunci nu pot, sunt ocupat. A doua zi din nou pe strada clinicilor. Doctorul, fiind foarte amabil, i-a întins un scaun şi a abordat-o cu un apetit crescut de conversaţie. În mijlocul camerei trona un birou uriaş, croit pe dimensiunile doctorului. Fata stătea în partea cealaltă a biroului şi discutau, la început într-o atmosferă plăcută, că doar aşa îl ştia ea pe domnul doctor, vesel şi implicat, cu un umor şi tonus vital cuceritor. Dintr-o dată, fără niciun avertisment, doctorul s-a ridicat, s-a dus la uşă şi a încuiat-o. Fata de şaptesprezece ani a evaluat situaţia numaidecât, a recepţionat semnalul de atac, de aruncare a unui buzdugan de zmeu, în defavoarea ei, şi a fugit în direcţia opusă, a autoapărării. Alergau amândoi în jurul biroului uriaş, doctorul, ca un vânător frenetic, fata, ca un pui de vrabie speriat. Cu toate că şchiopăta în timpul alergării şi semăna cu un pui mult prea expus, care sare întruna, numai să nu fie prins, i-a venit de hac doctorului care nicicum n-o putea prinde! Noroc cu biroul masiv şi supradimensionat! Dar cum era şi doctorul zdravăn, a încercat să împingă biroul, s-o înghesuie pe fată într-un colţ, dar nu i-a mers această manevră... biroul s-a dovedit a fi prea greu, chiar şi pentru puterile lui amplificate de impulsuri nestăvilite. Mobila i s-a împotrivit. Şi a apărat-o pe ea. De necrezut! Oare celelalte cliente i-au cedat? Altfel ar fi schimbat el mobila trădătoare. Amândoi gâfâiau. El de dorinţa de-a o prinde. Ea de spaima de a fi prinsă. Între timp Ana vorbea în continuu, cuvintele constituiau de cele mai multe ori, cea mai bună armă pentru ea în viaţă. - Domnule doctor, până acum eu am avut o părere bună despre dumneavoastră, m-aţi tratat ca pe fiica dumneavoastră, nu aţi depăşit niciodată graniţele bunului simţ... v-am respectat, domnule doctor... nu vedeţi că în felul acesta stricaţi tot?!... ce vă gândiţi, dragostea forţată poate fi o dragoste adevărată?... sub nici o formă!...aşa vă voi urî şi evita toată viaţa mea... m-aţi înşelat, domnule doctor, de aceea m-aţi chemat după masă ca să nu vă deranjeze nimeni... aţi uitat prin ce tragedie am trecut eu nu de mult, nu aveţi suflet că mă maltrataţi în halul acesta... aşa mi se face doar scârbă de dumneavoastră... Doctorul s-a oprit brusc, respira alert, avea un fizic răvăşit, dar încerca să-şi revină din condiţia de animal înfometat, aflat în hărţuirea femelei, într-o stare de dezechilibru... Fata nu-şi părăsea poziţia de autoapărare, nu-l slăbea din ochi, dar nici nu mai vorbea... - Ascultă domnişoară, eu până la urmă nu vreau să-ţi fac niciun rău. - Şi atunci ce înseamnă scena asta?- îi cerea socoteală fata, cu voce tremurând de spaima trăită. - Te rog, hai, să discutăm... cu calm... te rog frumos, ne aşezăm pe scaun şi aş vrea să mă asculţi, să mă înţelegi... vrei să mă asculţi? - Dar prima dată descuiaţi uşa şi o deschideţi larg, numai cu această condiţie vă ascult - cu toate că, fata nu mai avea niciun chef să-l asculte, dar se temea să nu devină iarăşi un animal sălbatic, de necontrolat, omul din faţa ei. - Într-adevăr eu nu asta mi-am dorit-o.... nu aşa am vrut să se întâmple lucrurile... eu te-am iubit foarte mult la clinică şi m-am gândit că şi tu pe mine... - Cum? Nu aţi observat, domnule doctor, opoziţia mea înverşunată?... dar noi oamenii avem cuvinte la dipoziţie!... nu vă pricepeţi decât la cuţite pentru operaţii? Prima dată vorbim că de aceea suntem oameni şi după aceea acţionăm dacă şi partea cealaltă este de acord. Asemenea reguli nu cunoaşteţi? Toate pacientele, de care v-a plăcut, s-au culcat cu dumneavoastră? Nimeni nu a îndrăznit să se opună? Toate au fost măgulite de atenţia şi dorinţa dumneavoastră? Pe mine, să ştiţi, nu se poate cuceri în felul acesta! Oricum, până acum, am văzut în dumneavoastră un tată şi nu un bărbat!

În camera mea În camera mea se aud şoapte de tulpini şi cuvinte de imbold, se percep culori în mişcare, nimic nu se vinde dar nimic nu se dă gratis, floarea soarelui, o ştim cu toţii, e fidelă soarelui, îl urmăreşte cât trăieşte, pe mine mă urmăresc visele zi şi noapte iar dacă le ascult, mă răvăşesc, în camera mea sună muzica Şostakovici din întâmplare şi mă face să caut o ieşire pe scara de urgenţă. În camera mea e şi camera ta respirând a viaţă, o alternativă... îţi văd acvariul cu peşti zglobii şi jurnalul cu eseuri pe rând concepute cu sudoarea adevărului, zăresc şi pietricele adunate din fiecare gară, gaj pentru amintiri, şi scoici albe, dovezi pentru un trecut care nu se alterează. În camera mea umblă maşini, trenuri, supersonice, fiecare lăsând urme, praf şi sedimente, întâlniri pe peron în prima şi ultima clipă, despărţiri bine pregătite sau bruşte şi mult fum care întunecă silueta nopţii. În camera mea trece timpul şi nu-l pot opri doar dacă mă pun în genunchi îmi închid ochii şi nu văd că nu mă ia în serios... În camera mea nimeni nu vrea să încheie un contract pe bune, toţi cred în sentimente trecătoare.

De Suzana Deac

proză | Revista literară Bucovina

- Da, cred că acest lucru m-a făcut să-mi pierd controlul, am vrut să-ţi dovedesc că sunt bărbat şi nu un tată pentru tine! -Domnule doctor, prietenii mei au o vârstă apropiată de a mea şi nu mă complic cu bărbaţi însuraţi ca să le stric căsniciile. Acesta este un principiu de al meu, nu mă amestec nici măcar între prietenii ca să le tulbur. Şi acum aş dori să plec! -Încearcă să nu fii supărată pe mine - o implora doctorul pe fată. -Spre norocul meu, v-aţi revenit la timp şi apreciez acest lucru... Bună ziua... şi vă mulţumesc pentru scutire. Ana cu inima cât un puric, părăsea camera, cu frica în piept... dacă se ridică din nou animalul şi o prinde de braţ? Dar nu s-a mai întâmplat nimic. A luat cu ea scutirea, dar şi dispreţul faţă de violenţa bărbaţilor, superioritatea lor fizică. Cuvintele ca şi acum, întotdeauna, i-au fost fidele, au scăpat-o din multe situaţii neplăcute. Dacă le alegi cum trebuie, poţi învinge forţa, violenţa, trufia puterii fizice!

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

ARTĂ ARTA POŞTALĂ Ideea acestui articol a fost stârnită de scrisoarea entuziastă adresată de Valery Oişteanu "A letter to John Evans" artistul care expune recent la galeria Zoubok în NY. Găsim acolo colaje produse de Evans în anul 1984 în amintirea scriitorului George Orwell. Artistul foloseşte etichete, poze vechi, timbre poştale asamblate într-o colorată şi misterioasă neo dada orchestraţie vizuală. Dar aceste elemente sunt exact cele uzuale Artei Poştale (AP) în care excelează artişti că Albert Fine, Tom Wirth, May Wilson.

De Adrian Grauenfels

Prin definiţie AP este o mişcare culturală axată pe schimbul de arte vizuale (dar şi muzică sau poezie) livrate prin sistemul poştal internaţional. Experţii în materie declară că AP a fost iniţiată odată ce Cleopatra s-a oferit lui Julius Caesar rulată într-un covor, alţii consideră experimentele avantgardiste care făceau uz de sistemul poştal a fi la originea mişcării, dar termenul de Artă Poştală datează din anii 60 fiind folosit de americanul Ray Johnson, care la şcoală New Yorkeză de Corespondenţă iniţiază liberul schimb de mesaje poştale între artişti sau între artişti şi audienţă . Ideea lui Johnson de a propaga arta prin corespondenţă a stabilit planul schimbului liber de opere, trocul, opus comercializării. În 1970 Johnson şi Maria Tucker organizează la muzeul Whitney din New York prima expoziţie publică a genului şi acolo sau stabilit regulile pentru astfel de apariţii. O mişcare artistică FLUXUS care propovăduia noţiunea de "Reţea eternă" se contopeşte cu mişcarea AP şi câţiva arti ti produc o artă legată de poştă, folosind în opera lor timbre şi cărţi poştale.

Trebuie pomenit Robert Watts cu "Maşina de vândut timbre", şi Ben Vaultier cu "La discreţia postaşului" - cărţi poştale năstruşnice purtând adrese diferite pe feţele opuse, destinatarul fiind lăsat la alegerea po taşului. Johnson nu a aderat la grupul Fluxus dar AP este estetic legată de această mişcare prin scrisorile sale uneori pline de mâzgălituri, desene, mesaje stampilate, cuvinte răzleţe sau lozinci pe care Johnson le producea cu umor şi maliţie. Nu le vindea, prefera să le trimită amicilor şi cunoscuţilor săi folosind serviciul poştal. Deşi multe lucrări s-au pierdut, arta lui a fost apreciată de piaţă. Andy Warhol este citat că declara public că este gata să plătească 10 dolari pentru orice lucru semnat de Ray Johnson.

AP şi curentul Fluxus au dus la apariţia unei reţele poştale creative, distinctă de alte mişcări artistice sau grupuri, prin totala lor deschidere, lipsa de ierarhie, ignorarea regulilor academice, oficiale sau de piaţă, respingând comercialismul. Oricine poate participa la această reţea de artă poştală interschimbând mostre de artă la discreţie, participanţii având libera alegere să răspundă sau nu unui mesaj poştal primit. Uneori AP organizează proiecte colective în spiritul "totul este acceptat", fără un juriu care să selecteze operele prezentate şi fără cenzură. Contribuţiile nu sunt returnate, dar un catalog extensiv este produs şi trimis tuturor participanţilor. Acest model a rămas intact 40 de ani, oferind membrilor sentimentul unei comunităţi în care se schimbă idei, filosofie şi estetică în manieră pacifistă eliminându-se diferenţele de limbă, religie sau ideologie. Tehnici şi conţinut. AP foloseşte o gamă largă de mijloace şi metode mixând mediile şi tehnicile necesare. Colajul, foto montajul sunt extrem de folosite conferând Artei Poştale calităţile stilistice DADA sau de Pop Art. Se include uzul ştampilelor, a timbrelor poştale şi mai recent fotocopierea color, prelucrarea pe computer de imagini şi text. De la Fluxus artiştii

Artă | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 au împrumutat noţiunea de intermedia care implică folosirea mediilor diferite simultan. Muzică şi sunet au fost adăugate la cărţi poştale care declamau la deschiderea plicului un text sau cântau o melodie

KITSCHUL E MORT, TRĂIASCĂ ÜBERKITSCHUL (continuare din pagina 23) înregistrată digital de expeditor. O mare atenţie este acordată plicului care poate fi pictat, perforat, cusut, lipit şi remodelat devenind o parte integrală a mesajului. Artiştii semnau de mână sau folosind ştampile din gumă, linoleum gravat, adăugând plicului unicitate şi apartenenţ ă . În plic găsim orice. Poate fi text, poezie, desene, bancnote, fotografii, colaje, bilete de tren, cinematograf sau muzeu, ambalaje, hărţi geografice, conectate între ele sau nu, la discreţia artistului. În anii internetului AP a cucerit meteoric reţeaua care apare ca o extensie naturală a poştei pe care o înlocuieşte cu succes. AP se transformă în timp, adoptând folosirea mediului digital care conferă viteză , suport audio vizual, stocare nelimitată, uşurinţă de contact dar în schimb suferă de lipsa tactilului şi al posesiunii materiale, de facto. Să admitem că meritul Artei Poştale este schimbul cultural, propagarea unor idei şi vise estetice prin împărtăşirea lor reverenţioasă şi o cooperare multinaţională . Aş adauga că prin dorinţa esenţială de a propaga cultura AP contribuie la viitorul nostru comun. *** 2012

de Adrian Grauenfels Într-un articol precedent "Ce-o fi asta Kitschul?" discutam aspectele tradiţionale ale acelor arte controversate care stârnesc în privitor opusul revelaţiei estetice pe care o numim hedonism vizual. De ce am zăbovi în faţa unui exponat care radiază asimetrie, dezgust, manierism, superficialitate, finiş ieftin?. Ca formă Kitschul este caracterizat prin repetare motivelor primare, ne elaborate, în schimb puternic colorate, strălucind anormal, iar tematica este hiperemotivă, patetică, pompoasă, axată pe aspectele frumoase ale vieţii şi pe o forţată exagerare a faţetelor dureroase, duse până la ridicol şi absurd. Recunoaştem dezvoltarea unui limbaj artistic aparte, neconform cu povara modernistă a idealului de reducţie a materiei în favoarea mesajului, ci din contră se cere aflux, debordare, amplificare, inundaţie. Cineva ar adăuga: "şi prost gust" dar nu afiliez, atât timp cât nu putem defini obiectiv noţiunea de bun gust. Pentru o artă care a împlinit de curând 80 de ani Kitschul pare bine înşurubat în conştiinţa colectivă care pierde din consistenţă sacrificând uneori calitatea în favoarea unui vizual ieftin, un produs vulgar din mase plastice, celofan colorat, mult sclipici şi graffitti îndoielnic. O expoziţie numită ÜberKitsck (Beit Beniamini-Tel Aviv 2012) foloseşte principiile Kitschului (e momentul să-l declarăm detestat de majoritatea criticilor de artă), ca o platformă de plecare către o problematică aparte, scormonitoare, ironică său chiar batjocoritoare. Temele sunt atinse prin forma sau ideea folosită. Kitschul în sine, în general negativ apreciat, intrigă şi uneori se lăsă cu greu identificat. Graniţa între artă şi nonartă este lăsată la aprecierea consumatorului de frumos derutat de obiectele care se vor artă datorită conţinutului material şi estetic expus, mimând preţiozitate şi super valoare.

Curatorul expoziţiei, Roy Maayan, susţine că doar consumatorul antrenat şi ager poate detecta că este vorba de obiecte superficiale, încărcate sentimental. Dar iată că expoziţia ÜberKitsck propune un model invers, în care exponatele sunt luate drept Kitsch, ele de fapt aparţinând artei pure, doar că subiectele alese nu-s neapărat încărcate de frumos ci doar ascunse de o estetică Kitsch, eventual plăcută ochiului. În cazul de faţă, ceramica este un mediu potrivit producţiei de linie, ea atinge scopul Kitschului de a fi o artă multiplicată prin mijloace industriale în care sursa devine copie iar copia poate servi de sursă, fără să distingem vreo degradare în procesul reproductiv. Produsele de ceramică care adresează potenţialul cumpărător par a fi apetisante prin sentimentul de artă frumoasă, plăcută, accesibilă, de luat acasă, pe care îl degajă . Lucrările din expoziţia ÜberKitsck se plasează ca un parazit în spatele tradiţiei ceramicii cu care ne-am familiarizat, ele sugerează o nouă naivitate realizată prin figurine de porţelan, 26

Artă | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 clovni, personaje burleşti, vase pictate cu decoraţii neconvenţionale, peşti de aur amintind un belşug facil de obţinut, este o nouă artă care se caţără pe umărul tradiţiei strigând: Eu sunt aici, acum!

Clopotele (la Voroneţ)

De Cezar C. Viziniuck

sună clopote de veacuri ale sfintei mânăstiri şi de veacuri îl tot strigă pe-a lor mare voievod Ştefan-Vodă Ştefan-Vodă

stau şi-ascultă-nmărmuriți într-un misterios albastru sfinții pe pereții văruiți

stau şi-n pridvor ienoriaşii ascultând din liturghie pomenirea celui care e "vinovat” de ctitorie

Ştefan-Vodă Ştefan-Vodă strigă clopotele-n vale într-un glas ce pare plânset de copil îngenunchiat lângă troiță o babă stă şi-aşeaz-o lumânare pentru ea şi-al ei moşneag Judecata de Apoi – Frescă pe partea vestică a Mănăstirii Voroneț

Artă | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 RELIGIE PATIMILE MÂNTUITORULUI

ura, dispret, lacrimi, suferinta, " miracolul mantuirii" "Astăzi s-a spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape". "O, Taină! Chipul deşertării este neştiut. Felul zămislirii, negrăit! Cuvântul cel mai presus de fire, chipul robului primeşte". "S-a micşorat pe Sine însuşi întru depărtarea neasemănată, pe pământ s-a arătat şi cu oamenii a petrecut, cu sărăcie de bună voie, făcându-se blestem, ca să ridice blestemul omenirii, smerindu-se până la moartea pe Cruce". "Alergat-a Iuda, zicând cărturarilor celor fără de lege: ce-mi veţi da mie şi eu il voi da pe el vouă? Iar in mijlocul celor ce se tocmeau, ai stătut nevăzut Tu însuţi, de carele era tocmeala, cunoscătorule de inimi". *** Iisus, judecat şi condamnat la moarte Iisus, Fiul lui Dumnezeu e judecat şi condamnat la moarte de către cărturari şi fariseii păcătoşi. El primeşte să moară pe Sfânta Cruce, ca prin patimile Sale, să împace pe oameni cu Tatăl Ceresc.

De Elisabeta Brănoiu

Iisuse Cel Drept şi Sfânt Ce-ai greşit Tu pe pământ Că te văd de mâini legat Şi la moarte condamnat. O !... Iisuse prea iubit Eu Te văd azi osândit Pentru-a mele fărdelegi Cum şi pentru-a lumii întregi Popor fărădelege, păgânesc, de ce ai cugetat cele deşarte ?! Pentru ce a judecat spre moarte pe Cela ce este VIAŢA tuturor ?! Nu s-a ruşinat de Binefăcătorul care, aducându-le aminte, le-a adeverit zicând către dânşii : « Poporul meu ce am făcut vouă ?! Au nu am umplut Iudeea de minuni ?! Au n-am înviat morţi numai cu cuvântul ?! Au n-am vindecat toată boala şi neputinţa ?! Pentru ce nu vă aduceţi aminte de Mine ?! Ce vi se pare vouă ?!!!... "Jură-Te pe Dumnezeul cel viu ca să ne spui nouă de eşti Tu Hristos Fiul lui Dumnezeu ?" Raspunsul nu putea fi altul decât ADEVĂRUL. Iisus a întărit, că El este Fiul lui Dumnezeu !... Nemernicul de Caiafa a strigat cu voce tare : "Vorbeşte hulă ce ne mai trebuie alte mărturii ? Vinovat este morţii !!!" Iisus primeşte Crucea. Lui Iisus îi pune Crucea pe umeri s-o ducă până la locul de răstignire, după ce o noapte întreagă a fost batjocorit, pălmuit, scuipat şi biciuit. Acum, atât de slăbit, acoperit de răni primeşte şi Crucea pe umerii Săi, ca să ridice sarcina păcatelor de pe sufletele noastre. Cel de Îngeri preamărit De om e batjocorit Crucea blând El o primeşte Şi la Golgota porneşte. O, Iisuse dă-mi putere Ca-n necazuri şi durere Să fiu blând şi răbdător Să-ţi fiu Ţie următor. "Cela ce toate cele omenesti le-ai luat şi toate cele ale noastre le-ai făcut ale Tale, ai binevoit a Te pironi pe Cruce, Făcătorul meu, primind a suferi moarte ca un om, ca să izbăveşti omenirea din moarte, ca un Dumnezeu". *** Iisus cade sub greutatea Crucii Crucea grea apasă pe umerii Săi, flămând şi însetat, acoperit de răni ce încă însângerează, sfârşit de puteri, cade sub Crucea grea. Ostaşii îl ridică, i-o aşează din nou pe umeri. El nu plânge, nu cere milă de la oameni si pleacă cu paşi clătinători mai departe. Crucea umerii Ţi-i frânge Ranele-s pline de sânge Dar mai crâncenă durere Îţi fac păcatele mele. Iisuse îţi cer iertare Dă-mi căinţă şi-ndreptare Ca să plâng al meu păcat Şi să nu mor neîndreptat. *** Iisus purtându-şi Crucea se întâlneşte cu Mama Sa, Preacurata Fecioara Maria. Fecioara Maria a pornit să-şi petreacă Fiul pe calea morţii. Câtă durere a simţit sărmana Mamă când şi-a văzut Fiul Iubit, acoperit de răni şi sânge, încărcat de batjocuri, purtându-şi Crucea spre locul de pierzare. Fecioară Indurerată Mamă Binecuvântată Primeşte-mă şi pe mine Să plâng pe Iisus cu Tine. Să plâng păcatele mele Cari Te-au cufundat în jele Căci pe Fiul Tău iubit Aşa crunt L-au chinuit.

religie | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

"Ai încăput pe Cuvântul în pântecele Tău, pe Cel neîncăput; din sânul Tău ai hrănit cu lapte pe hrănitorul lumii, în braţele Tale ai purtat pe Ţiitorul nostru, Născătoare de Dumnezeu, Preacurată". *** Simeon Cirineul ajută lui Iisus să ducă Crucea Iisus, tot mai mult slăbeşte pe cale, sub greutatea Crucii. Duşmanii Lui se tem, că va murii mai înainte de răstignire, şi nu se vor mai bucura de chinurile Lui. Pentru acest motiv îl sileşte pe sărmanul Simeon Cirineul să-i ducă Crucea. Când puterile-ţi slăbiră Pe Simeon îl siliră Să-ţi ajute a purta Doamne Crucea Ta cea grea. O, Iisuse pentru Tine Ajuta-mă şi pe mine Crucea vieţii a purta Soarta grea a-mi uşura. "Să mergem cu dragoste împreună cu Hristos, la dumnezeiasca patimă, ca împreună cu Dânsul răstignindu-ne, să ne facem părtaşi şi Invierii Lui". *** Veronica şterge cu o maramă, faţa lui Iisus Veronica cea evlavioasă, vede faţa lui Iisus, plină de sudoare şi sânge. Îi este foarte milă de El, străbate printre soldaţi şi cu marama şterge faţa Preasfântă a Domnului. Iisus, cu recunoştinţă, îşi lasă faţa întipărită pe pânză. Veronica-n graba mare Faţa Ta de sânge o şterge Chipul Tău Cel Preacurat Pe maramă L-ai lăsat. O, Iisuse dă-mi şi mie Milă şi durere vie Când Te văd la chinuri dat Şi cu spini încununat. Minune s-a făcut, că Făcătorul lumii s-a dat în mâinile celor fărădelege şi s-a înălţat pe lemn "Iubitorul de oameni”, ca să scoată din iad pe cei legaţi care strigă : "Mărire îndelung răbdării Tale Doamne, mărire Ţie !" *** Iisus cade a doua oară sub Cruce. Simon duce Crucea până la un loc şi din nou este pusă de nemernicii farisei pe umerii Celui ce veniseră să-i mântuiască. Iisus, din nou o îmbrăţişează şi păşeşte cu ea încet, în sus, pe calvarul Golgotei, dar, e mult prea slăbit şi cade pentru a doua oară sub Sfânta Cruce. Duşmanii râd, îl batjocoresc, îl smucesc, îl ridică punându-i din nou Crucea grea pe umeri şi din nou îl împing, înainte, spre stânca înaltă. Recăderea în păcate Mult Te doare Îndurate Şi-ţi face Crucea mai grea Până cazi din nou sub ea. O, Iisuse mă-ntăreste Şi de căderi mă fereşte Ca să stau pân la mormânt Tot în Dorul Tău Cel Sfânt. *** Iisus mângâie femeile miloase. Femeile miloase se înduioşează văzând pe Iisus în atâta suferinţă şi dispreţ. Ele încep a se tângui şi a-L plânge. Iisus, însă, le zice : "Nu Mă plângeţi pe Mine, Fiice ale Ierusalimului, ci plângeţi-vă pe voi şi pe fii voştri !" Iisus se gândea la pustiirea Ierusalimului care a urmat nu peste multă vreme. Cine oare nu va plânge Văzându-te-n răni şi sânge Şi către moarte mergând Fără glas, ca un miel blând. O, Iisuse dă-mi putere Să plâng chinurile-s grele Şi să plâng al meu păcat Pân-a nu fi judecat. *** Iisus cade a treia oară sub Cruce Puterile îl părăsesc, cade a treia oară sub sarcina Crucii. Ostaşii din nou îl ridică, îl lovesc adresându-i cuvinte de hulă şi Îl îmbrîncesc silindu-L să urce pe drumul spre vârful Golgotei unde Îl aştepta "răstignirea". Aici, unde toţi marii preoţi ţinură sfat cu bătrânii, cărturarii şi tot sinedriul, spre a grăbi condamnarea la moarte a lui Iisus, prin cele mai cumplite chinuri. Sub a Crucii grea povară Iisus cade a treia oară Pentru-a mele mari căderi În păcate şi greşeli. Iisuse mult Îndurate Dă-mi iertare de păcate Şi canon dă-mi pe pământ Până nu plec în mormânt.

religie | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 *** Sus pe Golgota, Iisus e desbrăcat de hainele Sale. Crucea e culcată la pământ şi se sapă groapa în care să se împlânte. Câţiva soldaţi îl desbracă pe Iisus, trăgându-i cămaşa prinsă de rănile însângerate ce-i acopereau spatele şi braţele lui Iisus. Popor crunt si neîndurat Pe Iisus l-ai desbrăcat Pe Mesia Cel dorit Ruşinări i-ai pregătit. Iisuse Mire Ceresc Ajută-mi să mă feresc De gânduri, de vorbe spurcate De fapte neruşinate. *** Iisus e pironit pe Cruce. Oamenii cei nemiloşi îi întind mâinile. Ciocanele bat piroanele colţuroase care-i străbat palmele şi picioarele Lui. Sângele curge, Iisus suferă cumplit dar nu zice nici un cuvânt nu scoate un vaet. "Cela ce toate cele omeneşti le-ai luat şi toate cele ale noastre le-ai făcut ale Tale, ai binevoit a te pironi pe Cruce, Făcătorul meu, primind a suferi moarte ca un om, ca să izbăveşti omenirea din moarte, ca un Dumnezeu". "Patimilor neîmpărtăşit ai rămas Tu, Cuvântule al lui Dumezeu, cu trupul împreunându-Te cu patimile, dar pe om l-ai dezlegat din patimi, patimilor făcându-Te patimă, Mântuitorul nostru, că însuţi eşti fară de patimă şi atotputernic. "Cale prea bună a înălţării ai arătat Hristoase a fi smerenia, micşorându-Te însuţi pe Tine şi chip de rob luând". Iisus e pe lemn culcat Cuiele-n palme-i străbat Sângele Lui Cel Preasfânt Curge pârâu pe pământ. Am greşit Iisuse Bune Iar Tu suferi pentru mine Dă-mi să plâng al meu păcat Căci eu sunt cel vinovat. *** Crucea este ridicată sus, Iisus moare pe Cruce. Iisus se chinuieşte cumplit atârnat între cuie, între Cer şi pământ să împace pe oameni cu Dumnezeu. Duşmanii se bucură de chinurile Lui. Îl hulesc iar El se roagă : "Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac". Iisuse îndurerat Trei ore pe Cruce ai stat Trei ore Te-ai chinuit Până moartea Ţi-a sosit. Eu deplâng a Ta durere Plângu-Ţi chinurile grele Dară plâng şi-al meu păcat Ce moartea Ţi-a cauzat. *** Iisus e luat de pe Sfânta Cruce. Doi bărbaţi cucernici, Iosif din Arimateea şi Nicodim au luat trupul de pe Cruce ca să-L înmormânteze. Indurerata Sa Mamă L-a primit pe braţele Ei, I-a spălat faţa de sânge, I-a rânduit părul, I-a sărutat ranele sfinte, apoi împreună cu mironosiţele evlavioase L-a uns cu nard şi L-a învăluit cu pânza albă, numit « Giulgiul Mântuitorului ». Când Iisuse ai murit Maica Sfântă Te-a jelit Cu a Ei lacrimi Te-a spălat Şi-n giulgiu Te-a înfăşurat. Maică plină de-ndurare Fă să dobândim iertare De la Fiul Tău Preasfânt Cât mai suntem pe pământ. Iisus e înmormântat După trei ceasuri petrecute în cele mai groaznice şi înfiorătoare chinuri strigă : "Părinte în mâinile Tale îmi dau sufletul". Plecându-şi capul în jos, moare între doi tâlhari. Când sufletul Ţi L-ai dat Soarelle s-a întunecat Pietrele s-au despicat. Doamne, noi cu întristare Plângem durerile Tale Câte-n lume Le-ai purtat Până ne-ai răscumpărat. Iisuse mult îndurate Chinuit pentru păcate Iartă pe toţi cei greşiţi Şi ne fă-n veci fericiţi. Iar când soarele a apus

religie | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 În mormânt Doamne Te-au pus Acolo zaci îngropat Pentru al meu mare păcat. "Cela ce toate cele omeneşti le-ai luat şi toate cele ale noastre le-ai făcut ale Tale, ai binevoit a te pironi pe Cruce, Făcătorul meu, primind a suferi moarte ca un om, ca să izbăveşti omenirea din moarte, ca un Dumnezeu". "Patimilor neîmpărtăşit ai rămas Tu, Cuvântule al lui Dumezeu, cu trupul împreunându-Te cu patimile, dar pe om l-ai dezlegat din patimi, patimilor făcându-Te patimă, Mântuitorul nostru, că însuţi eşti fără de patimă şi atotputernic. Cale prea bună a înălţării ai arătat Hristoase a fi smerenia, micşorându-Te însuţi pe Tine şi chip de rob luând".

( După o carte foarte veche, fără autor, rămasă de la Bunii mei si îmbunătăţită de mine. ) ICOANA ODIGHITRIA Una dintre icoanele făcătoare de minuni este icoana Maicii Domnului de la Catedrala Episcopala din Targu Mures, in fata careia se oficiaza in fiecare marti Sfantul Maslu. Ctitorie a Marelui Voievod Mihai Viteazul, catedrala a fost ridicată la sfârşitul secolului al XVI-lea în urma unei făgăduinţe facută Sfântului Nicolae. Din consemnările cronicarului muntean Radu Popescu şi ale cronicarului maghiar Szamosközy Istvan aflăm că, pe vremea când Mihai era Ban al Craiovei, fiind condamnat la moarte de către Alexandru Vodă cel Rău, în drum spre locul execuţiei, a cerut voie gărzilor să intre să se închine în Biserica Albă-Postăvari (demolata in timpul regimului comunist). Aici s-a rugat în faţa icoanei Sfântului Nicolae, căruia i-a făgăduit că-i va înălţa o mănăstire dacă îl scapă de la moarte. Rugăciunea i-a fost ascultată şi, ajuns la locul execuţiei, călăul, speriat de chipul măreţ al Banului Craiovei, a aruncat securea spunând ca nu poate sa-l omoare pe acest om. Scăpând de la moarte, Mihai şi-a ţinut făgăduiala şi a ridicat Mănăstirea cu hramul Sfântului Nicolae, cunoscută sub numele de Catedrala Episcopala, bijuterie arhitectonica, in prezent monument UNESCO. În timpul regimului comunist, biserica a scăpat miraculos de buldozere. Se spune că în preziua demolarii, Ceauşescu ar fi avut un vis cumplit, ce l-a determinat să renunţe la demolare Din relatările părintelui paroh Adrian Beldianu aflăm că a doua zi după sfinţirea bisericii, doamnele venite pentru curăţenie au constatat că Icoana Maicii Domnului, pictată pe un fond albastru deschis, crăpata pe mijloc şi deteriorată, este fierbinte si nu poate fi scoasa din lada in care se afla. Iniţial, parintele a crezut că Icoana s-a înfierbântat din cauza unor posibile lumânări aprinse în faţa ei, dar în biserică nu ardeau lumănari şi atunci părintele cu bucurie amestecată cu teama sfânta a constatat că este vorba de o minune. Văzând starea Icoanei, s-a gândit că Maica Domnului îl îndeamnă pe această cale să o restaureze. În timpul lucrării de restaurare, realizată de una dintre cele mai cunoscute restauratoare, specialistă în icoane cantacuzine, Irina Predescu, a ieşit la iveală inscripţia cu numele Icoanei, Odighitria, însemnul donaţiei facute de monahul Ioan din Rusicon (Muntele Sfânt), anul 1666 şi semnătura acestuia. Odighitria (Hodighitria) înseamna "cea care te povaţuieşte şi care te întampina", "te previne înainte de necazuri". Icoana era un dar pentru Mihai Viteazul, insa a ajuns la Targu Mures la mult timp dupa moartea voievodului. Părintele paroh dându-şi seama nu numai de valoarea istorica a Icoanei, cât şi de valoarea duhovnicească, a apelat la studenţii din Salonic cu rugamintea de a-i căuta istoricul şi Slujba Icoanei. Până să primească răspuns, atât părintele, cât şi credincioşii au constatat cum Icoana începe să li se descopere în mod miraculos, la praznicile Sfinţiei Sale, îşi schimbă faţă, se îmbujorează, adunând sau desfăcând sfânta gură. În momentele de cumpană din timpul lucrărilor de restaurare a Bisericii, Icoana se întrista sau se lumina. In anul 2008 a urmat cea mai mare minune traită de o credincioasă, care din cauza unei intervenţii chirurgicale a fost anunţată de doctori că nu va avea 31

religie | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 copii. Zdrobită de veste, s-a lăsat convinsă de o prietena să vină la biserica.si sa siste intr-o marti la Sfantul Maslu din fata Icoanei. Părintele a sfătuit-o şi i-a dat canon să săvarşeasca neîntrerupt, timp de 40 de zile, Paraclisul Icoanei Maicii Domnului, chiar in fata icoanei, iar la sfarşit Acatistul Bunei Vestiri. Nu după mult timp, femeia l-a anunţat pe părinte ca va avea un prunc. S-a născut o fetiţă sănătoasa şi frumoasă, primul copil închinat Maicii Domnului Odighitria. Au urmat şi alte asemenea minuni, tineri care s-au casatorit, bolnavi care primeau alinare şi vindecare. Mai tarziu, părintele paroh a primit Slujba şi istoricul Icoanei Maicii Domnului Odighitria din Mănăstirea Xenofon din Sfântul Munte Athos. Citind istoricul, părintele a constatat că toate minunile săvârşite în biserica catedralei sunt aceleaşi cu cele ale Icoanei surori. A mai aflat un lucru nou că Icoana are şi darul izbăvirii de cancer. Părintele mai spune în "Cuvant înainte" la "Paraclisul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu", tiparită cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului: "Apoi am desluşit ceea ce eu duhovniceşte intuisem deja, ca Paraclisul Icoanei se citeşte întotdeauna urmat de Acatistul Bunei Vestiri; Maica Domnului m-a luminat.

La Cina Ospăţului De Elisabeta Brănoiu

Cât a fost de bine în ospeţie la Tine! Câtă înfiorare a cuprins inima mea, contemplând, odinioară, frumuseţea Ta! Sub măreţia unui Palat minunat! am văzut sublimă măreţia Chipul Tău, drag, şi am descoperit adâncul înţelepciunii Tale creatoare!

Maica Domnului să ne binecuvinteze şi să ne învrednicească să fim neobosiţi închinatori şi slujitori ai acestei Sfinte Icoane Povăţuitoare, ce se prăznuieşte cu sărbatoare în fiecare an, la 21 ianuarie (stil nou)."

Cine ar fi reuşit, a Te descrie, oare?!...

PUTEREA UNEI RUGACIUNI: Cand veti primi acest mesaj sa spuneti o rugaciune... Doar atat trebuie sa faceti. Opriti-va chiar acum si spuneti o rugaciune de multumire pentru tot ajutorul pe care l-ati primit in viata de la Bunul Dumnezeu. Apoi va rog sa trimiteti acest mesaj catre toti prietenii si rudele voastre. Cred ca daca trimiteti aceasta marturisire cu o rugaciune cu credinta veti primi tot ce aveti nevoie ca Domnul sa aduca in viata voastra si a familiei voastre. Asadar, draga inima, increde-te in Dumnezeu pentru a-i vindeca pe cei bolnavi, pentru a-i hrani pe cei infometati, pentru a le da haine si adapost celor ce nu au ceea ce avem noi. Amin.

felurimea înmirezmată a poamelor,

Rugaciunea este cel mai bun dar pe care-l putem primi gratis. Nu e cu nici o plata, dar aduce o mare rasplata. In momentele dificile cauta-L pe Dumnezeu ! In momentele de liniste adora-L pe Dumnezeu ! In momentele dureroase ai incredere in Dumnezeu !

Am gustat de la Cina Ta binecuvântată

dulcea miere aromată. Dar mai dulce ca mierea, am aflat Glasul iertării în frumuseţea negrăită a Tale solemne chemări. Ca un şuvoi năvalnic, s-a revărsat peste mine, a Tale iubiri... când am văzut aruncând pecetea peste a noastre firi, dezvăluindu-Ţi puterea,

In toate momentele multumeste-I lui Dumnezeu ! în legile ce cârmuiesc omenirea.

Cu multa dragoste, pentru tine.

Ooo!!... Cum ar fi strălucit

Pe cat de repede a venit, pe atat de repede trebuie sa se duca. Fecioara care ia problemele. Cand ajunge la tine trebuie(este bine) sa si plece mai departe.

frumoasele suflete a toată făptura, în Veşnicia Ta, unde domneşte pacea şi lumina !?... Dar, întreaga fire a murmurat adânc despre proorociile Tale, pline de tâlc!! Crucea mea a fost mult prea grea! - Cu nimic n-am putut ajuta. Acum, împrejur, nu-i decât întuneric, furtunile vieţii, sunt de temut! Ce palidă şi tristă pare viaţa, acum, când ale Tale, cele mai înalte visuri, s-au spulberat pe drum! În ceasul tihnit al înserării, voi fi ca ultima rază de soare ce apune, Voi regreta clipa de a Te cunoaşte că nu Te-am slujit, aşa cum se cuvine ! Te-ai mâniat! M-ai părăsit! N-ai mai vrut să asculţi, rugăciunile umile ale unui suflet înduioşat şi trist.

religie | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 RETROSPECTIVE CÂND LEGILE NU SE RESPECTĂ, ŞOARECII JOACĂ PĂE MASĂ În România există legi bune care nu se aplică, în România nu există antisemitism, dar există antisemiți, în România se fură, dar nu există hoți, ș.a.m.d Pentru negarea Holocaustului, există o lege votată de Parlament, care prevede închisoare de la șase luni la cinci ani sau amendă penală. Senatorul Dan Șova a fost „amendat” de șeful PSD cu o călătorie gratuită la Washington ca să viziteze Muzeul Holocaustului. Cred că i s-a dat și un set de batiste ca să-și șteargă lacrimile. Într-o emisiune de pa Money Chanel TV, tânărul senator, purtător de cuvânt al PSD, Dan Șova a declarat senin în fața altui „senin” , Andrei Gheorghe, că în România nu au fost uciși evrei, dar au fost uciși 24 dintre ei, de nemți, care nemți au organizat și Pogromul de la Iași. Drept sursă de informare ia o carte a lui Teșu „Solomonovici” ( nu știe numele de Solomovici), dar care carte? Am reluat cărțile editate de Teșu Solomovici, m-am uita prin ” Biografia lui Antonescu” ( nu se scrie despre Iași), apoi „ am răsfoit „ Istoria Holocaustului din România” – Editura Teșu- 2005, la pg. 183 scrie – „Dacă se ține seama și de evreii decedați în Trenurile Morții din zilele următoare pogromului , cifra de 8000-10.000 ar putea fi aproape de adevăr”. Deci Șova minte de două ori, ca oricare mincinos care nu are nici memorie- nu știe nimic despre Holocaust, dar vorbește cu aplomb, iar din cărțile lui Teșu S. nu a citit un rând. Cineva i-a șoptit ceva , despre altcineva, iar el a priceput ce putea mintea sa să priceapă. Nicăieri nu s-a scris că armata germană a organizat Pogromul , este o confuzie, într-adevăr la Iași au fost militari germani care au ucis și evrei, dar Pogromul a fost organizat de Serviciul Special de Informații, la îndemnul lui Antonescu care era convins că evreii trădează România. Este de asemenea adevărat că rețeaua militară de contraspionaj , sovietică a folosit cetățeni sovietici și de etnie evreiască. Dar criminalul de război, adică mareșalul Antonescu a ucis civili evrei, nu numai 24, ci un De Boris Marian număr cu mult mai mare, circa 250.000 de evrei din România ( Nordul Moldovei), Basarabia, Bucovina, Ucraina. A repeta cu obstinație – „în România nu au fost uciși evrei” este fel cu a spune că în Uganda nu au fost uciși evrei. Adică o minciună în prima parte, cu o banalitate în a doua parte. Președintele Ion Iliescu a negat cândva Holocaustul din România, conform educației „internaționaliste” primite de acasă, apoi, tot el a numit Comisia Wiesel. Avem negaționiști de profesie , prof. Gh. Buzatu, av. Vlad Hogea( acum s-a retras), prof. Ion Coja, dar mai sunt mii din acești oameni care nu ar recunoaște nimic, că așa le dictează sentimentul „patriotic”. Nimeni nu a fost pedepsit pentru negaționism , ca să nu existe martiri. Frumos. Dar ce nu poate Justiția? Multe. În zadar a fost Raportul Wiesel, în zadar publică Institutul de Studiere a Holocaustului din România cărți- „ Cum a fost posibil?” ( 2007) , o carte zguduitoare, nici fotografiile din acea perioadă nu mai spun nimic pentru unii, în zadar AERVH ( Asocisția Victimelor Holocautului) publică cărți pentru tineri, pentru elevi, studenți. În manualul școlar scris de Florin Petrescu,în 2005, „ Istoria Evreilor. Holocaustul”, la pg. 82 se dau cifre – Primul Tren al Morții- decedați 1544, Al doilea Tren al Morții – 977, total –

Retrospective | Revista literară Bucovina

PUTEREA CUVINTELOR Preferăm de multe ori cuvintele, unei dragoste adevărate. Dezvirginarea este un proces mecanic, dar câte crime și dezbinări nu s-au produs din cauza unui amănunt anatomic? Cum să te uit? Uiți pe cine vrei să uiți și chiar reușești. Este imposibil să nu te gândești la ceva, la cineva. Dar cuvintele nu ajung. Miezul nopții, începe dansul vrăjitoarelor, cine nu le cunoaște să doarmă liniștit. Cine nu știe că iubirea este o boală? Prea puțin cercetată, fără antidot. Nici scrisul nu o vindecă, o agravează. Încerc să scurtez timpul, pedalez mai repede, timpul se îndepărtează la linia orizontului, chipul tău o să apară în vis, cu o lacrimă pe obraz, sorb această lacrimă. Dimnieașa vom fi pe o ramură din Pomul Vieții, Pomul Păcatului. Murim în zorii fiecărei zile spre a reînvia la miezul nopții. Îți plac florile, mie îmi place parfumul tău, ne potrivim ca un pumnal de argint într-o teacă de aur. Vânăm poemul, iar el aleargă noaptea de nebun, apoi , brusc, dau de tine, te scalzi în lacul luminat de lună, complicea lună, un căprior ne păzește iubirea. Miezul nopții place liliecilor, bufnițelor și poeților. Atunci scriu pe pielea ta fină, cu buzele scriu, cu vârful degetelor, mă încordez ca o vioară, cuvintele devin acorduri și tremoluri tânguioase, sub un arcuș vrăjit, există un demon al iubirii fără sfârșit. Apocalipsa va fi o victorie a dragostei fără opreliști, ne vom întoarce în Rai, fără veșminte, dar mult mai depravați decât Adam și Eva. De ce este trupul femeii plin de mister? Este o revoltă față de castul Dumnezeu. Înaintea cuvintelor a fost iubirea, iar după moartea cuvintelor, tot iubirea ne va lega pe veci. Cum o fi fost dragostea Venerei? Depășește imaginația mea. În Pantheon au pătruns ființe vii, marii morții așteaptă un sărut să fie treziți la viață. Inima ta a început să bată în mine. Nu-mi este somn, cu tine aș fi mereu treaz până la ultima suflare.

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

2521. Senatorul Dan Șova nu a fost la școală, era bolnav? La afirmația perversă și vădit răuvoitoare a senatorului au reacționat – președintele PSD Victor Ponta( echilibrat, puțin prea echilibrat), deputatul și Președinte al FCER dr. Aurel Vainer ( absolut mâhnit), Ambasada Statului Israel, CRISS – Asociația Romilor din România, INSHR, prin dr. Alexandru Florian, prof. Michael Shafir de la Universitatea din Cluj, prof. Vladimir Tismăneanu, ș.a. Intelectualitatea română a cam tăcut. Nici în interbelic nu au fost proteste prea energice față de isprăvile Gărzii de Fier, a LANC, etc. Se spune că Bourbonii nu au uitat și nu au învățat nimic. Așa o fi și la noi?

TRADUCERI CERUL DE CLAUDIO RODRIGUEZ

Cielo Cerul

De Claudio Rodriguez Ahora necesito más que nunca mirar al cielo. Ya sin fe y sin nadie, tras este seco mediodía, alzo los ojos. Y es la misma verdad de antes, aunque el testigo sea distinto. Riesgos de una aventura sin leyendas ni ángeles, ni siquiera ese azul que hay en mi patria. Vale dinero respirar el aire, alyar los ojos, ver sin recompensa, aceptar un gracia que no cabe en los sentidos pero les da nueva salud, los aligera y puebla. Vale por mi amor este don, esta hermosura que no merezco ni merece nadie. Hoy necesito el cielo más que nunca. No que me salve, sí que me acompañe.

Traduceri | Revista literară Bucovina

Acum am nevoie mai mult ca niciodată să privesc cerul. Fără credință, singur. În urmă amiaza a rămas uscată, înalț ochii. Este acelaşi adevăr de înainte, doar martorul este altul. Riscurile unei aventuri fără legendă nici a îngerilor, nici chiar a albastrului patriei mele. A respira aerul, a ridica ochii, a vedea fără recompensă, a accepta o mulțumire ce nu încape în sentimente, costă bani, dar le dau noi saluturi, plătesc acest tribut şi populez. Valorează pentru dragostea mea această frumusețe ce nu o merit şi nici nu o merită cineva. Azi am nevoie mai mult ca niciodată de cer. Nu pentru a mă salva, ci să-mi țină companie. (Traducere din spaniolă de Cezar C. Viziniuck)

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 POEZII FREERIA PRIMĂVERII

Privesc spre cer, sub clar de lună, în noaptea târzie... contemplu adânca întindere azurie! Îmi deschid inima să ascult

De Elisabeta Brănoiu cum privighetoarea cântă pe bolta senină. Cântul ei, mă îmbie ca o muzică divină!

din auriul razelor de lună, din transparenţa norilor furtunii,

În triumful primăverii, toată făptura viază... O altă muzică ascunsă... în feeria tăcerii ca un şuvoi năvalnic un alt cânt sublim, vibrează...

din foşnetul liniştitor al pădurii, din freamătul de păsări în zborul lor măiastru din armonioasa cântare a apelor de albastru din frumuseţea şi măreţia şoimilor călători din mireazma lăcrămioarelor şi a trandafirilor, ce reflectă sclipiri diamantine pentru surâsul unei deşteptări senine!

Ascultă.... auzi ? E vântul îmirezmat… E pecetea iubirii ce se revarsă neîncetat ca o lumină de undă sonoră interpretată de întreaga natură !!...

Din pajiştele ce se întind ca un covor înfloritor! Din munţii ce înălţându-se spre cer, îşi îmbracă găteala nupţială! Din ospitalitatea întregii firi, universală! Din crinii ce răsar din miezul humii, din primăvara lumii, cu fecioare, tineri, copii

O captezi?... Vine din univers pe un ton ridicat, ca o sublimă sinfonie din magia unui poem cu aroma-i din veşnicie, acoperind nemărginita câmpie de o tainică veselie.

ce sorb adânc în cupe de nectar, din neînţeleasă taină cea prea-plină de Har ! ce şi ei... ca nişte gingaşe albine călătoare la stupul mare al vieţii, prin tainica închinare, aşteaptă bucuria unor zile senine, aşteaptă frumuseţea Zorilor Dimineţii.

E dragostea convertită din toate cât o picătură:

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 VREAU ÎN ASTRAL

Sfărşit de toamnă ruginie frunzele căzute îşi pierd strălucirea vântul le spulberă necruţător ce nepăsător se-arată faţă de durerea lor mută

De Dan Sprincenatu Vreau in astral ! Acolo-i locul ideal Să ne iubim în câmp de flori Uitând de timp, privind la nori. Via a-i o insulă pustie

Aş vrea să mă metamorfozez într-o pasăre un Icar cu aripi imense de ceară să încep o călătorie spre neunde precum păsările

Vreau doar sărut să-ţi trimit ţie

spre o dimensiune superioară stării de fapt

Într-un ocean plin de fiori În cântec dulce de viori

Cănd dorul mă sfâşie căldura din inima ta -inima mea

Te văd în fiecare noapte

să- mi topească aripile

În vis inima ta-mi dă şoapte Un loc la mine ai primit Iubire bine ai venit !

să mă prăvălesc în abisul iubirii curate.

Vreau în astral să te-ntâlnesc Cu primăvara să iubesc Cu tine să trăiesc un vis Să- i dăruiesc ce i- am promis. PRIETENIA

Prietenia este un lucru atat de minunat Ce multora in viata nu le-a fost dat Este un miracol, este ceva sublim Sa ai astazi un prieten, e ceva divin . Iti este alaturi cand ti-e foarte greu Sta langa tine neconditionat mereu Cand sufletul ti-e trist, indurerat Gaseste intotdeauna un cuvant, un sfat. Prietenia este ca o noua primavara Ca florile de camp crescute in miez de vara Ca soarele ce apare printre nori Cand ploaia s-a oprit incet in zori. Un prieten azi e greu sa mai gasesti Si daca-l ai sa lupti ca sa-l pastrezi Cu el te ajuti la bine si la rau Il simti aproape, sta in jurul tau. Prietenia adevarata este o comoara Ce n-o gasesti usor de prima oara E mult mai greu sa ai un prieten devotat Decat o iubita care sa te iubeasca cu adevarat. SFÂRŞIT

Sfârşitul tristei toamne ce-şi îngână prohodul să fie avatarul care aşterne liniştea pe rănile durerii trupului şi a sufletului extrem de trist.

DIABOLICA MINTE

Diabolica minte urzeşte scenarii noapte şi zi, se joacă cu gândurile , ne chinuie adeseori. ne poartă din fermecătorul Paradis până-n blestematul Infern.

Îşi face jocul, intrând in lumea ideilor, tulburâdu-le, aidoma izvorului de munte deranjat de obrăznicia pietrei desprinsă de la locul ei,

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 a tenebrelor deranjate ajunsă- n mijlocul vâltorii. de muzica divină.

E duşmanul viselor frumoase, Descumpănit ai un vis care periodic mă teleportează -n astral , ieşi din singurătate grădina divină a iubirilor curate, alergi la muza ta ţinutul din vis interzis ipocriziei. pentru ca în duet să vă topiţi într-un înger. TRISTE, CUVINTE

Diabolica minte zămisleşte monştri proiectează imagini de coşmar pe ecranul imaginar , deformat al scurgerii monotone a vieţii .

De Oană Ştefan Valentin

CE TARE DOARE

Ce tare doare dorul

Seara, desuete

cu cruzime te-apasă

mă năpădesc cuvintele

eşti fulgerat de gânduri

vândute mai pe degeaba

ai vrea să zbori

unele slabe, alte, cochete

în spaţiul infinit.

rubensiene forme concrete în graba

În lumea vechilor mistere,

de a-mi fi pe plac.

grădina florilor multicolore

mă iubesc la buzunar

alegoria virtuţilor divine

pe rând,

în templul destinat frumuseţii.

i nu-mi pare rău oricum e gol....

Acolo în mijlocul aromei

dăn uim apoi toată noaptea

ce străbate din vasele de aur

amor nebun, nelumesc

pentru ars magice mirodeni

eu le ador

asculţi umil muzica sferelor

ele doar se dăruiesc.

făcute să vibreze Cosmosul infinit

diminea a

o melodie ce te încântă

cafeaua e atât de amară. via a

Uşor simţi o descătuşare

e doar mocirla

aştepţi iubita să apară

dintre două cuvinte reale

frumoasă ca un zână

ce se iubesc,

dar vai, nu-i decât o umbră

sau nu.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 NU POT

CU MILĂ, TE ROG!

Dar vântul din văzduh Nu mă împu ca În palme

i l-a

coase legat la gânduri

Să-mi multume ti de sus cu fâ ie de noapte Cu volte de mătase Eu să mă bucur de abis În groapa leilor nu mă lăsa singur Nici foc nu pot să fiu când cerul nu e senin Dar ti-a

aprinde dorul

Drumul să- i fie viu Împinge-mă cu drag În flăcări arză- i norul de pe marginea lunii Să mă visezi târziu măcar să-mi visez coasa

Izvor nu mai

â nesc Unge bine ghilotina

Din pietre prea uscate să nu am timp să curg Dar sigur te iubesc amară rouă ci ro ie Pe tine dintre toate Nu pot, dar apă- i înfloresc Îmbată-mi o tenii înainte de atacul final Pământ arid mă nasc cetatea să râdă-n hohot de ruine Din mine nu răsare Decât de mă atingi firesc Îndeasă-mi în pântec fluturi Cu caldă însufle ită poate am să simt zbor Iubire ce nu moare de ruginite aripi

Nu sunt decât Doar seara lasă-mă Ce nu am fost nicicând să fluier liber Acela ce- i oferă ce nu are în biserică. Tu mă învii râzând Sunt lipsa- i ce mă doare. 08 03 2012

04 03 2012

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 RENAŞTEREA

ADULTERINII I

De Cezar C. Viziniuck De Dumitru Negoiţă Geruită de nopţile lungi poala primăverii aduce glasul păsărelelor în ritual de soare neaua plânge-n clocotul apelor şi-n spumă de izvor zambila râde

PREFER

în fiecare seară te-apropii de fereastra mea în lumina lunii şi eu îți ciugulesc din palmă iubirea sau poate doar veninul cu fructul în mână mă priveşti şi eu te sorb lovit de Cupidon sau de diavol sângele îmi clocoteşte în vine şi carnea-mi tremură am încercat să mă rup de prezent să mă substrag realității dar ochii tăi aruncau săgeți de foc şi simțeam cum mă arde iadul am căzut în amnezie şi am uitat de ea am uitat că există atunci a coborât el ținând o sabie în mână - unde te grăbeşti - înspre paradis - ba nu infernul ți-a deschis porțile şi te aşteaptă picioarele acestei femei depărtate e un drum deschis spre el moliciunea ei dulce e văgăuna unui hău de foc te va arde

De Boris Marian

Prefer să mi se spună, vei muri, Decât să fiu ucis printr-o minciună, Prefer să scriu și noaptea poezii, Decât să-mi dorm ultima zi sau săptămână. Prefer să fiu chiar singur, de mi-e dat, Decât să râd c-un prefăcut prieten, Dar n-am să-mi iert un sentiment uitat, Trăim, fără să știm, din sentimente. Mult mai fragili suntem, decât am vrea, Ne poate doborî chiar și tăcerea, Aţi auzit cum un copac cândva Cădea, de carii ros, adunând mierea?

Poezii | Revista literară Bucovina

l-am ascultat sau poate doar aşa părea ochii mei erau pe fructul interzis îl doream ființa mea tânjea şi ea mă aştepta să mă înfrupt şi să mor - nu te pot asculta i-am răspuns dacă infernul mă aşteaptă las' să aştepte eu voi profita de acest paradis mi-a atins fruntea cu sabia am urlat de durere - vezi mi-a spus aceasta e doar o părticică din el şi asta vei simți o veşnicie dar eu mi-am vândut ei sufletul şi infernul a învins

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 MUREA MELCUL ÎN MUGURE

NU ŞTIU CINE SUNT

sau ce multe doruri de dor încol esc, nu

tiu iubirii să aduc ofrande,

dar î i

tiu albastrul ochilor

vinova i, flămânzi...

De Belean Maria Ileana

Iubite,

gândul plute te deasupra

e ti de vină pentru

mâinii ce

a ezarea bătăilor inimii deasupra sfin ilor picta i în altar,

ine lăstarul.

pentru orbirea noastră, Privesc orizontul unui zbor

pentru jertfa tăcerii...

nelocuit de începuturi

Mi-ai spus că acest drum duce spre veri,

i sfâr ituri,

un zbor pe geana pietrelor,

de aceea l-am ales...

un zbor docil… -Înflore te cu alunecarea mâinilor

Urc încrezătoare, împră tii scântei,

lutul poeziei

încă un pas,

i du-l în culcu ul tău,

nu este doar o floare de vară,

împlete te-i muze în seri pare

este o poiană în mii de petale,

să fie despuiată de rugina unui unu!

sim uri într-un tril haotic,

Lumina se va revărsa-n cascade de atâta duio ie,

aleg,

melcul prinde la tâmple infinitul...

alerg nu pot cuprinde adâncurile absolutului,

Restul zilelor au nume de cifre.

durerea fericirii,

Rugul gândului va

foamea,

ine drumul pe loc

până când îmi vei spune

foamea de cuvinte

că unul

care vor

i cu unul,

nu va fi doar un măr de sticlă.

să- i zidească eternitatea în noi.

Iubite,

Este timpul să despici existen a, ideea de a fi în două,

melcul are acela i drum?

ca pe un fruct, să gust pentru prima oară, numai a a va coborî copilul din icoană zâmbind…

18.03.2012

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 AZI

gândul e ca o apă pe care ard cuvinte nespuse, chipuri înrămate gre it.

povara singurătăţii. vreau să ating cu degetele fericirii curcubeul din tine să rămân fără cuvinte doar prin semnele dragostei să vorbesc sufletului tău. LUNA

Voi netezi calea să te po i na te, acum când soarele î i este salbă,

Umbrele suferinţei se oglindesc lutul e bun de modelat. în lacul de vise albastre, în care scânteiază lumina îngerilor. O să- i desenez chipul aproape de rai, Luna mă priveşte cu candoare, Cu numele călu ului de mare parcă ar vrea să-mi spună: Pus cruce pe frunte. - Lasă-ţi sufletul în braţele-mi calde, şi fă-mă confidenta ta! Azi - Împărtăşeşte-mi din fericirile voi trage în jos cuvântul:”da” şi necazurile pământeşti! să prindă rădăcini. - Aici pe pământ, Pe lumina ei albul

oaptelor, lacrima se întrepătrunde cu surâsul,

î i vor pune în mâini acordul… durerea cu bucuria, iubirea cu indiferenţa... 01.04.2012 Gustăm pe rând din ele, PLOAIE DE GÂNDURI

ca să putem să ne cunoaştem în profunzime latura umană, să putem rămâne oameni lut suflat de boarea caldă a eternităţii,

De Niculicea Elena Lavinia

îi spun cu resemnare în glas lunii măreaţă prinţesă.

Ploaie de gânduri cu lacrimi de vară a ţesut peste suflet pânza unei iubirii care sărută infinitul, gândurile-mi sunt zbor spre fericire stol de pescăruşi îşi lasă libere visurile frânte de furtuna existenţei. mă scufund alene în valurile unui dor pictat în speranţă mă înec în lacrima necunoscută de tine în adâncimea unui vis care nu cunoaşt

Poezii | Revista literară Bucovina

Ea imi zâmbeşte tainic, de parcă ar înţelege cum e să fii om. Eu o răsplătesc cu o lacrimă de vise, într-o noapte de primăvară, cu vânt de schimbare... Îmi încălzesc sufletul, visând la iubire...

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 PRIVIREA TA

Privirea ta revarsă-n suflet fiori de lacrimi albastre, un tainic gând rătăce te printre file roase de iluzii. Melancolice stele răspund nelini titelor întrebări netezindu-mi cărarea visului cu lumina dorului. SUFLET DE VÂNT

TĂCEREA DE ÎNGER NU MINTE când, mult şi greu gândul înnopteză în suflet, pansează urme scrijelate de dincolo de furtună, dezgoleşte spectrul carnal cu care începe petrecerea împerecherii... cu un vals de sânge regesc între... două ventricole şi două atrii. inima despicată în formă de gheizer arcuire fierbinte peste tâmpla bolnavă. decupez urme de paşi înfipţi pe chip de gheaţă dorinţă efemeră clipă Tăcere de înger nu minte.

PARADOX

De Mihaela Aldea suflet de vânt peste troieni descopăr o oază ca să pot respira

lumina verde n-a apărut cuvinte ghiduşe pe la răscruci… miezul lor dulce caută fruct, puţină dulceaţă,

mă las purtată de tine…

îmi place starea de vid... sufletul are concediu dar eu, îl etalez pe tarabă. dă bine la negustorii de kitschuri. sunt mioapă văd frumos doar aproape, aud când muzica prinde zgomot de manea, folosesc întruchipări de cuvinte... cu formă cool, zgârâind întregul autohton pentru care cărturarii au murit, dând viaţă. zâmbesc... ieri mi-am pus doi canini din fildeş... îmi apără imaginea intransigentă. iubesc efectul de turmă şi transhumanţa obedienţii nu pierd niciodată îşi aşteaptă doar rândul dacă nu astăzi, mâine. gândesc, când nu gândesc că pot gândi... deşi coerentă, unii se uită ca la urs atunci, devin anormal de normală. aş putea compara fenomenul cu... percepţia iubitului... deşi îl iubeşti, nu-l poţi vedea mintal. sau când, pentru cea mai mare durere lacrimile intră in criză pentru c-au plâns prea mult... când au luat împrumut sentimente vremelnice de la F.M.I.

sunt atât de obosită când mă odihnesc.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 DESTIN

SPERANŢE

Eşti pasărea cu zborurile frânte, Tu te ridici,dar aripile-s rupte Te-nalţi s-ajungi pe razele de soare, Şi tristă te-ntrebi : Este posibil, oare?

De Teodorescu Lăcrămioara

Doar vorbe dulci te trag spre înapoi O picătură rece te-acoperă şuvoi

Am cărat toată suferinţa până la capătul pământului…

Şi odihneşti pe-o creangă cu gândurile albe Ce te ajută să zbori spre cerurile calde

Speram să mă aştepţi acolo la vreo cotitură de ape. Mi-aş fi dorit să te găsesc Undeva, pe drum… Dar te ascundeai după pietre.

Dar reuşeşti , cu greu, să te avânţi în zare Ca o liană, o iederă ce leagănă-n uitare Un stol de lacrimi pe sub văzduhul care Răsare din poveşti, poveşti nemuritoare

Crengile copacilor îmi aţineau calea… Era cumplit! Cumplit! Insuportabil! Nici vântul nu ştia unde te afli. Te strigam, dar sufletul meu nu avea ecou. Apele se tânguiau cu mine,

Iubirea ta e-un porumbel pe-un nor, Ce-aleargă vesel şi se transformă-n dor, Un dor nebun născut din amintire Îl simt mereu în trupul tau, iubire..

le rugam să-mi spună unde eşti Zadarnic mâinile mele te căutau… Drumurile se încurcau în faţa mea Iar păpădiile îmi acopereau privirea

SUNET SURD (ACROSTIH)

Totul era pustiu. Tu nicăieri… ……… Tu - rază de soare ce mângâie pământul...

Într-o clipă,

Eu - pământul insetat de iubire...

minune! Cineva imi atinge mana, Ochii, obrajii, buzele...

Inimile noastre curcubeie pe vale Urmele paşilor tăi amintiri cu păstrăvi sub ape... Bucuriile ne inundă viaţa amorţită de sărutări..

Ma saruta...

Eşti suflarea mea dătătoare de bucurie şi viaţă

Doamne, Mi-a atins inima!

Sunet surd căzut ca o ploaie de vară peste umerii goi Comoară ascunsă în suferinţă...Dragostea mea eterna!

esti tu... destinul meu.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 PRIVIREA TA COBOARĂ

VIAŢA DORULUI

De Luisa Neruţ Privirea ta coboară ca fluturii-n amiază, Sărutul furişează, ca vântul sub ninsoare, Culcuş în ,,două ceruri ", şi-alintul se aşază Când îţi respir surâsul cu-aromă de cicoare. Culegi de pe obrazu-mi bujorul ofilit Cu mângâieri de arfă; se-mbracă forma-mi goală De licurici bezmetici ce-au suflu' aurit, Şi-mi înfloreşte visul sub palma ta domoală. Un freamăt se aprinde şi altul se topeşte De umeda-ţi privire ce ochii mi-i îmbată, Privindu-te-n neştire, doar trupu-mi se chirceşte, Şi-n braţe-ţi sunt pitică în clipa-ngenuncheată.

De Maiarizescu "îIti promit să te iubesc pentru totdeauna…în fiecare zi din totdeauna.” Stephanie Meyer

fiin

în interiorul ei păstrează

EMISFERĂ ÎN TUŞ

demonii de-o via ă ce răscolesc

am zidit gânduri în tăceri pătrunse doar de mine şi palmele cârpite mi-au sângerat

metamorfoze

am împărţit sufletul toamnelor migratoare până s-a dezbrăcat de mine în zbuciumul surd am presărat nisipul ce-avea să mă urmeze de teamă să nu rătăcesc

desprinse de realită i... secretul dincolo

când păşeam prin lagăre de gheaţă alte urme călcau pe urmele mele până când şi tălpile mi-au sângerat... de-abia atunci mi-am privit goliciunea în delfinul de sticlă cu amprente albastre

de în înve

elegere? i să zbori...

---------------------atât de liberi...

de-abia atunci am înţeles că vei fi totdeauna!

POATE ECOU

Erau doar ochii nopţii, şi-n ei a mea durere Ce rătăcea poteca din sângele-otrăvit; Se adunau imagini, şi-n gol a mea cădere Tot încerca să-nvie un timp îmbolnăvit;

Nu puterea marilor sentimente face oamenii superiori, ci durata lor. Friedrich Wilhelm Nietzsche

Scrâşnea tăioasa clipă pe cumpăna de stele, Zdrobindu-mi fără milă un ultim puls dorit, Mă agăţam de lacrimi, cărbuni ardeau în piele, Muream parte cu parte sub cerul aburit;

îmi ceri să te uit... Te auzeam departe ca un ecou de valuri, Cu strigătul durerii m-acopeream plângând, Şi înnodam din vene un drum cu negre şaluri Şi-mi spânzuram cu ele ce nu ştiai – un gând!

poate nu mai

tiu să visez

de ce atunci te caut nebună ori de câte ori ploile se frâng

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 TE AŞTEAPTĂ UN DRUM

ipat

ai ridicat din umeri confuză oglinda s-a prăfuit... ------------------------------------------n-ai vrea să mă răneşti pleci...

De Suzana Deac STAREA ABSURDULUI

"Adevărul este că majoritatea poeţilor nu au iubit vreodată. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire, astfel încât creează poezii frumoase, poveşti frumoase. Sau poate că au iubit, dar au eşuat, astfel încât pentru a se consola, ei creează situaţia spusă în poeziile lor ... Este o compensaţie. În viaţă, ei ratează, aşa că transpun în scris. În scris, poetul creează fantezia pe care ar fi vrut să o trăiască aievea, pentru a-şi uita viaţa, pentru a-i uita urâţenia. Deci fie poeţii nu au iubit niciodată şi nu au cunsocut agonia iubirii, ori dacă au iubit au cunoscut agonia ei şi au vrut să cunoască şi extazul ...” Osho- Bhagwan Shree Rajneesh

Căsuţele de zăpadă pe care le-am construit în jurul brazilor au formă de zmei şi căluţi de iarnă lebăda mă aşteaptă pe apele întinse ca şi tabloul tău în adăpostul meu Te-ai gândit vreodată de ce se îmbrăţişează copacii sau de ce se strecoară lumina în umbra umbrelor? marea spală picioarele munţilor iar secretele se aşează la rădăcina ierbilor să ştii că şi iarna care-i o doamnă distinsă, aşteaptă iubire de cristale stă picătura de apă agăţată de creangă cu lumi efemere în privire

de câte ori definim ideea de iubire

bobocul răsare din răscrucea crengilor cu povestea frunzei în pântec în oglinda apei imagini duble se ascund despre înălţimi şi adâncuri

într-o stare cu formă

DESPĂRŢIREA

ciudată ne asumăm reforma propriei existen

plictisitoare nefericite

De Llelu Nicolae Vălăreanu(Sârbu)

îndrăzne e... ----------------------------------cine poate judeca via

a noastră

să arunce primul piatra...

După colţul meu din stânga stătea proptită o umbrelă, după cel din dreapa, aşteptau la rând papucii de casă şi câteva alte lucruri de folosinţa imediată. Am crezut că tu eşti înlăuntrul meu, dar ai plecat fără urmă, nici un cuvânt de rămas bun..., ai lăsat portretul mare pe perete privindu-se şters în oglindă.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 UMBRE PRIN GRĂDINI Mereu se termină câte ceva în casa nopţii, se face câte un gol de umplut. Obiectele nu-s puse la loc,

În tălpile noastre crăpate erau înfipte resturi de pietre şi mărăcini,

fiecare are un aer de neorânduială, ca şi gândurile suprapuse de-a valma înainte de sărbătoare...

bine bătucite. Mergeam desculţi, cu durerea în ele. În lunile calde îşi formau o crustă

Şi cine să le claseze?

tare şi protectoare.

Prin clipele sparte, femeia s-a strecurat nevăzută. Toţi o sorbeau din ochi, nimeni nu ştie pe ce drumuri şi-a pierdut umbra, cum se furişa vinovată,

Eram văruiţi cu un praf gros până la prispa casei, unde ne aştepta covata cu apă şi săpunul, dar crusta doar se înmuia, nu dispărea.

nu de plecare ci de urmărirea involuntară, până pe treptele incertitudinii pe care nu mai vrea să le urce...; se întoarce.

De cum dădea căldura, în inima primăverii începeau să se coacă fructele; le mâncăm cu plăcere până toamna târziu

TE VOI CĂUTA

pe cele mai bune, indiferent unde şi ale cui erau.

Eu te-am întors din drumul prin lume, păpuşă vie de catifea lunară,

Sudoarea de pe frunţi era totuna cu cerul,

să-mi aprinzi în inimă făclia

pământul, cărarui, numai de noi ştiute.

în jurul cuvintelor, să pot arde mormanul de rămăşiţe din vise.

În serile târzii până-n noapte era sfatul, modul de a ne răcori

Cuibare de păsări cu pui, stupi de albine,

de bucuria tentativelor reuşite

împerechere de cercuri în trunchiul luminii,

ori cu scopuri de-a pune la cale altele.

alunecări de ploi din cer pe pământ, odată cu singurătatea din sufletul omului...

Numai câinii mai pueau fi periculoşi când alunecam, umbre prin grădini,

Te voi căuta pretutindeni,

cu graba aceea să nu întârzii

îmi voi topi după-amiezele în mişcare.

şi să se trezească cineva nepoftit!

Te voi găsi în acel loc, unde iubirile se simt între ele supuse.

Altfel ne adunam toţi copiii,

Vom rămâne înlăuntrul trăirilor simple

uneori cu degetele sângerânde;

să păşim peste stavilele de întuneric,

făceam ceva pe ele, le legam cu frunze de patlagină

cu urme-n ţărână şi ochii-n stele,

şi aşteptam o nouă zi mai interesantă.

pe sub arborii înveliţi cu aramă bătută

Doamne, …parcă nici acum nu s-a terminat copilăria,

în coastele pădurii,

doar satul a fot mutat altundeva, de nu-l mai recunosc!

unde vântul şuieră-n urechile căprioarelor cântecul tău, pe note înalte, şi păsările ascultă. 46

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 LACRIMI DE MĂRGĂRITARI Uneori e neagră, umedă şi uit drumul prin care ies din tunel,

Ar fi trbuit să-mi cânţi...! Tu ştii să-mi cânti frumos...

întunericul se caţără pe ziduri ca o iederă bolnavă. Somnul îmi trimite vise halucinante

Dar ai plâns

care mă sperie,

lacrimi de mărgăritar,

vorbesc şi nu mă înţelege nimeni...

sparte pe obraz

Sunt într-un corp din care nu pot să ies;

Îmi ard inima şi totul se transformă-n funingine

cineva mă ţine pe loc.

pe coşul pieptului. Uneori e albă, plutitoare, ca luna intrată pe fereastră

În cenuşa speranţei

şi eu scriu, scriu orice.

îţi mângâi mâinile moi,

Mă ţin treaz cuvintele aruncate,

tu mângâi cu ele suflete de piatră, copii nedoriţi.

mă strigă,dar nu le aud... Scriu, nu le bag în seamă,

Plânsul tău e o formă de uşurare,

îmi alunecă de pe frunte în poem şi apoi adorm.

nu-mi vine să cred că-n plânsul unei flori,

CA LA NAŞTERE

rupte prin durere, există atâta voinţă şi înţelegere.

Prin îmbăierea pe care o faci la botez te lepezi de Satana

Cântecul tău răsuceşte corzi prin sunete tremurate,

şi-ţi primeşti numele. Pentru creştini e un fel de plâns,

calde ca ploile de vară.

ca la naştere...! Când mă culci în amiaza ta,

Mai apoi, te scalzi în toate apele surâzi în somn a vreme bună.

şi niciuna nu te spală de păcate. UNEORI NOAPTEA

Uneori noaptea mea e bezmetică, are funinginea ta pe buze,

Îmbăierea în mare e ceva miraculos, în larg... Oricât de mari ar fi apele

încerc să o îndepărtez

tot uscatul te înghite cu plăcere,

dar nu dispare...!

te ţine mai aproape de suprafaţă..

E ca o duhoare de câine mort

Cât timp stelele ţi-au primit sufletul,

aruncată pe caldarâm.

mai au câte un ochi

Degeaba o ocoleşti,

şi nu uită atât de repede, cum o fac oamenii.

ea tot te loveşte şi o porţi după tine în haine, o vreme.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 INTRI ÎN TEMNIŢA ORBILOR laşi genunchii moi, ca semn că nu vei fugi Cum vrei să ieşi în afară, liber,

în noaptea care intră pe fereastră.

intri în temniţa orbilor, nu poţi găsi nimic plauzibil,

Mă intreb cât de visător pot să fiu,

toţi te incurajează, te ridică în scări, dar calul e plecat...

când să mai vin şi ce să păstrez

Ţi se spulberă zăpada în faţă, înoţi prin ea, îţi găseşti picioarele mergând undeva,

din plăcerea aceea mută cu vocalele topite pe buze?

unde...? ...Nu ştii unde! Dinspre trecut te lovesc remuşcările,

Ori, cum sa-ti marturisesc

un pui de dojană îţi creşte în suflet

ca-ţi voi lăsa tot cântecul minunii întâmplate,

faci aripi odată cu el, vrei să zbori,

să-l trăieşti mai departe...?

şi în faţă ai prăpastia.

Si eu cânt...

O priveşti lung, îţi simţi moi braţele,

MĂRŢIŞOR

cad pur şi simplu pe jos, eşti sigur că te-ar părăsi pentru femeia din hău. Îţi acoperi ochii cu ele, te-ntorci cu spatele, mergi înapoi ca un rac aruncat în apă clocotită...

De Maria Călinescu EU CÂNT Îţi amintesc că-ncepe luna "Marţişor”, De câte ori te caut cu ochii nevăzătorului Buchetul vieţii am împletit din "dor” cu "dor”, te găsesc fierbinte sub pleduri Şi pe distanţa mare, cea care ne desparte, ca un peşte prins, Eu îţi gravez un gând, din trista noastră carte. alunecos în minciog, care se frământă un timp Şi ţi-l trimit acum pe-o pală de-adiere, şi aşteaptă mărinimos. Să fie un început fragil de primăvară, Un mic sărut duios, ca şi o mângâiere Nu ştiu nimic mai frumos Si-apoi iubirea mea, ce azi te-nconjoară. ca un trup întins cu umeri de zăpadă, pe care-i sărută malurile somnului Doresc să-ţi fie viaţa o veşnica mirare, şi pleoape ce cad peste anotimpuri de mângâiere...! Un dor, un vis şi multă,multă gingăşie. Niciuna nu se piardă în veşnica uitare, Pare că văd pur şi simplu o pasăre-n cuib, De vrei să le găseşti, iubirea ea le ştie. înnoptând în ascunzişul frunzelor vibrate de vânt. Tu cuprinzi în braţe aerul cald,

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 ÎN NUMELE IUBIRII Şi de vei fi vreodată, pentru întâia oară, Greu apăsat, cuprins de-un tainic dor, Să-ţi aminteşti, că-n astă primăvară Doar eu şi gândul meu, ţi-am fost un

Aş vrea să fie frunze-n pom, ce nu cad niciodată Oricat de iute ar fi furtuna-n noaptea-nourată Şi să existe clipe şi oameni, în numele iubirii

Mărţişor…

Uitarea să n-o vrea, chiar de uitatrea

DORINŢA

există-n legea… firii.

Aş vrea să fiu felină privind, să mâgâi cerul, Aş vrea să fie stele pe cer, ce nu dispar în zori, Poate o floare cu parfum şi cu petale roz Chiar şi atunci când cerul este plin de nori Eu, cu mireasma mea să pot învinge greul Si să existe clipe şi oamen, în numele iubirii Misterul să-l desfac, cu paşii mei comozi. Să nu-şi strivească niciodată …onoarea că-i semn… al preţuirii. Să mă apropii cu prezenţa mea cea pură, De adevăr şi de iubire în noaptea înstelată, Aş vrea ca soare să răsară numai dimineaţa Ochii să-nchid şi să visez cum fură altădată, Şi-n fiecare zi din viaţă, să-mi lumineze faţa Să fug de lumea crudă,scăldată azi în ură. Şi să existe clipe şi oameni, în numele iubirii Cu chipul lor frumos, să mă-npresoare Vreau liniştea curată ce, ea ma mai îmbie, ca dar… al omenirii. De ea să mă apropii încet, fară cuvinte, Paşesc nisipul galben, simţind că e firbinte, Aş vrea să pot privi în ochi, cât ochii or să vadă, În suflet o aştept şi-n gânduri, să rămână vie. Să mă înalţ la soare, când ploile-or să cadă, Şi să existe clipe şi oameni, în numele iubirii Vreau, ca să uit de lacrima cea sfantă Să lumineze noaptea, care ne desparte Aşa cum sunt, îndoliata-acum pe viaţă de mine eşti …departe. Şi să trăiesc, să râd, chiar de-i la suprafaţă Veghiată de-un înger, ce pare că îmi cîntă.

FLOARE DE CAIS RĂSPUNS LA... O ÎNTREBARE... Te-ai dus iubite, pe-o pajişte de vis cu multe flori De ce-aş trăi iubirea în altă veşnicie? Când eu o vreau aici, în lumea asta fie. Tu spui că marea-i mută în a ei armonie, Atunci aleg iubirea, înlumea asta, vie. Caut comori pe-acest pământ şi nu pe cer, De vom fi doi, pe drumul vieţii efemer, Aici îţi voi deschide, a visurilor porţi Doar tu, să mă iubeşti cu patimă de poţi.

Departe de parfumul lumii, de care poţi să te-nfiori Te-ai dus la cer cu diamante, tu înger azi, etern în zbor Acolo ziua-i cu lumină, iar noapţile-s cu al meu dor.

În zborul tău, tu umbre vezi şi jocuri de lumini pe cer, Sinceri de-om fi, uniţi pe viaţă, împreună Putem privi spre stele în nopţile cu lună. Nicicând el, cerul , nu ni se va pare mic, Când ţie, tot noianul iubirii, ţi-l dedic. Refuz dureri în pumn , cumva , să mai ascund Eu vreau iubirea pură cu glas duios să cânt. Nu vreau o umbră ca să fiu, ci o poveste Iubită, cum iubesc copiii, tu dă acum de veste. Cărarea cea râvnită de mult... o vom găsi, Alături cu iubire, în doi, de vom porni…

Poezii | Revista literară Bucovina

Nu mai simţi ape, nici cânt de păsări sau de ploi. Vezi viscolul din viaţa noastră şi nu poţi să vii înapoi, Tu eşti un liber în robie, tu, Domnului eşti … temnicer.

Ai luat totul cu tine, un mesager în ceruri eşti Şi ai plecat zâmbind cu lacrimi, ca în reclamă,virtual

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 Îi simt Tu ai trecut uşor neantul…dintr-un real …în alt real, vibrând. Ca să devii în lumea ta, ce sigur, azi nu îţi doreşti.

Văd lucrurile Ai refuzat a fi un nimeni, cu totul pe pământ atât de aproape de mine Ai vrut pământul tot şi poate un crâmpei de cer, încât Unde îngheaţă şi lumina sfântă,şi gândurile pier, miros a dragoste. Tu ai dorit să piara ura, ce creşte din… Cuvânt.

E un sentiment viu acesta Moartea ta, bună n-a fost, astăzi e un sloi de vis, de visare… Tu, murind ai luat cu tine, chiar ideea unei flori, fluturii Si te-ai grăbit să îmi sorbi roua, ‘nainte de-a fi zori, în stomac dau târcoale. Eu te-admir în nemurire, floarea mea azi, de… cais.

EU ŞI TU Astăzi visul de iubire, încerc greu să-l mai înnod GândurI strălucesc a gheaţă, lacrimile-n rugă cer, Vreau o pată de culoare, nu mai vreau în suflet ger Dorul meu să pot schimba… cu indoielile ce rod.

Eu miere, tu venin. Eu apă, tu foc.

PRIMĂVARA SUFLETULUI MEU

Eu cer, tu pământ. Eu Lună tu Soare… …Şi totuşi suntem jumătăţi ale aceluiaşi măr…

De Florina Dinu A pătruns primăvara, în sufletul meu a prins rădăcini înflorind.

Buzele mele, două lalele sângerii azi iubesc.

Ating pereţii iar ei prind viaţă.

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012 AROMA NOUĂ DE CATIFEA

ne vom acoperi gândurile din ochii păsării phoenix oarbe de iubire.

Priveşte cu bucurie agitaţia copiilor urcând toboganul, fericiţi ca frunzele ce se desprind cuprinse de mirajul zborului.

De Irina Lucia Mihalca Un cerc în care ne vom întoarce Aroma nouă de cafea, primul şi ultimul zbor în dimineaţa asta, visat de mugurele mi-a purtat chihlimbarul visului ieşit în călătoria spiralată a vieţii. spre soare, azur şi mare. Prin cântec, Pentru a atinge pământul se grăbeşte, contopindu-se cu cerul, în drum spre rădăcini, chemări adânci ne picură pentru a porni în sevă spre viitorii muguri în suflet uitate doruri de unde-şi vor relua zborul, - şoapte reînviate mereu primul şi ultimul, la infinit. de respiraţia suavă a valurilor. Priveşte cu atenţie O bucurie fără seamăn mă învăluie -

bătrânii sprijiniţi în baston

un tainic parfum purtat de val dinspre mare.

urmărind copiii alergând spre tobogan.

E cântecul tău de dragoste. Priveşte cu înţelegere totul în jur! Unde, oare, să fii?

PRIVEŞTE CU ÎNŢELEGERE TOTUL ÎN JUR!

Priveşte cu înţelegere totul în jur!

UN VIS ÎŢI DESENEZ

Timpul şi spaţiul ne separă. Prin inimă, o poartă spre Templul Soarelui am deschis.

Mult prea târziu ne va fi să ocolim stâncile ce ne-au epuizat zborul

Întâmpini omul cu lucruri ce nu se pun

când ne vor trezi clopoţeii

pe cântar – în unele zile eşti porumbel, în altele statuie.

câmpului nostru.

Mereu intrăm în capcanele presărate în cale, multe avem de parcurs până la a deveni îngeri.

Priveşte cu uimire pescăruşii ce plutesc deasupra mării

Spinii dezvoltă noi simţuri – nedefinite emoţii –

precipitându-se spre următorul salt.

Spre templul Luminii vom porni, Dacă întind mâna te regăsesc acolo.

Mult mai mult va ploua când

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

Să nu mişcăm lespezile! Ascund

În lumea asta visezi

o memorie a durerii – poveşti nemuritoare,

cum timpii tăi nu au timp,

ameţitoare ca şi

cum alergi după clipe ce se ascund,

traseul labirintului spre lumină.

cum te bucuri de soarele ce nu-ţi cere nimic,

Cupola lui

cum te joci cu umbrele şi niciuna să nu plângă,

n-o vom atinge niciodată cu mâna.

cum te bucuri de tine uitându-te şi de jos şi de sus.

Grea sarcina-şi asumă cel ce urneşte o lespede. Du-mă spre răsăritul soarelui lăuntric! Un vis îţi desenez!... – O apă! Ciudat i-e cursul şi

Mâine e un alt timp. Iubirea ~ o constantă în infinitatea

fluviul ce te-aşteaptă! Multe ape în drum!

de lumi paralele, în spaţii şi timpuri oscilatorii!

Aşa sunt apele curgătoare – urcă, coboară, line, repezi, reci, calde...

Trăieşte povestea şi dormi, Tot ce ne este interzis ne face creatori!

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

Poezii | Revista literară Bucovina

Revista Literară Bucovina, Serie nouă, Anul I, Nr. 4, Aprilie 2012

REVISTA LITERARĂ BUCOVINA FONDATOR: CEZAR C. VIZINIUCK

Poezii | Revista literară Bucovina